Bazele Legislatiei [PDF]

Zitiervorschau

1.Notiuni generale despre drept Noţiunea şi trăsăturile definitorii ale statului de drept. Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ, din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii. Corelaţia stat – drept. Statul este principala instituţie politică a societăţii. Ca şi în cazul dreptului, apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în formele de organizare socială prestatală. Viaţa statului este strâns şi indisolubil legată de cea a dreptului. Statul şi dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rol de îngrădire a puterii statului. Prin drept puterea statală capătă oficialitate şi legitimitate. Pag. 3 din 122 Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran Corelaţia drept – politică. Asupra dreptului acţionează anumite categorii de factori naturali, social-politici de natură să-l influenţeze. Pentru emanciparea dreptului şi scoaterea lui din această stare de tutelare măruntă este nevoie de curăţirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie (fie economică, politică sau ideologică). Într-o societate democratică dreptul trebuie să fie absolut independent, de sine stătător, liber de orice influenţă exterioară. Aşadar, pentru îndeplinirea rolului său, politica trebuie să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să aleagă mijloacele. Dreptul şi importanţa lui. Dreptul are drept scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţilor oamenilor, în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală. Pentru realizarea acestui scop sistemul de drept se foloseşte de toate direcţiile fundamentale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile juridice, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului, orientări care se identifică cu funcţiile dreptului: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice ale societăţii; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; funcţia normativă, cu efect direct în conducerea societăţii. Importanţa cunoaşterii dreptului este o necesitate în primul rând pentru organul de elaborare a actelor normative, dar şi a organului de aplicare a acestora. În egală măsură este necesar însă ca şi fiecare membru al societăţii trebuie să acorde atenţie cunoaşterii şi aplicării corecte a normele juridice, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”. – „nimănui nu-i este îngăduit să ignore legea”. 1. Noţiuni generale. Evoluţie istorică. Împărţirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în vechiul drept roman şi a fost preluată de toate sistemele de drept romano-germanic. Juriştii din perioada clasică a dreptului roman, precizau că dreptul roman cuprinde două ramuri, şi anume: dreptul public (jus publicum) şi dreptul privat (jus privatum). Distincţia a fost făcută de către Cicero, Gaius şi Justinian, dar cel mai de seamă jurist al epocii a fost însă Ulpian. Dreptul public ocrotea, în opinia sa, interesele publice (ad statum rei Romanae spectat), în vreme ce dreptul privat le ocrotea pe cele ale cetăţenilor luaţi în mod izolat. Astfel, făceau parte din dreptul public cultul, sacerdoţiile şi magistraturile, altfel spus raporturile juridice referitoare la organizarea religioasă, politică şi statală. Dimpotrivă, dreptul privat includea acele norme juridice referitoare la dreptul natural, al ginţilor, sau „jus civile”, deci tot ce presupunea interese private, particulare. Cristalizarea distincţiei dintre dreptul public şi cel privat este situată în dreptul românesc în perioada regulamentară. Regulamentele Organice au fost adoptate în timpul şi din

iniţiativa administraţiei ruse, a căror intrare în vigoare a marcat începutul sistemului de drept burghez român. Prin ele s-a realizat în dreptul românesc o clara distincţie între noţiune de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi cel privat. 2. Divizarea dreptului românesc. Dreptul public. Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice stabilite între o autoritate aparţinând uneia dintre cele trei puteri separate în stat (legislativă, judecătorească sau executivă) şi o persoană fizică sau juridică situată pe o poziţie juridică de subordonare. Subordonarea este caracteristică raporturilor juridice de drept public. Normele juridice de drept public au caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor interese contrare ordinii de drept, scopul lor imediat fiind aplicarea unitară a legii pe teritoriul ţării. În sfera dreptului public sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal şi dreptul procesual penal. Dreptul constituţional are ca obiect specific de reglementare relaţiile sociale din domeniul organizării şi exercitării puterii de stat. Dreptul administrativ este acea ramură a sistemului de drept românesc, ale cărui norme au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la organizarea societăţii şi realizarea în concret a puterii executive şi a administraţiei publice de către organele care desfăşoară astfel de activităţi. Ele privesc organizarea administraţiei publice, modalităţile de exercitare a atribuţiilor, sancţionarea contravenţiilor, exercitarea controlului, răspunderea specific administrativă a organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor, etc. Pag. 5 din 122 Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie pe cale preventivă, fie prin aplicarea pedepselor prevăzute făptuitorilor. Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale denumite de apărare socială. În corelaţie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramură a sistemului de drept român ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea organelor juridice şi a părţilor, precum şi raporturile ce se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au săvârşit. Dreptul finanţelor şi fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care reglementează activitatea de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor sociale şi economice ale societăţii. Dreptul privat Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de reglementare raporturile juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de egalitate juridică. În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept: Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional privat, dreptul muncii, dreptul familiei şi dreptul procesual civil. Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie aşadar raporturile juridice cu caracter patrimonial şi raporturile juridice cu caracter personale nepatrimonial stabilite între persoane fizice şi persoane juridice. Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, deci cele cu conţinut pecuniar. Este personal nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice aplicabile actelor şi faptelor de comerţ, cu alte cuvinte activităţii comerciale. Dreptul

comercial internaţional, este o materie juridică interdisciplinară, situată la confluenţa dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic. Aşadar dreptul comerţului internaţional este ansamblul normelor care au ca obiect de reglementare relaţiile comerciale internaţionale. Dreptul internaţional privat român este ramura de drept al cărui obiect de reglementare îl constituie acele raporturi juridice în care intervine un element de extraneitate. Prin element de extraneitate se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept. Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept român care are ca obiect de reglementare raporturile sociale care izvorăsc din încheierea contractului de muncă şi au anumite caracteristici (raporturi personale de subordonare, în cadrul unui program de lucru, stabilite de regula la încadrarea persoanei în cadrul unui colectiv de muncă al unui agent economic), precum şi acele raporturi sociale strâns legate de raportul de muncă. Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din rudenie, căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei. Pag. 6 din 122 Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie raporturile de familie (raporturile de căsătorie, raporturile ce rezultă din rudenia firească şi din adopţie, precum şi orice alte raporturi asimilate de lege relaţiilor de familie). Dreptul procesual civil ce are ca obiect de reglementare procesul civil, este definit în doctrină ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi civile, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste pricini. Prin intermediul normelor de drept procesual civil se realizează concret elementele dreptului material. 3. asemănări şi deosebiri între dreptul public şi dreptul privat. Între dreptul public şi dreptul privat există asemănări şi deosebiri. Următoarele asemănări confirmă unitatea sistemului dreptului românesc: 1. atât dreptul public cât şi dreptul privat aparţin aceluiaşi sistem de drept, cel românesc; 2. atât dreptul public, cât şi dreptul privat au ac obiect de reglementare raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce se nasc între persoane fizice, persoane juridice şi stat; 3. pentru încălcarea ordinii sociale, atât normele dreptului public, cât şi cele ale dreptului privat deschid calea acţiunii în justiţie, exercitată fie de către persoanele fizice, fie de către stat prin organele sale special abilitate. Particularităţile care deosebesc dreptul public de dreptul privat sunt următoarele: 1. Dreptul public cuprinde regulile care se află la baza organizării statului şi cârmuiesc raporturile statului cu persoanele particulare. 2. Dreptul privat operează cu acele reguli care guvernează raporturile dintre persoane fizice sau juridice, între ele. La aceste raporturi poate participa şi statul prin organele sale, dar numai în calitatea sa de persoană juridică. 3. Dreptul public este orientat spre satisfacerea intereselor colective ale statului, în timp ce dreptul privat are drept scop satisfacerea intereselor individuale. 4. Dreptul public conţine norme cu caracter imperativ de la care subiectele nu pot deroga prin actele şi faptele lor. Dreptul privat conţine norme supletive, în majoritatea lor, subiectele având facultatea de a-şi regla conduita în funcţie de propriile interese, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. 5. În raporturile juridice de drept public subiectele participă de pe poziţie de subordonare, întotdeauna unul dintre ele fiind o autoritate din structura puterii de stat cu atribuţii legislative, administrative sau judiciare, în timp ce raporturile

juridice de drept privat se caracterizează prin poziţia de egalitate Juridică a subiectelor.