Bazele Criminologiei [PDF]

Zitiervorschau

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg Departamentul de Învătământ la hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv Distantă si Formare Continuă bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe Facultatea de Stiinte Juridice, Sociale şi Politice rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa Coordonator de disciplină: Prof.univ.dr. POPA GHEORGHE

1

UVT BAZELE CRIMINOLOGIEI

Suport de curs – învăŃământ la distanŃă Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancŃiune penală 2

Tematica cursului CAPITOLUL I APARIłIA ŞI FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINłĂ

DefiniŃie, origine, izvoare, evoluŃie, obiect, scop, functii şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe CAPITOLUL II METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

DefiniŃie, etape, izvoare, metode şi tehnici de cercetare criminologică CAPITOLUL III TEORIILE CAUZALITĂłII. MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

Orientarea biologică, psihologică, sociologică şi tendinte actuale în criminologie CAPITOLUL IV GENEZA CRIMINALITĂłII

Scurte consideratii introductive, etiologia crimei, trecerea la act, definitia reacŃiei sociale şi formele de manifestare precum şi corecŃia comportamentului criminal prin tratament şi reabilitare/resocializare CAPITOLUL VI CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ

Definitie, trasaturi şi forme, rolul structurilor de ordine publica în prevenirea criminalitatii, coordonarea activitatii de prevenire, modalitati de angajare a populatiei în prevenirea criminalitatii, prevenirea victimizarii categoriilor sociale vulnerabile CAPITOLUL VII CRIMA ORGANIZATĂ

Definirea, principalele organizatii criminale, măsuri institutionale şi legislative de combatere a crimei organizate CAPITOLUL VIII TRAFICUL DE DROGURI

Consideratii generale, definitie, clasificare, priorităŃile actuale ale luptei antidrog, traficul de droguri în România, concluzii privind traficul de droguri CAPITOLUL IX TERORISMUL

Scurt istoric, definitia şi trasaturile terorismului, forme de manifestare a terorismului, structuri statale implicate în prevenirea şi combaterea terorismului, congruenŃa dintre criminalitatea organizată şi terorism, măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului în România, obiective în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, tendinte în evoluŃia fenomenului terorist, aspecte psiholohice ale strategiei terorismului contemporan 1

SEMNIFICAłIA PICTOGRAMELOR




= INFORMAłII DE

=

REFERINłĂ/CUVINTE CHEIE

TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE

= TIMPUL

REFLECłIE

NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

= INFORMAłII SUPLIMENTARE PUTEłI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

2

CAPITOLUL I APARIłIA ŞI FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINłĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 1.1. Originea, izvoarele şi evoluŃia criminologiei………………………… 1.1.1. Originea şi izvoarele criminologiei ……………………………........ 1.1.2. EvoluŃia criminologiei - repere istorice…………………………… 1.1.3. EvoluŃia criminologiei în România………………………………… 1.2. Obiectul, scopul, funcŃiile şi definiŃia criminologiei…………………… 1.2.1. Obiectul criminologiei …………………………………………… 1.2.2. Scopul criminologiei ……………………………………………… 1.2.3. FuncŃiile criminologiei……………………………………………… 1.3. DefiniŃia criminologiei statutul epistemologic şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe……………………………………………. 1.3.1. DefiniŃia criminologiei……………………………………………… 1.3.2. Statutul epistemologic şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe.................................................................................................. 

Obiectiv general:



Obiective operaŃionale:

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

4 4 6 7 8 8 12 13

pag.

16

pag.

16

pag.

17

Dobândirea de cunoştinŃe privind noŃiunile generale din criminologie. Însuşirea obiectului, scopului şi funcŃiilor criminologiei = 4 ore

3

CAPITOLUL I APARIłIA ŞI FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINłĂ




Originea şi izvoarele criminologiei

1.1.

Originea, izvoarele şi evoluŃia criminologiei

1.1.1. Originea şi izvoarele criminologiei În sens etimologic, criminologia, derivă din latinescul „Crimen” – crimă, infracŃiune şi grecescul „logos” - ştiinŃă, deci prin criminologie se înŃelege studiul fenomenului criminal ori infracŃional. Ca ştiinŃă criminologia este legată de axioma „o ştiinŃă apare fără acordul nimănui”. Ea s-a dezvoltat prin aportul a trei mari personalităŃi: Caesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo. Această ştiinŃă îşi are origini îndepărtate deoarece criminalitatea a apărut ca fenomen social o dată cu structura primelor comunităŃi umane. Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităŃilor umane. În cultura şi civilizaŃia mesopotamiană dreptul era considerat de către sumero - babilonieni ca având un caracter divin, garantat de însuşi regele Soarelui şi al JustiŃiei - Samaş. Crima a fost considerată ca o manifestare diabolică, ca o expresie a păcatului, regele era cel care transmitea normele juridice. În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă „răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea, familia celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia. În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe: declaraŃiile martorilor, notabilităŃile statului, jurământului părŃilor, expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea talionului. Codul lui Hammurabi apără interesele celor bogaŃi. PreoŃii şi demnitarii erau privilegiaŃi de dreptul penal faŃă de oamenii liberi sau sclavi. Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul judecătorilor. În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.Hr.) se aplică pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraŃie contra statului, omucideri, viol şi adulter feminin, judecătorilor corupŃi li se aplică pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă. În civilizaŃia şi cultura ebraică, dreptul şi justiŃia se înfăptuia în numele lui Jehova. JustiŃia era administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada vieŃii nomade, iar în perioada vieŃii sedentare de bătrânii satului. Cu trecerea la viaŃa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităŃii de familie de sânge. Se menŃine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. 4

Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noŃiuni juridice: premeditare, circumstanŃe atenuante, legitimă apărare – un progres evident faŃă de Codul lui Hammurabi. Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beŃivi – epoca Chang); sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului întrun cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sa vecinilor săi. În civilizaŃia aztecă, legile erau aduse la cunoştinŃă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public. În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanŃi legiuitori au fost Solon şi Dracon la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea arbitrariului în administrarea justiŃiei conform legilor scrise. În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcŃie de condiŃia socială a celor vinovaŃi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaŃi la moarte. Urmând evoluŃia societăŃii umane ne putem da seama că acolo unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaŃiile de orice natură. Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat interes pentru criminalitate. Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităŃii care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia. Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, a considerat că „o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când avantajele obŃinute prin fapta prohibită precumpănesc în faŃa legii”. Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea săvârşirii infracŃiunii a fost reluată de filozoful Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”: Căci după cum spunea Platon nici un om înŃelept nu pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată. Crima, ca temă comună apare şi în operele literare ale antichităŃii: poemele homerice, „Iliada şi Odiseea”, „Orestia” de Eschil, „Antigona şi Oedip” de Sofocle, Medeea de Euripide.

5




Evolutia criminologiei

1.1.2. EvoluŃia criminologiei – repere istorice Primele abordări criminologice apar în secolul XV şi aparŃin lui Thomas Morus (1478 – 1535) care în cartea sa „Utopia” a insistat asupra prevenirii infracŃiunilor prin măsuri economice şi sociale. Mai târziu Charles de Secondat Montesquieu (1689 – 1755) în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, reia tema abordată de T.Morus, afirmând ca „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracŃiunile, cât să le prevină”. Un rol de seamă îl are Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738 – 1794) care în lucrarea sa „Despre infracŃiuni şi pedepse”: pune în primul plan umanismul şi subliniază importanŃa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle dreptului penal modern. a atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiŃia italiană, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural” – susŃinând ca oamenii au aceleaşi drepturi şi obligaŃii, fiind egali în faŃa legii. Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat curs reformării sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de putere. El pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblu şi pentru o reformă a modului de executare a pedepselor. Pe drumul deschis de Becaria şi Bentham filozofia penală îşi reformulează postulatele, abandonând concepŃiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morală, la uniformitatea sancŃiunilor, în favoarea determinismului şi cauzalităŃii. Principalele preocupări de criminologie aparŃin însa lui Caesare Lombroso (1835 – 1909), medic militar, italian, creatorul antropologiei judiciare şi sunt evidenŃiate în publicaŃia „Archives de Antropologie criminelle et des scienses penales”) (Arhiva de Antropologie criminală şi ştiinŃe penale), înfiinŃată la Lyon – 1889. Se subliniază existenŃa unui cadru instituŃional organizat, de felul clinicii de psihiatrie, care oferă posibilitatea unor experimente şi verificarea unor ipoteze. Un rol în cercetarea criminologică l-a jucat şi penitenciarul unde s-au făcut unele observaŃii pe termen lung asupra deŃinuŃilor, putându-se evalua anumite concluzii cu privire la rata recidivei, astfel se prefigurează o nouă disciplină ştiinŃifică. Este momentul apariŃiei „criminologiei pozitiviste” ai căror reprezentanŃi au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo. Lombroso a publicat în anul 1876, lucrarea „Omul delincvent” în care infractorul este o fiinŃă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute, opera sa a avut un nou impact asupra lumii ştiinŃifice fiind supranumit părintele criminologiei antropologice.

6

Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor de drept şi sociologie, în lucrarea sa „Sociologia criminală” (1881), analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităŃii – a fost considerat drept întemeietorul sociologiei criminologiei. Magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) în lucrarea„Criminologia” apărută la Napoli în 1885, creează o teorie a „criminalităŃii naturale”, independentă în spaŃiu şi timp, fapt ce l-a expus la acea epocă unor critici vehemente. Criminologia antropologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Studiile cu privire la starea şi dinamica delicvenŃei (Belgia, FranŃa) au dus la apariŃia şi cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrările ştiinŃifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerri (1802 – 1866) şi belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796 – 1874): “Eseu asupra statisticii morale în FranŃa” şi “Eseu de fizică socială”, germanul Julius Robert von Mayer - „Statistica poliŃiei judiciare din regatul Bavariei şi din alte landuri” (1867) şi von Oettingen în lucrarea „Statistica morală şi importanŃa sa pentru o etică socială creştină” (1874). Medicul francez Andre Lacassagne a enunŃat teoria „mediului” conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale este transferată societăŃii în ansamblul ei. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX, criminologia nu constituia încă o disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole destinate studiilor criminologice, care erau găzduite de alte discipline: antropologia criminală şi psihiatria, sociologia criminală. Sub denumirea de antropologie criminologică au avut loc congrese la Roma (1885), la Paris (1889), la Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), Koln (1911); a avut loc prima ConferinŃă NaŃională de Drept Penal şi Criminologie în anul 1909, când s-a înfiinŃat Institutul american de drept penal, iar în anul 1910 Institutul publică şi revista „Journal of Criminal Law and Criminology” care îşi continuă activitatea şi astăzi.




EvoluŃia criminologiei în Romania

1.1.3. EvoluŃia criminologiei în România Un rol deosebit în apariŃia şi evoluŃia criminologiei în tara noastră l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz ,cel din urmă fiind întemeietorul dreptului penal modern. Ioan Tanoviceanu contesta teoriile şcolii clasice penale, elaborând principiile profilaxiei criminale moderne: formarea unui sistem naŃional al apărării sociale, care să cuprindă mijloace profilactice extrajudiciare (economice, sociale, instructiv educative) şi mijloace juridice politico-juridice legislative, administrative, coercitive. El a înŃeles importanŃa aşezării dreptului românesc pe temeliile politicii sociale. Profesorul Traian Pop reuşeşte să introducă studiul ştiinŃei criminologiei în învăŃământul superior juridic românesc, militând pentru „un 7

nou ritm al dezvoltării ştiinŃelor criminale” necesare conservării şi apărării vieŃii sociale. Lucrarea sa „Curs de criminologie” abordează problemele fundamentale ale domeniului criminalităŃii, aducând o remarcabilă contribuŃie la modernizarea dreptului penal pozitiv în perioada interbelică În 1990 a fost înfiinŃată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea InternaŃională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăŃământul universitar de criminologie şi au fost înfiinŃate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al PoliŃiei Române, la Parchetul General, şi la AdministraŃia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de JustiŃie, precum şi Grupul Consultativ Interministerial cu privire la criminalitate. O direcŃie prioritară în care trebuie să fie concentrate eforturile de cercetare în criminologia românească se materializează în evidenŃierea şi multiplicarea indicatorilor statistici privind criminalitatea în scopul prelucrării statistice a datelor cu metode moderne. O altă direcŃie importantă spre care trebuie să fie îndreptată cercetarea criminologică românească vizează în special şi cercetarea comportamentală a victimelor, precum şi a interrelaŃiilor şi influenŃei acestora asupra conduitei antisociale a delincvenŃilor. EvoluŃia societăŃii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, elaborarea unor strategii de prevenire şi combatere a criminalităŃii naŃionale şi transnaŃionale, bazate pe studii ştiinŃifice de cercetare criminologica dar şi pe aplicarea unor modele europene moderne şi eficiente de tratament al delincvenŃilor. 1.2.




Obiectul criminologiei

Obiectul, scopul, funcŃiile şi definiŃia criminologiei

1.2.1. Obiectul criminologiei Înainte de a defini obiectul criminologiei se impune sa stabilim mai întâi care sunt trăsăturile criminalităŃii. Ca primă trăsătură, criminalitatea este un fenomen social care caracterizat prin ansamblul de crime săvârşite într-un spaŃiu geografic definit şi intr-o perioada de timp determinata. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale fiind un fenomen real care reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă, este un fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi incluse în legea penală; A doua trăsătură a criminalităŃii constă în aceea că este un fenomen antisocial pedepsit – crima, înainte de a fi prevăzută de legea penală, este oprită de conştiinŃa socială. Crima, spunea sociologul Durkheim este antisocială şi apoi este sancŃionată cu o pedeapsă: „crima este actul care atrage o pedeapsă” – o trăsătură obiectivă; A treia trăsătură a criminalităŃii – consta în faptul ca acesta este un fenomen unitar. Crimele au o trăsătură comună determinat de faptul ca toate prezintă un pericol social, care poate fi combătut numai prin sancŃionarea lor, cu aplicarea de pedepse, unele deosebit de severe. 8

De precizat este faptul ca prin crima în sens criminologic nu trebuie să înŃelegem doar infracŃiune ci orice abatere de la toate normele de conduita (morale, disciplinare, contravenŃionale, penale etc.) care guvernează societatea umana. Sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de “regină fără regat”, subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată. Cu toate ca specialiştii din domeniul criminologiei au adus numeroase clarificări, s-a constatat că şi în prezent există opinii divergente cu privire la obiectul criminologiei. Această situaŃie se datorează modului în care a apărut şi s-a impus, ca ştiinŃă, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinŃe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinŃă şi tehnici de cercetare proprii acelor ştiinŃe care au dus la fragmentarea obiectului criminologiei, având la baza teoriile monocauzale. Datorită faptului că, la început, cercetarea criminologică a fost iniŃiată de antropologi, aceştia au preferat studiul criminalului. AlŃi specialişti care au abordat criminalitatea de pe poziŃiile sociologiei şi psihologiei sociale considerau crima ca obiect de studiu al criminologiei.. În cadrul acestei orientări, conceptului de crima se conferă, uneori, o accepŃiune care depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înŃelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice, iar criminologul german Hans Goppinger susŃine ideea potrivit căreia crima, ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi “non-tehnic”, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura. Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniŃial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice care au considerat criminalitatea drept obiect de studiu al criminologiei creând astfel o confuzie între criminologie şi sociologia devianŃei. Aceste teorii monocauzale care au abordat intr-o maniera unilaterală problematica criminologiei au dovedit cu timpul serioase limite în ceea ce priveşte definirea sferei obiectului de studiu al criminologiei, fapt ce a dus la abandonarea lor în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalităŃii. Teoria multifactorială asupra cauzelor criminalităŃii reprezintă un progres în diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă raport cu teoriile monocauzale, dar ea nu constituie o concepŃie aptă să integreze bogată de factori implicaŃi în geneza crimei1. Opuse diverselor opinii şi teorii restrictive sau extensive denumite „sectoriale” sunt opiniile „unificatoare” care susŃin că obiectul criminologiei

1

R.M.Stânoiu, op.cit., p. 19.

9

moderne constă în studiul factorilor sociali şi individuali care determină comportamentul infracŃional, astfel cum e definit de legea penală. ConcepŃia lui J.Pinatel sesizează corect că „această ştiinŃă care un obiect complex de cercetare ce impune investigaŃii diferenŃiate la nivel microsocial: infracŃiune, infractor şi investigaŃii, la nivel macro-social: criminalitatea ca fenomen global”. Având în vedere importantele acumulări ştiinŃifice care au avut loc în domeniul criminologiei, abordările secolului XX au unificat în planul obiectului de studiu, problematicele ridicate de teoriile monocauzale referitoare la crima, criminal şi criminalitate. Între exponenŃii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaşează HERMAIMN MANNHEIM şi JEAN PINATEL. H.Mannheim susŃine ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înŃelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia2, metodele de prevenire a criminalităŃii, de tratament şi resocializare a infractorilor3. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităŃii, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen. La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri4: − al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal; − al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii car au influenŃat formarea şi evoluŃia personalităŃii acestora; − al criminalităŃii - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferenŃiată a diverselor sale niveluri (crima, criminal, fenomenul criminalităŃii). Totuşi, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferenŃe împarte disciplina într-o “criminologie generală” (cu caracter enciclopedic, dar şi sintetic, ce urmăreşte să compare şi să unifice datele criminologiilor specializate) şi o “criminologie clinică” (având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura să rupă individualul, particularul de fenomenul global al criminalităŃii. Cercetările ulterioare care au caracterizat secolul XX şi au fundamentat criminologia ca ştiinŃa au dus la apariŃia unor noi teorii care au evidenŃiat şi rolul victimei în săvârşirea crimei. Totodată în aceasta perioada de profunde clarificări cu privire la definirea obiectului de studiu al criminologiei s-a evidenŃiat rolul şi importanta reacŃiei pe care societatea o are în limitarea fenomenului criminalităŃii. 2

Studiul pedepselor şi al modului de executare a acestora. H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965, p.3-14. 4 J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.38-52; J.Pinatel, La societe criminogene, Paris, Ed.Calmann-Levy, 1971, pe larg. 3

10

Având în vedere aceste importante acumulări ştiinŃifice care au avut loc în domeniul criminologiei, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, crima, criminalul, victima şi reacŃia socială împotriva criminalităŃii. a) Criminalitatea ca fenomen social Criminologul francez JEAN PINATEL surprinzând în mod corect dimensiunea criminalităŃii o defineşte ca fiind totalitatea crimelor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinata, evidenŃiind astfel doar componenta cantitativă a fenomenului. Având în vedere posibilităŃile de cunoaştere a criminalităŃii precum şi modul în care mijloacele de drept penal reacŃionează împotriva acesteia, poate fi împărŃită în criminalitate reală, aparentă şi legală. Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor (crimelor) săvârşite pe un teritoriu definit, într-o perioadă de timp determinată. Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea faptelor care au fost sesizate autorităŃilor judiciare şi înregistrate ca atare. Analizând definiŃiile celor doua tipuri de criminalitate se desprinde concluzia ca întotdeauna va exista o diferenŃa cantitativa între numărul faptelor comise în realitate şi numărul celor prevăzute de statisticile judiciare, din următoarele motive: − nu toate faptele sunt aduse la cunoştinŃa organelor abilitate ale statului şi înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorităŃi, prejudiciu mic, teamă etc.); − nu toate faptele sesizate în urma cercetărilor se confirma şi nu în toate cazurile se pronunŃă o hotărâre judecătorească definitivă; − o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificaŃi. Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunŃat hotărâri de condamnare râmase definitive. DiferenŃa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra a criminalităŃii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinŃifică încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen. b) Crima poate fi definita , intr-o accepŃiune mai larga, corecta,ca fiind orice fapta, orice abatere de la normele de conduita care intr-o forma sau alta este sancŃionata de societate (administrativ, disciplinar, contravenŃional sau penal). Majoritatea autorilor de cursuri de criminologie defineşte crima în termeni restrictivi considerând ca acest concept este sinonim cu infracŃiunea, adică fapta prevăzuta de legea penala, săvârşita cu vinovăŃie şi prezintă pericol social. În opinia noastră consideram ca aceasta definiŃie nu este acoperitoare deoarece atunci când vorbim de criminalitate aparenta avem în vedere totalitatea crimelor sesizate, iar practica judiciara a demonstrat ca nu toate 11

faptele sesizate sunt infracŃiuni, acestea putând fi abateri disciplinare, contravenŃii etc. c) Criminalul este în opinia noastră, aşa cum cu uşurinŃa se poate deduce din studiul definiŃiilor date criminalităŃii şi crimei, persoana care a săvârşit o fapta ce contravine tuturor normelor de conduita şi nu doar persoana care a comis o infracŃiune. d) Victima este reprezentata de persoana care a fost prejudiciata în orice mod prin săvârşirea crimei. Secolul XX a evidenŃiat şi demonstrat existenŃa unei relaŃii complexe între criminal şi victimă, constatându-se că, la săvârşirea actului criminal, contribuŃia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex5, fapt ce a determinat includerea acesteia în conŃinutul obiectului de studiu al criminologiei, chir dacă în ultimele decenii victimologia se conturează tot mai clar ca ştiinŃa. Având în vedere modificările legislative din ultima perioadă potrivit cărora şi persoana juridică poate fi sancŃionată, se ridică întrebarea dacă aceasta poate fi considerata victima în sens criminologic. Ştiut fiind faptul ca persoana juridica se poate afla intr-o legătura de cauzalitate cu crima deoarece poate fi folosita la săvârşirea acesteia (vezi firmele fantomă) dar în acelaşi mod poate fi prejudiciată sub aspect patrimonial în special, obŃinând spre ideea ca aceasta poate fi asimilata conceptului de victimă. e) ReacŃia socială împotriva criminalităŃii. Urmărind prevenirea şi controlul criminalităŃii, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacŃia socială împotriva acesteia, care intervine atât ante-factum, prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiŃiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserŃia socială a criminalilor. Includerea reacŃiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului criminalităŃii şi la tendinŃele sale evolutive. Sesizarea inadvertenŃelor dintre fenomenul criminalităŃii şi nivelul de reacŃie sociala permite elaborarea unor studii utile atât pentru elaborarea unei politicii penale adecvate, cât şi pentru instituŃiile implicate în acŃiunea concretă de prevenire şi combatere a criminalităŃii. În concluzie putem defini reacŃia sociala ca fiind ansamblul masurilor pe care le ia societatea , prin intermediul instituŃiilor statului, pentru controlul, prevenirea şi combaterea criminalităŃii, dar şi pentru resocializarea şi reinserŃia sociala a criminalilor. 1.2.2. Scopul criminologiei Având în vedre cele prezentate anterior se desprind concluzia potrivit căreia criminologia are un dublu scop: 5

16th Criminological Research Conference, Strasbourg, 26-29 Nov. 1984.

12

- scopul general constând în fundamentarea unei politici penale eficiente, capabila să apere valorile fundamentale ale societăŃii, să determine prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităŃii. Acest scop pare a fi identic cu cel al dreptului penal şi al ştiinŃelor penale. Fiind insa o disciplină a fenomenologiei penale, în criminologie nu se exclud raporturile cu alte discipline, exemplu dreptul penal, care este o ştiinŃă normativă. - scopul imediat potrivit căruia criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină, condiŃiilor care favorizează apariŃia şi evoluŃia criminalităŃii, precum şi a măsurilor de prevenire şi combatere. 1.2.3. FuncŃiile criminologiei În literatura de specialitate din tara noastră unii autorii atribuie criminologiei doua funcŃii, teoretico-explicativa şi aplicativă-prospectivă, iar alŃii considera ca aceasta ştiinŃa are patru funcŃii şi anume: FuncŃia descriptivă potrivit căreia criminologia observă şi colectează date referitoare la criminalitate, criminali, tipologiile infracŃiunilor şi ale comportamentelor infracŃionale, caracteristicile fizico-psihice ale acestora, evoluŃia carierei criminale, starea şi dinamica faptelor antisociale. Pe calea studiului descriptiv specialiştii au încercat să demonstreze atât existenŃa unor diferenŃe semnificative între infractori şi non-infractori6, cât şi evoluŃia stării infracŃionale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată. Aceasta funcŃie operează cu concepte precum : mediul, terenul, personalitatea şi actul7 . Mediul reprezintă totalitatea elementelor şi structurilor economice, juridice, politice, culturale care formează cadrul specific al desfăşurării activităŃii membrilor unei societăŃi concret determinate pe o anumită treaptă a dezvoltării ei istorice şi care la rândul său este permanent schimbat, modelat de această activitate8 . Acest concept are mai multe accepŃiuni: mediul fizic, mediul social, mediul personal ş.a. Mediul fizic sau geografic – este cel natural înconjurător în care trăiesc oamenii, adică formele de relief, climă ş.a. Mediul social cuprinde totalitatea factorilor istorici, culturali, instituŃionali etc., care determină influenŃe comune tuturor membrilor societăŃii; Mediul personal cuprinde relaŃiile interpersonale dominante, statusurile psihosociale realizate de oameni, scopurile şi acŃiunile lor colective. Din mediul personal fac parte9: mediul familial, mediul şcolar, mediul profesional, mediul acceptat (anturajul), mediul impus (armata, penitenciar), etc.

6

J.Pinatel, op.cit., p.43 şi urm. Jean Pinatel, La societé criminogene, Paris 1971, Tome III, Dalloz, Paris 1963 8 Mic dicŃionar enciclopedic, Ed. ŞtiinŃifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 594; 9 Jean Pinatel, La societé criminogene, Ed. Calamann Levy, 1971; 7

13

Terenul este un concept folosit pentru a determina trăsăturile de ordin bioconstituŃional al individului. Cu privire la teren J. Pinatel10 face următoarele precizări: - la bază este ereditatea, moştenirea informaŃională, genetică; - dacă la ereditate se adaugă mutaŃiile genetice se obŃine nativul; - dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obŃine congenitalul; - dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin odată cu creşterea, se obŃine constituŃionalul; - dacă la constituŃional se adaugă modificările de influenŃe fizice şi psihice se obŃine terenul . Personalitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ. Personalitatea antisocială se referă la indivizii care nu sunt socializaŃi: incapabili de loialitate faŃă de semenii lor, sunt dualişti, iresponsabili şi incapabili de a se simŃi vinovaŃi sau de a învăŃa ceva din experienŃă şi pedeapsă11). În criminologia clinică complexul personalitate - situaŃie constituie schema fundamentală a explicaŃiei “trecerii la act”12. Prin situaŃie se înŃelege ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea. SituaŃiile precriminale se disting în : − situaŃii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de infractor; − situaŃii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor; − situaŃii mixte sau intermediare în care situaŃia este căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta. Actul criminal este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaŃii. FuncŃia explicativă consta în explicarea cauzelor care determină şi a condiŃiilor care favorizează fenomenul infracŃional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. De aici decurge importanŃa funcŃiei explicative a criminologiei13. Conceptele operaŃionale de ordin explicativ sunt: cauza, efectul, factorul, indicele. Cauza14 este fenomenul sau complexul de fenomene care precede şi produce un alt fenomen numit efect. Cauza este elementul în prezenŃa căruia se săvârşeşte crima, efectul este fapta datorată unei cauze, condiŃiile sunt elemente favorizatoare, iar mobilul este acel imbold ce determină trecerea la acŃiune, de comitere a infracŃiunii 10

J.Pinatel, op.cit., p.45-46. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 1995. 12 J.Pinatel, op.cit., p.48-49. 13 R.M. Stănoiu, op.cit., p.35. 14 Mic dicŃionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 164, Bucureşti, 1978 11

14

Efectul15 reprezintă fenomenul care urmează unui alt fenomen numit cauză şi care este generat în mod succesiv de acesta. Factorul16 determina naşterea unui proces, a unei acŃiuni, reprezintă elementul obiectiv care intervine în producerea fenomenului. Indicele este definit ca fiind simptomul care permite un diagnostic grupului de fenomene sau fenomenului studiat. FuncŃia predictivă vizează anticiparea unor modificări cantitative şi calitative în dinamica fenomenului infracŃional, atât în ce priveşte tipologiile infracŃionale cât şi autorii implicaŃi17. Conceptele operaŃionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt: − Prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual. − Viitor – care urmează după momentul de faŃă, care va exista, va apărea, se va întâmpla. − Probabilitate – care are şanse de reuşită. − Similitudine – asemănare, potrivire. − Extrapolare – extindere ipotetică a unei noŃiuni de la un domeniu la altul. − Hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată. − Risc – pericol posibil, inconvenient posibil. − Prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor, anumite mărimi nesigure, inconstante FuncŃia profilactică – urmăreşte identificarea, studierea şi elaborarea unor programe ştiinŃifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracŃional. Conceptele operaŃionale de ordin preventiv sunt: − ReacŃia socială – răspunsul dat de societate, comunitate la o acŃiune infracŃională, la un fenomen infracŃional pentru a contracara acest fenomen, acŃiune. − Control social – verificarea periodică sau inopinată a fenomenului infracŃional în vederea menŃinerii acestuia la valori cât mai scăzute. − Modelul clasic de prevenire – prevenire generală, specială. − Modelul social de prevenire – cale pragmatică de reducere a ocaziilor de săvârşire a informaŃiilor, prin măsuri realiste şi cu costuri cât mai mici. − Modelul situaŃional de prevenire primară, secundară, terŃiară.

15

Mic dicŃionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 331, Bucureşti, 1978 Mic dicŃionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 336, Bucureşti, 1978 17 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995 16

15

− Răspuns social – replica dată de comunitate, de societate la un fenomen infracŃional. − Tratament – complex de acŃiuni realist în scopul recuperării pentru societate a unui delincvent. − Resocializare – reintegrare în societate. 1.3.

DefiniŃia criminologiei statutul epistemologic şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe

1.3.1. DefiniŃia criminologiei Dintre autorii occidentali de reputaŃie care au avansat o definiŃie proprie asupra criminologiei, menŃionam: − Criminologia este studiul ştiinŃific al fenomenului criminal – J. Léauté; − Criminologie este ştiinŃa crimei – E. Selling; − Crima este actul pedepsit, obiectul unei ştiinŃe-speciale criminologice – Jean Pinatel; Criminologia este studiul complex şi integral al omului, cu preocupare constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi remediile activităŃii sale antisociale – tributară Scolii psihologice – Laignel – Lavastine şi V.V. Stanciu; Criminologia este studiul cauzelor genezei, proceselor şi consecinŃelor delincvenŃei – G.Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu Merlin; În doctrina occidentală criminologia este o ştiinŃă complexă aidoma medicinii, care studiază factorii şi procesele acŃiunii criminale şi care determină prin cunoaşterea acestor factori şi procese, strategiile şi tehnicile de a reduce acest rău social – Raymond Gassin. În doctrina română întâlnim definiŃii extinctive, fie definiŃii restrictive ale ştiinŃei criminologiei. ŞtiinŃa care studiază cauzele şi condiŃiile producerii infracŃiunilor pentru a se adopta măsuri de apărare a valorilor fundamentale umane de către dreptul penal – prof. Aurel Dincu; ŞtiinŃa care studiază fenomenul social al criminalităŃii în scopul prevenirii sale – Rodica Mihaela Stănoiu; ŞtiinŃa care studiază fenomenul infracŃional în scopul prevenirii şi combaterii acestuia – Gh. Nistoreanu şi Costică Păun; ŞtiinŃa care analizează cauzele infracŃiunilor şi factorii care influenŃează comiterea acestora, evaluează costurile sociale ale fenomenului infracŃional şi urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obŃinerea unei protecŃii corespunzătoare relaŃiilor şi nevoilor sociale – Congresul al VIII-lea al O.N.U. pentru prevenirea infracŃiunilor şi tratamentul delincvenŃilor de la Havana 27 august – 7 septembrie 199018 18

Tudor Amza, Criminologie, pag. 40, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;

16




DefiniŃia criminologiei

Deci, criminologia este ştiinŃa care studiază etiologia fenomenului infracŃional, factorii care generează sau influenŃează trecerea la act şi pe baza cunoaşterii acestora, elaborează strategiile, metodele şi tehnicile cele mai eficiente pentru limitarea, reducerea criminalităŃii ca fenomen social19. 1.3.2. Statutul epistemologic şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe




Statutul epistemologic şi interferenta criminologiei cu alte stiinte

Ca ştiinŃă, criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea criminalităŃii ca fenomen social istoriceşte condiŃionat, să examineze constelaŃia surselor socio-umane ale crimei şi criminalităŃii, să identifice comportamentele şi conŃinutul cauzelor şi condiŃiilor socio-umane ale fiecărei infracŃiuni în parte. Ca ştiinŃă socială specială, extrajuridică, criminologia abordează şi examinează subsistemele de drept penal, de drept procesual penal şi de drept execuŃional penal. InterferenŃa criminologiei cu statistica Statistica este o sursă de documentare pentru cercetare ştiinŃifică în criminologie deoarece măsoară dimensiunile necunoscute ale criminalităŃii, asigură progresul aplicativ al cercetării criminologice şi oferă o viziune asupra laturii cantitative a criminalităŃii. InterferenŃa dintre criminologie şi sociologie juridică Cercetarea sociologică şi cea criminologică sunt autonome, complementare şi convergente. Sunt autonome deoarece dispun de un obiect propriu de activitate, funcŃii, metode şi tehnici de cercetare proprii. Sunt complementare deoarece „se susŃin reciproc în planul cercetării ştiinŃifice, iar rezultatele cercetărilor se completează reciproc, cele două ştiinŃe îşi împrumută reciproc noŃiuni, concepte, principii şi reguli teoretice şi metodologice ale procesului vieŃii sociale”20, ale cercetării fenomenului infracŃional în special. Ele sunt şi convergente, deoarece sunt orientate spre un Ńel comun şi anume identificarea căilor şi procedeelor de sporire a eficacităŃii activităŃilor de prevenire a faptelor antisociale şi de apărare a valorilor ocrotite de legea penală. Criminologia rămâne totuşi o ştiinŃă generală despre criminalitate, pe când sociologia penală a se îndrepta spre o criminologie sociologică care studiază fenomenul criminalităŃii într-o viziune sociologică. InterferenŃa criminologiei cu criminalistica se caracterizează prin aceea că în timp ce criminalistica intervine după săvârşirea crimei şi se limitează la probarea vinovăŃiei infractorului, criminologia studiază fenomenul infracŃional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al evoluŃiei către „starea periculoasă” şi „trecerea la act”. În consecinŃă, în timp ce criminalistica răspunde la întrebarea „cum” s-a produs actul infracŃional, criminologia răspunde la întrebarea „de ce” s-a produs el. 19 20

Ion Eugen Sandu, Florin Sandu – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001; A.Dincu, op.cit., p.89.

17

InterferenŃa criminologiei cu ştiinŃa dreptului penal Criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi explicarea cauzelor şi condiŃiilor care determină sau favorizează săvârşirea infracŃiunilor, pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale de acest fenomen. Totodată măsurile de prevenire elaborate de criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieŃii sociale, pe când dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecŃionarea sistemului sancŃionator. InterferenŃa criminologiei cu ştiinŃa dreptului procesual penal Criminologia îşi lărgeşte sfera explicaŃiilor privind legităŃile luptei pentru prevenirea şi combaterea criminalităŃii, integrând datele, rezultatele şi concluziile ştiinŃei dreptului procesual penal referitoare la căile, procedeele şi mijloacele juridice de sporire a eficacităŃii procesului penal, în fiecare din fazele şi momentele desfăşurării lui, având la bază atât analiza cauzală a criminalităŃii ca fenomen socio-uman, cât şi cercetarea sistemului general de metode, procedee şi măsuri de prevenire a criminalităŃii. InterferenŃa criminologiei cu ştiinŃa dreptului execuŃional penal Cele două ştiinŃe au ca zonă de contact tratamentul şi resocializarea infractorului care avantajează ambele discipline deoarece numeroase studii au fost efectuate de criminologi la locurile de deŃinere a infractorilor, cu sprijinul specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu. Totodată informaŃiile şi concluziile ştiinŃei dreptului execuŃional penal, integrate de criminologie în teoria metodelor şi măsurilor preventive şi terapeutice servesc la îmbogăŃirea patrimoniului ştiinŃei criminologiei, la realizarea funcŃiei sale practice. InterferenŃa criminologiei cu ştiinŃa politicii penale ŞtiinŃa politicii penale face joncŃiunea dintre criminologie şi ştiinŃele penale. Criminologia este ştiinŃa care oferă ştiinŃei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esenŃa, cauzalitatea şi legităŃile criminalităŃii ca fenomen socio-uman, precum şi explicaŃii cu privire la strategiile posibile, metodele, procedeele şi mijloacele practice de înfăptuire a activităŃilor de prevenire şi combatere a criminalităŃii, contribuind astfel în mod esenŃial la particularizarea principiilor de politică penală ale oricărui stat.

18

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Tratate şi monografii: Mic dicŃionar enciclopedic, Ed. ŞtiinŃifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; Tudor Amza, Criminologie, pag. 40, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998; Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 1995; Jean Pinatel, La societé criminogene, Ed. Calamann Levy, 1971; Jean Pinatel, La societé criminogene, Paris 1971, Tome III, Dalloz, Paris 1963 Ion Eugen Sandu, Florin Sandu – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001; Georgeta Ungureanu, Criminologie generala – note de curs, postate pe internet Constantin Paun, Criminologie - curs postat pe internet Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995 H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965, p.3-14.

TEMĂ DE REFLECłIE Obiectul, scopul, funcŃiile şi definiŃia criminologiei MODELE DE ÎNTREBĂRI Obiectul criminologiei este: a. crima, criminalul şi victima b. crima, criminalitatea, victima şi reacŃia sociala c. criminalitatea, crima , criminalul,victima şi reacŃia socială RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect : c.

TEST DE AUTOEVALUARE

Statutul epistemologic şi interferenŃa criminologiei cu alte ştiinŃe

19

CAPITOLUL II METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 2.1. DefiniŃia şi etapele cercetării criminologic…………………………….. 2.2. Izvoarele cercetării criminologice……………………………………… 2.2.1. Statisticile criminalităŃii …………………………………………….. 2.2.2. Ancheta ……………………………………………………………… 2.2.3. Sondajul……………………………………………………………… 2.3. Metode de cercetare criminologică……………………………………. 2.3.1. Metoda observării……………………………………………………. 2.3.2. Metoda experimentală……………………………………………….. 2.3.3. Metoda istorică………………………………………………………. 2.3.4. Metoda panel………………………………………………………… 2.3.5. Metoda comparativă…………………………………………………. 2.3.6. Metoda de predicŃie………………………………………………….. 2.3.7. Metoda tipologică……………………………………………………. 2.3.8. Metoda clinică……………………………………………………….. 2.4. Tehnici de cercetare criminologică…………………………………….. 2.4.1. Observarea…………………………………………………………… 2.4.2. Chestionarul………………………………………………………….. 2.4.3. Interviul……………………………………………………………… 

Obiectiv general:



Obiective operaŃionale:

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

21 23 23 24 24 25 25 25 26 26 27 27 27 27 28 28 28 29

Însuşirea metodologiei de cercetare criminologică Formarea deprinderilor pentru utilizarea metodelor şi tehnicilor de cercetare criminologică = 3 ore

20

CAPITOLUL II METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

2.1.

DefiniŃia şi etapele cercetării criminologice

Înainte de a aborda metodologia cercetării criminologice este imperios necesar sa definim o serie de termeni cum ar fi: metoda, tehnica, metodologie şi cercetare fundamentala. Termenul de metodă vine din grecescul „methodos” care înseamnă cale, mijloc, mod de expunere, mod de cercetare. Totodată prin metoda se mai înŃelege ordinea ce se pune în învăŃarea unei ştiinŃe, urmând condiŃiile, particularităŃile acelei ştiinŃe21. Gândirea metodică asigură „adequatia intellectus ad intellecte” – coerenŃa logică internă – şi „aeduquatia intellectus ad rei” – concordanŃa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă22 Tehnica vine tot din limba greaca, tekne care se traduce în procedeu, vicleşug. Prin tehnica trebuie sa înŃelegem insa „ansamblul de prescripŃii metodologice (reguli, procedee) utilizate pentru ca o acŃiune să fie eficientă, atât în sfera producŃiei materiale, cât şi în sfera producŃiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaŃie) precum şi cadrul altor acŃiuni umane23. Tehnica reprezintă un etalon, „maniera de acŃiune” şi de utilizare a instrumentelor de investigare de către cercetător pentru cunoaşterea ştiinŃifică a fenomenului criminalităŃii. Metodologia criminologică se ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracŃional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinŃe24.Aceasta are două laturi: analiza critică a activităŃii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecŃionarea acestei activităŃi; Cercetarea fundamentala este activitatea care are ca scop cunoaşterea fenomenului infracŃional, explicarea cauzelor acestuia, stabilirea tendinŃelor de evoluŃie şi elaborarea strategiilor de prevenire. În cadrul cercetării criminologice se folosesc mai multe metode, unele fiind împrumutate din ştiinŃele socio-umane.




Criterii de clasificare

Metodele din ştiinŃele socio-umane pot fi clasificate după următoarele criterii: - Criteriul temporal - Criteriul de reactivitate 21

A.Brinea – Les methodes des sciences sociales, Paris, Ed. Montehrestien, 1972, pg.7 Septimiu Chelcea, I. Mărginean, Ion Cauc – Cercetarea Sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, 1998, pg.31 23 DicŃionar de filozofie, 1978 24 Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian – IoniŃă – Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001 22

21

− metode transversale – descoperirea realităŃilor − metode longitudinale – evoluŃia fenomenelor în timp; − metode experimentale (experiment sociologic, criminologic şi psihologic) − metode cvasiexperimentale (ancheta, sondaj de opinie) − metode de observaŃie (studiul documentelor sociale, observaŃia ş.a.) - Criteriul numărului unităŃilor sociale luate în studiu − metode experimentale (experiment sociologic, criminologic şi psihologic) − metode cvasiexperimentale (ancheta, sondaj de opinie) − metode de observaŃie (studiul documentelor sociale, observaŃia ş.a.) - Criteriul locului ocupat în procesul investigaŃiei empirice − de culegere a informaŃiilor − de prelucrarea informaŃiilor − de interpretare a datelor cercetării Cercetarea fundamentală se poate realiza prin: − în plan orizontal: - documentare - observarea faptelor; - elaborarea ipotezelor explicative; - verificarea ipotezelor; − după nivelele profunzimii cercetării: - descrierea – primul stadiu al cercetării; - clasificarea datelor; - explicarea fenomenului cercetat: răspunde la întrebarea „de ce” se produce infracŃiunea.




Etape cercetarii criminologice

Studiind mai multe lucrări de specialitate propunem următoarele etape pe care cercetarea criminologica trebuie să le parcurgă: 1. Stabilirea obiectului analizei – fenomenul infracŃional; 2. Analiza dimensională a conceptelor – definirea şi operaŃionalizarea conceptelor – stabilirea exactă a conŃinutului, a dimensiunii criminalităŃii şi factorii care influenŃează acest fenomen; 3. Determinarea eşantionului cuprins în investigaŃia criminologică – cele mai frecvente criterii de grupare sunt: - caracteristicile socio-demografice; - caracteristicile socio-profesionale; - caracteristici sociale; - caracteristici economice; 4. Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru recoltarea informaŃiilor; 22

5. Ancheta pilot, experimentul şi cercetarea în teren – specialistul testează validitatea instrumentelor de cercetare; 6. Prelucrarea informaŃiilor – se realizează prin: - verificarea şi validarea informaŃiilor care urmează să fie reŃinute pentru prelucrare; - codificarea informaŃiilor – un instrument al procesului de cunoaştere. 7. Analiza datelor, explicarea proceselor şi fenomenelor studiate impune utilizarea unor metode statistice şi matematice, se urmăreşte evoluŃia în timp a proceselor analizate, se face analiza comparativă. 8. Redactarea raportului de cercetare – ultima etapă a cercetării: - se elaborează o schiŃă a raportului de cercetare – punerea în ordine logică a tuturor informaŃiilor; - redactează propria fişă a raportului care trebuie să fie clar şi concis; - analiza critică a acestuia cu participarea şi a altor specialişti, care trebuie să răspundă la câteva întrebări: - sunt clare ideile expuse? - concluziile sunt susŃinute de argumente solide? - în caz contrar acestea se vor trece sub formă de ipoteze? 2.2.




Statisticile criminalităŃii

Izvoarele cercetării criminologice

2.2.1. Statisticile criminalităŃii Statistica a devenit o ştiinŃă în sine. În funcŃie de datele folosite, statisticile pot fi clasificate astfel: − Statistici internaŃionale – realizate de organisme internaŃionale: Interpol, Europol, Uniunea de Luptă contra Fraudei (UCLAF), Societatea InternaŃională de Criminologie, Institutele O.N.U. – care oferă date cu privire la dinamica şi starea criminalităŃii, analize comparative a fenomenului în diferite Ńări. − Statistici naŃionale – sunt realizate de structurile implicate în lupta împotriva criminalităŃii cum ar fi: Statistica PoliŃiei (Ministerul AdministraŃiei şi Internelor), Statistica Ministerului Public şi Statistica JustiŃiei, pe baza cărora se elaborează studii privind dinamica şi starea fenomenului infracŃional în ansamblu, pe genuri de fapte şi se stabilesc măsuri de cooperare pentru înfăptuirea justiŃiei. Statisticile poliŃiei – deŃin date referitoare la criminalitatea aparentă şi reclamată, la autorii infracŃiunilor. Ele conŃin informaŃii referitoare la totalul infracŃiunilor constatate; numărul de infracŃiuni constatate în funcŃie de mediul urban, rural; rata criminalităŃii, numărul infracŃiunilor săvârşite în dauna avutului public sau privat; infracŃiuni contra persoanei, la regimul circulaŃiei rutiere, unor activităŃi economice, infracŃiuni de corupŃie, evaziune

23

fiscală, contrabandă; numărul total de infractori cercetaŃi în stare de arest (fără ocupaŃie, şomeri, recidivişti, minori şi tineri, majori, bărbaŃi, femei) etc.; Statisticile Ministerului JustiŃiei şi ale Ministerului Public – înregistrează date referitoare la criminalitatea legală (infracŃiuni judecate şi pentru care instanŃa a emis hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva şi irevocabila); Statisticile întocmite de DirecŃia Penitenciarelor – se refera la date despre persoanele condamnate cu pedeapsa închisorii.




DefiniŃia anchetei

2.2.2. Ancheta – cea mai complexă metodă de investigaŃie - se confundă în mod nepermis cu cercetarea, importanŃa ei a crescut abia în anii 1920-1930, în strânsă legătură cu introducerea tehnicilor de analiză calitativă în criminologie. Constituie una din modalităŃile de cunoaştere ştiinŃifică a opiniilor, atitudinilor, aspiraŃiilor şi totodată un mijloc de influenŃare. Obiectul anchetelor criminologice este reprezentat de: − opinii, atitudini, comportamente, aspiraŃii, trebuinŃe; − motivaŃii care stau la baza acŃiunilor, condiŃiilor, atitudinilor; − cunoştinŃe, mărturii ale oamenilor despre faptele antisociale, criminalitate; − caracteristici demografice, structuri familiale, structuri de vârstă, structuri socio-profesionale etc.; − caracteristici ale mediului social şi al modului de viaŃă al oamenilor. Ancheta ca metoda de investigaŃie poate fi de două feluri: − ancheta - metodă descriptivă - prin care se obŃin informaŃii cu privire la criminalitate, ea ajută la descrierea şi tipologia infracŃiunilor, oferă date care permit explicaŃii cauzale, teoretice, permite culegerea unei mari varietăŃi de informaŃii; − ancheta criminologică - reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaŃiilor, aspiraŃiilor, asupra subiectivităŃii umane, dar nu se opreşte la ele, constituie totodată un mijloc de influenŃare25.




DefiniŃia sondajului

2.2.3. Sondajul – reprezintă o formă specifică a anchetei criminologice, este o metodă statistică de stabilire pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport de tipologia criminalităŃii studiate. Sondajele cele mai frecvent folosite sunt: - sondajele de victimizare – chestionarea unui eşantion constituit dacă a fost victima unui gen sau mai multor infracŃiuni, dacă au reclamat aceste fapte şi în caz contrar de ce s-au abŃinut; 25

Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian – IoniŃă – Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001

24

- sondajele recunoscute (autoraportate) - chestionarea unui eşantion similar dacă au comis fapte penale, în ce au constat şi dacă autorii au fost sau nu descoperiŃi; - sondajul de opinie - cercetarea criminologică privind sentimentele de insecuritate.




2.3.

Metode de cercetare criminologică Metodele sunt clasificate după trei criterii astfel: - generale: metoda observării, metoda experimentală, istorică, metoda comparativă, metoda de predicŃie; - particulare: metoda tipologică - proprii unor ştiinŃe: metoda chimică

Clasificarea metodelor de cercetare criminologică

metoda

2.3.1. Metoda observării are ca scop cunoaşterea fenomenului infracŃional. ObservaŃia cuprinde: inducŃia, ipoteza, deducŃia, experimentul şi teoria. Tipuri de observaŃie: − observaŃia empirică: − este întâmplătoare, fragmentară, vagă şi imprecisă, subiectivă; − nu este critică, nu este înregistrată - de regulă la faŃa locului; − observaŃia ştiinŃifică : − este fundamentată teoretic; − este sistemică şi integrală; − este analitică; − este metodică şi verificată. Observarea în criminologie are ca obiect de studiu comportamentul delincvent, individual şi de grup, acŃiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacŃiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăŃii26. 2.3.2. Metoda experimentală în investigaŃia criminologică – vizează raporturile dintre teorie şi practică, apropierea teoriei de fapte şi de studii empirice.




DefiniŃia experimentului

Experimentul – reprezintă o observare provocată în condiŃii alese de cercetător27. Se urmăreşte să se sesizeze legăturile de intercondiŃionare între fenomene diferite şi să stabilească raportul cauzal dintre acestea. Presupune o schimbare a condiŃiilor de desfăşurare a fenomenului studiat - prin introducerea din afară a unei variabile sau a unor factori noi. 26 27

Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed.Europa Nova, pg.58, Bucureşti, 1996 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed.Europa Nova, pg.58, Bucureşti, 1996

25




Etape parcurse de experiment

Experimentul parcurge următoarele etape: − crearea unor condiŃii artificiale de desfăşurare; − crearea sau reunirea condiŃiilor de observaŃie a fenomenelor vizate; − introducerea factorilor externi; − stabilirea consecinŃelor acestora; − controlul şi dirijarea variabilelor urmărite. Scopul experimentului îl constituie verificarea cu exactitate a ipotezelor întrucât observarea lasă întotdeauna dubii, pete albe în domeniul cercetat. În concluzie putem afirma ca experimentul criminologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaŃie controlată cu scopul verificării ipotezelor cauzale. Variabilele se clasifică în patru categorii28: a) variabile exploratorii: - variabile independente, variabile dependente b) variabile controlate; c) variabile exterioare necontrolate; d) concept central în metodologia experimentului - grup experimental de control. Pentru a alcătui grupuri cât mai asemănătoare se folosesc patru tipuri de controale: a) controlul de precizie - grup de control asemănător celui experimental b) controlul statistic - verificarea frecvenŃei elementelor c) controlul la întâmplare - alcătuirea unor eşantioane aleatorii. 2.3.3. Metoda istorică - se foloseşte pentru a studia evoluŃia fenomenului infracŃional de-a lungul timpului. Metoda istorică în cercetarea ştiinŃifică criminologică constă în analiza condiŃiilor ecologice, sociologice, psihologice, economice, culturale, educaŃionale, politice ş.a., în care a evoluat criminalitatea în diferite perioade istorice, de-a lungul diferitelor orânduiri sau în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape. 2.3.4. Metoda panel29 - se înscrie în categoria metodelor generale longitudinale, prin care se urmăreşte evoluŃia fenomenului infracŃional, în scopul de a determina sensul acestei evoluŃii, tipurile de schimbare şi transformare ce se produc, amploarea şi semnificaŃia acestor schimbări, care sunt factorii de schimbare şi cum acŃionează ei. Culegerea informaŃiilor în metoda istorică se face în mod neîntrerupt, pentru anumite perioade de timp. 28

Septimiu Chelcea, I. Mărginean, Ion Cauc – Cercetarea Sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998 29 Septimiu Chelcea, I. Mărginean, Ion Cauc – Cercetarea Sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998

26

Panelul desemnează un ansamblu fix de persoane, organizaŃii şi instituŃii alese pentru efectuarea unei cercetări repetate, de lungă durată, în vederea înregistrării reacŃiilor, schimbărilor de opinie, atitudinilor şi comportamentelor, precum şi pentru definirea factorilor de schimbare30 2.3.5. Metoda comparativă – face parte din categoria metodelor generale transversale şi se foloseşte în paralel sau asociată cu alte metode. Se afirmă că: „ metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în ştiinŃele sociale şi că nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaŃie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de-a cerceta dacă variaŃiile pe care le reprezintă în aceste combinaŃii diferite de împrejurări dovedesc că unul depinde de celălalt”31 ComparaŃia se defineşte ca operaŃiunea prin care cercetătorul fenomenului criminalităŃii urmăreşte să constate, să fixeze elementele identice sau divergente la două fenomene cercetate32. 2.3.6. Metoda de predicŃie – raportul dintre legităŃile statistice şi prognosticul fenomenului infracŃional, opŃiunea cu privire la factorii predicŃiei de natură individuală, activitatea de planificare în domeniul previziunii şi controlului criminalităŃii. Aceste metode urmăresc formularea de previziuni privind evoluŃia criminalităŃii pe o perioadă de timp dată şi evaluarea posibilităŃilor de delincvenŃă.




Tipuri de criminali

2.3.7. Metoda tipologică – se înscrie în cadrul metodelor particulare longitudinale, cvasiexperimentale şi constă în descrierea tipului criminal în opoziŃie cu noncriminalul. Primele tipologii ale criminalului au fost create de Caesare Lombroso şi Enrico Ferri care au încercat să demonstreze existenŃa unui tip de criminal înnăscut. De asemenea criminologul austriac T. Seeling stabileşte opt tipuri de criminali: − criminali profesionişti, criminali contra proprietăŃii, criminali agresivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali care într-o situaŃie de criză nu găsesc decât o soluŃie criminală, criminali dezechilibraŃi psihic, criminali care acŃionează în baza unor reacŃii primitive. 2.3.8. Metoda clinică – constă în explorarea criminalului în general şi mai puŃin un criminal determinat, obiectul cercetării fiind cazul individual într-un anumit scop bine determinat, acela de a stabili un diagnostic şi prescrierea unei terapii. Metoda clinică operează cu 30

idem – pag.500 Al.Brima – Les methodes des sciences sociales, Paris, Ed.Montchristien, 1972, pg.289 şi E. Durkheim – indicat de Al.Brima şi citat de Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti 1998 32 Costică Voicu – Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Ed.Sausa, 1999, Braşov, citat de Ion E.Sandu, Fl.Sandu, Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001 31

27

istoria cazului, evoluŃia cazului pentru a studia personalitatea criminalului. Criminologia clinică orientează regimul de executare al sancŃiunilor penale şi programul de resocializare al infractorului în raport cu concluziile ce rezultă din examenul clinic al acestora. Pentru realizarea metodei clinice se foloseşte un complex de tehnici de investigare de la observaŃie, studierea documentelor, la testele psihologice, examene de laborator. Studiile de caz, studiile follow-up, studiile descriptive ne arată în timp ce devin criminalii eliberaŃi din penitenciar. Exemplu – experimentul realizat de soŃii Glueck: un eşantion de 510 bărbaŃi (într-o perioadă de 10 ani) eliberaŃi condiŃionat, a căror pedepse expirau între 1921 – 1922. Rezultatele obŃinute au relevat că 21% succes total, 16.8% succes parŃial şi 61,1% eşec total. Pe baza acestui studiu soŃii Glueck au formulat observaŃii cu privire la perfecŃionarea mijloacelor de supraveghere şi asistenŃă socială în timpul eliberării condiŃionate.




2.4. Tehnici de cercetare în criminologie 2.4.1. ObservaŃia este clasificata în funcŃie de patru criterii: În funcŃie de fenomenul studiat: - directa - indirect În funcŃie de etapa cercetării - globală - parŃială În funcŃie de obiective şi scopuri urmărite - nesistematizată; - sistematizată În funcŃie de poziŃia observatorului: - externă; - internă; - participativă;

Tehici de cercetare în criminologie




DefiniŃia chestionarului

2.4.2. Chestionarul Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi un instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi eventual imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care prin administrarea de cercetări sau prin autoadministrare solicita din partea persoanelor anchetate, răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.33Operează cu opinii şi se caracterizează prin două trăsături: a) se pun întrebări cu privire la obiectul studiat;

33

Septimiu Chelcea, I. Mărginean, Ion Cauc – Cercetarea Sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998, pg.180 şi citat de Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian – IoniŃă – Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001, pg.97

28

b) subiecŃii sunt chestionaŃi în afara mediului natural, adică criminologic al problemei. În funcŃie de criteriile de clasificare chestionarele pot fi: - după conŃinutul informaŃiilor adunate: - de date factuale – de tip administrativ (fapte, obiective); - de opinie (date de ordin imposibil de observat) - după forma întrebărilor: - chestionare cu întrebări închise (precodificate); - chestionare cu întrebări deschise (post codificate); - chestionare mixte – o întrebare a celor două tipuri de chestionare. Structural chestionarele trebuie sa cuprindă următoarele întrebări: − introductive (încălzesc atmosfera); − de trecere (marchează structura chestionarului); − de filtru; − bifurcate – separă sensurile pro şi contra; − „de ce” (au funcŃia de a provoca explicaŃii); − de control – verifică fidelitatea; − de clarificare – (identificare);




Tipuri de chestionare

2.4.3. Interviul Este un procedeu de investigaŃie ştiinŃifică care utilizează procesul comunicării verbale în scopul culegerii de informaŃii în legătură cu scopul urmărit34. Se cunosc mai multe tipuri de interviuri, după cum urmează: − în funcŃie de scopul demersului ştiinŃific: de cercetare, de intervenŃie; − după gradul de formalism: formal, flexibil, de conversaŃie, ghidat. După alŃi autori există cinci tipuri de interviuri: tipul clinic, tipul liber (convorbire liberă), convorbire ghidată, interviu cu întrebări deschise, interviu cu întrebări închise. Tehnica interviului joacă un rol secundar într-o investigaŃie criminologică, deoarece furnizează date suplimentare cu privire la tema studiată, nu are forŃa să infirme informaŃiile obŃinute, dar deschide calea spre noi cercetări, spre noi ipoteze. Tehnica interviului parcurge trei etape: etapa interviului psihoterapeutic şi psihotehnic - interviu ca dialog, etapa interviului de opinie şi teren - aplicat unui grup de subiecŃi, etapa interviului sociologic şi psihologic - fundamentat ştiinŃific.

34

Vasile Miftode – Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică Ed.Porto Franco, 1995, pg.233 – GalaŃi

29

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: DicŃionar de filozofie, 1978; A.Brinea – Les methodes des sciences sociales, Paris, Ed. Montehrestien, 1972; Septimiu Chelcea, I. Mărginean, Ion Cauc – Cercetarea Sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, 1998; Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed.Europa Nova, pg.58, Bucureşti, 1996 ; Costică Voicu – Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Ed.Sausa, 1999, Braşov, citat de Ion E.Sandu; Vasile Miftode – Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Ed.Porto Franco, GalaŃi,1995; Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian – IoniŃă – Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001; FlorinSandu, Criminologie, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001; Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti 1998 Vasile Miftode – Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Ed.Porto Franco, 1995, pg.233 – GalaŃi Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed.Europa Nova, pg.58, Bucureşti, 1996

TEMĂ DE REFLECłIE

Metodologia cercetării criminologice - metode şi tehnici utilizate MODELE DE ÎNTREBĂRI Tehnicile de cercetare criminologica sunt: a. statisticile, ancheta şi observarea b. metoda comparativa, interviul, sondajul c. observaŃia, chestionarul, interviul RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect: c

TEST DE AUTOEVALUARE

Izvoarele cercetării criminologice

30

CAPITOLUL III TEORIILE CAUZALITĂłII. MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 3.1. Orientarea biologică…………………………………………………….. 3.1.1. Teoria atavismului …………………………………………………… 3.1.2. Teoria eredităŃii………………………………………………………. 3.2. Orientarea psihologică………………………………………………….. 3.2.1. ConsideraŃii introductive……………………………………………... 3.2.2. Perspectiva psihiatrică………………………………………………... 3.2.3. Varianta psihomorală…………………………………………………. 3.3. Orientarea sociologică…………………………………………………... 3.3.1. Şcoala sociologică……………………………………………………. 3.3.2. Şcoala mediului social - Teoria sociologică …………………………. 3.3.3. Şcoala interpsihologică…………………………………..................... 3.4. TendinŃe actuale în criminologie……………………………………….. 

Obiectiv general:

Cunoaşterea modului în care a evoluat criminologia ca ştiinŃa 

Obiective operaŃionale:

Însuşirea teoriilor care au marcat evoluŃia criminologiei = 3 ore

31

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

32 32 33 37 37 38 41 43 43 44 45 47

CAPITOLUL III TEORIILE CAUZALITĂłII. MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

3.1.




Teoria atavismului

Orientarea biologică

3.1.1. Teoria atavismului - Caesare Lombroso Aceasta teorie atribuie un rol şi o contribuŃie importantă eredităŃii la cauzarea crimei şi susŃine ideea potrivit căreia caracterul şi funcŃiile creierului depind de forma craniului. Ipoteza atavismului evoluŃionist, potrivit căreia caracterul omului primitiv poate apare la anumite persoane sub forma unor stigmate anatomice a avut la baza concepŃia lui Gall cu privire la corelaŃia dintre anomaliile craniului şi funcŃiile creierului şi alte trăsături ale individului, extinsă de Lombroso prin includerea noŃiunilor de degenerescenŃă epileptică împreună cu alte anomalii de natură constituŃională, fiziologică şi psihologică. În opera sa “Cauzele şi remediile criminalităŃii” Lombroso susŃine influenŃa eredităŃii morbide asupra criminalităŃii cu date statistice şi probe clinice astfel: − din 104 criminali examinaŃi 71 prezentau fenomene ereditare; − în închisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm-păr stufos, fizionomie feminină şi strabism, care a comis un asasinat la vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; doi fraŃi ai lui erau hoŃi, mama lui gazdă de hoŃi, iar 3 surori prostituate. Totodată remarcă contribuŃia unor criminologi pe această linie cum ar fi: − studiul făcut de Dugdale asupra familiei Juke; această familie (1750) a dat câteva generaŃii de criminali, prostituate, alienaŃi şi indivizi atinşi de boli şi infirmităŃi; membrii familiei au petrecut în total 116 ani închisori; în a 5 generaŃie, toate femeile erau prostituate şi toŃi bărbaŃii criminali; familiile 4 în care fraŃii erau criminali surorile deveneau prostituate şi criminalitatea acestora consta exclusiv din atentate la pudoare; printre părinŃii criminalilor, sunt mai mulŃi alienaŃi, epileptici, alcoolici; − doctorul Virgilio a identificat crima la părinŃii criminalilor în raportul de 26,80%, provenind în cele mai multe cazuri din alcoolism; − Henri Marro (istoric francez 1904-1977) a găsit pentru un număr de 230 părinŃi de delicvenŃi drept cauze ale decesului alcoolismul, sinuciderea, alienarea mintală şi boli cerebrale în proporŃie de 32,1% în timp ce la părinŃii oamenilor normali aceste cauze s-au regăsit doar în proporŃie de 16%. Alte exemple: (printre părinŃii a 500 criminali 40 % taŃi alcoolici şi 5% mame alcoolice în timp ce la indivizii normali numai 16% prezentau taŃi alcoolici; nebunia a găsit-o la 42% din părinŃii criminalilor şi la 13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din părinŃii celor dintâi şi la 2% din ai celor din urmă; 45% dintre hoŃi au avut părinŃi vicioşi; 14,2% incendiatori; 32

epilepsia părinŃilor predomină la hoŃi; alcoolismul la violatori şi hoŃi şi mai puŃin la escroci şi incendiatori. S-au emis ipoteze din ca rezulta ca în aceeaşi familie se găsesc adeseori mai mulŃi criminali : Thomson a găsit printre 109 condamnaŃi 50 de rude ; 2 surori şi trei fraŃi hoŃi ai căror tată , unchi, mătuşi şi verişoare erau asasini; Mayhew a găsit că dintre 175 de deŃinuŃi, 10 aveau taŃi, 6 mame şi 53 fraŃi condamnaŃi; Parent Duchatelet a găsit printre 5583 criminali, 252 surori, 13 mame şi fiice, 32 de verişoare, 4 mătuşi şi nepoate. Lombroso rezumă legile ereditare expuse de Orchanski astfel : − fiecare dintre părinŃi manifestă tendinŃa de a transmite sexul său propriu dar reuşita va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturităŃii, iar în fiecare familie copiii sunt în majoritate de sexul primului născut; − în ceea ce priveşte transmiterea structurii prevalează influenŃa tatălui a cărui structură prezintă mai multă variabilitate faŃă de mama la care este specific stabilitatea; − ereditatea morbidă la tată este progresivă iar la mamă este regresivă şi depinde de doi factori: sexul părintelui bolnav şi intensitatea stării sale morbide. BăieŃii moştenesc de la părinŃi o foarte mare doză de ereditate morbidă cu tendinŃa de a o transforma în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendinŃa opusă. Mama atenuează întotdeauna ereditatea morbidă, reducând gradul eredităŃii sale morbide şi combătând pe aceea a tatălui; − influenŃa rasei asupra criminalităŃii. Rasele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare, temperamente, aptitudini, însuşiri, vicii particulare care influenŃează manifestările, comportările, actele lor; Caracterul articular al rasei dă criminalităŃii o direcŃie specifică întrucât o rasa poate avea tendinŃa pronunŃată împotriva persoanelor, alta împotriva averii, iar alta poate avea mai multă predispoziŃie la crimă; Criminalitatea unei rase este influenŃată şi de o serie da factori cum ar fi:: timpul, solul, ocupaŃia, cultura, condiŃiile economice, organizarea politică; Lombroso identifică aceste principii în urma cercetărilor efectuate comparativ asupra raselor de evrei şi Ńigani.




Teoria eredităŃii

3.1.2. Teoria eredităŃii – cercetarea rolului eredităŃii în cauzarea crimei Ereditatea reprezintă transmiterea caracterelor fizice, psihice de la părinŃi la copii prin mijlocirea plasmei germinative; cromozomii şi genele prin fecundare dau naştere unei noi fiinŃe căreia i se transmit caracterele părinŃilor adică zestrea ereditară. Cercetarea eredităŃii a urmărit stabilirea următoarelor aspecte: ce se transmite, de la cine cui şi cum se transmite, prin ce mecanisme şi după ce reguli Trebuie ştiut ca ceea ce este ereditar nu este întotdeauna congenital, în timpul vieŃii intrauterine putând fi adăugate alte caractere ovulului..

33

Cercetarea rolului eredităŃii s-a făcut prin două metode şi anume: metoda genealogică şi metoda gemenalogică. Metoda genealogică: a avut ca scop cercetarea familiilor de criminali în vederea stabilirii rolului familiei în etiologia crimei, ocazie cu care s-a constatat că în multe familii de criminali părinŃii au fost criminali, ereditatea jucând un rol esenŃial; exemple: fam.Hill Folk studiată de Davenport, familia Jukes studiată de Rochard Dugdale; interesant este studiul făcut de Lund şi Jorper, în care copiii au fost luaŃi de la familiile cu criminali plasaŃi la familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar care după un timp au fugit din cadrul acestora şi s-au dovedit a fi delicvenŃi; interesant în acest sens este şi experimentul efectuat de Kankeleit, Folosirea acestei metode a evidenŃiat o serie de limite: − simpla existenŃă a criminalilor printre la înaintaşi şi urmaşi nu este o dovada certă de ereditate la crimă, cauzele săvârşirii acesteia putând să fie condiŃiile de mediu social; − este greu de precizat cazurile în care atât ereditatea cât şi mediul au contribuit la crimă fiindcă nu se poate preciza exact contribuŃia eredităŃii şi contribuŃia mediului social. Metoda gemenalogică este prin ea însăşi un experiment al naturii. Întâlnim gemenii proveniŃi din fecundarea unui singur ovul , gemeni univitelini ori monozigoŃi (identici) sau proveniŃi din două ovule fecundate deodată adică gemeni bivitelini sau dizigoŃi (neidentici). Studiile lui Johanes Lange au demonstrat ca exista asemănări de conduită ale gemenilor monozigoŃi, ca la baza comportamentului criminal al gemenilor monozigoŃi stau unele trăsături specifice, precum: inafectivitatea, caracteristica psihopaŃilor perverşi şi lipsa stăpânirii de sine, precum şi influenŃabilitatea, trăsătură care de regulă conduce la inadaptare socială şi crimă. Concluzia a fost că între ereditate şi crimă există o strânsă corelaŃie. Ce se moşteneşte în cazul crimei? Crima şi comportamentul criminal s-au explicat ca fiind deviaŃii morale şi sociale şi mai puŃin ca nişte însuşiri sau calităŃi native ale psihicului, situaŃie în care omul este înzestrat de natură cu simŃ moral, putând astfel să distingă binele de rău. În această situaŃie unii indivizi au înnăscut simŃul imoral sau criminal. Lombroso a susŃinut ideea potrivit căreia criminalul înnăscut, este caracterizat prin lipsă de simŃ moral, atribuind conduitei o însuşire biologică; Psihologii neagă existenŃa însuşirilor şi calităŃilor psihice, morale şi imorale fiind de acord cu existenŃa conduitei morale şi imorale. Omul este înzestrat cu tendinŃe şi trebuinŃe necesare activităŃii şi vieŃii. În societate exista însă norme de conduită pe care individul trebuie să le respecte. Ceea ce este imoral şi criminal este conduita, nu tendinŃele care determină conduita, iar ceea ce este moştenit sunt trebuinŃele care pot fi altruiste, egoiste şi care determină o conduită bună sau rea, morală sau criminală. Nu conduita criminală este nativă, ci native sunt trebuinŃele care conduc la asemenea comportamente. În concluzie nu crima este nativă, ci nativă este structura psihică care împinge individul la asemenea acte.. 34

Cu privire la rolul factorului ereditate la etiologia crimei, în decursul timpului, au existat mai multe concepŃii pe care le prezentam în continuare, intr-o maniera sintetizata astfel: ConcepŃia lui Teodule Armand Ribot (profesor de psihologie 1839-1916 autor al lucrării: “L’heredite, etude psychologique sur ses phenomenes, ses lois,ses causes, ses consequences”)35 considera că: − ereditatea modificărilor, caracterelor achiziŃionate este foarte restrânsă, chiar şi când ele sunt reunite în ambii părinŃi. Circumcizia practicată la evrei nu se moşteneşte; din părinŃi surdo-muŃi se pot naşte copii care aud şi vorbesc; − în cazul eredităŃii psihologice Ribot admite că prin ereditate sunt retransmise atât instinctele primare sau naturale, cât şi cele achiziŃionate; “instinctul este un mod inconştient al inteligenŃei”; sunt obiceiuri fixate prin ereditate; inteligenŃa este infinită ca lumea, căci ea o îmbrăŃişează şi o măsoară; ereditatea creează şi conservă în aceeaşi măsură instinctele care sunt fixe; − exista ereditatea facultăŃilor senzoriale (pipăitul, văzul, mirosul şi gustul); − recunoaşte ereditatea memoriei menŃionând că sunt puŃine probe care dovedesc existenŃa ei; memoria are un rol secundar, şters, nu produce opere ca inteligenŃa şi imaginaŃia, nici acŃiuni puternice ca voinŃa; ea se constată material ca o diformitate senzorială, nu cade sub incidenŃa legii ca pasiunile; − imaginaŃia reproductivă cât şi cea creatoare este supusă legii eredităŃii; − inteligenŃa e supusă legii eredităŃii. Sunt transmise prin ereditate bunul simŃ, nebunia, geniul, talentul, fineŃea, aptitudinea pentru studii abstracte; − sentimentele şi pasiunile sunt transmisibile prin ereditate; voinŃa ca şi altă facultate este supusă eredităŃii; caracterul naŃional încă este supus eredităŃii; − există ereditate psihologică morbidă; anomaliile psihologice de toate categoriile sunt transmisibile; susŃine interdependenŃa între ereditatea psihologică şi cea fiziologică; bolile mintale au o cauză organică; între ele există un raport de cauzalitate în sensul că ereditatea fiziologică reprezintă cauza iar ereditatea psihologică efectul; raportul de cauzalitate dintre cele două eredităŃi este un caz particular al raporturilor dintre fizic şi moral; ereditatea fiziologică este imediată pe când cea psihologică este mediată. − Ereditatea este lege, neereditatea este excepŃie; − InfluenŃa eredităŃii asupra criminalităŃii există fără dubii; toate manifestările, actele omului şi prin urmare şi criminalitatea, sunt în relaŃie cu ereditatea. 35

Ereditatea - studiul psihologic aupra fenomenelor, legilor, cauzelor şi consecinŃelor acestora

35

Ribot distinge următoarele forme ale eredităŃii: directă, atavică, colaterală sau indirectă, de influenŃă semiintelectuală. Ereditatea intelectuală se caracterizează prin aceea ca: − este mai puŃin frecventă decât cea fiziologică; dispoziŃiile naturale ale spiritului sunt susceptibile de modificări prin educaŃie, exemple, mediu, profesiune; − nu este consecinŃa necesară şi permanentă a eredităŃii fiziologice; − anumite caractere patologice pot fi moştenite, dar ereditatea lor poate fi totuşi înlăturată printr-un control pe care îl putem exercita asupra descendenŃilor; − dispoziŃiile, înclinaŃiile rele, moştenite de la părinŃi, le putem modifica prin educaŃie şi voinŃă. Astfel, criminalitatea nu este ereditară, dacă crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din părinŃi criminali. Etienne Rabaud (profesor la Universitatea din Paris – lucrarea “L’heredite”(Paris 1921) susŃine ca: − Ereditatea este un fapt de continuitate şi de similitudine între doi indivizi care descind unul din altul; − Nu trebuie privită ca un factor care locuieşte în organism şi determină transmiterea de particularităŃi diverse de-a lungul generaŃiilor; prin ea nu trebuie să se înŃeleagă transmiterea de caractere de la ascendent la descendent în felul transmiterii de proprietate între aceştia; − Dacă există ereditate normală înseamnă că este firesc să existe şi ereditate morbidă; se moştenesc de la ascendenŃi însuşiri bune şi relevicii; copilul se naşte sănătos sau bolnav, robust sau debil, bun sau rău, inteligent sau nu, înalt sau mic, brunet sau blond, fiindcă aşa sunt ascendenŃii săi; − Sunt ereditare nu numai dispoziŃiile fizice ci şi psihice şi morale; − Este de necontestat influenŃa eredităŃii asupra criminalităŃii, adică importanŃa acesteia ca factor criminogen; Dr. Apért în lucrarea sa “L’heredite morbide” afirma ca istoria este plină de povestirile transmiterii de caractere fizice; intelectuale, morale în anumite familii ( fam. Bernoulli, - matematicieni, fam.Vernet – geniu artistic). Potrivit concepŃiei acestuia, caracterele fizice şi aptitudinile intelectuale ale unei familii se menŃin atâta timp cât uniuni repetate au avut loc cu familii la fel de bine înzestrate ( exemple: fam. Darwin şi Galton, fam. Muzicienilor Bach dar şi exemple elocvente de transmitere de tendinŃe rele), ereditatea morbidă cuprinde ereditatea toxică: alcool, etc., ereditatea infecŃioasă: infecŃii acute, lepra, sifilis paludism, ereditatea cancerului şi a altor boli: bolile sistemului nervos, nevroze, isterii, epilepsie, neurastenie, psihoze, care provoacă degenerare.

36

C.I. Urechea36 în baza studiilor efectuate afirma că: − Ereditatea este fiziologică şi psihologică sau intelectuală şi morală; omul este supus influenŃei tuturor acestor categorii de ereditate; − Ereditatea fiziologică este mai evidentă şi mai controlabilă, mai frecventă, mai regulară şi în general mai dificil de combătut decât ereditatea psihologică ,fiindcă dispoziŃiile fizice create de ereditatea fiziologică sunt mai constante, mai puŃin susceptibile de modificări, ameliorări ulterioare, decât dispoziŃiile dăruite de ereditatea psihologică , acestea fiind sentimente, pasiuni; − Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate, de la părinŃi la copii, cum se transmite proprietatea de la unii la alŃii, ci prin ea copiii primesc de la părinŃi dispoziŃii, înclinaŃii, influenŃe bune şi rele, acestea nu sunt însă invariabile, imutabile; dispoziŃiile bune se pot păstra şi dezvolta în caractere bune, pot rămâne latente, pot fi anihilate prin influenŃe exterioare, adică prin influenŃa mediului; dispoziŃiile rele, sub influenŃa mediului, de asemenea se pot modifica, fiind sufocate, înfrânate sau din contra, sub o influenŃă rea a mediului se pot dezvolta; în caractere, vicii, defecte. − InfluenŃa eredităŃii este mare, dar este mare şi influenŃa mediului; puterea eredităŃii este mai mare, mai primejdioasă şi mai greu de combătut decât puterea mediului; în primul caz avem de a face cu dispoziŃii săpate mai mult sau mai puŃin în organism pe când în cazul din urmă avem de a face cu influenŃe mai uşor controlabile şi modificabile. − Este mai uşor să schimbi un mediu vicios, decât a vindeca o epilepsie, neurastenie; o ereditate fericită, (fizic şi psihic) înfrânge adeseori influenŃele cele mai viguroase ale unui mediu vicios; o ereditate morbidă, vicioasă poate fi fatală deşi influenŃa mediului a fost favorabilă; − Ereditatea este unul din factorii criminogeni cei mai importanŃi, prin gravitatea naturii sale; ereditatea nu este fatală, ea se poate modifica prin influenŃa mediului. 3.2.

Orientarea psihologică

3.2.1. ConsideraŃii introductive Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii situaŃionali şi biologici, explică comportamentul infracŃional prin prisma relaŃiilor dintre circumstanŃe şi caracteristicile biologice ale individului. Comportamentul infracŃional îşi are originile în personalitatea infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoŃionale şi de comportament care tind să rămână relativ constante în funcŃie de situaŃiile prin care trece individul: conştiinŃa deficitară, imaturitate emoŃională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa atenŃiei materne, etc.

36

Constantin Ion Urechia - neuropsihiatru, profesor universitar la Cluj şi Bucureşti. A scris despre morfologianeurologică, tulburări neuropsihice şi patogenia sifilisului cerebral, boala lui Pick ş.a

37

Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaŃiei cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenŃiază sunt modalitatea de abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai puŃin exclusivist al determinismului psihologic .37 3.2.2. Perspectiva psihiatrică Psihiatria a luat naştere din experienŃa acumulata de medici în confruntarea cu problema fundamentală a bolilor mintale. Până în timpul lui S. Freud (1856 – 1939) conceptele de bază ale psihologiei anormale fuseseră dezvoltate. Se făcea distincŃie între tulburările organice (leziuni cerebrale) şi tulburările funcŃionale în care exista un comportament ciudat, dar neavând o provenienŃă organică cunoscută. Freud explica structura şi funcŃionarea psihicului susŃinând ca exista două sisteme ierarhizate: inconştientul şi conştientul. Inconştientul este considerat realitatea esenŃială a psihicului, chiar psihicul însuşi. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca şi aceea a realităŃii exterioare, iar conştiinŃa se informează despre el într-un fel tot atât de incomplet ca şi organele noastre de simŃ despre lumea exterioară 38 IniŃial şi-a însuşit ideea de inconştient, susŃinând că, comportamentul ar putea fi explicat prin experienŃele traumatice din copilărie ce şi-au lăsat amprenta asupra individului. Ca tehnică de tratament a acestor probleme, Freud a inventat tehnica numită “psihanaliză” care a avut un profund impact asupra întregii gândiri criminologice39 moderne. Freud îşi revizuieşte conceptele sale de conştient şi inconştient, în sensul redefinirii conştientului ca „Eu” (Ego) şi împărŃirii subconştientului în „Sine” (Id) şi „Super –eu” (Super Ego)40 . Eul (Ego) – conştiinŃa de sine reprezintă nucleul personalităŃii: cunoştinŃele şi imaginile despre sine, atitudinile conştiente sau inconştiente. Sine-le (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinŃe refulate, polul pulsional al personalităŃii, depozitar al tendinŃelor instinctive predominant sexuale şi agresive şi răspunde la ceea ce Freud a numit, principiul plăcerii”. Super-eul – este acea forŃă conştientă şi autocritică, care evidenŃiază cerinŃele ce te opresc să faci ceea ce-Ńi place din motive care Ńin de experienŃa socială a individului. Potrivit concepŃiei lui Freud diferenŃa între infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supra-eu-lui. Supra-eul fiind cel care dictează Eu-lui, acesta (Eul) supunându-se, ori nu, ordinului de a controla şi stăpâni Sine-le.

37

R.M. STĂNOIU, Criminologie, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.162; SIGMUND FREUD, Die Traumdeuntung in Gesammelte Schriften, 1988, Band 1925, p.529. 39 VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1988, p.122. 40 Sigmund Freud, Introductory Lectures in Psychoanaliysis, London, 1922; S. Freud Introducere în psihanaliză. Psihologia vieŃii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1922, pag.25. 38

38

Cu privire la crimă, Freud, vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor. El sugerează că unii indivizi comiteau acte infracŃionale pentru că aveau un Super-eu foarte dezvoltat ceea ce conducea la sentimente de vină şi anxietate41. Există o diferenŃă consecventă ca pedeapsa să îndepărteze sentimentele de vină şi să instaureze balanŃa cuvenită între bine şi rău. Freud explică vinovăŃia ca pe o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros (sistem pulsional hedonic şi vital) şi Tanatos (sistem distructiv), conflict care se naşte în familie şi care se amplifică ulterior în viaŃa comunitară 42 Cu toate că nu a fost un criminolog, Freud a influenŃat considerabil cercetarea criminologică ulterioară, rezultând un număr important de teorii: a. Teoria „fiinŃei umane lipsite de Supra-eu” – August Aichhorn un psiholog orientat psihanalist, sugerează surse alternative pentru declanşarea comportamentului criminal43. A constatat că mulŃi copii din instituŃia pe care o conducea aveau un Super-ego subdezvoltat, astfel că delincvenŃa şi criminalitatea erau expresiile unui sine nereglat. PărinŃii acestor copii nu existau, ori îi neglijau, astfel încât copii nu au reuşit să-şi formeze ataşamentul sentimental necesar dezvoltării corecte a Super-ego-ului lor. Aichhorn a sugerat şi existenŃa altor tipuri de delincvenŃi: o categorie o formau acei delincvenŃi cărora părinŃii mult prea indulgenŃi le permiteau să facă orice doresc44şi o altă categorie – cei care aveau un Super-ego bine dezvoltat dar care se identificau cu părinŃii infractori, pentru fiecare categorie tehnicile de tratament erau diferite. William Healy şi Augusta Bronner au examinat 105 perechi de fraŃi, în care unul dintre aceştia era delincvent, celălalt nu era delincvent. Fratele delincvent nu reuşise să-şi dezvolte legăturile afective normale cu părinŃii săi, datorită unei varietăŃi de factori situaŃionali. DelincvenŃa era, în esenŃă, o formă a „sublimării”, delincvenŃii încercând să atingă nevoile de bază care le-au lipsit în familie. b. Teoria ataşamentului – John Bowlby s-a concentrat asupra privării de căldură şi de atenŃie maternă 45şi consecinŃelor acesteia. A propus teoria ataşamentului cu şapte trăsături importante: − Specificitate: ataşamentele sunt selective, îndreptate asupra uneia sau mai multor persoane, într-o anumită ordine de preferinŃă; − Durata: ataşamentele rezistă uneori pe întreaga durată a vieŃii; − Sentimente dezvoltate: sentimente corelate cu relaŃiile de ataşa; 41

S. Freud, Criminals from a Sense of Guilt, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. Hogarth Press, London, vol.14, p.332-33; 42 Th. Reich, Unknown Murderer, London, 1936, p.38 şi urm. 43 August Aichhorn, Wayward Yorth, Viking, New York, 1963; 44 A. Aichhorn, op. cit., p.200-202; 45 J. Bowlby, Child Care and the Growth of Love, Penguin, Baltimore, 1953;

39

− Octogenie (cursul dezvoltării): copiii se ataşează de o fiinŃă principală în primele 9 luni de viaŃă; − ÎnvăŃarea: ataşamentele nu sunt rezultatul unor recompense sau încurajări ci a unei interacŃiuni sociale de bază; − Organizare: ataşamentul urmează o organizare crescândă de la naştere; − FuncŃia biologică: supravieŃuirea. Infractorii obişnuiŃi nu au capacitatea de a stabili legături afective, de cele mai multe ori copilăria unor astfel de indivizi fiind tulburată de moartea, divorŃul sau separarea părinŃilor sau de alte evenimente care au dus la ruperea legăturilor afective46 . c. Teoria caracterului antisocial aparŃinând lui Kate Friedlander care susŃine ca la origine copilul este o fiinŃă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, proces care parcurge trei etape: − etapa primelor relaŃii dintre copil şi părinŃi: − etapa formării Supra-eu-lui – copilul încearcă să se identifice cu părinŃii; − etapa formării relaŃiilor de grup în sânul familiei – etapa adaptării sociale a copilului. d. Teoria criminalului nevrotic – Frantz Alexander şi H.Staub reiau şi dezvoltă teoria lui Aichhorn şi clasifică criminalitatea în: − criminalitate imaginară – relevată în vise, stările de reverie, în majoritatea cazurilor individul nu trece la comiterea infracŃiunii, totuşi se poate trece şi la executare – infracŃiunile comise prin imprudenŃă; − criminalitatea ocazională – Supra-eul îşi suspendă funcŃia morală, iar Eul este incapabil să mai realizeze echilibrul individului; − criminalitatea obişnuită în funcŃie de care criminalii sunt clasificaŃi astfel: − organici - a căror personalitate priveşte psihiatria clasică; − normali – sănătoşi din punct de vedere psihic dar sunt socialmente anormali; − nevrotici – care acŃionează în funcŃie de mobiluri inconştiente, Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supra-Eu-lui. e. Teoria complexului de inferioritate aparŃine lui Alfred Adler care acordă o mai mare atenŃie slăbiciunii umane47 susŃinând că sentimentul de inferioritate al individului declanşează dorinŃa acestuia de a-şi depăşi condiŃia proprie, în contextul unor relaŃii de compensare sau supracompensare. Adler adaugă sentimentului de inferioritate lipsa de cooperare datorată sentimentelor de frustrare în condiŃiile unei copilării nefericite. 46 47

J. Bowlby, The making and breaking of affectional bonds, TAVISTOCK, LONDON, 1979; GHEORGHE NISTOREANU, COSTICĂ PĂUN, op.cit., p.97;

40

f. Teoria condiŃionării – Hans J. Eysenck dezvoltă şi îmbunătăŃeşte o teorie a relaŃiilor dintre criminalitate şi personalitate17) afirmând ca este formată din două părŃi. În prima parte - susŃine că toate personalităŃile umane pot fi analizate în trei dimensiuni: − psihoticism - agresivi, egocentrişti şi impulsivi; − extrovertism - căutători de senzaŃii, dominatori, insistenŃi; − neuroticism - puŃină încredere de sine, stare de anxietate excesivă şi schimbări bruşte de comportament. În cea de a doua parte – sugerează că oamenii îşi dezvoltă o conştiinŃă prin condiŃionare, chiar începând cu fenomenul naşterii, indivizii fiind recompensaŃi pentru un comportament social şi pedepsiŃi pentru unul antisocial. Potrivit concepŃiei lui Eysenck extrovertiŃii sunt mai greu de condiŃionat decât introvertiŃii. DiferenŃele de condiŃionare depind de anumiŃi factori psihologici cum ar fi activarea corticală (activarea cortexului cerebral).Indivizii care sunt uşor condiŃionaŃi şi dezvoltă o conştiinŃă au un grad ridicat de activare corticală. Eysenck elaborează şi un chestionar de personalitate, E.P.Q. (Eysenck Personality Questionnaire). 3.2.3. Varianta psihomorală a) Teoria dezvoltării morale aparŃine lui Lawrence Kohlberg care susŃine ideea că raŃiunea morală se dezvoltă pe trei nivele4818): Nivelul 1 = moralitatea preconvenŃională (copii sub 9 – 11 ani): − Stadiul I – pedeapsa − Stadiul II – recompensa Nivelul 2 = moralitatea convenŃională – specifică adolescenŃilor: − Stadiul III – moralitatea de tip „băiat bun” − Stadiul IV – autoritate şi menŃinere a ordinii sociale Nivelul 3 = moralitatea postconvenŃională – specifică adulŃilor peste 20 de ani: − Stadiul V – ideea de contract, drepturi ale individului şi lege acceptată în mod democratic − Stadiul VI – principii individuale şi conştiinŃa De asemenea Kohlberg susŃine că cei mai mulŃi delincvenŃi raŃionează la nivelul 1, ca principiile de bază şi normele sociale se învaŃă prin interacŃiunea socială şi participarea în societate, iar copii învaŃă să îşi formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care se află la un nivel superior de dezvoltare morală. 48

L.Kohlberg, Stage and Sequence. The Cognitive – Developmental Approach to Socialization, in Hendbook of Socialization Theory and Research, Ed. David a Goslined, Rand McNally, Chicago, 1969;

41

b) Teoria procesului criminogen Etienne de Greef49, prin lucrările sale a pus bazele teorii personalităŃii criminale continuate de criminologul francez Jean Pinatel. În concepŃia lui, individul este guvernat în comportamentul său afectiv de două grupări fundamentale de instincte: apăsare şi simpatie, iar degradarea morală a individului se distinge prin trei faze principale: − faza „asentimentului temperat”, iniŃial normal, în care individul suferă o degradare progresivă a personalităŃii ca urmare a frustrării; ia naştere ideea de crimă; − faza „asentimentului formulat” caracterizată prin mutaŃii profunde în felul de a fi şi de a se exprima, în care ideea de crimă este acceptată total; − faza cea mai profundă este „criza” definita ca fiind starea psihică periculoasă în decursul căreia individul acceptă eliminarea victimei prin trecerea la act. Trăsătura psihică-fundamentul care permite individului trecerea la act – este indiferenŃa afectivă a individului. Între infractor şi non infractor există o diferenŃă de grad care face ca infractorul să treacă mai uşor la comiterea actului. Sentimentul de „eu” care există la unii criminali face ca delictul să fie considerat un act lipsit de gravitate, tolerabil (crima pasională). c) Teoria personalităŃii criminale a fost dezvoltata de Jean Pinatel50 Cercetarea personalităŃii criminale cunoaşte trei faze succesive din care primele doua sunt antagonice: − prima fază de deviaŃie lombrosiană susŃine specificul absolut al personalităŃii criminale; − a doua fază neagă acest specific mai ales pentru influenŃa criminologiei psihanalitice. − o a treia fază fundamentată de genialul profesor Jean Pinatel susŃine inexistenŃa diferenŃei de natură între delincvent şi nedelincvent. În viziunea lui gradul reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaŃiile exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială. DiferenŃele de grad între indivizi de tip infracŃional se realizează prin evidenŃierea trăsăturilor psihologice. Teoria personalităŃii criminale a constituit pentru Pinatel o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice vizând tratamentul şi resocializarea infractorilor. Pinatel a concluzionat că starea periculoasă este pentru 20% din criminali cronică, pentru 25% este episodică, iar pentru 55% este marginală, din această categorie fiind recrutaŃi cei mai mulŃi infractori recidivişti şi ocazionali. 49 50

Etienne de Greef, Introduction á la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946; Jean Pinatel, în P. Bonzat et J. Pinatel. Traité de droit pénal et de Criminologie, T.III, Dalloz, Paris, 1963;

42

Elementele esenŃiale care susŃin aspectul psihologic al personalităŃii criminalului sunt nivelul de instrucŃie scăzut al criminalului (analfabeŃi), starea de imaturitate socială şi neînŃelegerea şi nerecunoaşterea răspunderii faŃă de alŃi oameni; Pinatel consideră criminalitatea ca o maladie morală a societăŃii criminogene, caracterizată printr-o profundă deteriorare a valorilor fundamentale şi abordează factorii exogeni ai criminalităŃii, determinările de ordin social. 3.3.

Orientarea sociologică

3.3.1. Şcoala sociologica - Emile Durkheim (1858-1917) Potrivit concepŃiilor acestei scoli “criminalitatea este atât normală cât şi funcŃională, ea nu poate lipsi complet din nici o societate întrucât este legată de funcŃionarea acesteia”51. Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puŃin de la tipul colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste abateri să prezinte caracter infracŃional. Definind infracŃiunea, Durkheim susŃine că: − InfracŃiunea este produsul existenŃei normelor; conceptul „greşit” este necesar pentru a da sensul lui „corect”; − Este funcŃională şi este o premiză pentru schimbarea socială. Pentru ca sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de asemenea să permită schimbări negative. Dacă nici o schimbare nu este permisă, societatea va deveni stagnantă; − InfracŃiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări. „Infractorul nu trebuie văzut că o fiinŃă umană complet inacceptabilă, dimpotrivă el joacă un rol bine definit în viaŃa socială. Crima este unul din preŃurile pe care le plătim pentru libertate”52 În lucrarea sa “Diviziunea muncii în societate” care a constituit şi teza sa de doctorat, Durkheim a introdus conceptul de “anomie” (de la grecescul nemos – fără norme) analizând schimbările sociale ca urmare a industrializării societăŃii franceze; anomia, în concepŃia sa, desemnează o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluŃii, crize economice ), societatea fiind incapabilă să regleze tendinŃele crescânde ale individului pentru satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social. Durkheim susŃine că unul dintre cele mai importante elemente ale societăŃii este coeziunea ei socială, sau solidaritatea socială definind astfel două tipuri de societăŃi: mecanică şi organică. Societatea mecanică este caracteristică societăŃilor primitive, este dominată de conştiinŃă colectivă şi se caracterizează prin faptul ca: − necesitatea legii rezidă în împiedicarea indivizilor de a pune în pericol conştiinŃa colectivă; 51 52

F. Dler, G.O. Mueller, W.S. Laufer, op. cit. p.69 E. Durkheim, The Rules..., op. Cit. P.72

43

− pedeapsa trebuie să fie severă pentru a servi acestor scopuri; − fiecare grup social este relativ izolat ; − indivizii în interiorul acestor grupuri trăiesc în general în circumstanŃe identice; − diviziunea muncii este aproape inexistentă ; − solidaritatea societăŃii este bazată pe uniformitatea membrilor săi. Societatea organică este caracteristică societăŃilor complexe şi se caracterizează prin aceea ca: − legea devine restitutivă; − pedeapsa este evaluată în raport cu răul făcut, cu scopul restituirii şi restaurării ordinii; − apare nevoie crescândă pentru diviziunea muncii; − izolarea socială şi pierderea identităŃii cu o inevitabilă stare de anomie, înlocuieşte vechea stare de solidaritate şi conduce la o atmosferă în care infracŃiunea poate prospera53. Putem afirma ca teoria lui Durkheim54 se defineşte prin următoarele trăsături: − criminalitatea este fenomenul social normal care se manifestă inevitabil în toate societăŃile; − inevitabilitatea crimei se datorează eterogenităŃii condiŃiei umane; − întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puŃin de la tipul colectiv, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracŃional. 3.3.2. Şcoala mediului social - Teoria sociologică a dr. Lacassagne, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon. ConcepŃiile acestei scoli considera criminalitatea ca fiind un fenomen produs de cauze sociale. SusŃine ideea ca mediul social creează criminalul, ca “mediul social este bulionul de cultură al criminalităŃii, microbul este criminalul, un element care nu are importanŃă,decât în momentul în care găseşte bulionul care îl face să fermenteze”. Şcoala mediului social nu absolutizează dependenŃa exclusivă de acest factor, dar acorda un rol preponderent în formarea tipului de criminal. Rolul primordial îl are factorul individual patologic ceea ce înseamnă că nu avem de a face cu un criminal, ci cu un nebun. Totodată aceste anomalii patologice provin din starea socială precară la care infractorii au fost supuşi;condiŃiile economice pot modifica organismul creând anomalii psihice şi fizice( în acest fel se explică frecvenŃa mai mare a bolilor sistemului nervos care se regăsesc la clasele inferioare datorită condiŃiilor economice relevate de Lombroso şi considerate de acesta deterministe;

53

E. Durkheim, The Division of Labour in Society, Free Press, New York, 1964, p. 374-388; E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. ŞtiinŃifică, 1974, p.116

54 )

44

Dr. Lacassagne afirma ca „societăŃile nu au decât criminalii pe care îi merită” şi admite influenŃa factorilor fizici în geneza fenomenului infracŃional, fiind de acord cu legea termică a criminalităŃii, întocmind în acest sens şi un calendar al crimelor (concluziile bazate pe legea termică au fost ulterior infirmate de criminologie). 3.3.3. Şcoala interpsihologică55 Teoria imitaŃiei a lui Gabriel Tarde - judecător de provincie de origine franceză, încearcă să răspundă următoarelor întrebări: cum individul devine criminal, care este procesul, cum sunt modelele comportamentale învăŃate şi transmise? El susŃină ca infractorii sunt oameni obişnuiŃi care au învăŃat să comită infracŃiunile aşa cum alŃii au învăŃat să profeseze meseriile legale. Gabriel Tarde îşi formulează teoria în termenii de “legi ai imitaŃiei”. Potrivit acestei teorii indivizii imită tiparele comportamentale cam în acelaşi fel în care copiază felul de a se îmbrăca: precum persoanele adulte; ei încep prin a fura din pieŃe şi curŃi şi sfârşesc prin a se lovi cu nişte cuŃite56. El construieşte chiar un tipar după felul în care această imitaŃie se produce, astfel: − indivizii imită pe alŃii direct proporŃional cu intensitatea şi frecvenŃa legăturilor lor - în oraşe imitaŃia este foarte frecventă, în localităŃile rurale este mai puŃin frecventă; − inferiorii imită superiorii - dinspre oraş spre localităŃile rurale, dinspre clasa superioară spre clasa inferioară; − când două tipare comportamentale se lovesc, unul dintre ele poate lua locul celuilalt, „aşa cum armele de foc au luat locul cuŃitelor ca arme de ucis”. Spre deosebire de Durkheim, Tarde nu consideră crima ca un fenomen normal, iar ideii de utilitate îi opune consecinŃele negative, „un delict nu este numai un rău în plus ci în acelaşi timp o sursă probabilă a unor rele noi.” În lucrarea sa „Suicidul” extinde şi mai mult termenul de „anomie” în raport cu suicidul. Conform acestei teorii rata suicidului tinde să crească atât în perioadele de declin cât şi în cele de creştere economică iar apariŃia fenomenului de suicid este determinată de gradul de dezechilibru social (anomie) atunci când nu există un echilibru suficient între nevoile şi posibilităŃile de satisfacere ale individului. Potrivit teoriei lui Tarde la baza comportamentului infracŃional stă determinismul social şi nu predispoziŃiile psihologice ale individului. Teoria sociologică multifactorială - Enrico Ferri, jurist şi sociolog, profesor de drept penal la Universitatea din Pisa şi Roma, avocat celebru, 55

Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi interindividuale. 56 G. Tarde, La philosophie penalé, A. Malone Editéur, Rue de l’Ecole – de Medicine, 25-27 Paris 1903, p.291;

45

redactor şef al ziarului socialist „Avanti”, şi fondator al revistei juridice „La scuola positiva”, încearcă şi răspunde la întrebarea de ce în condiŃii exogene similare numai anumiŃi indivizi comit infracŃiuni? Răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităŃi şi grade diferite în funcŃie de caracterul persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei. După opinia sa, sociologia criminală este concepută ca observaŃie ştiinŃifică, ca metodă experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic. Sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici pe statisticianul, dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al crimei, ci el va trebui să cunoască şi să sistematizeze datele ştiinŃifice ale antropologiei criminale şi statisticii criminale, precum şi cele ale ştiinŃei de prevenire, represiune şi de procedură. Enrico Ferri prezintă patru categorii de factori criminogeni 57: - factori antropologici (endogeni), reprezentaŃi în trei grupe: - cei care Ńin de construcŃia organică a infractorului; - cei care corespund constituŃiei sale psihice; - caracteristicile personale (vârstă, sex ) - factori fizici (cosmo-telurici) :climatul, natura solului, anotimpurile, care constituie o primă varietate de factori exogeni; - factorii mediului social: densitatea populaŃiei, familia, educaŃia, opinia publică, alcoolismul, organizarea economică şi politică. Concluzie: crima este un fenomen complex, produs simultan al acŃiunii factorilor biologici (antropologici ), fizici şi sociali, iar raportul dintre aceşti factori variază. De asemenea Enrico Ferri clasifica delincvenŃii în cinci categorii astfel: - criminali născuŃi; - criminali nebuni; - criminali obişnuiŃi sau din obişnuinŃă dobândită; - criminali de ocazie; - criminali din pasiune. Totodată potrivit teoriei sociologice multifactoriale scăderea criminalităŃii nu este condiŃionată de asprimea pedepselor indicând recurgerea la mijloace substituite acestora în plan politic (respectarea drepturilor şi libertăŃilor), în plan economic (economie de piaŃă liberă), în plan civil şi administrativ (facilităŃi privind accesul la justiŃie), în planul educaŃiei (educarea copiilor abandonaŃi, salarizarea învăŃătorilor, suprimarea spectacolelor violente), în domeniul ştiinŃific ( tehnici moderne de investigare a criminalităŃii).

57

E. Ferri, Sociologie..., op. cit., p.205 şi urm.;

46

3.4.

TendinŃe actuale în criminologie TendinŃa evolutivă caracterizata prin aceea ca factorii biologici, psihologici sau sociali pot avea efecte diferite asupra infractorilor în funcŃie de etapele de vârstă ale acestora, explicând criminalitatea în contextul duratei vieŃii (copilărie, adolescenŃă, vârstă adultă, bătrâneŃe), iar relaŃia dintre vârstă şi crimă poate fi redusă la două opinii divergente: − cariera criminală şi criminalul de carieră58 ce poate fi stabilita/stabilit în cadrul unei cercetări longitudinale care urmăreşte aceiaşi indivizi pe parcursul unei anumite perioade de timp şi permite evaluarea măsurii în care comportamentul anterior influenŃează comportamentul prezent şi viitor şi dacă diferitele modele sunt necesare pentru explicarea comportamentului la diferite momente ale vieŃii59. Criminalul de carieră comite frecvent infracŃiuni pe o perioadă lungă de timp, iar cariera criminală implică timp şi evoluŃie. − înclinaŃie(tendinŃă) criminală ce poate fi stabilita în cadrul unei cercetări “secŃiune transversală”, care compară diferiŃi indivizi în acelaşi timp, considerând relaŃia dintre vârstă şi crimă invariabilă, strângerea de informaŃii despre acelaşi individ de-a lungul unei perioade de timp fiind inutilă. Aceasta este oarecum stabilă de-a lungul vieŃii după vârsta aproximativă de 4 – 5 ani. Teoria longitudinală a delincvenŃei şi criminalităŃii - Robert Samson şi John Laub explică delincvenŃa juvenilă în contextul familial al individului, şcolii acestuia, anturajului şi explorează tranziŃia comportamentală suferită de tinerii care devin adulŃi, încercând să lămurească paradoxul aparent – că cel mai bun predicator al comportamentului criminal al adultului este comportamentul antisocial din copilărie şi delicvenŃa juvenilă. Explică comportamentul infracŃional adult prin calitatea şi puterea legăturilor sociale considerând ca cea mai puternică influenŃă o au ataşamentul pentru soŃ(soŃie), stabilitatea slujbei şi angajamentului, factori ce reduc probabilitatea comportamentului criminal. Teoria interactivă a lui Terrence Thorberry, este rezultatul combinării teoriilor controlului şi învăŃării sociale60, dezvoltând un model în care conceptele din aceste teorii se influenŃează reciproc şi emite teoria potrivit căreia cauzele care contribuie la comportamentul delicvent se vor schimba dea lungul vieŃii individului. Aceasta teorie este bazată în cea mai mare parte pe teoria controlului (constrângerile sociale – cauză primară a delicvenŃei) şi cuprinde şase concepte din teoriile controlului şi învăŃării sociale (ataşamentul faŃă de părinŃi, angajamentul faŃă de şcoală, încrederea în valorile convenŃionale, 58

Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986; 59 Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and” Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986; 60 Terrence Thornberry, Toward an Interactional Theory of the Delinquency, Criminology, 25(4), 1987, p. 863-887

47

asociaŃiile cu anturajul delincvent, adoptarea valorilor delicvente şi angajarea în comportamentul delincvent. Terrence Thorberry propune trei modele delincvente ce pot varia pe perioada adolescenŃei: - adolescenŃa timpurie (11-12) – valorile delincvente exercită o influenŃă în angajament şi asociere cu alŃi delincvenŃi. - adolescenŃă mijlocie (15-16) – adolescentul este mai implicat în activităŃi în afara casei, în detrimentul ataşamentului faŃă de părinŃi. - adolescenŃa târzie (18-20) – două variabile sunt adăugate modelului: angajamentul în activităŃi convenŃionale şi angajamentul familial. TendinŃa integrativă Teoriile din această categorie nu se contrazic, ci se concentrează asupra unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen. Teoria conflictuală unificată a criminalităŃii - aparŃine lui THOMAS BERNARD şi JEFFREY B. SNIPES care explica distribuirea ratei oficiale a crimei prin următoarele: a) Valorile şi interesele în societăŃile complexe: − sunt determinate de condiŃiile în care o persoană trăieşte. − societăŃile complexe cu un înalt grad de diferenŃiere sunt alcătuite din oameni care trăiesc în condiŃii diferite; − cu cât societatea este mai complexă şi mai diferenŃiată cu atât oamenii din acea societate au valori şi interese diferite; b) Modele (tipare) de acŃiune individuală: − oamenii acŃionează în concordanŃă cu valorile şi interesele lor; − când valorile şi interesele lor sunt diferite(contradictorii), tind să le modifice, pentru a le alinia propriilor interese; − valorile şi interesele tind să devină relativ stabile cu timpul, fapt ce dezvoltă modele de acŃiune relativ stabile. c) Adoptarea legilor penale (legiferarea): − este o parte a procesului conflict şi compromis în care grupurile organizate încearcă să apere şi să promoveze valorile lor; − legile penale exprimă o combinaŃie de valori şi interese ale mai multor grupuri, puterea politică şi economică a unui grup determină o mai mare pregnanŃă a valorilor acelui grup în legea penală; − cu cât puterea politică şi economică a unui grup este mai mare, cu atât este mai puŃin probabil ca acŃiunile corespunzătoare valorilor şi intereselor grupului vor încălca legea penală şi viceversa. d) Aplicarea legilor penale − puterea politică şi economică a unei persoane, determină într-o mai mare măsură intervenŃia instituŃiilor în aplicarea legii.

48

− cu cât această putere este mai mare, cu atât este mai dificil pentru instituŃiile oficiale ce aplică legea să acuze persoana respectivă; − instituŃiile oficiale care aplică legea tind să acuze indivizi cu mai puŃină putere economică şi politică, diferenŃa de putere dintre victimă şi autor creşte probabilitatea ca un infractorul să fie acuzat, dacă el are mai puŃină putere decât victima şi invers. e) DistribuŃia ratei oficiale a criminalităŃii − rata oficială a criminalităŃii grupurilor şi indivizilor tinde să fie invers proporŃională cu puterea lor economică şi politică; Teoria integrată a lui Delbert S. Elliot combină teoriile stresului, controlului şi învăŃării sociale, pentru a explica delicvenŃa şi consumul de droguri 61, concluzionând următoarele: a) Integrarea teoriei stresului cu cea a controlului social − delicvenŃa este răspunsul eşecului prezent sau anterior, de a satisface nevoile sau de a atinge scopurile impuse de societate, (statutul social, avere, putere, acceptare socială) – este argumentul care caracterizează teoria stresului; − forŃa legăturilor sociale convenŃionale este invers proporŃională cu probabilitatea ca un individ să se angajeze întru-un comportament criminal – ceea ce caracterizează teoria controlului social. Concluzia celor două argumente „delincvenŃa este mai înaltă când individul este supus unui stres puternic şi unui control social slab”. Stresul, socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială sunt surse ale controlului social slab. b) Integrarea învăŃării sociale şi a controlului  delincvenŃa este strâns legată de echilibru dintre recompense şi pedepse, asociat cu ambele modele comportamentale: normal şi deviant;  apariŃia comportamentului deviant este probabilă când individul are legături strânse sau slabe cu grupuri deviante sau grupuri convenŃionale; c) Integrarea teoriilor stresului, învăŃării şi controlului  stresul, socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială conduc la formarea unor legături sociale slabe, care la rândul lor ar conduce la legături delincvente puternice şi în final la un comportament deviant.

61

Delbert S. Elliot, The Assuption that Theories Can Be Combined with Increased Explanathory Power, in Robert F. Meyer ed., Theoretical Methods in Criminology, Sage, Beverly Hills, California, 1985, p.123-149;

49

Schematic formarea comportamentului delicvent se prezintă după cum urmează:

Travis Hirschi – autorul teoriei autocontrolului contestă teoria integrată şi sustine ideea ca ”teoriile stresului, învăŃării şi controlului sunt fundamental antagonice şi nu pot fi combinate fără a distorsiona sensul uneia sau mai multor teorii 62“. Teoria reintegrării prin blamare63 aparŃinând lui JOHN BRAITHWAITE Prin blamare se înŃelege totalitatea proceselor sociale de exprimare a dezaprobării care au intenŃia sau efectul de a induce remuşcări persoanei blamate şi/sau condamnate de către alte persoane conştiente de actul blamării. Exista doua modalităŃi de blamare: - stigmatizarea – când actul blamării aduce un sentiment de deviantă în cel blamat. Aceasta duce la creşterea ratei criminalităŃii; - reintegrarea - când cel care blamează asigură menŃinerea legăturilor cu cel blamat. Ea determina o rata scăzuta a criminalităŃii. Braithwaite face referire şi la alte teorii criminologice care susŃin acest argument : - teoria etichetării potrivit căreia un individ stigmatizat este foarte posibil sa facă parte dintr-o subcultură delicventă şi să comită infracŃiuni; - teoria dezorganizării sociale care susŃine ca la nivel structural creşterea urbanizării şi mobilităŃii populaŃiei are drept consecinŃe micşorarea existenŃei „comunitarismului social”. Comunitarismul tinde să fie asociat cu reintegrarea, în timp ce lipsa lui conduce la stigmatizare, care la rândul ei, ar conduce la blocarea oportunităŃilor legitime, formarea subculturilor, prezenŃa oportunităŃilor ilegitime şi creşterea ratei criminalităŃii. Teoria echilibrului controlului emisa de Charles Tittle avansează conceptul în jurul căruia sunt integrate noŃiuni din teoriile anterioare – 62

Travis Hirschi, Separate But Unequal is Better, Journal of Research in Crime and Delinquency, 16, 1979, p. 34-38; 63 Am adoptat termenul de “blamare” – sinonim aici cu sintagma “a face pe cineva să se simtă ruşinat”;

50

echilibrul controlului şi „gradul de control exercitat asupra unui individ comparat cu gradul de control pe care el îl poate exercita, determină probabilitatea apariŃiei deviantei cât şi tipul de deviantă care este posibil să survină“64 . Charles Tittle defineşte devianŃa: „orice comportament pe care majoritatea unui grup dat îl consideră ca inacceptabil sau care primeşte o replică de tip negativ a colectivităŃii”65 , dar în loc să explice devianta ca pe un „tot unitar”, preferă să o clasifice în şase tipuri: prădarea, exploatarea, sfidarea, jefuirea, decăderea, supunerea66 . La baza acestei teoriei 67 au stat următoarele concepte primare: − predispoziŃia către motivaŃia deviantă ce include dorinŃa de autonomie a individului şi proporŃia de control (la care este supus/pe care îl exercită) − provocările sunt caracteristici consensuale care îi fac pe oameni să devină mai conştienŃi de proporŃia controlului lor şi de posibilitatea schimbării către un comportament deviant (provocări verbale, insulte); − constrângerea se referă la probabilitatea că controlul potenŃial va fi realmente exercitat (comparând proporŃia controlului care se referă la controlul potenŃial şi nu la cel real); − oportunitatea este definită în legătură cu circumstanŃele în care este posibil să se comită un anumit act. Potrivit acestei teorii comportamentul deviant survine atunci când individul încearcă să modifice proporŃia controlului temporar sau definitiv, atunci când nivelul controlului pe care îl exercită nu este echilibrat, probabilitatea deviaŃiei crescând la o rată proporŃională cu gradul dezechilibrului; De asemenea motivaŃia stă la baza probabilităŃii apariŃiei comportamentului deviant, fiind influenŃată de proporŃia echilibrului controlului, prin prisma căruia autorul teoriei explică şi tipurile de deviantă astfel: - când proporŃia este echilibrată avem comportament corespunzător - când exista o proporŃie mai ridicată de autonomie în a reprima (exercită controlul şi nu îl suportă) este posibil ca individul să se angajeze în exploatare, jefuire şi decadenŃă 68; - când exista o proporŃie scăzută de autonomie în a reprima (suportă controlul) este posibil ca individul să se angajeze în prădare, sfidare şi supunere;

64

Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.135 Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.124; 66 Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.137-141; 67 Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.145-163; 68 Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.187; 65

51

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: August Aichhorn, Wayward Yorth, Viking, New York, 1963; J. Bowlby, Child Care and the Growth of Love, Penguin, Baltimore, 1953; J. Bowlby, The making and breaking of affectional bonds, TAVISTOCK, LONDON, 1979; Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1988; Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986; Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and” Careers Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 198 Lawrence E. Cohen, R. Machalek, A General Theory of Expropriative Crime, American Journal of Sociology, 94, 1988E. DURKHEIM, The Division of Labour în Society, Free Press, New York, 1964, p. 374388; E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. ŞtiinŃifică, 1974; Delbert S. Elliot, The Assuption that Theories Can Be Combined with Increased Explanathory Power, în Robert F. Meyer ed., Theoretical Methods în Criminology, Sage, Beverly Hills, California, 1985; Sigmund Freud, Die Traumdeuntung în Gesammelte Schriften, 1988, Band 1925; Sigmund Freud, Introductory Lectures în Psychoanaliysis, London, 1922; S. Freud Introducere în psihanaliză. Psihologia vieŃii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1922; S. Freud, Criminals from a Sense of Guilt, în The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. Hogarth Press, London, vol.14; Travis Hirschi, Separate But Unequal is Better, Journal of Research în Crime and Delinquency, 16, 1979, p. 34-38; Etienne de Greef, Introduction á la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946; L.Kohlberg, Stage and Sequence. The Cognitive – Developmental Approach to Socialization, în Hendbook of Socialization Theory and Research, Ed. David a Goslined, Rand McNally, Chicago, 1969; Jean Pinatel, în P. Bonzat et J. Pinatel. Traité de droit pénal et de

52

Criminologie, T.III, Dalloz, Paris, 1963; Th. Reich, Unknown Murderer, London, 1936; Terence Moris, The Criminal Area, Routledge and Kegan Paul, New Zork, 1975, p.45-55; G. Tarde, La philosophie penalé, A. Malone Editéur, Rue de l’Ecole – de Medicine, 25-27 Paris 1903, p.291; Terrence Thornberry, Toward an Interactional Theory of the Delinquency, Criminology, 25(4), 1987 R.M. Stănoiu, Criminologie, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Oscar Print, Bucureşti, 1998;

TEMĂ DE REFLECłIE

Teoriile care au stat la baza fundamentării criminologiei ca ştiinŃă

MODELE DE ÎNTREBĂRI În cadrul orientării psihologice s-au emis următoarele teorii: a. eredităŃii, imitaŃiei, complexului de inferioritate b. dezvoltării morale, procesului criminogen, personalităŃii criminale c. „fiinŃei umane lipsite de Supra-eu”, ataşamentului, caracterului antisocial RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect: b şi c

TEST DE AUTOEVALUARE

Teoria procesului criminogen

53

CAPITOLUL IV GENEZA CRIMINALITĂłII

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 4.1. Scurte consideraŃii introductive…………………………………………. 4.2. Etiologia crimei………………………………………………………….. 4.2.1. Factorii individuali ……………………………………………………. 4.2.2. Factorii psihici………………………………………………………… 4.2.3. Factorii economici…………………………………………………….. 4.2.4. Factorii demografici…………………………………………………… 4.2.5. Factori socio-culturali…………………………………………………. 4.2.6. Factorii politici………………………………………………………… 4.3. Trecerea la act……………………………………………………………. 

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

55 55 55 57 58 59 60 63 64

Obiectiv general:

Cunoaşterea factorilor cu potenŃial criminogen care stau la baza genezei criminalităŃii. 

Obiective operaŃionale:

Însuşirea termenilor şi conceptelor care au conexiune cu etiologia crimei = 3 ore

54

CAPITOLUL IV GENEZA CRIMINALITĂłII

4.1.




DefiniŃia criminalităŃi i

Scurte consideraŃii introductive

Înainte de a studia criminalitatea din punct de vedere juridic este necesar sa se facă o cercetare din perspectiva criminologica deoarece criminalitatea – înainte de a primi consacrare juridică – este un fenomen social, care lezează interesele societăŃii şi este etichetată ca atare de conştiinŃa socială 69 . Criminalitatea70 este un fenomen complex, individual, social, natural (fizic) şi juridic. Din aceasta definiŃie se distinge cu uşurinŃa faptul ca la baza genezei criminalităŃii stau factori multipli: − individuali – care vizează individul ca unitate biopsihologică; − socialo-culturali – ce vizează mediul social al individului; − economici reprezentaŃi de starea economica în care se afla o tara sau o zona geografica; − factori demografici; − factori politici. În general şi în abstract nu se poate vorbi de preponderenŃa nici unei categorii de factori. În concret, acŃiunea, influenŃa diferitelor categorii de factori şi raportul dintre acestea vor varia de la caz la caz, de la individ la individ, fiind infinite combinaŃiile în care factorii se prezintă. Cercetarea factorilor criminogeni se analizează din doua puncte de vedere: STATIC – etiologia crimei şi DINAMIC – trecerea la act 4.2.

Etiologia crimei

Priveşte fenomenul criminal în ansamblu, urmăreşte identificarea factorilor cu potenŃial criminogen care au condus la comiterea crimelor şi permite o cunoaştere generală a acestora. 4.2.1. Factorii individuali Dintre factorii individuali criminogeni amintim pe cei anatomofiziologici şi psihici. Studiile referitoare la familie au avut ca punct de plecare observaŃia care a reliefat următoarele: − copii tind să semene cu părinŃii în ceea ce priveşte înfăŃişarea, comportamentul şi mentalitatea;

69 70

T. Pop, Curs de Criminologie, Institutul de arte grafice, “Ardealul”, Cluj, 1928, (în prefaŃă) p. III-IV T. Pop, op. cit., p.538

55

− ereditatea presupune chiar transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinŃi la copii. Totuşi simpla existenŃă a ascendenŃilor sau descendenŃilor criminali nu este o dovadă certă a eredităŃii criminalităŃii deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul determinant. În anumite cazuri ereditatea poate să aibă o preponderenŃă mai însemnată(ex.:copii proveniŃi din părinŃi infractori şi care au fost încredinŃaŃi spre adopŃie sau plasaŃi în instituŃii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind delincvenŃi). Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă existenŃa unei distincŃii clare între gemenii monozigoŃi (care sunt proveniŃi dintr-un singur ovul: sunt aproape identici din punct de vedere fizic şi psihic) şi gemenii dizigoŃi (care provin din mai multe ovule fecundate în acelaşi timp: care nu se aseamănă şi nu sunt confundaŃi). Johannes Lange, unul din investigatori a încercat să determine rolul eredităŃii în criminalitate făcând un studiu asupra unui grup de 13 perechi de gemeni identici (monozigoŃi) şi un grup de 17 gemeni dizigoŃi. În primul caz, la adulŃii de sex masculin dacă unul din gemeni avea dosar penal, celălalt, în mod asemănător, a fost închis în 77% din cazuri. În cel de-al doilea caz numai 12% din cazuri aveau dosar penal, atunci când unul dintre ei a fost închis. Caracteristicile anatomo-morfologice pot influenŃa psihicul individului, constituind un handicap (nu numai fizic) care îngrădeşte participarea la viaŃa socială, creând complexe de inferioritate care duc la un comportament deviant. Dintre factorii anatomici amintim: - Sistemul nervos central – cercetarea relaŃiei dintre sistemul nervos central (SNC) şi comportamentul deviant, în trecut, s-a realizat folosind măsurători indirecte. Tehnicile moderne (tomografia) computerizată (CT), rezonanŃa magnetică (MRI), etc. sunt utilizate pentru a găsi anormalităŃile structurale din lobii frontal şi temporal, care, în general, pare să controleze impulsurile şi emoŃiile. DisfuncŃia lobului frontal poate caracteriza delincvenŃi violenŃi, iar a celui temporal poate caracteriza agresiunea sexuală71 . - Sistemul nervos autonomic (SNA.) care controlează multe dintre funcŃiile involuntare ale corpului (presiunea sângelui, activitatea inimii, plămânilor, cea intestinală, nivelul hormonilor), care la rândul lui controlează motivaŃia, foamea, setea, furia şi agresivitatea, amintirea - joacă un anumit rol în cadrul comportamentului antisocial. H.J. Eynseck 72 a susŃinut că psihopaŃii sunt extrem de entrovertiŃi şi eşuează să dezvolte o conştiinŃă adecvată din cauza felului în care sistemul lor nervos autonomic funcŃionează. Mednick73 a susŃinut că ritmul restabilirii răspunsului conductibilităŃii pielii (SCR) poate fi luat drept etalon şi pentru SNA. 71

A. Raine, op. cit., p.103-127; 130, 150 – trece în revistă indicatorii neuropsihologici ai disfuncŃiilor creierului şi comportamentului anormal ; 72 H.J. Eynseck, Crime and Personality, Houghton Mifflin, Boston, 1964, p.39-43; 73 Sarnoff A. Mednick, A Biosocial Theory of the Learning of Law – Abiding Behavior, in Mednick and Christiansen eds., Biosocial Bases of Criminal Behavior, Gardner Press, New York, 1977, p. 1-8

56

- NeurotransmiŃătorii - sunt substanŃe chimice care permit transmiterea impulsurilor electrice înăuntrul creierului, sunt baza procesării informaŃiilor. NeurotransmiŃătorii stau la baza tuturor tipurilor de comportament, inclusiv a comportamentului antisocial74 . În jur de 30 de studii au încercat să sugereze trei niveluri de neurotransmiŃători - serotomina, dopamina şi norepinephina – care pot fi asociate cu un comportament antisocial. - Hormonii – tulburările în dezvoltarea şi funcŃionarea sistemului glandular – tiroidă, suprarenală, pituitară – au consecinŃe asupra funcŃionării organismului cu modificări de comportament la unii indivizi. O atenŃie mai mare s-a acordat legăturii dintre nivelul hormonal şi comportamentul agresiv şi criminal. - Testosteronul este asociat cu delincvenŃa juvenilă, schimbările biologice (hormonale) sunt asociate cu irascibilitatea şi agresivitatea. 4.2.2. Factorii psihici - sunt factori individuali care determină sau înlesneşte angrenarea într-un comportament deviant (criminal). Aceştia se clasifică în trei grupe: - fenomene cognitive reprezentate de senzaŃii, percepŃii, memorie, imaginaŃie, limbaj, gândire identificaŃi ca factorii orientativi de cunoaştere a situaŃiei; - procese afective cum sunt trebuinŃele, aspiraŃiile, emoŃiile, sentimentele consideraŃi factori propulsivi care determină acŃiunea (inclusiv crima); - reacŃii motorii reprezentate de reflexe, instincte, deprinderi, acŃiune voluntare, voinŃa, denumiŃi şi factori de mişcare, de punere în aplicare a dorinŃei (inclusiv aceea a comiterii crimei). H. Rohracher75 face distincŃia între forŃele psihice care declanşează şi orientează comportamentul uman şi funcŃiunile psihice care descriu structura, modul de acŃiune. Motivul76 este fenomenul psihic care are un rol esenŃial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. MotivaŃia este alcătuită din structura tuturor motivelor şi are la baza principiul hemostaziei, potrivit căruia organismele tind să-şi menŃină aceeaşi stare, un anume echilibru constant. Când echilibrul este perturbat atunci fiinŃa vie reacŃionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele înseamnă apariŃia unor trebuinŃe cum ar fi nevoia de hrană, de apă, de căldură, etc. TrebuinŃa dă naştere la tendinŃe sau impulsuri care declanşează o mişcare. Când trebuinŃa este conştientă vorbim de „dorinŃă” iar tendinŃa conştientă de scopul ei este denumită „intervenŃie”.

74

P.A. Brennam, S.A. Mednick, J. Volavka, Biomedical Factors in Crime, James Q. Wilson and Joan Petersilia eds., Crime, I.C.S. Press, San Francisco, 1995, p.82; 75 H. Rochacher, K. Charactekunde, Urban – Schwarzenberg, Wien – Innsbruck, 1969 citat de Andrei Cosmovici, op. cit. , p.93; 76 Andrei Cosmovici, op. cit., p.93;

57

În încercările de a grupa principalele motive în câteva direcŃii fundamentale H.Thomae77 vorbeşte de „tendinŃele existenŃei”: - tendinŃa reglativă cuprinde domeniul trebuinŃelor vitale de hrană, apă, căldură; domeniul trebuinŃelor erotice şi frica; - tendinŃa integrării sociale; - activarea existenŃei, nevoia unei varietăŃi, fuga de monotonie; - tendinŃa creativă, nevoia competenŃei, a cunoaşterii; - tendinŃa normativă referitoare la tendinŃa supunerii faŃă de normele şi regulile sociale. Stările afective78 sunt trăiri care exprimă gradul de concordanŃă sau neconcordanŃă dintre un obiect (fiinŃă sau lucru) sau o situaŃie şi tendinŃele noastre. Ele sunt în indisolubilă legătură cu trebuinŃele, tendinŃele, interesele şi aspiraŃiile noastre. Stările afective se împart în două mari grupe: stări afective statice sunt stările afective elementare: durerea şi plăcerea senzorială; agreabilul şi dezagreabilul; dispoziŃiile şi emoŃiile; stări afective dinamice reprezentate de sentimente şi pasiuni. InteligenŃa nu poate fi măsurată direct, principala unitate de măsură, IQ, poate măsura abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaŃia rezolvării sarcinilor. Martin R.Haskell şi Lewis Yablonski79 au concluzionat: inteligenŃa redusă nu este, prin ea însăşi, un factor cauzat al crimei. Aşa numitele liste de inteligenŃă tind să măsoare gradul în care individul a asimilat şi interiorizat valorile clasei de mijloc decât inteligenŃa. Aşa numitele teste de inteligenŃă tind să măsoare gradul în care individul a asimilat şi interiorizat valorile clasei de mijloc decât inteligenŃa. Aşa cum devenim din ce în ce mai conştienŃi de limitele testului de inteligenŃă în comparaŃia dintre un criminal şi un non-criminal, diferenŃele dintre cele două mostre tind să dispară. Putem anticipa că un debil mintal va fi mai repede încarcerat decât alŃi indivizi. Mary Woodward80, după ce a recenzat studii de inteligenŃă printre delincvenŃi a concluzionat că „un IQ scăzut are un rol scăzut sau nu are nici un rol în producerea comportamentului delincvent”. 4.2.3. Factori economici Factorii economici consideraŃi în literatura de specialitate cu conŃinut criminogen sunt industrializarea, şomajul, nivelul de trai şi crizele economice. Cu toate ca industrializarea creează mai multe locuri de muncă, generează posibilităŃi de instruire şi specializare şi determina creşterea 77

H. Thomae, Das Individuum und Seine Welt, Gotingen, Hogrefe, 1968, citat de Andrei Cosmovici, op. cit., p.201; 78 Andrei Cosmovici, op. cit., p. 219-221 79 Martin R. Haskell, L. Yablonski, Criminology: Crime and Criminality, Rand McNally, C.P.C., Chicago, 1974, p.259-260; 80 Mary Woodward, The Role of Law Intelligence in Delinquency, British Journal of Delinquency, 5 (april) 1955;

58

nivelului de trai al oamenilor aceasta produce şi unele efecte secundare, negative cum ar fi: - o creştere însemnată a mobilităŃii populaŃiei rurale, care se deplasează spre zonele industrializate situate în principal în mediul urban, unde individul devine un necunoscut şi acumulează frustrări care provoacă modificări în structura lui de personalitate de natura sa determine trecerea la actul criminal; - industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare; - afectarea grava a echilibrului ecologic care are ca efect negativ accentuarea stresului la muncitori şi la ceilalŃi membrii ai societăŃii. Şomajul determina scăderea nivelului de trai, şi creează pentru cel rămas fără loc de munca o instabilitate emoŃională datorita faptului ca individul nu-şi mai poate realiza aspiraŃiile în mod legal. Acesta are efecte negative şi asupra structurii familiale, unde autoritatea tatălui scade iar rolul său de “cap” al familiei este profund alterat. Astfel, pe fondul acestor frustrări bărbatul este predispus la consumul excesiv de alcool şi la comiterea unor fapte cu violenta asupra membrilor familiei. Nivelul de trai. Pauperizarea are o dubla dimensiune: una economică obiectivă, care se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate dată şi alta spirituala, subiectiva ce se referă la percepŃia individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său din punct de vedere economic. Astfel, unele persoane considera acelaşi salariu ca fiind foarte bun, în timp ce altele îl pot considera insuficient pentru un trai decent. Alături de sărăcie, care îi poate determina pe unii indivizi să comită infracŃiuni, se adaugă şi dorinŃa de îmbogăŃire, care, şi ea, poate împinge spre delincvenŃă. Crizele economice datorita faptului ca afectează atât producŃia, cât şi nivelul salariilor şi rata şomajului determina scăderea nivelului de trai, în special, al persoanelor de condiŃie sociala defavorizata, care, în lipsa unei protecŃii sociale, devin foarte vulnerabile în ceea ce priveşte predispoziŃia spre criminalitate. 4.2.4. Factorii demografici Statistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităŃii, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaŃiei reprezintă factori criminogeni importanŃi. RelaŃia existentă între rata natalităŃii şi criminalitate este de natură indirectă, la amplificarea delincventei juvenile contribuind o multitudine de alŃi factori, între care putem evidenŃia structura familială, carenŃele instructiveducative, rolul negativ al mass-media ş.a. În ceea ce priveşte mobilitatea socială aceasta este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are implicit consecinŃe criminogene certe. Mobilitatea determina uneori dezorganizarea instituŃiilor sociale existente şi crearea altora noi cu impact negativ asupra angajaŃilor, care pot deveni şomeri. Creşterea rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor; mediul tehnic urban, manifestat în forme multiple, cu structuri

59

modificate permanent; rapiditatea transformărilor social-culturale, toate acestea supun personalitatea umană la perturbaŃii evidente. Modificările survenite în plan demografic pot avea drept consecinŃa negativa scăderea controlului social atât informal, cât şi formal şi determină creşterea delincventei. 4.2.5. Factorii socio-culturali În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale81. Familia Familia este alcătuită, prin căsătorie, din soŃ-soŃie şi copiii născuŃi din unirea lor, la care se pot adăuga şi alte persoane cu grade de rudenie, pe care îi unesc drepturi şi obligaŃii morale, juridice, economice, religioase şi sociale. În ultima perioada a devenit o certitudine că familia contemporană şi-a micşorat atât dimensiunile, cât şi rolurile, restrângându-se în principal la cuplul conjugal, iar mare parte din funcŃiile pe care le îndeplinea (economica, de asistenta) sunt pe cale de dispariŃie. De remarcat este totuşi faptul că funcŃia de socializare şi educare a copiilor, cea mai importanta funcŃie a familiei, se păstrează, chiar dacă şi aceasta este împărŃită cu alte instituŃii. Prin intermediul acestei funcŃii familia are rolul de a imprima copilului standarde valorice, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faŃă de anumite valori sociale. Familia asigură copilului siguranŃa indispensabilă atingerii maturităŃii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social82. Transformările profunde care au avut loc în plan social, în întreaga lume, au generat şi efecte negative unul dintre acestea fiind apariŃia tot mai frecventa a familiei dezorganizate, care se face vinovată de crearea conduitelor deviante, datorita unei carenŃe majore ce consta în incapacitatea ei de a-şi exercita funcŃiile: psihologică, pedagogică şi morală. Familia dezorganizată este cea care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinŃilor datorită unor motive cum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorŃ, decesul unuia dintre părinŃi, plecarea unuia dintre părinŃi pentru perioada mare de timp la munca intr-o alta tara. AflaŃi într-o asemenea situaŃie şi lipsiŃi de autoritatea, supravegherea, controlul şi afecŃiunea părintească mulŃi copii, nu se adaptează, fug de acasă, abandonează mediul şcolar şi adera medii şi grupuri cu potenŃial criminogen, devenind astfel victimele familiilor dezorganizate. 81 82

Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.151. Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 152.

60

Gradul de adaptare şi integrare şcolară, poate fi analizat în funcŃie de: randamentul şcolar (note, medii, rezultate, performanŃe etc.) şi nivelul de satisfacŃie resimŃit de elev (motivaŃie, interese, atitudini pozitive, atracŃiepreferinŃă în raport cu viaŃa şi activitatea şcolară). Copiii inadaptaŃi şcolar intră în categoria “copiilor problemă”, deoarece nu respecta regulamentele şcolare, au frecventa redusa şi manifesta o conduita agresiva în raport cu colegii şi profesorii. Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaŃie între conduita delincventă şi nivelul pregătirii şcolare, în sensul că delincvenŃii minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară foarte scăzută. Impactul mijloacelor de informare în masă Mijloacele de informare în masă joaca un rol important în crearea comportamentelor în special la copii şi tineri. Radioul, a fost primul mijloc de informare în masa şi a înregistrat o creştere considerabilă în importanŃă odată cu dezvoltarea tehnologiei şi apariŃia aparatelor portative, performante şi uşoare. Televiziunea este, un important mijloc de informare în masă, iar dezvoltarea reŃelelor de comunicare la distanta internet, intranet, oferă posibilitatea stocării emisiunilor şi vizualizării acestora la o alta data decât cea a difuzării. Importanta acestui mijloc de informare rezida din faptul ca diversitatea emisiunilor televizate oferă individului accesul la o multitudine de informaŃii dar şi la acŃiunile, înregistrate video, la care se refera acestea. Cu toate aspectele pozitive pe care le prezintă, televiziunea poate influenta negativ comportamentul individului, în special al copiilor şi tinerilor, prin emisiunile, filmele care au o încărcătura criminogena puternica (sex, violenta, consum de droguri, scandaluri familiale). Presa scrisă rămâne totuşi cel mai important mijloc de informare în masa atât pentru faptul ca subiectul tratat este deseori ilustrat, dar mai ales pentru ca acelaşi subiect este prezentat în mod diferit în mai multe cotidiene, reviste, etc., oferindu-i astfel cititorului posibilitatea sa analizeze comparativ şi sa tragă propria concluzie. Se deosebeşte de celelalte mijloace de informare prin faptul ca oferă posibilitatea dreptului la replica în scris, iar în cazuri cu consecinŃe deosebit de grave chiar retragerea cotidianului de pe piaŃa. Studiile efectuate de criminologi au relevat influenŃa, deseori negativă, exercitată de mijloacele de informare în masă, pe primele locuri aflându-se violenŃa în mass-media scrisa şi, în special violenŃa prezentata video. În opinia acestora programele „violente” determină o „dezinhibaŃie” a privitorului care îl scoate din real şi îl determina să săvârşească, pe calea imitaŃiei, fapte violente, spontane şi neplanificate. În ansamblul lor mijloacele de informare în masa, indiferent de tipul acestora, scrise, audio sau video, pot reprezenta un factor generator de comportamente deviante, juvenile îndeosebi, deoarece sunt formatoare de

61

concepŃii, idei şi modele sociale, şi contribuie la realizarea unei culturi de masă. Cercetările psihosociologice au relevat faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcŃie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel că aceste mesaje vor produce efecte doar asupra celor care au înclinaŃii spre actul delictual, deci trebuie avuŃi în vedere şi ceilalŃi factori implicaŃi83. Alcoolismul şi consumul de droguri Consumul de alcool, în ultima perioada, a început sa devina o problema, sociala am putea spune, având drept principala cauza pauperizarea continua a populaŃiei, pe fondul creşterii şomajului dar şi datorita acumulării unor frustrai generate de îngreunarea satisfacerii nevoilor, îndeosebi în mediul rural. Acesta facilitează modificarea comportamentului individului şi stimulează trecerea la act, prin săvarsirea unor crime de cele mai multe ori cu violenta, dar şi la dezorganizarea familiilor întrucât influenŃează în mod negativ persoanele apropiate alcoolicilor şi perturba grav relaŃiile interpersonale din interiorul şi exteriorul familiei. În asemenea situaŃii cel mai mult au de suferit copii cărora mediul familial alcoolic le creează tulburări de comportament, iniŃial la nivel familial, iar mai târziu şi în societate. NeînŃelegerile între partenerii conjugali, pierderile de bunuri, lipsurile materiale, decesele, divorŃurile, despărŃirile, sunt tot atâtea cauze care determina consumul de alcool. Un rol important în instalarea şi menŃinerea consumului cronic şi abuziv de băuturi alcoolice îl deŃine structura de personalitate, personalităŃile cu o adaptabilitate optimă la ansamblul influenŃelor stresante ale mediului intern sau extern utilizează alcoolul în cantitate mică (moderată) comparativ cu personalităŃi inadaptate vieŃii socio-familiale şi care utilizează abuziv alcoolul ca modalitate de relaxare a stărilor de cădere psihică, a anxietăŃii, a devierii morale şi a diverselor stări conflictuale84. Alcoolismul poate fi definit ca fiind o tulburare cronică a comportamentului, manifestată prin preocuparea continuă pentru consumul de alcool, în detrimentul sănătăŃii fizice şi mentale. Consumul de droguri – reprezintă o alta cauza care devine tot mai evidenta şi care începe sa contribuie din ce în ce mai mult şi periculos la creşterea criminalităŃii. Cei vizaŃi direct de reŃelele de traficanŃi de droguri sunt în primul rând tinerii, care, pe fondul unor particularităŃi ale vârstei - teribilism, curiozitate, discernământ atenuat, tendinŃa de a imita, anumite probleme sociale inerente, cât şi o anumită fragilitate psihică -, cedează tentaŃiei de a consuma droguri, după care devin dependenŃi. Când realizează dimensiunea dezastrului fizic şi psihic pe care şi l-au autoadministrat, de foarte multe ori este prea târziu pentru a se reface şi a reveni la normal. 83

Georgeta Ungureanu, op cit, p. 76 Georgeta Ungureanu, op cit, p. 78

84

62

Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane şi rămâne una dintre priorităŃile agendelor de lucru ale guvernelor tarilor din Europa şi din lume, care individual sau în cooperare internaŃională caută permanent noi metode şi mijloace de combatere dar mai ales de prevenire a traficului şi consumului de droguri. Pentru prevenirea eficientă a consumului şi traficului de droguri este necesară organizarea permanenta a unor campaniei de conştientizare, îndeosebi de către tineri (liceeni, studenŃi), a efectelor pe care acestea le au asupra organismului uman şi a consecinŃelor negative în plan comportamental. În continuare o sa prezentam cele mai frecvente droguri care se vând pe piaŃa interna şi internaŃională: Heroina: este un drog care creează o dependenŃă foarte puternică, provine din morfină. Afectează centrul cerebral al plăcerii şi capacitatea creierului de a percepe durerea. Cocaina: este un drog obŃinut din frunzele de coca. Stimulează foarte puternic creierul şi creează cea mai puternică dependenŃă. Marijuana: obŃinută din frunzele şi florile plantei de cânepă; în stradă este vândută ca un amestec de frunze mărunŃite. LSD: drog halucinogen care se obŃine din acid lisergic, care, la rândul său, se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub formă de tablete colorate, lichid, sau pe diferite suporturi. 4.2.6. Factorii politici Principalii factori politici cu impact deosebit de negativ asupra fenomenului criminalităŃii sunt războiul şi revoluŃia. Indiferent de natura conflictului (fie politică, etnică sau religioasă), în timpul războiului civil85 se creează centri antagonici de putere, sistemul legislativ fiind ignorat se instaurează haosul, anarhia socială şi economică, violenŃa înregistrând cotele cele mai înalte86. În acest context, infractorii profitând de disoluŃia autorităŃilor, găsesc condiŃii prielnice de a săvârşi acte criminale, unele cu consecinŃe deosebit de grave.. RevoluŃia reprezintă acea stare de criză politică de mare amploare care se finalizează pe cale conflictuală, urmărindu-se înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale. Criza creata de revoluŃie are repercusiuni grave asupra aparatului administrativ şi sistemului legislativ, care, nemaifiind respectate, îngreunează acŃiunea autorităŃilor astfel încât acestea îşi exercita dificil atribuŃiile conferite prin legi. Pe timpul revoluŃiei, dar mai ales în perioada de tranziŃie, datorita diminuării accentuate a autorităŃii instituŃiilor statului, se creează premisele 85

Războiul civil constituie cea mai înaltă expresia a unei crize politice pe teritoriul unui stat producând efecte criminogene. Războiul convenŃional este mai puŃin criminogen, datorită reglementărilor speciale în domeniul penalului (legii marŃiale). 86 Georgeta Ungureanu, op cit, p. 78

63

manifestării criminalităŃii în forme noi şi la un nivel foarte ridicat. Totodată numeroase persoane trebuie, sa facă eforturi substanŃiale pentru adaptare la noile condiŃii socio-economice. 4.3.

Trecerea la act (săvârşirea crimei)

Pornind de la ideea că săvârşirea crimei este un act complex – un adevărat proces psiho-social atenŃia criminologilor s-a îndreptat spre cercetarea dinamică a factorilor şi proceselor care stau la baza săvârşirii concrete a crimei. Activitatea umană este definita ca fiind o succesiune de acŃiuni exterioare – comportamentul şi interioare – conduita ce presupune o înlănŃuire de scopuri, un proiect de existenŃă care începe să se contureze o dată cu adolescenŃa, în funcŃie de mediul social, modele de existenŃă, posibilităŃile persoanei (aptitudini şi resurse). 87 Actul de voinŃă este un act de sinteză, foarte complex, în care este antrenată întreaga personalitate: memoria şi gândirea, sentimentele şi deprinderile, temperamentul şi caracterul. Personalitatea este rezultatul unui proces de adaptare a fiinŃei umane la lume sau altfel spus „este considerată o unitate biopsihosocială, purtător al funcŃiilor epistemice, pragmatice şi oxiologice. Personalitatea infractorului nu este a unui criminal înnăscut, între delincvenŃi şi non-delincvenŃi există o diferenŃă de grad cu determinare multicauzală. DiferenŃa constă în valoarea şi conŃinutul informaŃiilor cu care sunt în contact. Individul cu orientare antisocială, cu trăsături de caracter negative va asimila informaŃiile perturbante şi va adopta cariera criminală, eficienŃa informaŃiilor fiind direct proporŃională cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Gândirea este o succesiune de operaŃii: comparaŃia, analiza, sinteza, abstractizarea şi generalizarea, prezente în orice act de reflexie, în relaŃie cu o anumită categorie de probleme. Aptitudinile reprezintă sisteme operaŃionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienŃă. Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice, determinate atât de secreŃiile glandulare, endocrine, cele ale tiroidei, paratiroidei, hipofizei şi suprarenalelor, precum şi a sistemului de activare reticulară din diencefal. Caracterul este un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant în faptele de conduită ale individului88 . Alegerea unei anumite conduite cere reflexiune, decizie – datorită situaŃiilor, alternativelor, conflictelor ivite – voinŃa fiind cea care caracterizează activitatea voluntară a omului. Atitudinea psihică faŃă de o anumită faptă şi urmările acesteia – vinovăŃia – este rezultatul interacŃiunii a doi factori: conştiinŃă şi voinŃă. 87 88

A. Cosmovici, Psihologie generală, Collegium, Polirom, Iaşi, 1966, p.243; Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 504;

64

ConştiinŃa este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realităŃii obiective prin intermediul senzaŃiilor, percepŃiilor şi gândirii, sub formă de reprezentări, noŃiuni, judecaŃi, raŃionamente, inclusiv procese afective şi voliŃionale. VoinŃa este funcŃie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor, este o trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă şi perseverentă în învingerea piedicilor, greutăŃilor, încurcăturilor de orice fel. În analiza actului voluntar se pot distinge patru etape89 : − apariŃia conflictului – în funcŃie de caracterul celor două alternative (sau mai multe); dacă una dintre alternative este mult mai intensă, declanşează acŃiunea imediat; − deliberarea – presupune analiza fiecărei alternative, a consecinŃelor neglijării ei şi alcătuirea unui plan pentru eliminarea sau reducerea riscurilor; − decizia – momentul caracteristic voinŃei – presupune hotărârea pentru una dintre alternative şi tactica necesară punerii în aplicare; − executarea hotărârii – punerea în aplicare a deciziei luate. Actul infracŃional este răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaŃii determinate 90 iar trecerea la act este favorizată de anumiŃi factori endogeni – care privesc persoana, exogeni – cu referire la mediul individului şi situaŃionali – ce privesc o anumită situaŃie. Trecerea la săvârşirea crimei este o etapă de mişcare pe parcursul căreia se face trecerea la săvârşirea crimei urmată de săvârşirea propriu-zisă a acesteia. Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în interiorul cărora „actorul” (cel implicat în respectivul comportament) are oricând posibilitatea de a alege „direcŃia” (calea pe care o urmează). Modelele particulare de trecere la act au fost analizate de Etienne de Greeff, Jean Pinatel, Howard S.Becker. Etienne de Greeff analizează cazurile de săvârşire a unor crime grave în care procesele psihice, în special cele morale, sunt mai complexe, concluzionând ca în faza asentimentului ineficace încolŃeşte ideea de crimă, pe fondul unei descurajări, frustrări, umilire, izolare, etc., în faza asentimentului formulat considerata contradictorie şi caracterizată de acceptarea crimei, se mai caută argumente, justificări pentru comiterea crimei, iar în faza de criză – faza cea mai grea întrucât criminalul se afla intr-o stare morala şi fizica acuta – după adoptarea hotărârii se trece la săvârşirea crimei. Pinatel explică trecerea la act prin acŃiunea conjugată a celor patru trăsături psihice care alcătuiesc nucleul personalităŃii criminale91 : „egocentrismul” – ignorarea oprobiului social; „labilitatea”- explică ignorarea ameninŃării pedepsei; „agresivitatea” – învinge obstacole materiale susceptibile să împiedice executarea; „indiferenŃa afectivă”- asigură ignorarea sentimentului că produce un rău aproapelui său. 89

A. Cosmovici, Psihologie generală, op. cit., p.244 - 245; Ghe. Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa – Nova, Bucureşti, 1996, p.172; 91 Jean Pinatel în P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de Droit Pénal et Criminologie, Tone III, Dalloz, Paris, 1963 90

65

Becher apreciază că în realitate „nu toate cauzele acŃionează simultan şi că trebuie să se ia în considerare faptul că modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenŃe ordonate92 şi numai reunind explicaŃiile fiecărei secvenŃe se poate explica un anumit comportament în ansamblu.

92

Howard S. Becker, Outsiders, op. cit., p.9;

66

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tratate şi monografii: P.A. Brennam, S.A. Mednick, J. Volavka, Biomedical Factors în Crime, James Q. Wilson and Joan Petersilia eds., Crime, I.C.S. Press, San Francisco, 1995; A. Cosmovici, Psihologie generală, Collegium, Polirom, Iaşi, 1966; H.J. Eynseck, Crime and Personality, Houghton Mifflin, Boston, 1964; Martin R. Haskell, L. Yablonski, Criminology: Crime and Criminality, Rand McNally, C.P.C., Chicago, 1974; H. Rochacher, K. Charactekunde, Urban – Schwarzenberg, Wien – Innsbruck, 1969; Sarnoff A. Mednick, A Biosocial Theory of the Learning of Law – Abiding Behavior, în Mednick and Christiansen eds., Biosocial Bases of Criminal Behavior, Gardner Press, New York, 1977; Ghe. Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa – Nova, Bucureşti, 1996; Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; Jean Pinatel în P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de Droit Pénal et Criminologie, Tone III, Dalloz, Paris, 1963 T. Pop, Curs de Criminologie, Institutul de arte grafice, “Ardealul”, Cluj, 1928; Mary Woodward, The Role of Law Intelligence în Delinquency, British Journal of Delinquency, 5 (april) 1955;

TEMĂ DE REFLECłIE

Etiologia crimei. Trecerea la act. MODELE DE ÎNTREBĂRI Factorii economici ce pot fi consideraŃi cu conŃinut criminogen sunt : a. procese afective, mobilitatea populaŃiei, şomajul b. industrializarea, nivelul de trai, crizele economice c. creşterea demografica, tehnologizarea, şomajul RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect: b

TEST DE AUTOEVALUARE

Impactul mijloacelor de informare în masă 67

CAPITOLUL V CONSIDERAłII PRIVIND REACłIA SOCIALĂ

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 5.1. DefiniŃia reacŃiei sociale şi formele de manifestare………………………. 5.1.1. DefiniŃia reacŃiei sociale………………………………………………... 5.1.2. Formele de manifestare a reacŃiei sociale……………………………… 5.1.2.1. Modelul represiv ……………………………………. 5.1.2.2. Modelul preventiv …………………………………… 5.1.2.3. Doctrina apărării sociale…………………………….. 5.2. CorecŃia comportamentului criminal prin tratament şi reabilitare/resocializare …………………………………………….. 5.2.1. Programe psihologice ………………………………………………….. 5.2.2. Programe educaŃionale-alternative comunitare ………………………... 

pag. pag. pag. pag. pag. pag.

69 69 70 70 71 72

pag.

72

pag. pag.

73 73

Obiectiv general:

Însuşirea conceptului de reacŃie sociala şi a formelor acesteia de manifestare 

Obiective operaŃionale:

Cunoaşterea modalităŃilor de corecŃie a comportamentului deviant = 3 ore

68

CAPITOLUL V REACłIA SOCIALĂ - PROBLEME ŞI EVOLUłIE

5.1.

DefiniŃia reacŃiei sociale şi formele de manifestare

5.1.1. DefiniŃia reacŃiei sociale Problematica reacŃiei sociale antiinfracŃionale a evoluat o dată cu progresele realizate de umanitate, căpătând contur cu adevărat ştiinŃific în perioada modernă, mai exact, în ultimele decenii. Pe parcursul acestei evoluŃii s-a urmărit clarificarea următoarelor probleme: − prima problemă - o descriere atentă a variaŃiilor reacŃiei societăŃii cu privire la crimă, clasificarea şi generalizarea acestor variaŃii. Similar trebuie analizate variaŃiile în politicile oficiale privitoare la implementarea reacŃiei societăŃii. − problema eficienŃei răspunde la doua întrebări: este rata criminalităŃii într-adevăr diminuată atunci când este aplicată legea sau atunci când este folosită discreŃia şi „bunul simŃ” în deschiderea celui ce trebuie arestat? Este controlul crimei mai eficient când sunt aplicate politicile punitive sau cele de tratament? Un criteriu preliminar general este acela că sistemul este cu atât mai eficient cu cât criminalitatea scade. − a treia problemă constă în stabilirea relaŃiilor dintre variatele reacŃii la încălcarea legii şi metode ale controlului, la cunoştinŃele actuale ale cauzelor comportamentului criminal – fiecare metodă de control a crimei este bazată pe o teorie a cauzelor crimei. − a patra problemă răspunde la întrebarea de ce politicile şi metodele privitoare la crimă variază de la o perioadă la alta şi de la un loc la altul ? ExplicaŃia originilor şi variaŃiilor reacŃiei societăŃii la încălcarea legii consta în: − explicarea variaŃiilor în „modalităŃile” tradiŃionale ale pedepsei: severitate, uniformitate, celeritate şi certitudine (pedeapsa poate fi severă, uniformă, iar în alte societăŃi reacŃia la încălcarea legii poate fi punitivă dar nu severă); − explicarea variaŃiilor în metodele specifice de implementare a reacŃiei punitive ca: pedeapsa cu moartea, pedepsirea corporală, detenŃia şi amenda; − explicarea variaŃiilor în metodele specifice de implementare a reacŃiei de tratament ca: ancheta socială individuală şi activităŃile comunitare cu criminalii, terapii de grup şi reorganizare comunitară; − explicarea diferenŃelor dintre reacŃia socială oficială sau formală la crimă şi cea neoficială sau informală.

69

Având în vedere specificul naŃional, politic, economic, cultural, evoluŃia istorica, contextual regional cat şi starea dinamica criminalităŃii, reacŃia sociala a cunoscut de-a lungul timpului forme diferite de manifestare. Sutherland şi Cressey, clasifica diferitele forme de reacŃie sociala împotriva criminalităŃii în funcŃie de poziŃia pe care o ocupa intr-o ierarhie ce porneşte de la reacŃia pur represiva. Autorii precizează faptul ca aceasta clasificare nu tine cont de o serie de aspecte legate de întrepătrunderea diferitelor forme de reacŃie sociala şi de coabitarea lor în timp şi spaŃiu. Totodată în raport de calitatea celui care reacŃionează împotriva criminalităŃii, de măsura, întinderea şi gravitatea represiunii, reacŃia sociala poate fi clasificata în represiune privata şi represiune etatizata. Având în vedere cele prezentate putem defini reacŃia socială ca fiind orice reacŃie de apărare a societăŃii împotriva celor care încalcă normele de conduita general aplicabile. În decursul istoriei au fost cunoscute şi aplicate mai multe modele de reacŃie sociala. 5.1.2. Formele de manifestare a reacŃiei sociale 5.1.2.1. Modelul represiv ReacŃia sociala în momentul comiterii actului infracŃional a fost o lunga perioada de timp în totalitate represiva. Cele mai vechi texte juridice confirma evoluŃia societăŃii umane în anumite zone geografice, reacŃia sociala constituind o forma superioara a unor cutume străvechi. PlăcuŃele de ceramica de la Esnunna ce aparŃin civilizaŃiei sumeriene, vechi de aproximativ 7 milenii. Normele juridice aveau inscripŃionate norme juridice care scot în evidenta existenta răzbunării private nelimitate dar şi a unor forme incipiente ale răzbunării private limitate. Tinanad cont de cele mai vechi cutume ale justiŃiei private, ofensa adusa unui individ se răsfrânge în mod automat asupra clanului din care face parte. Întregul grup are responsabilitatea de a riposta. ReacŃia individului este nelimitata nefiind proporŃională cu gravitatea faptei. Având în vedere efectul social concret al unei astfel de reacŃii, s-a impus limitarea răzbunării. Talionul şi mai târziu compoziŃia, s-au constituit intr-un progres juridic real. Astfel răzbunarea privata limitata se restrânge de la nivelul grupului la nivelul făptuitorului, este echivalenta cu răul provocat şi individualizata. JustiŃia penala a primit un caracter sacerdotal şi teocratic. Sub imperiul răzbunării divine, conducătorul militar şi religios, ulterior judecătorul, avea posibilitatea de a impune aplicarea legii. În acest sens Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu, cod ce a fost preluat de legislaŃia penala orientala. Pe continentul European sistemul justiŃiei penale a fost marcat de evoluŃia civilizaŃiei antice în Grecia şi în peninsula romana. Legea penala greaca limitează puterea sacerdotala şi face o distincŃie clara între delictele

70

publice şi cele private, iar justiŃia penala este conceputa ca o funcŃie a suveranităŃii statului. Represiunea etatizata , ce constituie ultima forma a reacŃiei represive, are la baza intr-o prima perioada ideea de expiaŃiune – orice a făcut un rău trebuie la rândul sau sa sufere un rău. Ulterior Cesare Beccaria a adus în prim planul atenŃiei ideea de utilitate sociala a pedepsei. În lucrarea sa “Dei delitti e delle pene” a sintetizat gândirea filozofica a secolului sau; autorul ataca arbitrariul şi corupŃia sistemului judiciar şi penitenciar din epoca sa, pledând pentru tratament militar egal şi pentru respectarea demnităŃii fiinŃei umane. Şcoala clasica de drept penal se bazează pe “teoria liberului arbitru” plecând de la următoarele principii: toŃi oamenii sunt egali în fata legii; omul este o fiinŃa raŃională iar conduita sa este o operaŃie controlata de raŃiune; trăind sub imperiul liberului sau arbitru, omul trebuie sa suporte consecinŃele faptelor sale. Şcoala clasica de drept penal nu acorda o importanta sporita personalităŃii infractorului, situaŃiei sale sociale şi familiale. Infractorul este văzut ca o fiinŃa abstracta iar Franckisco Carara, reprezentant al scolii clasice afirma : “crima nu este o acŃiune, ci o infracŃiune, ea nu este o entitate de fapt, ci o entitate juridica.”Pedeapsa trebuie sa fie proporŃional cu gravitatea faptei, trebuie sa fie severa, certa, rapida şi uniforma în scopul intimidării individuale şi colective. Conform opiniei lui Enrico Ferri, şcoala clasica de drept penal a fundamentat raŃiunea şi a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi, pedepsele au fost ponderate, garanŃiile procesuale legiferate, iar drepturile învinuitului respectate. Legea penala franceza din 1790, codul penal francez din 1810, codul penal german din 1871 şi cel Italian din 1889 sunt fundamentate pe principiile scolii clasice de drept penal. 5.1.2.2. Modelul preventiv A fost fundamentat de doctrina pozitivista, apăruta la sfârşitul secolului al XIX-lea, a cărei întemeietor este Enrico Ferri, care contesta virtuŃile sistemului represiv aşa cum era conceput de şcoala clasica. Tezele principale ale scolii pozitive sunt: − în fata instanŃei va prima comportamentul infracŃional şi nu actul incriminat; − pentru a înŃelege comportamentul infractorului trebuie relevata influenta factorilor ereditari şi de mediu care i-au marcat evoluŃia; − infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale, este determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna liber sa aleagă; − trebuie a se înlătura imaginea clasica a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber sa aleagă între bine şi rău; − justiŃia trebuie sa individualizeze pedeapsa în funcŃie de personalitatea infractorului şi de condiŃiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.

71

Modelul propus de doctrina pozitivista constituie prima încercare de a preveni criminalitatea prin metode bazate pe cauzele ştiinŃifice ale criminalităŃii sin u exclusiv pe metode punitive. 5.1.2.3. Doctrina apărării sociale Acest nou curent considera ca finalitatea dreptului penal este apărarea sociala care se realizează atât prin prevenire cat şi prin represiune. Baza teoretică a cestei doctrine este explicata de Marc Ancel în lucrarea “Noua Aparare Sociala”, unde se critica insuficienta şi ineficacitatea sistemului clasic ce ignora realitatea infracŃională. Ideile fundamentale ale acestei doctrine sunt: − apărarea socială înseamnă protecŃia societăŃii împotriva criminalităŃii; − protecŃia se realizează prin masuri penale şi extrapenale, aplicarea de metode curative şi educative; − se acorda prioritate prevenŃiei crimei şi tratamentului delicventului; − resocializarea se impune; − trebuie sa existe o cunoaştere ştiinŃifică a fenomenului infracŃional şi a personalităŃii infractorului. 5.2.

CorecŃia comportamentului criminal prin tratament şi reabilitare/resocializare F.Alder, G.O.W.M.Mueller, W.S.Laufer susŃin ideea potrivit căreia criminalii necesită mai degrabă corecŃie decât pedeapsă 93, pedeapsa produce suferinŃă pe care ceilalŃi cred că o merită infractorul şi este folosită ca factor de intimidare. Potrivit lui Bentham94, oamenii sunt fiinŃe care caută plăcerea şi evită durerea. S-a sugerat că pedepsirea are un efect benefic asupra criminalului, dar ca în penitenciare nu se „învaŃă” respectarea legii ci eludarea ei, acestea fiind adevărate „şcoli ale delincvenŃei” în care deŃinutul se „califică” pentru săvârşirea unei noi infracŃiuni în condiŃii mai sigure. În ultima perioada se pune accentul în principal pe corecŃia comportamentului criminal prin tratamente şi programe de reabilitare/resocializare şi în subsidiar prin aplicarea unor pedepse privative de libertate. Reabilitarea a fost definită ca rezultatul oricăror intervenŃii sociale sau psihice care încearcă să reducă viitoarea activitate criminală a unui infractor prin programe: - psihologice (psihoterapii şi terapii ale comportamentului); - programe educaŃionale; - programe vocaŃionale.

93

F.Alder, G.O.W.M.Mueller, W.S.Laufer, op.cit.,pag.478; Jeremy Bentham, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation (retipărită în 1948), Hafner Publishing Co, New York, 1948; 94

72

5.2.1. Programe psihologice a) Modificarea comportamentului prin folosirea recompenselor pentru întărirea comportamentului dorit şi/sau folosirea pedepsei pentru eliminarea comportamentului nedorit. Psihologul James V.Mc.Connell 95 afirmă „cred că a venit ziua când putem combina privarea senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea perspicace a recompenselor şi pedepselor pentru a dobândi controlul absolut asupra comportamentului individului. Întrevăd ziua în care vom putea transforma cel mai rău criminal într-un cetăŃean decent, respectabil, în câteva luni sau poate chiar mai puŃin”. b) Terapia realităŃii – dezvoltată de Willian Glasser96 este un efort pentru ajutarea pacienŃilor în a se adapta propriei situaŃii sau condiŃii sociale. ToŃi pacienŃii neagă realitatea lumii care-i înconjoară. Terapia va avea succes când ei vor fi capabili să renunŃe la negarea lumii şi să recunoască existenŃa realităŃii, să-şi satisfacă nevoile în limitele realităŃii. Teoria realităŃii pune accent pe supunerea faŃă de valorile sociale şi morale, încearcă să crească îngrijorarea pacienŃilor privitor la încălcarea normelor societăŃii, scopul terapiei este corectarea comportamentului. c) Terapii colective – are ca scop final o schimbare de bază în orientarea individului; respingerea de către subiect a stimulilor/motivelor criminale şi acceptarea celor noncriminale. 5.2.2. Programe educaŃionale-alternative comunitare DetenŃia este cea mai dureroasă pedeapsă contemporană, pedeapsa şi corecŃia se asociază cu închisoarea şi de aceea în ultima perioada se apelează tot mai mult la programe educaŃionale de reabilitare şi resocializare în stare de libertate. Printre aceste programe amintim: a) Eliberarea sub supraveghere – „probation” – constă în eliberarea unui infractor pedepsit cu închisoarea, în interiorul comunităŃii sub supravegherea unei persoane de încredere şi limitat de anumite condiŃii: − să nu încalce legea; − să nu părăsească jurisdicŃia; − să-şi menŃină serviciul. Scopul este de a integra infractorul, sub supraveghere, într-o societate conformă. Infractorii pot avea grijă de propriile familii şi îşi pot îndeplini celelalte obligaŃii financiare fără să devină o povară pentru stat. Eliberarea sub supraveghere înseamnă protecŃia comunităŃii prin supraveghere continuă şi reabilitarea infractorului. În America, din 1956, toate statele şi-au înfiinŃat un sistem al eliberării sub supraveghere, aproximativ de patru ori mai mulŃi infractori sunt eliberaŃi sub supraveghere decât sunt trimişi la închisoare.

95 96

James V.Mc.Connell, Criminals Can Be Brain Washed-Now.1970, pag.74 W.Glasser, Reality Therapy, A New Approach to Psychiatry, New York 1965, pag.6-21.

73

b) Eliberarea condiŃionată „pe cuvânt” - „parole” consta în faptul că: − deŃinutul este eliberat din închisoare şi „plasat” în eliberare condiŃionată; − este o măsură „de sfârşit”; − consiliul eliberării condiŃionate acordă această eliberare şi deŃine jurisdicŃia; − supraveghetorul celor eliberaŃi condiŃionat este un demnitar în serviciul guvernului; − infractorii periculoşi (la origine) câştigă eliberarea condiŃionată printr-un comportament corespunzător în închisoare; − eligibilitatea depinde de îndeplinirea cu succes a îndatoririlor în timpul deŃinerii. Rata succesului eliberării condiŃionate nu a fost niciodată prea ridicată. Această măsură se presupune a fi o recompensă pentru reabilitarea în închisoare, dar închisorile nu reabilitează deŃinuŃi, deŃinuŃilor le sunt interzise recompensele. c) Programe de deŃinere la domiciliu sau arestul la domiciliu este o sentinŃă impusă de instanŃă prin care infractorilor li se ordonă să rămână consemnaŃi în propria casă pe durata condamnării. Condamnatului i se poate permite să părăsească locuinŃa din motive medicale, de serviciu, religioase. Infractorul poate să îndeplinească o muncă comunitară şi să plătească daunele victimei şi onorariul supravegherii. Poate fi folosit şi un echipament de monitorizare a infractorului în locuinŃă. Avantajele acestui program: sunt punitive, astfel încât să satisfacă scopurile pedepsei, infractorilor li se permite să muncească şi să-şi susŃină familia. Aceste alternative se bucură de o largă aplicare dar nu se poate aprecia cu certitudine eficienŃa acestora.

74

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tratate şi monografii: F.Alder, G.O.W.M.Mueller, W.S.Laufer, op.cit.,pag.478; Jeremy Bentham, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation (retipărită în 1948), Hafner Publishing Co, New York, 1948; James V.Mc.Connell, Criminals Can Be Brain Washed-Now.1970; W.Glasser, Reality Therapy, A New Approach to Psychiatry, New York 1965

TEMĂ DE REFLECłIE

DefiniŃia şi formele de manifestare a reacŃiei sociale.

MODELE DE ÎNTREBĂRI Terapia realităŃii este un program psihologic care: a. ajuta pacienŃi sa se adapteze propriei situaŃii sau condiŃii sociale; b. solicita infractorului să rămână consemnat în propria casă pe durata condamnării; c. urmăreşte reabilitarea infractorului prin supraveghere. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect: a

TEST DE AUTOEVALUARE

Programe de reabilitare / resocializare a comportamentului criminal

75

CAPITOLUL VI CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 6.1. DefiniŃie, trăsături şi forme……………………………………………… 6.1.1. Trăsăturile activităŃii de prevenire…………………………………….. 6.1.2. Formele activităŃii de prevenire……………………………………….. 6.2. Rolul structurilor de ordine publica în prevenirea criminalităŃii………… 6.2.1. Introducere…………………………………………………………….. 6.2.2. Cadrul legal……………………………………………………………. 6.2.3. Obiectivele activităŃii de prevenire……………………………………. 6.2.4. Concluzii………………………………………………………………. 6.3. Coordonarea activităŃii de prevenire……………………………………... 6.4. ModalităŃi de angajare a populaŃiei în prevenirea criminalităŃii…………. 6.4.1. ModalităŃi de angajare a populaŃiei în prevenirea criminalităŃii………. 6.4.2. Considerente teoretice şi practice privind implicarea populaŃiei în activitatea de prevenire a criminalităŃii. Parteneriatul………………… 6.4.2.1. Precizări cu privire la parteneriatul instituii ale statuluicomunitate…………………………………………………….. 6.4.2.2. Voluntariatul-modalitate particulara de implicare a membrilor comunităŃii în prevenirea……………………………………… 6.5. Prevenirea victimizării categoriilor sociale vulnerabile………………….. 6.5.1. Introducere……………………………………………………………. 6.5.2. ConsideraŃii generale despre victima şi autor…………………………. 6.5.3. Cauzele producerii actului victimal…………………………………… 6.5.4. Tipologia victimală – categorii de victime……………………………. 6.5.5. Repere preventive……………………………………………………... 6.5.6. Pregătirea antivictimală a populaŃiei………………………………….. 

Obiectiv general:



Obiective operaŃionale:

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

77 77 78 79 79 80 81 83 84 85 85

pag.

86

pag.

89

pag.

91

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

92 92 92 94 95 96 97

Însuşirea conceptelor, modelelor şi formelor de prevenire a criminalităŃii Dezvoltarea abilitaŃilor de organizare şi coordonare a programelor de prevenire a criminalităŃii = 3 ore

76

CAPITOLUL VI CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ




DefiniŃia prevenirii ceriminalităŃii




Trăsăturile activităŃii de prevenire

6.1. DefiniŃie, trasatori şi forme Prevenirea criminalităŃii reprezintă ansamblul de măsuri şi acŃiuni sociale, economice, psihologice, educative etc. ce au drept scop reducerea factorilor favorizanŃi ai infracŃiunilor şi eliminarea cauzelor acestora. Activitatea de prevenire are ca principal obiectiv determinarea cetăŃenilor de a nu săvârşi fapte care contravin normelor sociale existente. De asemenea, urmăreşte informarea şi conştientizarea populaŃiei cu privire la necesitatea adoptării de măsuri de autoprotecŃie împotriva diverselor forme de manifestare a criminalităŃii. Aceasta trebuie să vizeze fenomenul în ansamblul său şi nu izolat anumite domenii sau genuri de infracŃiuni, iar pentru a fi eficienta şi eficace trebuie sa se realizeze pe trei coordonate : - sa fie reactivă (răspuns la solicitări) - sa fie proactivă (mijloace specifice) - sa fie coactivă (consultarea comunităŃii şi acŃiuni comune) Tipul de acŃiune reactiv constă în răspunsul rapid al instituŃiilor statului (politie, jandarmerie, politie locala etc.) la apelurile cetăŃenilor, după ce a fost comisă o infracŃiune şi luarea măsurilor pentru identificarea şi prinderea autorului, eficienŃa măsurându-se în funcŃie de timpul în care s-a ajuns la locul faptei. Tipul proactiv cuprinde răspunsul la apeluri şi încercarea instituŃiilor statului de a lua anumite măsuri de prevenire şi reducere a numărului infracŃiunilor folosind numai mijloacele proprii (creşterea numărului poliŃiştilor într-o anumită zonă, razii, acŃiuni cu efective sporite etc.) În plus faŃă de aceste două tipuri, modul coactiv de acŃiune, presupune şi consultarea comunităŃii şi a autorităŃilor locale, în problemele legate de siguranŃa individuală şi colectivă precum şi derularea unor activităŃi comune de prevenire a faptelor antisociale. 6.1.1. Trăsăturile activităŃii de prevenire a) are caracter continuu Având în vedere cadrul social fluctuant, precum şi influenŃele acestuia asupra membrilor comunităŃii, activitatea de prevenire trebuie să aibă continuitate, adaptându-se, în permanenŃă, la problemele şi cerinŃele societăŃii. b) se adresează atât persoanelor cu risc victimal ridicat cât şi potenŃialilor infractori Această trăsătură a activităŃii de prevenire rezidă din însăşi obligaŃia statului de a apăra drepturile şi libertăŃile fundamentale ale omului.

77

c) acŃionează asupra factorilor exogeni care influenŃează săvârşirea unei infracŃiuni Prin aceasta se urmăreşte, în special, eliminarea factorilor favorizanŃi şi valorificarea celor inhibatori prin diverse metode. d) urmăreşte respectarea normelor penale, a drepturilor şi libertăŃilor cetăŃeneşti Activitatea de prevenire are ca principal obiectiv determinarea cetăŃenilor de a nu săvârşi fapte care contravin normelor sociale existente. De asemenea, urmăreşte informarea şi conştientizarea populaŃiei cu privire la necesitatea adoptării de măsuri de autoprotecŃie împotriva diverselor forme de manifestare a criminalităŃii.




Formele activităŃii de prevenire

6.1.2. Formele activităŃii de prevenire În funcŃie de momentul luării masurilor de prevenire aceasta poate fi: predelictuală şi postdelictuală. Prevenirea predelictuală reprezintă ansamblul de măsuri socioeconomice luate de stat, care constau în identificarea, neutralizarea şi înlăturarea factorilor cauzatori sau favorizatori de infracŃionalitate şi vizează educarea permanentă a membrilor societăŃii în spiritul legii. Prevenirea postdelictuală vizează resocializarea celor care au încălcat legea prin măsuri de asistenŃă postpenală, asigurarea unui climat psiomaterial adecvat cât şi a locurilor de munca, cu scopul de a contracara posibilităŃile de recidivare a actului criminal. În decursul timpului s-au utilizat mai multe modele de prevenire cum ar fi : „Modelul clasic” care împarte prevenirea criminalităŃii sub două aspecte: − prevenirea generală – protejarea societăŃii împotriva crimei prin măsuri penale şi extrapenale în vederea neutralizării delincventului, fie prin eliminare, fie prin metode educative; − prevenirea specială – un complex de măsuri în vederea împiedicării săvârşirii unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit deja o infracŃiune: introducerea unor pedepse deosebit de aspre persoanelor recidiviste. „Modelul social” bazat pe utilizarea măsurilor cu caracter social anticipativ prin participarea comunităŃii în vederea prevenirii criminalităŃii caracterizat prin: − prevenirea primară care constă în măsuri specifice în domeniul social, economic, cultural, educativ cu scopul eradicării factorilor criminogeni şi a consecinŃelor nefaste ale criminalităŃii (locuri de muncă şi recreere, asistenŃă medicală, condiŃii civilizate de învăŃământ, în familie). S-au elaborat programe de prevenire pentru tineri şi minori. Ex. - O.N.U. „Principiile directoare de la Riyad” în care tinerii au un rol activ de parteneri în societate, nu sunt consideraŃi simple obiecte de socializare şi control.

78

− prevenirea secundară caracterizata prin elaborarea unor politici penale de prevenire, prin identificarea din timp şi anihilarea factorilor criminogeni, activitate desfăşurată de organele legislative. România are o legislaŃie adecvată în prevenirea delicvenŃei juvenile: − prevenirea terŃiară care include activităŃile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au săvârşit infracŃiuni: reeducare, resocializare şi reinserŃie socială. „Modelul situaŃional” – se adresează infractorilor potenŃiali. 6.2.




ImportanŃa prevenirii criminalităŃii

Rolul structurilor criminalităŃii

de

ordine

publică

în

prevenirea

6.2.1. Introducere În contextul procesului de modernizare şi de adaptare la schimbările globale şi europene, tara noastră a declanşat propriul demers reformator, acŃionând atât la nivel conceptual cât şi la nivel structural şi operaŃional. În acest sens, s-a elaborat propria politică în domeniu, bazată pe principii moderne, democratice, adoptând o nouă viziune privind scopul fundamental al activităŃii de prevenire care trebuie să se desfăşoare în interesul persoanei şi al comunităŃii. Această viziune s-a concretizat în elaborarea unor strategii de acŃiune care au pus accentul pe managementul comunicării, al relaŃiei cu comunitatea şi al prevenirii criminalităŃii. În concepŃia noastră, activitatea de prevenire a criminalităŃii reprezintă ansamblul măsurilor luate de societate pentru împiedicarea comiterii de infracŃiuni şi alte fapte antisociale, precum şi pentru reducerea prejudiciilor cauzate de acestea. ImportanŃa acordată prevenirii defineşte noua opŃiune a structurilor de ordine publica române pentru acŃiuni ce pot opri, altfel decât prin coerciŃie, evoluŃia fenomenului infracŃional, prevenirea dobândind astfel valenŃe practice ridicate. Unul dintre elementele motivaŃionale pentru asumarea acestei reorientări este şi raportul costuri/beneficii pe care îl presupune activitatea de prevenire faŃă de cea de combatere. Costurile criminalităŃii sunt dificil de calculat pentru că ele includ, pe de o parte prejudiciile cauzate victimelor şi societăŃii iar pe de alta parte, costurile legate de sistemul de justiŃie penală (activităŃile de investigare, expertize, activităŃile procedurale, întreŃinerea infractorilor în penitenciar). Beneficiile obŃinute în urma derulării tuturor activităŃilor procedurale sunt considerabile dar totuşi limitate. Studiile au arătat faptul ca şi în cazul aplicării unei pedepse severe, impactul acesteia la nivel social a fost unul pe termen scurt. Astfel, probabilitatea de a fi pedepsită pentru acŃiunile sale are un impact mai mare asupra comportamentului unei persoane, decât duritatea pedepsei în sine.

79

În acelaşi timp, acŃiunile preventive nu îşi propun doar reducerea criminalităŃii ci şi diminuarea sentimentului de insecuritate, care poate fi considerat ca o problemă socială comparabilă cu criminalitatea însăşi. De aceea, publicul ar trebui să fie interesat în investirea, cu prioritate, a fondurilor în domeniul preventiv, considerându-se că activităŃile preventive contribuie la asigurarea unui climat de siguranŃă comunitară. 6.2.2. Cadrul legal Activitatea de prevenire a criminalităŃii desfăşurată în tara noastră se realizează în baza prevederilor ConstituŃiei, ale legilor privind organizarea şi funcŃionarea instituŃiilor statului din domeniul ordinii publice şi securităŃii naŃionale ( Ministerul AdministraŃiei şi Internelor, Ministerul JustiŃiei, Ministerul Public, Ministerul EducaŃiei şi ÎnvăŃământului, administraŃia publica locala etc.) şi a Recomandării R 19/1987 a Comitetului Miniştrilor Statelor membre ale Consiliului Europei. Recomandarea R 19/1987 a Comitetului Miniştrilor Statelor membre ale Consiliului Europei, care “luând în considerare preocuparea crescândă a publicului faŃă de creşterea numărului infracŃiunilor, efectul limitat al măsurilor represive penale şi încărcătura deosebită care rezultă din acestea pentru sistemele de justiŃie penală, recomandă Statelor membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele guvernamentale de luptă împotriva criminalităŃii (…), să încurajeze şi să susŃină pe plan naŃional, regional şi local, organisme de prevenire a criminalităŃii, având ca sarcini : − coordonarea activităŃilor de prevenire a poliŃiei şi a altor organizaŃii de prevenire a criminalităŃii; − urmărirea participării active a publicului la prevenirea criminalităŃii prin informarea sa asupra mijloacelor de acŃiune; − căutarea sprijinului şi cooperării mass-media în activităŃile de prevenire a criminalităŃii.” În lumina acestor recomandări activitatea de prevenire a criminalităŃii în România se fundamentează pe următoarele elemente: − studierea fenomenului infracŃional şi a cauzelor care îl generează − prognozarea schimbărilor cantitative şi calitative ale structurii criminalităŃii pe termen mediu sau lung, la nivel naŃional, regional şi local − derularea de activităŃi şi programe menite să împiedice sau să descurajeze comiterea de infracŃiuni − utilizarea eficientă a resurselor materiale, financiare şi umane disponibile Deşi prevenirea este un atribut al tuturor instituŃiilor statului este evident faptul că nu toate pot iniŃia şi desfăşura acŃiuni preventive de aceeaşi amploare şi calitate profesională. Motivele nu Ńin de incompetenŃa unor

80

persoane sau structuri ci de considerente de ordin practic (lipsa timpului fizic necesar şi a lucrătorilor specializaŃi). Drept urmare, în mod logic, s-a impus înfiinŃarea unor structuri distincte care să coordoneze şi să gestioneze activitatea de prevenire. Acest lucru a fost realizat în 1994 odată cu înfiinŃarea Serviciului de Prevenire a CriminalităŃii în Politia Română, care din anul 1998 s-a transformat în Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea CriminalităŃii (ICPC), ce are în componenŃă două servicii: Serviciul Cercetare-Prognoză şi Serviciul Prevenire. Institutul, ca structură centrală, are în subordine compartimente de analiză şi prevenire a criminalităŃii existente la nivelul fiecărui inspectorat judeŃean de poliŃie. La nivel european a fost înfiinŃată în Mai 2001 prin Decizia Consiliului Uniunii Europene (2001/427/JHA), ca urmare a iniŃiativei FranŃei şi Suediei ReŃeaua Europeană de Prevenire a CriminalităŃii (EUCPN), care are ca scop „promovarea activităŃii de prevenire a criminalităŃii în Statele Membre ale UE şi implementarea de mijloace prin care bunele practici în domeniul prevenirii criminalităŃii, îndeosebi a criminalităŃii “tradiŃionale”, pot fi diseminate. Obiectivele EUCPN constau în: − identificarea bunelor practici în prevenirea criminalităŃii şi diseminarea cunoştinŃelor şi experienŃei în Statele Membre; − colectarea şi evaluarea informaŃiilor despre activităŃile de prevenire a criminalităŃii; − îmbunătăŃirea schimbului de idei şi informaŃii în cadrul reŃelei; − dezvoltarea de contacte şi facilitarea cooperării între Statele Membre; − contribuirea la dezvoltarea strategiilor locale şi naŃionale de prevenire a criminalităŃii; − promovarea activităŃilor de prevenire a criminalităŃii prin organizarea de întâlniri, seminarii şi conferinŃe. România a dobândit statutul de observator în anul 2003 iar de la 1 ianuarie 2007, o dată cu aderarea la Uniunea Europeană a devenit membru cu drepturi depline al EUCPN iar Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea CriminalităŃii a fost desemnat ca punct de contact al ReŃelei în România. 6.2.3. Obiectivele activităŃii de prevenire După cum s-a precizat, deşi la nivelul PoliŃiei Române există o structură specializată în prevenire şi anume Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea CriminalităŃii, această activitate trebuie desfăşurată şi de formaŃiunile operative, în principal de structurile de ordine publică, un rol important în acest sens având politia de proximitate care constituie o punte de legătură între membrii comunităŃii şi instituŃiile care trebuie să le apere drepturile şi interesele legitime şi să le soluŃioneze problemele.

81

Proximitatea reprezintă un concept şi o metodă modernă de lucru a PoliŃiei Române, prin care activitatea şi stilul de conducere sunt orientate către recunoaşterea preventivă şi pro-activă a problemelor comunităŃii.. Lucrătorii de proximitate sunt pregătiŃi în domeniul comunicării şi negocierii putând interveni pentru aplanarea şi dezamorsarea stărilor tensionale şi conflictuale din cadrul comunităŃii. De asemenea, poliŃiştii de proximitate participă la întâlnirile cu asociaŃiile de proprietari sau cu alte grupuri Ńintă fiind în măsură să prezinte recomandări şi măsuri cu caracter antiinfracŃional şi antivictimal. PoliŃia de proximitate are un rol deosebit de important în cadrul programelor şi proiectelor de prevenire şi combatere a criminalităŃii, această formaŃiune fiind cea mai implicată în iniŃierea şi derularea unor astfel de programe, alături de structurile specializate în analiza şi prevenirea criminalităŃii. Astfel, obiectivele activităŃii de prevenire (reducerea criminalităŃii prin neutralizarea cauzelor care o generează şi creşterea sentimentului de siguranŃa al populaŃiei) se realizează potrivit competenŃelor fiecărei structuri prin: − analizarea şi prognozarea evoluŃiei criminalităŃii − stabilirea şi delimitarea cauzelor şi condiŃiilor care generat sau favorizat comiterea de infracŃiuni − derularea unor programe parteneriale cu instituŃii guvernamentale şi neguvernamentale − iniŃierea unor activităŃi cu scop informativ-preventiv pe categorii de beneficiari pentru conştientizarea respectării legii şi adoptării unui comportament activ în luarea măsurilor de autoprotecŃie − descoperirea faptelor penale, identificarea şi urmărirea cu operativitate a infractorilor − descurajarea persoanelor predispuse la comiterea de infracŃiuni sau alte fapte antisociale − identificarea potenŃialelor victime şi sesizarea organelor în drept cu privire la adoptarea sau schimbarea unor măsuri de protecŃie − prevenirea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice − identificarea şi dezamorsarea stărilor tensionale, cunoaşterea şi aplanarea situaŃiilor conflictuale − iniŃierea şi susŃinerea de campanii în mass-media. În prezent, structurile de ordine publică, acŃionează în domeniul prevenirii criminalităŃii atât printr-o serie de modalităŃi „clasice” (cunoaşterea teritoriului, a populaŃiei, obŃinerea şi valorificarea informaŃiilor etc.) cât şi „moderne” (identificarea soluŃiilor pentru problemele individuale şi pentru cele generale dintr-o comunitate, implicarea cetăŃenilor în rezolvarea propriilor probleme, realizarea parteneriatului cu instituŃii guvernamentale, autorităŃi locale şi ONG-uri, organizarea de întâlniri cu grupuri Ńintă, implicarea alături de structurile specializate în prevenirea criminalităŃii în diferite programe şi proiecte etc.).

82

6.2.4. Concluzii ExperienŃa a demonstrat că diferenŃa între o activitate autentică de prevenire şi o pseudoprevenire constă în faptul că prima se fundamentează pe studierea aprofundată a fenomenului infracŃional în diversele lui componente, iar rezultatele sunt cuantificabile, în schimb cea de-a doua reprezintă o înşiruire de enunŃuri şi principii preventive sau o însuşire a unor modele tehno sau socio-preventive care sunt aplicate fără a avea, de multe ori, legătură cu realitatea. De aceea, acŃiunile preventive desfăşurate trebuie să fie bazate pe studii interdisciplinare a căror menire este tocmai aceea de a fundamenta activitatea preventivă şi de a furniza alternative ştiinŃifice de intervenŃie coerente şi pragmatice, degajate de consideraŃii teoretice fără corespondent în realitatea socială, în care s-a conturat fenomenul infracŃional în anumite forme şi la anumite dimensiuni. Pentru a asigura un cadru unitar, atât în plan teoretic cât şi practic, în care să se desfăşoare activitatea de, la nivelul politiei romane a fost elaborată o concepŃie naŃionala de prevenire a criminalităŃii. Această concepŃie se bazează pe o nouă viziune asupra locului şi rolului prevenirii în contextul general al activităŃii poliŃiei, precum şi asupra modalităŃilor practice de analiză şi prevenire a fenomenului infracŃional. Astfel, întreaga activitate de prevenire este orientată în funcŃie de o serie de priorităŃi bine stabilite, la nivel naŃional şi local, cuantificabile şi posibil de realizat. Problemele identificate ca fiind priorităŃi sunt transpuse în programe, proiecte sau planuri de acŃiune, în funcŃie de importanŃă şi nivelul la care sunt elaborate şi implementate. În acest fel se poate stabili atât cadrul general al activităŃii de prevenire pe o perioada determinată cât şi modalităŃile concrete de atingere a obiectivelor, Ńinând cont şi de specificul local. Totodată, prin noua concepŃie se realizează o mai bună monitorizare şi coordonare a activităŃii de prevenire a criminalităŃii iar evaluarea acesteia are concreteŃe, permiŃând cuantificarea rezultatelor şi identificarea de bune practici în domeniu. Modalitatea principală prin care se realizează activitatea în domeniul prevenirii criminalităŃii este parteneriatul. Elementul de noutate constă într-o colaborare accentuată, la nivel practic, între structurile de prevenire şi formaŃiunile operative. Astfel, pe lângă proiectele „pure” de prevenire a criminalităŃii sunt elaborate şi implementate programe şi proiecte de prevenire şi combatere. Acestea sunt elaborate în comun de către structurile de analiză şi prevenire a criminalităŃii şi de cele operative, sunt implementate şi monitorizate prin intermediul unor Grupuri de Lucru constituite în acest sens la nivelul tuturor judeŃelor şi sunt evaluate de către Grupul de Lucru de la nivel central. 83

S-a înŃeles astfel că, din punct de vedere operaŃional, poliŃia este dependentă de cetăŃeni, iar aceştia se află, inevitabil, în prima linie de apărare în cadrul controlului criminalităŃii. De aceea, se pune întrebarea fundamentală “Ce trebuie să facă poliŃia pentru a mobiliza şi îndruma cetăŃenii în activitatea de prevenire a criminalităŃii?”. În trecut, răspunsul poliŃiei era că angajaŃii săi trebuie să fie capabili să răspundă rapid şi eficient la apelurile individuale ale cetăŃenilor, însă acest lucru nu a creat un parteneriat real şi efectiv între cetăŃeni şi poliŃie. Astfel, s-a impus necesitatea ca poliŃia să-şi adapteze modul de operare, stilul şi structura, astfel încât să strângă relaŃiile cu comunitatea. S-a constatat că încercarea de a rezolva problemele ridicate de criminalitate fără o relaŃie de parteneriat cu comunitatea este sortită eşecului, iar funcŃionalitatea acestei relaŃii se dovedeşte atunci când este testată în lupta împotriva criminalităŃii. 6.3. Coordonarea activităŃii de prevenire În economia organizării activităŃilor cu caracter preventiv, cele mai uzitate mijloace sunt reprezentate de: programe, proiecte, campanii şi planuri de acŃiuni tematice. Derulate în sistem integrat de structuri ale poliŃiei cu atribuŃii în asigurarea unui climat de siguranŃă civică sau în parteneriat cu diverse instituŃii guvernamentale şi organizaŃii neguvernamentale, acestea constituie o modalitate de răspuns, în domeniul prevenirii, la nevoile de protecŃie împotriva criminalităŃii ale membrilor comunităŃii. Elaborarea programelor, proiectelor, campaniilor de prevenire se face numai în baza unor analize şi studii criminologice care vizează diverse fenomene infracŃionale ce se manifestă, într-un moment sau altul, la nivelul societăŃii. Acestea sunt coroborate cu informaŃii sau analize realizate de alte structuri sau de instituŃii guvernamentale şi organizaŃii neguvernamentale cu atribuŃii ori preocupări în domeniu. Astfel, sunt identificate priorităŃile naŃionale în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea criminalităŃii care sunt transpuse în programe cadru prin care sunt stabilite liniile directoare de acŃiune în acest domeniu. În baza acestora, în funcŃie de specificul local, la nivelul judeŃelor sunt identificate priorităŃile locale şi sunt elaborate proiecte de prevenire sau de prevenire şi combatere a diferitelor genuri de infracŃiuni. Institutul Pentru Cercetare şi Prevenire CriminalităŃii, ca gestionar al activităŃii de prevenire, coordonează, monitorizează şi controlează modul în care se desfăşoară activitatea în proiectele locale de la momentul iniŃierii şi până la finalizarea acestora. Pe durata desfăşurării programului, grupul se reuneşte pentru a analiza rezultatele obŃinute şi pentru a identifica soluŃii pentru eventuale deficienŃe înregistrate. Acest mod de lucru imprimă un caracter unitar acŃiunilor de prevenire derulate, asigurându-se, astfel, premisele obŃinerii unor rezultate pozitive şi atingerii scopului,

84

În mod similar, la nivelul judeŃelor sunt constituite Grupuri de Lucru Locale care coordonează activitatea în cadrul proiectelor parteneriale de prevenire şi combatere a criminalităŃii. Trebuie precizat faptul ca o coordonare eficientă a unui program partenerial de prevenire a criminalităŃii presupune desfăşurarea următoarelor etape: − identificarea clară a scopului şi obiectivelor; − identificarea partenerilor şi încheierea unui acord de parteneriat, în formă scrisă, care să cuprindă angajamentele clare ale fiecărui partener; − estimarea timpului necesar pentru realizarea întregului program şi a timpului necesar pentru realizarea fiecărei activităŃi; − stabilirea activităŃilor critice; − estimarea costurilor necesare desfăşurării activităŃii; − alocarea resurselor şi utilizarea acestora astfel încât programul să se realizeze cât mai eficient posibil; − monitorizarea progreselor, reacŃie rapidă la eventualele deviaŃii de la plan; − anticiparea problemelor şi realizarea acŃiunilor necesare pentru evitarea lor; − realizarea, în comun a evaluărilor de etapă şi a evaluării finale pe baza rapoartelor de monitorizare şi a informaŃiilor provenite din alte surse (ex: statistici, sondaje de opinie, monitorizarea presei). În afara acestui gen de parteneriat, pot organizate parteneriate regionale de prevenire a criminalităŃii. MotivaŃia principală o reprezintă existenŃa la nivelul mai multor judeŃe a unor probleme comune din punct de vedere al prevenirii şi combaterii fenomenului infracŃional. Scopul acestor parteneriate îl constituie creşterea eficienŃei activităŃilor de prevenire a criminalităŃii iar avantajele sunt reprezentate de: − multiplicarea resurselor (umane, materiale, financiare); − abordare mai amplă a fenomenului criminalităŃii; − coerenŃă crescută a activităŃilor de prevenire; − diseminarea şi valorificarea experienŃelor pozitive ale partenerilor în întreaga regiune; − îmbunătăŃirea accesului la mass-media. Concluzionând, putem afirma că activitatea de coordonare a programelor parteneriale de prevenire a criminalităŃii, trebuie realizată de un Grup de Lucru constituit la nivel central, în cadrul căruia sa fie reprezentate toate instituŃiile şi organizaŃiile implicate. Acesta stabileşte modul de acŃiune, responsabilităŃile fiecărei structuri şi termenele de realizare a activităŃilor planificate. Elementele de bază, absolut necesare în activitatea grupului trebuie sa fie comunicarea şi consultarea permanentă între parteneri, respectarea deciziilor şi transpunerea rapidă în practică a acestora.

85

6.4. ModalităŃi de angajare a populaŃiei în prevenirea criminalităŃii 6.4.1. Introducere Activitatea de prevenire a criminalităŃii este constituită dintr-un ansamblu de măsuri şi acŃiuni ce au drept scop reducerea factorilor favorizanŃi ai infracŃiunilor şi eliminarea cauzelor acestora, din punct de vedere social, economic, psihologic etc. În acest context, răspunderea pentru prevenirea criminalităŃii nu trebuie să revină exclusiv al PoliŃiei, fiind necesar ca ea să reprezinte o preocupare pentru toate instituŃiile ce intră în contact cu cetăŃeanul. De asemenea, comunitatea are nevoie să ştie că deŃine o mare parte din responsabilitatea de a întări siguranŃa şi ordinea publică, rolul ei incluzând şi asigurarea unora din resursele necesare. Existând, astfel, mai multe părŃi implicate, unul dintre instrumentele cele mai importante în realizarea unei activităŃi de prevenire coerente şi eficiente, în acelaşi timp, este reprezentat de către parteneriat. În cadrul Strategiei de Modernizare, PoliŃia Română şi-a identificat, printre obiectivele generale, şi „dezvoltarea conceptuală şi funcŃională a activităŃii de prevenire a criminalităŃii”, reafirmându-şi astfel angajamentul asumat pentru a diminua criminalitatea şi teama de criminalitate. La nivelul Inspectoratului General al PoliŃiei Române funcŃionează un organism specializat în activitatea de prevenire (Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea CriminalităŃii) cu structuri atât la nivel central cât şi local. Beneficiind de o experienŃă relativ bogată în domeniu, precum şi de o nouă concepŃie privind armonizarea activităŃii de prevenire cu cea de combatere, poliŃia îndeplineşte un rol activ alături de alte structuri guvernamentale şi organizaŃii neguvernamentale în realizarea spaŃiului de securitate publică şi individuală. 6.4.2. Considerente teoretice şi practice privind implicarea populaŃiei în activitatea de prevenire a criminalităŃii. Parteneriatul forma principala de colaborare. Parteneriatul cu comunitatea reprezintă un concept relativ nou al activităŃii instituŃiilor statului bazat pe acŃiunea comună a acestora şi cetăŃenilor în vederea soluŃionării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate şi siguranŃa civică. Acest concept se întemeiază pe convingerea că realizarea obiectivelor propuse depinde de instituirea unei noi forme de relaŃii între instituŃiile statului şi membrii comunităŃii care nu sunt şi nici nu pot fi consideraŃi nişte beneficiari pasivi ai activităŃii de prevenire şi combatere a criminalităŃii. Ei trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod activ la luarea deciziilor ce determină tipul serviciilor aduse populaŃiei.

86

Prin această abordare, publicul este încurajat să se implice, în mod activ, în menŃinerea ordinii publice şi anume să participe alături de stat la asigurarea respectării legilor şi securităŃii cetăŃenilor. Acest tip de abordare este un răspuns la nevoile de securitate şi ordine, un angajament ferm de a oferi servicii de poliŃie responsabile şi adaptate nevoilor comunităŃii. Totodată, noua orientare a activităŃii de prevenire şi combatere a criminalităŃii, presupune schimbări interne, reforme organizaŃionale şi administrative cât şi un ansamblu de activităŃi pe teren. Cel mai adesea, parteneriatul cu comunitatea este definit ca fiind angajamentul durabil între un serviciu de poliŃie şi membrii unei colectivităŃi de a lucra împreună pentru sporirea securităŃii şi îmbunătăŃirea calităŃii vieŃii în colectivitate. Principalele caracteristici ale acestei abordări pot fi sintetizate astfel : − consultarea publicului - permite poliŃiei să-şi stabilească mai exact priorităŃile, pe termen scurt şi mediu, pentru a lupta împotriva criminalităŃii şi pentru a asigura menŃinerea ordinii − administrarea informaŃiei, schimbul regulat de informaŃii şi întreŃinerea relaŃiilor în interiorul şi exteriorul colectivităŃii sunt mijloace importante de a colecta “informaŃii” când se caută rezolvarea unor probleme. − îmbunătăŃirea permanentă a serviciilor oferite de poliŃie şi ameliorarea pregătirii personalului pentru ca o colectivitate să beneficieze de servicii corespunzătoare şi adaptate la coordonatele observate în săvârşirea infracŃiunilor − comunitatea urmăreşte îndeaproape progresele realizate, pentru a se asigura că poliŃia se raportează la colectivitate. − creşterea gradului de responsabilitate şi autonomie al fiecărui agent se concretizează în încredinŃarea unei mai mari responsabilităŃi dar şi a unei puteri de decizie sporite în gestionarea şi soluŃionarea problemelor cu care se confruntă − dezvoltarea colaborării cu alte organisme guvernamentale şi neguvernamentale este esenŃială pentru a rezolva o gamă largă de probleme cu care colectivitatea este confruntată. Comunicarea şi rezolvarea problemelor formează nucleul conceptului de activitate comunitară a poliŃiei. În dezvoltarea de parteneriate, instituŃiile statului trebuie să elaboreze linii puternice de comunicare cu diferitele structuri sociale, atât la nivel individual cât şi în grup, să lucreze în sensul identificării şi rezolvării problemelor. Astfel, se va obŃine o mai mare înŃelegere a activităŃii acestora de către membrii comunităŃii, realizându-se, totodată, şi implicarea lor în lupta împotriva criminalităŃii. Drept urmare, angajatii institutiilor cu atributii de reprimare a criminalitatii nu vor mai fi priviti ca un simpli instrumente de represiune care acŃionează pentru respectarea şi aplicarea unor legi – de cele mai multe ori abstracte – ci ca reprezentanti al statului preocupati cu adevărat de binele comunităŃii. În plus, ei nu acŃionează independent de opiniile şi

87

interesele cetăŃenilor ci, dimpotrivă, sunt receptivi şi chiar au nevoie de sugestiile şi sprijinul lor.

Principiile care stau la baza parteneriatului dintre instituŃiile statului şi comunitate sunt: − Legalitatea; − Consultarea comunităŃii în luarea deciziilor ce privesc asigurarea climatului de siguranŃă individuală şi publică; − EchidistanŃa faŃă de parteneri şi alte persoane şi instituŃii implicate în activităŃile de prevenire a criminalităŃii; − Respectarea Drepturilor şi libertăŃilor fundamentale ale Omului; − Continuitatea în desfăşurarea activităŃii; − Flexibilitatea în adaptarea activităŃii la diversitatea problemelor comunităŃii. Obiectivele generale urmărite prin realizarea acestui parteneriat vizează: − reducerea numărului infracŃiunilor şi a gradului de periculozitate al acestora; − diminuarea numărului participanŃilor (victime, autori); − întărirea climatului de siguranŃă publică; − creşterea încrederii în poliŃie a membrilor comunităŃii. Avantajele parteneriatului instituŃii ale statului-comunitate în activitatea de prevenire a criminalităŃii constau, în principal, în: − un sprijin mai puternic din partea comunităŃii ; − mai bună înŃelegere şi comunicare între poliŃie şi comunitate ; − reducerea numărului infracŃiunilor printr-o mai mare implicare a cetăŃenilor alături de poliŃie în prevenirea şi combaterea criminalităŃii ; − statul poate identifica şi soluŃiona, mai uşor, problemele specifice ale diferitelor comunităŃii ; − creşterea participării minorităŃilor în programele şi activităŃile instituŃiilor statului ; − resursele umane şi financiare sunt alocate în mod echitabil pentru a servi întreaga comunitate ; − îmbunătăŃirea accesului cetăŃenilor la serviciile furnizate de instituŃiile statului; − creşterea moralului şi a motivaŃiei personalului din cadrul instituŃiilor statului datorită răspunsului favorabil din partea comunităŃii la iniŃiativele şi programele acestora. Plecând, deci, de la premisa că statul prin instituŃiile sale nu poate acŃiona singur pentru prevenirea şi combaterea criminalităŃii, încearcă să obŃină implicarea în această activitate a unor importante segmente sociale

88

(parteneri guvernamentali, neguvernamentali, persoane fizice şi juridice care au atribuŃii sau preocupări în domeniul prevenirii criminalităŃii). Ideea centrală a parteneriatului este aceea că orice persoană care trăieşte într-o societate democratică are dreptul la protecŃia oferită de lege. Pentru asigurarea acestei protecŃii, instituŃiile statului trebuie sa iniŃieze programe de pregătire a personalului propriu, care vizează creşterea gradului de înŃelegere a problemelor comunităŃii şi asigurarea unui tratament egal tuturor cetăŃenilor, indiferent de statutul lor social, de apartenenŃa etnică sau religioasă. Elementele principale ale parteneriatului instituŃie-comunitate sunt: a) este un concept care pune accent pe : − legătura strânsă dintre poliŃie şi cetăŃeni – care să ducă la conştientizarea responsabilităŃii solidare pe care poliŃia şi cetăŃenii o au în menŃinerea ordinii publice; − lărgirea perspectivei operaŃionale – nu se are în vedere numai identificarea şi prinderea autorilor ci se urmăreşte abordarea cauzelor şi condiŃiilor favorizante ale comiterii de infracŃiuni. b) presupune o nouă strategie instituŃională care să vizeze: − descentralizarea – înfiinŃarea mai multor unităŃi de poliŃie de nivel mic şi mijlociu; − creşterea puterii de decizie a poliŃiştilor – a acelora care nu aparŃin eşaloanelor superioare; − deschiderea către societate – poliŃia va fi mai uşor de contactat şi va fi mai deschisă spre nevoile cetăŃenilor. 6.4.2.1. Precizări cu privire la parteneriatul instituŃia statului-comunitate Înainte de prezentarea conceptului privind parteneriatul dintre instituŃiile statului cu competente în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităŃii şi comunitate trebuie clarificate următoarele aspecte: − parteneriatul nu este un substitut al abordării tradiŃionale. Întotdeauna instituŃia va avea ca misiune identificarea şi prinderea infractorilor însă acest tip de activitate constituie o completare prin studierea cauzelor comiterii de infracŃiuni, găsirea unor noi metode de prevenire şi combatere şi implicarea altor actori sociali. Este, aşadar, nu o piedică, nu o activitate în plus pentru instituŃie, ci un sprijin atât pentru cetăŃeni cât şi pentru poliŃiştii de la formaŃiunile strict operative. Astfel trebuie înŃeles conceptul de „poliŃie pentru comunitate” (poliŃie modernă) şi nu ca o luptă împotriva infracŃiunilor dusă în plan teoretic fără suport în realitatea cotidiană. − parteneriatul nu înseamnă un alt fel de RelaŃii Publice. Comunicarea mai frecventă cu societatea civilă reprezintă doar unul din aspectele instituŃiilor moderne.

89

În acest moment, este important să fie înŃeleasă distincŃia dintre RelaŃiile cu Publicul şi RelaŃiile Parteneriale cu Comunitatea. Primul aspect reprezintă un proces de comunicare într-un singur sens şi are drept scop informarea populaŃiei asupra activităŃilor desfăşurate de instituŃia statului şi a serviciilor prestate de aceasta către cetăŃeni. Cel de-al doilea însă se referă la un domeniu complex şi putem vorbi aici despre un schimb de informaŃii şi opinii asupra problemelor de siguranŃă publică şi a strategiilor şi modalităŃilor de acŃiune pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale. În opinia noastră, diferenŃa cea mai clară între activitatea „tradiŃională” de poliŃie şi cea bazată pe parteneriat o face interpretarea esenŃei atribuŃiilor şi preocupărilor acestora. Astfel, „poliŃia97 tradiŃională” funcŃionează cu o concentrare exclusivă pe soluŃionarea efectelor criminalităŃii, având în sfera centrală a preocupărilor fapte deja comise şi urmările lor negative. În contrast cu aceasta, “poliŃia modernă”trebuie înŃeleasă şi trebuie să funcŃioneze ca o instituŃie ce se ocupă şi de soluŃionarea efectelor criminalităŃii, pentru că este firesc să răspundă unei realităŃi existente, dar are în centrul preocupărilor sale identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiŃiilor care generează, respectiv favorizează criminalitatea. Ea asigură comunităŃii servicii ce acoperă nevoia de siguranŃă colectivă şi individuală, liniştea şi ordinea publică, sprijin în soluŃionarea problemelor cu caracter de urgenŃă date în competenŃă.98 În vederea realizării unui parteneriat eficient şi bazat pe încredere între instituŃiile statului şi membrii comunităŃii trebuiesc parcurse mai multe etape: 1. Informarea InstituŃiile sunt datoare să emită informaŃii către cetăŃeni privind activitatea şi planurile sale şi să permită accesul liber al cetăŃenilor la anumite informaŃii. 2. Consultarea Reprezintă acŃiunea instituŃiilor pentru identificarea necesităŃilor cetăŃenilor, pentru evaluarea priorităŃilor unor acŃiuni sau pentru a strânge idei şi sugestii privind o anumită problemă. 3. Implicarea publică Câteva modalităŃi de realizare a acestei implicări : − contacte cu persoane cheie - lideri ai unor grupuri, reprezentanŃi ai unor ONG sau ai unor agenŃii economice, unităŃi de învăŃământ etc.; − întâlniri publice - se planifică din timp şi este adusă la cunoştinŃa cetăŃenilor prin publicitate de eveniment (afişe, fluturaşi, anunŃuri etc.) − sondaje de opinie – în probleme ce privesc comunitatea;

97

Termenul politie trebuie inteles ca un concept şi nu ca o institutie. În Anexă este prezentată o schemă cu diferenŃele dintre cele două abordări, din mai multe perspective: organizaŃional, a responsabilităŃii în prevenirea şi combaterea criminalităŃii, a relaŃiei cu cetăŃenii şi a activităŃii operative. 98

90

− comitete consultative – formate din reprezentanŃi ai furnizorilor de servicii (sociale) şi din beneficiarii acestora; − iniŃiative cetăŃeneşti – propuneri, sugestii ale persoanelor particulare sau diferitelor grupuri, făcute direct sau prin mass-media; − negocierea şi medierea – apelarea la o a treia parte, în calitate de mediator. Parteneriatul pentru prevenirea criminalităŃii se poate realiza prin mai multe modalităŃi, astfel: − IniŃierea de programe de interes naŃional şi local; − Dezvoltarea de proiecte pe problematici specifice; − Desfăşurarea de activităŃi de consiliere şi consultanŃă; − Consultarea publicului prin întâlniri directe sau prin sondaje de opinie; − Campanii mass-media de prevenire a criminalităŃii; − Încheierea unor Protocoale de colaborare, în care să fie angrenaŃi toŃi actorii sociali. Pentru realizarea parteneriatului instituŃie-comunitate este necesar sa se desfăşoare o serie de activităŃi cum ar fi: − organizarea unor cursuri de pregătire a poliŃiştilor pentru însuşirea conceptului de parteneriat dintre poliŃie şi comunitate şi a modalităŃilor de aplicare a acestuia în activitatea curentă; − dezvoltarea sistemului „secŃiilor de poliŃie” prin înfiinŃarea unor astfel de unităŃi în mai multe oraşe din Ńară (Iaşi, Ploieşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Piteşti, ConstanŃa etc.); − înfiinŃarea PoliŃiei de Proximitate, menită să asigure o mai bună relaŃionare cu membrii comunităŃii şi să răspundă mai prompt şi mai eficient nevoilor acestora; − dezvoltarea sistemului de voluntariat − iniŃierea şi derularea unor programe şi proiecte parteneriale de prevenire a criminalităŃii − realizarea unor puncte de contact ale poliŃiei în comunitate (ex: Centrul de informare şi prevenire a criminalităŃii de la Sibiu, care este deja operaŃional şi deschiderea, în ianuarie 2008 a Centrului de la Bucureşti). 6.4.2.2. Voluntariatul-modalitate particulara de implicare a membrilor comunităŃii în prevenirea criminalităŃii Voluntariatul este activitatea desfăşurată din proprie iniŃiativă, de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaŃie materială. (definiŃie adoptată de Consiliul NaŃional al Voluntariatului, iunie 2002) Trebuie ştiut faptul că nu oricine este acceptat ca voluntar întrucât exista anumite condiŃii pe care candidatul trebuie să le îndeplinească. Astfel, orice voluntar trebuie să dea dovadă de o bună conduită civică, să nu fi avut probleme cu legea şi să aibă domiciliu stabil în localitatea unde urmează să-şi

91

desfăşoare activitatea. Potrivit legii, voluntarii au obligaŃia, prin contractul pe care-l semnează, să îndeplinească sarcinile primite din partea beneficiarului voluntariatului, să păstreze confidenŃialitatea informaŃiilor la care au acces în cadrul activităŃii desfăşurate, să participe la cursurile de instruire organizate, iniŃiate sau propuse de către beneficiarul voluntariatului, să ocrotească bunurile pe care le folosesc în cadrul activităŃii de voluntariat. PoliŃiştii de proximitate folosesc informaŃiile oferite de voluntari la identificarea persoanelor aflate în dificultate, dintr-o anumită zonă care le este familiară, dar şi în alte activităŃi curente, cum ar fi: executarea unor controale în trafic sau popularizarea unor acte normative noi. PoliŃiştii din cadrul structurilor de analiză şi prevenire a criminalităŃii instruiesc voluntarii pentru diseminarea informaŃiilor cu caracter educativpreventiv la întrunirile cu grupurile Ńintă, distribuirea de materiale preventive către populaŃie, prelucrarea unor măsuri de autoprotecŃie pentru bunuri şi persoane, precum şi prelucrarea unor aspecte negative constatate. În concluzie modul unilateral de abordare a fenomenului infracŃional utilizat nu mai corespunde noilor necesităŃi apărute în urma schimbărilor care au loc în plan social, economic, politic, cultural, precum şi în cel al modurilor de manifestare a criminalităŃii interne şi internaŃionale. De aceea, noua abordare, cu cele două elemente principale ale sale – studierea cauzelor şi condiŃiilor care determină sau favorizează comiterea de infracŃiuni şi parteneriatul cu comunitatea în luarea deciziilor şi în activităŃile concrete de prevenire şi combatere – poate constitui un răspuns mai eficient la evoluŃia criminalităŃii. 6.5.

Prevenirea victimizării categoriilor sociale vulnerabile

6.5.1. Introducere Fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracŃional, care , cel puŃin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendinŃă de creştere. Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei criminalităŃii determină creşterea sentimentului de insecuritate resimŃit în general de indivizi dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un mai mare grad de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităŃi). Controlul criminalităŃii este o problemă care nu poate fi lăsată doar în seama statului : autorităŃile locale, societăŃile comerciale, unităŃile de învăŃământ, şi toŃi locuitorii unei comunităŃi, trebuie să-şi ia măsurile necesare pentru a nu deveni victime ale infracŃiunilor. În ultimul timp observăm că s-a produs o importantă schimbare: de la poziŃia în care publicul aştepta să fie protejat de către instituŃiile statului la implicarea mai activă a cetăŃenilor pentru a face faŃă ameninŃărilor criminalităŃii. Uneori, instinctiv sau deliberat unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare(asigurarea intrărilor în

92

locuinŃe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase, etc.). 6.5.2. ConsideraŃii generale despre victima şi autor Victima este considerata orice persoana , care suferă direct sau indirect consecinŃele fizice, materiale sau morale ale unei acŃiuni sau inacŃiuni criminale. Ca subiect pasiv al infracŃiunii, victima nu îşi asuma conştient riscul, deci fără sa vrea, ajunge sa suporte urmările unei acŃiuni sau inacŃiuni ale unei alte persoane. Când se discuta despre victima, trebuie avuta în vedere şi înŃeleasa relaŃia dintre aceasta şi infractor. Aceasta relaŃie scoate în evidenta rolul jucat de victima în declanşarea mecanismelor latente ale infractorului. Altfel spus, direct sau indirect, victima contribuie la desfăşurarea actului criminal. Pornind de la aceste considerente, în literatura de specialitate este introdus conceptul de “potenŃial de receptivitate victimală” care se poate traduce simplu prin grad de vulnerabilitate victimală a unui individ. Gradul de vulnerabilitate victimală este condiŃionat de: vârsta, sex, aspect bio-constituŃional, pregătire socio-culturala, coeficientul de inteligenta, caracteristici psihocomportamentale. Astfel, acesta poate fi precizat cu ajutorul a doua categorii de factori: - factori personali: - persoane care suferă de tulburări psihice - persoane cu un coeficient de inteligenta scăzut - imigranŃii - indivizii slab şcolarizaŃi Aceste categorii pot fi victimizate de indivizi care folosesc înşelăciunea şi frauda. - persoane cu dizabilităŃi fizice - persoanele în vârsta - femeile şi copiii Aceste categorii pot fi victime ale infracŃiunilor violente sau a celor de furt. - factori situaŃionali reprezentaŃi de anumite situaŃii particulare, cum ar fi, de exemplu: grupurile de turişti, femei care lucrează în schimburi de noapte, copii care au de parcurs distante lungi pana la scoală etc.). Aşa cum am precizat anterior, este greu sa vorbim despre victime dacă nu vorbim şi despre agresor. În aceasta ordine de idei, este introdus termenul de “complex criminogen”, prin care desemnam studiul asupra criminalului cat şi cel asupra victimei. Pentru înŃelegerea acestui aspect este utilizata şi noŃiunea de cuplu penal victima-infractor. Cuplul penal victima-infractor parcurge doua faze: - faza preinfracŃională în care cele doua persoane sunt indiferente sau se atrag reciproc;

93

- faza postinfracŃională când cele doua persoane se resping, devin antagoniste. Nu orice acŃiune care produce victime poate fii considerata ca fiind voit provocata de alta persoana ce ar putea fi considerata drept infractor. Exemplu: sinuciderea provoacă victime, fără ca aceasta sa fie urmarea acŃiunii unei alte persoane asupra sa. Dacă între victima şi infractor nu exista nici un fel de legătura anterioara, din punct de vedere psihologic, se considera ca nici o victima nu poate fii absolvita integral de o anumita „răspundere” legata de actul infracŃional. În cazul în care victimele sunt minori, un anumit grad de vinovatei îl au persoanele care ii au în grija. Dacă între victima şi infractor exista legături anterioare, atunci poate fi reconstituita fizionomia particulara a relaŃiei dintre aceştia, ceea ce conduce la identificarea celui care a comis fapta. Aceasta situaŃie este valabila şi în cazul în care victima este decedata. Dacă nu este decedata, se pune problema, în ce măsura ea este dispusa sa-l demaşte pe infractor. Dacă teama de reacŃiile lui este foarte mare, evita pe cat posibil demascarea lui şi în acest caz numai elementele de psihologie ale victimei vor putea furniza caracteristicile psihice şi comportamentale ale infractorului. 6.5.3. Cauzele producerii actului victimal Cauze individuale Printre acestea cauze care pot fi “imputate” în special victimei, putem enumera: adulterul, alcoolismul, egocentrismul, egoismul, orgoliul victimei, rigiditatea comportamentala şi lipsa de sociabilitate, emotivitatea şi impulsivitatea, vârsta, starea materiala a victimei, inteligenta şi starea de sănătate psihica a victimei precum şi a agresorului. Cauze sociale Victimizarea este influenŃată direct de condiŃiile mediului social existente la un moment dat. Exista o relaŃie directa între sentimentul de siguranŃă al populaŃiei şi rata victimizării, în sensul ca acolo unde sentimentul de siguranŃă este ridicat victimizarea este redusa. Aceste cauze pot fi generale (demografice, legate de integritatea sociala, rata divorŃurilor, eterogenitatea etno-lingvistică, contextul material) sau speciale (prostituŃia, concubinajul). Cauze de mediu Influenta mediului fizic prezintă o influenta relativ redusa şi nerelevanta asupra ratei victimizării. Accentul se pune mai ales pe mediul familial, care poate fi caracterizat prin intermediul unor factori cu puternica încărcătura afectogenă negativa (deprivarea afectiva a copilului mic, gelozia, stresul familial, denigrarea unuia dintre membrii familiei).

94

Cauze culturale Cauzele culturale, înŃelese ca o serie de caracteristici specifice unui grup social, determina, de de-o parte felul acŃiunilor victimizate, iar pe de alta parte modul de receptare individuala a fenomenului victimizat. Studiile statistice privind relaŃia victima-infractor au pus în evidenta următoarele concluzii: − numărul victimelor este mai mare decât cel al infractorilor; − intr-un număr mare de cazuri, victima şi infractorul au fost rude sau cunoştinŃe apropiate; − cei care ucid, de regula, sunt cu 5-10 ani mai tineri decât victimele lor; − la femeile victime vârsta este de 20-29 ani, la bărbaŃi de 30-39 ani; − în cazurile de omucideri sau alte infracŃiuni grave, jumătate dintre victime au avut antecedente penale; − bărbaŃii sunt intr-o mai mare măsura victime ale infracŃiunilor comise cu violenta şi soldate cu pierderi de vieŃi omeneşti, în timp ce femeile sunt mai mult victime ale infracŃiunilor sexuale. 6.5.4. Tipologia victimală – categorii de victime Tipologia victimală se realizează pornindu-se de la mai multe criterii unul dintre ele fiind cel al diferenŃierii dintre „victima înnăscută” şi cea a societăŃii, în funcŃie de factorii psihologici, biologici şi sociali. Astfel, putem diferenŃia între: • copiii Datorită caracteristicilor vârstei şi mai ales a lipsei de experienŃă copiii sunt o categorie extrem de vulnerabilă la acŃiunile infractorilor. • femeile Acestea apar frecvent ca victime în infracŃiuni de ordin sexual (mai ales cele tinere) sau motivate material (în special în cazul femeilor mai în vârsta) • persoanele în vârstă Persoanele în vârstă sunt mai slăbite din punct de vedere fizic, ceea ce conduce la imposibilitatea lor de a se apăra iar cele mai multe infracŃiuni comise asupra lor au o motivaŃie materială. • victime neevoluate fizic şi/sau psihic Formele cele mai întâlnite de victimizare ale acestora sunt: răpirea, utilizarea lor ca şi complici în infracŃiuni, maltratarea şi abuzul sexual • consumatorii de alcool şi stupefiante Aceste persoane sunt expuse infracŃiunilor de furt, tâlhărie, înşelăciune şi vătămare corporală (mai ales în cazul consumatorilor de alcool). De asemenea, consumatorii de droguri, în special, prezintă un pericol de autovictimizare. • imigranŃii O categorie aparte este reprezentată de imigranŃi întrucât, pe fondul lipsei mijloacelor materiale, al necunoaşterii limbii, obiceiurilor şi legilor tarii 95

respective, precum şi al ostilităŃii populaŃiei locale, aceştia au grad mare de vulnerabilitate pentru toate genurile de infracŃiuni. • minorităŃile etnice Persoanele aparŃinând minorităŃilor etnice apar deseori ca victime ale infracŃiunilor, în special a celor comise cu violenŃă, din cauza discriminărilor de ordin rasial. 6.5.5. Repere preventive ViolenŃa fizică, sexuală şi psihologică împotriva persoanelor cu risc victimal ridicat, în special a copiilor, tinerilor şi femeilor, inclusiv ameninŃările cu asemenea acte, constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, indiferent că au loc în viaŃa publică sau în cea privată, constituie o încălcare a drepturilor acestora la viaŃă, siguranŃă, libertate, demnitate şi integritate fizică şi emoŃională, precum şi o ameninŃare serioasă pentru sănătatea lor fizică şi mentală. În conformitate cu cadrul legislativ în vigoare, în România protecŃia victimelor este reglementată de mai multe acte normative: Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecŃiei victimelor infracŃiunilor, Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenŃei în familie, Legea 272/2004 privind protecŃia şi promovarea drepturilor copilului, Legea 682/2002 privind protecŃia martorilor. Analiza şi cunoaşterea locului şi rolului pe care victima îl are în activitatea infracŃională contribuie pe de o parte la formularea unor recomandări pentru conduita preventivă şi autoprotectivă în raport cu pericolul victimizării şi, pe de altă parte, la o mai rapidă şi corectă aplicare a legii în cazul săvârşirii crimelor. AcŃiunile specifice de prevenire şi combatere a victimizării categoriilor cu vulnerabilitate crescută, trebuie sa fie orientate spre: − Cunoaşterea şi monitorizarea fenomenului, prin elaborarea unor studii referitoare la cauzele vulnerabilităŃii în rândul grupurilor Ńintă(minori, femei, vârstnici, minorităŃi etnice, etc.), crearea unor baze de date cu informaŃii în acest domeniu şi exploatarea, în scopul prevenirii şi combaterii a informaŃiilor obŃinute, atât din surse proprii cât şi din sesizările altor instituŃii sau persoane; − Reducerea posibilităŃilor de eludare a legii prin activităŃi conexe sau susceptibile de a degenera în prostituŃie, trafic sau pornografie infantilă prin verificarea naturii reale a activităŃilor prestate de firmele care desfăşoară activităŃi de plasare a forŃei de muncă, etc.; − Conştientizarea opiniei publice asupra diverselor forme de victimizare a grupurilor cu vulnerabilitate crescuta (ex: exploatarea sexuală a minorilor, violenŃă intrafamilială, cerşetorie, şantaj etc.) prin prezentarea în mass-media a unor materiale pentru ilustrarea condiŃiilor favorizante şi a mijloacelor de prevenire a acestui gen de infracŃiuni;

96

− Pregătirea personalului din structurile specializate în ceea ce priveşte recunoaşterea modului de operare şi a trăsăturilor de personalitate ale diverselor genuri de autori, acordarea de sprijin victimelor; colaborarea cu alte instituŃii guvernamentale şi organizaŃii neguvernamentale care activează în domeniu şi iniŃierea şi derularea d unor activităŃi de prevenire. 6.5.6. Pregătirea antivictimală a populaŃiei Pregătirea antiinfracŃională şi antivictimală a populaŃiei se poate realiza printr-o serie de activităŃi cum ar fi: − realizează în cadrul unor întâlniri periodice cu grupuri Ńintă unde vor fi prezentate aspecte referitoare la cauzalitatea fenomenului şi la necesitatea adoptării unor măsuri de autoprotecŃie; − evaluarea legislaŃiei existente în domeniu pentru identificarea lacunelor care pot afecta luarea masurilor de prevenire şi combatere şi participare la elaborarea unor proiecte de lege sau alte acte normative; − dezvoltarea unei relaŃii de parteneriat cu instituŃii guvernamentale cu competenŃă în domeniu şi organizaŃii neguvernamentale interne şi internaŃionale în scopul derulării unor proiecte/programe comune de prevenire a victimizării . − mediatizarea în mass-media a cauzelor care au generat şi a condiŃiilor care au favorizat victimizarea persoanelor intr-o anumita perioada de timp şi intr-o anumita zona geografica.

97

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tratate şi monografii: F.Alder, G.O.W.M. Mueller, W.S.Laufer, op.cit; Jeremy Bentham, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation (retipărită în 1948), Hafner Publishing Co, New York, 1948; James V.Mc.Connell, Criminals Can Be Brain Washed-Now.1970; W.Glasser, Reality Therapy, A New Approach to Psychiatry, New York 196; U.S.Departament of Justice, Bureau of Justice Statistics Corrections Populations în the United States, 1990;

TEMĂ DE REFLECłIE

Parteneriatul forma de colaborare pentru prevenirea criminalităŃii MODELE DE ÎNTREBĂRI Cauzele producerii actului victimal pot fi: a. sociale, de mediu, şomajul b. consumul de alcool, industrializarea, comportamentul agresiv c. individuale, de mediu, culturale RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect: c

TEST DE AUTOEVALUARE

Rolul structurilor de ordine publica în prevenirea criminalităŃii

98

CAPITOLUL VII CRIMA ORGANIZATĂ

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 7.1. Definirea conceptului de crimă organizată………………………………. pag. 100 7.2. Principalele organizaŃii criminale-caracterizare succint…………………. pag. 101 7.3. Masuri instituŃionale şi legislative de combatere a crimei organizate…… pag. 103

 Obiectiv general: Însuşirea conceptului de crimă organizată  Obiective operaŃionale: Dezvoltarea abilitaŃilor de aplicarea a măsurilor de prevenire şi combatere a crimei organizate = 3 ore

99

CAPITOLUL VII CRIMA ORGANIZATĂ

7.1.




Definirea conceptului de crimă organizată

Definirea conceptului de crima organizata

În literatura de specialitate dar mai ales în legislaŃiile internaŃionale s-au atribuit numeroase definiŃii conceptului de crima organizata în ideea de a acoperi întreaga problematica pe care o ridica acesta. Astfel în concepŃia specialiştilor din Ńările unde crima organizată se manifestă în mod pregnant în viaŃa de zi cu zi, aceasta este definită prin “existenŃa unor grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor activităŃi ilegale, conspirative, având drept scop principal obŃinerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate”. Conform art. 16 din ConstituŃia Mexicană, adoptată în 1993, conceptul de crimă organizată este definit ca fiind: “acŃiunea a trei sau mai mulŃi indivizi care se organizează în conformitate cu anumite reguli de disciplină, sub o anumită comandă ierarhică, pentru a comite infracŃiuni cu violenŃă, îndeosebi în scopuri lucrative”. La cea de a V-a ConferinŃă a O.N.U., privind “prevenirea criminalităŃii şi tratamentul infractorilor”, s-a elaborat o rezoluŃie specială – Crima ca formă de afaceri – în care sunt subliniate patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv: − scopul: obŃinerea de câştiguri substanŃiale; − legăturile: bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului; − specificitate: folosirea atribuŃiilor şi relaŃiilor de serviciu ale participanŃilor; − nivelul economic şi social: ocuparea de către participanŃi a unor funcŃii superioare în economie şi societate. O altă definiŃie care suscită interes este cea inserată în “Proiectul ConvenŃiei InternaŃionale împotriva CriminalităŃii TransnaŃionale Organizate”, potrivit căreia, “crima organizată reprezintă activitatea desfăşurată de orice grup, format din cel puŃin trei persoane, care permit celor aflaŃi la conducere să se îmbogăŃească sau să controleze teritorii ori pieŃe interne sau străine, prin folosirea violenŃei, intimidării, corupŃiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate infracŃională, fie să se infiltreze în economia legală”.

100




Caracteristici ale crimei organizate

Din definiŃiile prezentate se desprinde ideea potrivit căreia conceptul de crima organizata prezintă doua caracteristici esenŃiale: − activităŃile ilegale specifice acestui segment infracŃional prezintă un grad sporit de periculozitate, afectând grav anumite sectoare ale vieŃii economice, sociale şi politice; − activitatea criminala este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de continuitate. Totodată putem afirma, fără teama de a greşi, ca atunci când vorbim de crima organizata trebuie sa fim de acord ca aceasta este specifica numai ,,asociaŃiilor criminale,, ce sunt reprezentate de subiecŃi infracŃionali care, în raport de nivelul de organizare şi structurare, metodele şi mijloacele folosite, scopul urmărit şi gradul de periculozitate socială a activităŃilor infracŃionale desfăşurate de natură să afecteze sectoarele vieŃii economice, sociale şi politice, se raportează la unul din cele trei concepte enunŃate. AsociaŃiile infracŃionale compatibile cu acest concept se caracterizează prin următoarele trăsături: − stabilirea unităŃii infracŃionale; − existenŃa liderului şi ierarhia subordonării; − specializarea membrilor asociaŃiei, decurgând din divizarea atribuŃiilor vizând obŃinerea de mijloace financiare, spălării banilor prin investirea acestora în activităŃi economice oficiale etc.; − existenŃa unor mecanisme de neutralizare a controlului social, dar şi prin faptul ca folosesc metode şi mijloace specifice, cum ar fi: − preocuparea permanentă a membrilor asociaŃiilor infracŃionale de a corupe persoane influente din toate sectoarele vieŃii economice, sociale şi politice, în special a funcŃionarilor din sistemul justiŃiei penale; − informatizarea ca un indiciu al gradului avansat la care se situează asociaŃiile criminale compatibile cu conceptul de crimă organizată. 7.2.




DefiniŃia mafiei

Principalele organizaŃii criminale - caracterizare succinta

1. Mafia reprezintă acel segment infracŃional la care se raportează activităŃi ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaŃii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăŃii şi a obŃinerii de câştiguri fabuloase. Mafiile sunt organizate pe „familii”, de obicei poarta denumirea liderului organizaŃiei şi prezintă următoarele particularităŃi: - se dezvoltă în concordanŃă cu evoluŃia structurilor statale, economice, politice şi sociale; - prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăreşte instituirea controlului asupra unor sectoare economice şi niveluri de decizie,

101

în activitatea asociaŃiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acŃiune agresive; - scopul final al activităŃilor mafiei îl constituie obŃinerea unor câştiguri ilicite uriaşe; Pot fi considerate ca fiind familii mafiote cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti şi familiile mafiote italiene din S.U.A. etc. 2. OrganizaŃiile profesionale ai căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activităŃi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate, etc.) 3. OrganizaŃiile criminale etnice apărute ca rezultat al unui concurs de împrejurări cum ar fi imensa disparitate a nivelurilor de viaŃă, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică, slăbiciunea legilor (“Triadele”- societăŃi criminale chineze, “Yacuza”- grupări japoneze, etc.) 4. OrganizaŃiile de reciclare a banilor - Fenomen internaŃional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniŃi de milioanele de dolari lichizi obŃinuŃi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de la plata obligaŃiilor fiscale, deŃinători de fonduri obscure destinate corupŃiei şi mituirii, oameni “obişnuiŃi” care încearcă să-şi ascundă capitalurile. 5. OrganizaŃiile teroriste internaŃionale care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane, etc. sub diferite motivaŃii (politice, militare, religioase sau rasiale). Aceste organizaŃii criminale se caracterizează prin: - organizare, planificare, lider şi ierarhie stabilite în cadrul grupului; - concentrarea scopului principal al activităŃii infracŃionale în direcŃia obŃinerii unor profituri mari, ilicite, dar care vor reveni în circuitul legal; - folosirea violenŃei, a altor forme de intimidare şi preocuparea constantă de a corupe persoane responsabile din sistemul de apărare a ordinii publice şi din sfera justiŃiei; - logistică şi dotare cu tehnică corespunzătoare pentru realizarea scopului urmărit; - ermetism şi conspirativitate pentru a se evita pătrunderea unor elemente străine, folosirea forŃei în interior pentru respectarea ordinii şi ierarhiei; - crearea şi utilizarea unei reŃele de tăinuitori; - cooperarea planificată şi pe termen lung între infractori, motivată de dorinŃa de profit sau putere; - utilizarea de mijloace frauduloase, care vizează neutralizarea mecanismelor controlului statului; - flexibilitate, rapiditate şi capacitate de penetrare a altor medii, organizaŃii şi autorităŃi; InfracŃiunile săvârşite de aceste organizaŃii criminale în condiŃiile şi scopurile prevăzute de conceptul de crimă organizată sunt: trafic de substanŃe psihotrope ori toxice, furtul sau operaŃiunile interzise cu arme, muniŃii, 102

materiale sau alte materii radioactive, falsul de monedă sau alte valori, furtul sau traficul ilicit de bunuri ori valori care aparŃin patrimoniului cultural şi fondului arhivistic precum şi cele susceptibile a face parte din acestea, traficul ilicit sau furtul autovehiculelor, coruperea funcŃionarilor publici sau a altor funcŃionari, traficul ilicit de persoane şi proxenetismul, actele de terorism, omorul, tâlhăria, lipsirea de libertate, şantajul. Pedepsele prevăzute pentru aceste infracŃiuni sunt deosebit de aspre ajungând la închisoare între 15-25 ani s-au detenŃiune pe viaŃă. 7.3. Masuri instituŃionale şi legislative de combatere a crimei organizate Pentru combaterea crimei organizate statul roman, în ultimii ani, a întreprins o serie de masuri atât în plan legislativ cat şi instituŃional. Au fost înfiinŃate în cadrul Ministerului Public şi Ministerului AdministraŃiei şi Internelor structuri specializate pentru combaterea criminalităŃii specifice crimei organizate. De asemenea în cadrul Ministerului AdministraŃiei şi Internelor s-au constituit structuri pentru desfăşurarea unor activităŃi operative speciale pentru strângerea probelor în vederea documentarii activităŃilor criminale şi probării vinovăŃiei persoanelor implicate (filaj şi investigaŃii, înregistrări audio-video, folosirea informatorului şi a investigatorului sub acoperire). Au apărut acte normative noi care incriminează infracŃiuni din sfera crimei organizate, traficul de droguri, traficul de persoane etc. şi care încurajează colaborarea infractorilor implicaŃi în activităŃi criminale organizate prin “acordarea circumstanŃelor atenuante oricărui participant la comiterea unei infracŃiuni de crimă organizată, dacă ajută la recuperarea în orice mod a prejudiciului, la stabilirea faptelor săvârşite de ceilalŃi participanŃi precum şi la identificarea bunurilor sau valorilor provenite din comiterea faptelor anchetate şi reducerea la jumătate a pedepsei aplicate (când pedeapsa este detenŃiunea pe viaŃă se reduce la 20 de ani închisoare) în cazul recuperării în întregime a prejudiciului”. S-a pus un accent deosebit pe elaborarea unor reglementari noi cu privire la luarea măsurilor de siguranŃă prevăzute în codul penal (interzicerea de a ocupa o funcŃie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaŃie, interzicerea de a se afla în anumite localităŃi, expulzarea, confiscarea specială) şi confiscarea bunurilor şi valorilor indiferent de natura lor care aparŃin condamnatului, soŃului, concubinului sau copiilor acestuia, dar şi a bunurilor şi valorilor cedate de condamnat, cu titlu oneros sau gratuit, dobândite după comiterea celui mai vechi act criminal pentru care se face dovada că provin direct ori indirect din activităŃi criminale. De asemenea, s-a reglementat din punct de vedere legal situaŃia potrivit căreia orice persoană şi funcŃionar public are obligaŃia să denunŃe săvârşirea unei infracŃiuni care constituie act de crimă organizată, în caz contrar fiind prevăzute pedepse până la 7 respectiv 10 ani.

103

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tratate şi monografii: Rodica Mihaela Stănoiu ş.a., TranziŃia şi criminalitatea, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994; „Crima organizată în Europa de Est şi Euro-Asia”, documentar „Diviziunea de InvestigaŃii Criminale”, F.B.I., 1996; Gh. Bica, M. Badeanu, Economia subterana, Ed. Scrisul Românesc, 1998 Tical George, Combaterea criminalitatii organizate, vol. I, Ed. Academica, 2001; Tical George, Combaterea crimei organizate. Antidrog, Ed. Ministerului Administratiei si Internelor, 2003;

TEMĂ DE REFLECłIE

DefiniŃia şi trăsăturile crimei organizate

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Criteriile definitorii pentru crima organizata sunt: a. scop, organizare, ierarhizare b. nivel, specificitate, agresivitate c. legături, specificitate, nivel RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Răspuns corect: c

TEST DE AUTOEVALUARE

OrganizaŃiile criminale. Măsuri de combaterea a crimei organizate.

104

CAPITOLUL VIII TRAFICUL DE DROGURI 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 8.1. ConsideraŃii generale…………………………………………………….. 8.2. DefiniŃia şi clasificarea principalelor drogurilor………………………… 8.3. PriorităŃile actuale ale luptei antidrog…………………………………… 8.4. Traficul de droguri în România………………………………………….. 8.4.1. Factorii care facilitează traficul de droguri în România………………. 8.4.2. Măsuri de combatere a traficului de droguri………………………….. 8.5. Concluzii privind traficul de droguri…………………………………….

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

106 106 109 110 110 111 112

 Obiectiv general: Însusirea termenilor şi conceptelor care au conexiune cu traficul de droguri.  Obiective operaŃionale: Dezvoltarea abilitaŃilor de aplicarea a măsurilor de prevenire şi combatere a traficului de droguri. = 3 ore

105

CAPITOLUL VIII TRAFICUL DE DROGURI

8.1.




ConsideraŃii generale privind traficul de droguri

ProducŃia şi traficul de droguri reprezintă forma cea mai activă de manifestare a crimei organizata deoarece profiturile deosebite din această activitate au determinat apariŃia a zeci şi sute de grupări şi bande criminale care au ca principală preocupare producŃia şi traficul de droguri. Îngrijorător este faptul că această activitate se desfăşoară, în unele Ńări, sub privirile îngăduitoare ale guvernanŃilor şi şefilor de state. OrganizaŃiile criminale deŃin în posesie mii de hectare de pământ arabil pentru culturile de plante opiacee, au mii de angajaŃi pentru procesul de fabricare a drogurilor, specialişti în domeniile chimiei, informaticii, economico-financiar, sunt dotate cu mijloace de transport de toate categoriile, inclusiv minisubmarine s.a.m.d. După căderea „Cortinei de Fier”, Ńările fostului sistem comunist au devenit segmente principale ale rutelor de transport al drogurilor, pieŃe de desfacere, numărul consumatorilor crescând în mod surprinzător de la o perioada la alta. Aşa-zisele „Zonele cenuşii” – acoperă teritorii din Asia Centrală (Afganistan, republicile musulmane din fosta URSS) şi din America Latină (Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru) unde există sute sau poate mii de indivizi înarmaŃi care controlează sute de mii de km2, unde se cultiva plante din care se fabrica droguri, inaccesibili pentru oamenii legii. De exemplu Africa sahariană, Cornul Africii, între Somalia şi Sudan, în Asia, de la nord de Birmania şi Thailanda (Triunghiul de Aur), spre provincia chineză Yunnan, sunt circa 2000 km de frontieră necontrolabilă. Zonele cenuşii au intrat în preocuparea ecologiştilor datorită ameninŃării echilibrului ecologic prin poluarea apelor provocate de rafinarea cocainei. De asemenea, aceste zone sunt adevărate „depozite” de plasare a deşeurilor toxice, cancerigene, radioactive şi contaminate, zone care se extind de la an la an. 8.2.




DefiniŃia drogurilor

ConsideraŃii generale

DefiniŃia şi clasificarea principalelor drogurilor

OrganizaŃia Mondiala a SănătăŃii defineşte drogul ca fiind, substanŃa care, odată absorbita de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcŃii ale acestuia. Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanŃa utilizata de medicina şi a cărei administrare abuziva (consum) poate crea o dependenta fizica şi (sau) psihica ori tulburări grave ale activităŃii mentale, percepŃiei, comportamentului, cunoştinŃei.

106




Clasificarea drogurilor

Drogurile pot fi clasificate în funcŃie de mai multe criterii astfel: După efectele lor asupra sistemului nervos central: - depresive: alcoolul, opiaceele (opiu, morfina, heroina, codeina), barbituricele şi tranchilizantele; - stimulente: majore (amfetaminele, cocaina), minore (nicotina, xantina - cafea, ceai, cacao, coca - cola etc.) - perturbatoare: halucinogenele (LSD, mescalina), canabisul (marijuana, haşiş, ulei de haşiş), inhalantele (solvenŃi şi substanŃe volatile) şi drogurile de sinteza (ecstasy). După criteriul legalităŃii, pot fi împărŃite în: - legale: alcoolul, tutunul etc. - ilegale: heroina, cocaina, marijuana, amfetamine etc. După originea lor, se împart în: - naturale - obŃinute din plante sau din arbuşti Opiul şi opiaceele, realizate din latexul macului opiaceu (Papaverum Somniferum). În contact cu aerul capătă o culoare cu tentă neagră datorită oxidării, în amestec cu apa caldă, filtrat, opiumul este supus unor reacŃii chimice (mediu bazic şi acid) pentru extragerea morfinei de bază. În amestec cu amoniac, morfina formează o sare solubilă, iar trecerea în mediul acid permite recuperarea morfinei bază (această operaŃie repetată de 3-4 ori duce la obŃinerea morfinei bază cu puritatea 70-90%). Din opium de mac se extrage heroina sau diamorfina care se prezintă sub formă de pudră de culoare maro sau albă. Consumatorii drogului prezintă simptome ca: stare de euforie, somnolenŃă, pupilele se contractă, apar pete pe mâini şi picioare, iar în urma administrării apar o serie de pericole: supradoza duce la deces, infestare cu virusul HIV, hepatită, infecŃii ale sângelui. Principalele centre de cultivare: Asia de Sus-Est – Triunghiul de Aur: Myanmar, Laos, Thailanda, China, Asia de Sud-Vest – Cornul de Aur: Pakistan şi Afganistan. Dintre organizatiile criminale implicate în traficul de droguri amintim triadele chinezeşti care deŃin monopolul traficului de heroină către SUA, bandele criminale turceşti controlează traficul către Europa şi cartelurile columbiene cele mai periculoase deoarece deŃin monopolul cocainei pe plan mondial şi exportă heroină în SUA şi Europa. Cartelurile columbiene obŃin acest drog de la bandele criminale turceşti în schimbul cocainei. De asemenea cartelurile mexicane produc şi trafică heroină. După un declin brusc, producŃia mondială ilicită de opium şi heroină a revenit la parametrii anteriori datorita refacerii pe scară largă a culturilor de mac opiaceu în Afganistan. Cannabisul – Cannabis Sativa este o plantă care creşte în multe zone ale globului. Sub formă de droguri este traficat şi consumat ca: marijuana (iarbă), haşiş (răşină) şi ulei vegetal. Marijuana se obŃine din frunzele sau florile de cannabis. După ce sunt puse la uscat timp de două luni, se taie ca şi tutunul şi se fumează. Marijuana 107

obŃinută conŃine 10% THC (tetrahidrocanabinol). Aceasta se produce în principal în Africa de Vest, Caraibe şi America de Sud iar destinaŃia o reprezintă Ńările vest-europene şi SUA. Monopolul traficului cu marijuana îl deŃine grupările criminale din Africa de Vest, cartelurile columbiene şi mexicane în cooperare cu bandele indigene din Europa de Vest. Haşişul sau răşina de cannabis se obŃine prin măcinarea mecanică a plantelor pentru separarea de seminŃe, tulpini şi rădăcini, obŃinându-se o substanŃă cu conŃinut de 40% THC. Răşina rezultată este transformată în turte de haşiş de cca. 1 kg. În final se fierbe în bain-marie pentru solidificare şi comercializare iar substanŃa obŃinuta conŃine 60% THC. Cele mai producătoare Ńări: Maroc şi Pakistan. Rutele de transport către Europa de Vest – Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, tranzitează Spania şi FranŃa. Cannabisul sub formă de ulei vegetal este mai puŃin consumat în Europa, ponderea o deŃine SUA. Drogurile extrase din cannabis se administrează prin fumarea de Ńigări sau pipe, prin înghiŃire sau amestecate în mâncăruri. Consumatorii prezintă următoarele simptome: lipsă de coordonare în mişcări, ochi înroşiŃi, pupile dilatate, tensiune arterială crescută, tendinŃă de a roade fără motiv, lipsă de reacŃie la stimuli externi. ProducŃia globală de cannabis şi stimulenŃi tip amfetamină a continuat să crească în ultimii ani, cu toate că au putut fi observate unele variaŃii regionale. Cea mai mare cantitate de droguri capturată în lume a fost de canabis “iarbă”, urmată de cannabis răşină. CantităŃile de cannabis capturate au rămas stabile. Cea mai mare cantitate de cannabis “iarbă” capturată a fost raportată în Mexic, iar cea mai mare cantitate de cannabis răşină a fost capturată de Spania. Frunzele de coca (Erytroxylon Coca) şi derivaŃii săi. Cocaina se obŃine din frunzele de coca, care conŃin 0,2-1,8% cocaină. Crack-cocaina este un amestec de cocaină cu o pudră de bază şi se comercializează sub formă de bile sau feliuŃe de culoare albă sau galbenă. Se administrează prin fumare cu pipa sau prin agitarea cutiilor cu crack perforate deasupra unei surse de căldură şi inhalarea fumului rezultat. Este mai puternic decât cocaina iar afecŃiunea toxică asupra inimii poate fi fatală. Peru, Bolivia şi Columbia sunt cei mai mari producători de cocaină. Cartelurile columbiene controlează întreaga producŃie din zona latinoamericană. Cocaina pătrunde în Europa, via Ecuador, Brazilia, Venezuela, Caraibe, Africa. În Europa este fabricată în cantităŃi mici în Spania, Italia, Liban. Cocaina se administrează prin prizare şi injectare, prezentând simptome fizice ca: stare de agitaŃie, euforie, creşterea pulsului şi a tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor.

108

Alte plante cu proprietăŃi halucinogene. − semisintetice – realizate prin procedee chimice pornind de la o substanŃa naturala, extrasa dintr-un produs vegetal: heroina, L.S.D.; − sintetice – elaborate în întregime prin sinteze chimice: hidromorfon, petidina, metadona, mescalina, psylocibina şi psylocina, L.S.D.-25, harmalina, amfetamina, designer-drugs ori alte substanŃe psihotrope obŃinute în laboratoarele clandestine ale traficanŃilor (ecstasy). Aici sunt incluşi, de asemenea, solvenŃii volatili şi alte produse cu proprietăŃi asemănătoare drogurilor. Amfetaminele (sulfatul de amfetamină) se comercializează sub formă de tablete sau capsule. Pudra de culoare roz, alb sau galben se administrează prin inspirare pe nas, înghiŃire sau injectare. Consumatorii prezintă simptome fizice ca: stare de indispoziŃie, agresivitate, gândire confuză, insomnii, creşterea tonusului muscular. Meta–amfetamina cristalizată sau „ICE” – este produs de yakuza japoneză. LSD (Acid Lysergic) apare sub formă de tablete, pătrate, impregnate cu hârtie, micropicături, capsule. Se administrează pe cale orală, cu efecte după 30 de minute şi simptome fizice: deteriorarea percepŃiei, tulburări de vedere şi auz, halucinaŃii, stări de paranoia, pupile dilatate. Extasy (lectileum dioximetamina) sau MDMA este un drog din clasa „A” care se prezintă sub formă de tablete de culoare albă inscripŃionate cu o pasăre neagră sau turturea. Se produce în Anglia şi Ńările Europei de Vest. Se administrează oral, sub formă de capsule, fiind cunoscut ca drogul dansului dezlănŃuit cu simptome fizice: creşterea energiei, senzaŃie de sete, insomnii, stare depresivă, transpiraŃie, creşterea pulsului. Drogul atacă căile receptoare către creier, uneori producând distrugerea totală a acestora. Potrivit unor estimări, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord se consumă săptămânal între 500.000-1.000.000 de doze de extasy. Studiile efectuate au reliefat faptul ca SUA, Olanda, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Portugalia, Polonia şi Slovenia au cel mai mare număr de consumatori de droguri, iar bazinele cele mai uzitate pentru transportul drogurilor în Europa sunt: Marea Mediterană, Marea Adriatică, Marea Neagră, iar porturile cele mai solicitate: Istambul, Kazmir (principalele puncte de plecare şi transport al drogurilor spre Europa Occidentală), Coasta de Nord a Portugaliei şi ConstanŃa.




PriorităŃi în lupta antidrog

8.3.

PriorităŃile actuale ale luptei antidrog

Reconversia economiilor bazate pe producŃia de droguri presupune programe speciale de ajutorare, un proces de substituire a culturilor de plante opiacee, proces dificil deoarece culturile de coca, cannabis şi mac aduc venituri foarte mari în comparaŃie cu orice altă cultură de pe o suprafaŃă arabilă echivalentă. Plantele opiacee servesc nu numai la producerea drogurilor ci şi a unor medicamente, produse alimentare şi furaje.

109

În America Latină s-a iniŃiat un program de măsuri de distrugere a culturilor de coca prin folosirea unor produse chimice şi ierbicide, coordonat de SUA , având un caracter mai mult psihologic decât represiv. Pentru culturile de mac se aplică o tehnică a „pământului pârjolit”. În Tailanda şi Pachistan distrugându-se mii de hectare prin aceasta metoda. O atenŃie deosebita s-a acordat acŃiunilor de distrugerea a laboratoarele acestea devenind priorităŃi pentru AgenŃia de Combatere a Drogurilor din SUA. Divizia pentru Stupefiante a ONU s-a folosit tot mai des de sateliŃi, în scopul controlării zonelor din Bolivia, Thailanda, Peru, Pakistan, Afganistan, Turcia şi India, alocându-se fonduri financiare consistente. Programul ONU Contra Abuzului de Droguri derulează diferite programe de dezvoltare pe plan agricol, social şi sanitar, bazate pe modelul programelor aplicate în Asia, în Bolivia, Peru şi Columbia. În timp ce ONU finanŃează programe de cooperare internaŃională în vederea eradicării câmpurilor de coca (Ńările latino-americane) Banca Mondială şi F.M.I. impun acestor state o politică economică ultra-liberală care le determine să acŃioneze în mod contrar. ConvenŃia NaŃiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante semnată la 19 septembrie 1988 şi ratificată în 20 de state inserează în art.12 o serie de măsuri în vederea împiedicării determinării în scopuri ilicite a unor produse chimice. Statele semnatare ale ConvenŃiei se angajează să supravegheze comerŃul, în strânsă legătură cu producătorii, importatorii, exportatorii, engross-iştii şi cei care le desfac en-detail. Acestea au obligaŃia de a semnala autorităŃilor competente orice operaŃiune suspectă. łările semnatare ale ConvenŃiei se angajează să coopereze şi să facă schimb de informaŃii susceptibile care să intereseze serviciile de vamă şi poliŃia. În ceea ce priveşte vânzarea şi achiziŃionarea de precursori există o reglementare între Ńările membre ale CEE şi Ńări terŃe şi o directivă privind circulaŃia acestor produse în interiorul ComunităŃii Europene. Toate comenzile de produse prohibite sunt transmise către OCTRIS în scopul controlării atât a beneficiarilor cât şi a producătorilor. Se impune ca fiecare stat, la nivel naŃional, mai ales cele implicate în producŃia de droguri, să elaboreze strategii proprii de combatere a acestei activităŃi, să ia măsuri concrete împotriva organizaŃiilor criminale care au astfel de preocupări.




Traficul de droguri în România

8.4. Traficul de droguri în România 8.4.1. Factorii care facilitează traficul de droguri în România Dacă cu ani în urma România reprezenta doar o tara de tranzit pentru traficul de droguri acum putem spune ca aici se depozitează dar şi consuma cantităŃi din ce în ce mai mari.

110

Printre factorii care au facilitat traficul dar mai ales consumul de droguri în tara noastră putem aminti: - poziŃia geografică deosebită a României, devenind un „cap de pod” ce face legătura dintre Orient şi Occident, prin întreaga gamă a căilor de transport accesibile reŃelelor de traficanŃi; − situaŃia conflictuală dintre statele ex-iugoslave a făcut ca traficul de droguri să se transfere pe segmentul „rutei balcanice” care include şi Ńara noastră; − deschiderea graniŃelor României conferă organizaŃiilor criminale posibilităŃi de camuflare a drogurilor şi de tranzitare a teritoriului Ńării; − atragerea cetăŃenilor români în aceste activităŃi criminale, prin sume tentante, oferite de traficanŃi, în special din rândul celor cu antecedente penale ori dornici de înavuŃire rapidă, cetăŃenilor de origine română, care au părăsit Ńara în timpul regimului totalitar şi care au picat în plasa traficanŃilor de droguri; − în dorinŃa lor de expansiune, organizaŃiile criminale privesc România nu numai ca o Ńară de tranzit dar şi ca o piaŃă de desfacere a drogurilor; − în primii doi ani post-totalitari, datorită lipsei unui aparat poliŃienesc specializat în acest domeniu, dotat cu tehnică corespunzătoare, o legislaŃia insuficient de conturată au determinat încurajarea traficului de droguri. România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua rute balcanice de transport droguri, care porneşte din Turcia, traversează Bulgaria, intră în România, pe la Vama Ruse-Giurgiu, trece prin Bucureşti, traversează zona sub-carpatică spre vest şi intră în Ungaria pe la Vărsând, trece prin Budapesta, intră în Slovacia prin Rajka, ajunge în Cehia de unde pătrunde în Germania. O altă variantă a rutei balcanice: Istambul-ConstanŃa (pe Marea Neagră) - Bucureşti, după care continuă traseul spre vest. Tot din Bucureşti, iar un alt traseu traversează zona estică a României, intră în Ucraina, unde se formează alte două trasee: Polonia-Germania şi Slovacia-Cehia. 8.4.2. Măsuri de combatere a traficului de droguri Pentru combaterea traficului de droguri şi prevenirea consumului de droguri România a întreprins în ultimii ani o serie de masuri atât în plan instituŃional cat şi legislativ, astfel: În cadrul Ministerului de Interne s-au înfiinŃat Brigada de Combatere a Crimei Organizate cu competente în materie de combatere a traficului de droguri şi AgenŃia NaŃionale Antidrog având competente de prevenire a consumului de droguri, care împreună cu alte structuri s-au angajat în acŃiuni concrete estompare a acestui fenomen, obŃinând rezultate pozitive în depistarea unor reŃele de traficanŃi şi confiscarea a importante cantităŃi de stupefiante.

111

Prin Decretul nr.128 din 24.06.1992, România a aderat la ConvenŃia NaŃiunilor Unite împotriva traficului şi consumului ilicit de substanŃe stupefiante şi psihotrope de la Viena. S-a adoptarea legea privind stabilirea şi sancŃionarea infracŃiunilor la regimul substanŃelor stupefiante şi psihotrope, poate crea cadrul juridic necesar desfăşurării unei activităŃi eficiente în concordanŃă cu cerinŃele actuale internaŃionale; Au fost luate măsuri comune de către organele şi organizaŃiile interesate din România care asigură un control sever asupra producŃiei şi circuitului legal al substanŃelor şi produselor stupefiante, al precursorilor în fabricarea medicamentelor cu conŃinut stupefiant, a unităŃilor care cultivă mac opiaceu pentru uz medical cât şi a agenŃilor economici din industria chimic De asemenea au fost întreprinse măsuri de avizare de către ministerele de resort a importurilor şi exporturilor de substanŃe chimice esenŃiale şi precursori prevenindu-se astfel, cel puŃin până în prezent, înfiinŃarea în România de laboratoare clandestine de fabricare a drogurilor sintetice. 8.5.

Concluzii privind traficul de droguri Studiile efectuate de agenŃiile de aplicare a legii din Europa cu privire la evoluŃia fenomenului privind traficul de droguri au evidenŃiat următoarele concluzii: − profiturile deosebit de ridicate ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au făcut ca această activitate să fie sprijinită de partide politice, oficialităŃi şi personalităŃi cu funcŃii de stat; − -„zonele cenuşii” unde puterea autorităŃilor statului este slab reprezentată sau lipseşte cu desăvârşire reprezintă locurile ideale pentru culturile de plante opiacee şi funcŃionarea laboratoarelor de fabricare a drogurilor; − colapsul comunist din zona europeană a determinat ca Ńările din acest perimetru să între în preocupările organizaŃiilor criminale, fie ca principale tronsoane de transport, fie ca potenŃiale pieŃe de desfacere; − - pe zona Americii, principalele Ńări cultivatoare de plante opiacee şi producătoare de droguri sunt: în America de Sud – coca şi macul opiaceu, America Centrală – cannabis (marijuana, haşiş, ulei vegetal), America de Nord (Mexic) – principala Ńară unde se cultivă mac opiaceu (heroina), Asia de Est şi Sud-Est – macul opiaceu şi cannabisul, în Birmania, Laos, Thailanda, Vietnam-Triunghiul de Aur sunt instalate laboratoarele de rafinare a heroinei iar Thailanda şi Taiwanul sunt principalele producătoare de droguri sintetice; − Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay sunt folosite ca tronsoane de tranzit al drogurilor spre SUA şi Europa;

112

− pe continentul asiatic, principalele Ńări cultivatoare de plante opiacee şi producătoare de droguri sunt: în Asia de Sud – acul opiaceu, Sri-Lanka, Bangladesh, India şi Nepal-cannabisul, Asia de Vest (Afganistan) –macul opiaceu, Pakistan – laboratoare de extracŃie heroină,Afganistan, Pakistan, Liban, Kazakstan, Kargasta-cannabisul; − pe continentul african: în Maroc, Nigeria, Zair, Leshoto, Malawi, Africa de Sud, Uganda, Zambia-mac opiaceum., iar în Ghana exista laboratoare de extracŃie a cocainei-crack; − în Europa exista pieŃe de desfacere a cocainei, heroinei, haşişului, marijuanei şi drogurilor sintetice; − porturile turceşti Istambul şi Kazmir, cele portugheze şi spaniole sunt cele mai vizitate de către traficanŃii de droguri pentru Europa. łările unde se înregistrează cel mai mare număr de consumatori de droguri: − Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, consumatoare de „mate de coca”, Jamaica, consumatoare de droguri derivate din cannabis şi cocainacrack; − SUA, Canada – întreaga gamă de droguri; Mexic – droguri sintetice; − Indonezia, Malayezia, Filipine, Japonia, Coreea, Hong-Kong, droguri derivate din cannabis; Thailanda – droguri sintetice; − Sri-Lanka, Nepal şi Insulele Maldive – heroina; India – cea mai mare consumatoare de droguri sintetice; − Iran, Iordania, Arabia Saudită, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Yemen – consumatoare de cannabis; Israel – consumatori de droguri tari şi sintetice; − Kenia, Africa de Sud, Zambia – metaqualonă, iar Ghana, Leshoto, Nigeria, Senegal – cocaină; − Australia, Noua Zeelandă – heroină adusă din Ńările asiatice şi cocaină din America Latină, droguri sintetice: Noua Zeelandă; − Germania, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi Portugalia – consumatoare de droguri de toate categoriile. − Porturile turceşti Istambul şi Kazmir, cele portugheze şi spaniole sunt cele mai vizitate de către traficanŃii de droguri pentru Europa.

113

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Tratate şi monografii: Tical George, Blanda Petre, Edificare unui sistem international al drogurilor, Ed. Pildner, Târgoviste, 2003; Dragan J. – Aproape totul despre ...droguri, Editura Militară, Bucuresti, Dragan J. – Drogurile în viata românilor – vol. I, Editura “Magicart Design”, Bucuresti, 1996 Ioan Roibu, Alexandru Mircea – Flagelul drogurilor la nivel mondial si national, Editura Mirtor, Timisoara, 1997 Colectiv – Manualul politistului antidrog, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1993 Berchesan V., Pletea C-tin – Drogurile si traficanŃii de droguri, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 1998 T. Dima, Traficul şi consumul ilicit de stupefiante, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

TEMĂ DE REFLECłIE

Traficul de droguri, definiŃie, clasificare şi priorităŃi ale luptei antidrog MODELE DE ÎNTREBĂRI

Factorii care facilitează traficul de droguri în România: a. criza economica, şomajul, deschiderea graniŃelor; b. poziŃia geografica deosebita, atragerea persoanelor cu antecedente penale care au părăsit Ńara, deschiderea graniŃelor; c. apariŃia firmelor cu capital străin, legislaŃie permisiva, pauperizarea populaŃiei. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Răspuns corect : b

TEST DE AUTOEVALUARE

Masuri de combatere a traficului de droguri. Concluzii.

114

CAPITOLUL IX TERORISMUL

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaŃionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecŃie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins 9.1. Scurt istoric privind apariŃia şi evoluŃia terorismului 9.2. DefiniŃia şi trăsăturile terorismului 9.3. Forme de manifestare a terorismului 9.4. Structuri statale implicate în prevenirea şi combaterea terorismului 9.5. Măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului în România 9.6. Obiective în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului 9.7. CongruenŃa dintre criminalitatea organizată şi terorism 9.8. TendinŃe în evoluŃia fenomenului terorist 9.9. Aspecte psihologice ale strategiei terorismului contemporan

pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag. pag.

116 117 120 123 124 126 126 127 127

 Obiectiv general: Însusirea termenilor, trăsăturilor şi formelor de manifestare a terorismului  Obiective operaŃionale: Dezvoltarea abilitaŃilor de aplicarea a măsurilor de prevenire şi combatere a terorismului

= 3 ore

115

CAPITOLUL IX TERORISMUL 9.1.

Scurt istoric privind apariŃia şi evoluŃia terorismului

Cuvântul „terorism” este cunoscut omenirii de la începutul istoriei şi deriva din cuvântul de origine latina „teroare”, care înseamnă frica, teama. Pentru greci frica era o reacŃie la lucruri noi şi ciudate, neaşteptate şi periculoase, o reacŃie la schimbările politice majore. Încă din antichitate frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinŃei. ViolenŃa era calea aleasă pentru realizarea unui scop politic, îndreptată împotriva unei elite, contra unor pretendenŃi la putere sau împotriva populaŃiei pentru a o supune. În secolul al XII-lea şi XIII-lea terorismul a fost folosit ca armă politică printr-un ordin islamic secret – cunoscut sub denumirea populară de „Asasini” care a fost prima grupare ce a folosit crima planificată şi sistematică pentru a induce teroarea, pe termen lung, transformând atentatele în armă politică. În secolul XVIII, după revoluŃia franceza din 1789 acesta a fost tot mai des utilizat iar după cel de-al doilea război mondial actele teroriste s-au intensificat considerabil odată cu diversificarea formelor sale de manifestare. În secolul XIX grupările teroriste au săvârşit o serie de acŃiuni în principal, de hartuire, fără o eficacitate directa deosebita, cu scopul de a menŃine opinia internaŃională treaza. În secolul XX şi începutul secolului XXI terorismul internaŃional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebita, activităŃile teroriste internaŃionale culminând cu dramaticele evenimente de la 11 septembrie 2001 din New York, S.U.A., unde avioane camicaze au intrat în clădirile turnurilor Woald Trade Center, distrugându-le şi provocând moartea a mii de persoane. Tragedia produsă şi urmările acesteia au şocat întreaga lume şi au determinat regândirea fundamentala a strategiilor de securitate, prin faptul ca în concepŃia de siguranŃă naŃională a fiecărei entităŃi statale au fost incluşi noi vectori care sunt indisolubil legaŃi de evoluŃia globală a sistemului mondial de securitate. EvoluŃiile recente din arena internaŃională evidenŃiază faptul că strategiile globale de acŃiune împotriva terorismului trebuie fundamentate în primul rând pe argumentele solidarităŃii umane în combaterea ameninŃărilor la adresa păcii şi stabilităŃii mondiale, a violenŃei, sărăciei şi ignoranŃei. S-a demonstrat că terorismul reprezintă o puternică provocare la adresa democraŃiei, societăŃii civile, supremaŃiei legii, vieŃii şi demnităŃii individului şi necesita ca abordarea problematicii terorismului sa se facă nu sub aspectul controlului actelor criminale, ci sub aspectul apărării drepturilor omului. Dincolo de specificitatea originilor, obiectivelor şi mijloacelor predilecte de acŃiune ale organizaŃiilor teroriste, în geneza lor se regăsesc cel

116

mai adesea, evoluŃii de natură politică sau cu impact politic, dezvoltate pe diverse paliere, care conduc la dezvoltarea atitudinilor şi comportamentelor reactiv-radicale, extremiste, fanatice ale unor indivizi sau grupuri de indivizi interesate să acŃioneze conform propriilor interese şi viziuni. Ultimele studii reliefează că, organizaŃiile teroriste se cristalizează în jurul unui sistem valoric, de factură rasială, etnică şi/sau religioasă, sau al unor repere ideologice care generează motivaŃii cu implicaŃii politice De reŃinut că grupări teroriste cu cea mai mare coeziune internă şi implicit cele mai rezistente la confruntări de lunga durata, s-au dovedit a fi cele centrate în primul rând pe aceste sisteme valorice. Intr-o prima etapa, terorismul s-a caracterizat prin următoarele tipuri de atentate: răpirea de personalităŃi pentru obŃinerea unei răscumpărări şi adesea eliberarea teroriştilor deŃinuŃi, deturnarea de avioane, urmata în general de aceleaşi cerinŃe, jefuirea băncilor şi a armurăriilor, pentru “a susŃine” grupurile armate, sabotarea cailor ferate sau a unor instalaŃii industriale, otrăvirea apei potabile. În ultimii ani acestor caracteristici s-au adăugat cele privind folosirea bombelor în gări (gara Atocea din Spania) şi staŃii de metrou (Londra-Anglia), atentatelor sinucigaşe (persoane camicaze care poarta explozibili pe corp şi provoacă deflagraŃia sinucigându-se în locuri foarte aglomerate pentru a victimiza cat mai multe persoane) şi distrugerea de clădiri cu semnificaŃii deosebite pentru statul vizat de grupările teroriste. 9.2.

DefiniŃia şi trăsăturile terorismului

Terorismul constituie o ameninŃare la adresa securităŃii interne şi poate constitui o ameninŃare la adresa securităŃii internaŃionale, a relaŃiilor paşnice dintre state şi la adresa dezvoltării şi funcŃionarii instituŃiilor democratice în lume. Lupta împotriva terorismului este un proces pe termen lung, iar provocările pe care le generează acesta sunt de natura globala. Din aceste motive, este necesar un răspuns global din partea comunităŃii internaŃionale. În decursul timpului terorismul a cunoscut, în actele normative ale vremii, sau în opiniile unor oameni politici sau specialişti, numeroase definiŃii unele foarte generale, altele ambigue, vagi sau interpretabile. Astfel, în 1937 Liga NaŃiunilor, definea terorismul ca fiind toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg. Codul Federal al Statelor Unite defineşte terorismul prin folosirea ilegală a forŃei şi violenŃei împotriva unor persoane sau proprietăŃi, pentru intimidarea sau pedepsirea unui guvern, a populaŃiei civile, sau a unui segment de populaŃie, făcută în scopul atingerii unor obiective politice sau sociale. În legea adoptată în februarie 2001 în Marea Britanie, definiŃia actului de terorism este atât de largă încât include nu numai orice folosire a

117

violenŃei şi a ameninŃării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar şi “perturbarea sau interferenŃa serioasă în funcŃionarea unui sistem electronic.”De asemenea sunt considerate ca acte teroriste acŃiuni de ameninŃare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influenŃarea guvernului sau crearea unei stări de teroare. John F. Kennedy afirma ca terorismul este un alt tip de război – nou ca intensitate, vechi ca origine – un război al gherilelor, al rebelilor, al asasinilor; un război dus prin ambuscade, nu prin luptă, prin infiltraŃie, nu prin agresiune, în care victoria se obŃine prin erodarea inamicului şi nu prin angajarea lui. Paul Wilkinson definea terorismul ca fiind o formă de război clandestin nedeclarat şi neconvenŃional purtat fără niciun fel de reguli sau limitări umanitare. În dicŃionarul explicativ al limbii române terorismul are mai multe definiŃii astfel: “Totalitatea actelor de violenŃă comise de un grup sau de o organizaŃie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat”; „Folosirea sistematică a măsurilor de violenŃă şi de intimidare în vederea atingerii unui scop politic. Totalitate a actelor de violenŃă pe care le săvârşeşte o organizaŃie sau un regim politic”; „Folosirea sistematică a măsurilor de violenŃă şi de intimidare în vederea atingerii unui scop politic. Totalitate a actelor de violenŃă pe care le săvârşeşte o organizaŃie sau un regim politic” Comunitatea internaŃionala nu a elaborat o definiŃie a terorismului care sa fie unanim acceptata99. În scopul Deciziei Cadru a Consiliului din 13 iunie 2002, privind Combaterea Terorismului, şi a PoziŃiei Comune a Consiliului din 27 decembrie 2001, privind Aplicarea masurilor Specifice de Combatere a Terorismului, Uniunea Europeana a definit actele teroriste şi persoanele care săvârşesc acte teroriste. Uniunea Europeana considera actele teroriste ca fiind acte infracŃionale săvârşite în scopul intimidării grave a populaŃiei, sau în scopul obligării ilegale a unui Guvern sau a unei organizaŃii internaŃionale sa îndeplinească sau sa se abŃină de la îndeplinirea unui act, sau în scopul destabilizării grave sau a distrugerii structurilor politice, constituŃionale, economice sau sociale fundamentale ale unei tari sau organizaŃii internaŃionale. În scopul Deciziei Cadru a Consiliului din data de 13 iunie 2002 privind Combaterea Terorismului şi a PoziŃiei Comune a Consiliului din data de 27 Decembrie 2001 privind Aplicarea unor Masuri Specifice în Scopul Combaterii Terorismului, Uniunea Europeana a elaborat definiŃii ale următorilor termeni: 99

o definiŃie universal acceptata a actului terorist este prevăzuta de ConvenŃia InternaŃionala privind

Reprimarea Finantarii Terorismului din 1999

118

− − − −

Persoane, grupuri sau entităŃi implicate în acte teroriste; Act terorist; Grup terorist; Grup structurat;

„Persoane, grupuri şi entităŃi implicate în acte teroriste” reprezintă: − Persoanele care comit, sau încearcă sa comită acte teroriste, sau care participa ori facilitează comiterea de acte teroriste; − Grupurile şi entităŃile deŃinute sau controlate, direct sau indirect, de către astfel de persoane; persoane, grupuri şi entităŃi care acŃionează în numele, sau la dispoziŃiile unor astfel de persoane, grupuri şi entităŃi, incluzând fonduri derivate sau generate de proprietăŃi deŃinute sau controlate, direct sau indirect, de către astfel de persoane şi asociaŃi ai acestora, grupuri şi entităŃi. „Act terorist” - unul din următoarele acte intenŃionate care, având în vedere contextul ori natura sa, poate aduce prejudicii grave unei tari sau unei organizaŃii internaŃionale, dacă fapta este prevăzuta ca infracŃiune de legea naŃionala şi este comisa în scopul: - Intimidării în mod grav a populaŃiei, sau - Obligării ilegale a un Guvern sau a unei organizaŃii internaŃionale sa îndeplinească sau sa se abŃină de la îndeplinirea unui act, sau - Destabilizării grave sau distrugerii structurilor politice, constituŃionale, economice sau sociale fundamentale ale unei tari sau organizaŃii internaŃionale: − Atacuri la viata unei persoane, ce pot cauza moartea; − Atacuri la integritatea fizica a unei persoane; − Răpirea şi luarea de ostatici; − Cauzarea de distrugeri grave unei facilitaŃi publice sau Guvernamentale, unui sistem de transport, unei facilitaŃi de infrastructura, inclusiv unui sistem de informaŃii, unei platforme fixe aflata pe platoul continental, unui loc public sau proprietăŃi private, dacă este de natura sa pună în pericol viata umana, sau care generează pierderi economice majore; − Punerea stăpânirii pe o aeronava, nava sau alte mijloace de transport public sau transport al bunurilor; − Producerea, posesia, achiziŃia, transportul, furnizarea sau folosirea armelor, explozibililor, armelor nucleare, biologice sau chimice, precum şi cercetarea sau producerea armelor biologice sau chimice; − Răspândirea de substanŃe periculoase sau cauzarea de incendii, explozii sau inundaŃii, al căror efect consta în punerea în pericol a vieŃii umane; − Interferarea sau întreruperea alimentarii cu apa, energie sau orice alta resursa naturala fundamentala, al căror efect consta în punerea în pericol a vieŃii umane; 119

− AmeninŃarea privind comiterea oricăror acte, din categoria celor prevăzute la lit. (a) –(h); − Conducerea unui grup terorist; − Participarea la activităŃile unui grup terorist, inclusiv prin furnizarea de informaŃii sau resurse materiale, ori prin finanŃarea în orice fel a activităŃilor grupului, cunoscând faptul ca o astfel de participare contribuie la activităŃile infracŃionale ale grupului. „Grup terorist” – un grup structurat format din mai mult de doua persoane, înfiinŃat de o anumita perioada de timp şi care acŃionează concertat pentru comiterea de acte teroriste. „Grup structurat” – un grup care nu este format aleatoriu pentru săvârşirea imediată a unui act terorist, nu presupune un număr constant de membri şi nu necesită stabilirea, în prealabil, a rolului acestora sau a unei structuri ierarhice. Având în vedere definiŃiile prezentate putem afirma ca terorismul se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice acestui tip de lupta şi anume: − crearea terorii; − afectarea nu numai a individului ci şi a structurii sociale; − folosirea publicităŃii pentru inducerea fricii; − clandestinitatea; − atacul se dă asupra unor Ńinte aleatoare şi simbolice, inclusiv împotriva civililor; − se practica în grup constituit din persoane care nu au sentimente patriotice sunt neloiale statului sau naŃiunii. De asemenea grupările teroriste prezintă următoarele caracteristici: − selectarea combatanŃilor din categorii motivate social, ideologic sau religios, dedicate total unei cauze; − pregătirea specială în centre, tabere sau şcoli organizate pe teritoriul unor state permisive şi binevoitoare; − organizarea unor largi reŃele informative pentru găsirea şi studierea obiectivelor atacurilor, cu eficientă maximă în planul propagandistic şi accesibile atentatelor; − infiltrarea executanŃilor în Ńările şi obiectivele de atacat; − executarea prin surprindere a atacurilor. 9.3.

Forme de manifestare a terorismului

Formele de manifestare a terorismului sunt foarte diverse, ele pot fi clasificate după o serie de criterii astfel: După modalităŃile de executare: terorism direct şi terorism indirect; După mobilul sau intenŃia care stă la baza actului terorist: terorism de drept comun, terorismul social, terorismul politic, terorismul de stat;

120




Clasificarea terorismului

După spaŃiul în care se practică, al factorilor implicaŃi sau afectaŃi, precum şi din punctul de vedere al întinderii efectelor sale: terorism naŃional sau intern, terorismul internaŃional, terorismul biologic considerat unul de tip “acoperit”, necesitând o planificare de urgenŃă, care implică şi infrastructura sănătăŃii publice, terorismul asimetric ce constă în folosirea mijloacelor de luptă arhaice în antiteză cu armele moderne, terorismul hibrid care prezintă fenomenul ca un adevărat război care îşi pierde caracterul folcloric de odinioară şi devine o preocupare centrală atât pentru factorii de decizie din domeniul apărării cât şi pentru cei din domeniul ordinii publice, terorismul definit prin organizarea şi executarea unor atentate în numele unor nuclee de factură ecologistă, gherilele degenerate sunt un fenomen în care factorii constitutivi îi reprezintă „actorii de drept comun” care îşi împletesc activităŃile cu „actorii politici” (gherile, miliŃii, mişcări de eliberare naŃională), dând naştere la narco-gherile şi gherilele mutante care îşi motivează scopurile pe o plajă compusă din activităŃi de propagandă, de diferite ideologii coroborate cu activităŃi ilegale criminale. Terorismul este o ameninŃare tot mai gravă la adresa păcii şi stabilităŃii mondiale. Viitorologii şi specialiştii în terorism, au identificat ca perspectivă, cinci mari stadii în evoluŃia terorismului. Dintre acestea, trei noi mari tendinŃe ale acestuia sunt asociate cu schimbările din sistemul internaŃional, respectiv, superterorismul, terorismul etnic, religios şi anarhic şi „fenomenul zonei cenuşii” în care terorismul, violenŃa insurgentă şi lipsa legii, coexistă, celelalte două, respectiv terorismul de stat şi terorismul politic „tradiŃional”, continuându-şi traiectoria istorică evolutivă. Terorismul clasic este o caracteristica a anarho-terorismului clasic reprezentata de individualismul acŃional. Terorismul ante şi interbelic. Atentatul antebelic de la Sarajevo constituie punctul de tranziŃie spre noi forme de manifestare a terorismului: terorismul sponsorizat, terorismul de stat. Terorismul va deveni un mijloc de coerciŃie internă şi o formă de agresiune externă. Acesta în perioada interbelică, a provocat un val de asasinate politice şi violenŃe care au erodat statutul democratic al Ńărilor vizate de extremişti. Terorismul în timpul celui de-al II-lea Război Mondial a debutat printrun act terorist comis la 1 septembrie 1939, când un comando format din gradaŃii S.S. şi deŃinuŃi germani de drept comun au atacat postul de radio din Gleiwitz (la graniŃa cu Polonia) şi au împuşcat toate persoanele. Din păcate atentatele, actele teroriste comise în perioada celui de-al IIlea Război Mondial sunt considerate simple acte de război. Terorismul contemporan are punctul de plecare - dacă putem încerca sa fixam unul – în timpul celui de - al doilea război mondial odată cu ajutorul dat diferitelor naŃiuni ale Europei occidentale de către propaganda nazista, repunerea în discuŃie a imperiilor coloniale, războaiele succesive din sud-estul Asiei şi înfruntarea americano-sovietica aproape constanta. De

121

atunci încoace lupta nu a făcut decât sa se intensifice, sa se întindă în lumea întreaga, dar rămânând fidela aceluiaşi tip de scenariu. În perioada 1970-1978 grupările teroriste au săvârşit o serie de acŃiuni, în principal, de hartuire, fără o eficacitate directa deosebita, cu scopul de a menŃine opinia internaŃionala treaza. Terorismul se carcterizează, într-o prima etapa, prin patru tipuri de atentate: − răpirea de personalităŃi pentru obŃinerea unei răscumpărări şi adesea eliberarea teroriştilor deŃinuŃi; − deturnarea de avioane, urmata în general de aceleaşi cerinŃe; − jefuirea băncilor şi a armurăriilor, pentru “a susŃine” grupurile armate; − distrugerea de clădiri sau de instalaŃii de diferite tipuri în funcŃie de simbolica foarte subiectiva a teroristului, de moment. La toate aceste atentate se adăuga masuri destinate sa frapeze opinia internaŃională, cum ar fi cererea de publicare în ziare a “comunicatelor” şi difuzarea lor pe posturile de radio şi televiziune. Acesta s-a manifestat cu violenta atât în Europa, cat şi în America şi Orientul Mijlociu. În cele două Americi s-au generalizat asasinatele politice comise de Ku-Klux-Klan (Martin Luther King),şi gruparea Panterele negre formata din negri extremişti. În Asia, Coreea de Nord s-au înfiinŃat tabere de pregătire a teroriştilor. Începând cu anul 1968 s-au intensificat actele teroriste comise de grupările irlandeze care în prezent s-au diminuat considerabil odată cu intrarea în parlament a unor lideri marcanŃi. Decizia funestă de a răzbuna înfrângerile arabe şi de a pedepsi Israelul cu ajutorul terorismului internaŃional a marcat începutul unei ere în folosirea premeditată a teroarei internaŃionale. Cele mai violente acte teroriste din ultimii zece ani au fost comise de gruparea terorista Al Qaida, condusă de OSAMA BINLADEN, ce au culminat, la 21 septembrie 2001, cu distrugerea turnurilor WOLD TRADE CENTER din NEW YORK, S.U.A.,iar sute de persoane au decedat. Acest eveniment a generat modificări substanŃiale atât la nivel geopolitic, cât şi socio-economic schiŃând o nouă arhitectură mondială, întrucât din acest moment terorismul internaŃional a fost considerat o ameninŃare serioasă pentru întreaga omenire. Preşedintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, în raportul privind Starea NaŃiunii, prezentat în faŃa Congresului american, al cărui centru de greutate a fost fundamentat pe trei idei principale, afirma: - lupta împotriva terorismului este prioritatea absolută a lumii civilizate. - atenŃia coaliŃiei antiteroriste va fi preponderent îndreptată asupra Ńărilor din „Axa răului” ( Afganistan, Irak, Coreea de Nord, Iran). - Statele Unite ale Americii îşi rezervă dreptul de a uza de lovituri militare „PREVENTIV”.

122

Totodată tragicele evenimente au determinat, la nivel internaŃional, modificări de poziŃie şi atitudinale ale S.U.A., care au constat în principal în: - schimbarea atitudinii S.U.A. faŃă de războiul dus de Rusia în Cecenia; - China a fost primită ca membră cu drepturi depline în OrganizaŃia Mondială a ComerŃului; - Pakistanul a primit imediat un ajutor economic nerambursabil; - SUA şi-au mărit semnificativ cheltuielile pentru înarmare; - s-au intensificat contactele SUA cu Ńările membre ale Ligii arabe; - dolarul a scăzut dramatic la New York Stock Exchange; - Turcia a beneficiat de un ajutor pentru sporirea cheltuielilor militare; - s-au ascuŃit diferendele de opinie dintre statele membre ale Uniunii Europene şi SUA; - schimbarea de optică a Statelor Unite ale Americii asupra extinderii NATO; Concomitent, România s-a raliat din prima clipă, contribuind cu întreg potenŃialul material şi uman disponibil, la eforturile comunităŃii internaŃionale de contracarare a acestui flagel, Ńara noastră comportându-se ca un membru de facto al AlianŃei Nord-Atlantice. După 10 ani de căutări, la data de 02.05.2011 liderul Al Qaida, a fost identificat în Pakistan şi ucis împreuna cu unii membrii ai familiei de către forŃele speciale americane. 9.4.

Structuri statale terorismului

implicate

în

prevenirea

şi

combaterea

Consiliul Suprem de Apărare a łării împreună cu Parlamentul, PreşedinŃia, guvernul şi alte instituŃii realizează ansamblul instituŃiilor publice, legal constituite, ce au responsabilităŃi privind concepŃia, planificarea, organizarea şi controlul acŃiunilor întreprinse în acest domeniu. CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A łĂRII este consacrat ca „autoritate coordonatoare a ansamblului de măsuri, instituită în scopul apărării şi siguranŃei naŃionale”. Acest organism analizează şi aprobă documentele de cooperare dintre instituŃiile statului cu atribuŃiuni în domeniu, aprobă concepŃia de întrebuinŃare în timp de pace sau de război a forŃelor ce compun sistemul naŃional de apărare şi ordine publică, analizează şi adoptă planurile de înzestrare ale instituŃiilor cu sarcini în domeniul apărării naŃionale, siguranŃei şi ordinii publice. PARLAMENTUL exercită conducerea şi controlul asupra activităŃilor din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranŃei naŃionale, direct sau indirect, prin Comisiile de specialitate. INSTITUłIA PREŞEDINłIEI garantează respectarea drepturilor fundamentale ale cetăŃenilor, veghează la aplicarea ConstituŃiei şi la buna funcŃionare a autorităŃilor publice. În calitatea sa de comandant al forŃelor armate, Preşedintele României poate dispune măsuri excepŃionale, iar dacă situaŃia pune în pericol democraŃia şi statul de drept, poate institui starea de asediu, starea de urgenŃă, mobilizarea parŃială sau totală, conform legii.

123

GUVERNUL ROMÂNIEI este abilitat să aplice măsurile legale de apărare, ordine publică şi siguranŃă naŃională. MINISTERUL ADMINISTRAłIEI ŞI INTERNELOR reprezintă instituŃia cu pondere în acŃiunile de prevenire şi combatere a acŃiunilor teroriste. POLIłIA ROMÂNĂ Pentru prevenirea şi combaterea fenomenului, PoliŃia Română execută următoarele activităŃi: − Asigură direct sau în cooperare cu alte instituŃii abilitate potrivit legii, executarea controalelor şi intervenŃiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive; − Asigură conform legii protecŃia magistraŃilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaŃa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninŃări; − Exercită controlul asupra respectării regimului materialelor radioactive şi nucleare, substanŃelor toxice şi stupefiante, precum şi asupra altor obiecte şi materii supuse autorizării, potrivit legii; − Îndeplineşte împreună cu celelalte instituŃii abilitate misiuni de asigurare a protecŃiei înalŃilor demnitari, români şi străini, pe timpul prezenŃei lor în România, precum şi misiuni de pază a sediilor de lucru şi a reşedinŃelor acestora; − Execută măsuri de asigurare a ordinii publice în timpul acŃiunilor de neutralizare a obiectelor suspecte care pot prezenta pericol public; − Realizează activităŃi de prevenire şi combatere a criminalităŃii economico-financiare, corupŃiei, a crimei organizate şi fenomenului infracŃional transfrontalier; − Desfăşoară activităŃi de prevenire şi combatere a migraŃiei ilegale. COMITETUL INTERMINISTERIAL constituit la nivelul Ministerului FinanŃelor Publice, pentru punerea în aplicare a prevederilor din rezoluŃia 1333/2000 a Consiliului de Securitate al NaŃiunilor Unite, are rolul de a identifica şi implementa măsurile necesare în vederea blocării fondurilor şi a altor venituri financiare ale organizaŃiilor teroriste sau entităŃilor asociate cu acestea, în cadrul căruia pe lângă reprezentanŃi ai Băncii NaŃionale, Serviciului Român de InformaŃii, Serviciului de InformaŃii Externe, îşi desfăşoară activitatea şi un reprezentant al PoliŃiei Române.




Măsuri de prevenire şi combatere a terorismului

9.5.

Măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului în România

ActivităŃile teroriste au fost de nenumărate ori consemnate drept acte de transgresiune, ce au drept scop anihilarea drepturilor omului, libertăŃile sale fundamentale şi democraŃia, ameninŃând integritatea teritorială, pacea internaŃională şi securitatea, destabilizând guvernele legal constituite, având numeroase alte consecinŃe nefaste din punct de vedere economic şi al dezvoltării sociale a statelor afectate de acest fenomen.

124

Pentru prevenirea şi combaterea actelor de terorism, PoliŃia Română execută misiuni specifice în vederea bunei desfăşurări a activităŃii în cadrul aeroporturilor, gărilor, centrelor comerciale aglomerate, a unităŃilor de învăŃământ, concomitent cu întărirea potenŃialului informativ incident sferei de manifestare a acestuia. O pondere importantă în ansamblul activităŃilor poliŃieneşti o au măsurile de ordine publică, dispuse în apropierea ambasadelor, reşedinŃelor unor diplomaŃi sau a sediilor unor organisme internaŃionale. ForŃele şi detaşamentele de intervenŃie rapidă sunt în permanenŃă pregătite să intervină împotriva persoanelor sau grupurilor de infractori cu potenŃial criminogen ridicat, care aduc atingere sau perturbă grav ordinea publică ori pentru capturarea elementelor teroriste, alături de alte forŃe, în cazul producerii unor asemenea evenimente. O atenŃie deosebită, se acordă pentru deplasarea în condiŃii de maximă siguranŃă a coloanelor oficiale în trafic, ştiut fiind faptul că, acestea parcurg locuri publice, cu deschideri ample sau foarte aglomerate, favorizatoare pentru atacuri de asemenea natură. În acelaşi timp, se acŃionează pentru intensificarea activităŃilor pe linie de arme, muniŃii, explozivi şi substanŃe toxice, pentru cunoaşterea operativă a persoanelor care au un comportament violent, sau intenŃionează să folosească ilegal astfel de materiale. Un segment important al activităŃilor din acest domeniu, îl reprezintă asigurarea măsurilor de prevenire a sustragerilor de explozivi, materiale radioactive şi substanŃe toxice, de la obiectivele care le produc sau le întrebuinŃează în procesul de producŃie. Măsurile întreprinse, au scos în evidenŃă faptul că noile forme de manifestare a criminalităŃii economico-financiare cu interpunere directă în zona de manifestare a fenomenului terorist, respectiv jocurile de noroc şi activităŃile din cluburi şi cazinouri, au scos în evidenŃă faptul că, aceste activităŃi ilicite, prezintă un grad sporit de periculozitate, din cauza penetrării şi participării la comiterea acestor infracŃiuni, a unor cetăŃeni străini interesaŃi „în spălarea” unor sume impresionante, obŃinute prin corupŃie, evaziune fiscală şi contrabandă, cărora încearcă să le dea caracterul licit, necesar reinvestirii în afaceri „curate”. Totodată, a fost remarcată multiplicarea accelerată a formelor şi procedeelor de contrabandă cu valută, obŃinută prin operaŃiuni ilegale de export şi trecerea peste graniŃă sub formă lichidă a valutei ori transferul prin bănci, a sumelor rezultate din operaŃiunile ilicite desfăşurate pe teritoriul României, mai ales prin încheierea unor contracte de asistenŃă, de prestări servicii ori know-how, fapt ce a determinat adoptarea unor metodologii de lucru care să conducă la reducerea potenŃialităŃii acestor forme de criminalitate.

125

9.6.

Obiective în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului

Realizarea unui sistem naŃional de siguranŃă publică eficient, pentru prevenirea şi descoperirea fenomenelor de încălcare a acestuia, susŃinut de un cadru legislativ modern, o structură interdepartamentală şi o logistică adecvată; Cunoaşterea, evaluarea şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea acŃiunilor care afectează siguranŃa naŃională; Informarea oportună a factorilor de decizie asupra situaŃiei operative, a evenimentelor şi faptelor ce se pot constitui în ameninŃări la adresa siguranŃei naŃionale; PerfecŃionarea structurilor organizatorice şi creşterea nivelului de profesionalizare a forŃelor de ordine publică; Gestionarea situaŃiilor de conflict social apărute, prin identificarea şi eliminarea cauzelor generatoare, în vederea asigurării controlului şi limitarea consecinŃelor acestora; Promovarea unor forme moderne de cooperare şi colaborare între structurile cu atribuŃiuni specifice în asigurarea siguranŃei naŃionale, astfel încât să se realizeze o interoperabilitate deplină a instituŃiilor abilitate; Consolidarea relaŃiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre NATO şi UE, dezvoltarea legăturilor cu cele aparŃinând altor state, precum şi continuarea participării forŃelor de ordine publică la misiuni internaŃionale. LecŃia fundamentală a istoriei ne demonstrează fără echivoc, faptul că ecuaŃia ECHILIBRU - SIGURANłĂ a fost, este şi va rămâne cheia de boltă a coexistenŃei paşnice, a progresului şi dezvoltării. Aceeaşi axiomă oglindeşte cu fermitate realitatea că mult prea multele exemple ale antitezei existenŃiale bine-rău, au dat câştig de cauză parŃii malefice, prin aceasta omenirea însăşi pierzând orizonturi, speranŃe şi valori, care s-au dovedit uneori a fi irecuperabile. CongruenŃa dintre criminalitatea organizată şi terorism ImportanŃa depistării şi investigării legăturilor dintre crima organizată şi terorism, în actualul context internaŃional, nu trebuie în nici un caz subestimată, deoarece, este necesară nu numai identificarea indivizilor implicaŃi, ci şi anihilarea resurselor acestor organizaŃii. Teoretic, se poate aprecia că organizaŃiile criminale şi cele teroriste întrunesc numeroase caracteristici comune, care permit o strânsă cooperare între acestea , astfel: − Au o structură înalt ierarhizată, fiecare etaj decizional având competenŃe şi sarcini bine stabilite. − Uzitează de acoperiri oficiale, pentru activităŃi ilicite de amploare − Folosesc violenŃa, ca principală regulă de acŃiune. În ultima perioadă asistăm la o îngrijorătoare interferare între crima organizată şi terorism, rezultanta constituind o nouă formă de ameninŃare,

9.7.

126

cauza apariŃiei şi dezvoltării acesteia fiind dispariŃia unor „sponsori” tradiŃionali ai terorismului. Astfel, în prezent, suportul financiar al activităŃilor organizaŃiilor teroriste este susŃinut, în principal, de activităŃi infracŃionale cum ar fi: − contrabanda; − evaziunea fiscală; − deturnarea de credite; − traficul de stupefiante, armament, muniŃie, explozivi, monedă falsă; − trafic ilegal de persoane; − obŃinerea ilegală de fonduri prin utilizarea violenŃei sau ameninŃarea cu folosirea acesteia. Totodată, specialişti în combaterea fenomenului, afirmă că, în rândul organizaŃiilor teroriste este răspândită pe scară din ce în ce mai largă, metoda folosirii produselor rezultate din infracŃiuni de drept comun pentru finanŃarea propriilor acŃiuni, ceea ce pentru instituŃiile abilitate să lupte împotriva acestui flagel, constituie un serios motiv de îngrijorare. 9.8.

TendinŃe în evoluŃia fenomenului terorist EvoluŃia fenomenului terorist în cursul ultimilor ani a evidenŃiat noi tendinŃe majore în ceea ce priveşte modalitatea de acŃiune: - tendinŃa de a organiza atacuri împotriva unor mari aglomerări urbane; - tendinŃa de a organiza atacuri cu substanŃe letale; - tendinŃa de a organiza atacuri care sa pună în pericol economiile naŃionale, prin detonarea unor bombe în centre financiare şi comerciale de mare importanta; - escaladarea atacurilor soldate cu luarea de ostatici în scopul de a obŃine fonduri de la familie, guverne; - intensificarea colaborării cu grupări teroriste şi grupări ale crimei organizate; - proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu. Amploarea deosebita luata de aceste procedee de acŃiune îşi are originea în factori de ordin psiho-social şi în fanatismul caracteristic terorismului din lumea contemporana. 9.9.

Aspecte psihologice ale strategiei terorismului contemporan Terorismul reprezintă o strategie care se bazează – prin intermediul mass-media, a martorilor oculari – pe impactul psihologic, acest impact psihologic devinind mai important decât rezultatul acŃiunilor teroriste. În fapt, toate formele de lupta conŃin un element psihologic important care vizează atât scăderea moralului inamicului prin îngrozire, cat şi întărirea forŃelor proprii, a încrederii în sine şi a voinŃei de a lupta. Or intenŃia terorismului este de influenŃare a unui public având scopul de a induce sentimentul de frica în populaŃie sau intr-o parte a populaŃiei.

127

Un alt element esenŃial al psihologiei teroriste este producerea unui soc masiv în rândul populaŃiei prin intermediul unor atentate indiscriminatorii care induce populaŃiei ideea ca oricine poate fi vizat, oricând, oriunde. Aceasta duce la intimidarea populaŃiei, la forŃarea ei de a lua atitudine fata de autorităŃi. Aceasta ameninŃare difuza reprezintă un atu psihologic care trebuie luat în seama. Un instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate populaŃiei şi regimului politic Ńinta îl constituie provocarea. Atacurile teroriste Ńin sa atragă reacŃii represive din partea regimului. Masurile de securitate care se iau – urmare a atacurilor teroriste – împreuna cu reacŃiile punitive afectează parte a populaŃiei care nu este implicata în acŃiunile teroriste, guvernul devenind astfel nepopular. PopulaŃia se simte în nesiguranŃa, nemaiavând încredere în posibilitatea guvernului de a-i apăra. NeputinŃa guvernului de a acŃiona eficient în fata sfidării teroriste, indiferent de raportul de forte care este favorabil autorităŃilor, reprezintă alt atu psihologic important în cadrul strategiei grupurilor teroriste. Deşi factorii de stres ai terorismului sunt mai puŃin copleşitori decât cei din timpul războiului clasic, ei au impact atât asupra victimelor directe cât şi asupra martorilor pasivi la distrugere. Actele teroriste produc reacŃii de stres datorita socului creat de eveniment, violarea brusca a cadrului familiar şi apariŃiei sentimentului de pierdere a controlului.

128

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tratate şi monografii: De Jong, J., Komproe, I. & van Ommeren, M. (2003), ,,Terrorism, Human-Made and Natural Disasters as a Profesiional and Ethical Challenge to Psychiatry”, in International Psychiatry. Bulletin of the Board of International Affairs of the Royal College of Psychiatrists, issue 1/July; Galea, S., Resnick, H., Ahern, J., et al. (2002), ,,Posttraumatic Stress Disorders in Manhattan, New York City, after the September 11th Terrorist Attacks”, in Journal of Urban Health, 79; Herman, D., Felton, C. & Susser, E. (2002), ,,Mental Health Needs in New York State Following the September 11th Attacks”, in Journal of Urban Health, 79; Terorism – Antiterorism, Contraterorism – general dr. Gheorghe Arădăvoaicei, general dr. Dumitru Iliescu, maior Dumitru NiŃă, Ed. Antet, Bucureşti, 1997; Terorismul – analiză psihosociologică – Anghel Andreescu şi NiŃă Dan; TEMĂ DE REFLECłIE

Structuri statale implicate în prevenirea şi combaterea terorismului MODELE DE ÎNTREBĂRI Precizati care sunt trasatuilr torismului: a. crearea terorii, folosirea publicităŃii pentru inducerea fricii, b. clandestinitatea; c. rapirea de persoane, amenintarea autoritatilor statului, se savarseste in grup organizat; d. Deturnarea de avioane, exercitaarea violentei asupra unor institutii scolare, vizeaza nu numai individul ci si colectivitatea RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspuns corect : a.

TEST DE AUTOEVALUARE

Măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului în România

129