Autohtoni şi alogeni la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. 9737255496, 9789737255495 [PDF]

Zitiervorschau

MIRCEA NEGRU

AUTOHTONI ŞI ALOGENI LA DUNĂREA DE JOS ÎN MILENIUL I d. Hr.

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României NEGRU, MIRCEA Autohtoni şi alogeni la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. / Mircea Negru – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 176 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN (10)973-725-549-6 (13)978-973-725-549-5 902(398.2)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE Ilustraţii: Mircea NEGRU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 30.04.2006; Coli tipar: 11 Format: 16/61×86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83 Tel./fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE MIRCEA NEGRU

AUTOHTONI ŞI ALOGENI LA DUNĂREA DE JOS ÎN MILENIUL I d. Hr.

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2006

Din momentul în care lupta dintre daci şi romani s-a hotărât în favoarea acestora din urmă, civilizaţia romană a unificat sub steagul său tot bazinul fluviului. Romanii au influenţat şi au fost influenţaţi şi o întreagă cultură deosebită, romanismul danubian… a luat naştere. (Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene)

CUPRINS

I. Introducere ……………………………………………………… I.1. Motivaţie ……………………………………………………... I.2. Izvoarele scrise ……………………………………………….. I.3. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetărilor arheologice ………………………………………………..

9 9 10

II. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică …………………... II.1. Contextul istoric în lumina izvoarelor scrise ………………... II.2. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică ………………….. II.2.1. Habitatul ……………………………………………… II.2.2. Economia ……………………………………………... II.2.3. Viaţa spirituală ………………………………………... II.2.4. Cronologia ……………………………………………. II.3. Alogeni în secolele I î.Hr.-I d.Hr. …………………………… II.3.1. Bastarnii. Cultura Poieneşti-Lukaşevska ……………... Geto-dacii în perioada clasică, în lumina izvoarelor narative (texte selectate) …………………………………………………… Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

14 14 15 15 19 23 30 31 31

III. Geto-dacii din provinciile Imperiului Roman ………………. III.1. Organizarea provinciilor Moesia şi Dacia ………………….. III.2. Populaţia autohtonă în Moesia în secolele I-III d.Hr. ……….. III.2.1. Habitatul ……………………………………………... III.2.2. Viaţa spirituală ………………………………………. III.3. Implementarea civilizaţiei romane în Dacia ………………... III.4. Autohtonii în provincia Dacia ……………………………… III.4.1. Habitatul rural ………………………………………... III.4.2. Viaţa economică ……………………………………... III.4.3. Viaţa spirituală ……………………………………….

40 40 43 43 44 45 48 50 51 52 5

12

33 33 35

6

Daco-romanii în lumina izvoarelor narative (texte selectate) …… Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

53 55 59

IV. Civilizaţia dacilor liberi în secolele II-IV d.Hr. ……………... IV.1. Geto-dacii din Muntenia. Cultura Militari-Chilia ………….. IV.1.1. Scurtă istorie în lumina izvoarelor scrise ……………. IV.1.2. Habitatul ……………………………………………... IV.1.3. Viaţa economică ……………………………………... IV.1.4. Viaţa spirituală ………………………………………. IV.2. Dacii de la est de Carpaţi …………………………………… IV.2.1. Scurt istoric ………………………………………….. IV.2.2. Habitatul ……………………………………………... IV.2.3. Viaţa economică ……………………………………... IV.2.4. Viaţa spirituală ………………………………………. IV.3. Dacii de la nord şi nord-est de Carpaţi în secolele I – II d.Hr. Cultura Lipiţa ………………………………………………. IV.3.1. Scurt istoric ………………………………………….. IV.3.2. Habitatul ……………………………………………... IV.3.3. Viaţa economică ……………………………………... IV.3.4. Viaţa spirituală ………………………………………. IV.4. Cultura tumulilor carpatici …………………………………. IV.4.1. Habitatul ……………………………………………... IV.4.2. Viaţa economică ……………………………………... IV.4.3. Viaţa spirituală ………………………………………. IV.5. Cultura Sântana – Arad …………………………………….. IV.5.1. Scurt istoric ………………………………………….. IV.5.2. Habitatul ……………………………………………... IV.5.3. Viaţa economică …………………………………….. IV.5.4. Viaţa spirituală ………………………………………. Dacii liberi în lumina izvoarelor narative ………………………... Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

63 63 63 65 65 67 68 68 70 70 72 73 73 75 76 78 80 80 81 84 86 86 87 87 88 89 90 92

V. Alogeni la Dunărea de Jos în secolele I-III d.Hr. ……………. V.1. Sarmaţii roxolani ……………………………………………. V.1.1. Scurt istoric …………………………………………… V.1.2. Habitatul şi viaţa cotidiană …………………………… V.1.3. Viaţa spirituală ………………………………………...

98 98 98 99 99

Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

100 101

VI. Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr. ……………………... VI.1. Contextul istoric ……………………………………………. VI.2. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov ……………………… VI.2.1. Din istoria goţilor ……………………………………. VI.2.2. Habitatul ……………………………………………... VI.2.3. Viaţa economică ……………………………………... VI.2.4. Viaţa spirituală ………………………………………. Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr. în lumina izvoarelor narative Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

102 102 107 107 110 111 111 114 116 117

VII. Romanitatea dunăreană şi populaţiile alogene în secolele V-VII VII.1. Romanitatea dunăreană ……………………………………. VII.1.1. Introducere ………………………………………….. VII.1.2. Habitatul …………………………………………….. VII.1.3. Viaţa economică ……………………………………. VII.1.4. Viaţa spirituală ……………………………………… VII.1.5. Periodizare şi cronologie …………………………… VII.2. Populaţiile alogene în secolele V-VII ……………………... VII.2.1. Hunii ………………………………………………... VII.2.2. Gepizii ………………………………………………. VII.2.3. Avarii ……………………………………………….. VII.2.4. Slavii ………………………………………………... VII.2.5. Bulgarii ……………………………………………... Autohtoni şi alogeni în secolele V –VII în izvoarele narative ……. Bibliografie selectivă ……………………………………………... Planşe ……………………………………………………………..

119 119 119 120 122 127 129 130 130 131 133 134 138 139 141 143

VIII. Etnogeneza românilor în context sud-est european ………. VIII.1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice şi izvoarelor scrise ………………………………… VIII.2. Cultura Dridu – aspectul arheologic al sintezei româneşti VIII.3. Polemici politice pe teme de istorie veche central şi sud-est europeană …………………………………………………. VIII.3.1. Etnogeneza românilor în context sud-est european. Între demers ştiinţific şi ideologii politice ………………..

150 150 150 154 154 7

VIII.3.2. Problema germanică ……………………………….. VIII.3.3. Problema slavă ……………………………………... VIII.4. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare? ………………………………………………………. VIII.5. Continuitate şi romanizare; romanici şi români VIII.5.1. Primele contacte cu civilizaţia romană …………….. VIII.5.2. Continuitatea dacică şi romanizarea în provinciile române dunărene ……………………………………... VIII.5.3. Romanitate, romanici, români ……………………... Bibliografie selectivă ………………………………………………. Abrevieri bibliografice ……………………………………………. Lista localităţilor menţionate în text ……………………………..

8

161 162 163 164 164 165 168 170 170 172

I. INTRODUCERE

I.1. Motivaţie Istoria regiunii de la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. este consecinţa directă a prezenţei Imperiului Roman, apoi Imperiului Bizantin în această regiune, şi exprimă relaţiile acestora cu populaţiile autohtone sau alogene aflate în afara graniţelor lor. Tabloul demografic şi cultural, în lumina descoperirilor arheologice şi a izvoarelor scrise, permite observarea şi discutarea unor probleme de continuitate şi discontinuitate, tradiţie şi inovaţie în evoluţia istorică a regiunii. Izvoarele scrise amintesc cu predilecţie evenimentele politice, militare şi religioase, fără a oferi, de obicei, informaţii cu privire la realităţile economice şi etnice cotidiene. Datele arheologice acoperă lacunele izvoarelor narative cu prezentarea culturilor materiale şi spirituale, deopotrivă ale populaţiilor autohtone şi ale celor alogene în acest spaţiu. Prin intermediul rezultatelor cercetărilor arheologice sunt relevate aspecte ale vieţii cotidiene (habitat şi ocupaţii) şi spirituale (rituri şi ritualuri funerare, manifestări artistice, religioase şi magice), care suferă transformări majore pe parcursul primului mileniu al erei creştine. Un vas de lut, o fusaiolă, o seceră, un brăzdar de plug, o talangă pentru animale, o cruce incizată pe un fragment de vas pot conţine tot atâta informaţie, dacă nu chiar mai multă, cât o cronică scrisă despre întâmplări care au avut loc la sute şi mii de kilometri şi, uneori, la zeci sau chiar sute de ani distanţă. Dar lucrul cel mai important este că ele au existat în realitate, în timp ce sursele scrise – fără discuţie, extrem de utile – au fost trecute prin filtrul ideilor, intereselor şi sentimentelor celor ce le-au lăsat posterităţii ori ale celor ce le-au interpretat. Filtrele acestea ne-au pus în faţă tipare, scheme şi teorii, eludând subiecţii acestei istorii, oamenii cu viaţa lor de zi cu zi. Schimbarea mentalităţii, fixate în secolul al XIX-lea, supranumit şi al naţiunilor, cu ideea de apartenenţă la o civilizaţie creştină comună Spaţiului European, va aduce cu sine dispariţia tentaţiilor de a falsifica istoria prin scenarii dinainte stabilite sau prin omisiuni. În contextul actualei 9

construcţii europene, revizuirea istoriei sud-estului Europei sine ira et studio este o provocare fără precedent. Doar analiza critică a izvoarelor scrise şi publicarea ritmică, competentă şi completă a rezultatelor cercetărilor arheologice pot aduce contribuţii reale la luminarea unor perioade în care s-au format sau s-au aşezat popoarele ce locuiesc şi azi în partea de sud-est a Europei. I.2. Izvoarele scrise Cu privire la mileniul I d.Hr. la Dunărea de Jos, izvoarele scrise nu au fost foarte numeroase sau amănunţite. Ele sunt însă punctul de plecare în orice studiu privind realităţile istorice şi arheologice din această regiune. Cunoaşterea lor este obligatorie pentru arheologi şi istorici, dar ele nu trebuie întotdeauna luate ad literam. Motivaţiile sunt simple: autorii lor aveau sentimente de repulsie faţă de lumea barbară, văzută ca un pericol pentru romanitate; ei considerau drept demne, nu neapărat în sens pozitiv, de a fi menţionate doar invaziile barbare care produceau distrugeri şi panică în lumea romană, apoi bizantină; informaţiile pe care le primeau erau filtrate de cei care le puneau la dispoziţie etc. Cu toate aceste inexactităţi, umane până la urmă, izvoarele narative au un mare merit: redau atmosfera fiecărei epoci la care se referă din punctul de vedere, cel mai adesea, al autorităţii administrative romane, şi apoi bizantine. Fără ele orice demers istoric este din start incomplet. Acestea sunt suficiente motive pentru care izvoarele scrise constituie un instrument de lucru pentru istoricii care abordează realităţile mileniului I d.Hr. la Dunărea de Jos. Scriitorul latin Plinius cel Bătrân a fost un militar de carieră ce şi-a găsit sfârşitul la comanda flotei romane de la Misenum, în timpul cunoscutei erupţii a Vezuviului din anul 79 d.Hr. În Naturalis Historia (Istoria naturală), el şi-a propus o descriere a lumii naturale, dar a introdus şi informaţii de etnografie şi de istorie a artei. În acest context, Plinius cel Bătrân menţionează pe geţi, numiţi daci de către romani, ca fiind locuitori în regiunea Dunării de Jos. Senator, consul, proconsul al Africii şi guvernator al provinciei Pannonia, Dio Cassius a fost şi unul din istoricii romani de limbă greacă. Lucrarea Romaike Istoria (Istoria romană), scrisă de el, cuprinde evenimentele dintre anii 69 î.Hr. şi prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr. Ea este principalul izvor scris, dintre cele păstrate, cu privire la războaiele dintre daci şi romani din anii 101-102 şi 105-106. 10

Tertulian a fost considerat primul autor creştin, datorită lucrării sale Adversus Iudaeos (Împotriva iudeilor). El enumeră pe daci printre popoarele care s-au convertit la creştinism încă din secolele II-III d.Hr. Privită cu rezervă de istorici, afirmaţia sa nu poate fi neglijată. Astfel, prezenţa unor comunităţi creştine nord-dunărene bine organizate în secolul al IV-lea, păstorite de episcopul Ulfila, ar fi mai uşor de explicat. Istoricul latin Ammianus Marcellinus a fost un ofiţer în armata romană, care a trăit între anii 330 şi 400 d.Hr. În lucrarea Rerum gestarum libri XXXI (Istoria romană în 31 de cărţi) acesta a descris evenimentele dintre anii 96-378. Din păcate s-au păstrat doar cărţile XIV-XXXI, care se referă la perioada 353-378. Iordanes a fost un got romanizat, care, la mijlocul secolului al VI-lea, a scris Romana (Faptele romanilor) şi Getica. A doua carte conţine date importante privind istoria Europei de Sud-Est, respectiv cu privire la geto-daci, goţi, huni şi gepizi. Confundând pe goţi cu geţi, el a adunat, din sursele accesibile atunci, informaţii despre istoria ultimilor. Deosebit de importante sunt pasajele cu privire la domniile regilor geţi Burebista, Deceneu şi Scorilo. De asemenea, în pasajele lui Iordanes se află inserate şi informaţii privind reforma religioasă impusă de marele preot Deceneu. Istoricul got romanizat Eutropius a scris, în anul 369, Breviarum ad Urbe condita (Scurtă istorie de la întemeierea Romei). Ea cuprinde faptele relevante de la întemeierea Romei până în anul 364, când a murit Iovian. Informaţiile sale cu privire la istoria provinciei Dacia au generat controverse cu privire la continuitatea sau discontinuitatea dacilor, respectiv retragerea sau abandonarea de întreaga populaţie a Daciei romane. Episcopul Auxentius din Durostorum păstorise, alături de episcopul Ulfila, pe creştinii de la nordul Dunării de Jos. Între anii 381-387 el a scris Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila). Informaţiile sale sunt importante pentru istoria creştinismului la nordul Dunării de Jos. Notitia Dignitatum omnium, tam civilium, quam militarium, in partibus Orientibus (Lista tuturor funcţiilor, atât civile, cât şi militare, în partea orientală) enumera trupele şi funcţionarii, precum şi locaţia lor. Redactată, probabil, în primul sfert al secolului al V-lea, lucrarea prezintă situaţia de după domnia lui Constantin în partea orientală a Imperiului. În unele pasaje apar enumerate fortificaţii bizantine situate la nordul Dunării de Jos, cum sunt Dierna, Drobeta şi Sucidava. Procopius din Caesarea a fost membru al aristocraţiei bizantine şi a deţinut înalte funcţii, până la cea de praefectus urbi. Dintre scrierile sale 11

amintim lucrările Iper ton Polemon (Despre războaie) şi Peri Ktismaton (Despre zidiri). Ultima carte cuprinde date valoroase despre topografia şi toponimia secolului al VI-lea în Imperiul Bizantin, între care Zernes (Dierna) şi Sukibida (Sucidava), plasate la nordul Dunării de Jos. Teophilact Simocata a fost un scriitor de limbă greacă, un apropiat al împăratului Mauricius (582-602). Venirea sa la Constantinopol, în anul 588, i-a asigurat acces la informaţii mai numeroase şi mai corecte pe care le-a folosit şi în lucrarea Ecclesiastikai Istoria (Istoria bisericească). Ea are o importanţă deosebită pentru istoria românilor, pentru că menţionează cuvintele torna, torna fratre, considerate a fi primele dintr-o limbă neo-latină orientală, limba română. I.3. Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetărilor arheologice Informaţiile obţinute prin cercetările arheologice completează pe cele cuprinse în izvoarele scrise. Cu ajutorul lor imaginea noastră despre trecut va trece dincolo de posibilităţile de informare ale autorilor antici şi de filtrele subiective folosite de aceştia. Geto-dacii au fost cea mai veche populaţie, dintre cele care în mileniul I î.Hr. au locuit la Dunărea de Jos, secolele I î.Hr.-I d.Hr. reprezentând perioada clasică a civilizaţiei lor. În secolele II-IV d.Hr., geto-dacii, situaţi în afara graniţelor Imperiului Roman, au creat cultura Militari-Chilia (Muntenia), cultura carpică (centrul şi sudul Moldovei), cultura Sântana-Arad (Crişana şi Maramureş), cultura Lipiţa şi cultura tumulilor carpatici (nordul Moldovei şi Ucraina subcarpatică). La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. şi în primele trei sferturi ale secolului al IV-lea d.Hr., cu prelungiri locale până la începutul secolului V d.Hr., în Moldova, cea mai mare parte a Munteniei (exceptând partea de vest) şi sud-estul Transilvaniei s-a dezvoltat aspectul cultural Sântana de Mureş-Cerneahov, creat de goţi, geto-daci şi sarmaţi. Începând cu secolul al IV-lea d.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.Hr., în Transilvania a apărut şi evoluat cultura Bratei-Ţaga-Biharea. În secolele V-VII, în regiunile extracarpatice au apărut culturile Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia), respectiv Coştişa-BotoşanaHansca (Moldova). În aceeaşi perioadă, anumite regiuni din bazinul inferior al Dunării au fost locuite de huni, gepizi, avari şi slavi. Din punct de vedere arheologic însă, prezenţa lor este mai discretă decât în izvoarele scrise. 12

*** Pentru perioada clasică a istoriei geto-dacilor amintim contribuţiile profesorilor, cercetătorilor şi arheologilor Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Ion Horaţiu Crişan, Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Constantin Preda, Dumitru Berciu, Valeriu Sîrbu, Mircea Babeş şi mulţi alţii. Pentru prezentarea populaţiei autohtone din mediul rural al Daciei romane sunt de referinţă monografiile Necropola daco-romană de la Locusteni, scrisă de Gheorghe Popilian, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Autohtonii în Dacia, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din epoca romană, având ca autor pe Dumitru Protase. În domeniul studiului arheologiei dacilor liberi se detaşează cercetătorul Gheorghe Bichir, unul dintre cei mai profesionişti tehnicieni de săpătură din istoria arheologiei româneşti. Contribuţiile sale la cunoaşterea culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor din Muntenia (Geto-dacii din Muntenia în epoca romană) şi carpilor (Cultura carpică) vor rămâne de referinţă în istoriografia problemei. Cu privire la dacii liberi de la nord şi est de Carpaţi, Ion Ioniţă a scris Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi de la est de Carpaţi, iar Sviaceslav Kotigorosko este autorul lucrării Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost prezentată în cartea Necropole din secolul IV e.n. în Muntenia scrisă de Bucur Mitrea şi Constantin Preda, precum şi în cartea lui Gheorghe Diaconu intitulată Tîrgşor. Necropola din secolele III-IV e.n. Cu privire la perioada secolelor V-VII menţionăm activitatea extrem de laborioasă a profesorului Dan Gh. Teodor, autor a mai multor monografii de sit, sinteze şi studii privind cercetările arheologice şi istoria romanităţii nord-dunărene, dintre care amintim Romanitatea carpatodunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, respectiv Teritoriul est-carpatic în secolele V-XI. Pentru spaţiul sud-carpatic, cartea Romanitatea târzie şi străromânii la sud de Carpaţi, scrisă de Octavian Toropu, este de referinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre monografiile scrise de Ligia Bârzu şi Eugenia Zaharia cu privire la situl arheologic de la Bratei. Profesorul Dan Gh. Teodor considera că secolul al VIII-lea reprezintă perioada uniformizării civilizaţiei locale nord-dunărene, care sub aspect arheologic poartă numele de cultura Dridu (sec. VIII-X), iar etnic, cel de români. 13

II. CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR ÎN PERIOADA CLASICĂ

II.1. Contextul istoric în lumina izvoarelor scrise Expansiunea romană în Peninsula Balcanică a început la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., iar cucerirea acesteia a fost făcută treptat, în secolele II-I î.Hr. Prima invazie a dacilor în teritoriile romane a avut loc între anii 109-106 î.Hr., fiind respinsă de Minucius Rufus, guvernatorul provinciei Macedonia. Între anii 75 şi 73 î.Hr., în fruntea unei armate romane, guvernatorul Macedoniei a ajuns la Dunăre, dar a renunţat să treacă la nordul fluviului datorită pădurilor dese care l-au speriat. Burebista a reuşit la mijlocul secolului I î.Hr. să unifice sau să cucerească teritoriile locuite de geto-daci şi traci dintre Carpaţii Nordici şi Munţii Haemus, Dunărea mijlocie şi ţărmul vestic al Mării Negre. În aceeaşi perioadă cetăţile greceşti au recunoscut autoritatea regelui geto-dac, pe care inscripţia pusă de oraşul Dionyssopolis în cinstea lui Acornion îl numea „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia”. Conflictul dintre Roma şi cel mai puternic regat din bazinul Dunării era inevitabil. În războiul civil dintre Caesar şi Pompei, geto-dacii l-au sprijinit pe Pompei. Înfrângerea şi moartea acestuia aducea foarte aproape un conflict de proporţii între daci şi romani. Însă în anul 44 î. Hr., atât Caesar cât şi Burebista au fost asasinaţi în urma unor comploturi puse la cale de adversarii lor politici. Moartea aproape simultană a celor doi conducători a amânat cu peste un secol războaiele decisive dintre daci şi romani. Invaziile dacilor în provinciile romane de la sud de Dunăre au continuat. Informaţiile lui Titus Livius, preluate de Lucius Annaeus Florus în Bellum Dacicum (Războiul cu dacii, II, 28, 18), fac referire la atacurile dacilor conduşi de Cotiso, în vremea împăratului Augustus. Acestea au determinat unele măsuri de asigurare a securităţii Imperiului, prin organizarea unor expediţii militare la nordul fluviului. În anii 10-12 d.Hr., o armată romană condusă de Aelius Catus a transferat în sudul Dunării un număr de 50000 de geţi (Strabon, Geografia, VII, 3, 10). O jumătate de secol mai târziu, acţiunea a fost repetată. Cândva, în perioada 57-67 d.Hr., 14

din ordinul guvernatorului Moesiei, Aelianus Silvanus, au fost strămutaţi, în această provincie sud-dunăreană, încă un număr de 100.000 de „transdanubieni” (CIL, XIV, 3608). Important de reţinut este faptul că ei erau aduşi în Imperiu ad praestenda tributa (pentru a plăti impozite), dimensiunea economică a acţiunii fiind cel puţin la fel de importantă ca şi cea politico-militară. Cu toate acestea, în anul 69 dacii au atacat din nou Moesia (Tacitus, Istoria, III, 46, 2), iar în anul 85 au atacat şi distrus garnizoanele din fortificaţiile romane de pe malul drept al Dunării, însuşi guvernatorul Moesiei, Opius Sabinus, fiind ucis în cursul luptelor. Anul următor chiar împăratul vine pe frontul dunărean. Prima măsură este una administrativă: împărţirea provinciei Moesia în două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior. Potrivit informaţiei lui Dio Cassius (Istoria romană, LXVII, 7, 1; LXVII, 10, 1), o armată romană condusă de generalul Cornelius Fuscus este înfrântă de daci în primăvara anului 87, Legio V Alaudae fiind practic distrusă. Anul următor însă o altă armată romană condusă de Tetius Iulianus i-a înfrânt pe daci. Pacea fără glorie şi chiar cu sacrificii financiare a fost celebrată pe frontul dunărean prin încoronarea simbolică a lui Diegis, fratele lui Decebal, ca rege al dacilor, supus al Romei. Calitate care costa financiar Imperiul. Acesta a fost contextul istoric în care s-a dezvoltat civilizaţia getodacică în perioada sa de apogeu din secolele I î.Hr. – I d.Hr. II.2. Civilizaţia geto-dacilor în perioada clasică Civilizaţia geto-dacilor în secolul I d.Hr. este greu de deosebit arheologic de cea din secolul anterior, ele fiind tratate împreună în stadiul actual al cercetărilor. II.2.1. Habitatul Topografia aşezărilor geto-dacice identificate indică o locuire în toate formele de relief. În zonele de câmpie aşezările erau dispuse de-a lungul cursurilor de ape, de o parte şi de alta, pe terasele lor. La Căţelu Nou aşezarea era amplasată pe o colină de formă triunghiulară mărginită de râul Colentina, la Bragadiru pe un promontoriu deasupra râului Sabar, iar la Snagov pe o insulă. În zonele montane, aşezările de la Cetăţeni şi Costeşti erau răsfirate, iar cele de la Feţele Albe şi Sarmizegetusa erau compacte. 15

Majoritatea aşezărilor geto-dacice din perioada clasică au avut un caracter deschis, fiind amplasate pe văile cursurilor mai mari sau mai mici de ape. În acelaşi timp, pe întreg spaţiul locuit de geto-daci au existat şi aşezări fortificate (dave). Fortificaţiile folosite în perioada clasică de geto-daci revitalizau pe cele hallstattiene, fiind amplasate în zone de microrelief protejat natural sau fortificate cu şanţ, val, palisadă sau zid. Cele mai numeroase fortificaţii aparţin tipului de promontoriu barat. La Popeşti, promontoriul Nucet a fost separat de terasa înaltă a Argeşului prin două şanţuri şi un val de pământ. Alte cetăţi realizate prin bararea unor promontorii cu şanţ, val şi palisadă au fost cele de la Poiana, Brad, Răcătău, Cândeşti, Barboşi, Radu Vodă, Piscul Crăsani, Bicsad şi Zemplin. La Sighişoara a fost folosit un zid de piatră legat cu pământ. Fortificaţiile de tip circular erau realizate pe mameloane proeminente ca la Băniţa, Căpâlna, Costeşti, Sarmizegetusa, Roşiori, Zemplin şi Zidovar. În funcţie de elementele de fortificare, cetăţile dacice erau apărate de un şanţ de apărare (Radovanu, Radu Vodă), şanţ şi palisadă (Barboşi), şanţ şi val (Brad, Liubcova, Râşnov, Tinosu), val cu palisadă în faţa căreia era amenajat unul sau mai multe şanţuri adânci (Ocniţa-Buridava, Răcătău, Poiana-Tecuci, Piscul Crăsani), şanţ, val şi zid de pământ şi lemn (Liubcova II, Arpaşu II) şi val sau zid de piatră (Sighişoara, Zemplin, Zidovar). La Căpâlna, azi valurile măsoară între 6 şi 11 m la bază, respectiv între 1 şi 1,50 m înălţime, iar diferenţa faţă de baza şanţului era în antichitate de aproximativ 4 m. Deasupra valului se afla o palisadă din bârne. Zidul, gros de 2,50 m, avea parament dublu, legat cu emplecton şi bârne. Turnurile erau amplasate la poarta principală şi în interiorul cetăţii. Într-o tehnică similară au fost construite şi incintele cetăţilor de la Piatra Roşie, Blidaru şi Costeşti. La Blidaru, mamelonul aflat la 705 m altitudine a fost nivelat pentru amenajarea interiorului fortificaţiei. În Moldova, la Bâtca Doamnei, paramentul interior era lucrat mai grosolan, iar emplectonul era din pietre de stâncă, rare pietre de râu şi lut galben. Cel mai puternic sistem de fortificaţii este cel din Munţii Orăştiei, unde în jurul capitalei de la Sarmizegetusa Regia se aflau cetăţile de la Băniţa, Costeşti şi Blidaru. Incintele acestora erau realizate din piatră, unele dintre ele având şi turnuri de observaţie. În zona Munţilor Orăştiei, pe o suprafaţă de peste 200 kmp, au coexistat fortificaţii cu aşezări civile unde locuirea a depăşit limitele fortificaţiilor (Costeşti, Vârful lui Hulpe, Sarmizegetusa), fortificaţii (Piatra Roşie, Căpâlna, Ponorâci) şi aşezări 16

civile nefortificate (Feţele Albe, Sub Cununi). Unele aşezări, cum au fost cele de la Meleia, Tâmpu şi Feţele Albe au fost folosite doar sezonier pentru păstorit sau extragerea fierului din minereu. Cetăţile aveau, în general, funcţia de loc de refugiu, aşezările civile fiind în apropierea lor. Fortificaţiile aveau doar câte o garnizoană, care nici în timp de război nu puteau asigura protecţia întregii populaţii din zonă. Ele erau amplasate în puncte strategice, fiind locuite permanent doar de războinici şi familiile lor. La Popeşti, Barboşi, o parte a aşezării civile era apărată şi ea de fortificaţie, în timp ce la Arpaşu de Sus, Râşnov, Zidovar era locuit doar interiorul cetăţii. Un aspect ce trebuie menţionat este apariţia unor elemente certe de urbanizare. Sarmizegetusa (azi Grădiştea Muncelului) poate fi considerată o aşezare protourbană (oppidum). Ea se întindea pe mai mult de 70 de terase, cuprinzând locuinţe, ateliere de prelucrare a fierului şi bronzului, magazii, străzi pavate, lucrări de canalizare şi terasare, precum şi incinte sacre. Amenajări urbanistice au fost constatate şi la alte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei. Canale de drenaj au mai fost observate în interiorul cetăţii de la Căpâlna. Scări din piatră au fost descoperite la Băniţa, Căpâlna, Costeşti şi Piatra Roşie. La toate cetăţile dacice din această regiune au fost amenajate terase şi s-au practicat nivelări de teren. Una din problemele rezolvate a fost aducţiunea apei în aceste aşezări. La Costeşti, Feţele Albe şi Sarmizegetusa au fost descoperite apeducte din ceramică similare celor pontice. În unele cazuri au fost amenajate chiar cisterne pentru depozitarea apei. Cisterna de la Blidaru avea lungimea de 8,00 m, lăţimea de 6,20 m şi înălţimea estimată la 4 m. La interior ea a fost tencuită şi chiar a fost refăcută cu un zid şi un strat nou de tencuială. Sistemul de construcţie prezent în scrierile lui Vitruvius indică realizarea ei de către un meşter roman. La Costeşti, Piatra Roşie şi Tilişca, cisternele erau amenajate primitiv, ca nişte gropi în stâncă. Pentru a se ajunge la sursa de apă, la Costeşti şi Ciolăneştii din Deal au fost săpate fântâni. În cadrul aşezărilor geto-dacice deschise sau fortificate au fost descoperite atât locuinţe de suprafaţă, cât şi semiîngropate (bordeie). Separarea acestora s-a făcut pe baza amplasării podelei. În cazurile locuinţelor de suprafaţă aceasta era pe nivelul antic de călcare sau foarte puţin adâncită, în timp ce bordeiele aveau podeaua adâncită cu 20-50 cm până la peste 1,50 m în nivelul antic. Locuinţele de suprafaţă erau de obicei de formă rectangulară ca la Poiana-Tecuci, Răcătău, Slimnic, Pecica, 17

Cuciulata, mai rar romboidale sau trapezoidale ca la Vlădiceasca, ori rotund-poligonale ca la Sarmizegetusa, Feţele Albe, Rudele şi Meleia. La Rudele, Tâmpu şi Meleia au fost identificate complexe de locuire care aveau mai multe camere circulare sau ovale concentrice, şi uneori câte una rectangulară, eventual cu absidă. O caracteristică a acestor complexe o constituie cantitatea impresionantă de vase ceramice descoperite într-o singură încăpere (până la 300 de vase întregi şi fragmentare la Meleia). La Feţele Albe, la nord de Sarmizegetusa, ambele încăperi aveau pereţii din bârne aşezate pe pietre sau stâlpi înfipţi în pământ. Dacă pridvorul şi prima cameră erau poligonale, camera din mijlocul amenajării era rectangulară cu absidă şi servea pentru locuit, dat fiind faptul că avea o vatră de foc deschisă. Într-o astfel de construcţie, care avea 20 de laturi, la Sarmizegetusa a fost descoperit un inventar arheologic bogat constând în vase ceramice, unelte din fier şi un sesterţ de la Traian (102103 d.Hr.), precum şi vasul cu faimoasa inscripţie DECEBALVS PER SCORILO. Se pare că ea era o anexă din lemn a unei locuinţe. Unele locuinţe aveau mai multe camere şi erau impresionante prin dimensiunile lor. La Popeşti, Pecica, Cetăţeni şi Piatra Roşie au fost descoperite locuinţe considerate drept palate, prin dimensiuni şi faptul că aveau mai multe camere. Una dintre aceste camere se termina cu o absidă. În cadrul fortificaţiilor de la Tilişca, Căpâlna, Costeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite turnuri de apărare amenajate ca locuinţe. La Căpâlna unul dintre turnuri era pătrat cu latura de 9,50 m şi înălţimea estimată la 5,50-6,00 m. Partea inferioară era construită din piatră cu miezul în tehnica emplectonului cu bârne, iar partea superioară din cărămizi legate cu lut. Această tehnică de construcţie este de factură elenistică. Camera de la parter era pavată cu piatră, iar planşeul era realizat din bârne. Acoperişul era realizat cu ţigle, cărămizi şi olane importate din lumea romană. Bordeiele, fără excepţie cu o singură cameră, erau în majoritatea lor rectangulare, precum cele de la Poiana-Tecuci, Slimnic, Chirnogi şi Cernatu, fără a lipsi cele ovale sau poligonale ca la Căţelu Nou, Şercaia, şi Tânganu. Unele bordeie aveau intrarea cu trepte de coborâre, laviţe de lut cruţat ce puteau servi ca pat şi podeaua lutuită. Foarte rar în interiorul lor erau amenajate vetre deschise. În zonele de câmpie, atât la bordeie, cât şi la locuinţe de suprafaţă, pereţii erau realizaţi prin lutuire pe un schelet de lemn şi nuiele împletite. În zonele de deal şi de munte pereţii erau realizaţi din bârne, lemnul fiind 18

frecvent şi mai rezistent la regimul pluvial decât lutul. Acoperişul era realizat din materiale vegetale aflate în regiunile respective (paie de grâu şi orz, stuf, papură etc.) sau şipcă de lemn în regiunile cu păduri. În cazurile unor locuinţe din davele de la Popeşti şi Radovanu, acoperişurile erau realizate din ţigle. Printre locuinţe erau amenajate gropi de provizii sau menajere cilindrice, tronconice sau în formă de clopot. În unele cazuri, datorită umidităţii ridicate sau pânzei de apă freatică, ca la Răcătău şi PecicaZiridava, pereţii gropilor au fost arşi. O altă soluţie pentru această problemă a fost depunerea unor chiupuri de mari dimensiuni în gropi special amenajate pentru păstrarea proviziilor de origine animală (carne, grăsime) sau vegetală (cereale). Alteori, ca în Munţii Orăştiei (la Sarmizegetusa, Feţele Albe) erau amenajate hambare la suprafaţa solului. La Popeşti, o magazie avea nu mai puţin de trei camere, iar la Tilişca două. Menţionăm şi prezenţa la Căţelu Nou a unei anexe gospodăreşti care avea în interiorul său două gropi cilindrice separate printr-un prag de lut cruţat. De asemenea, vetre de foc pătrate, dreptunghiulare sau rotundovale erau dispuse în cadrul aşezărilor, în general, în afara locuinţelor. Cuptoarele menajere sunt prezenţe rare, iar dintre acestea menţionăm pe cele de la Popeşti, Tilişca şi Slimnic. Un caz aparte este zona din jurul clădirii cu absidă de la Popeşti. Astfel, lângă clădirea mare cu absidă a fost descoperită o bucătărie cu un cuptor menajer de mari dimensiuni (a cărui vatră avea diametrul de 1,85 m), iar în apropierea ei un depozit cu 5 chiupuri in situ. Curtea aristocratică incendiată avea aproximativ 2000 mp. II.2.2. Economia Agricultura Ramura de bază a economiei a fost agricultura. Principalele plante cultivate erau grâul şi meiul. Astfel, au fost descoperite boabe de grâu la Popeşti, Sarmizegetusa şi Cetăţeni, orz la Cetăţeni, secară la Sarmizegetusa, mei la Popeşti, orzoaică, linte, mac şi muştar la Sarmizegetusa. Principala unealtă agricolă era plugul din lemn cu tracţiune animală. Pe scheletul de lemn se ataşau brăzdarul de tip dacic sau roman şi un cuţit din fier. Brăzdarele de tip dacic au fost descoperite la Bâtca Doamnei, Poiana-Tecuci, Popeşti, Cetăţeni, Piatra Craivii, iar cuţitele de plug la Cetăţeni şi Poiana-Tecuci. Alte unelte agricole descoperite au fost coasele (Poiana-Tecuci, Piatra Craivii, Pecica), sapele (Sarmizegetusa, 19

Căpâlna, Piatra Craivii), secerile (Brad, Poiana-Tecuci, Popeşti, Căţelu Nou), săpăligile (Popeşti, Vlădiceasca, Tlişca), şi cosoarele (Vlădiceasca, Sprâncenata, Poiana Tecuci). Numai în dava de la Răcătău, până în anul 1976, au fost descoperite un număr de 10 brăzdare de tip dacic, 9 seceri şi 9 cosoare, ceea ce arată importanţa cultivării plantelor în regiunea extracarpatică. Pentru măcinarea cerealelor se foloseau râşniţe plate de tip dacic sau circulare de tip roman. Creşterea animalelor Izvoarele scrise şi cercetările arheologice au evidenţiat creşterea vitelor, cailor, ovicaprinelor şi porcilor. Stâne care atestă păstoritul au fost identificate la Meleia, Rudele şi Tâmpu. Meşteşugurile Metalurgia Urmele exploatării minereului de fier din perioada La Tène-ului clasic geto-dacic au fost în majoritatea cazurilor şterse de lucrările ulterioare. În mod cert, minereul de fier era exploatat la Cireşu, Doboşeni şi Şercaia, precum şi în regiunea Munţilor Orăştiei la Dosul Vârtoapelor, Sub Cununi, Dealu Strâmb şi Tâmpu. Înainte de introducerea în cuptor, minereul era pisat, spălat, sortat şi prăjit pentru eliminarea apei şi componenţilor neferoşi. În interiorul cuptorului alternau câte un rând de minereu cu unul de mangal. Arderea mangalului producea temperaturi de peste 1000 oC, chiar de 1300-1400 oC. Lupele obţinute erau destul de spongioase şi conţineau aproximativ 50% fier, motiv pentru care erau din nou încălzite, pentru a se elimina sterilul din ele. Pentru scoaterea lor şi a zgurii se dărâmau parţial pereţii cuptorului. Lupele de metal erau reîncălzite pentru a fi apoi modelate prin turnare în tipare sau prin batere pentru obţinerea de unelte, ustensile gospodăreşti sau arme. Metalurgia fierului este atestată de prezenţa unor cuptoare de redus minereu de fier la Bragadiru, Chirnogi şi Sarmizegetusa Regia (4 cuptoare). Cuptorul de redus minereu de fier de la Bragadiru avea forma tronconică, cu pereţii înalţi de 0,50/0,65 m. Vatra ovală, cu diametrul de 0,50 m, era în pantă lină. Ea era acoperită cu un strat de zgură gros de 5 cm. În schimb, cuptorul de redus minereu de fier descoperit în interiorul atelierului oval de la Şercaia era aproximativ pătrat, cu un horn tronconic şi o gaură pentru foalele care introduceau aer. O turtă din fier a fost descoperită in situ. La Sarmizegetusa Regia şi Costeşti au fost descoperite ateliere de prelucrare a fierului. Pe terasa VIII de la Sarmizegetusa Regia a fost 20

surprins aproximativ conturul unei amenajări cu pereţi din lemn, care avea într-un colţ o vatră. În interiorul amenajării au fost descoperite 15 lupe din fier, baroase, ciocane, cleşti, pile, care împreună indică existenţa unui atelier de prelucrare a fierului. Un alt atelier cu ustensile asemănătoare şi o vatră de forjă sub care pământul era ars până la adâncimea de 1 m, a fost descoperit la est de incinta sacră. În anul 1971, în acest punct, Ioan Glodariu a descoperit o cantitate de peste 1000 kg de turte din fier. Metalurgia bronzului şi argintului este atestată de cuptoarele pentru obţinerea metalelor neferoase de la Sarmizegetusa (4 cuptoare) şi PoianaTecuci, creuzetele de la Poiana şi Cetăţeni, obiectele în curs de prelucrare de la Poiana-Tecuci. Atelierul de podoabe din bronz de la Pecica a funcţionat în secolul I d.Hr. În interiorul amenajării de formă rectangulară au fost descoperite tipare din lut ars, dăltiţe, dornuri şi alte obiecte. Din bronz se confecţionau vase, catarame, fibule, brăţări, inele şi ace de undiţe. Ateliere pentru prelucrarea argintului au fost identificate şi cercetate la Costeşti, Poiana, Pecica, precum şi în sud-estul Transilvaniei la Tăşad, Ceheţel, Ghelniţa, Surcea şi Peteni. Metalul era obţinut din topirea unor obiecte sau monede romane. Obiecte de factură dacică din argint au fost descoperite la Sâncrăieni (grupate într-un tezaur), Căţelu Nou şi Dealu Piscului (vase, cupe, brăţări, aplice şi fibule). Continuarea prelucrării aurului este atestată de prezenţa unor vase aurite în cadrul tezaurului de la Sâncrăieni, obiecte cu urme de aur la Surcea, Rudele şi Căţelu Nou, un inel din aur la Pecica. La Sarmizegetusa a fost descoperit un atelier pentru producerea şi prelucrarea sticlei. Producţia ceramicii Producţia ceramicii este atestată de prezenţa cuptoarelor de olar. Acestea erau compuse din două camere. În camera inferioară, scobită în stratul castaniu steril arheologic (focarul), se făcea focul cu lemne introduse prin gura de alimentare. Vasele se depuneau în camera superioară, unde erau arse cu ajutorul aerului fierbinte la temperaturi de la 600° C până la peste 900° C. Cele două camere erau separate de un grătar din lut ars perforat pentru a permite pătrunderea aerului fierbinte din camera inferioară în cea superioară. Acest grătar era susţinut de un perete median sau un pilon central. Cuptoare de ars vase de tipul cu pilon central au fost descoperite la Bâtca Doamnei, iar cu perete median la Deva şi PoianaTecuci. 21

În funcţie de tehnica de modelare a formelor de vase, ceramica geto-dacică a fost tradiţional împărţită în două categorii: modelată cu mâna şi modelată la roată. Ceramica dacică modelată cu mâna are drept principale forme de vase oala, ceaşca dacică, cana cu o toartă, strachina, castronul, capacul etc. Pasta grosieră sau semifină conţine nisip sau fragmente ceramice pisate. Principalele elemente de decor sunt brâul în relief alveolat sau crestat, butonii de diferite forme (rotunzi, dreptunghiulari) linii orizontale sau în val incizate, simple sau grupate în benzi. În majoritatea aşezărilor rurale, cum sunt cele de la Şercaia, precum şi în davele de la Căpâlna, Cetăţeni, Sprâncenata şi altele predomină ceramica modelată cu mâna. În aşezarea rurală de la Cuciulata vasele modelate cu mâna reprezintă aproximativ 68% din total, majoritatea lor fiind de culoare cărămizie. Ceramica modelată la roată era realizată din pastă nisipoasă (chiupuri, oale) sau fină (oale, străchini, castroane, fructiere, căni, capace, ulcioare). Principalele tehnici de decorare sunt lustruirea şi incizarea. Ceramica pictată, de influenţă elenistică, cu motive zoomorfe, geometrice (benzi late de culoare roşie, cercuri) şi vegetale a fost descoperită într-o serie de fortificaţii (Sarmizegetusa, Ocniţa-Buridava, Brad, Căpâlna etc.) şi aşezări rurale deschise (Sf. Gheorghe-Bedehaza, Piatra Craivii). În secolul I d.Hr., la Ocniţa-Buridava, ea este din ce în ce mai rară şi apoi chiar dispare. Ceramica de import include forme romane (amfore, vase de tip terra sigilata, ulcioare, opaiţe) sau greceşti (kantharoi, lenakai etc.). O specie aparte o constituie imitaţiile de cupe deliene larg răspândite în aşezările din zonele extracarpatice (Căscioarele, Popeşti, Snagov, Sprâncenata, Brad etc.). Ele sunt decorate cu motive vegetale, geometrice sau măşti umane. Tipare pentru producerea lor au fost descoperite la Popeşti, Piscu Crăsani, Bragadiru etc. Alte meşteşuguri Tâmplăria era necesară în viaţa cotidiană de la amenajarea de locuinţe şi anexe gospodăreşti până la carele de transport, suporturi de unelte şi alte obiecte de uz casnic. Practicarea ei este dovedită de unele descoperiri arheologice. Topoarele descoperite la Brad, Căpâlna, Piatra Craivii se foloseau la tăierea copacilor şi prelucrarea primară a lemnului, în timp ce bardele de la Sarmizegetusa şi Căpâlna se utilizau pentru obţinerea unor suprafeţe netede. Teslele de la Căpâlna şi Piatra Craivii se foloseau pentru netezirea suprafeţelor plane şi scobirea lemnului, în timp 22

ce perforarea lui se făcea cu ajutorul sfredelelor descoperite la Sarmizegetusa şi Bâtca Doamnei. Cetăţile dacice cu incinte din piatră fasonată stau mărturie existenţei unor ateliere de prelucrare a pietrei. La Costeşti şi Sarmizegetusa au fost descoperite topoare masive pentru spargerea şi fasonarea pietrei şi dălţi pentru despicarea blocurilor şi săparea unor lăcaşuri în acestea. Drumul antic de la Sarmizegetusa era pavat cu lespezi de piatră locală prelucrată. Meşteşugurile casnice torsul şi ţesutul sunt evidenţiate de numeroasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Practic nu există aşezare sau fortificaţie cercetată în care să nu se fi descoperit aceste obiecte care indică o ocupaţie secundară, dar larg răspândită. Comerţul Existenţa unui comerţ intern şi extern este dovedită de monedele romane descoperite în aşezări sau în necropole. În Dacia au fost importate amfore din lumea greco-romană, vase de tip terra sigillata produse în atelierele din Aretio, fibule din provinciile romane Pannonia, Gallia şi Germania, vase de sticlă, oglinzi, brăţări, candelabre din bronz produse în atelierele Imperiului Roman. La Piatra Roşie şi Piscul Crăsani au fost descoperite opaiţe cu trei braţe. Tot din bronz au fost lucrate castroanele, situlae-le şi cănile descoperite la Popeşti, Costeşti şi Cernele. În secolul I î.Hr., moneda romană înlocuieşte imitaţiile locale de monede greceşti, ea fiind şi tezaurizată la Cetăţeni. În dava de la Tilişca au fost descoperite nu mai puţin de 14 ştanţe pentru producerea imitaţiilor monedelor romane republicane. Un fenomen aparte îl constituie monedele de aur de tip KOSON. Emise în anul 42 î.Hr. pentru plata sprijinului armat oferit de daci, ele înfăţişau doi lictori romani între care se afla un consul. Raritatea lor şi faptul că sunt din aur au determinat numeroase distrugeri ale siturilor din Munţii Orăştiei făcute de căutătorii de comori. II.2.3. Viaţa spirituală Arhitectura După cum arăta Vasile Pârvan, geto-dacii au avut o arhitectură a lemnului. Din păcate acest material nu s-a putut păstra. Ne-au rămas cel mult indicii ale acestuia, gropi de stâlpi ori unelte de tâmplărie. La acestea adăugăm mărturiile păstrate de lucrările anexe (valuri de pământ de exemplu, bucăţi de lut ars cu amprente de lemn) care erau asociate lemnului în cadrul fortificaţiilor, respectiv clădirilor. 23

În cadrul arhitecturii civile remarcăm clădirea cu 5 încăperi şi, probabil, două nivele descoperită la Piatra Roşie. Locuinţele erau de obicei rectangulare, cu o singură încăpere şi podeaua la nivelul antic de călcare sau puţin adâncită. Locuinţele rotunde sau poligonale sunt rare, cele mai cunoscute fiind descoperite în Munţii Orăştiei la Sarmizegetusa, Pustiosu, Rudele şi Meleia. Totuşi geto-dacii au construit şi în piatră. Tehnica de construcţie diferă de la o regiune la alta. Unele cetăţi, cum sunt cele de la Sarmizegetusa şi Costeşti-Cetăţuie, aveau zidurile de incintă cu faţade din pietre fasonate. Între acestea se afla emplectonul din pământ şi piatră legat cu bârne. La Costeşti-Cetăţuie zidul de incintă avea o grosime de 3 m. Unele dintre turnurile cetăţilor de la Costeşti, Blidaru, Căpâlna, Tilişca şi Piatra Roşie au fost folosite şi ca locuinţe. Unele vestigii de arhitectură indică prezenţa unor elemente de urbanism. La Popeşti piaţa centrală era pietruită. La Sarmizegetusa au fost amenajate terase susţinute cu fundaţii şi ziduri din piatră, pavate străzi prevăzute cu canale din piatră, scări monumentale din piatră. De asemenea, a fost amenajat un apeduct şi un sistem de filtrare a apei aduse în cetate. La Costeşti-Blidaru a fost descoperită o cisternă rectangulară cu pereţii şi acoperişul din piatră tencuită Arhitectura religioasă este prezentă prin sanctuare. În funcţie de materialul de construcţie acestea puteau fi integral pe o structură din lemn (Pecia, Brad, Popeşti etc.) sau cu o structură din piatră şi lemn (Sarmizegetusa). În funcţie de formă, ele erau patrulatere (Sarmizegetusa, Blidaru, Piatra Roşie, Bâtca Doamnei) sau circulare (Sarmizegetusa, Pecica, Brad. O categorie aparte sunt sanctuarele rectangulare cu absidă descoperite la Popeşti, Cetăţeni, Brad, Piatra Roşie şi Cârlomăneşti. Arta Arta figurativă a geto-dacilor din perioada clasică este mai săracă şi mai stângace decât cea din perioada secolelor IV-III î.Hr. Ea cuprinde statuete ceramice de animale precum cele de la Cârlomăneşti, Popeşti, Dumbrava şi Poiana-Tecuci. Acestea pot fi grupate în două categorii sau stiluri. Primul, numit grupul Cârlomăneşti cuprinde statuete de dimensiuni mari (între 20 şi 30 cm), realizate din mai multe bucăţi, de o manieră realistă, îngrijită, care se aşezau pe socluri. Al doilea grup cuprinde statuete de dimensiuni mici (de la 3 la 10 cm), realizate dintr-o bucată, fără o preocupare privind redarea realistă a detaliilor. O analiză a tematicii acestor statuete relevă o clară predominare a animalelor şi păsărilor sălbatice. Mistreţul era figurat la Cârlomăneşti, 24

Tilişca şi Băiceni, păsările la Piatra Roşie, Popeşti, Răcătău şi Sprâncenata, iar taurii la Dumbrava. În literatura de specialitate a fost bine documentat atelierul ceramic de la Cârlomăneşti, în care se produceau aceste reprezentări. O altă modalitate de redare a motivelor zoomorfe este prin incizare. La Căpâlna, pe câteva blocuri de piatră au fost descoperite desene incizate reprezentând doi cai, un cal sau o căprioară, un cerb şi un unicorn. În domeniul realizărilor artistice poate fi încadrat şi un scut cu înveliş din fier, care avea reprezentat în centrul său un taur. Motivele elenistice târzii datează scutul în secolul I d.Hr. Un scut placat cu fier, descoperit la Piatra Roşie, era decorat cu un bour. Statistici recente indică peste 100 statuete antropomorfe sau fragmente descoperite. Menţionăm un cap şi două busturi descoperite la Cârlomăneşti, un cap descoperit la Sucidava, câte un picior de statuetă la Popeşti şi Ocniţa-Buridava. Pe lângă manifestările artistice locale originale, au existat şi imitaţii după produse de import. Un exemplu în acest sens îl constituie medalionul, descoperit în sanctuarul I de la Sarmizegetusa, având o reprezentare asemănătoare Dianei de pe o monedă romană republicană emisă în anul 80 î.Hr. Rezultate ale unor manifestări artistice pot fi considerate şi vetrele de foc, rectangulare sau rotunde, cu destinaţie de cult, descoperite la Bucureşti-Radu Vodă, Vlădiceasca şi Popeşti. Peste un pat de pietriş se aplica un strat de lipitură, care uneori prezenta elemente de decor linii şi rozete sau motivul elenistic al talazurilor. Podoabe şi obiecte de lux În viaţa cotidiană sau în momente speciale erau folosite o serie de podoabe şi accesorii de veşminte care, prin destinaţie, formă şi decor, pot fi considerate ca manifestări ale artelor mărunte. Colanele cu secţiunea rotundă, patrulateră sau torsionate sunt şi ele prezente. Dintre acestea menţionăm pe cel de la Bucureşti-Dealul Piscului, care avea probabil capetele terminate cu protome de şarpe, iar corpul decorat cu linii incizate. Brăţările erau din bandă sau bară dublă. Unele dintre ele aveau capetele terminate cu protome de şerpi. Inele şi cercei au fost descoperite la Poiana (Gorj). Cele mai frecvente accesorii pentru veşminte şi podoabe erau fibulele. În funcţie de forma lor acestea erau de tipul cu nodozităţi, cu corp puternic profilat, cu placă trapezoidală decorată cu o figură feminină. Foarte numeroase la începutul secolului I d.Hr. erau fibulele de tip lingu25

riţă din argint şi bronz. Unele fibule sau coliere aveau lanţuri din verigi sau împletitură, cum sunt cele de la Şeica Mică şi Fântânele. Oglinzile din metal alb, discoidale simple (de factură elenistică) sau cu un şir de perforaţii spre margini şi cu reversul decorat cu cercuri concentrice în relief (de factură romană), au fost frecvent descoperite în cetăţile din regiunea extracarpatică. O atenţie specială merită şi obiectele din aur. Dintre acestea menţionăm brăţările cu capete de şerpi de la Toteşti, fibula de la Remetea Mare, inelul de la Pecica, aplica şi pandantivul de la Popeşti. Scrierea Fără a fi o cultură în care scrierea era frecvent folosită, aceste dovezi nu lipsesc din perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice. În cadrul cercetărilor arheologice de la Ocniţa-Buridava, au fost descoperite mai multe fragmente de inscripţii. În anii 1973 şi 1980, au fost descoperite fragmente dintr-un chiup ce avea inscripţia basileus Thiamarcus epoiei (regele Thiamarcus a făcut). Alte fragmente ceramice cu litere latine localizau Buridava dacică pe teritoriul actual al localităţii OcniţaBuridava. La Sarmizegetusa a fost descoperit un vas conic cu inscripţia Decebalus per Scorilo. Interpretarea iniţială a fost Decebal fiul lui Scorilo, considerându-se că era o greşeală de scriere (per în loc de puer – copil). Ulterior, pornindu-se de la realitatea că era o ştampilă a unui olar, s-a acceptat interpretarea mai probabilă Decebal pentru Scorilo, în care Decebal era un olar. Religia Din informaţiile oferite de izvoarele narative antice rezultă că getodacii erau politeişti, dar zeul suprem Zalmoxis îi domina pe ceilalţi. Alte divinităţi erau Gebeleizes – o divinitate solară şi Bendis – o divinitate cu atribuţii asemănătoare Dianei-Artemis din pantheonul greco-roman. În vremea lui Burebista, aşa cum rezultă din scrierile lui Strabon (Geografia, VII, 3, 9), a avut loc o reformă morală, simbolizată prin tăierea viţei de vie, şi poate una religioasă. Argumente în acest sens sunt schimbările de ritual funerar. În locul necropolelor din perioadele anterioare, în secolele I î.Hr. – I d.Hr. au apărut doar morminte izolate sau mici grupuri de morminte. Manifestări de cult O expresie a unor manifestări de cult, al căror conţinut ne scapă arheologic, sunt vetrele rituale descoperite la Popeşti sau Bucureşti-Radu Vodă. De dimensiuni mai mari decât cele obişnuite, de formă rectan26

gulară, ele erau decorate cu motive geometrice şi simboluri solare. De asemenea, în cadrul aşezării de la Popeşti au fost descoperite 6 vetre suprapuse cu ofrande. Sacrificiile şi înhumările de animale sunt practici curente în bazinul carpato-dunărean încă din neolitic, în fiecare epocă. În secolele I î.Hr. – I d.Hr. aceste practici au fost întâlnite mai ales în aşezări. Animale sacrificate ritual sau înhumate au fost găsite în locuinţe sau sub locuinţe, în gropi special amenajate în interiorul sau în afara aşezărilor, ori în complexe rituale din afara aşezărilor. Dintre acestea, peste 80% au fost găsite în gropi special săpate printre locuinţe. În general, într-un asemenea context se afla doar un animal, foarte rar două. Au fost descoperite incinerate sau nu schelete sau doar oase de câini, cai, ovicaprine, bovine şi porcine. Menţionăm faptul că, dintre toate animalele prezentate, câinele se detaşează prin cca. 93% de schelete găsite întregi. La celelalte procentul este cuprins între 49 şi 62. Sanctuare Pe teritoriul Daciei au fost identificate peste 30 de sanctuare, datate între secolul al II-lea î.Hr. şi secolul al II-lea d. Hr. Un loc special în cadrul spiritualităţii geto-dacilor îl va fi avut cu siguranţă centrul religios de la Sarmizegetusa. În zona sacră, concentrată pe terasele X şi XI, au fost descoperite şi cercetate un număr de 10 sanctuare, dintre care 8 erau patrulatere şi 2 erau circulare. La acestea se adaugă un altar circular pentru sacrificii. Rituri şi ritualuri funerare Informaţiile privind riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în secolele I î.Hr. – I d.Hr. sunt extrem de puţine. Se poate susţine că ei practicau atât incineraţia, cât şi inhumaţia, cu menţiunea că incineraţia predomina. Arheologul Valeriu Sîrbu, în lucrarea Credinţe şi practici religioase şi magice în lumea geto-dacilor, constata trei aspecte esenţiale cu privire la riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în La Tene-ul târziu. Înhumările în necropole în sens clasic lipsesc, descoperirile de schelete sau doar oase umane fiind făcute în contexte nefunerare. A continuat să se practice mormintele tumulare de incineraţie, cu menţiunea că ele aparţineau totuşi păturii aristocratice sau cu o situaţie economică peste medie. Mormintele plane de incineraţie apar în secolul I d.Hr. în zonele de periferie ale arealului locuit de geto-daci, unde nici influenţa populaţiilor vecine (celţi, sarmaţi, germanici) nu trebuie omisă. Un exemplu clar sunt cele de tip Corlate-Padea-Spahii din Oltenia, unde, pe lângă 27

vestigii geto-dacice se găsesc şi prezenţe atribuite celţilor scordici din perioada 150-50 î.Hr. Un alt exemplu sunt cele 10 morminte de incineraţie de la Dumbrava, descoperite într-o zonă de contact cu cultura Lipiţa. Constatăm, pe de o parte, apariţia unor gropi cu morminte de inhumaţie neconvenţionale în cadrul unor aşezări, precum şi a unor câmpuri de gropi cu posibile sau certe resturi umane incinerate. Explicaţiile neconvenţionalităţii ritualurilor de înmormântare pare să aibă o legătură directă, chiar dacă încă greu de decelat, cu schimbările profunde care au avut loc în cadrul credinţelor religioase ale geto-dacilor. În scrierile sale, Strabon menţionează reforma religioasă şi morală impusă de marele preot, apoi rege Deceneu în secolul I î.Hr. (Geografia, VII, 3, 9). Ne putem gândi, fără să putem însă dovedi, că în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr., cea mai mare parte a comunităţilor geto-dacice practicau dispersarea sau depozitarea în locuri care nu pot fi uşor de identificat arheologic (lacuri, râuri, peşteri, puţuri) a resturilor de la incinerare (oase umane şi inventar). Morminte de incineraţie La Popeşti, Cetăţeni, Tinosu şi Zimnicea au fost descoperite morminte de incineraţie în tumuli. În aceste necropole, resturile calcinate, rezultate din arderea pe loc, împreună cu inventarul funerar (obiecte de port, ofrande şi piese de armament) erau depuse într-o groapă, peste care apoi era ridicată o movilă. Morminte de incineraţie în urnă au fost descoperite în Oltenia la Turburea şi Slatina, în Moldova la Dumbrava, iar în Transilvania la Bicsadul Oltului, Giurtelec şi Teleac. Morminte de incineraţie în groapă simplă au fost descoperite la Blandiana, Teleac, Tilişca, Sf. Gheorghe, Ostrovul Şimian, Turburea, Bucureşti-Lacul Tei, Popeşti, Brad etc. În cadrul mormintelor de incineraţie au fost descoperite vase ceramice, piese de armament (căşti, vârfuri de săgeţi şi lănci, umbo), podoabe şi accesorii pentru veşminte, monede romane etc. O situaţie neclară a fost constatată la Ocniţa-Buridava. În opinia profesorului Dumitru Berciu acolo ar fi fost descoperite un număr de 381 de morminte, exclusiv de incineraţie. Majoritatea ar fi fost cu resturile funerare depuse în groapă simplă, puţine în urne, cu pereţii căptuşiţi sau direct pe sol. În puţine cazuri arderea s-a făcut pe loc, majoritatea fiind la ustrinum. Inventarul consta în ceramică de factură locală, monede (majoritatea emise în vremea lui Augustus) şi numeroase importuri romane. Morminte de inhumaţie Mormintele de inhumaţie au fost descoperite la marginea sau chiar în interiorul aşezărilor. Orientarea acestora nu este unitară, observându-se 28

însă o preferinţă pentru direcţia N-S. Au fost înhumaţi atât copii şi adolescenţi la Orlea, Grădiştea, Brad, Piscul Crăsani, Cândeşti şi Sprâncenata, cât şi adulţi la Orlea, Tilişca, Grădiştea, Brad, Piscul Crăsani, Moigrad. Morminte de inhumaţie în tumuli au fost descoperite la Popeşti, Cetăţeni şi Ocniţa-Buridava. În unele cazuri s-a considerat că ar fi vorba doar de locuri de depozitare a unor cadavre sau jertfe umane. În aceste cazuri, gropile cilindrice sau tronconice aveau o umplutură (lipitură de pereţi, fragmente de vetre, oase de animale), care le recomandau pentru gropi menajere. Uneori, scheletele erau depuse chiar în umplutură şi nu pe fundul acestor gropi, cum ar fi fost normal. La unii copii înhumaţi la Dulceanca s-a constatat o poziţie aproape verticală a scheletului. La Cetăţeni, în cadrul mormintelor tumulare, scheletele erau aşezate în poziţie chircită. Nu de puţine ori au fost descoperite schelete incomplete, oase izolate sau fragmente de cranii, care ar putea indica anumite practici fără legătură cu perioadele precedente. Acestea ar putea fi explicate prin teoria sacrificiilor umane (cel puţin în unele cazuri de la Orlea şi Sighişoara) sau/şi prin schimbări fundamentale în ritualul funerar. Astfel, se presupune că scheletele erau înmormântate în poziţie secundară, după descompunere, expunere şi reînhumare. Inventarul descoperit consta în ceramică precum şi, catarame din fier sau bronz, fibule, mărgele, pandantive. Unele morminte aveau pietre depuse la cap sau la picioare, ofrande de animale (porci, bovine, ovine). S-a constatat lipsa completă a armelor, iar multe dintre morminte nu aveau inventar. La Orlea (judeţul Olt) au fost cercetate 16 gropi cu diametre de aproximativ 2 m şi adâncimi de la 2,50 la 3,50 m. Dintre acestea un număr de 6 gropi conţineau şi oase umane. Unul dintre morminte conţinea 5 schelete de adulţi aruncate unele peste altele, iar sub un strat de 0,20 m era un schelet de adolescentă de 16-17 ani. În cadrul aşezării deschise de la Grădiştea au fost descoperite patru gropi care conţineau schelete de copii şi unul de adult. Două dintre acestea erau special amenajate în scop funerar, alte două fiind reutilizate. În ultimele două cazuri, scheletele incomplete ar indica fie sacrificii, fie reînhumări. 29

Analizând problema rarităţii descoperirilor funerare din perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice, Mircea Babeş observa că nu a existat o schimbare esenţială a depunerii resturilor funerare şi inventarului, ci poate doar a amplasării şi topografiei necropolelor. De asemenea, se constată lipsa mormintelor sau, mai exact, extrema lor raritate în faza finală a La Tene-ului în centrul şi sud-estul Europei, din sudul Bavariei până în regiunea arcului carpatic. În perioada precedentă, inhumaţia era ritul predominant la celţii care în secolele III-II î.Hr. pătrunseseră în Transilvania. Informaţiile furnizate de Caesar şi Strabon arătau că celţii practicau şi ei sacrificiile umane, mai ales uciderea prizonierilor de război. II.2.4. Cronologia Problema cea mai delicată a arheologiei civilizaţiei geto-dacice este surprinderea secolului I d.Hr., care în foarte puţine cazuri poate fi diferenţiat în mod cert de secolul precedent. În unele cazuri, prin raportul stratigrafic au fost diferenţiate construcţii ridicate în secolul I î.Hr., de refacerile şi dezvoltările ulterioare din secolul următor. La Căpâlna, turnul-locuinţă şi incinta cu val de pământ au fost datate în perioada lui Burebista, în timp ce ridicarea zidului din piatră datează din perioada lui Decebal. Ceramica este materialul arheologic care, cu unele excepţii (terra sigillata şi unele tipuri de lămpi), continuă aceleaşi forme de-a lungul secolelor. Totuşi, profesorul Ioan Glodariu a făcut unele observaţii punctuale privind cronologia dacică din perioada clasică. Astfel, în secolul I î.Hr. s-au menţinut fructierele negre lustruite, dar au apărut vasele arse oxidant şi chiupurile cenuşii cu buza în trepte. În a doua jumătate a acestui secol apar chiupuri cărămizii cu buza în trepte şi brâul în relief simplu pe vasele modelate cu mâna. În aşezarea rurală de la Şercaia ceramica arsă oxidant, fructierele cu piciorul scund şi brâul simplu în relief sunt indicii care permit datarea în secolul I d.Hr. În alte situri elementele de încadrare cronologică în secolul I d.Hr. sunt mai numeroase. Astfel, la Poiana-Tecuci au fost descoperite fragmente de terra sigillata, denari republicani de la Augustus, Tiberius şi Claudius. Cele mai sigure dovezi de datare în secolul I d.Hr. sunt totuşi monedele romane imperiale. Ultima emisiune monetară descoperită în dava de la Popeşti este din timpul lui Augustus, în timp ce în necropola 30

tumulară a aşezării într-unul din mormintele cercetate de Dinu V. Rosetti a fost găsită o oglindă romană circulară din bronz, care este datată şi ea în secolele I-II d.Hr. II.3. Alogeni în secolele I î.Hr.- I d.Hr. II.3.1. Bastarnii. Cultura Poieneşti-Lukaşevska Numiţi în limba greacă Bastarnai sau Basternai, iar în latină Bastarnae sau Basternae, bastarnii au fost o populaţie de neam germanic care, în jurul anului 200 î.Hr., s-au aşezat în regiunea Dunării de Jos. Ei formau o comunitate de triburi asupra cărora mai târziu s-a extins numele de bastarni. Dintre acestea amintim atmonii, sidonii şi peucinii. Uneori Munţii Carpaţi au fost numiţi după numele lor ca fiind Alpii Bastarnici (în Tabula Peutingeriana) sau Munţii Peucini (Ptolemeu, Geographia / Geografia, III, 5, 9). Autorii antici i-au menţionat ca locuind la răsărit de Carpaţi. Ptolemeu îi situează dincolo de Dacia, care se întindea până la Siret după părerea sa. Peucinii au fost şi ei localizaţi pe insula Peuce din Delta Dunării de către Strabon (Geografia, VII, 3, 15). Spre nord şi vest se aflau sidonii amplasaţi undeva în regiunea izvoarelor Vistulei şi sud-estul Slovaciei. Prima menţiune a unor triburi bastarnice se referă la schirii care erau aliaţi cu galaţii împotriva Olbiei, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al II-lea î.Hr. Numeroasele expediţii din secolul al IIlea î.Hr. ale bastarnilor în sudul Dunării au fost menţionate de Polybios, Titus Livius, Plutarch şi Appian. În anul 73 î.Hr. îi găsim ca principalii aliaţi barbari ai regelui Mithridates al VI-lea Eupator. În batălia decisivă în care acesta este înfrânt de armatele romane au căzut şi peste 20 000 de bastarni (Appian, Romaikon Istorion/Istoria romană, XII, 71, 304). În anul 61 î.Hr., alături de geto-daci, pentru protejarea Histriei, ei înving armata romană condusă de C. Antonius Hybrida (Dio Cassius, Istoria romană, XXXVIII, 10, 3). Tentativa lor de migraţie în sudul Dunării, în anii 29-28 î.Hr., a fost respinsă de armata romană condusă de Marcus Licinius Crassus, sprijinit şi de armata regelui get aliat, Rholes. Este momentul în care încetează acţiunile militare independente ale bastarnilor împotriva Imperiului Roman. 31

În secolele următoare ei apar menţionaţi ca participând la invazia costobocilor din anul 170 d.Hr. În vremea împăratului Probus au fost transferaţi în Imperiu peste 100 000 de bastarni. Ultima dată apar în izvoarele scrise în anul 295, când aliaţi cu carpii sunt învinşi de armatele romane conduse de Diocleţian şi Galerius (Eutropius, Scurtă istorie de la întemeierea Romei, IX, 25). În privinţa culturii materiale a bastarnilor, sesizată prin rezultatele cercetărilor arheologice, s-au conturat două orientări principale. Prima orientare are ca principal liant teoria alogenităţii culturii bastarnilor la Dunărea de Jos. Astfel, R. Hachmann susţine că, în sudul Branderburgului, bastarnii au reprezentat grupa lusaciană a culturii Iastorf. În acelaşi context, D. A. Mačinskij consideră că în bazinul Oderului mijlociu s-a dezvoltat cultura pomoriană, influenţată la vest de cultura Iastorf, iar la sud de cea celtică. De la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. aici s-a dezvoltat cultura Przeworsk, care conţinea elemente pomoriene târzii. Purtătorii noii culturi au migrat spre est de-a lungul Carpaţilor nordici, până în regiunea Moldovei actuale. Pentru teritoriul actual al României, informaţiile scrise sunt mai numeroase şi mai elocvente decât rezultatele cercetărilor arheologice, unde prezenţa lor a fost sesizată sub aspectul culturii PoieneştiLukaşevska. Numele culturii a fost dat de localităţile Poieneşti-Vaslui şi Lucaşevska (Republica Moldova). În prima localitate a fost descoperit un cimitir cu morminte de incineraţie, în a doua un cimitir şi o aşezare. Radu Vulpe şi Mircea Babeş susţineau şi ei că ar fi vorba de o cultură alogenă cu aporturi locale geto-dacice. De cealaltă parte a baricadei se află Teodor Niculiţă, G. B. Fdorov şi Silvia Teodor, care considerau că elementul preponderent ar fi cel geto-dacic cu prezenţe alogene. Potrivit observaţiilor făcute de profesorul Mircea Babeş, cultura amintită ar fi una germanică eterogenă, în care ceramica germanică predomina. Olăria specifică era fină, lustruită, cu buze faţetate şi torţi în X. În acelaşi timp existau şi numeroase aşezări în care predomina ceramica geto-dacică tradiţională. Pe de altă parte, profesorul Ion Niculiţă observa aceleaşi forme de locuinţe şi sistem de încălzire ca în aşezările getice din secolele IV-III î.Hr. De asemenea, el a constatat predominarea ceramicii geto-dacice. În linii mari, cultura Poieneşti-Lukaşevska a fost încadrată cronologic între secolele II şi I î.Hr. 32

Geto-dacii în perioada clasică în lumina izvoarelor narative (texte selectate) 73. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat de ei şi ca rege şi ca preot şi judecător… şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al geţilor, Corillus, care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. (Iordanes, Getica) IV, 12, (24), 78… De acolo înainte sunt gurile Istrului… IV, 12 (25), 80. … sunt în adevăr triburi de sciţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, când de geţi, numiţi de romani daci, când de sarmaţi, numiţi de greci sauromaţi, şi dintre ei de hemaxobi sau de aorşi, când de sciţi degeneraţi şi născuţi sclavi sau troglodiţi, apoi de alani şi roxolani…. (Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia / Istoria naturală) I, 10, 4. Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să atace… a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei, le-a arătat un lup. Imediat câini s-au aruncat asupra acestuia, uitând cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor. (Frontinus, Stratagemata) LXVIII, 11, 1. Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian – şi încă din alte pricini –, Decebal ceru iarăşi pace. (Dio Cassius, ΡΟΜΑΙΚΗ ΙΣΤΟΡΙΑ / Istoria romană) Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, PetrescuDâmboviţa, M., Vulpe, A., (coord.). *** Strămoşii poporului român. Geto-dacii şi epoca lor, Bucureşti, 1980. *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, 2000 (C. Preda, coordonator). 33

Babeş, M., Descoperirile funerare şi semnificaţia lor în contextul culturii getodacice clasice, SCIVA, 39, 1, 1988, p. 3-33. Idem, Le stade actuel des recherches sur la culture geto-dace a son epoque de development maximum (II av.n.e. – I ap.n.e.), Dacia, NS, XXIII, 1979, p. 5-19. Idem, Statuetele geto-dace de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău, SCIVA, 3, 1977, p. 319-352. Bârcă, V., Consideraţii privind istoria politică a sarmaţilor locuind la nord-vest de Marea Neagră în secolul I d.Hr., Acta MP, XXI, 1997, p. 957-979. Bejan, A., Etnogeneza românilor. Proces istoric european, Timişoara, 2004. Berciu, D., Buridava dacică, Bucureşti, 1981. Căpitanu, V., Dava geto-dacică de la Răcătău, jud. Bacău, MCA, XVII, Bucureşti, 1992, p. 121-139. Idem, Aşezarea geto-dacă de la Răcătău, Carpica, VIII, 1976, p. 49-121. Comşa, E, Mormintele de la Orlea, Apulum, X, 1972, p. 65-74. Crişan, I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1988. Idem, Ziridava, Arad, 1978. Idem, Ceramica daco-getică. Cu privire specială la Transilvania, Bucureşti, 1969. Daicoviciu, C., Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954. Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972. Idem, Dacii, Bucureşti, 1968. Daicoviciu, H., Ferenczi, Şt., Glodariu, I., Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989. Dumitraşcu, S., Dacia apuseană, Oradea, 1993. Glodariu, I., Arhitectura dacilor, Cluj, 1983. Idem, Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic, Bucureşti, 1981. Glodariu, I., Costea, F., Aşezarea dacică de la Şercaia, Cumidava, XIII-2, 1983, p. 9-22. Glodariu, I. V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989. Gostar, N., Cetăţi dacice din Moldova, Sibiu, 1968. Horedt, K., Aşezarea de la Sf. Gheorghe-Bedehaza, MCA, II, 1954, 19-21. Kotigoroško, V., Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n. (Perioadele La Tène şi romană), Bucureşti, 1995. Moga, V., Aşezarea şi cetatea dacică de la Piatra Craivii (jud. Alba), în Studii dacice, coord. H. Daicoviciu, Cluj, 1981, p. 103-116. Morintz, S., Din cele mai vechi timpuri, în Bucureştii de odinioară, Bucureşti, 1959. Preda, C., Geto-dacii din Bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenata, Bucureşti, 1986. Protase, D., Riturile la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971. Sanie, S., Din istoria culturii şi civilizaţiei geto-dacice, Iaşi, 1995. Sîrbu, V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea getodacilor, Brăila, 1993. 34

Idem, Rituels et practiques funeraires de geto-daces IIe siecle av. n.e. I-er siecle d. n.e., Dacia, NS, XXX, 1986, 91-108. Turcu, M., Cultura materială a geto-dacilor din Câmpia Munteniei, în Studii dacice, Cluj, 1981, p. 65-86. Idem, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, 1979. Vulpe, R., Aşezări getice din Muntenia, Bucureşti, 1966. Idem, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, VIII, 1962, p. 457-460. Idem, Săpăturile de salvare de la Sîncrăieni, SCIV, 3-4, 1955, p. 559-570. Vulpe, R., şi colab., Şantierul Poiana, SCIV, III, 1952, p. 191-209. Vulpe, R., Vulpe, Ec., Les fouilles de Tinosu, Dacia, I, 1924, p. 166-223.

Planşe

Planşa 1. – Descoperiri geto-dacice din epoca clasică (după C. Preda, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, 1996, p. 180) 35

Planşa 2. – Ceramică geto-dacică lucrată cu mâna şi la roată (după R. Florescu, I. Miclea, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, 1980, p. 324; I Daci, p. 485) 36

Planşa 3. – 1, 3, 4-7. Ceramică geto-dacică modelată cu mâna. 2, 8, 9. Ceramică geto-dacică modelată la roată (după C. Preda, Geto-dacii din Bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenata, 1986, pl. XII, XVII, XXVII) 37

Planşa 4. – 1-9. Unelte meşteşugăreşti şi agricole (după D. Berciu, Buridava dacică, 1981, pl. XXXV) 38

Planşa 5. – 1. Ştanţele monetare de la Tilişca (după I Daci, p. 341). 2. Vasul cu inscripţia DECEBALUS PER SCORILO (după I Daci, p. 537). 39

III. GETO-DACII DIN PROVINCIILE IMPERIULUI ROMAN

III.1. Organizarea provinciilor Moesia şi Dacia Teritoriul Dobrogei actuale este adus sub control roman ca urmare a acţiunilor lui Caius Antonius Hybrida, din anul 68 î.Hr. Dar Burebista a reuşit să supună în anul 55 î.Hr. cetăţile greceşti de pe malul stâng al Pontului Euxin, intrând în competiţie cu Imperiul Roman. Deşi cifra de 200 000, avansată de Strabon, pentru armata ce ar fi putut fi mobilizată de Burebista nu poate fi corectă, ea exprimă o realitate: prin numărul lor dacii reprezentau unul dintre cei mai temuţi adversari ai Romei în acea perioadă. Asasinarea aproape simultană a lui Caesar şi Burebista a evitat o confruntare de amploare între cele două armate. În anii 29-28 î.Hr., proconsulul Macedoniei Marcus Licinius Crassus respinge un atac al bastarnilor, apoi atacă şi cucereşte fortăreaţa regelui get Dapyx, care atacase pe un alt regele get Rholes, aliat al Romei, pe teritoriul Dobrogei actuale. În secolul I d.Hr., graniţele administrative ale Imperiului Roman au atins Dunărea Mijlocie şi de Jos, marcând o schimbare fundamentală pentru populaţiile din această regiune. Astfel, între anii 9-12 d.Hr. a fost creată provincia Pannonia, iar în anul 46 d.Hr. provincia Moesia, Dunărea devenind graniţa nordică a Imperiului. Oraşele greceşti de pe tărmul vestic al Pontului Euxin au încheiat tratate de alianţă cu Roma. Incursiunile geto-dacilor şi aliaţilor lor sarmaţi roxolani din a doua jumătate a secolului I d.Hr. în provinciile Imperiului Roman au fost, probabil, una din cauzele care au determinat pe împăratul Traian să îşi propună cucerirea Daciei. În urma celor două războaie dintre daci şi romani din anii 101-102, respectiv 105-106, cea mai mare parte a Daciei a fost cucerită. Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar Oltenia, Banatul şi Transilvania constituiau nou creata provincie Dacia. Diploma militară emisă la 11 august 106, descoperită la Porolissum, atestă lăsarea la vatră a unor militari, fapt ce presupune finalizarea războiului până la acea dată. Se pare că Traian a rămas în 40

Dacia până în anul 107 pentru a superviza personal organizarea noii provincii. Războaiele dintre daci şi romani au fost imortalizate pe scenele a două monumente dintre cele mai reprezentative ale artei si arhitecturii romane: Columna lui Traian şi Tropaeum Traiani. Columna lui Traian, considerată o cronică în imagini a războaielor daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 este un monument realizat după proiectul arhitectului Apolodor din Damasc şi inaugurată în Forum Traiani din Roma, la 12 mai 113 d.Hr. Pe soclul rectangular se află fusul coloanei format din 18 tamburi (17 împodobiţi cu reliefuri), un capitel doric şi alţi doi tamburi pentru statuia împăratului. Iniţial, pe columnă se afla statuia de bronz a împăratului Traian, înlocuită în Evul Mediu cu statuia Sf. Petru. Înălţimea totală a Columnei lui Traian este de 39,83 m, la care se adaugă înălţimea statuii, azi dispărute. Înconjurată de reliefuri în spirală ce însumează 200 m, 124 de scene şi peste 2 500 de figuri. Tropaeum Traiani este un celebru monument funerar ridicat din ordinul împăratul Traian în 108-109, pentru a evoca victoria asupra dacilor şi a aliaţilor lor – bastarnii şi sarmaţii roxolani – în iarna de la începutul anului 102 d.Hr., în memoria celor peste 3800 de militari romani căzuţi în luptă. Înălţimea monumentului era de 42,40 m, fiind egală cu diametrul acestuia. Metopele în număr de 54, din care s-au păstrat 48 întregi şi fragmente din alte 5, înfăţişează scene de luptă. După moartea împăratului Traian, în iarna anului 117-118 d.Hr. au avut loc atacuri concentrate ale populaţiilor barbare la frontiera de la Dunărea Mijlocie şi de Jos. Dio Cassius scria că împăratul Hadrian (117138), temându-se ca barbarii să nu treacă Dunărea pe podul de la Drobeta a dat ordin să fie distrusă partea de lemn a podului. Evenimentele au fost suficient de grave încât să oblige pe noul împărat să renunţe la Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi să acorde sarmaţilor iazigi dreptul de a face comerţ cu sarmaţii roxolani trecând prin teritoriul provinciei Dacia. În acelaşi timp, Imperiul îşi impune supremaţia pe litoralul nord-pontic prin instituirea unor garnizoane la Tyras, Charax (Crimeea), precum şi în nordul Munţilor Caucaz pe litoralul estic la Apsonus, Petra şi Phasis. La începutul domniei lui Hadrian, a avut loc o reorganizare a Daciei. Oltenia şi sud-estul Transilvaniei formau Dacia Inferior, iar Banatul şi restul Transilvaniei constituiau Dacia Superior. Tot în anul 118 sau mai târziu, în 123, pentru o mai bună apărare a regiunii aurifere, în partea de nord a provinciei a fost constituită provincia Dacia 41

Porolissensis, după numele castrului roman de la Porolissum, din apropierea cetăţii dacice cu acelaşi nume. În timpul domniei lui Antoninus Pius a fost o perioadă de linişte şi prosperitate, cu excepţia tulburărilor din anul 143, provocate, după cum ne spune Aelius Aristides, de nebunia geţilor. În vremea împăratului Marcus Aurelius, probabil în anul 168 d.Hr., Dacia Inferior a fost numită Dacia Malvensis (după numele unei cetăţi dacice care se presupune a fi fost pe teritoriul capitalei Romula – Malva), iar Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis (după numele dacic al oraşului şi sediului Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum). În timpul aceluiaşi împărat, provincia a fost afectată de războaiele cu cvazii şi marcomanii de la Dunărea mijlocie. Un număr de 12 000 de daci ar fi fost transferaţi în interiorul provinciei. Perioada împăraţilor Septimius Severus şi până la Severus Alexander a fost una de prosperitate pentru provincia Dacia. Cele mai impunătoare edificii din oraşele provinciei provin din acea epocă. După moartea lui Severus Alexander în anul 235, începe perioada de criză generală a Imperiului Roman, care a afectat şi Dacia. Atacurile carpilor şi goţilor au devenit tot mai frecvente şi cu consecinţe tot mai grave pentru provincia Dacia. Ca urmare a unui atac al carpilor, în anul 245 s-a procedat la fortificarea oraşului Romula – capitala Daciei Malvensis. Însuşi împăratul Filip Arabul ar fi venit în Dacia pentru a conduce personal campaniile militare împotriva barbarilor, apoi activităţile de fortificare. În privinţa abandonării provinciei Dacia, există două orientări. Unii istorici consideră că Dacia a fost abandonată încă din perioada domniei lui Gallienus, invocând în acest sens pasaje din scrierile lui Eutropius (Scurtă istorie de la întemeierea Romei, 9, 8), Rufius Festus (Breviarium rerum gestarum populi Romani, 8), Sextus Aurelius Victor (De Caesaribus, 33, 3) şi Iordanes (Romana, 217). Majoritatea istoricilor consideră că armata şi administraţia au fost retrase din Dacia abia de către împăratul Aurelian, după cum reiese clar din pasajele scrise de Eutropius (Scurtă istorie de la întemeierea Romei, 9, 8) şi Iordanes (Romana, 217). Cel mai convingător rămâne pasajul din Historia Augusta referitor la domnia lui Aurelian: „Văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdună-reană, provincia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos din dânsa le-a 42

aşezat în Moesia şi a numit-o Dacia sa, provincia care acum desparte cele două Moesii” (Vita Aureliani, 39, 7). În concluzie, putem afirma că provinciile de la Dunărea de Jos au fost devastate de invaziile goţilor în perioada domniei lui Gallienus, dar decizia abandonării definitive a fost luată şi pusă în aplicare abia în timpul împăratului Aurelian. Istoria geto-dacilor din Imperiul Roman nu trebuie confundată cu cea a provinciei Dacia, deoarece ei au fost prezenţi, de asemenea, în provinciile romane Moesia şi Dacia de la Dunărea Mijlocie şi de Jos. Din păcate, lacunele datorate publicării rezultatelor cercetărilor în unele situri din Moesia şi Pannonia ne împiedică să avem o imagine mai aproape de realitate. În timp ce dacii liberi au continuat să atace Imperiul Roman, getodacii din provinciile romane par să se integreze tot mai mult noii lumi. Un nivel de trai superior perioadei preromane ar putea fi o explicaţie simplă, dar verosimilă pentru această situaţie. Cu atât mai mult cu cât secolul al II-lea şi prima treime a celui următor au reprezentat apogeul economiei lumii romane. III.2. Populaţia autohtonă în Moesia în secolele I-III d.Hr. În scrierile lor Strabon (Geografia, 7, 3, 2), Cassius Dio (Istoria romană, LI, 23, 2 -26, 6), Plinius cel Bătrân (Istoria naturală, IV, 11-18, 41), Ovidius (Tristia/Tristele, IV, 10, 109-110) amintesc pe geţi ca locuitori ai ţinutului dintre Dunăre şi Mare. Unii dintre geţi ar putea să fi fost transferaţi în urma expediţiilor întreprinse în secolul I d.Hr. de Aelius Catus şi Plautius Silvanus Aelianus, majoritatea lor erau însă indigeni în această regiune. Un alt val de transfer din barbaricum în lumea romană a avut loc în a doua jumătate a secolului al III-lea, când pe lângă sarmaţi şi goţi, o parte a carpilor au fost aşezaţi pe teritoriul actual al Dobrogei. Prezenţa traco-geto-dacilor în Moesia Superior şi Moesia Inferior este mai bine cunoscută pe teritoriul actual al Dobrogei, dar este o realitate pentru ambele provincii menţionate, care se aflau pe actualele teritorii ale Serbiei, Bulgariei şi României. III.2.1. Habitatul În timp ce populaţia acestor oraşe era grecească, cu o minoritate romană la Tomis şi Callatis, interiorul Dobrogei era locuit de geţi, sciţi, 43

bastarni, odrisi, bessi şi lai. Pe linia Dunării de Jos au apărut mai întâi fortificaţii, apoi aşezări civile şi oraşe romane. Pe teritoriul provinciei Moesia Inferior au fost identificate aşezări rurale atribuite traco-geto-dacilor la Korbovo în Moesia Superior, Pavlikeni, Hotniţa, Buceag, Straja, Fântânele, Teliţa în Moesia Inferior. În aşezarea de la Korbovo, a fost descoperit un bordei, ce avea ca inventar ceramică dacică şi romană. În cadrul centrelor ceramice de la Pavlikeni şi Hotniţa de pe actualul teritoriu al Bulgariei, au fost descoperite o şarjă de oale de factură dacică modelate cu mâna (Pavlikeni), respectiv peste 100 de ceşti dacice într-un cuptor de ars vase (Hotniţa). Populaţia autohtonă traco-geto-dacică a fost identificată şi în castrele romane de la Karatas şi Vodeniča din Moesia Superior, respectiv Barboşi, Novae, Oescus, Troesmis şi Dinogeţia din Moesia Inferior. III.2.2. Viaţa spirituală Pătrunderea creştinismului în Dobrogea s-a făcut cu siguranţă încă din secolele I-II d.Hr. În Pătimirea Sfântului Andrei, păstrată în Sinaxarul Constantinopolitan, se spune că Apostolul Andrei ar fi răspândit Evanghelia în „…Bithynia, părţile Pontului Euxin şi Propontidei… Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre.” Informaţia este confirmată şi în lucrarea lui Hipolit Romanul Despre cei douăsprezece Apostoli, Eusebius din Caesarea în Istoria Bisericească şi Comentariile la geneză ale lui Origene din Alexandria. În Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni se arată că oricine crede poate deveni un bun creştin: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu … nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi…” Ceea ce înseamnă că sciţii, de fapt locuitorii Scythiei Minor din acea perioadă, erau între regiunile unde creştinismul prinsese rădăcini, şi poate însuşi Apostolul Pavel (Paul) fusese unul din misionari. Prezenţa traco-geto-dacilor pe partea dreaptă a Dunării în epocă romană este dovedită de ceramica dacică descoperită în cadrul necropolelor de la Paračin, Velesniča şi Viminacium din Moesia Superior, respectiv Drašan, Horia şi Enisala din Moesia Inferior. În cadrul necropolei de la Enisala, au fost descoperite un număr de 160 de morminte de epocă romană, din care 89,3% erau de incineraţie. Majoritatea mormintelor de incineraţie aveau resturile depuse în urne în interiorul unor gropi cilindrice de mici dimensiuni. Inventarul mormintelor cuprindea ceramică de factură getică şi romană, recipiente romane din sticlă, vârfuri de săgeţi, fibule şi mărgele. 44

Mormintele de inhumaţie, în număr de 13, aparţineau unor copii (11) şi adolescenţi (2). Scheletele erau în poziţie întinsă pe spate, cu braţele pe lângă corp. Mormântul nr. 41 era dublu. Orientarea predominantă era N-S. Inventarul acestor morminte cuprindea ceramică getică şi romană, precum şi un colier. În secolele I-II d.Hr. au fost datate aşezarea de la Straja şi necropola de la Horia, în secolele I-III d.Hr. necropola de la Enisala, în secolul II d.Hr. aşezările de la Buceag şi atelierul ceramic de la Pavlikeni, iar în secolele II-III d.Hr. atelierul ceramic de la Hotniţa, respectiv aşezările de la Fântânele şi Teliţa. III.3. Implementarea civilizaţiei romane în Dacia Reprezentative pentru gradul de romanizare a populaţiei provinciei Dacia sunt informaţiile oferite de inscripţii. O statistică din 1975 indica peste 2200 nume romane (70-75%), circa 420 greco-orientale (16%), circa 124 illire (4%), circa 74 celtice (3%), 64 traco-dace (sub 3 %), nordvest africane, egiptene şi altele (peste 1%). Indiferent de originea etnică ori credinţele religioase, coloniştii veniţi în Dacia romană aveau în comun limba latină. Habitatul Oraşul a fost motorul lumii romane, liantul între provincii şi Italia, între etnii şi religii. Imperiul Roman s-a bazat pe o confederaţie de oraşe care erau de două tipuri: muncipia şi colonia. Locuitorii celor din urmă aveau drepturi similare celor din Roma, fiind scutiţi de o serie de taxe şi impozite către statul roman. Oraşele din provincia Dacia nu au fost impunătoare prin suprafeţe sau număr de populaţie. Apulum avea aproximativ 20 000 de locuitori, în timp ce oraşul reşedinţă al procuratorului Daciei Malvensis avea numai 6 000 şi o suprafaţă de 600 000 mp. Ele erau însă mai mari decât oraşele de pe malul drept al Dunării de la Oescus, Novae ori Nicopolis ad Istrum. Din punct de vedere al urbanismului, oraşele Daciei respectau regulile oricărui oraş roman. În centrul lor se afla piaţa (forum), clădirile administrative, templele, inclusiv cel dedicat cultului imperial. Străzile boltite spre mijloc aveau canale către margini. Multe dintre clădirile unor persoane cu un statut economic superior aveau un sistem de încălzire prin podea şi pereţi. Aceleaşi elemente de urbanism roman au fost constatate şi în cadrul canabae-lor (aşezări civile ale castrelor), în vicus-uri şi pagus-uri 45

(aşezări rurale), locuite de o populaţie romanizată sau aflată într-un evident proces de romanizare. În imediata apropiere a castrelor trăiau militarii şi familiile lor. Unele dintre ele au evoluat către un stadiu urban, ajungând la rangul de municipia (Tibiscum) sau chiar de colonia (Potaissa, Apulum). Economia În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, agricultura era o ocupaţie de bază. Studiile pedologice actuale relevă o fertilitate ridicată a solurilor din Câmpia Română, situaţie similară perioadei romane la nordul Dunării de Jos. Argumente în acest sens sunt zecile de villae rusticae descoperite pe actualul teritoriu al Olteniei, fostul teritoriu al Daciei Inferior (Malvensis). Menţionăm aici descoperirile de la Izbiceni, Orlea, Vlădila ori Comani. Prezenţa lor indică organizarea unor exploatări agricole după modelul fermelor romane. Clădirea centrală a proprietarului avea anexe, în care locuiau sclavii, şi ateliere meşteşugăreşti, care produceau pentru uz propriu şi pentru comerţ. De asemenea, ele aveau anexe pentru animale domestice, furaje pe timpul iernii, depozite pentru cereale etc. Nu de puţine ori, de jur împrejur aveau ziduri de incintă puternice, cu fundaţii de pietriş. Amploarea pe care au cunoscut-o meşteşugurile practicate în oraşele romane au determinat unii istorici să vorbească chiar de o industrie antică a producţiei ceramice. Atelierele de producţie ceramică erau grupate în adevărate cartiere artizanale la periferiile oraşelor romane. Cuptoarele de formă tronconică sau rectangulară erau grupate în grupuri de două-trei pentru o eficienţă mai mare. Se produceau materiale de construcţii (cărămizi, ţigle, tuburi ceramice), vase ceramice de diferite forme şi dimensiuni, opaiţe, statuete ale unor divinităţi, jucării etc. În cadrul cartierului artizanal de nord al Romulei au fost identificate şi cercetate un număr de 21 de cuptoare de ars vase şi materiale de construcţii (cărămizi, ţigle, conducte ceramice etc.). Proprietarul acestora şi-a construit o villa urbana, în mijlocul acestui cartier. Comerţul Economia romană a fost una monetară. Masa monetară utilizată pe teritoriul provinciei Dacia este greu de estimat. Pentru bunurile mai ieftine se folosea moneda măruntă din bronz, iar pentru cele mai scumpe moneda din argint. Oraşele au fost principalele centre ale comerţului intern şi extern. În pieţe existau magazine în care se vindeau produse agrare (cereale, fructe, 46

uleiuri, vinuri, sosuri, animale etc.), unelte şi ustensile casnice, veşminte şi accesorii pentru veşminte, podoabe etc. Comerţul extern viza aducerea unor vinuri şi uleiuri de măsline din Orient, vase de tip terra sigillata din Gallia şi Germania, opaiţe şi vase din bronz din Italia etc. Din Dacia erau exportate îndeosebi produse agroalimentare. La acestea se adăugau aurul şi argintul exploatate în regiunea Munţilor Apuseni. Religia În limba latină nu a existat termenul de religie, ci de cultus deorum care derivă din colere deus, adică atelierul zeului. Sacre erau poarta şi zidurile templului care protejau divinităţile, dar religiosus era numai mormântul. Obiectul religiei romane era obţinerea pax deorum, o favoare a zeilor. Pantheonul roman are la bază pe cel grecesc, preluat din Italia de Sud, un puternic centru cultural grecesc. În loc de Zeus era Jupiter, iar în loc de Hera era Juno. Numele roman al lui Poseidon era Neptun, Artemis devenea Diana, Ares devenea Marte, Hermes devenea Mercur, Afrodita se numea acum Venus, Athena devenea Minerva, iar Hephaistos Volcanus. Herakles era Hercules, iar Dionisos (zeul vinului) era reprezentat prin cuplul Liber şi Libera. Zeiţa abundenţei Persephone se pronunţa în latină Proserpina, iar zeul medicinei, Asclepius, era Aesculapius. Printre puţinii zei romani amintim spiritele pădurii Faunus (identificat cu Pan, zeul păşunilor) şi Silvanus. La aceştia s-au adăugat Fortuna (zeiţa oracol) din oraşele Aretium şi Praeneste. În Dacia, acestor divinităţi obişnuite ale Pantheonului roman li s-au alăturat Mithras (Zeul Soarelui Neînvins), vechiul cult local al Cavalerului Trac (Danubian) şi bineînţeles cultul împăratului. Majoritatea istoricilor consideră că în provincia Dacia s-au manifestat, ca şi în alte părţi ale Imperiului, fenomenele sincretismului (contopirea unor divinităţi cu atribuţii asemănătoare) şi interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi locale). Fenomenul pare destul de probabil în mediul urban, unde dacii şi-au luat nume romane pentru a se integra mai uşor social, dar este greu de surprins în mediul rural. Riturile şi ritualurile funerare Cu privire la riturile şi ritualurile funerare, din păcate, cercetările întreprinse în necropolele marilor oraşe, precum Apulum sau Romula, au avut un caracter limitat. S-a constatat cu certitudine că se practicau în mod curent atât incineraţia cu resturile funerare depuse în urne sau în 47

gropi simple, cât şi înhumaţia în gropi simple, sarcofage de cărămizi sau din piatră. Din punct de vedere arheologic, colonişti din Pannonia şi Noricum au fost identificaţi în cadrul necropolelor tumulare de la Caşolţ, Ighiu şi Calbor. În cadrul acestor necropole s-a practicat exclusiv incineraţia pe solul antic neamenajat. Resturile erau împrăştiate pe vatră sau depuse într-o casetă din piatră. Pe vatra funerară au fost depuse vase cu ofrande, rămase în urma banchetului funerar. Inventarul mormintelor cuprinde ceramică de factură La Tène, specifică celţilor din Pannonia şi Noricum (castroane cu trei picioare, vase bitronconice decorate cu inele în relief pe gât). Au mai fost descoperite mărgele, fibule, inele şi monede romane. Pe baza materialului arheologic, mai ales a monedelor, necropolele amintite pot fi datate la începutul secolului al II-lea d.Hr. Necropola tumulară de la Zlatna, cuprinzând 60 de tumuli, a fost atribuită coloniştilor din Dalmaţia, aduşi în Dacia pentru exploatarea minelor de aur. Ritul funerar a fost incineraţia. Arderea s-a făcut la ustrinum, resturile fiind apoi depuse într-o groapă rectangulară. Inventarul, relativ sărac, cuprindea ceramică romană şi de tradiţie ilirică. Necropola de la Zlatna a fost încadrată în secolele II-III d.Hr., între limitele existenţei provinciei Dacia romană. În cele 7 necropole recent descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montană) au fost cercetate un număr de peste 1 200 de morminte, atribuite unor mineri aduşi din Dalmatia pentru exploatarea aurului. Publicarea lor integrală va aduce o contribuţie importantă la cunoaşterea riturilor şi ritualurilor funerare folosite de colonişti în Dacia. III.4. Autohtonii în provincia Dacia Textul lui Eutropius din Scurtă istorie de la întemeierea Romei (VIII, 6, 1) „Dacia în urma războaielor cu Decebal a fost golită de bărbaţi” (Dacia enim diuturno bello Decibali viris erat exhausta) a stat la baza ideii că dacii ar fi fost exterminaţi în urma războaielor din 101-102, 105-106. Greşeala a plecat de la traducerea incorectă a termenului de viris (bărbaţi) prin oameni, care în limba latină este de fapt hominibus. Celebru a rămas şi textul aceluiaşi Eutropius care arăta că „în Dacia au fost aduse mulţimi nesfârşite de oameni din toată lumea romană” (victa Dacia, ex toto orbe romano infinitas eo copias hominum). El a fost interpretat de unii istorici ca fiind o dovadă indirectă a exterminării dacilor în cursul celor două războaie daco-romane. 48

Cercetările arheologice, toponimia, hidronimia, antroponimele, numismatica sunt tot atâtea argumente care susţin continuitatea dacilor după organizarea provinciei Dacia. Pe de altă parte, nu există nici un teritoriu cucerit de romani din care populaţia locală să fi fost exterminată sau transferată în totalitate ori în cea mai mare parte. Dimpotrivă, fiscul roman avea nevoie de cât mai mulţi contribuabili, iar coloniştii aduşi în Dacia trebuiau să pună bazele unei economii romane prospere şi să implementeze civilizaţia romană Mai multe scene de pe Columna lui Traian indică supunerea unor grupuri de daci în faţa împăratului şi armatei romane. Menţionăm aici scenele XXVII-XXVIII în care oameni de rând (comati) vin să ceară pace împăratului; scena XXXVII arată un număr mare de daci, oameni simpli dar şi tarabostes, femei, copii şi bărbaţi de toate vârstele, care se supun împăratului, ce le arată clemenţă. În scena XLVI doi comati cer îndurare lui Traian, iar în scena LII o delegaţie de daci duce tratative. În scena LXI un nobil dac îngenunchează în faţa împăratului, iar în scena LXI alţi doi comati sărută mâna împăratului. Scena LXXVI arată revenirea populaţiei dacice la aşezările lor după încheierea ultimului război dintre daci şi romani din 105-106. În privinţa recrutărilor în unităţile de nationes ale armatei romane, dacii nu au făcut excepţie. 15 unităţi militare staţionate din Britannia până în nordul Africii purtau nume de dacorum: Cohors II Aurelia Dacorum, Cohors Augusta Dacorum în Pannonia; Cohors Gemina Dacorum Militaria în Moesia; Ala I Ulpia Dacorum în Macedonia; Cohors I Aelia Dacorum în Britannia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria. După satisfacerea stagiului militar de 25 de ani, la sfârşitul căruia erau deja romanizaţi, ei primeau pământ, cetăţenia romană şi îşi puteau întemeia familii. Inscripţiile descoperite pe teritoriul fostei provincii Dacia cuprind antroponime traco-geto-dacice precum Bitus, Blasa, Brisanus, Denzi, Dizo, Drebias, Duda, Mucapuis, Mucatra, Mucatius, Mucianus, Prisosta, Soia etc. Ele au fost găsite în inscripţii descoperite în 37 de oraşe, 20 de castre şi 9 aşezări rurale. Unii locuitori poartă nume roman şi nume de familie dacic: Valeria Dula, Aurelius Duda, Aurelius Denzi. Aceste nume sunt însă greu de atribuit unor localnici sau unor colonişti traci veniţi din sudul Dunării. Totuşi, unele antroponime din inscripţii descoperite la Drobeta (Iulius Daciscus), Germisara (Decebalus), Napoca (P. Aelius Dacianus) sau Brâncoveneşti (Zetzi) par să fi aparţinut unor autohtoni daci. 49

Majoritatea dacilor care urcaseră treptele ierarhiei sociale preferau, probabil, nume romane. Ei erau civili peregrini (oameni liberi fără cetăţenie romană), ori militari cu grade inferioare. Astfel, poate să se fi întâmplat măcar cu unii dintre cei 120 de Ulpii, a peste 250 de Aelii şi a peste 300 de Aurelii. Aceştia au fost peregrini care au primit cetăţenia romană în timpul domniilor lui Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius sau Caracalla. În schimb, în alte provincii ale Imperiului Roman, persoane purtând nume romane îşi precizează originea dacică prin expresiile natione Dacus ori natus (oriundus) Dacia. Prezenţa geto-dacilor în provincia romană este argumentată şi prin revoltele despre care există informaţii scrise. O primă revoltă a dacilor pare să fi avut loc la sfârşitul domniei lui Traian (117-118), când atacurile sarmaţilor şi indigenilor au fost atât de puternice, încât doar prietenii l-au convins pe Hadrian să nu abandoneze provincia abia cucerită. În timpul împăratului Antoninus Pius, probabil în 143, a avut loc o puternică revoltă în Dacia, care l-a determinat pe istoricul Aelius Aristides să vorbească de războaiele provocate de nebunia geţilor. În anii 156-157 şi apoi în timpul războaielor marcomanice din timpul împăratului Marcus Aurelius au avut loc puternice atacuri ale dacilor liberi de la nord şi vest de provincia Dacia. Ele vor fi mai dese şi mai puternice începând cu domnia lui Maximinus Thrax, apoi Gordianus III, Filip Arabul şi Gallienus. III.4.1. Habitatul rural Aşezările populaţiei autohtone din provincia Dacia se aflau pe întregul teritoriu al provinciei, în centrul provinciei (Slimnic, Noşlac), pe văile largi ale râurilor (Lechinţa de Mureş, Obreja), cât şi la periferii (Mugeni, Simoneşti). Suprafeţele lor variau între 1-3 ha şi 6-8 ha. Cea mai întinsă dintre cele identificate până în prezent pare a fi cea de la Micoşlaca, cu o suprafaţă de aproximativ 20 ha. Prezenţa populaţiei autohtone este susţinută de ceramica descoperită şi în cadrul fermelor romane de la Aiud, Răhău, Cinciş, Mănerău şi Chinteni. Sporadic ceramica dacică modelată cu mâna a apărut şi în unele oraşe romane ale provinciei. Cu privire la începuturile stăpânirii romane în Dacia, menţionăm faptul că unele aşezări rurale, cum sunt cele de la Simoneşti, Slimnic şi Cernatu, au continuat să fie locuite fără întrerupere din perioada preromană. 50

Ca şi în perioada preromană, aşezările cuprindeau atât locuinţe de suprafaţă, cât şi locuinţe semi-adâncite (bordeie). Locuinţele de suprafaţă erau majoritar rectangulare cu colţurile rotunjite şi podeaua la nivelul solului antic. Locuinţele sunt prezenţe rare, exceptând aşezarea de la Mugeni, unde reprezentau cca. 1/3 din totalul locuinţelor cercetate. Bordeiele erau de formă rectangulară cu colţurile rotunjite şi rareori rotundovale (ca la Obreja). Ambele tipuri de locuinţe erau construite cu pereţi lutuiţi pe o structură din lemn şi nuiele. Acoperişul în două sau patru ape era realizat cu paie, trestie sau şipcă pe o structură din lemn. În interiorul locuinţelor se aflau vetre rotund-ovale sau cuptoare în formă de potcoavă, realizate prin scobire în pământ cruţat. Acestea aveau carcasa din lut şi pietre de râu sau gresii. Gropile de provizii în formă de sac, bol, cilindrice sau tronconice erau de 2-3 ori mai numeroase decât locuinţele unei aşezări. Ele se aflau în interiorul locuinţelor, dar mai ales în afara lor. Unele din aşezările rurale ale populaţiei autohtone din Dacia romană continuă din epoca preromană în secolele II-III d.Hr. (Slimnic, Şura Mică, Cernaţu, Roşia, Guşteriţa etc.), dar majoritatea au fost datate în secolele II-III d.Hr. (Boarta, Locusteni, Noşlac, Ocna Sibiului etc.). În secolele II-IV d.Hr. au fost datate aşezările de la Obreja şi Şura Mică, iar în secolele III-IV d.Hr. cele de la Archiud şi Mugeni. III.4.2. Viaţa economică Principala ramură a economiei era agricultura. Cultivarea pământului este relevată de fiarele de plug de la Obreja şi Dedrad, râşniţele de tip roman de la Obreja şi Noşlac, cea de tip dacic de la Lechinţa de Mureş, secerile de la Obreja, coasele de la Lechinţa de Mureş şi Obreja. La Lechinţa de Mureş, Dedrad şi Obreja au fost descoperite chiar depozite de unelte agricole. Producţia ceramicii de tradiţie locală este atestată de cuptoarele de olar descoperite în cadrul aşezărilor rurale autohtone de la Grădinari şi Slimnic, precum şi de continuarea formelor dacice preromane. Ceramica de factură dacică reprezenta aproximativ 10-15% în aşezarea de la Obreja şi cca. 45% în cea de la Noşlac. Principalele forme ale ceramicii autohtone din pastă modelată cu mâna sunt ceaşca tronconică (opaiţ), oalele de diferite forme decorate cu motive specifice epocii preromane (brâuri alveolate, butoni rotunzi sau dreptunghiulari, alveole, linii orizontale sau în val incizate etc.). Vasele de tradiţie locală modelate la roată sunt foarte rare, principalele forme fiind chiupul, oala, fructiera şi cana. 51

Populaţia locală a folosit ceramica romană de bucătărie din pastă zgrunţuroasă, respectiv pentru servitul mesei din pastă fină. Principalele forme de vase sunt oalele, străchinile, capacele, tăvile etc. La Boarta au fost găsite şi fragmente de vase romane de import de tip terra sigillata. Meşteşugurile casnice (torsul şi ţesutul) sunt relevate de numeroasele descoperiri de fusaiole pentru tors şi greutăţi din lut pentru războiul de ţesut. Prezenţa monedelor romane din bronz şi argint indică un comerţ cu lumea urbană. În unele situaţii, au fost constatate şi fenomene de tezaurizare a unor monede de argint la Ruşi, respectiv brăţări, colane, lanţuri din argint şi monede la Vârtopu şi Aţel. Cu toate acestea, descoperirile arheologice nu permit observarea unor indicii ale diferenţierilor sociale. III.4.3. Viaţa spirituală Inscripţiile şi artele plastice oferă numeroase date cu privire la divinităţile romane şi orientale în Dacia (Jupiter, Apollon, Liber Pater, Silvanus Domesticus, Nemesis, Mithras), dar nici o informaţie cu privire la credinţele ori divinităţile autohtonilor geto-daci. Viaţa spirituală, atât cât poate fi ea surprinsă arheologic, pare să fi păstrat din tradiţiile perioadei preromane, cel puţin în domeniul funerar. Pe teritoriul provinciei Dacia au fost cercetate un număr de peste 900 de morminte ce pot fi atribuite autohtonilor. Cele mai importante necropole au fost cele de la Locusteni (290 de morminte), Obreja (243 morminte) şi Soporu de Câmpie (190 de morminte). Din cercetările de până acum, nici o necropolă din epoca preromană nu a continuat în secolele II-III d.Hr. Riturile de înmormântare utilizate au fost incineraţia şi inhumaţia, cu menţiunea că primul rit amintit predomina clar, inhumaţia fiind doar o excepţie. În majoritatea covârşitoare, decedatul a fost ars la ustrinum, iar oasele au fost depuse în urne umplute, în proporţie de 2/4 sau 3/4 cu fragmente de oase calcinate. Mormintele de incineraţie în gropi simple cilindrice sau alungite sunt prezenţe rare. Mormintele de inhumaţie reprezintă 3 % la Obreja, 11 % la Soporu de Câmpie şi 25,8% la Locusteni. În majoritatea cazurilor au fost înhumaţi copii, şi rareori adulţi. Aceştia erau depuşi în gropi rectangulare cu colţurile rotunjite. Scheletele întinse pe spate, cu picioarele întinse şi mâinile pe lângă corp, erau acoperite cu pietre, sau aveau pietre doar la cap şi la picioare, ori partea superioară era acoperită cu o jumătate de vas, ca la 52

Locusteni. La Locusteni, 60% din mormintele de inhumaţie aveau orientarea N-S, în timp ce la Soporu de Câmpie, ele evitau orientarea N-S. Inventarul a fost în general modest, dar s-a constatat o frecvenţă mai mare a lui în cadrul mormintelor de incineraţie. Acesta consta în vase ceramice de tradiţie locală sau de factură romană, inele, cercei, fibule, oglinzi romane, pandantivi, monede etc. În cadrul necropolei de la Locusteni numai 29% dintre mormintele de inhumaţie aveau inventar funerar, constând mai ales în vase cu ofrande şi oase de animale. Daco-romanii în lumina izvoarelor narative (texte selectate) VIII.6, 1. După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus. 2… el a rechemat armatele din Asiria … A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian, după cucerirea Daciei, aduse o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor; căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal (Defuncto Traiano, Aelius Hadrianus creatus est princeps…. Et de Assyria… revocavit exercitus… Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani Barbaris traderentur, propterea quod Traianus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas; Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta). (Eutropius, Breviarum ad Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei) Hadrian, 6, 6. Aflând de răscoala sarmaţilor şi a roxolanilor… a plecat în Moesia, după ce şi-a trimis înainte armatele… 6, 8. După ce a încheiat pace cu regele roxolanilor, care se plângea de micşorarea subvenţiilor băneşti. 7, 3. El a venit la Roma, după ce i-a încredinţat Dacia lui Turbo, care a primit şi titlul de prefect al Egiptului, ca să se bucure de mai multă autoritate… Antoninus Pius, 5, 4. Cele mai multe războaie le-a purtat prin legaţii săi. Căci… pe germani şi pe daci şi multe neamuri, ca şi pe iudeii care sau răsculat, el i-a zdrobit prin guvernatori şi legaţi. Aurelianus, 30, 4. Deci după pacificarea Orientului, Aurelian s-a întors victorios în Europa şi aici a sfărâmat trupele carpilor şi fiindcă senatul i-a dat lui în lipsă titlul de Carpicus… 53

Aurelianus, 39, 7. Văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos din dânsa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o Dacia sa, provincia care acum desparte cele două Moesii. (cum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam Transdanuviana Daciam a traiano, constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri, abductosque ex ea populos in Moesia conlocavit appelavitque suam Daciam quae nunc duas Moesia dividit.) (Scriptores Historiae Augusta / Istoria Augusta) 217. După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale... Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis... (Iordanes, Romana / Faptele romanilor) Cap. 7. Căci în cine altul au crezut toate neamurile decât în Christos? … Parţii şi mezii… diferite neamuri din provinciile Galiei şi regiunile britanilor… şi cele ale sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor… În toate aceste locuri … şi stăpâneşte numele lui Christos care a venit. (Tertulian, Adversus Iudaeo / Împotriva iudeilor) Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta era de jur împrejur un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat a doua Dacie în regiunea Moesiei şi Dardaniei . . .” (Rufius Festus, Breviarium rerum gestarum populi Romani / Scurtă istorie a faptelor poporului roman, VIII, 2) Împreună cu fiul său Salonius, căruia îi dăduse titlul de Caesar, el (Gallienus) a adus statul roman aproape de marginea prăpastiei, astfel încât goţii care înaintaseră nestingheriţi prin Thracia au ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile învecinate cu Asia [...] şi fiind pierdute teritoriile de dincolo de Dunăre pe care le câştigase Traian (et amissa trans Istrum, quae Traianus quaesierat). (Sextus Aurelius Victor, De Caesaribus / Despre împăraţi, 33, 3) 54

Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific C. Preda). Babeş M., Necropola daco-romană de la Enisala, SCIVA, 22, 1971, 1, 19-45. Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991. Baumann V., Aşezări rurale antice în zona gurilor Dunării. Contribuţii arheologice la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p. Chr.), Tulcea, 1995. Benea, D., Quelques observations sur la cèramique de l'aglomeration dacoromaine de Freidorf-Timişoara, în Études sur la ceramique romaine et daco-romaine de la Dacie et Mésie Inférieure, Timişoara, 1997, 55-76. Eadem, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996. Eadem, Römische Töpferwörksteten im Tibiscum, SIB, 11, 1985, 11-21. Eadem, Atelierele ceramice de la Tibiscum (Contribuţii la istoria atelierelor ceramice din sud-vestul Daciei), Potaissa, 3, 1982, 22-39. Burton, G., Government and the Provinces, în The Roman World, London and New York, vol. 1., p. 423-436. Chirilă, E., Gudea, N., Lucăcel, V., Pop P., Das Römerlager von Buciumi, Cluj, 1972. Chirilă, E., Gudea, N., Şantierul arheologic Bologa, judeţul Cluj (1967), Materiale, 9, 1970, 115-120. Daicoviciu, C., Dăinuirea populaţiei dacice, în Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1961. Idem, La Transylvanie dans l'antiquite, Bucureşti, 1945. Idem, Problema continuităţii în Dacia romană, Cluj, 1940. Idem, Neue Mittelungen aus Dacien, Dacia, VII-VIII, 1937-1940, 299-336. Idem, Problema continuităţii în Dacia, AISC, III, 1936-1940, 200-270. Damian, P., Geto-dacii în configuraţia demografică a Daciei romane, http://www.mnir.ro/publicat/damian, Bucureşti, 2002. Ferguson, J., Classical Religions, în The Roman World, London, 1987, p. 749760. Fabritius, K., Bericht über die Auffindung und öffnung eines Dakischen Grabes, AVSL, 5, 3, 1862, 287-313. Ferenczi, Al., Dare de seamă asupra săpăturilor arheologice de la Cristeşti, ACMIT, II, 1926-1928, 216-217. 55

Floca, O., Pagus Miciensis, Sargetia, 5, 1968, 49-58. Idem, Sisteme de înmormântare în Dacia Superioară romană, Sargetia, II, 1938, 1-116. Floca, O., Valea, M., Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş, ActaMN, II, 1965, 163-193. Florescu, Gr., Castrul roman de la Răcari, AO, 1930, 373-395. Gherghe, P., Dovezi ale continuităţii dacice în aşezarea romană de la Săcelu (jud. Gorj), AO, SN, 4, 1985, 47-52. Glodariu, I., Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic, Bucureşti, 1981. Idem, Cercetări arheologice la Dedrad, Apulum, 13, 1975, 227-243. Gudea, N., Das Römergrenzenkastell von Bologa-Rescvlvm/Castrul roman de la Bologa-Rescvlvm, Zalău, 1997. Idem, Castrul roman de la Buciumi/Das Römergrenzenkastell von Buciumi, Zalău, 1997. Idem, Porolissum. Vama romană, Cluj-Napoca, 1996. Idem, Porolissum – Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman, ActaMP, XIII, 1989. Idem, Castrul roman de la Inlănceni. Încercare de monografie, ActaMP, 3, 1979, 149-273. Idem, Gornea. Aşezarea din epoca romană şi romană tîrzie, Reşiţa, 1977. Gudea, N., Moţu, I., Despre ceramica provincială modelată cu mîna din castre. Observaţii arheologice cu specială privire la Dacia Porolissensis, ActaMP, 12, 1988, 229-250. Gudea, N., Pop, I., Castrul roman de la Rîşnov-Cumidava. Contribuţii la cercetarea limesului de sud-est al Daciei romane, Braşov, 1971. Hoddinott, R. F., Bulgaria in Antiquity, London, 1975. Kenner, F., Beiträge zu einer Chronik der archäeologischen Funde in der österreichischer Monarchie (1856-1858), AOG, 1860, XXIV, 2, 225-424. Lupu, N., Aşezarea daco-romană de la Roşia (Judeţul Sibiu), ActaMN, 5, 1968, 445-450. Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1968. Idem, Les Daces à l’epoque romaine à la lumière des recentes fouilles archèologiques, Dacia, NS, 1, 1957, 205-220. Macrea, M., Gudea, N., Moţu, I., Castrul roman de la Mehadia, Bucureşti, 1993. Macrea, M., Russu, M., Der Dakische Friedhof von Porolissum und das Problem der dakischen Bestattungsbräuche in oder Spätlatenezeit, Dacia, NS, 1960, 201-230. Manning, W. H., Industrial Growth, The Roman World, London and New York, vol. 2, p. 586-595. Mănucu-Adameşteanu, M., Necropola daco-romană de la Enisala, com. Sarichioi, jud. 56

Maxfield, V., Mainland. Europe, The Roman World, London and New York, vol. 1, p. 138-193. Mitrofan, I., Aşezări ale populaţiei autohtone în Dacia superioară, ActaMN, 9, 1972, 141-162. Idem, Aşezarea daco-romană de la Noşlac (Aiud). Rezultatele săpăturilor din anii 1963-1964, Sesiunea ştiinţifică a muzeelor de istorie, Bucureşti, 1, 440-453. Idem, Villae rusticae în Dacia Superioară, ActaMN, 10, 1973, 127-150. Negru, M., The Native Pottery of Roman Dacia, British Archaeological Reports, IS 1097, Oxford, 2003. Negru, M., Some considerations regarding the native wheel-made pottery from Roman Dacia, RCRF Acta, 36, 2000, 235-240. Idem, An introduction to the study of native hand-made pottery from Roman Dacia, RCRF Acta, 35, Abingdon, 1997, 97-106. Idem, An introduction to the study of native pottery from South-Carpathian Roman Dacia, The Thracian World at the crossroads of civilivilisations, II, Bucureşti, 1998, 630-643. Idem, Consideraţii privind ceştile dacice modelate cu mâna descoperite în Dacia romană, AO, SN, 13, 1998, 27-45. Ohcearov, D., Trako-rimski nekropol Tărgovişte, Arheologia, 7, 1965, 1, 34-37. Pârvan, V., Dacia, Bucureşti, 1928. Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995, p. 13-41. Idem, L'organisation de la Dacie sous Traian et Hadrien, Dacia, NS, 29, 1-2, 1985, 45-55. Idem, Contribuţii privind organizarea administrativă a Daciei romane, RI, 32, 2, 1979, 359-376. Idem, Întinderea provinciei Dacia Inferior, SCIV, 22, 3, 1971, 411-423. Piso, I., Certains aspects de l'organisation de la Dacie romaine, RRH, 6, 1973, 999-1015. Popilian, G., Les centres de production céramique d`Oltenie, în Ètudes sur la céramique romaine et daco-romaine de la Dacie et Mésie Inférieure, Timişoara, 1997, 7-20. Idem, Unitatea culturală din provinciile romane Dacia şi Moesia, Drobeta, 7, 1996, 59-74. Idem, Necropola daco-romană de la Locusteni, Craiova, 1980. Idem, Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976. Idem, Traditions autochtones dans la céramique provinciale romaine de la Dacie Méridionale, Thraco-Dacica, I, 1976, 279-286. Idem, Gropşani – Monografie arheologică, Bucureşti 1998, 43-95. Poulter, A., Towns and villages, The Roman World, London and New York, vol. 2., p. 388-395. Protase, D., Autohtonii în Dacia, Bucureşti, 1980. 57

Idem, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din epoca romană, Bucureşti, 1976. Idem, Aşezarea şi cimitirul daco-roman de la Obreja (Transilvania), ActaMN, 8, 1971, 135-160. Protase, D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1968. Idem, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966. Protase, D., Zrinyi, A., Castrul roman şi aşezarea civilă de la Brâncoveneşti (jud. Mureş). Săpăturile din anii 1970-1987, Târgu Mureş, 1994. Protase, G., Marinescu, G., 1981 Cercetările arheologice din castrul roman de la Ilişua (Judeţul Bistriţa-Năsăud), Materiale 15, 1981, 289-291. Rees, S., Agriculture and horticulture, în The Roman World, London and New York, vol. 2., 1987, p. 481-498. Rusu, M., Castrul roman de la Gilău, Stcom Caransebeş, 1979, 153-192. Scorpan, C., La continuité de la population et des traditions gètes les conditions de la romanization de la Scythie Minor, Pontica, VI, 1973, 137-151. Soultov, B, Centres antiques de poteries en Mésie Inférieure, Actes du II-e Congrès International de Thracologie, Bucureşti, 1980, 2, 379-388. Ştefan, Gh., Le camp romain de Drajna de Sus, Dacia, XI-XII, 1945-1947, 115144. Idem, Nouvelles dècouvertes dans le "castellum” romain de Barboşi, Dacia, VVI, 1935-1936, 341-349. Suceveanu, A., Viaţa economică în Dobrogea romană (secolele I-III e.n.), Bucureşti, 1977. Suceveanu, A., Barnea, A., La Dobroudja romaine, Bucureşti, 1991 Székely, Z., Ceramica dacică din castrul roman de la Olteni, Cumidava, 15-19, 1990-1994, 18-20 Idem, Date referitoare la cucerirea sud-estului Transilvaniei de către romani şi persistenţa elementului dacic, Cumidava, IV, 1970, 49-55. Teodor, D. Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991. Tudor, D., Oltenia romană, Bucureşti, ed. A IV-a, 1978. Idem, Sucidava, Bucureşti, 1974. Idem, Centrul militar roman de la Buridava, SMMIM, 1, 1968, 17-29. Tudor, D., Poenaru-Bordea, Gh, Vlădescu, C., Rezultatele primelor două campanii de săpături arheologice în castrul de la Bivolari-Arutela, SMMIM, 2-3, 1969, 1970, 8-46. Vlădescu, C. M., Complexul de fortificaţii de la Bumbeşti şi rolul lor în răspîndirea romanităţii, Litua, 3, 1986, 132-137. Winkler, J., Vasiliev, V., Chiţu, L., Borda, A., Villa rustica de la Aiud. Câteva observaţii privind villae-le rusticae din Dacia Superior, Sargetia, V, 1968, 59-86. 58

Planşe

Planşa 6. – Harta provinciei Dacia (după M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu, Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia, 1993, fig. 1). 59

Planşa 7. – 1-4. Aspecte din cadrul necropolei de la Soporu de Câmpie (după D. Protase, Soporu de Câmpie. Un cimitir dacic din epoca romană, 1976, pl. 4: 1-4). 5-6. Morminte din necropola de la Locusteni (după G. Popilian, Necropola daco-romană de la Locusteni, 1976, pl. XLVIII: 3, 6). 60

Planşa 8. – Ceramică romană descoperită în necropola de la Locusteni (după G. Popilian, Necropola daco-romană de la Locusteni, 1976, pl. L). 61

Planşa 9. – 1-4. Ceramică dacică modelată cu mâna. 5-9. Ceramică dacică modelată la roată (după M. Negru, The Native Pottery of Roman Dacia, 2003, pl. 16, 21). 62

IV. CIVILIZAŢIA DACILOR LIBERI ÎN SECOLELE II-IV D.HR.

Expresia folosită adesea cucerirea Daciei de către romani este doar pe jumătate corectă, pentru că mai puţin de jumătate din teritoriul locuit de geto-daci în secolul I d.Hr. a făcut parte din provincia Dacia. De jur împrejurul graniţelor Daciei romane, geto-dacii au continuat să locuiască. Ei aveau numele triburilor locale: carpi, costoboci şi daci mari. Geto-dacii din afara graniţelor Imperiului Roman au fost creatorii unor culturi arheologice care au elemente fundamentale comune de origine preromană, dar şi elemente care indică diferenţe regionale datorate impactului civilizaţiei romane al unor populaţii alogene vecine cu care au convieţuit în anumite perioade (sarmaţi şi goţi). Culturile arheologice atribuite geto-dacilor au fost denumite după numele primelor sau celor mai importante situri arheologice cercetate (Militari-Chilia, Lipiţa şi Sântana-Arad), numele tribului dacic identificat (cultura carpică), sau anumite elemente de rit funerar ce fac diferenţa (cultura tumulilor carpatici). IV.1. Geto-dacii din Muntenia. Cultura Militari-Chilia IV.1.1. Scurtă istorie în lumina izvoarelor scrise Istoria controlului roman în Muntenia, poate chiar a unei prezenţe efective după cum consideră unii istorici, începe în secolul I d.Hr. Politica spaţiului de siguranţă la Dunărea de Jos a fost aplicată prin expediţiile întreprinse de Sextus Aelius Catus (în anii 10-12 d.Hr.) şi Plautius Silvanus (în perioada 57-67 d.Hr.). Cel puţin prima, dacă nu şi a doua acţiune ar fi vizat Muntenia. Rezultatele lor au fost transferul locuitorilor unor comunităţi locale la sudul Dunării, respectiv dezafectarea davelor getice nord-dunărene. Ca urmare a primei acţiuni ar fi încetat utilizarea davelor de la Tinosul, Sprâncenata şi Popeşti. Primul război daco-roman s-a încheiat cu ocuparea Munteniei şi instalarea unor unităţi militare romane din legiunea a XI-a Claudia, a V-a 63

Macedonica şi I Italica în fortificaţiile construite în regiunea subacarpatică la Drajna de Sus, Mălăeşti, Filipeştii de Pădure şi Rucăr. Imediat după moartea lui Traian, în iarna anului 117-118 au avut loc puternice atacuri ale sarmaţilor roxolani, şi probabil o revoltă a populaţiei getice din Muntenia. În urma acestor evenimente, Muntenia a fost abandonată, trupele romane din dealurile subcarpatice fiind retrase în Moesia Inferior. Deşi informaţiile scrise nu menţionează, după abandonarea Munteniei la începutul domniei lui Hadrian, se pare că Imperiul Roman a controlat politic şi militar continuu această regiune cu ajutorul trupelor din provinciile Dacia Malvensis şi Moesia Inferior. Această realitate geopolitică este evidenţiată de prezenţa unei puternice influenţe a civilizaţiei romane în această regiune. În timpul lui Antonius Pius sau cel mai târziu în vremea împăratului Septimius Severus, vestul Munteniei a fost integrat din nou administrativ Imperiului Roman, de data aceasta Daciei Malvensis. Cel puţin zona de câmpie a fost delimitată printr-un val care avea în punctele strategice ridicate castre şi turnuri de observaţie menite a asigura apărarea noii graniţe romane. Acesta a fost numită de istorici limes trasnalutanus. Atacul carpilor aliaţi cu goţii şi sarmaţii din anul 238 d.Hr. a marcat începutul dezintegrării controlului roman la nordul Dunării de Jos, provincia Moesia fiind puternic afectată. În anul 245, carpii au atacat din nou Dacia, în mod special Dacia Malvensis. În urma acestui atac Romula a fost fortificată, iar limesul transalutan a fost abandonat. Totuşi, venirea împăratului Filip Arabul a dus la restabilirea situaţiei la noile graniţe ale Daciei Malvensis pe râul Olt, şi chiar s-a ajuns la o înţelegere cu atacatorii. Transferurile de populaţie din secolul I d.Hr., l-au determinat pe arheologul maghiar Andras Alföldi să considere că locul geţilor transferaţi a fost luat de sarmaţii roxolani în Muntenia. O expansiune a sarmaţilor în Muntenia a avut loc, însă aşa cu arată descoperirile arheologice, ea s-a limitat la Bărăgan şi malul Dunării din estul şi sud-estul Munteniei. Deşi pătrunderile au putut începe în secolul I d.Hr., totuşi cea mai mare parte a descoperirilor sarmatice din estul şi sud-estul Munteniei datează din secolele II-III, probabil criza de la sfârşitul domniei lui Traian permiţând aşezarea lor în această regiune. Cercetările arheologice întreprinse, mai ales începând cu anii ‘50 ai secolului XX, au evidenţiat însă faptul că, în cea mai mare parte a sa, Muntenia a continuat să fie locuită de geto-daci în secolele I-III d.Hr. Coincidenţa a făcut, ca în acelaşi an 1958 să fie făcute primele cercetări 64

arheologice în aşezarea de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja (întreprinse de Vlad Zirra), respectiv în necropola de la Chilia (efectuate de Sebastian Morintz). Cele două situri arheologice au dat numele culturii MilitariChilia, atribuită geto-dacilor din Muntenia din secolul al II-lea până la începutul secolului al IV d.Hr. IV.1.2. Habitatul În anul 1984, cercetătorul Gheorghe Bichir identifica peste 120 de aşezări rurale deschise ale geto-dacilor din Muntenia în epoca romană, atribuite culturii Militari-Chilia. Cu siguranţă încă multe sunt inedite sau nedescoperite. Menţionăm şi faptul că, în partea de nord-est a Munteniei au fost identificate aşezări care pot fi atribuite carpilor, care aparţin fazei târzii a acestei culturi (Gura Nişcovului, Gruiu Dării, Izvoul Rece şi Bălteni). Aşezările de tip Militari-Chilia erau rurale deschise. Ele se aflau în toate formele de relief, de-a lungul cursurilor de ape, de la câmpie până în, zona subcarpatică, cu excepţia unor cursuri de ape din estul şi sudestul Munteniei ocupate de sarmaţii roxolani, respectiv partea de nord-est ocu-pată de carpi. Cele mai investigate aşezări sunt cele de la Mătăsaru şi Militari-Câmpul Boja. În aşezarea de la Mătăsaru au fost cercetate un număr de 52 de locuinţe (40 de bordeie şi 12 locuinţe de suprafaţă) şi peste 200 de gropi de provizii, iar în cea de la Militari – Câmpul Boja un număr de 30 de locuinţe şi 60 de gropi de provizii. În cadrul aşezărilor predominau bordeiele care erau de 3-4 ori mai numeroase decât locuinţele de suprafaţă. Bordeiele erau de formă rectangulară sau rotund-ovală. Unele aveau în interior trepte, în timp ce vetrele de foc erau prezenţe rare. În cadrul locuinţelor de suprafaţă rectangulare însă vetrele de foc erau obişnuite. Vetrele rotund-ovale sau rectangulare erau construite direct pe lutul galben sau pe un pat de pietre de râu. În unele locuinţe au fost descoperite cuptoare menajere din lut şi pietre de râu sau pleavă. Gropile de provizii identificate printre locuinţe şi uneori în interiorul acestora, aveau forma cilindrică, tronconică sau de sac. IV.1.3. Viaţa economică Populaţie sedentară, geto-dacii din Muntenia aveau drept principale ocupaţii agricultura şi meşteşugurile. Cultivarea pământului a fost evidenţiată de descoperirea unor unelte agricole: un brăzdar şi unui cuţit de plug la Bucureşti-Lacul Tei, numeroase seceri la Bucureşti-Militari Câmpul 65

Boja şi Mătăsaru, o săpăligă la Coloneşti-Mărunţei şi râşniţe la BucureştiMilitari Câmpul Boja şi Mătăsaru. De asemenea, au fost des-coperite boabe de grâu la Mătăsaru şi Scorniceşti, mei şi cânepă la Mătăsaru. Oasele de animale domestice descoperite în cadrul aşezărilor cercetate indică următoare ordine: vitele, porcinele, ovicaprinele şi caii. Existenţa unor păsări domestice a fost semnalată în aşezările de la Mătăsaru, Udeni şi Coloneşti-Mărunţei, unde au fost descoperite coji de ouă şi oase. Descoperirile arheologice atestă practicarea unor meşteşuguri cum sunt olăritul, prelucrarea fierului, bronzului, osului, torsul, ţesutul etc. Cuptoare de olar de tipul cu perete median au fost descoperite la Mătăsaru şi Coloneşti-Mărunţei, iar cu pilon central la Militari-Câmpul Boja şi Bucureşti-Străuleşti. O statistică efectuată de Gheorghe Bichir arată că, în cadrul culturii Militari-Chilia, din totalul formelor identificate, 85-90% este ceramică da producţie locală şi 10-15% ceramică romană de import (amfore, străchini, opaiţe). Ceramica dacică modelată cu mâna reprezintă în medie cca. 40% în faza a doua a culturii Militari-Chilia, mai puţină decât în faza anterioară. Principalele forme de vase sunt ceaşca dacică, capacul şi oala. Ceramica locală modelată la roată aparţine speciei pentru servitul mesei în proporţie de 65% (oale, ulcioare, amfore, vase de provizii, căni, străchini), şi 35% aparţine speciei zgrunţuroase romane de bucătărie (oale, castroane, capace). În proporţie de 98% ceramica modelată la roată este de culoare cenuşie, iar numai 2% este de culoare cărămiziu-gălbuie. Metalurgia fierului este atestată prin fragmente de zgură din fier descoperite la Mătăsaru, Scorniceşti şi Coloneşti-Mărunţei. În cadrul aşezării de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja a fost descoperit un atelier de prelucrare a bronzului, în interiorul căruia au fost găsite numeroase creuzete cu urme de bronz, deşeuri de tablă din bronz, sârme şi vârfuri din bronz în curs de prelucrare etc. În aşezarea amintită au mai fost descoperite oglinzi şi fragmente de tipare pentru oglinzi din bronz de tip sarmatic. Prelucrarea lemnului este atestată de dălţile pentru lemn, burghiele şi topoarele descoperite în cadrul aşezării de la Mătăsaru. Conform analizelor din această aşezare se folosea lemnul de stejar, ulm, salcie şi prun. Meşteşugurile casnice, torsul, ţesutul şi împletitul sunt evidenţiate de fusaiolele, greutăţile şi undrele descoperite. O analiză a oaselor de animale vânate descoperite în aşezarea de la Mătăsaru indică în ordine iepurele, mistreţul şi căpriorul. Alte obiecte descoperite sunt fragmente de vase din sticlă sau bronz, cuţite din fier, chei, ace, foarfece, topoare, catarame, fibule, oglinzi 66

cu tamga, piepteni din os, mărgele, brăţări, piese de harnaşament, instrumente medicale, arme (vârfuri de lănci şi săgeţi). Comerţul cu lumea romană este atestat de numerose monede roma-ne din argint sau bronz descoperite în cadrul aşezărilor. În Muntenia au fost descoperite 21 de tezaure monetare romane, iar monede izolate în 121 puncte. Monede romane din bronz sau argint au fost descoperite izolat în cursul cercetărilor arheologice dintr-o serie de aşezări, cum sunt cele de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja, BucureştiCăţelu Nou, Bucureşti-Străuleşti, Mătăsaru etc. Menţionăm, de asemenea, şi cele peste 20 de tezaure ce conţin monede romane emise între secolul I d.Hr. şi IV d.Hr. Circulaţia monetară din această regiune seamănă cu cea a provinciilor romane periferice, moneda romană fiind folosită mai ales în comerţ şi mai puţin ca stipendii. IV.1.4. Viaţa spirituală Informaţiile scrise privind credinţele religioase ale geto-dacilor din Muntenia în secolele II-IV lipsesc cu desăvârşire. Putem doar presupune că indigenii au continuat să îşi păstreze credinţele din perioada anterioară, dar este doar o presupunere logică. Dovezile privind utilizarea scrierii în limba latină sunt rare, dar totuşi oferă informaţii cu privire la influenţele civilizaţiei romane. În aşezarea de la Socetu a fost descoperită o farfurie care avea inscripţionaţe în pasta moale dinaintea arderii cuvintele AURELI(V)S SILVAN(V)S FECIT PATAELAM BONAM (Aurelius Silvanus a făcut farfurie bună). Ea a fost atribuită unui meşter olar local care făcea reclamă produselor sale şi care era înţeles de cumpărători. Menţionăm şi faptul că Socetu se află la vest de limesul transalutan, în imediata sa apropiere. Fragmente de vase cu litere incizate au fost descoperite şi la Mătăsaru. Acestea conţin caracterele NVS şi RAT. Înhumările de câini au fost o practică întâlnită la geto-daci şi în perioada preromană. Ele au continuat şi în secolele II-III d.Hr. la Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Udeni şi Mătăsaru. Necropolele atribuite geto-dacilor din această regiune sunt puţine, raportate la numărul relativ mare de situri arheologice identificate (peste 120). Cele mai importante necropole au fost identificate şi cercetate la Chilia (95 de morminte) şi Mătăsaru (16 morminte cercetate). La acestea 67

se adaugă unele descoperiri izolate de la Bucureşti-Măgurele, LipiaMaidan, Budeşti şi Vasilaţi. Singurul rit documentat până în prezent de cercetările arheologice în necropolele amintite este cel de incineraţie. Inventarul mormintelor de incineraţie de tipul cu urnă sau în groapă este sărac. Ceramica modelată cu mâna este prezentă prin vase decorate cu brâuri alveolate folosite ca urne şi ceşti dacice. Ceramica modelată la roată cuprinde forme mai variate (oale, străchini, capace, căniţe). Rareori au fost descoperite lame de cuţit, fibule, catarame, fusaiole, cercei şi monede. *** Muntenia întreagă a fost sub stăpânire romană doar între anii 101102 şi 117-118. Partea sa de vest a fost inclusă de la mijlocul sau sfârşitul secolului secolului al II-lea între graniţele Daciei Malvensis. Cerce-tările arheologice din ultimele decenii au arătat însă faptul că fenomenul romanizării vieţii materiale a fost similar la est şi la vest de limesul transalutan. În secolele II-III, romanizarea acestei regiuni s-a făcut simultan cu cea a Daciei romane şi Moesiei Inferior care o înconjurau din trei părţi. Cultura Militari-Chilia a fost o continuare firească a vieţii materiale şi spirituale a geto-dacilor din Muntenia în secolele II-IV, cu influenţele romane evidente şi în condiţiile expansiunii sarmatice şi carpice, bine documentate arheologic. Ea a fost încadrată cronologic între secolul al IIlea d.Hr. şi începutul secolului al IV-lea d.Hr. IV.2. Dacii de la est de Carpaţi IV.2.1. Scurt istoric Numele cel mai frecvent sub care sunt cunoscuţi dacii de la est de Carpaţi în izvoarele scrise este cel de carpi. Originea numelui lor a fost legat de Munţii Carpaţi amintiţi de Ptolemeu (Geografia, III, 5, 1; 6; 8,1), dar şi Herodot (Istorii, IV, 49) amintea râul Carpis ca afluent al Dunării. Potrivit cercetătorului Gheorghe Bichir numele lor ar putea deriva din Carpates (munte) sau rădăcina indoeuropeană Kar (a lăuda). În schimb, Vasile Pârvan considera că Munţii Carpaţi au luat numele de la carpi. Oricare ar fi originea numelui, cu certitudine ei erau o populaţie dacică ce a locuit în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru între secolul II şi începutul secolului IV d.Hr. În mod concret ei au fost atestaţi probabil prima dată sub numele de carpidai, care locuiau lângă Istru, alături de sciţi, în scrierile lui 68

Pseudo-Scymnos (sec. II î.Hr.), care relua informaţiile lui Ephoros (sec. IV î.Hr.). Ulterior Ptolemeu (Geografia, III, 5, 10) îi aminteşte pe carpianoi, ca locuind între peucini şi bastarni. Originea lor dacică este clar stabilită prin textul lui Zosimos, care îi numea carpodaci (Istorie contemporană IV, 34, 6). Dintre geto-dacii perioadei de după formarea provinciei romane Dacia, carpii au fost cei mai hotărâţi adversari ai Imperiului Roman. În repetate rânduri, în secolele III-IV d.Hr. (214, 238, 242, 245-247, 272, 295-297, 302.304, 306-311, 313-318), singuri sau în alianţă cu sarmaţii şi apoi cu goţii, ei au atacat provinciile romane de la Dunărea de Jos. În anul 238 incursiunea lor a vizat Dacia şi Moesia Inferior. O inscripţie descoperită în Dobrogea ne oferă informaţii despre un cetăţean întors din captivitatea barbarilor. În expediţia lor ei au avut ca aliaţi goţii, nou veniţi în regiunea Dunării de Jos. Petrus Patricius (Istorii, 8) ne informează ca Tullius Menophillus, guvernatorul Moesiei Inferior, a plătit doar goţilor subsidii, încercând să dezbine alianţa acestora cu carpii. În cele din urmă, ei s-au retras fără a primi subsidii cum solicitaseră, pe motiv că sunt mai puternici decât goţii. În anul 242 carpii au atacat din nou Moesia Inferior în coaliţie cu goţii, iar după plecarea unor garnizoane în campania orientală a împăratului Gordianus III, ei au atacat Dacia Malvensis, distrugând fortificaţiile de pe limesul transalutan, pătrunzând şi în Dacia Superior până la Apulum, unde o inscripţie aminteşte despre un locuitor eliberat din captivitatea carpilor. În urma acestui atac s-ar fi refugiat la sudul Dunării şi mama viitorului împărat Galerius (Lactantius, De mortibus persecutorum / Despre persecutarea morţilor, IX, 2). Noul împărat Filip Arabul a fost obligat să vină în Dacia pentru a restabili situaţia încă din al doilea an al domniei sale. Zosimos ne spune că armata carpilor a fost pusă pe fugă şi s-a retras într-un loc fortificat, poate acelaşi castellum carporum, amintit de o inscripţie descoperită în Pannonia la Intercisa de unde au atacat din nou fără succes armata romană. Apoi ei ar fi căzut la pace, iar împăratul s-a retras. După întoarcerea sa la Roma, împăratul şi fiul său au primit titlurile triumfale de Carpicus şi o monedă cu legenda Victoria Carpica a fost emisă în anul 248. Despre amploarea şi gravitatea situaţiei stau deopotrivă mărturie numeroasele efective romane aduse în regiune: Legio XXII Primigenia din Germania Superior, Legio VII Claudia din Moesia Superior, posibil şi Legio Adiutrix I şi Legio II Adiutrix din Pannonia şi Legio II Italica din Noricum. 69

În anii următori ei sunt amintiţi ca participanţi activi ai coaliţiilor antiromane conduse de goţi. Abia în 268 ei au întreprins o expediţie în Dobrogea unde au fost învinşi (Historia Augusta, Vita Aureliani, 30, 4). Dar au fost înfrânţi şi o parte dintre ei au fost colonizaţi în regiunea amintită. Eusebius din Cesareea precizează că în anul 295 carpi şi bastarni au fost transferaţi în Imperiu, iar în edictul din anul 311 împăratul Galeriu îşi lua titlul de Carpicus Maximus pentru a şasea oară, ceea ce indică repetate războaie cu carpii. În anul 381 armatele romane din timpul împăratului Theodosius i-au învins pe carpi şi pe schiri (Zosimos, Istorie contemporană, IV, 34). IV.2.2. Habitatul Aşezările dacilor liberi de la est de Carpaţi au fost identificate în toate formele de relief, de-a lungul râurilor, în zone cu terenuri favorabile practicării agriculturii din centrul şi sudul Moldovei. Ele erau deschise şi conţineau atât locuinţe de suprafaţă, cât şi bordeie, gropi de provizii sau de cult, cuptoare de ars vase. Locuinţele de suprafaţă de formă rectangulară aveau podeaua uneori lutuită, ca la Piatra Neamţ-Lutărie şi Şcheia-Suceava. În interior se aflau vetre de foc de formă rotundă sau ovală. Bordeiele rectangulare, rotund-ovale sau trapezoidale nu aveau vetre în interior. Cele rotund-ovale erau mai rezistente la vânt. Gropile de provizii avea forma cilindrică, tronconică sau de butoi. Doar în mod excepţional la Ţifeşti, pereţii acestora erau arşi. La PoianaDulceşti şi Butnăreşti au fost descoperite gropi diforme, din care se presupune că s-a scos lutul folosit în cadrul unor ateliere ceramice. IV.2.3. Viaţa economică În cadrul aşezărilor au fost descoperite dovezi ale practicării agriculturii şi unor meşteşuguri. Cultivarea pământului este dovedită de boabele de grâu, fragmentele de la o ţesătură de cânepă, secerile cu spin, râşniţele de tip dacic şi roman descoperite la Poiana-Dulceşti. Principalele animale domestice evidenţiate arheologic sunt vitele, porcii, ovicaprinele şi caii. De asemenea, există dovezi privind creşterea păsărilor. Oase de păsări şi coji de ouă au fost găsite în cursul săpăturilor arheologice de la Poiana-Dulceşti. Pe lângă acestea au fost descoperite şi oasele unor animale sălbatice vânate cum sunt căpriorul, mistreţul şi iepurele, iar la Poiana-Dulceşti au fost descoperite şi oase de peşte. 70

Printre locuinţe au fost descoperite cuptoare de ars vase. Ele erau de tipul cu două camere, având grătarul susţinut de un perete median la Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Poieneşti, respectiv un pilon central la Dărmăneşti-Piatra Neamţ şi Butnăreşti. La Butnăreşti cuptoarele de ars vase de lut erau dispuse în baterii de câte două, fapt ce asigura posibilitatea unor şarje simultane. În cadrul ceramicii cca. 40% era modelată cu mâna, 55 % la roată şi 5 % erau vase romane de import (în special amfore). Ceramica modelată cu mâna are ca principale forme oala, vasul de provizii, ceaşca dacică şi capacul. Principalul element de decor este brâul alveolat sau segmentele alveolate dispuse oblic ori vertical. Ceramica modelată la roată din pastă fină de culoare cenuşie sau cărămizie are ca forme vasul de provizii, vasul amforoidal, oala, ulciorul, cana, capacul şi fructiera. Principala tehnică de decor este lustruirea cu linii în zig-zag sau linii concentrice, precum şi incizarea unor linii în zig-zag sau benzi de linii paralele. Metalurgia fierului este atestată prin fragmentele de zgură din fier descoperite la Poiana-Dulceşti şi Butnăreşti. Deşi nu s-au identificat urmele unui cuptor de redus minereu de fier, în aşezarea de la PoianaDulceşti au fost găsite 9,2 kg de zgură de fier, ceea ce atestă în mod cert practicarea acestui meşteşug. Prelucrarea lemnului poate fi presupusă pe baza burghielor şi dălţilor pentru lemn, grupate în unele locuinţe care trebuie să fi fost adevărate ateliere de tâmplărie. Torsul şi ţesutul sunt atestate de numeroasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut descoperite în cadrul aşezărilor acestei culturi. Argumente privind utilizarea războiului vertical de şesut sunt şi fragmentele de ţesătură din lână descoperită la Butnăreşti, cel din fibre de cânepă de la Poiana Dulceşti, respectiv de in de la Oboroceni. În Moldova au fost descoperite 53 de tezaure care aveau în total 10 542 de monede romane. După ultima monedă emisă, sunt 6 categorii de tezaure: Hadrian-Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus, Septimius Severus, Caracalla, Elagabal şi Severus Alexander. Cele mai puţine tezaure au ca ultimă monedă Hadrian, numărul lor creşte până la Septimius Severus, apoi scade. Ion Ioniţă a ajuns la concluzia că majoritatea tezaurelor provin din stipendii. Acestea se grupează în zona Siretului mijlociu, bazinul inferior al Bistriţei, şi în apropiere pe malul stâng al Siretului. 71

IV.2.4. Viaţa spirituală Printre locuinţe au fost descoperite unele gropi cu destinaţie de cult. Acestea aveau forma cilindrică şi conţineau schelete de câini sau de iepuri. Gropile anterior purificate prin ardere mai conţineau cenuşă, cărbune şi ceramică. În cele peste 50 de necropole identificate au fost cercetate peste 1500 de morminte. Cea mai mare necropolă identificată până în prezent pare a fi cea de la Văleni, cu 606 morminte. Necropolele descoperite sunt birituale, cu menţiunea că predomina clar incineraţia. În cadrul mormintelor de incineraţie majoritatea erau de tipul cu urnă, cu sau fără capac. Urnele erau depuse în gropi mici cilindrice. Mormintele de incineraţie în groapă cuprindeau mai puţine oase calcinate decât cele cu urnă şi aveau un inventar funerar mai sărac. Mormintele de inhumaţie au apărut în necropolele de la Poienneşti, Moldoveni-Gabăra, Văleni-Boteşti şi Săbăoani. Scheletele descoperite la Văleni-Boteşti şi Săbăoani aparţineau unor copii, în timp ce la Moldoveni Gabăra şi Poieneşti au fost descoperite schelete de adulţi şi copii. Poziţiile observate erau întins pe spate cu mâinile pe lângă corp sau puse pe abdomen, respectiv în poziţie chircită sau pe o parte. În cadrul necropolelor au fost descoperite vase ceramice modelate cu mâna (oale, ceşti dacice) sau la roată (oale, castroane, fructiere şi capace), accesorii pentru veşminte (fibule, cercei circulari, perle butoiaş şi pandantivi lucraţi în tehnica filigranului), cuţite şi monede. În cadrul celui mai bogat mormânt din mediul carpic, descoperit la Pădureni şi atribuit unei femei, a fost descoperit un fragment de ţesătură cu fire de aur. Această ţesătură este, foarte probabil, un import. *** Prezenţa carpilor a fost semnalată în Scythia Minor la Caraibil, Horia, Raşova, Niculiţel şi Dinogeţia. În mod greşit, unii specialişti au atribuit carpilor unele descoperiri făcute pe teritoriul Daciei romane la Govora, Fărcaşele, Soporu de Câmpie şi Locusteni. De fapt, acestea aparţin populaţiei dacice autohtone. Cultura atribuită carpilor a fost încadrată cronologic între primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr. şi începutul secolului al IV-lea d.Hr.

72

IV.3. Dacii de la nord şi nord-est de Carpaţi în secolele I-II d.Hr. Cultura Lipiţa În secolele I-IV d.Hr., la nord şi nord-est de arcul carpatic, arheologic au fost surprinse culturile Lipiţa, Przeworsk şi cultura tumulilor carpatici. Creatorii majoritari a culturilor Lipiţa şi tumulilor carpaticii sunt geto-dacii, la care s-au alăturat elementele germanice din aria culturii Przeworsk. IV.3.1. Scurt istoric Costobocii – cel mai nordic trib dacic – sunt consideraţi creatorii culturii Lipiţa, numită astfel după necropola descoperită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în regiunea de la nord-est de Carpaţi. Aria acestei culturi nu este compactă, ci împărţită în enclave ale geto-dacilor situate pe cursul mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv pe cursul superior al Nistrului şi în zona izvoarelor Bugului. Mai nou se consideră că aria de răspândire a acestei culturi ar fi cuprinsă din nordul Bucovinei şi până la Lvov, respectiv până în Zakarpat şi chiar până în sud-estul Slovaciei. Astfel se confirmă expresia de costoboci transmontani folosită de Ptolemeu (Geografia, III, 5, 9). În anul 170 d.Hr., costobocii au invadat şi devastat Moesia Inferior, Thracia, Macedonia, ajungând până în Grecia. În expediţia lor, ei au devas-tat oraşe şi au ucis militari şi civili care li s-au opus. Astfel, în Moesia Inferior, la Adamclisi un cetăţean de origine getică, Daizus Comozoi, cât şi unul din decurionii oraşului pe nume Lucius Fufidius Lucianus au fost ucişi de costoboci, aşa cum menţionează epitafele lor (CIL, III, 14214). La Elateea, în Grecia, Mnesibulos – un învingător la Jocurile Olimpice a căzut şi el eroic în lupta cu costobocii, după cum scria Pausanias în Perihghesis the Ellados (Descrierea Greciei, X, 34, 5). În Orationes (XII, 2) Aelius Aristides scria că în cursul expediţiei lor costobocii ar fi incendiat sanctuarul de la Eleusis. În cele din urmă, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie descoperită la Roma (CIL, VI, 31856), ei au fost respinşi de o armată romană pusă sub comanda lui Iulius Vechilius Gratus Iulianus proc(urator) aug(usti) et prae(positus) vexillationis per Achaiam et Macedoniam adversus Castabocas. Ca răspuns la această situaţie, în perioada guvernatorului Daciei Sextus Aelius Clemens (170-172), cu acordul sau chiar la îndemnul autorităţilor romane, hasdingii au învins pe costoboci, au ocupat teritoriile locuite de aceştia. Informaţii cu privire la aceste evenimente au fost cuprinse de Cassius Dio în Istoria romană, (LXXI, 11, 1, 3, 4, 5; 12, 1-3). 73

Dintr-o inscripţie descoperită la Roma aflăm că Ziais, fiica lui Tiatus, soţia lui Pieborus rex Coisstobocensis, moare la Roma, iar nepoţii ei, Nataporus şi Drilgisa, îi pun un epitaf (CIL, VI, 1801). Probabil, cei trei fuseseră luaţi ostatici în urma evenimentelor din anul 170, ca măsură de a preîntâmpina un nou atac costoboc în provinciile Imperiului Roman. Primele cercetări în necropola eponimă de la Lipiţa au fost întreprinse în anul 1869 de către I. Kopernicki. Au urmat apoi cercetările din necropolele de la Kolokonin (1935), Bolotnoe (1953) şi Cizikov (1955). Definirea culturii Lipiţa a fost făcută de M. I. Smisko în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale din secolul XX. Cu privire la evoluţia etnoculturală a regiunii de-a lungul timpului s-au conturat mai multe opinii. P. Jurečko considera că dacii au apărut în Slovacia în La Tène C, unde au locuit împreună cu celţii. Ei ar fi fost împinşi de expansiunea bastarnilor, creatorii culturii Poieneşti-Lukaševska. La rândul său A. Točik credea că dacii ar fi pătruns în această regiune pe la 100 î.Hr., constituind împreună cu celţii din zonă aşa-numitul orizont celto-dacic. Cu privire la originea culturii Lipiţa au fost formulate două ipoteze principale. T. Kolnik susţinea că ea s-ar fi format în Slovacia din orizontul celto-dacic, sub presiunea strămutărilor în urma cuceririi unei părţi a Daciei de către romani la începutul secolului II d.Hr. Pe de altă parte P. Jurečko şi M. Lamiovà-Schmiedlovà considerau că originea acestei culturii ar trebui plasată undeva în regiunea Nistrului Superior. Un alt arheolog ucrainian, Vjaceslav Kotigorosko, consideră că în aria acestei culturi nu pot fi incluse unele regiuni din Zakarpatia şi sud-estul Slovaciei. Principalul argument în acest sens ar fi existenţa unor morminte tumulare în necropola de la Zemplin, fapt în discordanţă cu mormintele plane din aria culturii Lipiţa. De asemenea în perioada clasică a culturii geto-dacilor, la Popeşti-Novaci şi în alte situri arheologice au fost descoperite morminte tumulare de incineraţie. Caracterul dacic al culturii Lipiţa derivă din manifestările de viaţă materială şi spirituală de certă tradiţie locală (ceramica modelată cu mâna sau la roată, rituri şi ritualuri funerare). În faza târzie a culturii, mai ales în aria sa vestică au fost identificate elemente ale culturii Przeworsk, expressia în plan cultural a invaziei regiunii de către populaţiile germanice ale hasdingilor şi lacringilor. Izolat, cum este cazul de la Ostriveţ, au fost descoperite şi morminte ale sarmaţilor în drum spre Pannonia. 74

IV.3.2. Habitatul Aria culturii Lipiţa reprezintă o excepţie prin faptul că este singurul teritoriu locuit de geto-daci unde au continuat să fie folosite fortificaţii, după războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106. Aceste fortificaţii au fost amenajate atât pentru rezistenţa în faţa eventualelor expediţii militare romane dinspre provincia Dacia, cât şi în faţa invaziilor triburilor germanice ale hasdingilor şi lacringilor. Dintre aşezările fortificate cele mai importante au fost la Malaja Kopanja (identificată cu antica Setidava) în Ucraina, respectiv Zemplin (identificată cu Susudava), în sud-estul Slovaciei de azi. Fortificaţia de la Malaja Kopanja, avea o suprafaţă de 5 ha. Amplasată pe malul râului Tisa, ea avea o poziţie strategică şi o largă vizibilitate. Pe trei părţi cetatea avea pante abrupte, incinta fiind apărată de trei valuri de pământ ce aveau la baza lor un miez de pietre. La Zemplin aşezarea fortificată daco-celtică suprapunea un oppidum celtic care fusese distrus. Aşezarea se afla pe un promontoriu mărginit din trei părţi de râul Bodrog. De formă ovală, cu diametrele de 240 m şi respectiv 150 m, ea era apărată de un val de pământ lat de până la 30 m şi înalt de 10 m, care avea deasupra sa o palisadă. Din loc în loc erau lăsate locuri de trecere, care se blocau în caz de necesitate cu porţi din lemn masiv. La Solotvina, în apropierea unei saline, a fost construită o mică fortificaţie rectangulară cu laturile de 60 m, respectiv 64 m. Pantele abrupte îi asigurau o poziţie naturală fortificată, care era asigurată la est de un şanţ lung de 60 m, lat de 5 m şi un val de pământ. Totuşi, majoritatea aşezărilor rurale atribuite costobocilor erau deschise, precum cele de la Remezehcy, Nezvisko şi Majdanek (Ucraina). Cercetările arheologice întreprinse până în prezent indică predominarea bordeielor rectangulare sau rotund-ovale, în faţa locuinţelor de suprafaţă rectangulare. O excepţie o constituie aşezarea de la Remezehcy, unde au fost descoperite 20 de locuinţe de suprafaţă. Locuinţele de suprafaţă au putut fi aproximativ identificate, deoarece singurele indicii sunt dărâmăturile de chirpic, cu urme de nuiele. Locuinţele aveau infrastructura de lemn susţinută de stâlpi înfipţi în pământ, spre deosebire de bordeie la care, deoarece nu s-au descoperit gropile acestor stâlpi, se presupune că aveau la baza pereţilor tălpi de bârne. În unele cazuri au fost descoperite construcţii de suprafaţă sau adâncite, care datorită faptului că nu aveau vetre de foc au fost considerate 75

a fi anexele locuinţelor. Ele aveau pereţii din lemn sau chirpic, suprafeţe mici de numai 5 mp până la 10 mp şi un inventar arheologic sărac. Acest ultim amănunt este un argument în plus pentru funcţionalitatea lor amintită mai sus. La Malaja Kopanja au fost descoperite 58 de astfel de anexe. Utilitatea lor trebuie să fi fost diversă, de la păstrarea alimentelor şi uneltelor agricole, la folosirea lor pentru măcinatul cerealelor, ori chiar pentru locuit vara. Vetrele de foc folosite pentru prepararea hranei şi încălzire erau de forme rotunde sau ovale, fiind dispuse pe lângă pereţi. În cadrul locuinţelor de suprafaţă ele aveau alături câte o gropiţă pentru strângerea cenuşei. Vetre de foc au fost descoperite şi în afara locuinţelor. Ele se foloseau se pare în perioada verii. Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor este reprezentat de ceramica dacică modelată cu mâna sau la roată, dălţi, fibule din bronz, piepteni din os, cârlige de undiţe, brăţări din fier, bronz şi argint. Dintre importurile romane menţionăm fragmentele de vase din bronz şi sticlă. Monedele emise de împăraţi romani, de la Traian la Commodus, indică existenţa comerţului cu lumea romană. IV.3.3. Viaţa economică Agricultura Agricultura a fost ramura de bază a economiei. Deşi, cea mai mare parte a regiunii nu era favorabilă cultivării pământului, brăzdarele de plug, secerile şi coasele indică această ocupaţie. Cu privire la cantitatea de cereale prelucrate stau mărturie cele peste 100 de râşniţe de tip roman sau dacic descoperite la Malaja Kopanja. Pentru a se obţine o făină fină erau necesare însă mai multe râşniri succesive. Cosoarele cu lama lungă arcuită indică practicarea viticulturii şi pomiculturii. Creşterea animalelor domestice era o ocupaţie firească. Descoperirile de oase de animale, precum şi foarfecele pentru tunsul oilor sunt argumente în acest sens. Meşteşugurile În cadrul aşezării de la Malaja Kopanja, cercetările arheologice au evidenţiat amplasarea grupată a atelierelor meşteşugăreşti, o practică obişnuită în lumea romană, la dacii liberi şi la alte populaţii. Această practică poate fi pusă pe seama necesităţii protejării aşezării în caz de incendiu, fiind şi o expresie a separării ocupaţiilor meşteşugăreşti de cele cotidiene. 76

Producţia ceramicii Vasele şi obiectele din ceramică necesare în viaţa cotidiană în activităţi casnice (pentru păstrarea proviziilor, în bucătărie, la servitul mesei, la tors sau ţesut) erau produse în cadrul fiecărei aşezări, dar existau probabil şi ateliere specializate, care îşi comercializau produsele pe arii mai întinse. În aria culturii Lipiţa au fost descoperite cuptoare de ars vase cu o singură cameră la Podvinogradovo şi Blažice, respectiv cu două camere şi grătarul ce le separa susţinut de un perete median la Prešov şi Zemplin. Ceramica descoperită aparţine tehnologic celor două mari categorii: cu mâna, respectiv la roată. În cadrul aşezărilor, ceramica modelată cu mâna reprezintă aproximativ 60-90% din total. Dintre formele de vase modelate cu mâna, cele mai frecvente vase pentru bucătărie sunt oalele cu corp bombat, tronconic sau butoiaş, cănile şi ceştile dacice, capacele tronconice. Principalele elemente de decor au fost brâuri orizontale în relief, verticale, ghirlande crestate sau ciupite. Pasta acestor vase cuprinde lut cu fragmente ceramice pisate şi nisip, care le mărea rezistenţa la foc şi împiedicau fisurarea sau comprimarea lor. În general aceste vase aveau culorile cafenie, brun-roşcată sau gălbuie. Ceramica modelată la roata rapidă din pastă fină, cenuşie şi rareori negricioasă sau castanie lustruită este reprezentată de străchini, oale şi căni. Un aspect singular pentru secolele II-III d.Hr. îl constituie supravieţuirea ceramicii dacice pictate. Unele fragmente de vase descoperite în aşezările fortificate de la Malaja Kopanja şi Zemplin aveau suprafaţa exterioară acoperită cu substanţă albă sau roşcată, rareori negricioasă, pe care erau trasate benzi de culoare cafenie. Metalurgia şi prelucrarea fierului Descoperirile arheologice evidenţiază o activitate susţinută în domeniul metalurgiei şi prelucrării fierului. În unele situri arheologice au apărut chiar concentrări ale unor cuptoare de redus minereu. Astfel, la Djakovo, pe o suprafaţă de 1072 mp, au fost descoperite 99 de cuptoare pentru reducerea minereului din fier, grupate în 6 platforme, cu 7 până la 23 de cuptoare fiecare. Cuptoarele de formă cilindrică, cu diametre cuprinse între 0,40 şi 0,60 m, erau scobite în nivelul antic până la adâncimea de 0,10-0,14 m. Partea superioară ridicată din lut la suprafaţa solului se distrugea după fiecare şarjă pentru a se recupera lentilele de metal. Marginile gropii erau arse. Aerul era suflat în cuptor cu ajutorul unor foale, printr-un tub care trecea prin perete. În aceeaşi aşezare a fost descoperită o groapă rectangulară cu un volum de 10 mc, 77

care se presupune că era utilizată pentru obţinerea cărbunelui necesar pentru alimentarea cuptoarelor. În aceasta se obţineau aproximativ 110 kg de cărbune din cca. 600-700 kg de lemn. Un cuptor de redus minereu de fier descoperit la Malaja Kopanja diferă de cele prezentate mai sus. Vatra sa ovală avea dimensiunile de 1,5 m, respectiv 1 m în diametru, fiind mărginită de pietre mari. Cuptorul se afla în interiorul unei construcţii cu pereţi de chirpic pe stâlpi din lemn. Podeaua sa era acoperită cu cărbune şi zgură de fier. În colţul de sud-est al atelierului au fost descoperite cleşti de fierar, cinci dălţi, cuie, creuzete, 5 cuţite şi fragmente de vase din ceramică. Ateliere de redus minereu din fier au fost mai fost descoperite la Remezehcy, Lipiţa şi Vodnyky. Prezenţa acestora indică existenţa minereului de fier în regiune, precum şi o mai veche tradiţie locală în acest meşteşug care presupunea cunoştinţe tehnice avansate. În aşezarea de la Malaja Kopanja a fost descoperit ateliere de pentru producerea de accesorii vestimentare şi podoabe din metal şi sticlă. În aceste complexe au fost găsite fragmente de creuzete cu urme de cupru, bronz, argint sau sticlă. Un atelier de sticlă a funcţionat într-o construcţie de formă rectangulară cu podeaua adâncită în nivelul antic. În partea centrală era un cuptor cu vatra adâncită, construit din bolovani de râu şi lespezi din piatră. Pe o platformă rectangulară de lângă peretele vestic au fost găsite 25 de creuzete întregi, altele fragmentare, picături de sticlă, pastă de sticlă şi o mărgea policromă din sticlă. Prelucrarea lemnului Lemnul era necesar în viaţa cotidiană de la infrastructura pentru locuinţe, la confecţionarea plugurilor ori cozilor de unelte şi chiar a unor recipiente de lemn. Ni s-au păstrat doar partea de fier a topoarelor, dălţile masive pentru lemn, răzuitoare, cuie, crampoane şi scoabe pentru îmbinarea locuinţelor. Torsul, ţesutul, împletitul Torsul, ţesutul şi împletitul erau ocupaţii casnice care se practicau în toate aşezările cercetate. Dovezi în acest sens sunt fusaiolele şi greutăţile pentru războiul de ţesut. IV.3.4. Viaţa spirituală Caracterul dacic al costobocilor este relevat şi de manifestările vieţii religioase. Menţionăm aici sanctuarul circular cu stâlpi de lemn descoperit la Dolinean, respectiv construcţiile rectangulare cu absidă cercetate 78

la Malaja Kopanja. Perimetrul construcţiilor era delimitat prin şănţuleţe de temelie puţin adâncite în nivelul antic de călcare. Unul dintre edificii avea două camere, altul avea două vetre în interiorul său. O altă descoperire cu caracter de cult a fost făcută la Zemplin. Pe o suprafaţă de 10 m lungime şi 5 m lăţime a fost surprinsă o concentrare foarte mare de materiale arheologice, vase sparte ritual, oase de animale, 11 vârfuri de lănci, 16 cuţite, cosoare şi monede. Se pare că acesta ar fi fost un loc de cult regional. Necropolele erau în general plane şi birituale. În cadrul lor predomină incineraţia în proporţie de cca. 60% la Goeva Gora, respectiv 89,5% la Lipiţa Gorna. În cadrul necropolei plane de la Lipiţa Gorna au fost descoperite 60 de morminte de incineraţie şi 7 de inhumaţie. Resturile incinerate erau depuse în general în urne acoperite (cu o strachina, un ciob sau o piatră). Alteori, oasele calcinate erau depuse adunate într-o grămăjoară sau împrăştiate în gropi cilindrice sau ovale. Cantitatea de oase calcinate depuse în morminte variază de la câteva la peste 3 kg. Mormintele de inhumaţie cuprindeau schelete în poziţie întinsă pe spate sau chircită, orientate cu capul spre N, NV sau NE. Uneori au fost practicate înhumări în tumuli din epoca bronzului, ca la Kolokonin. Majoritatea scheletelor descoperite aparţineau unor copii. În cadrul necropolei de la Zemplin, au fost descoperite 177 morminte dispuse în tumuli sau plane, dintre care 71 pot fi atribuite cu certitudine dacilor. Majoritatea mormintelor plane de incineraţie atribuite dacilor sunt în gropi, fără a lipsi cele de tipul cu urnă. Deşi inventarul lor este sărac, vasele dacice modelate cu mâna indică clar apartenenţa etnoculturală. Inventarul funerar cuprinde vase ceramice dacice şi germanice, arme ale populaţiilor germanice (umbouri de scuturi, săbii şi vârfuri de lănci arse şi îndoite), fibule, catarame, fusaiole, inele din bronz. Majoritatea formelor de vase ceramice sunt dacice. Ceramica dacică modelată cu mâna reprezenta aproximativ 33,3% la Grinev şi 46% la Lipiţa Gorna. Principalele forme erau oalele decorate cu brâuri alveolate, proeminenţe sau motivul brăduţului, fructierele şi ceştile dacice. În repertoriul vaselor modelate la roată amintim străchinile, fructierele, vasele bitronconice decorate în tehnica lustruirii. În contextul descoperirilor trebuie menţionate şi obiectele specifice culturii Przeworsk. Ceramica germanică este minoritară, fiind prezentă mai ales prin vasele de tip urnă. În unele morminte au fost descoperite şi piese de armament ofensiv (săbii, vârfuri de suliţe, vârfuri de lănci arse 79

îndoite) şi defensiv (umbouri şi mânere din fier pentru scuturi) care pot fi atribuite cert populaţiilor germanice. Dintre produsele de factură romană menţionăm amfore, terra sigillata, fibule, catarame, chei, vase din bronz, brăzdare de plug şi monede emise mai ales în perioada începând cu Traian până la cea a domniei lui Commodus. Cultura Lipiţa a fost datată în secolele I-II d.Hr., ea încheindu-se, după unele opinii, brusc după invazia costobocilor din anul 170 d.Hr. în Imperiul Roman. Conform altor specialişti, o parte dintre ei s-au retras în mediul carpic, dar cealaltă parte a rămas putând fi identificată cultural până la sfârşitul secolului II d.Hr. sau chiar începutul secolului următor. IV.4. Cultura tumulilor carpatici Aria de răspândire a cuprins în linii generale o regiunea de la nord şi nord-est de Carpaţi, respectiv Galiţia, Ucraina Subcarpatică, Maramureş şi Bucovina. IV.4.1. Habitatul Primele descoperiri atribuite acestei culturi au fost făcute în anul 1892 la Ključarki. Cele peste 150 de aşezări rurale deschise identificate sunt dispuse de-a lungul cursurilor de apă. Ele au 2-3 ha, rareori peste 10 ha, şi în mod excepţional peste 20 ha la Palodi-Komarovčy. De obicei erau izolate sau în grupuri de 2 până la 6 aşezări dispuse la distanţe de la 0,5 km la 3 km una de alta. În cadrul acestor aşezări au fost descoperite locuinţe de suprafaţă şi locuinţe semiadâncite în pământ (bordeie). Locuinţele de suprafaţă erau puţine şi aveau formă rectangulară la Sebastovce şi Peder. Pereţii erau realizaţi pe o structură de stâlpi de lemn, nuiele împletite şi lut. Acoperişul era probabil în două ape. În interiorul lor se găseau de obicei vetre deschise de foc, de formă rotundă sau ovală, unele fiind căptuşite cu pietre la Mesteacăn. O atenţie deosebită merită locuinţele de suprafaţă care nu aveau instalaţii de foc în interiorul lor. Prin forma şi materialele arheologice descoperite în interiorul lor, în primul rând vasele ceramice, acestea au analogii în cadrul culturii Przeworsk. Locuinţele semiadâncite aveau podeaua cu 0,20-0,40 m sub nivelul antic de călcare. Pereţii erau susţinuţi pe stâlpi de lemn sau pe tălpi din bârne. Locuinţele din prima categorie descoperite la Sebastovce şi Pèder 80

nu aveau instalaţii de foc, dar aveau materiale arheologice de tip Przeworsk. Cele din a doua categorie, descoperite la Palodi-Komarovčy şi Bogdanovče, aveau pereţii din bârne, vetre de foc şi cuptoare. Deseori, în apropierea lor se aflau anexe, majoritatea rectangulare cu dimensiuni de 5 m lungime şi 3 m lăţime (Palodi-Komarovce). Acestea aveau în interiorul lor gropi de provizii cu diametre de 2,60-2,80 m şi adâncimi între 0,90 m şi 1,40 m. În ele au fost descoperite oase de animale şi fragmente de vase ceramice. Alte anexe cu planuri neregulate ar putea fi definite ca în formă de paletă (Palodi-Komarovce) sau litera L. În ele au fost surprinse gropi de stâlpi de care susţineau acoperişul, precum şi fragmente de lipitură arsă. Gropile de provizii au fost puţine, datorită nivelului ridicat al apei în această regiune. Ele erau cilindrice şi aveau pereţii lutuiţi şi arşi. Unele aveau şi trepte de coborâre. În umplutura lor au fost găsite resturi menajere, pietre, lipitură arsă. În schimb, au fost descoperite fragmente provenind de la vase de provizii. Printre locuinţe au fost descoperite vetre de foc de formă rectangulară, amplasate în grupuri sau în şiruri. Ele erau în grupuri de la zece la câteva zeci. Se pare că au fost folosite la prepararea hranei, în mai multe perioade de timp. La Luzanska şi Pèder au fost descoperite şi fântâni cilindrice. Ele aveau diametre de 1,60 m până la 2,20 m şi adâncimi de 4,00-4,50 m. Marginile erau protejate cu împletituri sau bârne pentru a nu se prăbuşi. La Malye Ratkovce fântâna era rectangulară în partea superioară şi sferică în partea inferioară. În partea superioară ea era placată cu 12 scânduri de stejar. IV.4.2. Viaţa economică Agricultura În zona Tisei Superioare au fost identificate dovezi privind cultivarea a două specii de grâu (Triticum spelta şi Triticum dicoccum), secară, ovăz, orz, mei, linte, muştar, după cum rezultă din analizele ceramicii şi lipiturilor de lut descoperite. Pentru arături se foloseau plugurile cu brăzdar din fier. La recoltare se foloseau secerile, iar pentru măcinare râşniţele rotative. Conform unor estimări, o persoană putea râşni zilnic până la 15 kg de boabe. Regiunea subcarpatică era favorabilă şi cultivării viţei de vie, aflându-se la graniţa nordică a arealului acestei culturi. La Malaja Kopanja au 81

fost descoperite cuţite care erau folosite la lucrările pe plantaţiile de viţă de vie. Săpăligile descoperite indică şi ele practicarea grădinăritului. În cadrul aşezărilor şi în morminte au fost descoperite oase de bovine, ovicaprine, cabaline, porcine, dar şi câini şi păsări. Numeroasele coase descoperite în cadrul aşezărilor indică o activitate de asigurare a hranei animalelor pe timpul iernii din vegetaţie locală cosită. Clopoţeii din bronz descoperiţi erau agăţaţi la gâtul vitelor şi oilor. Complementare erau resursele de peşte oferite de râuri şi animalele vânate, precum căpriorul, mistreţul şi iepurele. Meşteşugurile În cadrul aşezărilor de la Mihailovka şi Hliboka au fost descoperite fragmente de zgură de fier, iar la Hliboka şi Medžany au fost descoperite cuptoare pentru reducerea minereului de fier. Dar cea mai importantă aşezare cu activitate în domeniul metalurgiei fierului, identificată până în prezent, este cea de la Vovčeanskoe. În această aşezare au fost cercetate un număr de 8 cuptoare adâncite uşor în sol şi o groapă plină pe jumătate cu cărbuni, obţinuţi prin tratarea lemnului. Aceşti cărbuni erau absolut necesari pentru obţinerea temperaturilor înalte şi constante de durată, necesare pentru extragerea fierului din minereu. În jurul acestor cuptoare au fost descoperite 9 grămezi de zgură, fiecare cu greutate de la câteva sute de grame până la 2-3 kg. În bazinul Tisei superioare au fost descoperite peste 180 de cuptoare de olar. La Beregsurany au fost descoperite 52 de cuptoare de ars vase, iar Blazice-Bogdanovce un număr de 22 de cuptoare. Unele erau izolate, altele erau grupate câte 2-3 în jurul unei gropi de deservire. Cuptoare cu o singură cameră au fost descoperite la BlažiceBogdanovče. Cele cu două camere de ardere aparţin tipurilor cu pilon central la Beregsurany şi Luzanska, cu perete median la BlažiceBogdanovče, sau nu au nici un fel de suport la Prešov III. Cuptoarele cu o singură cameră au originea în regiunea nord-carpatică, în timp ce celelalte au apărut odată cu venirea celţilor şi sunt specifice celei mai mari părţi ale continentului european în perioada romană târzie. În faza timpurie a culturii predomină ceramica dacică şi romană, ponderea celei germanice crescând în faza târzie. În cadrul aşezărilor ceramica modelată cu mâna predomină în proporţie de peste 60%, în timp ce în necropole predomină ceramica modelată la roată. Ceramica dacică modelată cu mâna liberă are ca principale forme de vase oala, fructiera şi strachina. Oalele descoperite erau decorate cu brâuri alveolate, o incizie în val pe umăr, alveole sau crestături pe buze, 82

proeminenţe cilindrice sau ovale. Ceramica de tip Przeworsk este prezentă prin vase bitronconice, bombate sau ovoidale decorate cu unghia sau degetul. Pasta lor conţinea pleavă sau alte materiale vegetale, spre deosebire de cea a vaselor de factură dacică, ce cuprindea fragmente ceramice pisate, la care rareori se adăuga nisip. Ceramica modelată la roată era din pastă fină sau nisipoasă. Ceramica din pastă fină cuprindea vase pentru servitul mesei (oale, străchini, ulcioare şi căni). Ele erau decorate cu caneluri, împunsături cu pieptenul sau motive stampate (figuri geometrice, rozete, steluţe etc.). În cadrul ceramicii modelate la roată se observă o influenţă romană în privinţa formelor şi tehnicii. Menţionăm în primul rând apariţia vaselor de bucătărie din pastă zgrunţuroasă, care imită pe cea romană provincială. Oalele, capacele şi străchinile aveau la exterior un slip negricios şi erau decorate cu linii orizontale incizate. Nu lipsesc nici importurile romane, cele mai frecvente fiind amforele. Ceramica de tip Przeworsk este prezentă mai ales prin vasele-urne specifice modelate la roată din pastă de culoare neagră, lustruite la exterior. Comerţul În istoria relaţiilor cu Imperiul Roman au existat perioade de conflict, dar majoritatea timpului relaţiile au fost paşnice. Vecinătatea Imperiului oferea accesul la piaţă imensă a provinciilor. Schimburile comerciale se făceau în locuri bine delimitate, de obicei în canabae-le castrelor romane. Importanţa comerţului cu lumea romană este reliefată şi de solicitarea populaţiilor barbare din regiunea Tisei şi Dunării mijlocii, ca să li se permită în continuare accesul pe această piaţă, după încheierea războaielor marcomanice. Sursele scrise indică structura obişnuită a importurilor barbare în lumea romană. Astfel, romanii cumpărau grâu, cai, vite, oi (Dio Cassius, Istoria romană 71, 11, 2; 16, 1-2), sclavi, piei de animale, smoală, aramă şi ceară (Strabon, Geografia, IV, 6, 10; V, 1, 8). Comerţul populaţiilor de la nord de arcul carpatic a fost iniţial orientat predominant spre provincia Dacia, apoi după abandonarea ei în anul 271, el a fost orientat spre provincia Pannonia. Argumente în acest sens sunt obiectele produse în cadrul atelierelor panonice din Brigetio şi Aquincum, descoperite frecvent în cursul cercetărilor din aria culturii tumulilor carpatici. Importurile romane au atins apogeul în secolul III d.Hr., şi s-au redus treptat de la mijlocul secolului IV d.Hr. 83

Dintre obiectele de import din metal amintim un ulcior şi o strecurătoare din bronz descoperite la Cejkov, străchinile şi cupa de bronz de la Kisvarda, precum şi trepiedul de bronz de la Ostrovany. Tot la Ostrovany au fost descoperite cupe, fibule şi o brăţară de aur, iar la Cejkov o verigă, o brăţară şi aplice din acelaşi metal. Aceste obiecte preţioase din cele două necropole indică clar o diferenţiere socială. În atelierele italice au fost confecţionate, foarte probabil, cupele sferice cu decor în dungi descoperite la Ostrovany, pahare decorate cu şerpi de la Soloncy şi un balsamariu de la Kosice. Existenţa acestui comerţ cu lumea romană este argumentată în primul rând de monedele din bronz descoperite în regiunea nordcarpatică, la care se adaugă tezaurele de monede romane de la Vinogradovo, Brestovo şi Nove Mesto şi lingourile de aur de la Brestovo. Ultima monedă a tezaurului de la Brestovo este o emisiune din timpul împăratului Valens (364-378). IV.4.3. Viaţa spirituală Unele descoperiri arheologice din aria culturii tumulilor carpatici indică, indirect desigur, existenţa unor practici magice. Dintre acestea amintim o statuetă antropomorfă şi un bust miniatural de bărbat, care se înscriu în continuarea tradiţiilor preromane. Ele sunt considerate ca obiecte cu puteri apotropaice, care aveau rolul de a proteja pe deţinători de întâmplări rele. Singurul rit funerar atestat în cele peste 20 de necropole identificate a fost incineraţia. Cele mai reprezentative necropole sunt cele de la Hliboka (86 de tumuli), Iza I (80 de tumuli), Pererosli (67 de tumuli), Branişte (34 de tumuli). La Iza I tumulii erau dispuşi în grupe de 6-8 până la 25-28. Incinerarea se făcea pe loc, la temperaturi de peste 960°C, judecând după unele fragmente de sticlă şi aur topite. Dovezi în acest sens sunt resturile de ruguri, sol ars la roşu deasupra cărora se afla un strat de lemn ars amesteca cu oase umane calcinate şi fragmente ceramice arse secundar. Mormintele erau probabil colective. Descoperirea a două până la patru urne, care erau depuse în fiecare tumul, ar indica existenţa unor morminte familiale. Decedatul era depus pe rug îmbrăcat, dovezi în acest sens fiind fibulele şi cataramele, mărgelele, pandantivele şi brăţările trecute prin foc, descoperite în morminte. Resturile incinerate erau strânse de pe rug, depuse în urne, gropi simple sau direct pe suprafaţa solului. 84

Urnele erau umplute în proporţie de 1/3 până la maximum 3/4. Deasupra se ridicau din pământ tumuli, a căror înălţime nu trece azi de 0,40 m. Grija faţă de cel decedat rezultă din prezenţa unor obiecte care erau considerate necesare defunctului în noua viaţă. Ca ofrande erau depuse împreună cu resturile umane incinerate sau alături de ele, oase de ovicaprine, porcine, cabaline, câini şi păsări. Unele bunuri personale erau distruse odată cu cel decedat (fibule, catarame etc.) sau distruse ritual (vase ceramice sparte, arme îndoite şi arse). Conform unor credinţe, acestea ca şi defunctul ar fi avut o influenţă malefică asupra celor vii. În cadrul mormintelor a fost descoperită ceramică modelată cu mâna sau la roată de factură dacică, romană sau Przeworsk. De asemenea, au mai fost găsite elemente Przeworsk, precum săbii, vârfuri de suliţe, umbouri de scuturi etc. Ca importuri romane au fost descoperite amfore, vase de tip terra sigillata, pahare de sticlă la Komarovo. La Liskovo, o monedă de aur, emisă în timpul împăratului Maximinus Thrax (235-238), servea ca medalion. În aşezarea de la Solončy-Uzgorod (Ucraina) a fost descoperită o platformă rectangulară neacoperită. Ea avea o lungime de 22,80 m şi o lăţime de 16,50 m. De jur împrejurul ei a fost amenajat un şanţ larg de la 1,40 m la 2,40 m şi adânc de 0,75 m. Ea conţinea un strat de fragmente ceramice, oase umane arse, fibule, mărgele etc. Menţionăm faptul că peste 94% din ceramica descoperită aparţine unor vase modelate la roată. Acest complex arheologic, unde au fost arşi pe rug 150-170 de indivizi, se consideră a fi fost un loc pentru sacrificii sau, mai plauzibil, un ustrinum (rug). Cultura tumulilor carpatici îşi încheie evoluţia la finele secolului IV d.Hr., în condiţiile invaziei hunilor (Ammianus Marcellinus, Istoria romană în 31 de cărţi, XXXI, 12-16). Printre consecinţele acestei invazii ar fi şi îngroparea tezaurelor de la Brestovo şi Kristovany, ale căror ultime monede au fost emise în timpul împăratului Valens. Menţionăm şi moneda de la Constantius II (337-340) descoperită în cadrul necropolei de la Kalnik. Cronologic cultura tumulilor carpatici poate fi datată în secolele IIIIV d.Hr., fiind ultima expresie culturală a populaţiei de origine dacică în regiunea Carpaţilor Nordici. La sfârşitul secolului II d.Hr., în regiunea Tisei Superioare au pătruns vandalii hasdingi, creatorii culturii Przeworsk. În scurtă perioadă ei au fost asimilaţi. Descoperirile de la Bratovo au fost datate la începutul secolului III d.Hr. prin fragmentele de vase de tip terra sigillata produse în Westerndorf, cele de la Palodi85

Komarovce între 230 şi 270, Ostrovany la sfârşitul secolului III d.Hr., iar Cejkov în secolul IV d.Hr. Consideraţii privind creatorii culturii tumulilor carpatici În general, istoricii români au atribuit această cultură unor triburi dacice de nord-est, hasdingilor şi lacringilor de neam germanic. O situaţie specială s-a constatat la istoricul ucrainean I. M. Smisko. Înainte de al doilea război mondial acesta a considerat că dacii ar fi fost creatorii acestei culturi, dar după intrarea regiunii Zakarpat în cadrul Uniunii Sovietice şi-a reconsiderat poziţia, atribuind această cultură slavilor. Dintre istoricii români o poziţie particulară au avut-o Vasile MihăilescuBîrliba şi Ion Ioniţă, care au considerat la un moment dat că ea ar fi aparţinut unor populaţii germanice, fapt infirmat de descoperirile arheologice mai vechi sau mai noi care indică o prezenţă majoritară a dacilor în cadrul acestei culturi. IV.5. Cultura Sântana-Arad IV.5.1. Scurt istoric În perioada războaielor dintre daci şi romani din 101-102 şi 105106, dacii de la vest de Carpaţi nu au fost afectaţi de acţiunile armatei romane şi ulterior ei nu au fost cuprinşi în interiorul graniţelor Imperiului Roman. Izvoarele scrise nu au fost întotdeauna clare cu privire la regiunile unde s-au petrecut evenimentele în care dacii au fost implicaţi. Cu toate acestea, cu un grad de probabilitate, istorici au identificat unele informaţii cu privire la dacii liberi de la vest şi nord de provincia Dacia. Polyainos în lucrarea Strategemata (Stratageme), dedicată lui Marcus Aurelius şi fiul său Lucius Verrus (scrisă în anul 162), trecea printre învinşii Romei şi pe geţi. În vremea războaielor marcomanice, Eusebius din Caesarea trecea printre inamicii Romei şi pe daci, pe lângă, germani, marcomani, cvazi şi sarmaţi. La aceleaşi evenimente se referă o inscripţie de la Termessus (Lycia-Pamphilia) unde Marcus Aurelius era numit Armeniacus Parthicus Medicus Dacicus Germanicus. Cassius Dio (Istoria romană LXXI, 3, 3) relatează că, în anul 180 d.Hr., Vettius Sabinianus Iulius Hospes – guvernatorul celor trei Dacii între anii 180 şi 182 – a învins pe dacii de la vest şi nord-vest de provincie, strămutând în interiorul Daciei romane un număr de 12 000 de dintre aceştia. 86

O inscripţie de pe un sarcofag descoperit în anul 1943 la Brigetio (Pannonia Inferior) era pusă de M. Ulpius Celerinus sal(ariarius) leg(ionis) I Ad(iutricis) p(iae) f(idelis), interprex Dacorum, probabil de neam dacic. Sarcofagul a fost datat între 211 şi 222 d.Hr. Prezenţa unui interprex dacorum în cadrul Legiunii I Adiutrix, staţionată la Brigetio în Pannonia, indica şi ea existenţa unor puternice comunităţi dacice la răsărit de Dunăre, spre bazinul carpatic. Creatorii culturii Sântana-Arad sunt consideraţi a fi dacii care locuiau la vest şi nord-vest de graniţele provinciei Dacia. Aria sa cuprinde regiunea dintre Tisa superioară şi Mureşul inferior, de-a lungul graniţelor provinciei Dacia. Dacii au convieţuit cu sarmaţii iazigi în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, respectiv cu populaţiile germanice (buri, vandali, hasdingi şi cvazi) în regiunea de la cotul Someşului şi din sudestul Slovaciei de azi. Numele culturii a fost dat de situl arheologic de la Sântana-Arad, unde au fost identificate şi cercetate o aşezare şi o necropolă. Cercetările au fost iniţiate de Egon Dörner în anii 1951 şi 1954. Au urmat apoi alte cercetări importante întreprinse de Ion Horaţiu Crişan în aşezarea de la Arad-Cicir, respectiv de Sever Dumitraşcu şi Tiberiu Bader în aşezarea şi necropola de la Medieşu Aurit. IV.5.2. Habitatul În aria culturii Sântana-Arad, numai pe teritoriul actual al judeţului Arad au fost identificate un număr de 112 puncte cu vestigii dacice din secolele II-IV d.Hr., iar între Dunăre şi Tisa dacii au mai putut fi surprinşi în alte 60 de aşezări, împreună cu sarmaţii iazigi. Acestea erau nefortificate şi se aflau în apropierea cursurilor de ape. Locuinţe de suprafaţă au fost descoperite la Călineşti şi Cociuba Mare, iar bordeie la Cicir-Arad şi Sântana-Arad. În spaţiile dintre locuinţe, gropile de provizii şi menajere, de formă tronconică sau în formă de sac, conţineau oase de animale, fragmente de vase ceramice şi pietre de râu. IV.5.3. Viaţa economică Ocupaţia de bază a dacilor de la vest de provincia Dacia a fost agricultura. Dovezi privind cultivarea pământului sunt cuţitele de plug şi brăzdarele de fier de tip roman, secerile şi râşniţele. Oasele de animale descoperite în aşezările cercetate indică următoarea ordine: vitele, porcinele, ovicapri-nele şi cabalinele. 87

Ca şi la ceilalţi daci liberi, producerea ceramicii era unul din meşteşugurile principale. Cuptoare de ars vase de tipul cu perete median au fost descoperite la Medieşu Aurit (13 cuptoare), Lazuri (7 cuptoare) şi Dorolţ (2 cuptoare), iar cu pilon central la Zalău-Valea Mâţei şi Panic. O prezenţă singulară este cuptorul cu trei camere descoperit la Arad-Ceala. Spre deosebire de cele de mai sus, acesta avea o cameră intermediară între focar şi camera de ardere a vaselor. Ceramica modelată cu mâna reprezintă 30-40% din totalul vaselor la Cicir-Arad, respectiv 20-30% la Ceala-Arad. Ceramica de factură dacică predomină clar, fără a lipsi forme ale ceramicii romane şi germanice. Ceramica de tradiţie dacică modelată cu mâna cuprinde oale decorate cu brâuri alveolate şi ceşti dacice cu o toartă. Ceramica romană este reprezentată de vase de tip terra sigillata, oale, castroane şi căni. Comerţul cu locuitorii provinciei Dacia s-a făcut prin puncte autorizate, precum cele de la Porolissum şi Căşei. În 12 aşezări au fost descoperite fragmente de terra sigillata (Arad-Cicir, Pecica, Şimand, Sântana-Arad, Şimleul Silvaniei, Medieşu Aurit etc.). La Moroda şi Medieşu Aurit au fost descoperite fragmente de pahare de sticlă, iar fibule romane din bronz la Arad-Ceala şi Medieşu Aurit. În Crişana situaţia este similară cu cea din Muntenia, respectiv moneda romană a pătruns mai ales pe calea comerţului. Dintre cele 7 tezaure monetare descoperite până în anul 1993, cele mai mari au fost descoperite la Covăsint-Arad (peste 500 de piese) şi Teceu (peste 1100 de monede). În general primele monede sunt emisiuni din secolul I d.Hr., iar ultimele sunt de la sfârşitul secolului al II-lea. La acestea se adăugă încă 37 de descoperiri de monede izolate emise între secolul I şi mijlocul secolului al III-lea d.Hr. IV.5.4. Viaţa spirituală Manifestările religioase reprezintă un aspect mai puţin cunoscut. Totuşi, la Panic, arheologul Alexandru Matei a identificat un sanctuar patrulater cu stâlpi din lemn, care poate fi datat în secolele II-III d.Hr. La Zalău-Valea Mâţei au fost descoperite gropi de cult ce conţineau un porc şi trei iepuri. În aria culturii Sântana-Arad au fost descoperite puţine necropole. Cea mai mare necropolă identificată, până în prezent, este cea de la Medieşu Aurit (74 de morminte). Alte grupuri mici de morminte au fost descoperite la Sântana-Arad şi Salonta. Singurul rit funerar practicat a 88

fost incineraţia. Oasele umane calcinate erau depuse într-o urnă, aşezată apoi într-o groapă cilindrică de mici dimensiuni. Pe lângă vasele ceramice modelate cu mâna sau la roată, folosite ca urne ori vase secundare, au mai fost descoperite fibule din bronz şi fier, catarame, mărgele, cercei din argint, pandantivi de tip căldăruşă, vârfuri de lănci şi suliţe. În teritoriile locuite de dacii de la vest de provincia romană Dacia au apărut şi unele urme de convieţuire cu populaţiile vecine germanice, respectiv cu sarmaţii iazigi. În zona Careiului au fost descoperite unele morminte sarmatice iar după anul 375 d.Hr. şi unele morminte germanice de tip Przeworsk. Specifice acestei ultime culturi sunt umbourile de scut descoperite întâmplător la Boineşti şi într-un mormânt de la Medieşu Aurit, vârfurile de lance din bronz şi fier descoperite în necropola de la Medieşu Aurit, precum şi pintenii din fier descoperiţi la Medieşu Aurit, Boineşti şi Apa. În regiunea de câmpie din partea vestică a Crişanei au fost descoperite morminte sarmatice din secolele III şi IV la Dorobanţ, AradMicălaca, Şeitin, Tărian, Arad-Gai şi altele. Încadrarea cronologică şi culturală s-a făcut pe baza ceramicii cenuşii modelate la roată şi fibulelor specifice sarmaţilor, ca şi pe baza ritului şi ritualului funerar al mormintelor sarmatice de inhumaţie. Cultura Sântana-Arad a fost datată, în linii generale, între secolele II-IV d.Hr. În partea de nord ea încetează la începutul secolului IV d.Hr., iar în partea sudică continuă tot secolul IV d.Hr. Astfel, aşezările de la Arad-Cicir, Medieşu Aurit, Sântana-Arad şi Călineşti au fost datate în secolele II-IV d.Hr., iar în secolul IV d.Hr. cele de la Arad-Ceala şi Râpa. Necropolele de la Medieşu Aurit şi Sântana-Arad au fost datate în secolele II-III d.Hr., iar cea de la Salonta în secolul III d.Hr. Dacii liberi în lumina izvoarelor narative 8. Carpii îi invidiau pe goţi pentru că primeau în fiecare an un tribut de la romani... Ei au trimis o solie la Iuliu Menophilus (guvernatorul Moesiei între 239-241) şi i-au cerut cu îngânfare bani... „De ce primesc goţii de la voi atât de mulţi bani, iar noi nu primim”... Ei adăugară: „Să ne socotească şi pe noi în numărul celor care vin cu rugăminţi şi să ne dea şi nouă la fel, deoarece noi suntem mai vrednici decât goţii”. (Petrus Patricius, ІΣΤΟΡΙΑΙ / Istoria)

89

IV, 34. Theodosius (pe la 381 d.Hr.) respinse pe schiri şi carpodaci, amestecaţi cu huni, şi învingându-i în luptă îi sili să treacă Istrul şi să se întoarcă la locurile lor. (Zosimos, ΙΣΤΟΡΙΑ ΝΕΑ / Istorie contemporană) 299. Negreşit atunci (sub Diocleţian) a fost învins neamul carpilor şi a fost trecut pe teritoriu roman. (Iordanes, Romana / Faptele romanilor) Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific C. Preda). Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991. Bichir, Gh. Dacii liberi din nordul Daciei, în Spaţiul est-carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 17-34. Idem, Dacii liberi din nordul Daciei, Thraco-Dacica, XVII, 1-2, 1996, p. 191-201. Idem, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, 1984. Idem, Gh., Continuitatea şi romanizarea populaţiei geto-dace în lumina cercetărilor de la Stolniceni-Rm.Vîlcea, Studii vîlcene, 6, 1983, 9-13. Idem, Cultura carpică, Bucureşti, 1973. Čigilik, M., Naselenija verhn’ogo Podnistrov’ja perših stolit’našoi eri, Kiiv, 1975. Dolinescu-Ferche, S., Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974. Dumitraşcu, S., Dacia apuseană (Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nordvestul României în vremea Daciei romane), Oradea, 1993. Idem, Descoperiri şi cercetări arheologice din anul 1988 de la Sînnicolau Mare, judeţul Bihor, Crisia, XX, 1990, p. 100-101. Idem, Les Daces libres de Crişana, Actes du II-e Congrés International de Thracologie, Bucarest, II, 1980, p. 351-357. Idem, Descoperiri arheologice dacice de epocă romană la Biharea, Ziridava, XI, Arad, 1973, p. 195-205. Idem, Omnis Barbaria, ActaMP, XXI, 1997, p. 335-366. Hügel. P., Barbu, M., Câmpia Aradului în secolele II-IV d.Hr., ActaMP, XXI, 1997, p. 565-596. 90

Ignat, M., Spaţiul nord-est carpatic în secolele I-III d.Hr., în Spaţiul est-carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 35-43. Ioniţă, I., Dacii liberi la graniţa nord-estică a provinciei Dacia, ActaMP, XXI, 1997, p. 889-905. Idem, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982. Istvànovitz, E., Câteva observaţii în legătură cu determinarea etnică a populaţiei din regiunea Tisei Superioares şi a evoluţiei ei cronologice, Acta MP, XXI, 1997, p. 725-742. Kotigorosko, V., Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n., Bucureşti, 1995. Kulcsar, V., Contribuţii la relaţiile germano-sarmatice din nordul Ungariei, Acta MP, XXI, 1997, p. 711-724. Lamiova-Schmiedlova, M., Dacii pe teritoriul Slovaciei de astăzi, ActaMP, XXI, 1997, p. 755-771. Matei, A., Cuptoarele pentru ars ceramică cenuşie ştampilată descoperite la Zalău, ActaMP, XXI, 1997, 335-366. Negru, M., Descoperiri arheologice din secolele III şi V la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti – Materiale de Istorie şi Muzeografie, 16, 2002, p. 47-56. Idem, Descoperiri arheologice la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti – Materiale de Istorie şi Muzeografie, 14, 2000, p. 46-55. Idem, Descoperiri arheologice la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti – Materiale de Istorie şi Muzeografie, 13, 1999, p. 26-33. Idem, Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Militari-Câmpul Boja (1996), Cercetări în aria nord-tracă, 2, 1997, p. 408-420. Negru, M., Schuster, C. F., Moise, D., Militari-Câmpul Boja. Un sit arheologic pe teritoriul Bucureştilor, Bucureşti, 2000, p. 47-152. Nemeti, J., Gindele, R., Contribuţii la istoricul zonei Careiului în secolele II-IV d.Hr., ActaMP, XXI, 1997, p. 631-703. Opreanu, C., Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998. Idem, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane şi relaţiile lor politicodiplomatice cu Imperiul, EN, IV, 1994, p. 193-220. Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995. Poll, I., Negru, M., Studiu de compoziţie asupra ceramicii din secolul al III-lea d.Hr. descoperită la Bucureşti-Militari "Câmpul Boja", Bucureşti – Materiale de Istorie şi Muzeografie, 14, 2000, p. 56-59. Šmisko, M., Karpatski kurgani peršoi polovini I tisjatčotlittia našoi eri, Kiiv, 1960. Idem, Kultury wczesnego okresu epoki Cesarstwa rzymskiego w malopolske wsckodniej, Lvov, 1932. Turcu, M., Descoperiri arheologice la Militari-Câmpul Boja, CAB, IV, 1992, p. 226-235. 91

Idem, Cercetări arheologice la Militari-Câmpul Boja, MCA, I, Bucureşti, 1992, p. 145-148. Idem, Cercetări arheologice la Militari-Câmpul Boja, CAB, III, 1981, p. 226-235. Idem, Sondajul de la Militari-Câmpul Boja, MCA, 1980, p. 121-123. Idem, Lancuzov, V., Cercetări de salvare la Militari-Câmpul Boja (Campania 1978), MCA, 1979, p. 77-78. Vakulenko, L. V., Pamiatki pidgiria ja Ukrainskih Karpat peršoi polovini I tisjatčotlittia n.e., Kiiv, 1977. Zgâbea, M., Fibulele din secolele III şi VI e.n. descoperite în săpăturile de la Militari, CAB, 1, 1963, p. 373-384. Zirra, V., Cazimir, Gh., Unele rezultate ale săpăturilor arheologice de pe Câmpul Boja din Cartierul Militari, CAB, 1, 1963, p. 49-71.

Planşe

Planşa 10. – Harta provinciei Dacia şi teritoriilor locuite de dacii liberi în secolele II-III d.Hr. (după Gh. Bichir, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, 1996).

92

Planşa 11. – 1. Locuinţă şi groapă menajeră descoperite la Bucureşti-Militari (după M. Negru) 93

Planşa 12. – 1, 3, 5. Locuinţe; 2, 4, 6. Gropi de provizii. 7-8 Cuptor de olar (după Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, pl. XXXII). 94

Planşa 13. – Ceramică descoperită în mediul carpic (după Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, pl. CXI).

95

Planşa 14. – 1. Cuptoare de redus minereu de fier descoperite la Vovceanskoe; 2. Ceramică descoperită în aşezările dacilor liberi din regiunea Tisei Superioare (după V. Kotigorosko, Tinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n., 1995, fig. 129 şi 113). 96

Planşa 15. – Cuptoare de olar descoperite la Arad-Ceala (după D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, 1996, pl. III) şi Medieşu Aurit (S. Dumitraşcu, Dacia apuseană, 1993, fig. 28). 97

V. ALOGENI LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLELE I-III d.Hr. V.1. Sarmaţii roxolani V.1.1. Scurt istoric Sarmaţii, care apar în izvoarele scrise ca Sauromatai (Herodot, Istorii, IV, 119), Sarmatai (Flavius Iosephus, Bellum Iudaicum / Războiul cu iudeii, VII, 4, 3) sau Sarmatae, erau o populaţie de origine iraniană, înrudită cu sciţii. Cele mai cunoscute triburi sarmatice au fost roxolanii, iazigii şi alanii. Patria lor de origine a fost undeva în regiunea Volga-Ural, de unde au migrat apoi spre vest. Astfel, dacă în secolul al V-lea î.Hr. ei se aflau la est de fluviul Don, în teritoriul numit Sauromatia (Herodot, Istorii, IV, 21), în secolele III-II î.Hr. erau între Don şi Nipru, iar în secolele II-I î.Hr. deja dominau stepele nord-pontice. Migrarea către bazinul carpato-dunărean s-a făcut pe două direcţii: sarmaţii roxolani au migrat pe direcţia stepa Buceagului – râul Bârlad către sud-estul Munteniei, în timp ce sarmaţii iazigi s-au îndreptat prin Carpaţii Nordici către Câmpia Tisei. Sarmaţii roxolani au pătruns în secolul I î.Hr. în sudul Moldovei dintre Nistru şi Carpaţi, iar la mijlocul aceluiaşi secol, sarmaţii iazigi s-au aşezat între Dunăre şi Tisa. Prezenţa sarmaţilor roxolani la Dunărea de Jos este semnalată de Cassius Dio, care îi aminteşte jefuind Moesia împreună cu dacii (Istoria romană, LV, 30, 4). La rândul său, Florus ne dă informaţii despre campania lui Cornelius Lentulus împotriva sarmaţilor de la nordul Dunării (Bellum Thracium / Războiul cu tracii, II, 29). În sfârşit, Ovidius se vedea exilat într-un ţinut aspru printre sarmaţi şi geţi (Tristia/Tristele III, 3, 5-6), pe care îi aminteşte chiar în jurul Tomisului. De asemenea, el susţine că pe sarmaţi i-a cunoscut cu arma în mână (Pontica / Ponticele, II, 2, 95). Unii istorici consideră că aşezarea sarmaţilor roxolani în estul şi sud-estul Munteniei a fost favorizată şi de acţiunea lui Plautius Aelianus Silvanus, care, la mijlocul secolului I d.Hr., transferase în sudul Dunării un număr de peste 100 000 de transdanubieni. În repetate rânduri (iernile anilor 67-68, 68-69, 69-70, 101-102, 117-118 d.Hr.), singuri sau în alianţă cu dacii, sarmaţii au invadat sau ameninţat teritoriile romane. Pentru a obţine linişte la frontiera Dunării de 98

Jos, Traian le-a acordat subvenţii, iar Hadrian a încheiat pacea cu regele roxolanilor. Alanii reprezintă ultimul val sarmatic, care a ajuns în zona Dunării de Jos în secolul IV d.Hr., aducându-şi aportul la geneza culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. În Muntenia, vestigiile sarmatice se grupează în zonele din apropierea Dunării şi cursurile inferioare ale râurilor Călmăţui, Buzău, Argeş şi Moştiştea, unde datează începând cu a doua jumătate a secolului I d.Hr., dar majoritatea aparţin secolelor II-III d.Hr. V.1.2. Habitatul şi viaţa cotidiană Cercetările arheologice sistematice sau de salvare nu au identificat încă aşezări ale sarmaţilor roxolani. Singura explicaţie plauzibilă ar fi cea potrivit căreia fiind o populaţie nomadă nu construia locuinţe de durată, ci locuiau în corturi (Strabon, Geografia, VII, 307; Pomponius Mella, De Chorographia / Descrierea Pământului, III, 4, 34, 35), ale căror urme nu mai pot fi surprinse arheologic. Pe Tropaeum Traiani, luptătorii sarmaţi apar îmbrăcaţi din cap până pe picioare cu o armură de solzi metalici. Aceasta era cavaleria grea, denumită şi catafractari. Această armură era folosită încă din timpul incursiunilor lor în Moesia din secolul I d.Hr. Fiind o investiţie utilă, dar extrem de costisitoare, ea era transmisă de la o generaţie la alta fiind purtată de pătura războinică mai înstărită a sarmaţilor, care şi-o puteau permite (Tacitus, Historiae / Istorii, I, 79, 3). În secolele II-III, sarmaţii roxolani au folosit masiv cămăşile de zale, coifurile ovoidale şi scuturile de fier. Principala lor armă ofensivă era spada scurtă, dreaptă, cu antene la capătul mânerului. V.1.3. Viaţa spirituală Sarmaţii au folosit exclusiv ritul inhumaţiei în morminte, majoritatea plane, concentrate în grupuri mici, de cel mult câteva zeci. Uneori s-au practicat înmormântări în forme de relief înalte naturale (dune de nisip) sau ca morminte secundare în tell-uri şi tumuli (Măgura Jilavei, Largu, Smeieni, Histria). Aceste morminte sunt orientate predominant N-S în Moldova şi Muntenia, respectiv S-N în Banat. Scheletele descoperite se aflau în poziţie întinsă, cu un braţ îndoit depus pe piept ori abdomen (Pogoreşti şi Truşeşti), respectiv în poziţie chircită (Olteniţa-Coada Malului, Târguşor). Unele schelete aparţinând sarmaţilor roxolani aveau craniile deformate 99

(Largu, Olteniţa, Poieneşti), ceea ce constituia o dovadă de frumuseţe, potrivit cutumelor lor. Majoritatea mormintelor sunt simple, fără a lipsi şi cele duble (Ştefăneşti) sau triple (Histria, soţ, soţie, copil). Gropile aveau forma rectangulară cu colţurile rotunjite, rareori pătrată. Uneori ele aveau trepte la interior şi erau purificate cu ajutorul focului. Foarte puţine morminte evidenţiază un statut social deosebit prin amenajarea de tumuli (Vităneşti) sau un inventar funerar bogat. Majoritatea cuprindeau vase ceramice lucrate cu mâna (oale, vase tronconice) sau la roată (străchine, amfore, căni), depuse lângă craniu sau la picioare. Au mai fost descoperite mărgele purtate ca şirag sau cusute pe haine şi centuri, fibule găsite în jurul umerilor sau pieptului, clopoţei purtaţi la gât, cuţite. Cercetările arheologice au evidenţiat prezenţa în mormintele sarmatice a ceramicii dacice de culoare cenuşie modelată la roată, precum şi podoabe sarmatice (mărgele, clopoţei), toaletă (oglinzi cu tamga) în aşezările dacilor liberi din zona extracarpatică. Importurile din lumea romană în mediul sarmatic sunt puţine. Ele constau în ceramică, vase de sticlă şi bronz, mărgele de sticlă. La finele secolului al III-lea d.Hr. şi în secolul IV d.Hr., sarmaţii din Muntenia au fost incluşi, ca şi geto-dacii, în cadrul culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. Argumente în acest sens sunt mormintele sarmatice din necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Spanţov, Oinac, Drăgăneşti-Olt, Alexandru Odobescu şi altele. Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific C. Preda). Gheorghe Bichir, Les Sarmates au Bas Danube, Dacia, NS, 21, 1977, 1-2, p. 167197. Bârcă, V., Consideraţii privind istoria politică a sarmaţilor locuind la nord-vest de Marea Neagră în secolul I d.Hr., ActaMP, XXI, 1997, p. 957-979. Idem, Echipamentul şi armamentul defensiv sarmatic, ActaMP, XXI, 1997, p. 921-934. Grosu, V. I., Hronologia pamiatniko sarmatskoi kulturî. Dnestrovsko-prutskovo mejdurecjia, Kisinev, 1990. 100

Planşe

Planşa 16. – Materiale arheologice descoperite în morminte sarmatice din Republica Moldova (după V. I. Grosu, Hronologia pamiatniko sarmatskoi kulturî. Dnestrovsko-prutskovo mejdurecjia, 1990, pl. VII). 101

VI. AUTOHTONI ŞI ALOGENI ÎN SECOLUL IV d.Hr.

VI.1. Contextul istoric Romani, daco-romani şi goţi la Dunărea de Jos În timpul domniei lui Aurelian (271-275), Dacia a fost abandonată. Armata, administraţia şi o parte a populaţiei urbane s-au retras la sud de Dunăre. Legio V Macedonica a fost retrasă la Oescus, iar Legio XIII Gemina la Ratiaria. Împăratul Diocleţian a înfăptuit prima reorganizare administrativă a Imperiului Roman, după criza profundă politică şi militară de la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. În urma reformei administrative, Imperiul a fost împărţit în 101 provincii grupate în 12 dioceze. În regiunea Dunării de Jos au fost înfiinţate dioceza Moesia, ce cuprindea provinciile Moesia Superior şi Dacia, respectiv dioceza Thracia, care cuprindea Moesia Inferior şi Scythia. Constantin cel Mare a crescut numărul provinciilor la 117 şi al diocezelor la 14. În acelaşi timp el a reunit diocezele în patru prefecturi. În timp ce Moesia Prima, Dacia Mediterranea şi Dacia Ripenses făceau parte din prefectura Illyricum, Moesia Secunda şi Scythia Minor făceau parte din prefectura Oriens. Moesia Prima avea graniţa la Dunăre de la Singidunum la Porţile de Fier. În acelaşi timp, unităţi din Legio VII Claudia staţionau la nord de Dunăre în micile fortificaţii de la Pojejena, Palanka, Gornea şi Şviniţa. În continuare, limesul dunărean aparţinea provinciei Dacia Ripensis, de la Dierna până la gura de vărsare a râului Utus (Vit). Importanţa strategică a vadurilor dunărene a impus menţinerea celor două legiuni la Oescus şi Ratiaria. De asemenea, mici fortificaţii de tip cvadriburgium au fost menţinute la nordul Dunării la Dierna, Drobeta, Ostrovul Banului. La Sucidava fortificaţia bizantină era de dimensiuni mai mari, ea fiind legată de Oescus printr-un pod ridicat în vremea lui Constantin cel Mare. 102

Cu privire la situaţia de la Hinova avem mai multe date. Castrul a fost ocupat de ripenses sau limitanei. Ei erau un fel de soldaţi-coloni care îşi apărau pământul scutit de impozite (agri limitanei), dacă acceptă să presteze paza limesului. Cele mai importante ocupaţii ale lor au fost cultivarea pământului şi creşterea animalelor, dar de asemenea erau meşteşugari ocupându-se cu prelucrarea fierului, bronzului şi producţia materialelor ceramice. Ei cultivau grâul, meiul, secara, iar dintre legume, mazărea şi măzărichea. Dintre pomii fructiferi, prunii sunt cei mai frecvenţi. Cele mai numeroase oase de animale domestice provin de la vite mari, cai, porci, oi şi capre. Vârsta medie a vitelor sacrificate a fost de 1-2 ani, în timp ce a oilor a fost de 4-5 ani. De asemenea, au fost descoperite oase de păsări. Dintre animalele sălbatice identificate menţionăm cerbul, mistreţul şi căprioara. Pescuitul a fost şi el bine documentat prin oasele descoperite. Fierul, bronzul şi plumbul erau prelucrate pentru a se obţine unelte agricole, arme şi ustensile casnice. Moesia Secunda (fosta Moesia Inferior) avea limesul pe Dunăre, de la Utus până la râul Altinum (Oltina). Teritoriul său era apărat de legiunile I Italica şi XI Claudia. În perioada luptelor cu goţii a fost refăcută fortificaţia de la Durostorum, dar şi la nordul Dunării a fost ridicată fortificaţia numită Daphne în Notitia Dignitatum. În provincia Scythia staţionau la Troesmis-Legio I Iovia Scythica, iar la Noviodunum-Legio II Herculia. Revenirea Imperiului Roman şi reintegrarea unor teritorii de la nordul Dunării de Jos este certă, dar la nivelul detaliilor mai sunt multe lacune datorate stadiului cercetărilor. Întrebarea care se pune este dacă avem de a face doar cu o prezenţă militară sau şi cu o prezenţă administrativă a Imperiului Roman. Prezenţa militară romană în această regiune este deja certă arheologic, deşi amploarea ei este încă incomplet cunoscută. În unele perioade, graniţele Imperiului Roman au inclus şi teritorii de la nordul Dunării în Banat, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Este posibil ca şi în perioada domniei lui Aurelian să fi fost menţinute trupe romane în fortificaţiile de la Pojejena de Sus, Gornea, Mehadia, Orşova, Drobeta şi Sucidava. La Pojejena şi Gornea au fost descoperite cărămizi cu ştampile ale Legio VII Claudia, la Hinova şi Sucidava ale Legio V Macedonica, iar la Desa, Drobeta, Dierna şi Mehadia ale Legio XIII Gemina. Provinciile sud-dunărene cu capetele lor de pod au rămas un factor de control politic şi militar, dar şi o punte comercială şi spirituală către romanitatea de la nordul fluviului. 103

Cu siguranţă însă, Brazda lui Novac de Nord reprezintă o graniţă a Imperiului Roman în secolul al IV-lea d.Hr. Acest val de pământ a fost construit începând de la Hinova, în apropierea Drobetei, trece prin mijlocul Olteniei şi Munteniei şi se termină la Pietroasele, unde se pare că a fost construită o fortificaţie romano-bizantină în secolul al IV-lea d.Hr. Podul construit în vremea lui Constantin cel Mare între Oescus şi Sucidava, ca şi stâlpul miliar descoperit la Sucidava, care indica refacerea drumului către Romula, sunt şi ele argumente în acest sens. Podul dintre fortificaţiile romane Oescus şi Sucidava avea aproximativ 2437 m lungime, fiind unul dintre cele mai lungi ale Europei antice. Un medalion de aur emis cu acest prilej avea pe avers podul reprezentat prin trei bolţi din blocuri de piatră cioplite regulat, iar pe revers avea bustul împăratului cu numele său, inscripţia SALVS REI(PUBLICAE) şi DANUBIUS în exergă. Podul a fost construit din piatră numai în regiunea propriu-zisă a albiei cu apă a fluviului, restul fiind probabil din lemn. Pentru construirea pilonilor din piatră, apele Dunării au fost probabil deviate pe braţele împotmolite ale malului românesc şi bulgăresc. Podul a fost folosit numai în secolul al IV-lea, cauzele abandonării lui fiind de factură naturală (curenţii puternici ai apelor, căderea unor piloni), mai degrabă decât antropică. De asemenea, sunt indicii privind integrarea în Imperiul Roman a interfluviului dintre Siret şi Nistru, unde se constată refacerea fortificaţiilor romane de la Barboşi, Aliobrix şi Tyras. În faţa repetatelor invazii ale goţilor, controlul militar al gurilor Dunării şi litoralului dintre Dunăre şi Nistru era esenţial pentru securitatea Imperiului Roman. Creştinismul s-a implementat puternic în Dobrogea (Scythia Minor). Un argument în acest sens este cripta martirilor creştini de la Niculiţel (Zoticos, Attalos, Camasis şi Filippos). De asemenea, menţionăm că încă din secolul al IV-lea la Tosmis îşi avea reşedinţa un episcop. Populaţia autohtonă pe teritoriul fostei provincii Dacia după anul 275 Nu se cunosc relaţiile garnizoanelor şi/sau administraţiei romane apoi bizantine cu populaţia locală de la nordul Dunării de Jos. Lipsa informaţiilor la nivelul inscripţiilor ar putea fi explicată prin faptul că, după abandonarea provinciei, viaţa urbană în Dacia a decăzut şi niciodată ea nu a revenit. Daco-romanii de pe teritoriul fostei provincii, dacii din Muntenia şi sudul Moldovei au trăit în mediul rural, unde scrierea nu era o prezenţă obişnuită ca în oraşe. Cercetările arheologice mai vechi sau recente evidenţiază o continuare a vieţii populaţiei autohtone pe teritoriul fostei provincii romane 104

Dacia. Indicii în acest sens au fost descoperite atât în fostele oraşe şi castre romane, cât şi în mediul rural. În fosta capitală a provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, se estimează că populaţia a scăzut de la aproximativ 20000 la 5000 de locuitori. Aria de locuire s-a restrâns considerabil; amfiteatrul a fost transformat într-o mică fortificaţie prin blocarea intrărilor; basilica vestică a forului a fost împărţită în două de un zid, în una din încăperi amenajânduse o vatră; în dărâmăturile unui zid dintre două foste edificii romane a fost găsită o crux monogramatica (cruce cu monogramă) datată în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr. La Napoca, pe teritoriul fostului oraş a apărut o aşezare postromană, în care au fost identificate şi două cuptoare de ars vase. La Apulum au fost descoperite 38 de morminte, cu sarcofage din cărămizi refolosite, cu monede de la Diocleţian la Constans. La Tibiscum au fost refăcute zidurile unor edificii, iar la Porolissum au continuat să funcţioneze ateliere de producţie a ceramicii şi prelucrare a bronzului. Urme de locuire din secolul al IV-lea au fost descoperite şi pe teritoriile fostelor fortificaţii romane şi ale aşezărilor lor rurale la Gilău, Bologa, Răcari şi Slăveni. În mediul rural, urme de locuire postromană au fost identificate în villae-le rusticae de la Cipău şi Răhău. În aşezarea rurală de la Cristeşti un atelier ceramic a continuat să funcţioneze în secolul al IV-lea. Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea au evidenţiat faptul că populaţia autohtonă a rămas în mediul rural să practice agricultura, dar şi olăritul ori meşteşugurile casnice. Comerţul cu lumea romană a continuat, dar au apărut şi semnele unei economii naturale. În Banat au fost descoperite aşezări rurale cu caracter agro-păstoresc, precum şi aşezări cu o viaţă economică complexă, care, pe lângă cele două ocupaţii ce asigurau subzistenţa, aveau şi ateliere de reducere şi prelucrarea a fierului ori de ars vase, care erau grupate în adevărate cartiere meşteşugăreşti. Aceste aşezări au continuat să fie locuite pe întreaga durată a secolelor III-IV. Inventarul lor cuprinde ceramică de tradiţie dacică şi romană, obiecte de metal produse local sau importate din Imperiul Roman. La Fizeş au fost descoperite cuptoare de redus minereu de fier, de un tip evoluat care permiteau folosirea lor pentru mai multe şarje. Cu ajutorul mangalului se obţineau temperaturi constante de peste 1000ºC. 105

Focul se înteţea cu ajutorul unor foale care introduceau aer. Turta de fier ovală avea diametrul mare de 25-30 cm şi cântărea peste 20 kg. Datarea sa în secolul al IV-lea a fost asigurată de fragmentele de vase ceramice de tradiţie locală asociate cuptoarelor. Alte trei cuptoare din aceeaşi epocă au fost descoperite la Şoşdea. Spre deosebire de cele de la Fizeş, recuperarea lupelor de fier se făcea prin demolarea unei părţi a pereţilor. La Dierna a fost descoperit un atelier ceramic datat în secolele IIIIV. În cadrul acestuia se produceau opaiţe similare celor de la Sucidava şi Drobeta. Circulaţia monedei romane a fost observată atât în fostele oraşe şi fortificaţii romane, cât şi în aşezările rurale. În secolul al IV-lea, statisticile indică o predominare clară a monedei de bronz în raport cu cea din argint în aceste situri, locuite de o populaţie indigenă care o folosea pentru schimburi comerciale. Tezaurele monetare, cu ultimele monede din secolul al IV-lea descoperite pe teritoriul Banatului, par să fi aparţinut unor comunităţi şi nu unor persoane, aşa cum probabil ne-am obişnuit. Dintre aceste tezaure, menţionăm pe cel de peste 3000 de monede de cupru descoperite la Vršac (Iugoslavia) în anul 1882, respectiv pe cel găsit la Tifun (România) în 1883, care cântărea nu mai puţin de 7 kg de monede. Alte tezaure cu 2000 până la 3000 de monede au fost descoperite la Orşova (2 tezaure) şi Biled. Două tezaure conţinând peste 5000 de monede din bronz, majoritatea din deceniile 4-7 ale secolului al IV-lea, au fost descoperite la Moldova Nouă. Răspândirea creştinismului la nordul Dunării de Jos este, de asemenea, susţinut de construirea în secolul al IV-lea a unei basilici la Slăveni, precum şi a unui edificiu creştin pe ruinele unui vechi templu păgân la Porolissum. De asemenea, se presupune existenţa unor chorepiscopi şi episcopi itineranţi care trecea la nordul Dunării pentru a propaga creştinismul. La creştinarea acestor comunităţi nord-dunărene au mai contribuit şi valurile de creştini sud-dunăreni refugiaţi din calea persecuţiilor din secolul al IV-lea. Creştinismul a fost liantul care a legat populaţia daco-romană din secolul al IV-lea şi apoi romanică din secolele V-VII cu Imperiul Roman, apoi Bizantin. Rolul creştinismului în romanizarea dacilor liberi este încă insuficient cunoscut. Dar trebuie să fi fost unul major, dacă nu chiar determinant. Faptul că aproape întreaga terminologie a creştinismului în limba română provine din limba latină, inclusiv în teritoriile locuite de dacii liberi, poate fi un argument. Termeni fundamentali sunt de origine latină: biserică (basilica), Dumnezeu (Dominus Deus), cruce (crux), a 106

boteza (baptizare), creştin (christianus), înger (angelus), rugăciune (rogationem). De asemenea şi unele sărbători creştine importante au nume de origine latină: Rusaliile (Rosalia), Floriile (Floralia), Paştele (Paschae) etc. În ritul funerar se observă practicarea inhumaţiei cu orientarea creştină de la vest la est la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum. La Dierna au fost descoperite două tăbliţe gnostice în care erau invocaţi Isus Christos, respectiv Dumnezeu. La Tibiscum a fost descopeerit un capac ce avea incizat pe buton semnul crucii. Continuitatea populaţiei latinofone la nordul Dunării şi creştinarea ei este susţinută de o serie de obiecte cu inscripţii. O descoperire de o importanţă aparte este candelabrul creştin din bronz descoperit la Biertan, care poartă inscripţia EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI (Eu Zenovius am pus acest dar). O altă descoperire este o fibulă de la Micia, care a fost transformată în inel, purta inscripţia QUARTINE VIVAS (Să trăieşti Quartine!). Cel mai lung text în limba latină de după abandonarea Daciei, datat între anii 294-300, a fost descoperit în castellum-ul roman de la Gornea. Cu ajutorul unui stilus, pe 11 rânduri au fost scrise cuvintele unui militar care se referă la o sclavă Baria, care îi fusese luată cu forţa lui Sterius de către primicer. Acesta încearcă să îl convingă pe primicer să îi redea pe Baria, pentru că îi va da o altă sclavă sau o va convinge pe Bessa, care îl părăsise, să se întoarcă la el. Cel mai important este faptul că la nordul Dunării în mediul militar se vorbea o limbă latină corectă şi chiar se scriau texte. Descoperirile de la Cipău-Gârle indică, după părerea unor istorici, o dovadă a pătrunderii dacilor liberi de la est de Carpaţi pe teritoriul fostei provincii Dacia. Fenomene similare trebuie să se fi petrecut şi în alte regiuni ale fostei provincii care era înconjurată din trei părţi de dacii liberi. VI.2. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov VI.2.1. Din istoria goţilor Spaţiul de origine al goţilor este Scandinavia şi zona Vistulei inferioare, unde se aflau în secolele I î.Hr. – I d.Hr. Apoi ei au coborât pe cursurile Vistulei şi Bugului spre sud, în regiunea dintre Nistru şi Don (a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. şi prima jumătate a celui următor), primul râu fiind graniţa dintre vizigoţi (la vest) şi ostrogoţi (la 107

est). La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., primii şi-au impus dominaţia politico-militară în Moldova, estul Transilvaniei şi Muntenia. Atacurile iniţiate în alianţă cu carpii în anul 238 d.Hr., au fost apoi conduse de goţi. Ele au crescut în intensitate în timpul împăraţilor Decius şi Galienus. Pe câmpul de bătălie de la Abrittus (Razgrad), în anul 251 d.Hr., împăratul Decius şi fiul său au căzut în luptă. În urma atacului din anul 263 d.Hr., criza a fost atât de profundă, încât s-a mers până la a se afirma că Dacia ar fi fost abandonată de către Galienus. De la mijlocul secolului al III-lea d.Hr., era clar că Imperiul Roman cedase controlul Munteniei goţilor. În timpul împăratului Aurelian, provincia Dacia a fost părăsită pentru a se putea face faţă presiunii extraordinar de puternice făcută de goţi şi aliaţii lor asupra provinciei Moesia Inferior. Izvoarele scrise atestă şi faptul că Aurelian a învins pe goţi, alani şi roxolani, fapte pentru care ar fi primit un triumf. Atacurile goţilor au continuat şi în perioada următoare, până în timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337). În timpul acestuia, după ce au fost alungaţi din Imperiu, se pare că a fost încheiată pacea. În deceniile următoare, aşezaţi în apropierea graniţei dunărene a Imperiului, goţii au ajuns chiar să apere provinciile sud-dunărene ale acestuia de alţi năvălitori. În regiunile de la sud şi est de Carpaţi a existat un control militar sau poate chiar unul administrativ asupra Câmpiei Române de la Drobeta până în sudul Moldovei, după victoriile din 332 ale lui Constantin cel Mare împotriva goţilor. În urma încheierii tratatului (foedus), goţii federaţi, aşezaţi la sud de Brazda lui Novac de Nord, aveau obligaţia de a apăra Imperiul de invaziile altor triburi germanice. Abia în timpul împăratului Valens, Imperiul Roman a renunţat la teritoriile sale nord-dunărene. Cu privire la situaţia politico-militară de la Dunărea de Jos în vremea lui Constantin cel Mare, Iulian Apostatul susţine că împăratul clama faptul că reluarea teritoriile pe care le dobândise Traian era poate mai valoroasă decât cucerirea lor. Urmarea firească a înfrângerii şi alungării carpilor şi goţilor din Imperiu este construirea unui pod între Sucidava şi Oescus – unde staţiona Legio V Macedonia. În anul 332, armatele romane au ajutat pe sarmaţii argaraganţi din Banatul actual împotriva vizigoţilor. În urma victoriei romane, vizigoţii devin federaţi, primesc subsidii şi dreptul de comerţ în fortificaţiile de pe Dunăre. În anul 334, limiganti (consideraţi de Eugen Chirilă o populaţie romanică, iar de Constantin C. Petolescu daci, celţi şi pannoni) s-au răz108

vrătit împotriva sarmaţilor argaraganţi, care au trecut masiv în Imperiu. După mai bine de un deceniu, după ce au fost învinşi de armatele romane ale lui Constantius II, ei s-au întors în Banat. În anul 364, vizigoţii lui Athanarich susţin ca împărat pe Procopius. Trei ani mai târziu, armatele conduse de împăratul Valens trec Dunărea pe un pod de vase ce avea la capătul nordic fortificaţia de la Daphne. După câţiva ani, pacea a fost încheiată de împăratul Valens şi regele vizigot Athanarich. Ca urmare a invaziei hunilor, în anul 376, cea mai mare parte a goţilor trec în sudul Dunării, cu acceptul împăratului. În anul 378 însă, revolta lor împotriva unor abuzuri ale administraţiei romane avea să se încheie cu înfrângerea armatei romane şi uciderea împăratului Valens în bătălia de la Adrianopole. După înfrângerea din anul 375 d.Hr. în faţa hunilor, ameninţaţi de iminenta invazie a acestora, cea mai mare parte a goţilor, în frunte cu căpeteniile lor, solicită şi primesc dreptul de a se refugia în Imperiul Roman, la sudul Dunării. Singurul grup care a rămas, condus de regele Athanarich, s-a retras temporar în Caucaland (undeva în zona Buzăului). În cele din urmă, şi el a trecut în Imperiu. Acestui grup, şi chiar regelui său, îi este atribuit faimosul tezaur Cloşca cu pui de aur, descoperit întâmplător în anul 1837 la Pietroasele. În secolele V-VI garnizoane de goţi încă erau în solda Imperiului Bizantin. Cultura numită după localităţile eponime Sântana de Mureş (România) şi Cerneahov (Ucraina) a fost eterogenă şi poate fi atribuită vizigoţilor, geto-dacilor, sarmaţilor şi altor populaţii, la care se adaugă şi influenţa culturală romană. Primele cercetări au fost întreprinse de V. V. Hvoiko în cadrul necropolei de la Cerneahov, un sat de lângă Kiev, unde, la sfârşitul secolului XIX, au fost descoperite 253 de mormin-te atribuite acestei culturi. Aspectul vestic de pe teritoriul României a fost numit şi Sântana de Mureş-Cerneahov după localitatea în care, în anul 1913, Kovàcs Istvàn a întreprins primele cercetări. În acest context istoric, caracterul multietnic al culturii Sântana de Mureş-Cerneahov este firesc. Aria sa a cuprins spaţiul dintre bazinul Doneţului şi Transilvania, din Volhînia (Polonia) şi până în nordul Mării Negre şi Dunărea de Jos. Spre deosebire de perioada anterioară, când geto-dacii şi sarmaţii şi-au păstrat identitatea lor culturală, cu unele mici împrumuturi reciproce, noua cultură se impune prin trăsături comune celor trei componente etnice principale, deşi izolat mai apar încă semnele lor distinctive. 109

VI.2.2. Habitatul Secolul al IV-lea d.Hr. marchează o evidentă creştere demografică în zonele extracarpatice. Astfel, au fost identificate prin cercetări arheologice sistematice, sondaje şi cercetări de suprafaţă peste 200 de aşezări în Muntenia şi peste 300 în Moldova. Aşezările rurale deschise erau de-a lungul cursurilor de ape, pe terasele joase, de obicei pe pantele sudice. În cadrul lor au fost descoperite bordeie şi locuinţe de suprafaţă de formă rectangulară, în general. Locuinţele de suprafaţă descoperite la Botoşani, Gavadineşti şi Truşeşti erau de formă rectangulară, aveau suprafeţe medii între 8 şi 13 mp, dar sunt şi excepţii care ajung până la 45-50 mp. Intrarea era se pare pe latura sudică, mai puţin expusă capriciilor vremii. Pereţii erau realizaţi în sistemul paiantă. În interior erau amenajate uneori mici gropi rotunde, considerate a fi fost folosite ca scaune. În partea centrală sau de nord, la Botoşani, au fost descoperite vetre de formă oval-rotundă sau rectangulară. Ele erau construite pe un pat de pietre de râu sau fragmente ceramice. Bordeiele erau de formă rectangulară la Alexandria, Largu şi Poieneşti, respectiv ovală la Bălteni şi Ionăşeni. Majoritatea erau orientate N-S. Pereţii erau realizaţi în sistemul paiantă. Podeaua era bătătorită sau lipită cu lut şi nisip. Uneori erau amenajate laviţe sau gropi de provizii în interior. De obicei, ele aveau vetre în partea de nord sau centrală. În unele dintre ele, ca la Alexandria, era amenajat un cuptor menajer. Acesta era rectangular, scobit într-un bloc de lut cruţat, cu partea superioară construită cu lut şi pietre de râu. În interiorul lor erau puşi vălătuci conici sau piramidali pentru menţinerea căldurii necesare pe timpul iernii. Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor cercetate consta mai ales în vase ceramice modelate la roată din pastă fină sau zgrunţuroasă şi vase modelate cu mâna în maniere specifice geto-dacilor şi sarmaţilor. Alte obiecte descoperite sunt paharele de sticlă, fibulele cu piciorul întors pe dedesubt sau cu semidisc, catarame, piepteni de os, mărgele, pandantive de tip căldăruşă, monede etc. La Glăvăneştii Vechi şi la Crângaşi au fost descoperite monede romane emise în vremea împăraţilor Antoninus Pius, respectiv Valentianian I. În primul caz, evident moneda de secol II a fost refolosită mult mai târziu faţă de data emiterii. 110

VI.2.3. Viaţa economică Ocupaţiile creatorilor culturii Sântana de Mureş-Cerneahov au trăsăturile unei populaţii sedentare. Pe primul loc se afla agricultura, urmată de meşteşugurile producerii ceramicii, prelucrării metalelor, osului, torsul şi ţesutul. Cultivarea pământului este dovedită de numeroase unelte descoperite (brăzdare, râşniţe, seceri). Creşterea animalelor este confirmată de oasele de animale domestice descoperite în aşezări sau morminte. Au fost preferate bovinele, cabalinele şi porcinele. Dintre animalele sălbatice au fost vânate mai ales mistreţii, cerbii şi căprioarele. Dintre meşteşuguri, cel mai bine atestat este olăritul. Cuptoare de olar cu perete median au fost descoperite la Bucureşti-Crângaşi, Truşeşti, Botoşani, iar cu pilon central la Truşeşti şi Glăvăneştii Vechi. Menţionăm că în timp ce la Truşeşti camera de ardere era ovală, la Glăvăneştii Vechi era rectangulară. Ceramica modelată cu mâna reprezintă un procent redus. Din pastă grosolană au fost modelate oale în manieră dacică, decorate cu butoni sau brâuri alveolate, sarmatică decorate cu crestături pe buză sau globulare de tradiţie Przeworsk. De asemenea au fost descoperite numeroase ceşti dacice. Ceramica modelată la roată este din pastă fină de culoare cenuşie, rareori gălbuie lustruită. Deşi se observă şi prezenţa unor forme de vase de tradiţie locală, majoritatea cupelor, paharelor, oalelor, cănilor şi străchinilor diferă, indicând noua cultură. Ceramica nordică este de culoare negricioasă fiind decorată cu motive ştampilate. Principalele forme sunt cupele şi paharele. De asemenea, au fost prelucrate metale, precum fierul, bronzul şi argintul, acestea din urmă pentru obţinerea unor obiecte de port şi podoabe. Prelucrarea osului este atestată de atelierul descoperit la BârladValea Seacă. Pieptenii de os cu mâner semicircular sunt frecvenţi. Meşteşugurile casnice au fost şi ele atestate prin descoperirea a numeroase fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Comerţul cu lumea romană este evidenţiat de importurile romane (amfore, pahare din sticlă, brăzdare de plug de tip roman, monede etc.). VI.2.4. Viaţa spirituală După aşezarea pe malul stâng al Dunării inferioare, istoria goţilor şi populaţiilor locale a fost în strânsă legătură cu cea a Imperiului Roman. Fenomenul influenţei romane dincolo de graniţele Imperiului a continuat 111

în această perioadă sub toate aspectele, inclusiv în domeniul vieţii spirituale. Episcopul Teofil al Goţiei a fost un predecesor al episcopului Ulfila, în primul sfert al secolului al IV-lea. El a predicat la nordul Dunării, în Muntenia şi sudul Moldovei dominate de goţi. Având în vedere că în acea perioadă doar o mică parte a goţilor erau convertiţi la creştinism, probabil populaţia dacică locală era cea păstorită de episcop. În Historia adversum paganos (Istoria împotriva păgânilor, VII, 33, 19), Orosius ne aduce la cunoştinţă că „goţii au trimis soli la împăratul Valens să li se trimită episcopi de la care să înveţe principiile credinţei creştine. Împăratul Valens… a trimis pe propagatorii credinţei lui Arias. Iar goţii au păstrat elementele primei credinţe, pe care au primito la început.” Textul confirmă o creştinare mai târzie a goţilor, confirmând indirect faptul că anterior lor populaţia locală începuse să se convertească la creştinism. Tentativele de expansiune a creştinismului în spaţiul dominat de goţi, prin activitatea unor misionari precum Ulfila şi Sava Gotul, reflectă şi un oarecare interes al populaţiilor nord-dunărene pentru noua religie. În nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei se consideră a fi fost o episcopie în care ar fi predicat Ulfila (336/341-348), Teofil, Goddas şi Unarius. Foarte important este faptul că Auxentius din Durostorum menţionează că Ulfila predica în limbile greacă, latină şi gotică. Unii istorici consideră, pe bună dreptate, că el ar fi predicat populaţiei romanice nord dunărene în limba latină. În anul 341, Ulfila a fost numit de Eusebius de Nikomedia (episcopul de Constantinopol) drept episcop „al tuturor creştinilor de pe pământul gotic”. Aceştia erau in majoritate prizonieri sau urmaşii prizonierilor romani. El a păstorit comunităţile creştine deja existente. În anul 348, căpetenia vizigotă Aoric a trecut la o represiune împotriva creştinilor, alungând pe Ulfila şi datorită ruperii relaţiilor bune cu Imperiul Roman. Epiphanie din Salamina (Contra tuturor ereziilor, 70, 1.1; 14, 5; 15,2) scria că episcopul Audios şi discipolii săi au fost exilaţi din Mesopotamia în Sciţia. El adăuga „…pe când Audios se afla acum de o bucată de vreme în Scythia… şi pătrunsese adânc acolo în interiorul ţării goţilor, i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurile credinţei. Tot el a întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mânăstiri, în sânul cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în fericire şi o asceză deosebit de severă.” Teritoriul la care se referă Epiphanie este undeva în regiunea extracarpatică în estul şi nord-estul Munteniei sau sudul Moldovei. În 112

Munţii Buzăului şi Vrancei au fost descoperite unele peşteri transformate în chilii sau lăcaşuri de cult creştin, care aveau incizate elemente creştine datând din secolele IV-V (cruci, simboluri creştine, inscripţii etc.). O a doua persecuţie a fost în vremea lui Athanarich (369-372), într-un alt moment de conflict cu Imperiul. Creştinii nord-dunăreni au supravieţuit deci primei persecuţii, cel puţin. În anul 372, Sf. Sava devine martir, fiind înecat în râul Buzău. În anul 376 când trec în Imperiu, vizigoţii erau încă majoritari păgâni. Abia între 382-395, în Moesia, ei se convertesc masiv la creştinism. Caracteristica necropolelor din secolul al IV-lea o reprezintă biritualismul şi tendinţa clară de creştere a procentului inhumaţiei în defavoarea incineraţiei. Incineraţia a fost singurul rit practicat de geto-daci în perioada anterioară în Muntenia, în timp ce în mediul carpic inhumaţia a apărut sporadic (mai ales la copii şi adolescenţi). În schimb, goţii şi sarmaţii practicau deja inhumaţia în secolul al III-lea d.Hr. Necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov cuprind un număr mare de morminte plane de inhumaţie sau incineraţie. Inhumaţia predomină în mod clar, ea reprezentând între 60% în necropola de la Târgşor şi 77% la Independenţa. Singura necropolă în care predomină incineraţia în proporţie de peste 87% este cea de la Olteni. Majoritatea scheletelor din mormintele de inhumaţie, fără excepţie plane, erau depuse în poziţie întinsă. Au mai fost descoperite schelete în poziţia întins pe spate cu o mână pe abdomen sau torace sau la bărbie ori frunte. Unele schelete erau în poziţie chircită. La Spanţov au fost descoperite şi cenotafe, morminte simbolice, fără oase umane. Gropile erau de obicei rectangulare simple. Uneori ele aveau nişe sau praguri pentru ofrande. În unele cazuri au fost observate urme de sicrie din lemn. Orientarea lor predominantă a fost N-S, fără să lipsească şi cea E-V. Aproximativ 30% dintre mormintele de inhumaţie nu aveau inventar. Celelalte aveau obiectele de inventar funerar destul de variate. Ele constă în ceramică din pastă modelată la roată (de regulă 3-4 vase), accesorii de veşminte (câte două fibule grupate de obicei pe umeri sau piept, catarame provenite de la centură sau încălţăminte). Majoritatea vaselor ceramice (peste 50%) erau din pastă fină de culoare cenuşie. Principalele forme erau străchinile, castroanele, cupele, oalele şi cănile. Ceramica neagră de tradiţie germanică este rară. Ceramica cenuşie zgrunţuroasă este reprezentată de oale, străchini şi căni. Tradiţia locală este prezentă prin ceramica modelată cu mâna liberă care 113

are ca principale forme oala şi ceaşca dacică. Ceramica romană de import este prezentă mai ales prin amfore. Cele mai frecvente podoabe sunt mărgelele (coliere sau prinse pe îmbrăcăminte) şi pandantivii din metal sau os. Caracteristici sunt şi pieptenii din os aşezaţi de obicei lângă craniu. Rareori au fost găsite pahare din sticlă, monede sau oase de animale sacrificate. Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri: în urne cu sau fără capac, în gropi simple sau în urne şi în gropi. Oasele umane incinerate erau depuse în urne, în urne şi în jurul lor sau direct în groapă acoperite cu vase sau fragmente de vase ceramice. Inventarul lor este mai sărac şi cuprinde ceramică, piese de armament (umbo de scut, vârfuri de lănci sau topoare de luptă), obiecte de port, podoabe, obiecte de uz casnic, arse uneori secundar. Sfârşitul acestei culturi a fost plasat, în general, în ultimul sfert al secolului al IV-lea d.Hr., odată cu năvălirea hunilor, care i-au învins pe goţi şi au preluat controlul politic al zonelor stăpânite anterior de aceştia. În realitate, în unele regiuni din Muntenia şi Moldova, enclave ale acestei culturi au supravieţuit până la începutul secolului al V-lea d.Hr. Autohtoni şi alogeni în secolul IV d.Hr. în lumina izvoarelor narative IX, 8, 2. Dacia, pe care Traian o alipise Imperiului dincolo de Dunăre, a fost pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate de goţi. (Dacia, quae ultra danubium fuerat adiecta, amissa est. Graecia, Macedonia, Pontus, Asia vastat per Gothos.) IX,15, 1. Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei, i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel, provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei. (Provinciam Daciam, quam Traianus ultra Danubium fecerat, intermisit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retineri: abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae, in media Moesia collocavit; et est in dextra Danubio in mare fluenti, cum antea fuerit in laeva) (Eutropius, Breviarum ad Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei) 114

41, 13. Iar între timp neamurile goţilor şi ale sarmaţilor au fost strivite… 18. Peste Dunăre s-a făcut un pod; în multe locuri au fost ridicate în mod adecvat castre şi castele militare. (Aurelius Victor, De Caesaribus / Despre Cezari) Descrierea Pontului Euxin şi a populaţiilor învecinate XXII, 8, 42. Iar în spaţiul de mijloc al arcului, care are rotunjime impunătoare… se află alanii europeni, costobocii şi numeroase triburi scitice răsfirate până în ţinuturi îndepărtate… (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri XXXI / Istoria romană în 31 de cărţi) Originea lui Maximinus XXVIII, 1, 5. Tatăl său (al lui Maximinus) era arhivar în cancelaria garnizoanei şi se trăgea din urmaşii carpilor, pe care Diocleţian, văzându-i stârniţi din locurile lor vechi, îi strămutase în Pannonia. (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri XXXI / Istoria romană în 31 de cărţi) După aceasta i se dădu cuvântul lui Constantin…. „Iată de ce valorez, a spus el, mai mult decât aceştia; decât Alexandru Macedon, pentru că am luptat cu romanii şi cu neamurile germane şi scitice, nu cu barbarii din Asia”… „prin faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian; şi sunt fără îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândise mai înainte, dacă nu cumva valorează mai mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi”. (Flavius Claudius Iulianus, Caisares / Cezari) 25. … prin adesea pomenitul (Ulfila), Dumnezeu a scăpat din pământul barbar pe cei care mărturiseau pe sfântul său fiu, unul născut, ia făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor. (Auxentius din Dorostorum, Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae / Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila) Goţii trec Istrul în Thracia XXXI, 4, 1. Aşadar, avându-l şef pe Alavivus, goţii au ocupat malurile Dunării şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie primiţi în Imperiu, făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie ajutoare. (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri XXXI / Istoria romană în 31 de cărţi) 115

313. Neamul hunilor năvălind asupra goţilor pe unii dintre aceştia îi supun, iar pe alţii îi fugăresc. Aceştia venind în teritoriul roman sunt primiţi fără a depune armele. Datorită lăcomiei generalului Maximus sunt chinuiţi de foame şi constrânşi să se răscoale. După ce i-au învins pe romani într-o luptă, se răspândesc în Tracii. (Iordanes, Romana / Faptele romanilor) Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific C. Preda). Benea, D., Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996. Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991. Davidescu, M., Cetatea romană de la Hinova, Bucureşti, 1989. Macrea, M., De la Burebista la Dacia postromană. Repere pentru o permanenţă istorică, Cluj-Napoca, 1978. Mărgărit-Tătulea, C., Romula-Malva, Bucureşti, 1994. Mărghitan, L., Banatul în lumina arheologiei, vol. II, Timişoara, 1980. Mitrea, M., Preda, C., Necropole din Muntenia în secolul IV e.n., Bucureşti, 1966. C. Opreanu, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, EN, V, 1995, 227-254. Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, Bucureşti, 1963. Teodor, D. Gh., Creştinismul la est de Carpaţi, de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991. Tudor, D., Sucidava, Craiova, 1974. Zugravu, N., Istoria romanităţii nord-dunărene (sec. II-VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 131-156.

116

Planşe

Planşa 17. – Materiale arheologice din necropola de tip Sântana de Mureş – Cerneahov de la Bârlad-Valea Seacă (după R. Harhoiu, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, I, 1994, fig. 47). 117

Planşa 18. – Fibule din tezaurul Cloşca cu pui de aur descoperit la Pietroasele (după R. Florescu, I. Miclea, Daco-Romanii, 1980, p. 805).

118

VII.ROMANITATEA DUNĂREANĂ ŞI POPULAŢIILE ALOGENE ÎN SECOLELE V-VII VII.1. Romanitatea dunăreană VII.1.1. Introducere Anul 375 este unul de referinţă pentru istoria Europei. Spulberarea coaliţiei ostrogoto-alane de către huni a produs prima aşezare în masă a unei populaţii barbare în Imperiul Roman. Împăratul Theodosius I a acceptat aşezarea vizigoţilor ca federaţi în provinciile de la sud de Dunăre. Hunii au migrat prin trecătorile Carpaţilor nordici către Câmpia Pannoniei, unde au stabilit centrul unui adevărat imperiu. Prima jumătate a secolului al V-lea a fost marcată de dominaţia lor în Europa Centrală şi de Sud-Est. Relaţiile acestora cu Imperiul Roman nu au fost permanent conflictuale, perioadele de pace alternând cu invaziile devastatoare în teritoriile balcanice sau vestice ale lumii romane. După dispariţia supremaţiei hunilor în a doua jumătate a secolului al V-lea, s-a instaurat un calm relativ, care a permis consolidarea prezenţei şi influenţei bizantine în regiunea Dunării de Jos. Gepizii, care au preluat dominaţia bazinului carpatic au avut şi ei centrul de putere în regiunea Tisei. Aşezarea gepizilor în Transilvania după înfrângere hunilor la Nedao în anul 453, s-a făcut sub forma unor enclave în jurul garnizoanelor militare şi nu au schimbat în mod efectiv componenţa demografică şi culturală majoritar autohtonă. Restaurarea dominaţiei Imperiului Bizantin în regiunea Dunării de Jos s-a manifestat în vremea împăratului Marcian (450-457) şi mai ales a lui Iustinian (527-565). Au fost refortificate cetăţile de la Lederata, Sucidava şi Daphne, după cele scrise de Procopius din Caesarea. În Novela XI scrisă de Iustinian către arhiepiscopul din Iustiniana Prima, la 14 aprilie 535, se menţionează faptul că cetatea Recidiva de la nordul Dunării era deja restaurată. Numeroase monede emise în vremea lui Iustinian, descoperite la Sucidava, confirmă refacerea acestei cetăţi în vremea sa. În ultimii ani ai secolului al VI-lea, cetăţuia de la Sucidava a fost definitiv distrusă de invaziile avaro-slave, care au lichidat şi alte fortificaţii bizantine de pe limesul dunărean. 119

Deplasarea slavilor către Europa de Sud-Est s-a făcut în perioada supremaţiei avarilor începută în anul 567. La sfârşitul secolului VI s-au intensificat luptele dintre slavi şi bizantini. În anul 602, răscoala trupelor bizantine dunărene conduse de Phocas a dus la prăbuşirea limesului dunărean, permiţând mutarea masivă a slavilor de la nord la sud de Dunăre, unde au dislocat comunităţi romanice. În general, se consideră că de la mijlocul secolului al V-lea se poate vorbi de culturile antice târzii sau pre-medievale romanice. Cercetările arheologice din ultima jumătate de secol au precizat existenţa în spaţiul carpato-nistro-dunărean a unor culturi arheologice cu o puternică componentă romanică şi unele prezenţe alogene (gepide, avare, slave) încă insuficient cunoscute şi delimitate. Pe teritoriile locuite anterior de daco-romani şi dacii liberi, parţial ocupate apoi de cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în secolele V-VII, s-au dezvoltat trei culturi regionale similare datorate aceluiaşi substrat cultural şi influenţei romane şi apoi bizantine. Culturile CostişaBotoşana-Hansca între Carpaţii Orientali şi Nistru, Cireşanu-IpoteştiCândeşti între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, Bratei-Ţaga-Biharea în interiorul arcului carpatic sunt atribuite populaţiei romanice. Ele au trăsături esenţiale comune: tipurile de aşezări, locuinţe şi mai ales ceramica extrem de asemănătoare, fapt ce permite o tratare integrată. VII.1.2. Habitatul Pe teritoriul actual al României se estimează prezenţa a aproximativ 500 de aşezări, dintre care peste 250 în zona extracapatică până la Nistru, în Dobrogea cca. 100, iar în Transilvania aproximativ 90. Printre puţinele aşezări fortificate sunt cele de la Selişte şi Pohorniceni din Republica Moldova de azi. La Selişte, botul unui promontoriu era înconjurat de pârâul Vatici. Incinta de 200 m lungime şi 100 m lăţime era apărată la vest cu un val şi un şanţ care tăia promontoriul, iar în rest avea o palisadă de pământ, iar la exteriorul ei erau două rânduri de stâlpi din lemn. La Pohorniceni, fortificaţia rectangulară avea un gard de stâlpi de lemn îngropaţi într-un mic şanţ. Aşezările rurale deschise erau răspândite în toate formele de relief, cu menţiunea că a fost constatată a densitate mai mare de locuire în zonele de câmpie. Ele lipsesc sau sunt foarte rare în zona marilor lacuri din sudul Basarabiei. În restul teritoriului dintre Prut şi Nistru s-a constatat dispunerea acestor aşezări în grupuri de câte 2-4 la 1,5-3 km una de alta. 120

Suprafeţele lor variază între 2-3 şi 10 ha. Aşezarea de la Hansca avea lungimea de 1100 m şi lăţimea de 300 m, iar cea de la Dănceni avea 600 m lungime şi 300 m lăţime. Cele mai intense cercetări au fost întreprinse în aşezările de la Costişa, Botoşana, Dulceanca, Budureasca şi Militari-Câmpul Boja. În funcţie de organizarea internă a aşezărilor s-a observat o predilecţie pentru tipul dispunerii în cuiburi de locuinţe, cum s-a constatat la Hansca şi la Raşcov. În funcţie de amplasarea locuinţelor, aşezările erau compacte, în cuiburi sau răsfirate sau de-a lungul unui fir de apă. Bordeiele (sau semibordeiele, după alte opinii), de obicei, cu groapa de formă rectangulară. Suprafaţa lor era cuprinsă între 11 mp şi 17 mp. Intrarea în bordeie se făcea printr-un gang adâncit sau prin intermediul unei scări din lemn. Ea se afla în partea opusă cuptorului sau vetrei de foc. Pereţii, din lemn şi nuiele împletite lutuite, erau ridicaţi pe stâlpi de lemn ale căror gropi au fost amenajate la interior sau pe tălpi de lemn care nu au lăsat urme. Îmbinarea lor s-a făcut cu piroane şi scoabe din fier sau cu piroane din lemn. Podeaua orizontală era realizată din lut bătătorit. Uneori în interiorul bordeielor au fost descoperite laviţe de pământ. Acoperişul, în două sau patru ape, era realizat din materiale vegetale, crengi sau brazde de pământ cu iarbă, care asigurau stabilitatea sa şi împiedicau pătrunderea apei în interiorul locuinţei. Într-unul din colţurile locuinţei, de obicei de nord-est sau nord-vest, în faţa intrării era un cuptor de bucătărie. Ca urmare a răcirii accentuate a climei, el avea şi rolul de încălzire a locuinţei. Acesta putea fi realizat într-un bloc de lut cruţat sau scobit în perete, respectiv din pietre de râu sau gresii prinse între ele cu pământ. Multe dintre ele aveau în jurul lor vălătuci în formă de trunchi de con sau piramidă, care se foloseau ca suporţi la vatră şi pentru a înmagazina cât mai multă căldură. Cuptoarele scobite într-un bloc de lut cruţat aveau, în general, forma unei potcoave la bază, iar partea superioară era uneori întărită cu pietre de calcar. Cuptoarele de piatră de formă patrulateră aveau pereţii din pietre plate, iar deasupra lor boltă de pietre, care uneori lipsea. Unele dintre aceste cuptoare aveau hornuri din pietre de râu şi lut, care puteau fi acoperite cu o lespede pentru a se putea păstra căldura în interiorul locuinţei. Mai rar cuptoare cu plan rotund erau scobite în peretele bordeiului, în exteriorul gropii. Ele erau folosite mai ales pentru coptul pâinii şi fierberea hranei, deoarece păstrau o mare cantitate din căldura obţinută de la foc. 121

O lungă perioadă istoriografia sovietică a atribuit o origine slavă cuptoarelor de bucătărie din secolele V-VII din zona extracarpatică. Descoperirile unor cuptoare similare în cadrul aşezărilor de tip Sântana de Mureş – Cerneahov de la Teremţî şi Rescov, datate la sfârşitul secolului IV d.Hr. şi începutul secolului V d.Hr. au lăsat fără suport ştiinţific această teorie. Vetrele deschise au fost prezenţe rare, dintre care menţionăm pe cele de la Hansca şi Codân. Ele erau realizate printr-o lipitură cu lut ce conţinea pleavă de cereale, fulgi de păsări sau plante. Deşi mai rare, locuinţele de suprafaţă nu lipseau din aşezări, precum cele de la Suceava-Şipot, Hansca-Chişinău sau DulceancaTeleorman. Ca şi bordeiele, ele erau construite dintr-un schelet de lemn şi nuiele împletite, apoi lutuite. Un rol important în cadrul aşezărilor îl jucau dependinţele gospodăreşti, adesea neglijate sau neprecizate. Acestea erau similare ca formă bordeielor, cu menţiunea că nu aveau instalaţii de foc, iar unele aveau în interior gropi de provizii. Gropile de provizii sunt relativ rare printre locuinţe la sud de Carpaţi. În unele aşezări din Basarabia s-a constatat gruparea lor la periferie. Astfel, la Dănceni, în sectorul estic au fost identificate un număr de 93 de gropi dispuse pe câteva rânduri paralele, ocupând o suprafaţă de 90 m lăţime şi 30 m lăţime. În aşezările de la Hansca, Hucea şi Codân gropile de provizii au fost practicate în interiorul cuiburilor de locuinţe. În unele cazuri au fost descoperite cuptoare de bucătărie şi vetre în afara locuinţelor (Militari-Câmpul Boja, Soc, Dănceni, Hansca). Cu siguranţă, ele nu erau în aer liber, fiind protejate de o structură de lemn şi vegetale. În secolele V-VII, în toate formele de relief s-au constituit aşanumitele Romanii populare. Ele au fost înregistrate ca toponime sub forma unor ţări, codrii, câmpuri sau cobiliţe, unele traversând Evul Mediu până azi. Aceste structuri de organizare economică, socială, politică şi militară au avut la bază obştile săteşti. Ele au reuşit să asimileze populaţiile alogene, al căror grad de integrare social-politică era mai primitiv. VII.1.3. Viaţa economică Principalele ocupaţii ale creatorilor acestor culturi erau: agricultura şi meşteşugurile, metalurgia şi prelucrarea metalelor (fier, bronz, argint), producţia ceramicii, torsul şi ţesutul. 122

Agricultura În spaţiul dintre locuinţe au fost descoperite gropi de provizii, în formă de sac sau cilindrice, unele săpate în trepte. În aşezările cercetate au fost descoperite unelte agricole (brăzdare, seceri, coase, cosoare, săpăligi, râşniţe etc.). La Botoşana şi Dodeşti au fost găsite resturi carbonizate de mei şi grâu. Creşterea animalelor domestice era o ocupaţie de bază a populaţiei din secolele V-VII. În aşezarea de la Cucorăni au fost descoperite oase de miel. În cadrul aşezării de la Ţaga au fost descoperite oase de ovicaprine, porcine şi bovine. Meşteşugurile Metalurgia şi prelucrarea fierului Exploatarea fierului se făcea din mine de adâncime, fie din oxizii de fier aflaţi în malurile râurilor şi lacurilor. Pentru obţinerea fierului au fost folosite cuptoarele de la Şirna-Prahova, Botoşana-Suceava, Fizeş-Caraş Severin etc. Cuptoarele tronconice de la Fizeş aveau în partea inferioară o deschizătură pentru scurgerea metalului. În jurul lor a fost găsită o mare cantitate de resturi de zgură de fier, cărbuni, lupe de fier, tuburi din lut ars de la capătul foalelor pentru întreţinerea focului. Într-un astfel de cuptor temperaturile oscilau între 800° C şi 1000° C. La aceste temperaturi fierul se separa din minereu, dar nu se topea decât la 1535°C. Chiar cu introducerea unor pietre de calcar ca fondanţi pentru coborârea temperaturii, se obţinea doar 40-50% fier, motiv pentru care se proceda la o reîncălzire a metalului obţinut. Cuptoarele descoperite la Şirna nu aveau canale speciale pentru scurgerea fierului, motiv pentru care ele erau folosite doar la o singură şarjă, apoi erau construite altele. Ateliere pentru prelucrarea fierului au fost descoperite la Botoşana, Hansca, Şirna, Dulceanca etc. Metalurgia şi prelucrarea bronzului, argintului şi aurului Ateliere pentru producerea de podoabe, cruciuliţe-pandantive din bronz, au fost descoperite în cadrul a numeroase aşezări. Argumente în acest sens sunt creuzetele întregi sau fragmentare găsite la Bucureşti, precum şi tiparele pentru turnarea obiectelor menţionate. Turnarea se făcea în tipare din piatră sau gresii locale, cum este cazul celor descoperite la Bucureşti. Turnarea în tipare de lut s-a făcut la Felnac-Arad şi Bucureşti. În aceste cazuri, dimensiunile obiectului obţinut erau mai mici decât ale modelului iniţial datorită reducerii dimensiunilor tiparului prin uscare şi ardere. O altă consecinţă era estomparea detaliilor decorului. 123

Metoda cerii pierdute oferea o calitate mai bună a elementelor de decor. Obiectul de turnat se modela mai întâi în ceară cu toate detaliile decorului, apoi se introducea într-un tipar de lut. După turnare metalul înlocuia complet ceara, inclusiv detaliile de decor. După răcire, tiparul din lut era spart şi rezulta obiectul turnat. Tipare pentru cruciuliţe, aplice şi pandantive au fost descoperite la Bucureşti, Botoşana, Davideni, Traian, Olteni etc. O altă tehnică folosită pentru realizarea unor obiecte din metal era cea a presării. În acest scop se foloseau matriţe din metal, piatră şi chiar lemn, în care erau presate cu ponsoane foiţe mai subţiri sau mai groase de metal, până se obţinea forma dorită a unui obiect. În sfârşit, o tehnică mai elaborată era cea a filigranului. Ea consta în decorarea prin lipirea la cald a unui fir de metal, asociat în general cu granule obţinute prin topire. În aşezarea de la Costeşti (Moldova) au fost descoperite foiţe de aur şi argint presate, apoi lipite şi decorate cu fire şi granule de metal. O problemă importantă este cine erau aceşti meşteri care modelau metalul. În cea mai mare parte a lor erau localnici, dar au fost identificate şi numeroase cazuri în care, ţinând seama de calitatea similară a pieselor bizantine, s-a presupus o prezenţă a unor meşteri ambulanţi bizantini. La Bernasovska au fost descoperite creuzete, linguri de turnat, aplici, catarame, pandantive şi o fibulă digitată produse în atelierul unui meşter ambulant bizantin stabilit pe teritoriul localităţii amintite. Alţi presupuşi meşteri bizantini stabiliţi la nordul Dunării au fost identificaţi după inventarul unor morminte descoperite la Felnac-Arad şi Bandul de Câmpie-Mureş. Producţia ceramicii O ocupaţie de bază era producţia ceramicii. Lutul se găsea pretutindeni, dar calitatea lui diferea de la o regiune la alta. El se extrăgea din loess-ul fin gălbui, care în regiunea Bucureşti se găseşte la adâncimea de aproximativ 1,50 m. După ce era amestecat cu degresanţi (nisip, prundişuri sau fragmente ceramice pisate) pentru a creşte rezistenţa la temperaturi înalte, era modelat cu mâna sau la roata lentă ori rapidă. Cuptoarele de ars vase cu reverberaţie erau cilindrice sau tronconice. Grătarul era susţinut de un pilon central sau perete median. Au fost şi cuptoare de mici dimensiuni, care nu aveau nevoie de un suport pentru grătar. Se presupune că unele cuptoare cu o singură cameră, asemănătoare celor menajere, ar fi putut şi ele fi folosite pentru arderea vaselor de lut. Gura de ardere era alimentată cu lemn dintr-o groapă, care se afla în comunicare cu cuptoarele printr-un canal. 124

Vasele din aceste cuptoare erau aşezate unul peste altul, cu spaţii între ele, pe un grătar cu perforaţii radiale sau în şiruri pentru pătrunderea aerului fierbinte, cu care erau ele arse. Unele cuptoare, cum au fost cele de la Botoşani-Dealul Cărămidăriei şi Iaşi-Nicolina au fost golite de vase înainte de abandonare, în timp ce la Fântânele-Vaslui a fost descoperit un cuptor cu o întreagă şarjă rebutată în interiorul său. Din punct de vedere tehnic, vasele erau modelate cu mâna, la roata lentă sau la roata rapidă. Vasele din prima categorie (oale de diferite forme, tăviţe, castroane, vase miniaturale) erau modelate dintr-o pastă grosieră sau semigrosieră ce conţinea fragmente de lut ars pisat, nisip şi pietricele. Arderea era oxidantă, majoritatea covârşitoare a vaselor având culoarea cărămizie cu diferite nuanţe. La Dănceni au fost cercetate un număr de 4 cuptoare, în jurul cărora au fost găsite rebuturi de vase ceramice, indiciu cert cu privire la existenţa unor ateliere de olărie. Motivele de decor erau rare şi constau în alveole pe buză, linii simple orizontale sau în val, cruciuliţe sau steaua cu coadă, ca simboluri creştine. Ceramica modelată la roata lentă este asemănătoare ca forme, pastă şi decor, fiind uneori greu de distins ca tehnică. Vasele modelate la roată au fost realizate din pastă fină de culoare cenuşie sau cărămizie, din pastă nisipoasă de culoare cărămizie sau zgrunţuroasă de culoare cenuşie sau cărămizie. Migraţia slavilor şi ruperea legăturilor cu Imperiul Bizantin au făcut ca, în secolul al VI-lea, în unele aşezări, procentul ceramicii modelate cu mâna să ajungă chiar la peste 50% din total. Prelucrarea lemnului şi pietrei Din păcate, lemnul nu s-a putut păstra. Totuşi există suficiente dovezi pentru a considera că meşteşugul acesta era unul major, fiind răspândit în absolut toate aşezările. Motivaţia este extrem de simplă, ţinând seama că fiecare locuinţă avea o infrastructură din lemn evidenţiată prin gropile de stâlpi, bucăţile de lemn carbonizat, piroane, scoabe, barde, dălţi, securi, rindele, burghie şi alte unelte. Piatra era necesară pentru fundaţiile unor locuinţe, precum şi în cuptoarele meşteşugarilor. Din piatră se mai realizau râşniţe, cute de ascuţit, fusaiole, precum şi tipare monovalve sau bivalve. Prelucrarea osului şi cornului Din os se realizau patine din tibii de bovine descoperite în numeroase aşezări, unele având perforaţii pentru prinderea de încălţăminte, toate fiind însă lustruite ca urmare a finisării în realizarea lor, dar şi a 125

utilizării. Din oase de păsări sau ovicaprinae au fost realizate fluiere. Tot din oase de animale au fost realizate străpungătoare şi cruciuliţe. Din coarne de cerb sau căprior au fost realizaţi piepteni cu unul sau două rânduri de dinţi. Ei erau decoraţi cu motive geometrice, florale sau zoomorfe. La Biharea, Moreşti şi Celei au fost descoperite chiar ateliere specializate în producţia de piepteni. Torsul, ţesutul Torsul şi ţesutul erau meşteşuguri străvechi practicate de populaţiile agrare. Torsul se făcea cu ajutorul fusului sau furcii din lemn, care nu s-a păstrat. S-au păstrat însă foarte multe de mici greutăţi de lut, greutăţi pentru aceste furci, numite de arheologi fusaiole. Ele erau cilindrice, tronconice, sferice, bitronconice sau plate, toate având o perforaţie prin care se trecea firul de lână sau de fibre vegetale. În aşezările de la Moreşti şi Botoşana au fost descoperite ateliere de ţesătorie. Războaiele de ţesut erau verticale, iar firele de urzeală erau întinse cu greutăţi piramidale, tronconice sau conice din lut ars. În unele aşezări (Dodeşti, Noşlac, Celei) au fost descoperite chiar fragmente de ţesătură. Comerţul Comerţul, în prima jumătate a secolului al V-lea, a fost puternic afectat de invaziile hunilor, care au vizat şi distrus principalele capete de pod bizantine la nordul Dunării de Jos (Drobeta, Dierna, Sucidava). Importurile bizantine au fost descoperite în întreaga regiune extracarpatică: amfore, fibule digitate cu piciorul în formă de liră, cercei, pandantivi stelaţi sau în formă de ciorchine, brăţări şi inele din aur, argint sau bronz, medalioane, cruciuliţe etc. S-a constatat prezenţa monedei bizantine în nordul Dunării şi a tezaurelor monetare de la Hotin-Hotin, Movileni-Galaţi, Gropeni-Brăila. O analiză competentă provine pentru spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru. Nici o emisiune monetară dintre anii 402-408 nu a fost descoperită până în prezent. În urma unui raid, care a avut loc între anii 424 şi 427, Sucidava a fost abandonată, tăindu-se astfel o importantă legătură cu Imperiul Roman. Emisiunile monetare dintre anii 498 şi 578 cuprind monede din bronz şi doar câteva din aur. Între anii 545 şi 565 s-a înregistrat un declin al circulaţiei monedei romane la nordul Dunării de Jos, datorită intensificării expediţiilor de jaf ale slavilor, ce au produs o criză monetară în Imperiul Bizantin. O scurtă perioadă de redresare a circulaţiei monedei bizantine a fost constatată în vremea împăratului Iustin II. Dar, emisiunile monetare de după 575-578 126

sunt doar sporadice, după stabilirea masivă a slavilor în sudul Dunării. Între anii 626-685 monedele bizantine din argint şi bronz au revenit la nordul Dunării de Jos ca urmare şi a migraţiei triburilor protobulgare. Ele sunt prezente mai ales în cadrul unor tezaure cum este cel de la ObârşeniVaslui, lipsa monedelor izolate indicând criza economică şi politicomilitară în care se afla în acea perioadă Imperiul Bizantin. VII.1.4. Viaţa spirituală Propagarea creştinismului la sudul şi la nordul Dunării de Jos a continuat şi în secolele V-VII. Astfel, episcopul Teotim (390-407) din Tomis era numit de huni zeul romanilor, cu referire la populaţia romanică dunăreană. Basilica de la Tomis funcţiona în secolele V-VI. Pe teritoriul actual al Dobrogei au fost descoperite peste 200 de inscripţii şi simboluri creştine. Acestea erau pe stele funerare sau sarcofage din secolele IV-VII de la Tomis, Callatis, Lazu etc., opaiţe, geme, vase ceramice. La începutul secolului al VI-lea, în Notitia Episcopatum (Lista episcopatelor) sunt menţionate episcopii din Dobrogea, la Troesmis, Aegyssus şi Halmyris, care, prin poziţia lor geografică, îşi puteau extinde autoritatea şi peste Dunăre. Autoritatea bisericii creştine la nordul Dunării a fost consolidată în vremea lui Iustinian, când se consideră că Imperiul sa extins efectiv la nordul Dunării până la graniţele din timpul împăratului Constantin. Acestea se aflau, probabil, sub autoritatea Episcopiei Iustiniana Prima din vestul Peninsulei Balcanice. Situaţia pare să fi continuat până în secolul al VII-lea. În secolul VI la Sucidava a fost ridicată o basilică, expresie a răspândirii creştinismului în aşezare şi în teritoriile din jur. Mormintele cu orientare creştină, inscripţiile cu expresia Ηριστόν Μαριία Γεννά (Maria a născut pe Isus), prescurtările MΘ (Maica Domnului), ΔX (Robul lui Hristos), Θβ (Binecuvântează, Doamne) şi altele arată o comunitate creştină. Lipsa informaţiilor privind misionarismul creştin la nordul Dunării de Jos în secolele V-VII şi termenii creştini de bază de origine latină sunt indicii clare că populaţia romanică se creştinase în veacurile anterioare. Desigur, comunităţile creştine romanice nord-dunărene nu puteau avea o organizare administrativă de tipul episcopiilor din sudul Dunării, dar ele menţineau legătura spirituală cu acestea. Dovezile materiale ale vieţii creştine nord-dunărene sunt mai substanţiale în regiunile limitrofe capetelor romane de pod, unde şi viaţa 127

religioasă avea un caracter organizat pe modelul bisericii orientale. Amintim, drept argumente în acest sens, în primul rând basilicile creştine cu o singură navă descoperite la Drobeta şi Sucidava. Comunităţi creştine sunt atestate de descoperiri arheologice (opaiţe cu semnul şi geme ale crucii sau alte simboluri creştine) la Sucidava, Romula şi Slăveni. Deşi în Muntenia şi Moldova nu au fost identificate (încă) edificii de cult creştin, exceptându-le desigur pe cele de la Drobeta, Sucidava şi Slăveni legate de autoritatea efectivă a Imperiului bizantin, dovezile privind existenţa unei populaţii creştine sunt extrem de numeroase. Acestea sunt simbolul crucii incizat uneori pe unele vase ceramice modelate cu mâna (ca la Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Dulceanca, Poian, Botoşana etc.) şi opaiţe. Într-o aşezare rurală de la Bucureşti-Străuleşti a fost descoperit un tipar din piatră folosit pentru producerea unor cruciuliţe de metal. La Botoşana a fost descoperită o fusaiolă decorată cu peşti, iar la Davideni o cruciuliţă din bronz. Informaţiile furnizate de descoperirile arheologice, deşi puţine, indică utilizarea ambelor rituri de înmormântare: incineraţia şi inhumaţia. Grupuri mici de 3-4 morminte de inhumaţie au fost descoperite la Râureni-Vâlcea, Secuieni şi Săbăoani-Neamţ. Scheletele orientate E-V (Dănceni, Selişte) sau la est (Selişte) erau întinse pe spate cu mâinile pe piept sau pe lângă corp. La Hansca şi Raşcov au fost descoperite cranii înhumate. Inventarul era relativ bogat în unele cazuri. Astfel într-un mormânt de la Dănceni au fost descoperite două fibule, o brăţară, mărgele din sticlă şi un vas de ceramică Mormintele de incineraţie aveau resturile arse depuse direct în gropi mici şi acoperite cu pământ. Dintre acestea amintim pe cea de la Lozna-Străteni, Dănceni şi Selişte. Majoritatea fragmentelor de vase ceramice erau modelate cu mâna liberă un inel de bronz a fost descoperit la Selişte. Morminte tumulare de incineraţie au mai fost descoperite la Balta Verde şi Ostrovul Mare (sec. VII). Urnele erau depuse în casete din piatră sau cărămizi. În apropierea celor trei morminte de la Ostrovul Mare a fost găsită o vatră ovală cu diametrul maxim de 3,30 m, care a servit pentru banchetul funerar (oase de vită, păsări, peşte). Acestea aparţin totuşi populaţiei romanice şi au bune analogii în sudul Dunării la Korbovo, conturând un aspect cultural local în regiunea Porţilor de Fier şi Valea Timocului. 128

VII.1.5. Periodizare şi cronologie Cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul României şi în vecinătatea sa au identificat cele trei grupuri culturale prezentate mai sus. În cadrul acestor grupuri culturale, pe lângă elementele comune definitorii, au fost observate diferenţe regionale, mai ales cu privire la fazele acestor culturi. Prima fază a culturii Costişa-Botoşana-Hansca are drept principale caracteristici: ceramica modelată la roată de tradiţie romană la Sântana de Mureş-Cerneahov şi fibulele de tipul cu piciorul întors pe dedesubt de tradiţie locală şi romană. Acestei faze datate între mijlocul secolului V şi mijlocul secolului VI, îi aparţin aşezări precum Costişa III, Hansca I şi Botoşana I. A doua fază a acestei culturi caracterizată printr-o evidentă sporire a ceramicii modelate cu mâna şi o creştere a vestigiilor slave a fost dată în a doua jumătate a secolului VI. Acestei faze îi sunt atribuite aşezările de la Raşcov III, Suceava-Şipot şi Botoşana II. În ultima fază a acestei culturi, surprinsă în aşezările de la SuceavaŞipot, Dodeşti, Izvoare Bahna, ceramica modelată cu mâna a crescut, iar cea modelată cu roata aproape că lipseşte. Fenomenul este atribuit prezenţei masive a slavilor la sfârşitul secolului VI şi în primul deceniu al secolului VII, în zona Moldovei. Această fază continuă şi cuprinde prima jumătate a secolului VII. O evoluţie similară a cunoscut şi cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel. Prima fază, numită Cireşanu, datată prima jumătate a secolului V, a fost surprinsă în cadrul siturilor arheologice de la Cireşanu, Budureasca şi Militari-Câmpul Boja. Caracteristică acestei prime faze este ceramica predominant modelată la roată din pastă nisipoasă roşcată, asociată uneori cu ceramică zgrunţuroasă cenuşie sau fină de culoare cenuşie. Prima categorie este de influenţă bizantină, iar ultimele două sunt prelungiri ale tradiţiilor locale. În faza a doua, alături de ceramica modelată la roată este prezentă şi cea modelată cu mâna, reprezentată fiind prin oale, castroane şi tipsii (tigăi) mai ales. Uneori, sunt imitate formele ceramicii modelate la roată, şi nu de puţine ori folosesc pastă identică, nisipoasă de culoare cărămizie. Cele mai importante situri din această fază sunt cele de la Ipoteşti, Gropşani şi Budureasca şi Târgşor. Faza a treia, datată în a doua jumătate a secolului VI, indică o creştere a ceramicii modelate cu mâna, de origine dacică sau slavă, care 129

ajunge să predomine în proporţie de peste 60%. Nu lipseşte nici ceramica modelată la roată prezentă prin oale, capace şi boluri. Acestei faze îi aparţin aşezările de la Dulceanca I şi II, Şirna şi Străuleşti. Faza ultima a culturii a fost datată între sfârşitul secolului al VI-lea şi primele decenii ale secolului următor şi, izolat, până la mijlocul acestui secol. Aşezările de la Ciurel şi Dulceanca III-IV sunt reprezentative pentru această fază. Ceramica modelată cu mâna de factură autohtonă şi slavă predomină. În acelaşi timp s-a observat o neglijenţă a preparării pastei pentru vasele ceramice, precum şi în amenajarea locuinţelor şi construirea cuptoarelor menajere. Aşezarea de la Bratei are două faze. Prima a fost datată în secolul IV, până în primele decenii ale secolului VI sau poate chiar mijlocul secolului VI. În această perioadă nu a fost descoperită ceramică de factură slavă, ci doar ceramică de tradiţie romană modelată la roată rapidă. A doua fază a acestei culturi marchează prezenţa slavilor alături de populaţia autohtonă romanică predominanţă. Ceramica slavă este minoritară faţă de cea de tradiţie dacică sau romană. Ceramica zgrunţuroasă cenuşie de tradiţie romană cunoaşte o evoluţie prin creşterea procentului de nisip în locul pietricelelor. VII.2. Populaţiile alogene în secolele V-VII În secolele V-VII, regiunea de la nord de Dunărea de Jos a continuat să fie un coridor natural pentru migraţia unor populaţii dinspre stepele nordice ale Mării Negre, către Europa Centrală şi de Sud-Est. Acestea au dominat pe rând teritoriile din vecinătatea graniţelor Imperiului Bizantin, dar cu excepţia slavilor, prezenţa lor pe actualul teritoriu al României a fost cel mult sub formă de enclave regionale. Înfrângerea ostrogoţilor de către huni, în anul 375, a marcat o etapă nouă, dramatică în migraţia popoarelor de la sfârşitul antichităţii şi începutul Evului Mediu. VII.2.1. Hunii Etimologic apar în scrierile de limbă greacă drept hounoi. Hunii sunt o populaţie asiatică de neam mongolo-turcic, care se pare că au avut patria de origine în Asia Centrală şi Estică, dacă luăm în considerare unele surse chineze din timpul dinastiei Han. De la frontiera nordică a Chinei ei au migrat în Mongolia şi Transbaikalia, unde au locuit între mijlocul secolului I d.Hr. şi prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr. 130

Apariţia hunilor în Europa de est a marcat primul val al marii migraţii a populaţiilor turcice, care au ajuns, în final, până la coasta Atlanticului şi în Africa de Nord. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, ei sau deplasat spre vest, trecând Donul. În anul 375 d.Hr. ei au distrus regatul ostrogoţilor şi alanilor. În anul 376, ei trec graniţa de pe Nistru cu vizigoţii lui Athanarich. Aceştia ridică aşa-numitul val al lui Athanarich dintre Valea Siretului şi Valea Prutului. Între anul 375 şi anul 454, între Don şi Pannonia, a apărut un Imperiu hunic, care a influenţat istoria întregului continent. În anul 451, confederaţia huno-germanică condusă de Attila a invadat Gallia. În bătălia de la Campus Mauriacus victoria a fost obţinută însă de alianţa romano-germanică condusă de Aetius. Moartea lui Attila în 453 şi lupta pentru putere a urmaşilor săi a favorizat răzvrătirea populaţiilor germanice supuse, care i-au înfrânt decisiv pe huni în bătălia de la Nedao (454). O parte a hunilor a rămas în Pannonia cu acceptul autorităţilor romane, o altă parte s-a retras în nordul Mării Negre unde s-a amestecat cu triburile bulgarilor. Prezenţa efectivă a acestora în bazinul Dunării de Jos a fost sporadică. Ea a fost sesizată mai ales prin mormintele descoperite izolat. Hunii au folosit exclusiv inhumaţia ca rit funerar. Deosebit de bogate în inventar sunt mormintele căpeteniilor acestora, care aveau depuse alături armele, calul, veşmintele de paradă şi podoabe de aur încrustate cu pietre preţioase. Un astfel de mormânt a fost descoperit la Conceşti. Lor le-au mai fost atribuite mormintele izolate de la Gherăseni şi Bălteni, tezaurele de la Dulceanca şi Coşoveni, cazanele de la Desa, Ioneşti şi Hotărani. Aceste cazane cilindrice din bronz aveau baza rotunjită susţinută de un picior scund. Pe corp ele aveau nervuri, mânerele şi buza fiind decorate cu protuberanţe în formă de ciuperci. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a continuat în unele regiuni extracarpatice în primele două-trei decenii ale secolului V d.Hr. Descoperirile arheologice de la Botoşani, Botoşana-Suceava, Costişa-Mănoaia, (România), Kodîn, Raşcov şi Dănceni (Republica Moldova) sunt puse pe seama unor grupuri de ostrogoţi aflate în subordinea hunilor. VII.2.2. Gepizii Etimologic numele ar veni de la indoeuropeanul gepento, care ar însemna leneş, sau giban cu sensul a da. În izvoarele scrise de limbă latină apar sub forma Gepidi, iar în cele greceşti Γήπάίδες (Gepaides). 131

Gepizii, populaţie de origine germanică înrudită cu goţii, se aflau în a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. la est de vărsarea Vistulei în Marea Baltică. Se presupune că pe la mijlocul secolului al III-lea d.Hr., ei s-au deplasat către sud-sud-est, o parte, alţii au rămas în regiunea Balticii. Se pare că ei s-au confruntat cu goţii, au fost înfrânţi, aşezându-se în cele din urmă la nord de Dacia, în regiunea Carpaţilor Păduroşi. După venirea hunilor în Pannonia, gepizii acceptă supremaţia acestora. În anul 441, conduşi de regele Ardaric au participat la expediţia condusă de huni în Balcani, iar zece ani mai târziu la marea invazie hunică în Gallia. După înfrângere suferită de alianţa condusă de huni la Câmpiile Catalaunice, gepizii au intrat în confederaţia care a învins pe huni la Nedao (454), punând capăt dominaţiei hunice în Europa. Ca urmare al rolului conducător avut în alianţa împotriva hunilor, ei au ocupat teritoriile acestora din Câmpia Tisei, încheind un tratat de alianţă cu împăratul Marcianus. După plecarea ostrogoţilor în Italia, ei ocupă şi teritoriile acestora din Transilvania, centrul de putere rămânând însă în regiunea Tisei. În perioada următoare, gepizii au avut relaţii clientelare cu Imperiul Bizantin. Apoi ocupă Sirmium, unde regele lor îşi mută chiar reşedinţa. În anul 567, dominaţia lor a fost definitiv înlăturată de o coaliţie a longobarzilor şi avarilor, ultimii preluând controlul asupra regiunilor dominate de gepizi. Astfel se încheia perioada de independenţă în acţiuni, începută după destrămarea dominaţiei hunilor. În anul 568 o parte a gepizilor îi urmează pe longobarzi în invazia lor în Italia, o altă parte se aşează în Transilvania, acceptând dominaţia avarilor. La sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui următor, ei au luat parte la expediţiile avarilor împotriva Imperiului Bizantin Iordanes menţiona aşezarea gepizilor pe teritoriul fostei Dacii (Getica, XII, 98). El localizează chiar regiunea intracarpatică în care s-au stabilit aceştia. La rândul său, Procopius din Caesarea menţiona şi el aşezarea gepizilor pe teritoriul fostei Dacii. Cercetările arheologice atestă o aşezarea masivă a acestora în regiunea Tisei şi la sud de Dunăre, în jurul oraşului Sirmium, şi doar sporadică în bazinul carpatic. Prezenţa gepizilor pe teritoriul actual al României este atestată de paftale de tip gepidic de la Cipău şi Fundătura în Transilvania, aşezările de la Cipău şi Porumbenii Mici, mormintele cu un bogat inventar de piese din argint de la Oradea şi Socodor în Crişana, tezaurul de obiecte din aur de la Someşeni şi mai ales cele trei morminte princiare de la Apahida. Prezenţa lor în podişul transilvan viza controlul drumurilor strategice ale sării şi păşunatului. 132

Gepizii practicau ritul inhumaţiei, având mormintele orientate V-E, dispuse în şiruri în cadrul necropolelor. Mormintele aparţinând unor femei cuprindeau mărgele, fibule digitate, brăţări din bronz şi argint, inele, catarame cu cap de vultur, cercei cu buton poliedric. Mormintele aparţinând bărbaţilor cuprindeau spade, vârfuri de lănci şi săgeţi, scuturi etc. La Apahida au fost descoperite trei morminte princiare izolate cu un inventar funerar extrem de bogat. Primul a fost descoperit în anul 1889, al doilea în anul 1968 şi al treilea în anul 1978. Mormintele au fost datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr. Mormântul nr. 1 avea defunctul într-un sicriu de lemn cu orientarea V-E. Inventarul său funerar cuprindea două căni de argint fusiforme cu patru feţe decorate cu scene bachice, patru benzi şi plăcuţe de aur ale unui recipient de lemn, o fibulă de aur cu capetele resortului asemănătoare bulbilor de ceapă, un inel de aur ce avea pe chatonul oval incizate o cruce şi inscripţia OMHARUS, unul cu inscripţia OMAPOC şi unul cu chatonul decorat cu patru cruciuliţe, trei catarame şi 5 pandantivi din aur. Mormântul a fost atribuit unui rege gepid OMHARUS care era aliatul Imperiului Bizantin, după cum indică piese bizantine descoperite. Mormântul nr. 2 era tot de inhumaţie cu orientarea V-E. Inventarul funerar personal mai conţinea o serie de obiecte din aur: o cataramă cu placă poligonală, limbi de curea, piese de harnaşament şi plăci de aur decorate în stil policrom. De asemenea, au mai fost găsite un cuţit cu mânerul acoperit cu o tablă de aur canelată, o spadă, fragmente de teacă şi probabil un mâner de lance din fier. Mormântul a fost atribuit unui aristocrat gepid. Dintr-un al treilea mormânt se presupune că ar proveni o cataramă de aur poligonală decorată în stil policrom, descoperită întâmplător pe teritoriul aceleaşi localităţi. În secolul al IV-lea şi în prima parte a celui următor nu sunt suficiente argumente pentru răspândirea creştinismului arian la germanicii aşezaţi în Transilvania. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea avem dovada creştinării lui Omharus. În secolul VI d.Hr., pro-babil ei s-au contopit cu populaţiile locale, fiind greu de distins sub aspect cultural în cadrul necropolelor de la Bratei, Band, Noşlac etc. VII.2.3. Avarii Avarii au fost o populaţie nomadă de origine turcică. Au fost numiţi de scriitorii de limbă greacă Avaroi şi Avares de cei de limbă latină. La sfârşitul secolului IV d.Hr., ei au preluat de la huni controlul asupra Asiei Centrale, iar în a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Hr. 133

erau instalaţi în nordul Mării Negre. În anul 558 au atins linia Dunării Inferioare. Cererea lor de a primi pământ în interiorul Imperiului Bizantin a fost respinsă, dar au fost încurajaţi a se aşeza în Pannonia. În anul 567, aliaţi cu longobarzii au înfrânt pe gepizi şi au ocupat teritoriile dominate de aceştia în Câmpia Tisei. Conduşi de kaganul Baian, au întreprins o serie de expediţii împotriva Imperiului Bizantin, iar în 578 un atac împotriva slavilor stabiliţi undeva pe actualul teritoriu al Munteniei. Singuri sau aliaţi cu slavii, la finele secolului VI şi începutul celui următor au atacat în numeroase rânduri Imperiul Bizantin, între anii 591602. În anul 626, aliaţi cu slavii, au asediat Constatinopole, dar au fost înfrânţi. În a doua jumătate a secolului al VII-lea supremaţia lor politicomilitară în nordul Peninsulei Balcanice a fost întreruptă de aşezarea slavilor la sudul Dunării şi formarea propriilor state. După un reviriment în decursul secolului al VIII-lea, ei au fost definitiv învinşi în campaniile conduse de Carol cel Mare. Populaţie nomadă, avarii au preferat să locuiască în Pannonia, regiune favorabilă creşterii cailor şi turmelor de animale. Caracterul nomad a făcut, ca şi în alte cazuri, să fie cunoscuţi mai mult prin necropole, decât prin aşezări. Pe teritoriul actual al României ei au fost identificaţi în Banat, Crişana şi Transilvania. În Banat şi Crişana au fost descoperite atât morminte avare cu inventar modest (Adoni, Valea lui Mihai, Ghenci), cât şi mormintele cu inventare bogate ale unui bijutier la Felnac, respectiv al unui călăreţ la Sâmpetru German. În Transilvania, prezenţa avarilor trebuie să fi fost mai rară. Totuşi, pe valea Mureşului mijlociu au fost descoperite morminte avare ce pot fi datate în secolele VII-VIII, şi tot acestora le-au fost atribuite unele tipare pentru podoabe (Dumbrăveni şi Corund), respectiv tezaure monetare (Firtuş şi Vădaş). Caracteristice avarilor sunt unele piese de centură, ornamentele cu grifoni sau motive în formă de vrej, vârfuri de lănci şi săbii. Dominaţia lor în regiunea carpato-dunăreană s-a încheiat la sfârşitul secolului VIII d.Hr. De la începutul secolului al IX-lea ei nu mai pot fi sesizaţi arheologic. VII.2.4. Slavii Primele triburi ale slavilor care au migrat la nordul Dunării de Jos au fost anţii şi sclavinii. Referitor la anţi, Iordanes descrie luptele regelui 134

ostrogot Vinitanius în regiunea Niprului Inferior, locuită de anţi, la sfârşitul secolului al IV-lea, ori începutul secolului următor. După o iniţială înfrângere, regele ostrogot a obţinut apoi victoria împotriva anţilor. Ca să fie un exemplu pentru viitor, el a răstignit pe regele anţilor Boz, împreună cu fii săi şi 70 dintre membrii aristocraţiei slave. Nico Županič crede că iniţial ei au fost un amestec între slavii indoeuropeni şi anţii iafetiţi din regiunea Caucazului. G. Vernadski face trimitere la acei An-Tsai din analele chineze ale secolului al II-lea d.Hr., apoi la unele texte orientale care menţionează pe As sau Ias. Gh. Brătianu, ca şi V.V. Sedov, indicau o origine iraniană pentru anţi. Ultimul sublinia ideea unei sinteze slavo-alane în cadrul culturii Cerneahov. O. N. Trubačov şi F. P. Falin considerau la rândul lor că anţii ar fi un termen iranian. În alianţa anţilor condusă de alani au intrat şi sclavinii, care după anul 500 au început deplasarea de la nord la sud. Pe la mijlocul secolului VI d.Hr., Iordanes menţiona triburile slave ale sclavinilor şi anţilor la nord de izvoarele Vistulei (Iordanes, Getica, 34, 35). Procopius din Caesarea menţiona un mare atac al anţilor la sud de Dunăre la începutul domniei lui Iustinian (Războiul cu goţii, III, 40, 5). În acelaşi timp, pe la începutul secolului al VII-lea, Teophilact Simocata menţiona pe anţi ca aliaţi ai bizantinilor împotriva avarilor (Istorie bizantină, VIII, 5, 13). Fără a exclude posibilitatea infiltrării unor grupuri izolate în prima jumătate a secolului VI, pătrunderea masivă a slavilor la est de Carpaţi a avut loc mai ales în a doua jumătate a acestui secol. Atunci au avut loc şi numeroase atacuri ale slavilor şi aliaţilor lor la Dunărea de Jos împotriva Imperiului Bizantin. Între anii 545-550 expediţiile slavilor s-au intensificat, iar în anul 580 a avut loc o mare invazie în sudul Dunării. În anul 602, în condiţiile răscoalei trupelor bizantine de pe limesul dunărean, slavii au trecut în sudul Dunării şi s-au aşezat în Peninsula Balcanică. Acest lucru este sesizabil şi arheologic, sub aspectul scăderii numerice a obiectivelor ce atestă prezenţa slavilor la nordul Dunării de Jos, în prima jumătate a secolului VII d.Hr. În zona Carpaţilor Păduroşi, la izvoarele Prutului şi Nistrului în secolele VI-VII s-a dezvoltat un orizont dens de aşezări slave. Acesta este grupul Jitomir-Korciak, caracterizat prin vase de lut ars ce au ca degresant fragmente ceramice pisate. În secolele VI-VII, în cadrul culturii Penkovka a apărut decorul cu alveole pe buzele vaselor. 135

Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice se consideră că prezenţa slavă pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei şi Iugoslaviei poate fi sesizată începând cu a doua jumătate a secolului VI, mai exact cu perioada 568-570. Descoperirile slave de pe teritoriul actual al României, datate în secolele VI-VII, se concentrează în regiunea extracarpatică. Astfel, în Moldova dintre Carpaţi şi Nistru au fost descoperite vestigii slave într-o serie de localităţi precum Raşcov-Hotin, Socol-Cernăuţi, Hansca-Chişinău, Suceava-Şipot, Dodeşti-Vaslui etc., în Muntenia, la Şirna, Dulceanca, Băleni-Români etc. Acestea nu lipsesc nici în regiunea intracarpatică la Cernatu, Poieni, Crăciuneşti-Maramureş etc. În aceste puncte au fost identificate atât forme ceramice specifice culturii Praga-Korceak creată de anţi, cât şi grupului cultural Penkovka atribuit sclavinilor. Această ultimă cultură a avut pe lângă componenta majoră slavă şi tradiţiile cernehoviene şi elemente culturale care pot fi încă atribuite alanilor de neam sarmatic. Pătrunderea slavilor la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al VI-lea a fost sesizată prin distrugerile provocate în multe din aşezările populaţiei romanice locale. Aceştia se aşezau însă de obicei în apropierea aşezărilor populaţiei autohtone. În unele zone s-au format enclave numite sclavinii. Vestigiile slave predomină în unele situri cum sunt cele de la Suceava-Şipot şi Raşcov, în timp ce în cadrul siturilor de la Dulceanca şi Militari-Câmpul Boja predomină cele ale populaţiei romanice autohtone. După trecerea masivă a slavilor în sudul Dunării s-a produs o uniformizare a culturilor arheologice, care rareori mai cuprind elemente slave arhaice. Prima fază a migraţiei slave a fost surprinsă la Cernat, în Transilvania, unde au apărut vase de factură slavă arhaică, respectiv la Suceava-Şipot în Moldova. La începutul secolului al VII-lea are loc a doua fază a migraţiei slave, care îşi are punctul de pornire undeva în zona Niprului (faza veche a culturii Hlincea I-Luka-Raikviecka). Acestei faze îi aparţin aşezările de la Crăciuneşti (Maramureş) datată în secolul VII, respectiv la Copa pe Tisa, datată în secolele VII-VIII. În aşezarea de la Crăciuneşti ceramica grosolană cu fragmente ceramice pisate decorată cu alveole pe buză predomină în proporţie de peste 95%, iar cea roşiatică nisipoasă la roata rapidă numai 1-2%. Slavii de pe teritoriul României locuiau în aşezări rurale deschise, de-a lungul cursurilor de ape. Locuinţele, de obicei, semiadâncite de formă rectangulară, aveau într-un colţ un cuptor menajer. Majoritatea 136

materialului arheologic este reprezentat de vase ceramice (oale modelate în special cu mâna, având diferite forme) şi de tăviţe sau tipsii. Practicarea unei agriculturi primitive este sugerată de plugul de lemn cu brăzdar din fier, seceri şi coase, râşniţe de mână etc. Torsul şi ţesutul sunt şi ele susţinute de nenumăratele fusaiole şi greutăţi de război de ţesut. Alte obiecte atribuite slavilor sunt unele tipuri de cuţite, verigi, amnare, fibule digitate de tip niprovian, săgeţi cu trei muchii şi podoabe (pandantive, aplice de tâmplă, mărgele din sticlă, cercei etc.). Până la creştinarea lor în secolele IX-X, slavii adorau un zeu al fulgerului şi tunetului, alături de care se aflau alte divinităţi ale turmelor, recoltelor şi secerişului, spirite ale casei, vetrei, pădurilor etc. Ritul predominant folosit de slavii de pe teritoriul României, până în secolele IX-X, a fost incineraţia. Unele cimitire, cum sunt cele de la Sărata Monteoru (1526 de morminte de incineraţie) şi Ocna Sibiului (135 de morminte), pot fi atribuite cert slavilor. Alte descoperiri precum cele de la Nalbant-Tulcea, Selişte-Orhei, Cândeşti-Vaslui etc., nu pot fi atribuite cu certitudine slavilor. În cadrul cimitirului de la Sărata-Monteoru, cel mai adesea resturile incinerate, inclusiv piesele de inventar, erau depuse în gropi mici cilindrice, acoperite apoi cu pământ. Speranţa medie de viaţă stabilită pe baza necropolelor slave cercetate pe teritoriul Transilvaniei era de 32,4 ani. În necropola de la Ocna Sibiului, datată în secolul al IX-lea, au fost descoperite 11 morminte de inhumaţie (11,1%), iar restul de 124 de incineraţie (88,9%). Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri: cu resturile incinerate depuse într-o urnă, în groapă simplă, respectiv în urnă şi, simbolic jurul ei. Mormintele de inhumaţie aparţin unor copii şi femei. Inventarul lor conţine obiecte din fier (cuţite, vârfuri de săgeţi în formă de frunză de salcie), bronz (cercei din sârmă subţire), sticlă (mărgele sferice, cilindrice, tubulare sau în formă de melcişori), os (piepteni decoraţi cu motive florale sau cerculeţe incizate) şi vase ceramice. Ceramica modelată cu mâna la Ocna Sibiului, prezentă prin câteva baze de vase, reprezintă numai 1,2% din total. Vasele lucrată la roata lentă reprezintă cca. 65%, iar cele la roata rapidă 33,8%. Oalele de diferite tipuri sunt modelate din pastă argiloasă ce conţine nisip, mică şi rare pietricele, iar, excepţional, fragmente ceramice pisate sau chiar scoici. Cele mai frecvente forme sunt oalele cu corp ovoidal sau bombat. Predomină vasele de culoare brun-negricioasă care reprezintă aproximativ două treimi, restul fiind de culoare brună-cărămizie sau cărămizie. Peste 60% 137

din vase au fost decorate pe partea superioară. Princi-palele motive sunt canelurile simple sau în benzi drepte ori ondulate; striurile de 2-6 linii orizontale şi benzile de 2-6 linii în val. Aşa cum se poate observa şi dintr-o sumară descriere, ceramica folosită de slavii din acest cimitir are puternice trăsături comune cu cele ale culturii Dridu, datorat substratului local şi tradiţiei romano-bizantine în regiunea Dunării de Jos. Inventarul funerar modest aparţine unei populaţii sărace, nediferenţiată social. În cadrul mormintelor au fost descoperite oase de păsări de curte, porci, bovine, ovicaprine, cai şi câini. Ocupaţiile acestei comunităţi au fost agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea metalelor, olăritul şi exploatarea sării. Necropola de la Ocna Sibiului a fost atribuită slavilor pe baza riturilor şi ritualurilor funerare, precum şi ceramicii. În sprijinul acestei interpretări vin şi datele antropologice rezultate din analiza a 95 de morminte. Acestea indică caractere morfologice est-baltice la scheletele de femei provenind din mormintele duble de incineraţie. Informaţiile literare confirmate de cercetările arheologice indică, la slavi, obiceiul sacrificării soţiei la moartea bărbatului. În necropola de la Sărata Monteoru, care avea 1526 de morminte în total, doar un sfert dintre ele aveau inventar. O primă observaţie se poate face cu privire la originea slavă certă a ceramicii modelate cu mâna, dar şi asupra ceramicii modelate la roată de tip Ciurel. În funcţie de numărul mormintelor descoperite raportate la perioada folosirii necropolei, se consideră că aşezarea de la Sărata Monteoru a avut aproximativ 700 de locuitori permanent, fiind una dintre aşezările mari ale acestei perioade. În general, putem vorbi de o predominare a incineraţiei în secolul al VIII-lea atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Un fenomen interesant este suprapunerea mormintelor de incineraţie de cele de inhumaţie în marile necropole de la Izvoru, Sultana şi Obârşia. Majoritatea acestora din urmă aveau orientare E-V, deci aparţineau unor populaţii creştine. VII.2.5. Bulgarii Bulgarii au fost denumiţi de izvoarele în limba latină Bulgari şi de cele de limbă greacă Boulgaroi. Ei au fost o populaţie asiatică de neam turcic. Prima informaţie scrisă despre ei menţionează ajutorul dat bizantinilor împotriva ostrogoţilor în anul 480. În ultimul deceniu al secolului al V-lea şi primii ani ai secolului următor au jefuit în repetate rânduri limesul dunărean la Imperiului Bizantin. 138

După moartea hanului Kubrat, confederaţia bulgară s-a destrămat. Un grup a rămas în nordul Mării Negre sub dominaţie chazară, altul condus de hanul Asparuh a trecut prin sudul Moldovei către sudul Dunării. Pentru o scurtă perioadă de timp bulgarii s-au oprit în teritoriul numit Onglos. În anul 680, încercarea armatelor bizantine conduse de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul de a-i izgoni din acest teritoriu situat undeva la nord de Dunărea de Jos a eşuat. După victoria repurtată, bulgarii s-au aşezat în sudul Dunării de Jos, în regiunea de nord-est a actualei Bulgarii, dislocând unele triburi slave aşezate acolo anterior, unde au întemeiat propriul stat, cu capitala la Pliska. Confruntările cu bizantinii au continuat întreg secolul VIII, încheindu-se cu victoria bulgarilor. În perioada hanului Krum (802-814), statul lor a devenit o putere militară de temut în Europa. După ce în anul 809 au ocupat Serdica (Sofia), în 813 asediază şi capturează Adrianopole. În anul 864 hanul Boris se creştinează sub numele creştin de Mihail. Spre sfârşitul secolului al IX-lea ei sunt asimilaţi de slavii sudici în mijlocul cărora trăiau. Numele lor a rămas poporului bulgar. Autohtoni şi alogeni în secolele V-VII în izvoarele narative XXIV, 111. Hunii subjugară, biruindu-i în mai multe lupte, şi pe alani, care nu erau mai prejos decât ei în bătălii, dar, neasemenea cu ei în moravuri şi în felul lor de viaţă. (Iordanes, Getica) 74. Înţeleg Dacia cea veche pe care o ocupă acum popoarele gepizilor. Această ţară situată dincolo de Dunăre în faţa Moesiei, este înconjurată de o cunună de munţi... (Iordanes, Getica) III, 33, 8. Gepizii stăpâneau aproape toate cetăţile Daciei (Procopius din Caesarea, ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ / Despre războaie) VIII, 5, 13 .... hanul (avarilor) l-a trimis pe Apsili cu oşti să nimicească neamul anţilor, care era întâmplător aliatul romanilor (Teophilact Simocata, ΙΣΤOΡΙΑΙ, Istorii)

139

III, 40, 5. Când Iustinian a primit domnia (527 d.Hr.), anţii, care sălăşuiesc foarte aproape de sclavini, trecură râul Istru cu oaste mare pe pământul romanilor... (Procopius din Caesarea, ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ / Despre războaie) II, 15. ... unul dintre animalele de povară şi-a scuturat sarcina de pe el. Se întâmplase însă ca stăpânul său să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă şi vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina după el, strigară la stăpân să se întoarcă şi să îndrepte povara pe animal. Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării liniştei în oştire şi a făcut să înceapă fuga înapoi; căci mulţimea auzea glasul şi cele spuse erau luate greşit drept un semnal care părea că era pentru fugă, ca şi cum duşmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decât orice închipuire. S-a produs o foarte mare învălmăşeală în armată şi mult zgomot; fiecare striga să se întoarne şi se îndemna unul pe altul în limba băştinaşă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna frate „întoarce-te, întoarce-te”, ca şi cum li s-ar fi ivit o neaşteptată luptă în toiul nopţii. (Teophilact Simocata, ІΣΤΟΡΙΑΙ / Istoria) XIV, 4, 3. Prima regiune a Europei este Sciţia inferioară, care începe de la mlaştina meotică şi se întinde între Dunăre şi Oceanul nordic până în Germania; acestei ţări i se zice barbară, din cauza neamurilor barbare de care este locuită. Prima parte a ei este Alania, care ajunge până la lacurile Meotice. După aceasta Dacia, unde este şi Goţia, apoi Germania… (Isidor din Sevilla, Etymologiarum libri XXI / Etimologii în XXI de cărţi) XLII, 12. …sub ordinele onorabilului comandant al Daciei Ripensis se află: 16. Detaşamentul de cavalerie al dalmaţilor divitensi la Drobeta… 22. Trupe auxiliare: 23. Detaşamentul de infanterie al miliarensilor la Transalba (localitate în Dacia nord-dunăreană). 24. Detaşamentul întâi infanterie al dacilor la Drobeta… 28. Detaşamentul al doilea de infanterie al dacilor la castelul Zanes. 29. Prefectul unităţii de cercetaşi la Transdierna. 30. De asemenea, legiunile... 35. Prefectul legiunii a treisprezecea Gemina la Transdrobeta… 37. Prefectul legiunii a cincea Macedonica la Sucidava… (Notitia Dignitatum omnium, tam civilium, quam militarium, in partibus Orientibus / Lista tuturor funcţiilor, atât a celor civile, cât şi a celor militare în părţile răsăritene ale Imperiului) 140

22. Neamurile acestea sclavinii şi anţii…. 23. Cred că este un singur Dumnezeu, făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor, şi îi jertfesc boi şi animale de tot felul… 24. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri. Locuiesc în colibe jalnice, mult răzleţiţi unii de alţii şi mereu se mută dintr-un loc în altul… (Procopius din Caesarea, ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΩΛΕΜΩΝ / Despre războaie) IV, 5, 2. Căutând să oprească trecerea Dunării de către barbarii care locuiau de cealaltă parte, împăraţii romani au acoperit tot ţărmul acestui fluviu cu fortificaţii, nu numai pe dreapta fluviului, ci au zidit pe alocuri şi în partea opusă orăşele întărite şi cetăţi. Dar aceste întărituri nu fuseseră făcute în aşa fel încât să reziste vreunui atac, ci numai ca să nu rămână ţărmul fluviului fără apărători; pentru că barbarii de prin acele părţi nu ştiau să ia cu asalt ziduri. IV, 5, 6. Mai târziu însă, când Attila năvăli cu oaste multă, el dărâmă aceste întărituri de pământ, fără nici o greutate… IV, 5, 7. Însă împăratul Iustinian a zidit din nou întăriturile dărâmate, nu cum fuseseră înainte, ci cu mult mai puternice; şi pe foarte multe le-a dres şi le-a înnoit chiar el. IV, 5, 8. În felul acesta a redat complet Imperiului Roman siguranţa pe care o pierduse. (Procopius din Caesarea, ΠΕΡΙ ΚΤΙΣΜΑΤΩΝ / Despre zidiri) Bibliografie selectivă *** Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970. *** Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 1, Chişinău, 1988, p. 210-215. *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). *** Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Bucureşti, 1994; II, D-L, Bucureşti, 1996; III, M-Q, Bucureşti, 2000 (coord. ştiinţific C. Preda). 141

Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991. Butnaru, V., Descoperiri monetare în spaţiul carpato-nistrean în secolele IV-VII, în Spaţiul est-carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 59-66. Dolinescu-Ferche, S., Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974. Dumitraşcu, S., O locuinţă-atelier de lucrat piepteni (sec. VI e.n.) descoperită la Biharea, Crisia, XV, 1985, p. 61-96. Idem, Descoperiri arheologice din secolele V-VI e.n. de la Biharea, Ziridava, X, Arad, 1978, p. 81-101. Mărgărit Tătulea, C., Romula – Malva, Bucureşti, 1994. Olteanu, Şt., Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice şi social-politice, Bucureşti, 1997. Postică, Gh., Unele consideraţii privind interpretarea etnică a monumentelor arheologice medievale timpurii din nordul Bucovinei, în Spaţiul estcarpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 117-124. Idem, Monumentele arheologice din sec. V-VII în spaţiul pruto-nistrean, Thraco– Dacica, XVII, 1-2, 1996, 207-215. Teodor, D., Gh., Regiunile carpato-nistriene în secolele V-X, în Spaţiul estcarpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 80-116. Idem, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iaşi, 1996. Idem, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII d.Hr., Arheologia Moldovei, 17, 1994, p. 223-251. Idem, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991. Idem, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, Iaşi, 1981. Idem, Teritoriul est carpatic în secolele V-XI, Iaşi, 1978. Teodor, E. S., Ceramica din Muntenia, de la sfârşitul veacului al V-lea până la mijlocul veacului al VII-lea, http://www.mnir.ro/publicat/TTW/ index_est.html, Bucureşti, 2001. Toropu, O., Romanitatea târzie şi străromânii la sud de Carpaţi, Craiova, 1978. Tudor, D., Sucidava, Craiova, 1974. Zugravu, N., Istoria romanităţii nord-dunărene (sec. II-VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 157-180.

142

Planşe

Planşa 19. – Hartă cu situri arheologice datate între secolele IV şi VII (după D. Gh. Teodor, în Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, 2001). 143

Planşa 20. – Locuinţă din secolele VI-VII descoperită la Bucureşti-Militari. Detaliu al cuptorului menajer (după M. Negru). 144

Planşa 21. – 1. Reconstituirea unui atelier de reducere a minereului de fier (după D. Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., fig. 1). 2. Reconstituirea unor războaie verticale de ţesut (după D. Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr, fig. 2). 145

Planşa 22. – Materiale arheologice atribuite populaţiei romanice din Muntenia în secolele V-VII (după Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, 1996). 146

Planşa 23. – Obiecte cu inscripţii creştine descoperite la Biertan şi Micia (după M. Macrea, De la Burebista la Dacia postromană, 1978, fig. 14a şi 15). 147

Planşa 24. – Obiecte descoperite în cadrul mormintelor princiare gepidice de la Apahida (după R. Harhoiu, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, I, 1994, fig. 21 ). 148

Planşa 25. – Ceramica slavă din secolele VI-VII, descoperită pe teritoriul României (după D. Gh. Teodor, în Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, 2001, fig. 114). 149

VIII. ETNOGENEZA ROMÂNILOR ÎN CONTEXT SUD-EST EUROPEAN VIII.1. Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice şi izvoarelor scrise Izvoarele scrise oferă informaţii valoroase despre modul de viaţă şi ocupaţiile geto-dacilor de epocă preromană, iar în context politico-militar menţionează triburile dacice ale carpilor, costobocilor şi dacilor mari. Cele mai numeroase informaţii scrise se referă însă la conflictele populaţiilor alogene cu Imperiul Roman, apoi cu Imperiul Bizantin. O cronică a conflictelor mai importante se poate contura, dar trebuie să fim conştienţi că o istorie a mileniului I d.Hr. pe baza izvoarelor scrise ar avea multe lacune, mai ales cu privire la viaţa cotidiană şi cea spirituală. Cercetările arheologice completează datele oferite de izvoarele scrise, acolo unde acestea există, şi aduc informaţii inedite privind relaţia dintre elementele etnic şi cultural. Pe de o parte, s-a observat o conservare a tradiţiilor geto-dacice până în secolul IV d.Hr., pe de alta, împrumuturi între geto-daci şi sarmaţii roxolani, precum şi importuri romane în întreaga regiune. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, care potrivit informaţiilor izvoarelor scrise ar putea fi atribuită doar goţilor, conţine evidente elemente culturale dacice şi sarmatice, la care se adaugă o puternică influenţă romană evidenţiată de ceramica de bucătărie. După o perioadă de tranziţie, în doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr. au avut loc schimbări majore în cadrul vieţii materiale şi spirituale. Culturile arheologice din această perioadă mai păstrează o tradiţie getodacică în cadrul ceramicii modelate cu mâna, dar se manifestă puternic o influenţă romano-bizantină, la care se adaugă, începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea prezenţa elementelor culturii materiale a slavilor. VIII.2. Cultura Dridu – aspectul arheologic al sintezei româneşti Evoluţiile culturale din secolele V-VII s-au concretizat în crearea unei noi entităţi etno-culturale, care, din punct de vedere arheologic, 150

poartă numele de cultura Dridu. În secolele VIII-XI, în cadrul acestei culturi îi găsim alături pe români şi pe slavii sud-dunăreni. Habitatul Majoritatea celor peste 2000 de aşezări identificate sunt rurale deschise. Dintre acestea, în peste 250 au fost întreprinse sondaje sau cercetări arheologice sistematice. Ele se află pe terasele înalte ale cursurilor de ape din zona de câmpie, în luminişurile unor păduri, în zona de podiş şi subcarpatică. În funcţie de dispunerea locuinţelor, acestea erau dispersate sau adunate. Unele aşezări erau fortificate cu valuri de pământ şi şanţuri de apărare (Moreşti, Dăbâca, Alcedar şi Calfa). La interior, ele aveau drumuri de rond pentru strajă. Alte fortificaţii aveau palisade incendiate intenţionat, pentru a se obţine un val de pământ puternic ars (Moigrad, Dăbâca). În mod excepţional, cetăţile de la Slon şi Moldoveneşti – Cluj aveau faţadele zidurilor din blocuri de piatră fasonate, realizate în tehnică bizantină. În general, în cadrul aşezărilor predomină bordeiele rectangulare sau trapezoidale. În interiorul lor, de-a lungul pereţilor au fost identificate gropile stâlpilor care susţineau un acoperiş în două ape. Acesta era realizat din stuf sau paie şi fixat cu pietre de râu sau lespezi de piatră. Întrunul din colţuri se afla un cuptor realizat în lut cruţat sau din lespezi de piatră. Inventarul aşezărilor rurale deschise este relativ modest. El cuprinde pe lângă vase şi obiecte din ceramică, unelte din fier, podoabe (pandantivi, aplici, cercei, brăţări, catarame etc.). În schimb, în cadrul aşezărilor fortificate de la Dăbâca, Moldoveneşti şi Biharea, inventarul este mai bogat. Pe lângă ceramică şi unelte din fier au fost descoperiţi pinteni din fier placaţi cu foiţe de aur, cercei din aur, pandantivi din argint şi cruciuliţe de tip bizantin din bronz etc. Viaţa economică Ocupaţia principală a fost agricultura. Dovezi ale cultivării plantelor sunt depozitele de unelte agricole descoperite la Bârlogu (aproximativ 400 de kg) şi peste 60 de unelte la Dragosloveni. Acestea aparţineau probabil comunităţilor respective. Seminţe carbonizate de cereale au fost descoperite în gropile de provizii. Uneori erau amenajate hambare în pământ, căptuşite cu nuiele împletite lipite cu lut (Garvăn-Dinogeţia, Bucov). Seceri au fost descoperite la Murgeni şi Dodeşti, fragmente de râşniţe la Remetea Mare, Timişoara-Fratelia. În aşezările de la Şabo şi 151

Bogatoe, din sudul actualei Republici Moldova, în componenţa lipiturilor din lut au fost descoperite boabe de mei, grâu, orz, secară şi ovăz. Pomicultura, viticultura şi legumicultura au fost atestate de descoperirea unor sâmburi de fructe, seminţe şi cosoare (Dumeştii Vechi şi Coşna). Descoperirile arheologice au dovedit şi cultivarea plantelor textile, inul şi cânepa. Creşterea animalelor ocupa locul secund în cadrul agriculturii. Principalele animale domestice crescute în aşezările de la Bratei, Radovanu, Şirna, Bucov, Dridu, Remetea Mare, Timişoara-Fratelia sunt bovinele, ovicaprinele şi porcinele. La Dinogeţia-Garvăn au fost descoperite şi oase de păsări. În aşezările de la Etulia, Şabo şi Nagorno, din Republica Moldova, au fost descoperite şi oase de animale sălbatice: cerb, căprioară, mistreţ, iepure şi vulpe. Pescuitul în râuri şi lacuri este atestat de cârligele de undiţe, harpoanele din os şi greutăţile pentru plasele de pescuit descoperite la Păcuiul lui Soare şi Dinogeţia-Garvăn. Au fost obţinute şi prelucrate metale, precum fierul, arama, plumbul, aurul şi argintul. Sarea era transportată din Transilvania până în Balcani şi Câmpia Tisei. Cuptoare de redus minereu, ori zgură de fier au fost descoperite la Şirna, Dăbâca, Biharea şi Dulceanca, iar ateliere de prelucrare a fierului la Străuleşti, Lacul Tei, Şirna, Biharea şi Botoşana. În aceste ateliere au fost descoperite cleşti, nicovale, dălţi şi dornuri pentru confecţionarea de unelte. Din fier se obţineau unelte agricole (brăzdare de plug, seceri, coase, cosoare etc.), obiecte gospodăreşti (topoare, cuţite, amnare etc.), piese de harnaşament şi arme (vârfuri de suliţe, vârfuri de lănci, vârfuri de săgeţi). Un alt meşteşug larg răspândit a fost olăritul, ocupaţie atribuită exclusiv femeilor. Arderea vaselor de lut se realiza în cuptoare cu o singură cameră sau cu două camere, despărţite de un grătar perforat realizat din lut. Astfel de cuptoare au fost descoperite la Fundeni, Străuleşti, Băleni-Dâmboviţa şi Sighişoara-Sibiu. Ceramica modelată cu mâna, reprezentând cca. 10-15% din total, cuprindea oale, tăvi portative, fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Ceramica modelată la roată reprezenta cca. 85-90%. Cea mai răspândită era categoria ceramicii nisipoase de culoare cărămizie, care cuprindea oale decorate cu striuri (linii orizontale incizate) pe o mare parte a corpului, sau benzi de linii în val alternând cu benzi de linii orizontale 152

incizate, dispuse pe partea superioară şi mijlocie a corpului vasului. Unele dintre aceste vase purtau pe fund o marcă a olarului. Vase similare, dar de culoare brună-negricioasă, au fost descoperite în Transilvania la Ţaga, unde au fost datate în secolul VIII. Ceramica de tradiţie romană modelată la roata rapidă ia locul progresiv, în secolele VIII-IX, celei slave, relevând şi asimilarea acestora. Viaţa spirituală Dovezile existenţei unei populaţii creştine de o parte şi de alta a Dunării de Jos sunt extrem de numeroase. Unele obiecte din ceramică sau metal (cruciuliţe, medalioane, aplici) şi alte materiale poartă inscripţii creştine ştampilate, incizate ori cu vopsea. Acestea provin mai ales din mediul urban precum Garvăn-Dinogeţia, Capidava. Ele sunt semne, litere în limba greacă sau cu caractere chirilice, unele indicând nume de persoane. Astfel, la Capidava un vas poartă inscripţia PETRE cu caractere greceşti, presupus olar din localitate. O ştampilă de bronz de la Păcuiul lui Soare poartă incizat numele Gheorghe. Dar cele mai numeroase sunt cruciuliţele şi alte obiecte cu inscripţii creştine descoperite la DinogeţiaGarvăn Cel mai cunoscut monument paleocreştin din Dobrogea este însă complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar. Dintre numeroasele inscripţii în limba slavonă, amintim aici pe cea tradusă: Doamne, ajută robul Tău Iosif. Alteori, apar numele unor lideri locali. Astfel, la Sânnicolau Mare pe un vas din aur au fost înscrise numele jupanilor Voilă şi Vataul, iar la Mircea Vodă, pe un bloc din piatră, numele jupanului Dimitrie. Până în prezent, au fost identificate şi cercetate cca. 100 de necropole, de inhumaţie, birituale şi tumulare de incineraţie. Dacă în necropolele de la Izvoru şi Sultana mormintele creştine de inhumaţie predomină în proporţie de 75-80%, în cele de la Platoneşti, Bratei şi Ocna Sibiului predomină incineraţia în proporţie de 80-90%. Cele mai mari necropole cercetate sunt cele de la Platoneşti (534 de morminte cercetate), Izvoru (peste 500 de morminte) şi Păuleasca (252 morminte). Cele mai numeroase morminte din cadrul necropolelor cercetate au fost cele de inhumaţie orientate E-V, ceea ce indică religia creştină a decedaţilor. În mod obişnuit, inventarul acestora consta în vase ceramice, accesorii pentru veşminte (catarame, butoni, aplice), podoabe (cercei, inele, mărgele din sticlă, coliere). 153

VIII.3. Polemici politice pe teme de istorie veche central şi sud-est europeană Configuraţia actuală a Europei indică trei mari familii de popoare europene: neolatine, germanice şi slave. În timp ce primele două au rădăcini străvechi care merg până în preistorie, ultima familie cuprinde popoare tinere a căror istorie începe la sfârşitul antichităţii şi începutul Evului Mediu. Ideile iluminismului, revoluţia din 1848 şi apoi primul război mondial au avut un rol major în evoluţia istoriografiei europene, inclusiv în evoluţia ideilor cu privire la istoria veche a continentului. Crearea şi afirmarea identităţilor naţionale au pus faţă în faţă dreptul forţei cu dreptul la autodeterminare al fiecărei naţiuni. În acest context, ambele tabere au apelat la dreptul istoric, pe care au încercat să îl prezinte ca liber arbitru. VIII.3.1. Etnogeneza românilor în context sud-est european. Între demers ştiinţific şi ideologii politice Etnogeneza românilor este parte a istoriei Europei, ea trebuie analizată în contextul transformărilor etno-culturale de la sfârşitul antichităţii. Informaţiile cu privire la originea şi identitatea românilor ca popor neolatin au apărut încă de la primele călătorii ale unor călători străini, dar şi în scrierile unor cronicari şi învăţaţi din rândurile popoarelor vecine. În Evul Mediu, elitele politice şi structurile statale nu aveau nevoie de argumente de natură istorică pentru a-şi legitima existenţa. Răspândirea ideilor iluminismului şi apoi ale revoluţiei franceze privind drepturile naturale, istorice, libertatea şi egalitatea oamenilor indiferent de statutul lor economic sau social au constituit preludiul secolului al XIX-lea, numit şi al naţionalităţilor. În Transilvania, uniunea acceptată de o parte a bisericii ortodoxe cu cea a Romei, a permis activitatea lui Inochentie Micu în direcţia recunoaşterii drepturilor naţionale ale românilor ardeleni. Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a fost şi ea o expresie clară a existenţei conştiinţei vechimii românilor în Ardeal, şi folosirii acestui argument fundamental în lupta pentru eliberarea din iobăgie. a. Începuturile. Teoria originii pur latine a românilor Teoria descendenţei din coloniştii romani aduşi în Dacia este cea mai veche cu privire la originea românilor. Încă de la mijlocul secolului al XV-lea, italianul Pogio Braciolini îi considera pe români urmaşii 154

coloniştilor romani. La rândul său, Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) credea că românii sunt un popor de origine romană. În a doua jumătate a aceluiaşi secol al XV-lea, Antonio Bonfini, cronicarul regelui Ungariei, Matei Corvin, credea că românii erau urmaşii coloniştilor romani şi legiunilor romane care supravieţuiseră migraţiilor barbare. Latinitatea românilor din Transilvania a mai fost susţinută în scrierile lor de către Johannes Lebel şi generalul Gian Battista Castaldo, comandant al trupelor austriece în Transilvania. În cronica sa din anul 1575, Gaspar Heltai îi numea románusok pe românii ardeleni, termen sugestiv pentru originea lor latină, iar Martin Opitz, profesor la Academia de la Alba Iulia, îi considera urmaşi ai romanilor. Valentin Frank von Frankenstein şi Johannes Tröster scriau în secolul al XVII-lea că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei şi sunt urmaşii romanilor. Tot descendenţi ai romanilor erau consideraţi în lucrarea lui Laurentius Topeltinus, în 1667, intitulată Origines et ocasus Transilvanorum. Dar poate cea mai categorică opinie aparţine istoricului maghiar Andreas Huszti, care, la 1740, arăta că „nici o naţiune nu are o limbă atât de apropiată de cea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur …. că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”. Unirea unei părţi a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma a permis, ca în anul 1744, episcopul unit Inochenţie Micu să ceară pentru românii ardeleni drepturi colective, invocând faptul că sunt cel mai vechi popor din provincie, originea sa fiind pusă pe vremea împăratului Traian, ei fiind descendenţi din „coloniile romanilor”. În secolul al XVIII-lea, membrii Şcolii Ardelene au susţinut originea pur latină a românilor. În anul 1791, prin memoriul intitulat sugestiv Supplex Libellus Valachorum, reprezentaţii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Molnar-Piurariu, Iosif Meheşi, Ion Budai-Deleanu şi alţii) cereau, în numele naţiunii române din Ardeal, egalitatea cu celelalte naţiuni privilegiate ale provinciei, precum şi drepturi politice. Acestea le fuseseră luate în urma răscoalei de la Bobâlna, prin înţelegerea Unio trium nationum (1437), care admitea ca naţiuni recunoscute pe maghiari, saşi şi secui, iar ca religii recepte catolicismul, lutheranismul, calvinismul şi unitarianismul. În viziunea reprezentanţilor Şcolii Ardelene, românii erau urmaşi ai coloniştilor romani aduşi în Dacia, în timpul lui Traian. Ei susţineau că naţiunea română este cea mai veche în Transilvania, unde maghiarii au găsit-o şi denumit-o ca vlahi. 155

Trimis împăratului Leopold al II-lea, apoi principelui Francisc, memoriul a ajuns la cancelarul aulic al Transilvaniei, Samuil Teleki. Acesta recunoştea faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, dar adăuga faptul că ei au acceptat prin război supremaţia ungurilor. Respingerea memoriului a dus la redactarea unui nou Supplex în anul următor. În acesta se arăta că românii nu sunt veniţi, ci sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei şi reprezentau două treimi din populaţia principatului. În anii următori, Samuil Micu şi Petru Maior au răspuns notelor critice ale lui Joseph Carol Eder. Acesta era un discipol al lui Sulzer şi publicase 59 de note critice la Supplexul din 1792. Samuil Micu a scris Responsum ad crisim Josephi Caroli Eder şi apoi o sinteză de istorie a românilor. Petru Maior arăta că, după spusele lui Eutropius, Hadrian a fost sfătuit de prieteni să nu părăsească Dacia, pentru a nu lăsa în mâinile barbarilor o mulţime de romani. El se întreba, dacă Hadrian nu a putut strămuta la mai puţin de două decenii cetăţenii romani la sudul Dunării, cum ar fi reuşit Aurelian, după o perioadă mult mai lungă de timp, strămuta o populaţie mai numeroasă. b. Teoriile imigraţioniste Pre-roeslerienii Primul teoretician al discontinuităţii locuirii pe teritoriul Daciei este cronicarul maghiar Ştefan Szamosközy. În lucrarea sa Anaelecta lapidum vetustorum et nonnullorum in Dacia antiquitatum, apărută în anul 1593, el încă mai susţinea că românii din Transilvania erau urmaşii coloniştilor romani în Dacia. Mai târziu însă, a ajuns la concluzia că toţi coloniştii romani ar fi fost mutaţi în vremea împăratului Gallienus la sud de Dunăre. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Martin Szentiványi recunoştea originea romană doar pentru românii din Moldova şi Ţara Românească, în timp ce românii din Transilvania ar fi venit de peste Carpaţi. Era o primă formulare a teoriei imigraţioniste. Franz Ioseph Sulzer a fost primul autor al unei lucrări care susţinea că românii nu sunt urmaşii coloniştilor romani din Dacia. În opinia lui, exprimată în Geschihte des transalpinischen Daciens, ei s-ar fi format în Moesia sau Thracia, de unde au migrat la nordul Dunării ca urmare a represiunilor împăratului bizantin Isac al II-lea Anghelos. O altă dată propusă de el ar fi perioada imediat următoare invaziei tătarilor din 1241, care ar fi depopulat Ungaria şi Transilvania, permiţând migrarea românilor în interiorul arcului carpatic. 156

Printre argumentele invocate de Sulzer enumerăm: faptul că în limba română nu există nici o urmă a limbilor popoarelor migratoare germanice; influenţa slavă ar fi avut loc la sud de Dunăre, românii ar fi fost lipsiţi de drepturi fiindcă s-ar fi aşezat în Transilvania după venirea ungurilor; şi, în sfârşit, creştinismul de rit ortodox ar fi un semn clar al originii sud-dunărene şi, nu în ultimul rând, tăcerea izvoarelor scrise. Unul dintre reprezentanţii mai cunoscuţi ai teoriei imigraţioniste a fost I. Chr. Engel. El susţinea că Aurelian ar fi mutat populaţia romană la sudul Dunării, unde ar fi fost apoi sub influenţă slavă. Extinderea stăpânirii bulgare la nordul Dunării între 811-813 ar fi permis ca mulţi romanici să se aşeze acolo în secolul IX, ca urmare a deportărilor forţate dispuse de hanul bulgar Krum. El se baza pe o informaţie din izvoarele scrise bizantine care menţionau o mutare a unui număr de 10 000 de rhomei din jurul Adrianopolelui la nordul Dunării. Astfel, erau considerate adevărate informaţiile notarului anonim al regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Ceea ce deja era o fisură în interiorul tezei imigraţioniste. Teoria roesleriană şi evoluţiile sale Teoria roesleriană a fost fundamentată în lucrarea lui Robert Roesler intitulată Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geshichte Rumäniens, apărută în anul 1871. Ideea centrală a cărţii era că populaţia romană ar fi părăsit Dacia sau ar fi fost asimilată de migratori. Abia la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea poporul român ar fi trecut la nordul Dunării. Printre argumentele lui în favoarea originii sud-dunărene a românilor notăm: cuvintele slave din vocabularul limbii române şi folosirea limbii slavone în biserica ortodoxă română. Teoria roesleriană a fost completată şi dezvoltată în secolul XX. Prima contribuţie substanţială a fost cea a lui János Székely. El considera că românii ar fi trecut la nordul Dunării în timpul împăratului Isac Anghelos, iar în Transilvania ar fi pătruns începând cu secolul al XII-lea. Istoricul bulgar P. Muftaciev credea că după abandonarea Daciei, doar o populaţie puţin numeroasă ar fi supravieţuit retrasă în munţi. În acelaşi timp, el a rezolvat problema prezenţei populaţiei romanice în sudul Dunării, prin nimicirea ei de către invaziile germanice din secolul al IV-lea. El consideră că populaţia romanică ar fi supravieţuit doar în locurile inaccesibile din munţii de la nordul şi sudul Dunării. În anul 1937, cunoscutul istoric Ferdinand Lot considera poporul român un miracol şi o enigmă istorică. Premisele de la care pornea el erau dispariţia civilizaţiei romane la nordul Dunării, liturghia slavă şi, mai ales, 157

tăcerea izvoarelor scrise. Acestea, nu ar fi făcut nici o referire la o populaţie romanică între secolele IV şi XI la nordul Dunării de Jos. Trebuie să menţionăm, totuşi, că după lucrarea de răspuns scrisă în acelaşi an de istoricul Gheorghe Brătianu, el a recunoscut că datele pe care le-a invocat nu pot susţine concluzia imigrării românilor, ce nu pot fi decât autohtoni la Dunărea de Jos. La mijlocul secolului XX, arheologul maghiar A. Alföldi susţinea că toţi dacii ar fi fost exterminaţi, iar în urma retragerii aureliene populaţia romanică ar fi dispărut cu totul de la nordul Dunării. Principalele idei ale teoriei imigraţioniste sunt următoarele: dacii ar fi fost exterminaţi în cursul războaielor cu romanii din 101-102 şi 105106; perioada de 165 de ani de stăpânire romană în Dacia ar fi fost prea scurtă pentru romanizare; toată populaţia provinciei traiane ar fi fost retrasă de Gallienus sau Aurelianus; poporul român s-ar fi format în sudul Dunării; lipsa izvoarelor despre români până în secolul al XIII-lea la nordul Dunării de Jos; românii din Transilvania ar fi un popor de păstori care migrau etc. Incoerenţa lor pleacă, în mod sugestiv, chiar de la data migrării românilor la nordul Dunării. Aceasta este considerată sfârşitul secolului V la Miklosich, începutul secolului al IX-lea la Engel, secolele XII-XIII la Sulzer, XVI la Karacsony sau chiar XVIII la Iancsó Benedek. Teoria admigrării Istoricul Dimitrie Onciul este cel care a pus bazele teoriei admigrării. El considera că o bună parte a populaţiei romanizate a rămas la nordul Dunării după retragerea trupelor şi administraţiei romane, dar în secolele VII-IX, ca urmare a aşezării slavilor la sudul Dunării, a avut loc o migraţie masivă a românilor sud-dunăreni la nord de fluviu. Un adept parţial al teoriei roesleriene a fost şi Alexandru Philipide. El considera că a avut loc o retragere masivă a populaţiei romane în sudul Dunării, iar cei rămaşi pe loc s-ar fi contopit cu migratorii sau ar fi supravieţuit până în secolul al VII-lea când a început migraţia românilor din sudul Dunării. c. Teoria continuităţii dacice şi daco-romane Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil îi numea pe românii norddunăreni daci, iar pe cei sud-dunăreni vlahi. Distincţia arată o cunoaştere a realităţii contemporane autorului, precum şi a istoriei acestei regiuni. Cronicarul Miron Costin, care susţinea că românii sunt urmaşii romanilor ce au continuat să trăiască în Transilvania, şi că sensul migraţiei a fost dinspre Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească, invocând în acest sens descălecările lui Negru Vodă şi Dragoş Vodă. 158

Stolnicul Constantin Cantacuzino a făcut, printre altele, o observaţie de bun simţ şi anume că nicăieri nu există urme că populaţia Daciei romane ar fi fost mutată în întregime. I. Thumann afirma, în anul 1774, că românii sunt descendenţii dacilor care „sub stăpânirea romană au primit limba şi obiceiurile romane şi… s-au numit romani. Nu se poate admite ca împăratul Aurelian să fi strămutat peste Dunăre pe toţi locuitorii Daciei…” De asemenea, el susţine că în timpul marilor migraţii ei s-ar fi retras în munţi, iar ungurii iar fi găsit în Transilvania şi Ungaria la venirea lor acolo. Adepţii teoriei continuităţii dacice apoi daco-romane susţin că dacii au continuat să trăiască atât în provincia Dacia, cât şi în afara acesteia. După abandonarea acestei provincii daco-romanii au rămas pe loc, retrase fiind doar administraţia, armata şi o parte a populaţiei care depindea de structurile statului roman. Răscoala condusă de Horea în toamna anului 1784 a fost un prilej pentru reafirmarea drepturilor istorice ale românilor ardeleni. Astfel, întrun memoriu al ţăranilor din comitatul Hunedoarei se afirma: „… Noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai important, suntem şi mai demult în această ţară decât voi, căci suntem rămăşiţele încă ale vechilor daci.” Doar câţiva ani mai târziu, în anul 1787, Eduard Gibbon, unul din marii istorici ai Imperiului Roman, considera la rândul său că după abandonarea Daciei de către Imperiul Roman, populaţia locală ar fi rămas pe loc convieţuind cu populaţiile migratoare. Julius Jung arăta că teritoriile Daciei ocupate de romani au fost romanizate, dovezi în acest sens fiind inscripţiile şi alte izvoare scrise antice. El afirma în mod explicit faptul că românii sunt urmaşii dacilor romanizaţi din Dacia. Şi tot el a fost primul care a observat perpetuarea unor toponime şi hidronime dacice în epoca romană şi până în perioada sa. Opiniile marilor istorici germani Leopold Ranke şi Theodore Mommsen în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei provincii Dacia, aduceau girul istoriografiei germane şi europene din secolul al XIX-lea într-o problemă atât de disputată. Contribuţia lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu la teoria continuităţii constă în ideea că în limba română cuvintele de origine albaneză s-ar datora substratului traco-ilir. 159

Cunoscutul istoric Carl Patsch sublinia şi el continuarea legăturilor economice dintre romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană şi propagarea creştinismului în limba latină la nordul fluviului. Ideile lui Aurelian Sacerdoţeanu au pus bazele unui adevărat model de argumentare pentru adepţii teoriei continuităţii. El considera că dacii au fost romanizaţi, iar continuitatea populaţiei nord-dunărene este suficient argumentată prin limbă, religie, toponimia preromană şi romanică, izvoare scrise. În concepţia sa, în secolul al VII-lea de o parte şi de alta a Dunării ar fi existat o adevărată Romanie. La cartea istoricului francez Ferdinand Lot, Les Invasions barbares et le peuplement de l’Europe, apărută în 1937, Gheorghe Brătianu a răspuns, nu cu o recenzie cum îşi propusese, ci cu o altă carte, apărută în acelaşi an, numită Une énigme et un miracle historique: le peuple romain. După ce prezenta opiniile lui Ferdinand Lot şi teoria imigrării, în capitolele următoare Gheorghe Brătianu arăta că populaţia a rămas în majoritate pe loc, iar controlul militar romano-bizantin la nordul Dunării s-a făcut prin cetăţile menţinute, adevărate capete de pod peste fluviu. Pe lângă datele oferite de toponimie, el aduce în sprijinul teoriei continuităţii şi puţinele date arheologice, care începuseră totuşi să apară ca urmare a cercetărilor incipiente. O idee extrem de sugestivă privind românii ardeleni a fost emisă de David Prodan, care arăta că aceştia mai mult emigrau, decât migrau în Evul Mediu. Apariţia în anul 1940 a cărţii Problema continuităţii în Dacia romană, scrisă de Constantin Daicoviciu, a fost o analiză bazată pe rezultatele unor cercetări arheologice, care nu mai puteau fi contestate cu uşurinţa cu care erau negate cele de logică istorică. El accentuează prezenţa romanităţii la nordul Dunării prin date arheologice după abandonarea provinciei Dacia, precum şi prin faptul că nicăieri nu există informaţii epigrafice privind o strămutare a populaţiei Daciei romane în sudul Dunării. În anul 1963 a văzut lumina tiparului cartea scrisă de Constantin Daicoviciu, E. Petrovici şi Gheorghe Ştefan intitulată La formation du people romain et de sa langue. Cu argumente istorice, arheologice, lingvistice şi de toponimiei ei au afirmat că poporul român s-a format de ambele părţi ale Dunării de Jos. Zece ani mai târziu apărea cartea lui Constantin C. Giurescu intitulată Formarea poporului român. Autorul ei introducea etnogeneza 160

românilor în contextul mai larg al etnogenezei popoarelor neolatine europene, cu care existau similitudini evidenţiate ştiinţific. Dar progresele cele mai importante din a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost în domeniul arheologiei. Acestea au fost sintetizate de Dumitru Protase în două volume de referinţă: Dovezile epigrafice, numismatice şi arheologice al continuităţii dacice (1966), respectiv Autohtonii în Dacia (1980). Pentru secolele IV-X sub aspectul arheologiei sunt remarcabile lucrările scrise de Dan Gh. Teodor şi Octavian Toropu. Acestea, şi altele, au însemnat începuturile iluminării secolelor întunecate prin intermediul reconstituirii vieţii cotidiene. Istoricii sovietici au admis în majoritatea lor covârşitoare (V. D. Koroliuk, E. A. Rikman, S. A. Tokarev, N. N. Cebocsarov) că slavii care s-au aşezat pe teritoriul carpato-danubian au găsit la venirea lor o populaţie romanizată. d. Teoria celor două popoare romanice Istoriografia sovietică admitea formarea unui popor voloh la nordul Dunării, dar considera că din acesta s-ar fi format poporul român, iar la est de Carpaţi poporul moldovenesc. Acesta ar fi avut un substrat romanic care ar fi fost dominat însă de adstratul slav. e. Alte teorii C. C. Diculescu, în lucrarea sa Die Gepiden (Leipzig-Halle, 1922), considera că gepizii ar fi avut o contribuţie substanţială la etnogeneza românilor. VIII.3.2. Problema germanică Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a fost o lungă perioadă un subiect fierbinte pentru istoriografiile Europei de sud-est, dar şi pentru arheologii şi istoricii germani. Cu privire la apartenenţa etnică au existat păreri contradictorii de-a lungul timpului. Iniţial V. V. Hvoiko, apoi între anii 1948 şi 1958 M. I. Smisko, B. Râbakov şi A. Sîmonovici au susţinut că era o cultură pur slavă. În anul 1956 Joachim Werner o considera o cultură gotică pură, în timp ce, în acelaşi an, M. I. Artamanov credea că ar fi fost o cultură gotică sub influenţă romană, asimilând şi populaţiile locale. La sfârşitul deceniului 6 al secolului XX, M. Tihanova, B. Fedorov, V. Kropotkin, pe de o parte, Radu Vulpe, Gheorghe Diaconu, Ion Mitrea şi Constantin Preda, de altă parte, au adus contribuţii care defineau această cultură ca una eterogenă. Ea era prezentată o creaţie a populaţiilor germanice asociate cu 161

sciţii şi sarmaţii în nordul Mării Negre, cu geto-dacii între Dunăre şi Nistru, cu slavii în Volhînia şi regiunea Niprului Mijlociu. În limba română nu s-au păstrat termeni germanici, deşi aproape trei sferturi de veac populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice a convieţuit cu goţii. VIII.3.3. Problema slavă Slavii sunt ultimul mare val de populaţii migratoare care afectează Europa la sfârşitul antichităţii şi începutul Evului Mediu. Migraţia lor către centrul şi sud-estul Europei a produs dislocări ale populaţiilor locale şi au izolat romanitatea dunăreană de cea din sudul şi vestul Europei. În privinţa originii civilizaţiei slavilor, de-a lungul timpului s-au conturat două orientări generale. Prima, având ca adepţi, printre alţii, pe P. Tretiakov, V. Danilenko, J. Werner şi K. Godlowski, consideră că slavii s-ar fi format în secolele II-V, în bazinul Niprului Superior. Cealaltă orientare, reprezentată prin I. Rusanova şi V. Sedov, consideră ca patrie de origine a slavilor între secolele II î.Hr. (!) şi V d.Hr. bazinele Vistulei şi Oderului, pe baza culturii Przeworsk. În afara celor două orientări generale, există şi unele ipoteze şi păreri privind unele aspecte regionale. În anul 1969, Boris Timoščiuk considera Bucovina un teritoriu slav. În anul 1970, în lucrarea Monumentele arheologice din regiunea Cernăuţi, el considera toate aşezările medievale timpurii din regiunea Cernăuţi ca fiind slave. Mergând pe aceeaşi linie, el a mai scris Slavii din Bucovina de nord în secolele V-IX, apărută în anul 1976. În anii 70, Boris Timoščiuk şi Irina Rusanova atribuiau aşezările de la Kodîn, din secolele V-VIII, în totalitate slavilor, negând orice existenţă a unei populaţii romanice. Boris Timoščiuk şi P. Rusanova, referindu-se la descoperirile de la Kodîn, au afirmat chiar că „tradiţiile locale demonstrează că între cultura de tip Praga (slavă – n.a.) şi cultura tumulilor carpatici există o legătură directă”. Conform acestei logici, cultura slavă veche ar fi o continuare a civilizaţiei dacice (!). Mergând mai departe, V. Baran considera chiar că Bucovina ar fi fost patria de geneză a slavilor. În acelaşi timp, în mod contradictoriu, el constata că „aşezările de pe Nistrul Superior şi de Mijloc se deosebesc vădit de monumentele din Volhînia de Răsărit şi Polonia, dar sunt de nedespărţit de antichităţile de tip Praga de la sud de Carpaţi, de la Dunărea de Mijloc şi Superioară, împreună cu care constituie o mare 162

grupă teritorială”. Nu întâmplător, această grupă teritorială cuprinde populaţia predominant romanică ce a creat culturile arheologice CostişaBotoşana-Hansca, Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, respectiv Bratei-Ţaga. Utilizarea incineraţiei de către triburile slave înainte de creştinare constituie criteriul de bază în diferenţierea cimitirelor lor de cele ale romanicilor, care practicau inhumaţia în formele specifice creştinismului. VIII.4. Continuitate şi/sau discontinuitate: opozabile sau complementare? Polemica cu substrat politic pe tema continuităţii sau discontinuităţii la Dunărea de Jos în mileniul I d.Hr. a divizat istoriografia ţărilor din această regiune, deschizând discuţii fără sfârşit. În acelaşi timp, creşterea în amploare a cercetărilor arheologice a lăsat fără argumente multe dintre teoriile care păreau a avea o puternică fundamentare. Cele două fenomene ale continuităţii şi discontinuităţii sunt complementare. Tiparul potrivit căruia venirea unei noi populaţii înseamnă automat dislocarea bruscă şi totală a celei locale trebuie abandonat. Exemplul cel mai elocvent este cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, unde alături de goţi, prin vestigii arheologice incontestabile, sunt prezenţi geto-dacii şi sarmaţii. Mai mult, în ultimele decenii sunt tot mai multe indicii pentru o prelungire a culturii Militari-Chilia sau carpice în unele regiuni, după începuturile culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, precum şi o prelungire a ultimei până în secolul al V-lea d.Hr. În acelaşi timp, istoric şi arheologic se constată o izolare progresivă a romanităţii orientale dunărene. Într-o primă etapă, romanitatea din Pannonia este dislocată de huni şi apoi de populaţii germanice aşezate în Câmpia Pannoniei (gepizi, avari). Probabil, această populaţie s-a repliat către est şi sud unde exista o masă romanică compactă. Într-o a doua etapă, după prăbuşirea limesului dunărean bizantin în anul 602, slavii aşezaţi în sudul Dunării au dislocat sau asimilat cea mai mare parte a populaţiei romanice din această regiune. Poporul român este urmaşul celei mai mari insule de romanitate orientală. Aceasta s-a concentrat şi compactat înglobând elementele romanice venite în secolele V-VII dinspre Pannonia, dar şi din regiunile sud-dunărene ocupate de slavi. Centrul de formare al poporului român a fost la nordul Dunării, dar aria sa a cuprins şi regiuni de pe malul drept al fluviului. 163

Istoria mileniului I d.Hr. la Dunărea de Jos este o parte a istoriei Europei, nu doar din punct de vedere geografic, ci şi prin impactul asupra istoriei continentului. Coexistenţa unor fenomene de continuitate, discontinuitate şi inovare, datorate mai întâi impactului, apoi sintezelor dintre civilizaţiile antice locale şi cele alogene au dus la naşterea civilizaţiilor Europei medievale. VIII.5. Continuitate şi romanizare; romanici şi români VIII.5.1. Primele contacte cu civilizaţia romană Contactul cu lumea romană nu s-a produs brusc în timpul războaielor din 101-102 şi 105-106. Legiunile romane staţionau pe Dunărea Mijlocie şi de Jos de aproximativ un secol, iar alianţa lui Burebista cu Pompei la mijlocul secolului I î.Hr. a fost la un pas de declanşarea unui război de proporţii de către Caesar împotriva dacilor. Dar contactele între daci şi romani nu trebuie vizualizate doar în termeni politici şi militari. Oricât de tentantă este istoria militară şi politică, în acea perioadă, ca şi azi de altfel, civilizaţiile comunicau prin comerţ, urmat în timp de schimburi culturale. Înaintea influenţelor romane, în teritoriile locuite de geto-daci au pătruns elemente de civilizaţie greacă şi apoi elenistică. Amforele ştampilate şi obiectele de toaletă (dintre care menţionăm oglinzile din bronz) au fost găsite, deloc întâmplător, în centrele administrative şi politice ale Daciei preromane numite uneori dave. Menţionăm aici fie şi numai pe cele de la Popeşti, Piscul Crăsani, Poiana, Bâtca Doamnei, Pecica, Arpaşul de Sus sau Căpâlna. Ele erau pieţe de desfacere care garantau eficienţa comercianţilor ce aduceau produse de import. Faptul că în dava de la Grădiştea aproximativ 10% din totalul ceramicii era de factură elenistică, precum şi explozia imitaţiilor getice după monedele greceşti şi macedonene indică cel puţin dorinţa de a intra într-un circuit economic prosper. Mai mult, descoperirea unor inscripţii în limba greacă la Ocniţa-Buridava, Piscul Crăsani, Căpâlna ori Piatra Craivii arată şi interesul populaţiei locale pentru elemente de cultură şi civilizaţie elenistică. Contactele comerciale între Italia şi nordul Dunării de Jos sunt puse mai ales pe seama expansiunii marelui centru economic de la Aquileea. Geto-dacii importau vase ceramice sau din metal (bronz sau argint), podoabe şi obiecte de toaletă. Moneda romană republicană înlocuieşte pe 164

cea elenistică, precum şi pe cea dacică. Mai mult, din Transilvania, până în sudul Moldovei, sunt imitate nu mai puţin de 70 de tipuri de denari romani. Numărul monedelor romane descoperite pe teritoriul locuit de geto-daci este de peste două ori mai mare decât cel al monedelor greceşti şi elenistice. Ştanţele cu care se băteau în secolul I î.Hr. monede romane din argint la Tilişca (lângă Sibiu) sunt identice cu cele folosite în republica romană. În primul rând, constatăm importuri destinate aristocraţiei locale. Menţionăm aici fragmentele de cămăşi din zale descoperite la Popeşti, Cugir sau Cetăţeni, căţelul de vatră din bronz de la Ocniţa, candelabrele din bronz de la piscul Crăsani şi Tinosu. Nu mai puţin importantă este constatare potrivit căreia în necropola getică de la Ocniţa s-ar fi depus în morminte câte o monedă, aşa-numitul obol al lui Charon, caracteristic lumii romane. În acelaşi timp importurile şi imitaţiile unor produse romane apar şi în aşezări geto-dacice de mai mică importanţă economică, politică ori militară, precum cele de la Sprâncenata, Cătunu şi Grădiştea. VIII.5.2. Continuitatea dacică şi romanizarea în provinciile romane dunărene Preluarea unor antoponime romane de către daci, a început probabil cu elitele acestora, dornice de a-şi păstra măcar parţial statutele economic şi social, dacă pe cele politice şi militare nu mai aveau posibilitatea. Tradiţiile preromane s-au conservat, cum era şi firesc, în primul rând în mediul rural al provinciei. Cel mai elocvent argument în acest sens este continuarea producerii şi folosirii ceramicii dacice modelate cu mâna, care, în afara contextului de epocă romană, este aproape imposibil de diferenţiat de cea din secolele I î.Hr. – I d.Hr. Dar, şi aici, ceramica romană provincială modelată la roată predomină, înlocuind aproape total ceramica dacică modelată la roată. Ceramica romană descoperită în aşezările de la Locusteni şi Slimnic, a fost produsă chiar în aceste aşezări, după cum demonstrează cuptoarele de olari şi materialul ceramic descoperit. Ceramica de tradiţie dacică a fost descoperită nu doar în mediul rural, ci şi în aşezările civile ale castrelor, villae rusticae şi mai rar în oraşe (Romula, Apulum, Tibiscum). În privinţa păstrării hidronimelor, menţionăm faptul că 33 de nume de râuri mari ale Daciei au fost transmise în epocă romană (Alutus, Crisis, Samus, Tibiscus, Marisus). De asemenea, numele unor oraşe precum 165

Apulum, Potaissa, Sarmizegetusa, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Sucidava, Durostorum, Dinogetia, Capidava şi altele sunt, la origine, dacice. Primele recrutări de trupe din rândul dacilor (Ala I Ulpia Dacorum, Cohors I Ulpia Dacorum) au avut loc chiar în timpul domniei lui Traian. Fenomenul a continuat sub succesorii săi. În Britannia, o stelă funerară a unui militar pe nume Decibalus al Cohors I Aelia Dacorum avea reprezentată şi tradiţionala sica dacică. În mod involuntar, poate, unii istorici, chiar români printre ei, au redus problema continuităţii geto-dacilor aflaţi sub stăpânire romană la cei din provincia Dacia. O explicaţie simplă ar putea fi teama de a nu oferi argumente susţinătorilor teoriei imigraţioniste, dacă în studiile lor ar viza şi romanitatea sud-dunăreană. Totuşi, unii dintre ei, plecând de la realităţile politice ale secolului al XIX-lea, au introdus în analiza lor şi teritoriul actual al Dobrogei. De-a lungul istoriei, Dunărea a fost mai mult o graniţă politicomilitară şi nu una între civilizaţii. Ea a devenit o graniţă pentru prima dată militară odată cu apariţia legiunilor şi trupelor auxiliare romane în această regiune. Factorii romanizării în Dacia au fost colonizarea masivă a unor populaţii romanizate, staţionarea trupelor romane, implementarea vieţii romane urbane, a economiei romane monetare, a arhitecturii şi artei romane, a divinităţilor pantheonului roman şi a limbii latine. Romanizarea Daciei trebuie să fi început cu elitele sale politice şi economice. Pe de o parte, acestea îşi pierd independenţa politică şi militară, argument în acest sens fiind dispariţia aşezărilor fortificate şi a fortificaţiilor dacice după primul război daco-roman din 101-102 în zona extracarpatică (Bâtca Doamnei, Răcătău, Poiana), apoi în 105-106 în Dacia intracarpatică (Tilişca, Arpaşul de Sus, Sarmizegetusa). În locul aşezărilor fortificate, după cucerirea unei părţi a Daciei de către romani apar oraşele romane. Aşa cum arăta retorul Aelius Aristides la câteva decenii de la războaiele daco-romane, Imperiul Roman devenise o federaţie de cetăţi libere sub autoritatea împăratului. De asemenea, Aulius Gellius considera oraşele Imperiului drept effigies parvae simulacraque populi Romani. Perioada de maximă întemeiere a oraşelor romane de ambele ranguri, municipia şi colonia, a fost în vremea domniei lui Traian (98-117 d.Hr.). În timp ce fortificaţiile dacice căutau spaţii înguste apărate natural, topografia oraşelor romane indică o preocupare pentru spaţii largi care să asigure eventuala expansiune teritorială a aşezărilor. Drumurile romane 166

construite urmau cu stricteţe văile marilor râuri. De-a lungul lor, pe lângă oraşe se aflau vici şi pagi ori villae rustice, fortificaţii şi aşezările lor civile. Principalul nod rutier al Daciei era Apulum. Un rol însemnat mai jucau Drobeta – la capătul nordic al podului lui Apolodor peste Dunăre. Drumurile către Dacia intracarpatică porneau de la Drobeta, prin Dierna şi Tibiscum, până la Apulum, unde ajungea şi drumul de pe valea Oltului, ce pornea de la Sucidava, trecea prin Romula, Acidava şi StolniceniBuridava. De la Apulum, principalul drum roman era către Potaissa, Napoca şi Porolissum. În afara acestor trasee rutiere erau multe altele de mai mică importanţă, care străbăteau provincia în toate direcţiile. Urbanismul Daciei este similar celui din lumea romană. În centrul oraşului se aflau forum-ul (piaţa), curia, basilica, străzile principale decumanus şi cardo, secundare (decumani şi cardines). În toate marile oraşe ale Daciei au existat adevărate cartiere de locuinţe, legate prin străzi, adesea dispuse în grilă, reţele de aducţiune a apei şi de canalizare. Oraşul mai cuprindea fântâni publice, temple, teatre, amfiteatre etc. Unele edificii aveau coloane decorate cu capiteluri sau chiar mozaicuri, cum a fost cazul la Ulpia Traiana, Apulum şi Romula. Comerţul cu produse romane provinciale sau de import a permis pătrunderea produselor romane în cele mai izolate aşezări rurale, locuite de o populaţie al cărei nivel economic era foarte scăzut în comparaţie cu oraşele ori aşezările civile ale castrelor. Romula-Malva a fost o importantă piaţă de desfacere pentru ulei şi vin, mărturie în acest sens fiind numeroasele amfore întregi sau fragmentare descoperite în acest fost oraş roman. Viaţa spirituală În mediul dacic au dispărut mormintele tumulare ale aristocraţiei, precum şi sanctuarele dacice, cu câteva excepţii. Dar, dacă partea credinţelor organizată la nivel public nu s-a mai manifestat, credinţele şi superstiţiile populare au continuat probabil. O observaţie generală privind credinţele religioase în Imperiul Roman, a fost fenomenul sincretismului religios din Hispania până în Thracia şi Africa de Nord. Unii istorici consideră că Silvanus şi Diana, care cunoşteau o adorare extrem de largă în Dacia, ar ascunde şi divinităţi locale. Un alt aspect, mai clar este descoperirea unor plăcuţe reprezentând Cavalerul Trac. Aproximativ 2/3 dintre ele provin din Dacia (Romula, Apulum, Potaissa, Tibiscum), restul din Moesia Inferior, şi numai 4 din Dalmatia. 167

Viaţa religioasă a provinciei poartă şi ea marca romanităţii cu adaosurile specifice populaţiilor venite din provinciile orientale. Cultul împăratului avea asigurat un loc central, exprimând loialitatea administraţiei provinciale în primul rând faţă de împărat. În mediul urban mai ales, dar şi în apropierea aşezărilor civile ale castrelor, ale vilae-lor rusticae, riturile şi ritualurile romane au fost folosite în cadrul necropolelor. Mormintele puteau fi simple de incineraţie în groapă ori în urnă, dar şi de inhumaţie. Sarcofagele de cărămidă sau piatră cu inscripţii în limba latină descoperite la Romula, Apulum şi în apropierea altor oraşe romane, respectă tradiţiile romane în domeniu. VIII.5.3. Romanitate, romanici, români Istoria romanităţii orientale începe odată cu apariţia provinciei Dacia, continuă cu evoluţia către o populaţie romanică şi apoi a românilor. Abandonarea Daciei a lăsat o populaţie romanizată în afara Imperiului Roman. În mod curios, poate doar logic, goţii nu au pătruns pe teritoriul fostei provincii romane, decât foarte târziu în secolul IV şi doar în estul Transilvaniei şi vestul Munteniei. În restul fostei provincii au fost poate raiduri, dar nu există urme ale aşezării lor. Ceea ce nu este lipsit de importanţă sunt capetele de pod păstrate de Imperiu la nordul Dunării de Jos. Chiar dacă aveau rol defensiv sau doar de pază a liniei Dunării, cele 20 de capete de pod indică prezenţa efectivă a imperiului la nordul fluviului, interesul pe care îl aveau împăraţii romani, apoi bizantini, pentru asigurarea frontierei dunărene. În acest scop au fost întreprinse, ori de câte ori a fost posibil, expediţii de pedepsire împotriva goţilor la nord de Dunăre. În urma unei victorii importante în anul 332 d.Hr., goţii aşezaţi în Muntenia şi Moldova încheie pace cu Imperiul Bizantin. Prin foedus-ul încheiat ei se obligau să apere graniţele Imperiului de alţi năvălitori, de fapt tot din cadrul populaţiilor germanice. Se pare că teritoriul acestor goţi federaţi era delimitat de valul de pământ numit Brazda lui Novac de Nord, care delimita pe la nord Câmpia Română. În fond, aceste acţiuni sunt doar o continuare a acţiunilor iniţiate încă de Aelius Catus şi Plautius Aelianus în secolul I d.Hr. la nordul Dunării de Jos. Controlul militar roman s-a exercitat din castrele de pe limes alutanus (apoi transalutanus) şi cel danubian în secolele II-III. O politică similară a fost aplicată şi la alte graniţe sensibile ale Imperiului Roman. Astfel, în Historia Augusta (Vita Probii, 13), se relatează despre acţiunea de recuperare a provinciilor romane Gallia şi Germania, dar şi de 168

formare a unei zone tampon în faţa limesului prin metode de forţă militară sau prin relaţii clientelare, acolo unde era posibil. Pentru perioada din jurul anilor 300, în Dobrogea şi pe teritoriul fostei provincii Dacia au fost descoperite 94, respectiv 456 de aşezări şi necropole, în Muntenia au fost identificate peste 100, în Moldova peste 400, iar în Crişana şi Maramureş peste 100. Aceste date sunt similare celor, epoca stăpânirii romane la nordul Dunării de Jos, indicând o continuare de locuire de aceeaşi intensitate a regiunii de la Dunărea de Jos, după retragerea administraţiei romane din Dacia. Prima observaţie privind habitatul de după retragerea trupelor şi administraţiei romane din Dacia se remarcă o restrângere considerabilă a vieţii urbane, paralel cu continuarea vieţii populaţiei locale romanizate în mediul rural. Restrângerea vieţii urbane în Dacia indică faptul că pe lângă armata şi administraţia romană, o parte a populaţiei urbane ale cărei interese majore erau legate de autoritatea romană, s-a retras şi ea în sudul Dunării. În Dobrogea situaţia a fost complet diferită. Acest teritoriu a fost sub directă administrare romană, apoi bizantină, din anul 46 d.Hr. până în secolul al VII-lea. În secolele IV-VI, la Histria, Tropaeum Traiani şi Dinogeţia se constată o susţinută activitate de construcţie bazată pe o economie prosperă, la adăpostul oferit de trupele bizantine de pe linia Dunării. În timpul împăratului Iustinian, la mijlocul secolului al VI-lea, autoritatea romană efectivă a revenit în unele regiuni de la nordul Dunării de Jos. Fortificaţiile nord-dunărene au fost refăcute, iar controlul bizantin s-a reinstalat în regiunile din apropierea acestora. În secolele IV-VI se constată o evoluţie a romanităţii dunărene, care a înglobat şi unele influenţe ale populaţiilor migratoare cu care a intrat în contact. Romanizarea populaţiei din afara graniţelor fostei provincii Dacia este încă puţin cunoscută. Cu toate acestea, indicii în acest sens există. Ele indică menţinerea de către Imperiul Bizantin a unor capete de pod la nordul Dunării, chiar revenirea efectivă a acestuia în perioada lui Constantin şi apoi Iustinian. Amprenta bizantină este atât de puternică încât unii istorici au numit-o o cultură romano-bizantină. La graniţa dintre secolele VI şi VII şi în secolul al VII-lea se constată un regres în domeniul vieţii materiale datorat aportului unor grupuri de slavi care s-au aşezat în regiune. În acelaşi timp, trecerea în masă a slavilor în sudul Dunării după căderea limesului dunărean în 602, a permis populaţiei locale să asimilize resturile noilor veniţi şi să dezvolte 169

o cultură materială şi spirituală din ce în ce mai uniformă. Începând cu secolul VIII, cultura Dridu este expresia acestei uniformizări a culturii materiale şi spirituale a populaţiei predominant româneşti de la Dunărea de Jos. Bibliografie selectivă *** Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, Protase, D., Suceveanu, A., (coord). Bârzu, L., Brezeanu, S., Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991. Bârzu, Ligia, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979. Branga, Urbanismul Daciei romane, Timişoara, 1980. Brătianu, Gh. I., O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1988 (reeditare). Fisher, I., Latina dunăreană, Bucureşti, 1985. Protase, D., Autohtonii în Dacia, Cluj, 1980. Russu, Ioan I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981. Stoicescu, N., Hurdubeţiu, I., Continuitatea daco-romanilor în istoriografia română şi străină, Bucureşti, 1984. Teodor, D. Gh., Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981. Vârlan, C., Cultura materială şi ocupaţiile populaţiilor locale din Basarabia în secolele VIII-XI, în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, 3, Chişinău, 2002, p. 30-38. Zugravu, N., Istoria romanităţii nord-dunărene (sec. II-VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994.

Abrevieri bibliografice ACMIT – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia pentru Transilvania, Cluj, 1-4, 1926-1938. ActaMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca. ActaMP – Acta Musei Porolissensis, Zalău. Aluta – Aluta. Muzeul de Istorie Sf. Gheorghe. AISC – Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj, 1-5, 1928-1949. AnBan – Analele Banatului, Timişoara. AO (SN) – Arhivele Olteniei, Craiova, 1-19, 1920-1939; Serie Nouă, 1, 1981şi următoarele. Apulum – Apulum. Buletinul Muzeului regional Alba Iulia. 170

Banatica – Banatica. Muzeul judeţean de Istorie Reşita. Crisia – Crisia. Buletinul Muzeului "Ţării Crişurilor", Oradea. Carpica – Carpica. Muzeul judeţean Bacău. CA – Cercetări arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti. CAB – Cercetări arheologice în Bucureşti. Muzeul de Istorie (şi Artă) al Oraşului Bucureşti. Cronica – Cronica cercetărilor arheologice, Bucureşti. Cumidava – Cumidava. Buletinul Muzeului de Istorie Braşov. Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1-12, 1924-1948. Dacia, NS – Dacia. Revue d'archéologie et histoire ancienne, Nouvelle série, Bucureşti, 1, 1957 şi următoarele. Drobeta – Drobeta. Muzeul Regiunii Porţile de Fier, Turnu Severin. Ephemeris Napocensis – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca. FI – File de istorie. Muzeul judeţean de Istorie Bistriţa-Năsăud. IDR – Inscripţiile Daciei romane, Bucureşti, I, 1975. Litua – Litua. Muzeul judeţean de Istorie Gorj. Marisia – Marisia. Muzeul judeţean de Istorie Mureş. Materiale – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti. MemAnt – Memoria Antiquitatis. Muzeul judeţean de Istorie Piatra Neamţ. OlteniaStCom – Oltenia. Studii şi comunicări, Craiova. Peuce – Peuce. Studii şi comunicări. Muzeul judeţean (Institutul de Studii Eco-Muzeale) Tulcea. Pontice (a) – Pontice (a). Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa. Potaissa – Potaissa. Studii şi comunicări, Turda. RCRFActa – Rei Cretariae Romanae Fautores Acta, Abingdon. RESEE – Revue de l’Etudes Sud-Est Europene, Bucureşti. RI – Revista istorică, Bucureşti. RevMuz – Revista muzeelor, Bucureşti. RRH – Revue romaine d'histoire, Bucureşti. RevŞtiinţifică – Revista Ştiinţifică, Bucureşti. Sargetia – Sargetia. Buletinul Muzeului judeţean Hunedoara. SlovArch – Slovenska Archeologia, Bratislava. SCIV (A) – Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti. StComCaransebeş – Studii şi comunicări de istorie, Caransebeş. SIB – Studii de Istorie a Banatului, Timişoara. SMMIM – Studii şi materiale de muzeografie şi Istorie militară, Bucureşti. Thraco-Dacica – Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie, Bucureşti. Tibiscum – Tibiscum. Revista Muzeului judeţean de Istorie Timiş, Timişoara. 171

Lista localităţilor menţionate în text Abrevieri j. – judeţ neid. – neidentificată arheologic reg. – regiune Rep. – Republica Abrittus, Bulgaria Acidava, Enoşeşti-Piatra Olt, j. Olt Aegissus, Tulcea, j. Tulcea Aiud, j. Alba Alcedar, Rep. Moldova Alexandria, j. Teleorman Alexandru Odobescu, j. Călăraşi Aliobrix, Ucraina Apa, j. Satu Mare Apahida, j. Cluj Apsonus, reg. Caucaz) Apulum-Alba Iulia, j. Alba Aquileea, Italia Arad-Ceala, j. Arad Arad-Cicir, j. Arad Arad-Gai, j. Arad Arad-Micălaca, j. Arad Archiud, j. Bistriţa-Năsăud Arpaşu de Sus, j. Sibiu Aţel, j. Sibiu Băleni-Români, j. Dâmboviţa Băiceni, j. Botoşani Balta Verde, j. Dolj Bălteni, j. Dâmboviţa Bandul de Câmpie-Mureş, j. Mureş Băniţa, j. Hunedoara Barboşi, j. Galaţi Bârlad-Valea Seacă, j. Vaslui Bârlogu, j. Vâlcea Basarabi-Murtfatlar, j. Constanţa Beregsurany, Ungaria Bernasovska, Ucraina Bicsad, j. Covasna Bicsadul Oltului, j. Covasna Biertan, j. Sibiu Biharea, j. Bihor 172

Biled, j. Timiş Blandiana, j. Alba Blazice, Slovacia Blidaru, Hunedoara Boarta, j. Sibiu Bogatoe, Ucraina Bogdanovce, j. Cluj Boineşti, j. Satu Mare Bologa, j. Cluj Bolotnoe, Ucraina Botoşana, j. Suceava Botoşani, j. Botoşani Botoşani-Dealul Cărămidăriei, j. Botoşani Brad, j. Bacău Bragadiru, j. Ilfov Brâncoveneşti, j. Mureş Bratei, j. Sibiu Bratovo, Bulgaria Brigetio, Ungaria Buceag, j. Tulcea Bucov, j. Prahova Budeşti, j. Călăraşi Budureasca, j. Prahova Ocniţa-Buridava, j. Vâlcea Stolniceni-Buridava, j. Vâlcea Butnăreşti, j. Neamţ Calbor, j. Braşov Calfa, Rep. Moldova Călineşti, j. Maramureş Callatis-Mangalia, j. Constanţa Cândeşti, j. Buzău Cândeşti-Vaslui, j. Vaslui Căpâlna, j. Alba Caraibil, j. Tulcea Cârlomăneşti, j. Buzău

Căscioarele, j. Giurgiu Căşei, j. Cluj Caşolţ, j. Sibiu Căţelu Nou, Bucureşti Ceheţel, j. Harghita Cejkov, Slovacia Celei, Olt Cernatu, j. Braşov Cerneahov, Ucraina Cernele, j. Dolj Cetăţeni, j. Argeş Charax (Crimeea), Ucraina Chilia, j. Olt Chinteni, j. Cluj Chirnogi, j. Călăraşi Cinciş, j. Hunedoara Ciolăneştii din Deal, j. Teleorman Cipău, j. Mureş Cireşanu, j. Prahova Cireşu, j. Mehedinţi Cuciulata, j. Braşov Cizikov, Ucraina Cluj-Mănăştur, j. Cluj Cociuba Mare, j. Bihor Codân, Rep. Moldova Coloneşti-Mărunţei, j. Olt Comani, j. Olt Conceşti, j. Botoşani Copa, j. Alba Corlate, j. Dolj Corund, j. Harghita Coşna, j. Suceava Coşoveni, j. Dolj Costeşti, j. Hunedoara Costeşti-Cetăţuie, j. Hunedoara Costeşti-Moldova, Rep. Moldova Costişa, j. Suceava Costişa-Mănoaia, j. Suceava Covăsint, j. Arad Crăciuneşti, j. Maramureş Crângaşi, Bucureşti Crăsani, j. Ialomiţa Cristeşti, j. Mureş Cucorăni, j. Botoşani

Dăbâca, j. Cluj Dănceni, Rep. Moldova Daphne, neid., pe malul stâng al Dunării Dărmăneşti, j. Neamţ Davideni, j. Neamţ Dealu Strâmb, j. Hunedoara Dedrad, j. Mureş Desa, j. Dolj Deva, j. Hunedoara Dierna, Orşova, j. Mehedinţi Dinogetia, Garvăn, j. Tulcea Djakovo, Bulgaria Doboşeni, j. Covasna Dodeşti, j. Vaslui Dorobanţ, j. Iaşi Dorolţ, j. Satu Mare Dosul Vârtoapelor, j. Alba Drăgăneşti-Olt, j. Olt Drajna de Sus, j. Prahova Drasan, Serbia Dridu, j. Ialomiţa Drobeta-Turnu Severin, j. Mehedinţi Dulceanca, j. Teleorman Dumbrava, j. Iaşi Dumbrăveni, j. Sibiu Dumeştii Vechi, j. Iaşi Durostorum, Ostrov, j. Călăraşi Enisala, j. Tulcea Etulia, Rep. Moldova Fântânele, j. Constanţa Fântânele-Vaslui, j. Vaslui Fărcaşele, j. Olt Felnac, j. Arad Feţele Albe, J. Hunedoara Filipeştii de Pădure, j. Prahova Fizeş, j. Caraş Severin Fundătura, j. Cluj Fundeni, Bucureşti Gavadineşti, j. Argeş Germisara, j. Caraş Severin Ghelniţa, j. Covasna Ghenci, j. satu Mare Gherăseni, j. Buzău 173

Gilău, j. Cluj Giurtelec, j. Sălaj Glăvăneştii Vechi, j. Bacău Gornea, j. Caraş Severin Govora, j. Vâlcea Grădinari, j. Caraş Severin Grădiştea, j. Brăila Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, j. Hunedoara Gropeni, j. Brăila Gropşani, j. Dolj Gruiu Dării, j. Gorj Gura Nişcovului, j. Buzău Guşteriţa, j. Sibiu Halmyris, Murighiol, j. Tulcea Hansca, Rep. Moldova Hinova, j. Mehedinţi Histria, j. Constanţa Horea, j. Constanţa Hotărani, j. Olt Hotin, Ucraina Hotniţa, Bulgaria Hucea, Rep. Moldova Iaşi-Nicolina, j. Iaşi Ighiu, j. Alba Ionăşeni, j. Botoşani Ioneşti, j. Vâlcea Ipoteşti, j. Olt Izbiceni, j. Olt Izvoare-Bahna, j. Neamţ Izvoru, j. Călăraşi Izvorul Rece, j. Dolj Jitomir, Ucraina Kalnik, Ucraina Karatas, Serbia Kljucarski, Ucraina Kodîn, Rep. Moldova Kolokonin, Ucraina Komarovo, Ucraina Korbovo, Serbia Korciak, Ucraina Largu, j. Buzău Lazu, j. Constanţa Lazuri, j. satu Mare 174

Lechinţa de Mureş, j. Mureş Lederata, Serbia Lipia-Maidan, j. Ilfov Lipiţa, Ucraina Liskovo, Ucraina Liubcova, Ucraina Locusteni, j. Dolj Lozna-Străteni, j. Botoşani Lucaşevska, Ucraina Luzanska, Ucraina Măgura Jilavei, j. Ilfov Măgurele, j. Ilfov Majdanek, Polonia Mălăeşti, j. Prahova Malaja Kopanja, Ucraina Malye Ratkovce, Ucraina Mănerău, j. Hunedoara Mătăsaru, j. Dâmboviţa Medieşu Aurit, j. Satu Mare Mehadia, j. Caraş Severin Meleia, j. Hunedoara Mesteacăn, j. Hunedoara Micia, Veţel, j. Hunedoara Micoşlaca, j. Alba Militari, Bucureşti Mircea Vodă, Constanţa Moigrad, j. Sălaj Moldova Nouă, j. Caraş Severin Moldoveneşti, j. Cluj Moldoveni-Gabăra, j. Neamţ Moreşti, j. Mureş Moroda, j. Arad Movileni, j. Galaţi Mugeni, j. Hunedoara Nagorno, Rep. Moldova Nalbant, j. Tulcea Napoca, Cluj, j. Cluj Nezvisko, Ucraina Nicopolis ad Istrum, Bulgaria Niculiţel, j. Tulcea Noşlac, j. Alba Novae, Bulgaria Noviodunum, Isaccea, j. Tulcea Obârşeni, j. Vaslui

Obârşia, j. Hunedoara Obreja, j. Alba Obroceni, j. Iaşi Ocna Sibiului, j. Sibiu Ocniţa-Buridava, j. Vâlcea Oescus, Bulgaria Oinac, j. Giurgiu Olteni, j. Teleorman Olteniţa-Coada Malului, j. Călăraşi Oradea, j. Bihor Orlea, j. Olt Orşova, j. Mehedinţi Ostriveţ, Ucraina Ostrovany, Slovacia Ostrovu Mare, j. Mehedinţi Ostrovul Banului, j. Mehedinţi Ostrovul Şimian, j. Mehedinţi Păcuiul lui Soare, j. Călăraşi Padea, j. Dolj Pădureni, j. Bacău Palanka, Rep. Moldova Palodi-Komarovcy, Ucraina Panic, j. Sălaj Paracin, Serbia Păuleasca, j. Teleorman Pavlikeni, Bulgaria Pecica, j. Arad Peder, Ucraina Penkovka, Ucraina Peteni, j. Covasna Petra, reg. Caucaz Phasis, reg. Caucaz Piatra Craivii, j. Hunedoara Piatra Neamţ-Lutărie, j. Neamţ Piatra Roşie, j. Hunedoara Pietroasele, j. Buzău Platoneşti, j. Ialomiţa Podvinogradovo, Ucraina Pogoreşti, j. Botoşani Pohorniceni, Rep. Moldova Poian, j. Covasna Poiana-Tecuci, j. Vaslui Poiana-Dulceşti, j. Neamţ Poieneşti, j. Vaslui

Poieni, j. Sălaj Pojejena, j. carş Severin Ponorâci, j. Hunedoara Popeşti, j. Giurgiu Porolissum, Moigrad, j. Sălaj Porumbenii Mici, j. Harghita Potaissa, Turda, j. Cluj Korceak, Ucraina Presov, Ucraina Przeworsk, Polonia Pustiosu, j. Hunedoara Răcari, j. Dolj Răcătău, j. Bacău Radu Vodă, Bucureşti Răhău, j. Alba Râpa, j. Gorj Râşnov, j. Braşov Raşova, j. Constanţa Ratiaria, Bulgaria Râureni, j. Vâlcea Recidiva, Bulgaria Remetea Mare, j. Timiş Remezehcy, Ucraina Romula, Reşca, j. Olt Roşia, j. Sibiu Roşiori de Vede, j. Teleorman Rudele, j. Hunedoara Ruşi, j. Sibiu Săbăoani, j. Neamţ Şabo, Rep. Moldova Salonta, j. Bihor Sânpetru German, j. Arad Sâncrăieni, j. Harghita Sânnicolau Mare, j. Timiş Sântana de Mureş, j. Mureş Sântana-Arad, j. Arad Sărata-Monteoru, j. Buzău Sarmizegetusa, Grădiştea Muncelului, j. Hunedoara Săvârşin, j. Arad Şcheia-Suceava, j. Suceava Scorniceşti, j. Olt Sebastovce, Ucraina Secuieni, j. Bacău 175

Şeica Mică, j. Sibiu Şeitin, j. Arad Selişte-Orhei, Rep. Moldova Şercaia, j. Braşov Sf. Gheorghe, j. Covasna Sf. Gheorghe-Bedehaza, j. Covasna Sighişoara, j. Mureş Şimand, j. Arad Şimleul Silvaniei, j. Sălaj Simoneşti, j. Harghita Sirmium, Sremska Mitrovica, Serbia Şirna, j. Prahova Slatina, j. Olt Slăveni, j. Olt Slimnic, j. Sibiu Smeieni, j. Buzău Snagov, j. Ilfov Soc, Rep. Moldova Socetu, j. Teleorman Socodor, j. Arad Sokodol-Cernăuţi, Ucraina Soloncy-Ujgorod, Ucraina Solotvina, Ucraina Someşeni, j. Cluj Soporu de Câmpie, j. Cluj Spahii, j. Gorj Spanţov, j. Călăraşi Sprâncenata, j. Olt Ştefăneşti, j. Ialomiţa Straja, j. Constanţa Străuleşti, Bucureşti Sub Cununi, j. Hunedoara Suceava-Şipot, j. Suceava Sucidava, Celei, j. Olt Sultana, j. Călăraşi Şura Mică, j. Sibiu Surcea, j. Covasna Şviniţa, j. Caraş Severin Ţaga, j. Cluj Tâmpu, j. Hunedoara Tânganu, j. Ilfov Târgşor, j. Prahova 176

Tărian, j. Bihor Tăşad, j. Bihor Teceu, j. Maramureş Tei, Bucureşti Teleac, j. Alba Teliţa, j. Tulcea Teremţî, Ucraina Tibiscum, Jupa, j. Caraş Severin Ţifeşti, j. Iaşi Tifun, j. Caraş Severin Tilişca, j. Sibiu Timişoara-Fratelia, j. Timiş Tinosu, j. Prahova Tomis, Constanţa, j. Constanţa Traian, j. Teleorman Troesmis, Igliţa, j. Tulcea Tropaeum Traiani, Adamclisi, j. Constanţa Truşeşti, j. Botoşani Turburea, j. Gorj Tyras, Ucraina Udeni, j. Teleorman Vădaş, j. Mureş Valea lui Mihai, j. Bihor Văleni, j. Vaslui Vârful lui Hulpe, j. Hunedoara Vârtopu, j. Gorj Vasilaţi, j. Călăraşi Velesnica, Serbia Viminacium, Serbia Vităneşti, j. Teleorman Vlădiceasca, j. Ilfov Vlădila, j. Olt Vodenica, Ucraina Vodnyky, Ucraina Volhînia, Ucraina Vovceanskoe, Ucraina Vrsac, Serbia Westerndorf, Germania Zalău-Valea Mâţei, j. Sălaj Zemplin, Slovacia Zlatna, j. Alba