1.subiectul Dreptului de Proprietate (I) [PDF]

Zitiervorschau

Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică 1 (I)

Pr.Conf.univ.dr. Irimie Marga, Ortodoxă

Facultatea de Teologie

Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică a fost spectru foarte larg, între teologie

şi

dreptul civil. E uşor de dedus

preponderent teologic, iar juriştii au privit-o dintr-o opinii ar fi incompatibile, găsit soluţii

totuşi

istoria

bisericească

perspectivă

că

abordată, încă

Şaguna"

Sibiu

de la începuturi, cu

oamenii Bisericii au tratat problema

preponderent

arată că, şi

ne

„Sf. Andrei

în

situaţiile

legală.

Aparent cele două

cele mai tensionate, s-au

pline de înţelepciune.

În privinţa confruntărilor, Biserica are o experienţă foarte bogată, chiar dacă nu întotdeauna pozitivă,

dar care a adus teologiei mari progrese. De exemplu, din confruntarea

filosofia pagână, teologia a cunoscut o La fel s-a întâmplat mai mult pe cuvânt

şi

pe

dar cu toate acestea, cele beneficii mutuale. dumnezeiască şi

Aşa

legea

şi

evoluţie fascinantă,

cu disputa dintre teologie

credinţă,

în timp ce dreptul

două situaţii

s-a

născut

şi

învăţăturii

revelate cu

din care au câştigat ambele părţi. dreptul de stat. De pildă, teologia pune accent

stăruie

preponderent pe actul scris

şi

pe

dovadă,

nu sunt deloc ireconciliabile, ci ele se pot completa reciproc cu

canonul, ca o realitate

pozitivă omenească.

intermediară

între Legea cea

Astfel canonul este actul scris, dar care se

Nouă

bazează

pe

Cuvântul viu, ţine cont de dovezi, cere chiar dovezi, dar se fundamentează pe credinţă. Un alt exemplu concludent este legat de noţiunea de „persoană". În învăţătura creştină persoana defineşte fiinţa umană purtătoare

1

persoană

a chipului lui Dumnezeu (în greceşte „ipostas"), dar în limbajul juridic

noţiunea

de

se referă atât la om (persoana fizică), cât şi la un grup organizat de oameni sau la o

instituţie

(persoana juridică). Aparent cele

ca atare,

fără

a le pune în

opziţie,

două

viziuni par contradictorii,

folosin limbajul potrivit contextului

şi

şi totuşi

Biserica le-a acceptat

partenerului de dialog. Atunci

Conferinţă susţinută la Simpozionul internaţional de drept bisericesc de la Centrul social-pastoral „Sîanta Cruce" de la Mănăstirea

Caraiman, din 16-17 noiembrie 2014, şi publicată în vol. ,,Bunurile Bisericii: ieri Editura Basilica, Bucureşti 2016, p. 155-168.

1

şi

azi", coord. Lect.univ.dr.

Georgică Grigoriţă,

când s-a adresat credincioşilor a vorbit în limbajul înţeles şi acceptat de ei, dar atunci când s-a adresat statului a vorbit cu terminologia acceptată de stat. În acest sens s-a tratat şi problema subiectului dreptului de proprietate bisericească, fie din perpectivă teologică, fie din perpectivă juridică, fie din ambele perspective, în ansamblu abordările neavând un caracter unitar. Din acest motiv problema în cauză a rămas mereu actuală, până astăzi. Cel care a abordat această problemă, pentru prima dată în Biserica noastră, a fost Profesorul universitar Dr. Iorgu D. Ivan, în renumita sa teză de doctorat în Teologie, cu titlul „Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică" (Bucureşti 193 7, reeditată la Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti 2014; citatele următoare vor fi luate din ultima ediţie). Prestigiosul profesor a şi afirmat că subiectul proprietăţii bisericeşti „a format chiar una din cele mai delicate chestiuni, în legătură cu proprietatea bisericească" (p.141 ). Tendinţa majorităţii teologilor a fost aceea de a prezenta o viziune unitară şi general valabilă în privinţa subiectului dreptului de proprietate bisericească. Adevărul este că o astfel de viziune unitară este imposibilă, pentru că statul şi-a schimbat mereu viziunea juridică - lucru firesc într-o societate schimbătoare din punct de vedere politico-juridic - chiar dacă teologia a rămas mereu aceeaşi (deşi şi teologia a avut fluctuaţiile ei odată cu apariţia divizării Bisericii celei una). Analizând sfintele canoane se poate constata uşor că ele nu prevăd nimic în privinţa subiectului dreptului de proprietate bisericească, ci doar principiul clar şi constant: episcopul locului este administratorul transparent al averii bisericeşti, indiferent cine este subiectul dreptului de proprietate bisericească, în acord însă cu comunitatea bisericească, faţă de care răspunde de corectitudinea actelor sale (a se vedea canoanele 41 apostolic, 24 şi 25 Antiohia). Astfel, privind în istorie, subiectul dreptului de proprietate bisericească a variat în funcţie de perioadă şi de apartenenţa confesională. Prof. Iorgu Ivan enumeră toate aceste variante, căutând să arate temeinicia sau netemeinicia lor. Chiar dacă Prof. Iorgu Ivan apără ca valabilă doar una dintre ele, totuşi se poate constata că fiecare variantă are un sâmbure de adevăr, în funcţie de perspectiva din care este privită, respectiv preponderent juridic sau preponderent teologic. Dar să analizăm în concret aceste variante: I .Prima variantă este aceea care susţine că subiectul dreptului de proprietate bisericească este numai Biserica universală. Apărătorii acestei opinii au fost preponderent canonişti catolici. Unul dintre aceştia este Prof. Fr. H. Vering care „admite că fiecare instituţie bisericească se prezintă, în afară, ca 2

subiect al bunurilor bisericeşti, dar ramură particulară

să

fie

şi

acest subiect nu este independent. Bunurile bisericeşti

a averii totale a Bisericii, un fel de peculium profecticium, iar Şi după

Biserica în totalitatea ei. trebuie

că

subiectul

formează

proprietară

o

este

cum Biserica este una prin unitatea scopului pe care îl urmăreşte, unul

proprietăţii bisericeşti,

care nu poate fi

folosită

acelaşi

decât în

singur scop al

Bisericii" (Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p.143-144). În sprijinul acestei teorii se aduc edictele lui Constantin şi Licinius din anul 312 şi edictul de la vorbeşte

Milan din anul 313, unde se

de „corpus christianorum, id est ecclesiarum", care ar fi subiectul

proprietăţii bisericeşti. Prin „corpul (trupul) creştinilor" ei înţeleg Biserica universală. În acelaşi timp, canoniştii amintiţi

ale dreptului de proprietate relativă.

Aceste

existenţa

recunosc

sub-unităţi

unei

bisericească,

independenţe

a unor unităţi

bisericeşti

din cadrul Bisericii universale, dar

(episcopii, parohii,

mânăstiri, instituţii

proprietate asupra bunurilor lor, dar le administrau numai în

restrânse, ca subiecte

această independenţă

sociale bisericeşti

concordanţă

ş.a.)

este

aveau drept de

cu Biserica universală, ca

şi

cum acestea ar fi părţi din averea unitară a întregii Biserici. Prof. Iorgu Ivan respinge, pe concepţia universalistă papală,

decât Biserica

Catolică,

totuşi

teologică

asupra

răsfrânge

dreptate,

această

teorie care se

potriveşte

unde singurul subiect al dreptului de proprietate

în frunte cu papa ca deplin administrator. Chiar

locale sau particulare, se

bună

dacă

bisericească

se

acestea sunt sufocate de centralismul papal. Aici se concepţiei

juridice, încercând

să impună

foarte bine cu

vorbeşte

observă

nu poate fi de Biserici

cum viziunea

pe plan patrimonial,

învăţătura

susţinând că

autonomia

centralistă catolică.

Prof. Iorgu Ivan Bisericilor locale

dă

arată

incorectitudinea acestui centralism în plan juridic,

acestora dreptul de a fi subiecte ale proprietăţii bisericeşti, inclusiv în cazul tuturor

aşezămintelor sociale (spitale, azile, orfelinate, şcoli etc.). In concluzie Prof. Iorgu Ivan notează: ,,În

Biserica de

Răsăriteană, după legislaţia bisericească şi legislaţia greco-romană,

mânăstiri şi

toate aceste instituţii,

alături

Biserici locale, sunt subiecte ale dreptului de proprietate, independente, spre deosebire de

concepţia

Bisericii romano-catolice,

bunurilor

bisericeşti,

după

care Biserica

Bisericile particulare

şi

celelalte

centrală singură

este

instituţii bisericeşti

proprietară

a tuturor

fiind simple membre

uzufructuare" (Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p.158-159). Totuşi,

devine

falsă

privind în ansamblu, nu putem spune

atunci când este

dusă

că această

teorie este cu totul

la extrem, respectiv fie la un centralism care

3

falsă. Această

sufocă

teorie

Bisericile locale

(catolicism), fie la un separatism al Bisericilor locale, care

fărâmiţează

sau pierde aspectul unitar al

Bisericii (protestantism). Adevărul

este undeva la mijloc, nici centralism, nici separatism, ci o autonomie locală specifică

Bisericii Ortodoxe (vezi

concepţia organică

a Sf. Mitropolit Andrei bisericească,

dreptul de a fi subiect al dreptului de proprietate numai în unitate administrări Dacă locală,

şi

averea

bisericească

ar avea ca subiect al

bisericească

ar avea ca subiect al

In concluzie, opinia

că

Bisericii locale

dar care se poate exercita transparent

prin el cu Biserica toată - ca garant al

s-ar

fărâmiţa şi

proprietăţii

proprietăţii,

adevăratei

că

în mod cu totul independent, Biserica şi

s-ar administra egoist,

numai Biserica

universală,

atunci Biserica locală şi-ar pierde „existenţa" juridică şi, totodată,

universală,

lasă

care

a averii bisericeşti.

atunci averea

bisericească

şi

în acord cu episcopul locului -

Şaguna),

dacă

sau cea ierarhic

ataşamentul

subiectul dreptului de proprietate

invers,

averea

superioară,

pentru bunurile ei.

bisericească

este numai Biserica

sau Biserica în totalitatea ei, este o opinie greşită, dar care are o parte de adevăr în ea, anume

prin dreptul de proprietate

bisericească locală

nu trebuie

să

pierdem dimensiunea

universală

a

Bisericii. 2. Cea de-a doua opinie

susţine că

subiectul dreptului de proprietate

Dumnezeu, sau numai Iisus Hristos, sau un înger, sau un sfânt. teoria lui „consecratio" în Biserica păgână (adică

că

creştină,

sau al lui „dedicatio" din lumea

dreptul roman se puteau atribui zeilor, prin actul

dedicării,

acest fapt este imposibil, întrucât Dumnezeu este Fiinţa absolută, deplin

subterfugiul

că

calităţi şi responsabilităţi,

diferite

inclusiv capacitatea de a

oameni, nu pot fi

după

să

proprietăţi,

După învăţătura

spirituală,

de aceea Lui

ca unor persoane fizice materiale. Unii teologi au recurs la

Dumnezeu poate fi proprietar al bunurilor bisericeşti prin intermediul

calităţi omeneşti,

aşa

sfinţire),

însuşi

acestei teorii au plecat de la

zeii erau percepuţi ca persoane fizice, cu existenţă materială ca şi a oamenilor.

nu i se pot atribui

ar trebui

(adică actul de

ar fi

actul de trecere a unor bunuri în proprietatea zeilor).

Intr-adevăr, după

pentru

creştină

Susţinătorii

bisericească

deţine proprietăţi bisericeşti.

Dar

sfinţii,

sfinţilor,

care au

dacă

au fost

chiar

moarte subiecte ale dreptului de proprietate bisericească. Potrivit legislaţiei civile

existe unele dispoziţii testamentare sau alte acte juridice ca expresii ale voinţei lor, ori despre

ceva nu poate fi vorba în cazul sfinţilor. Totuşi,

teologic vorbind,

această

opinie

pleacă

de la un

adevăr că

autenticul proprietar, în sensul

spiritual iar nu juridic al cuvântului, este numai Dumnezeu (I Cor. 1O, 26). Însuşi termenul de 4

„proprietate"

derivă

cu care merge la

de la cuvântul „propriu", ori omului nu-i este propriu nimic, în

judecată.

De aceea

Dumnezeu Creatorul, fapt care

adevăratul şi

arată că şi

proprietate bisericească, nu este în totalitate

afară

deplinul „proprietar" al întregii

de faptele lui

creaţii

este numai

cea de-a doua opinie cu privire la subiectul dreptului de eronată,

ci are

şi

ea un sâmbure de adevăr.

Bibliografie selectivă: Andrei

Şaguna,

Compendiu de Drept canonic, Sibiu 1868;

I.S. Berdnicov, Curs de Drept bisericesc, Bucureşti 1892; Veniamin Pocitan, Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti 1898; Dumitru Boroianu, Dreptul bisericesc, 2 vol.,

Iaşi

1899;

Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, Bucureşti 1915; Valeriu Moldovan, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj 1930; Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole.

Situaţia

lor juridică şi canonică,

Bucureşti

1937, reeditată la Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti 2014; Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu 1939; Liviu Stan, Biserica şi Dreptul. Studii de Drept Canonic Ortodox, 6 vol., Sibiu 2010-2015; Petre Gheorghiu, Drept canonic, Bucureşti 1942; Valerian Şesan, Curs de Drept bisericesc universal, Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox,

Cernăuţi

1942;

legislaţie şi administraţie bisericească,

2 vol., Bucureşti 1990;

Peter L'Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Ed.Gnosis, Bucureşti 2000; Vlasios Phidas, Droit canon, Chambesy, Geneve 1998 (Ed.Trinitas,

Iaşi

2008);

Richard Potz, Eva Synek, Orthodoxes Kirchenrecht, Verlag Plochl, Freistadt 2014; Mircea Florin Cricovean, Proprietatea în gândirea patristică, Arhiepiscopia Timişoarei, 2005; Liviu-Marius Harosa, Bunurile temporale ale Bisericii. Regimul juridic al bunurilor aparţinând Bisericii, EdituraUniversul Juridic, Bucureşti 2011; Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008;

5

şi

de