Dimitrie Gusti [PDF]

Zitiervorschau

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955), a fost un filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 - 1946), ministru al învățământului între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Este fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. D. Gusti rezumă sistemul său sociologic la câteva enunţuri: •

Societatea se compune din unităţi sociale, adică din grupări de oameni legaţi între ei printr-o organizare activă şi o interdependenţă sufletească;

•

Esenţa societăţii este voinţa socială; Voinţa socială depune ca manifestări de viaţă: o activitate economică şi una spirituală, reglementate de o a activitate juridică şi de o activitate politică; Voinţa socială este condiţionată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic şi istoric; Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activităţile ei şi sub înrâurirea factorilor condiţionanţi, se numesc procese sociale; Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă şi, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinţe sociale.

•

•

•

•

Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc. A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 -

1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936). A înfiinţat şi a condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919 - 1943), "Sociologie românească" (1936 - 1944) ş.a. Opere principale: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), "Cosmologia elenă" (1929), "Sociologia militans" (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), "Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii" (2 vol., 1939), "Problema sociologiei" (1940), "La science de la realite sociale" (1941). Fundamentarea şi afirmarea sociologiei româneşti în societatea modernă s-a realizat sub coordonarea şi în organizarea profesorului Dimitrie Gusti şi a şcolii sale sociologice, cunoscută în istoria domeniului sub numele de “Şcoala sociologică de la Bucureşti” sau de “Şcoala monografică”. Dimitrie Gusti a fost un savant de o excelentă formaţie enciclopedică, însuşită atât din numeroasele sale lecturi, cât şi de la marii profesori pe care i-a audiat: psihologul şi esteticianul W. Wundt, economiştii Karl Bucher, Franz von Liszt şi Gustav Schmoler, istoricul Karl Lamprecht, geograful Frederik Ratzel, filosoful Frederic Paulsen, sociologii Eduard Spranger, Georg Simmel şi Paul Barth. Încă din anul 1920, când îşi începe opera de întemeiere a primei şcoli de sociologie românească, Dimitrie Gusti îi imprimă acesteia crezul său: “sociologia va fi monografică, ori nu va fi”[1]. Pentru înţelegerea mai profundă a concepţiei sociologice gustiene, este necesară semnalarea premiselor sale teoretice. Astfel, ideea sa fundamentală a fost aceea a realizării unei sinteze sociologice a tuturor disciplinelor sociale particulare, idee exprimată încă de pe vremea când îşi susţinea doctoratul (în 1904, la Berlin) şi devenită tot mai mult teorie, în perioada cât a fost profesor la Iaşi (din 1910) şi apoi la Bucureşti (din 1922). El şi-a început teoretizarea metodei sale prin analiza critică a ceea ce se făcuse până la el în acest domeniu, reproşând

sociologiei faptul că i-a lipsit legătura directă cu faptele, şi optând, în consecinţă, pentru o perspectivă pragmatică asupra acesteia. Henri H. Stahl afirmă că Dimitrie Gusti a avut o teorie sociologică proprie, “care consta în desfacerea blocului social în componentele sale. Erau, după părerea lui – aici se vedea influenţa lui Wundt – în primul rând, de luat în considerare manifestările concrete. Manifestările care erau sociale. Şi le-a enumerat: una, două, trei, patru manifestări: economice, juridice etc., şi în afară de acestea, o serie întreagă de condiţionări care nu erau sociale, erau extrasociale, dar care influenţau viaţa socială” [2]. Monografia de tip gustian a fost percepută ca sistem sociologic şi în acelaşi timp şi ca instrument de lucru, “care face posibilă confruntarea sistematică dintre teorie şi realitate, «un mijloc simplu de cunoaştere integrală şi amănunţită a realităţii, fără de care sociologia ca ştiinţă nu este posibilă»”[3]. Acest sistem sociologic s-a bazat pe un corpus de teorii, concepte şi teze dintre care amintim: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdisciplinaritate etc. Având în vedere toate acestea, monografia sociologică a fost considerată de către D. Gusti o metodă de cercetare multidisciplinară şi comprehensivă a unor unităţi sociale, fie acestea rurale sau urbane. Henri H. Stahl argumentează centrarea cu preponderenţă a Şcolii sociologice de la Bucureşti pe monografiile rurale, invocând în special tradiţia românească în acest domeniu, dar şi faptul că populaţia rurală era majoritară la vremea aceea în ţara noastră. Pe de altă parte, organizarea cercetării unui sat era cu mult mai uşor de realizat decât cea a unui oraş. Prima cercetare urbană are loc după 1945, la mai bine de două decenii de la începerea campaniilor monografice ale Şcolii, moment în care, Dimitrie Gusti îşi propune să cerceteze oraşul Reşiţa, în vederea conturării unei hărţi sociale cât mai precise a realităţilor existente în România. Realităţile sociale din mediul rural i-au determinat pe monografişti să adopte o poziţie obiectivă faţă de aspectele mizere ale vieţii materiale, ocupaţionale şi fizice ale actorilor sociali, astfel încât, monografiile săteşti au dobândit destul de

repede accente de critică socială, un exemplu în acest sens constituindu-l monografia Nerejului realizată de Henri H. Stahl. Analizând teoria sociologică gustiană, Henri H. Stahl arăta că teoria ca atare nu şi-a găsit adepţi decât în rândul unui număr mic de cercetători. În schimb, practica efectivă a echipelor de cercetare concretă a antrenat un număr însemnat de oameni de ştiinţă, şi nu numai. Prima cercetare monografică se desfăşoară în 1925, la Goicea Mare (jud. Dolj), sub atenta îndrumare a lui D. Gusti, cu ajutorul unei “echipe de cercetare sociologică cu veleităţi interdisciplinare”[4]. Aceasta este urmată de campaniile monografice de la Ruşeţu – jud. Brăila (1926), Nerej – Vrancea (1927), Fundu Moldovei – Câmpulung (1928), Drăguş – Făgăraş (1929, 1932, 1933, 1938), Runcu – Gorj (1930), Cornova – Basarabia (1931); în total s-au realizat campanii monografice în 626 de sate, oraşe şi regiuni. Până în anul 1938, cercetările monografice s-au centrat asupra satului ca totalitate a cadrelor şi manifestărilor sociale. Din 1938, un grup de sociologi, printre care îi amintim pe A. Golopenţia, H. H. Stahl, Tr. Herseni s-au oprit asupra realizării monografiilor axate preponderent pe “probleme” locale, precum şi a celor cu caracter regional (Ion I. Ionică), aceştia conştientizând faptul că monografierea exhaustivă a celor 15000 de sate din ţară în vederea elaborării “sociologiei naţiunii” era un demers cu caracter utopic, imposibil de realizat. Şcoala sociologică gustiană a avut astfel posibilitatea să experimenteze în timp câteva tipuri fundamentale de ipoteze ale cercetării monografice: “ipoteza monografiei exhaustive sau integrale”, testată şi definitivată în campaniile monografice succesive de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nereju, Fundu Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova, ipoteza monografiei centrate pe o problemă cheie, experimentată de Institutul Social BanatCrişana şi reluată de cercetările echipelor studenţeşti conduse de D. Gusti după 1934; ipoteza “monografiei sumare de sat” şi a cercetării comparative a comunităţilor reprezintă o variantă mai restrânsă a monografiei centrate pe o problemă cheie, focalizată pe patru teme: sănătate, muncă, minte şi suflet; ipoteza monografiei sociologice cu şi fără sat pilot, precum şi

ipoteza monografiei tematice. […] Ipoteza monografiei tematice a fost concepută în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti pentru a fundamenta analiza unei teze, a unei probleme sociale mai complexe şi mai complete pe baza schemei cadrelor şi manifestărilor, dar fără referire specială la o arie spaţială (deşi aceasta din urmă nu era exclusă)”[5]. Dar, indiferent de tipul cercetării monografice desfăşurate de către echipele de cercetare gustiene, monografia interbelică a fost considerată drept un “curent cultural”, iar esenţa originalităţii acestei Şcoli a constat tocmai în pluridisciplinaritatea “elevilor” săi. Rezultatele concrete, obţinute în urma cercetărilor de teren, au fost valorificate doar de o parte a cercetătorilor monografişti în sinteze sau în simple studii, urmărindu-se în fapt conturarea unei posibilităţi de cunoaştere şi din perspectivă ştiinţifică a realităţilor din comunităţile rurale, dar şi pregătirea terenului pentru implicarea sociologiei monografice în reforma socială. Între anii 1946–1965 practicarea sociologiei şi, implicit, a cercetărilor monografice a fost interzisă în România, datorită percepţiei acesteia ca o ştiinţă reacţionară. Abordările monografice ale comunităţilor rurale sau urbane au putut fi reluate abia după schimbările politico-ideologice intervenite în 1965. Din acel moment, cercetarea de tip monografic a cunoscut un uşor reviriment, exemple putând fi în acest sens cercetările din zonele urbane Slatina, Braşov, Vaslui, cele din Gârbău şi Bucium (Sălaj) etc. Astăzi, se poate vorbi de existenţa unei tendinţe sau mai precis a unei directive pragmatice a unor instituţii de nivel local, judeţean sau chiar naţional, care solicită elaborarea de monografii. Astfel, la nivelul comenzii sociale, monografiile devin o necesitate pragmatică, rezultatele obţinute în urma acestor investigaţii fiind chemate să fundamenteze elaborarea unor programe de dezvoltare viabile a comunităţilor rurale studiate. Ele devin, totodată, puncte de sprijin pentru atragerea de fonduri de la organisme naţionale şi internaţionale implicate în susţinerea “dezvoltării durabile”. O paralelă între cercetarea monografică gustiană şi monografierea actuală permite constatarea faptului că Şcoala lui Dimitrie Gusti a avut, în primul rând, un rol formativ, de

educare a echipelor sale în spirit monografic, de sensibilizare a acestora de a privi şi dintr-o altă perspectivă, cea ştiinţifică, realitatea socială. “Faptul că Şcoala sociologică bucureşteană şi-a generalizat practica de cercetare monografică şi a prezentat-o sub forma unor manuale, studii, ghiduri şi introduceri metodice, a facilitat difuzarea largă a tehnicii monografice în sânul comunităţii ştiinţifice şi extraştiinţifice, depăşind stadiul de meşteşug privat, transmis pe căi informale unui număr limitat de cercetători. Existenţa acestor sinteze de metode şi tehnici monografice (…) a determinat dezvoltarea unei ample mişcări monografice în interiorul şi dincolo de graniţele sociologiei, pe terenul altor discipline sociale, ca şi în cercuri de intelectuali nesociologi (învăţători, preoţi, medici, ingineri, funcţionari etc.)”[6]. Cercetarea monografică actuală spre deosebire de cea clasică nu mai ţine cont de teoria “cadrelor şi a manifestărilor”, aceasta concretizându-se în monografii care urmăresc surprinderea doar a anumitor cadre şi manifestări. Monografia sociologică actuală trebuie să-şi asume şi dezvoltarea sociologiei pe diferite ramuri şi chiar specializarea ei pe anumite teme. Sociologia rurală este cea care îşi asumă discursul sociologiei dezvoltării, dar şi pe cel al intervenţiei sociologice în proiectele de cercetare locală şi regională.