Despre Pictura [PDF]

Zitiervorschau

Despre Pictura

Pictura - notiuni generale Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă realitatea în imagini artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafață (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.). Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi și desene, care dă naștere la o operă de artă în conformitate cu principiile estetice. Pictura este una dintre cele mai vechi expresii artistice umane. În ceea ce privește estetica sau teoria artei moderne a picturii, ea este considerată o categorie universală care include toate creațiile artistice făcute pe suprafețe.

Genuri de pictură  Peisajul Încă de la finele secolului al XVI-lea, când a început să fie frecventat de artiști ca un gen de sine stătător, peisajul a evoluat rapid în preferințele acestora, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită. Această opțiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar și receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoțional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit – și subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante și complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

 Natura moartă (natura statică) Natura statică sau natura moartă este reprezentarea în artele vizuale a unor obiecte neînsuflețite, din natură sau ordonate în mod voluntar. Prin definiție, natura moartă este un gen de reprezentare grafică sau picturală a unui grup de obiecte inanimate naturale, constând în glastră cu flori, fructe sau legume așezate pe o fructieră, vânat, o vază, sticlă, amforă, o narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori și cărți, un ziar împăturit, într-o combinație artificială și un element textil ori două, ca suport cromatic. Acest tip de pictură poate fi găsit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate obiecte care ar fi servit în viața de dincolo a celor decedați. În Grecia antică, apogeul acestui gen este atins prin secolele al III-lea și al II-lea î.Hr. Lucrările respective nu au supraviețuit timpului, fiind doar menționate în diverse scrieri.

Tehnici utilizate Tehnicile de pictură sunt clasificate în funcție de modul în care pigmenții sunt diluați și fixați pe suportul care este pictat. În general, în cazul în care pigmenții nu sunt solubili în liant, în el o să se împrăștie. Este convenabil să se facă diferența între „procesul pictural” și „tehnica picturală”. Procedura înseamnă unirea elementelor picturale de liant sau adeziv, și pigmenți. Modul de a aplica această procedură pictorială se numește „tehnică picturală”.  Ulei. Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de pigmenți suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptată pe scară largă începând cu secolul al XV-lea. Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru această

vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior. Calitățile de bază ale culorilor de ulei includ: 

Uscarea lentă: vopseaua nu se va usca decât după câteva săptămâni



Proprietatea culorii de a se îmbina cu cea în contact, permițând treceri foarte subtile de la o nuanță la alta.



Luminozitatea culorii, strălucire, nuanțe intense.

 Ceară. Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din antichitate. Pentru această tehnică se folosește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi topită repetat în apă curată. Diluată cu esența de terebentină, ceara astfel pregatită se amesteca pe paletă cu pigmenți. Icoanele sau tablourile în ceară aveau avantajul că prezentau culori mate, catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau. Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri și temperaturi ridicate. Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pictura cu ceara calda, numită encaustică. După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie cald. Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii. Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibe o temperatură ridicată constant, iar culoarea se aplica cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri. Astăzi, datorită condițiilor pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică.

Acuarelă. Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează. Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea

ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia. Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.  Guașă. În fapt, guașa (din franceză: gouache) este o varietate de tempera, dar spre deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstreză calitățile după uscare. Spre deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic. Când este folosită ca pastă are un aspect lucios. Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid. Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa. Este preferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se rupă. Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o mai compactă. Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb. Suprafețele se acoperă cu un strat subțire dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare. Dacă este necesar se aplică și alte straturi până obținem ideea dată. Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare. După uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă. Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.  Acrilic. Folosite pentru prima dată în anii '50, acrilicele sunt acum considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști. Culorile au fost folosite pentru văruit și conțineau acril și vinil pe lângă pigmenți și apă. Culorile cele mai bune pentru exterior sunt 100% acrilice. Potențialul

acestor culori a fost experimentat de către pictorii muraliști mexicani pentru prima dată în decorațiile interioare. Din anii '60 culorile acrilice sunt comercializate pe scară larga. Popularitatea acrilicelor printre artiști poate fi atribuită în principal versatilității acestora. Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele „slabe” și posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport. Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase.  Pastel. Este o tehnică artistică care folosește bețisoare care sunt compuse din pigment pudra amestecat cu un liant. Pigmenții folosiți pentru a fabrica pastelul sunt aceiași care sunt folosiți pentru a crea și celelalte culori, în special cele de ulei. Liantul folosit este un ulei neutru cu mică saturație. Pastelurile uscate au folosit de-a lungul timpului ca liant gumă arabică, iar metil-celuloza a fost introdusă în secolul XX. De multe ori sunt introduse și creta sau ghipsul în componență. Variază în funcție de duritate; cele mai moi sunt învelite în hârtie. Pastelul uscat este de mai multe tipuri: cele moi sunt cele mai frecvent folosite, dar necesită fixare, iar cele tari sunt folosite la detalii. De asemenea, pastelul este diferențiat și în funcție de materialele folosite în fabricație: pastelul de ulei: are o consistență moale și grasă, mai greu de amestecat, dar nu necesită fixare, și pastelul solubil în apă: conțin o componență solubilă în apă, și pot fi spălate cu pensula uda, tehnică asemănătoare acuarelei. Prima mențiune a tehnicii o face Leonardo da Vinci.  Frescă. Această tehnică presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit, în timp ce acesta este încă umed (de unde și denumirea de pictură „pe umed”). Astfel, culorile se combină chimic cu suportul și, după uscare, are loc fixarea lor definitivă. Pentru executarea frescei, trebuie efectuate unele operțiuni

preliminare. Înainte de toate, pe perete se aplică un prim strat de tencuială granulată, numit mortar. Peste el se aplică un al doilea strat de tencuială mai poroasă - arriccio - peste care se poate trasa direct desenul în cărbune, cu ajutorul schițelor pregătitoare (o caracteristică de sol terra rossa). Peste arriccio se întinde un al treilea strat de tencuială mai fină, în timp ce acest strat este încă umed, pe care se efectuează rapid pictura propriu-zisă cu pigmenți rezistenți la varul din pasta de bază a tencuielii. Deoarece acesta se usucă foarte repede, se pictează bucată cu bucată, calculând suprafața care poate fi realizată într-o zi. Pictorul poate reveni la suprafețele pictate în zilele anterioare pentru a le definitiva cu ajutorul îmbinării dintre două straturi diferite de tencuială  Cerneală. Este numită și cerneală chinezească. Împreună cu graffiti, ele sunt mai degrabă tehnici de desen. În general, prezentarea este în formă lichidă, dar este, de asemenea, sub formă de bară foarte solidă care urmează să fie diluată pentru utilizare. Cele mai întrebuințate culori sunt negru și sepia, dar acum se folosesc multe alte culori diferite. Cerneala este aplicată în diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele mai potrivite instrumente pentru desene și caligrafia picturilor. Ea se aplică, de asemenea, cu o pensulă de cerneală, tehnica din antichitate, numită caligrafie, ca și scrierea japoneză care este de asemenea realizată în pensulă și cerneală pe hârtie. Cerneala se mai poate aplica cu un încărcător de cerneală sau cu un rapidograph.  Tempera (de ou). Tempera pe baza de ou este una dintre cele mai vechi, versatile și durabile metode de pictură. Rădăcinile acestui mediu de pictură sunt atestate încă din timpurile preistorice și este considerată a fi o tehnică permanentă, datorită rezistenței sale la umiditate și schimbările de temperatură. Ea necesită răbdare și experiență - reprezintă tehnica cea mai utilizata în iconografie. Emulsiile de tempera formează propriul strat protectiv și spre deosebire de culorile în ulei, acestea nu își schimbă culoarea în timp și mai mult, se

usucă într-un timp foarte scurt. Aplicată într-un strat subțire de culoare, tempera este translucidă, precum acuarela, dar aplicată în straturi mai groase de culoare, aceasta devine opacă, precum guașa.  Grisaille. Grisaille este o tehnică, prin care o imagine este executată în întregime în tonuri de gri și este de obicei realizată astfel încât să producă iluzia unei sculpturi sau a unui relief. A fost utilizată mai ales de către pictorii flamanzi din secolul al XVlea (de exemplu la Altarul din Gand al lui Jan van Eyck, 1432). La sfârșitul secolului al XVIII-la, a fost folosită pentru a imita sculpturile clasice, în decorația pereților și plafoanelor. Uneori este utilizată pentru a obține stratul de sub culorile de ulei translucide. În secolul al XVI-lea, la Limoges, Franța, au apărut piesele din email pictat în grisaille. Tehnica a permis obținerea unui efect dramatic de lumini și umbre, precum și a unei senzații puternice de tridimensionalitate.  Pointilism. Pontilismul (pontillism) este tehnica folosită în pictură, care prevede alăturarea unor puncte de mici dimensiuni, pe care ochiul spectatorului este în măsură să le reunească singur, privind tabloul de la distanța potrivită. Acest procedeu îi permite artistului să lucreze cu orice fel de lumină, chiar și cu cea artificială. Pictorul neoimpresionist Georges Seurat a propus stilul pointilist, care abordează în manieră științifică problema percepției.  Vitraliu. Vitraliul este tehnica artistică obținută din îmbinarea unor bucăți de sticlă diferit colorate sau pictate. Vitraliul a început să fie folosit când mozaicul era în declin. În Apus, ferestrele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotică; în acea perioadă, bisericile gotice erau foarte impunătoare și înalte, de aceea era nevoie de mai multă lumină. Ferestrele s-au mărit, spațiul dintre geamuri s-a micșorat, pereții nu mai erau pictați și astfel s-a recurs la vitraliu, singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii. Tehnica este una grea, căci necesită unelte și cuptoare speciale pentru prelucrarea

sticlei. Colorarea acesteia se face cu oxizi metalici rezistenți la temperaturi înalte de 1200 grade C. Pentru realizarea unui vitraliu se face pentru început un desen cât mai simplu, împărțit în zone colorate. Apoi se face același desen pe un carton care se decupează după fiecare zona colorată. Bucățile de carton se lipesc de sticla colorată potrivit culorii respective. Apoi se taie sticla la dimensiune și se reface mozaicul din sticlă, lipind cu șine subțiri de plumb bucățile între ele.  Action painting. Action painting sau abstracția gestuală este o tehnică de pictură directă, dinamică, instinctivă, care presupune spontaneitate în aplicarea culorii. Aceasta este picurată, vărsată și întinsă pe pânză prin gesturi rapide.  Graffiti. Este o vopsea ambalată în cutii de spray și utilizată prin apăsarea unui buton de deasupra lichidului, care vine întrun pulverizator fin, folosită pe suprafețe mari, de multe ori pe pereții de pe străzi.

Materiale Există informații scrise despre materialele pe care artiștii le-au folosit de-a lungul istoriei; există documente, cum ar fi scrisorile adresate altor artiști sau examinări tehnice și științifice ale unor opere de artă. Aceste examinări sunt foarte utile pentru a consolida dovezile documentare. Firește, din secolul XX, materialele au fost utilizate în cantitate și diversitate mai mare. Suporturi Suportul îndeplinește funcția de purtător al fundalurilor și al straturilor de vopsea. Suporturile sunt variate, cele mai tradiționale sunt de hârtie, carton, lemn, pânză și pereți, la care pot fi adăugate, printre altele, cele din metal, sticlă, plastic sau piele. Toate necesită un

grund special care depinde de procedeul pictural pe care dorim să-l folosim. Panel de lemn Istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene vechi de câteva mii de ani, continuă cu pictura portabilă, apoi cu panourile pictate în encaustică; în Evul Mediu a avut o și mai largă utilizare. Momentul de vârf în care panoul are cea mai largă folosință este atins în Europa de Sud între secolele XIV-XV În Renaștere rămâne suportul de bază până în secolul XV, chiar dacă mai apare și pânza. În secolul nostru, lemnul continuă să fie folosit, deși în proporție mult mai redusă față de numărul enorm de tablouri pictate pe pânză. Sistemul de consolidare Traversele sunt stinghiile transversale aplicate pe spatele panourilor pictate altădată. Confecționate dintr-o esență lemnoasă mai moale decât a panoului sau dintr-una similară, ele se pot opune dezmembrării și tendinței spre curbura acestuia, dar cu măsură, fără strangulări ce sar putea solda cu fisuri. Sticlă Sticla este un alt suport adecvat pentru pictură. Cele mai cunoscute exemple se găsesc în ferestrele de sticlă din catedralele din secolul al XII-lea; au fost plasate vitralii colorate și pictate în tehnica grisaille; acest lucru permite în primul rând, schimbarea culorii de fundal a sticlei, și în al doilea rând, conturarea figurilor reprezentate, în special cele de fețe. Hârtie Hârtie de orez chinezească. În jurul anului 200 î.Hr. hârtia era folosită deja în China, pe atunci confecționată din cârpe de mătase. Demnitarul chinez Tsai Lun (48-

118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă, materialele de bază fiind cânepa, țesătura și bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă și întinsă pe o foaie. Hârtia pentru pictură poate fi descrisă prin opt caracteristici: material, culoare, greutate, textură, capacitate de absorbție, rezistență, dimensiuni și forma în care se livrează. Hârtia este folosită în diverse tehnici de pictură, cele mai comune sunt acuarela, guașa, pastelul și cerneala neagră sau colorată. Există o varietate de texturi, culori și greutăți, și alegerea depinde de intenția artistului și stilul care crește. Există trei standarde:







Hârtia satinată (netedă, presată la cald); multi artiști iau în considerare suprafața ei prea alunecoasă pentru acuarelă. Hârtia granulată fin (presată la rece), care se obține cu o stofă presată pe hârtie într-o etapă a fabricației. Pe această suprafață este cel mai ușor de lucrat. Hârtia granulată rugos (aspră), care are o textură aparentă pronunțată. Necesită multă experiență, dar efectele picturale sunt foarte bune. Suprafața hârtiei este tratată cu substanțe care măresc absorbția apei, ca gelatina, guma arabică, rășini, sau, mai nou, substanțe sintetice ca Aquapel.

Testarea calității hârtiei se face prin diferite metode. Compoziția hârtiei se poate testa prin ardere, cea de celuloză arde complet lăsând puțină cenușă gri. Absorbanța hârtiei se verifică prin umezire, iar rezistența ei prin îndoiri repetate de-a lungul unei linii. Stabilitatea la vălurire în urma umezirii și capacitatea de ridicare a culorii de pe ea se pot verifica cel mai bine pictând ceva. Cupru Nu este un suport prea comun; a fost utilizat în principal în secolul al XVI-lea în felii foarte subțiri. A fost folosit de pictorii din Europa de Nord, ca artistul german Adam Elsheimer. Dimensiunile mici ale

acestor plăci sugerează că artiștii care le-au utilizat le-au avut reciclate de la gravurile vechi.

Pensule

Pensule special create pentru pictură. O pensulă reține vopseaua prin fenomenul de capilaritate dintre peri. Cele mai scumpe sunt pensulele făcute din păr de jder. Suplu și elastic, el este apreciat pentru ținuta sa și pentru vârful său fin. Cel mai bun jder este zibelina siberiană Kolinsky. Pensulele din fibre sintetice sunt elastice, dar mai puțin absorbante, ele sunt utile pentru fonduri și pentru culegerea culorii în exces. Pentru laviuri și fonduri se pot folosi pensule de laviu, mai mari, care rețin multă apă, rotunde sau plate.

Diferite tipuri de pensule (nu neapărat pentru pictură; unele pot fi folosite și în domeniul cosmeticii). De la stânga la dreapta: - Pensulă rotundă; - Pensulă plată cu peri lungi; - Pensulă plată cu peri scurți; - Pensulă „Filbert” (limbă de pisică; formă curbată); - Pensulă evantai; - Pensulă teșită; - Pensulă mop; - Pensulă „Rigger” (pensulă cu peri foarte lungi). Există și pensule cu peri sintetici, mult mai ieftine și mai durabile, însă ele se comportă diferit. Rețin mai puțină vopsea, din care lasă mult la atingerea hârtiei. Din această cauză cu ele nu se pot trasa tușe

lungi. Sunt bune pentru texturat, ridicarea culorii și pentru frecarea culorilor. Fiecare artist are propriile sale preferințe în materie de pensule, și propria sa „disciplină a uneltei”. Mărci cunoscute de pensule sunt DaVinci, Escoda, Isabey, Raphaël, Kolonok, Robert Simmons, Arches și Winsor & Newton. Unii comercianți au dreptul să vândă pensule de o anumită marcă sub propriul lor nume. Diluarea (diluanți și apă) Diluarea înseamnă micșorarea concentrației unei vopsele. Solvenții (diluanții) pentru ulei se folosesc pentru a dilua culoarea, cât și pentru a curăța ustensilele de pictură [pensulele, paleta sau cuțitele (cu ajutorul cuțitului pentru pictură se amestecă cantități mari de culoare sau chiar se poate picta cu el; de regulă, la pictura „în cuțit” sunt folosite culorile de ulei sau acrilicele vâscoase.)] după încheierea lucrului. Solvenții sunt fabricați special pentru diluarea culorilor pentru artiști. Aceștia sunt perfect volatili, ceea ce înseamnă că după evaporarea lor din amestecul de culoare, nu vor lăsa materii reziduale în urmă. În cazul diluării cu apă, cele mai cunoscute vopsele sunt guașa, acuarela și tempera.

Paletă

Paletă cu culori de ulei. Paleta este o placă de lemn, de porțelan etc., prevăzută de obicei cu o deschizătură pentru a putea fi ținută cu mâna, pe care pictorii își întind și își amestecă vopselele când lucrează. Paletele pentru pictură din lemn sunt confecționate dintr-un placaj dens și ușor, fiind ideale pentru lucrul în culori acrilice sau culori de ulei Culoarea naturală a lemnului nu influențează aspectul culorilor pe paletă. Paleta pentru pictură din plastic este ideală pentru acuarelă și culorile fluide, pe bază de apă. Culoarea paletei pentru pictură nu influențează aspectul culorilor de pe paletă, inclusiv cele transparente. Majoritatea paletelor sunt disponibile sub formă ovală sau rectangulară.

Pigmenți

Pigmenții pot fi naturali sau sintetici, anorganici sau organici. Mulțumită progreselor chimiei, astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai mare ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul industrial, motiv pentru care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei produși pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea textilelor, a lemnului și a metalelor, zugrăveli, colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice, precum și coloranți alimentari, coloranți folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor. Fabricarea culorilor pentru pictură se reduce de fapt la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și împachetarea lor. Puterea de colorare (engleză staining) a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau scoate după aplicare. Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa, însă rezultatul nu depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat pe o hârtie puțin încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii fabricanți adaugă aditivi de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile. Granulația se referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în tușe mari cu multă apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru ceruleum și violet de cobalt. Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic pigmentului ultramarin. Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot fi exploatate de artiști, însă tendința comercială este spre culori fără textură, omogene.

Pictori straini 1. Rafael Sanzio ,

cunoscut și ca Rafael sau Raffaello, (nascut la 6 aprilie 1483, Urbino; si decedat la 6 aprilie 1520, Roma) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei

mai mari artiști ai tuturor timpurilor, deși moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale. Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, poate nu prea remarcabil ca pictor, dar fără îndoială un bun pedagog. La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Rafael a murit la 37 de ani, dupa o scurta perioada de suferinta, lasand in urma o cariera stralucita. Inca din secolul al XVI-lea, picture lui era renumita pentru gratie si frumusete, urmand modelul lui Vasari care il infatiseaza ca pe o persoana cu “o fire nobila”, bine educate si de mare omenie. Roma, care a ajuns acum capitala Renașterii italiene, este în același timp și orașul celor mai strălucitoare monumente din Antichitate. Papa ar vrea să glorifice această epocă și îl însărcinează pe Rafael să execute desene despre Roma antică. Această ultimă lucrare nu o mai poate duce la bun sfârșit. La 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit. Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, el însuși pictor, notează: "Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit". Opera sa este vasta, printer picturi numarandu-se Madonna della Sedia este una dintre cele mai renumite picturi ale lui Rafael. Formatul circular conferă tabloului un aer deosebit de familiar, rotunjimea figurilor creează senzația de legănare. Foarte omenești sunt gestul matern, plin de dragoste al Mariei și mișcarea micului Iisus, precum și îmbrățișarea lor, care subliniază esența intimă a scenei. Lucrarea este îmbogățită de efecte cromatice din tonuri calde, vii, pline de lumină. Rafael pune culorile aproape senzual, creând acea strălucire care umple tabloul de seninătate liniștitoare.

2. Oscar-Claude Monet s-a născut la Paris, Franța. Familia sa s-a mutat la Le Havre în Normandia când el avea cinci ani. Tatăl său ar fi dorit ca Monet să intre în afacerea familiei, băcănia, dar Oscar Monet voia să picteze. Eugène Boudin, un artist care a lucrat în mare parte la picturi plein air - schițe rapide făcute în aer

liber - pe plajele Normandiei, l-a învățat câteva tehnici ale picturii în 1856. Monet a trebuit să meargă în armată în Algeria. Mătușa sa Lecadre a fost de acord să-l scape de armată, dacă va fi urmat un curs de artă la universitate. El a părăsit armata, dar stilurile de pictură tradițională predate la universitate nu i-au fost pe plac. În 1862 el a studiat arta cu Charles Gleyre la Paris, unde l-a întâlnit pe Pierre-Auguste Renoir împreună cu care a fondat mișcarea impresionistă. Ei au pictat împreună și au rămas prieteni toată viața. Monet putea să folosească și studioul pentru a-și picta modelele la un preț redus. El a pictat-o pe Camille Doncieux și, mai târziu, s-au căsătorit. Monet a pictat Femei în Grădină la sfârșitul anilor 1860. După nașterea primului lor copil, Jean, s-au mutat la o casă în Argenteuil, în apropierea Râului Sena. Au locuit acolo timp de șase ani, până când Camille a murit; el a pictat-o moartă pe pat. Monet s-a mutat apoi la o casă din Giverny, Eure, în regiunea Haute-Normandie, unde a plantat o grădină mare. El s-a căsătorit cu Alice Hoschede pe data de 16 iulie 1892, cu care avea o aventură în timpul căsătoriei cu Camille. În anul 1911 artistul își pierde soția, Alice, urmând ca peste doar trei ani să-și piardă și primul său fiu, Jean. În 1923 suferă o intervenție chirurgicală la unul din ochi deoarece artistul suferea tot mai mult de pierderi de vedere. Se stinge din viață pe data de 5 decembrie 1926, fiind înconjurat de prieteni. În 1872 (sau 1873) Monet a pictat Impression, soleil levant (franceză: Impresie, răsărit de soare - acum în Musée Marmottan, Paris), un peisaj din Le Havre, care a fost expus la prima expoziție impresionistă din 1874. Se spune că Louis Leroy, un critic ostil, a folosit numele de "Impresioniste" din titlul acestei picturi, comentând că picturile lui Monet erau mai degrabă "impresii" decât lucrări de artă terminate. La a treia expoziție, din 1876, pictorii pe care noi îi

grupăm cu termenul de impresioniști, foloseau deja termenul acesta pentru a se descrie.

3. Michelangelo Buonarroti Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al treilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. În anii următori, Michelangelo se dedică realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani. În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl

însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce. Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafață de aproape 500 de metri pătrați, depunând un efort istovitor. Renunță la ajutoarele pe care le adusese de la Florența și în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Partea centrală, pe axa bolții, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe. De ambele părți ale acestor picturi sunt înfățișate sibile și prooroci. Michelangelo folosește culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, și-au recăpătat în întregime prospețimea. Decorarea pereților altarului din Capela Sixtină - o suprafață măsurând 17 metri în lungime și 13 metri în lățime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schițe în anul 1534 și se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfățișat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată și îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veșnice.

4.Leonardo da Vinci

Leonardo s-a născut la 15 aprilie 1452, noaptea, la ora 22:00 într-o sâmbătă, într-o casă, nu departe de Florența, în mica localitate Vinci (Anchiano). Există îndoieli referitoare la originea și la profesia părinților lui. Unele surse spun că tatăl său, Don Ser Piero, era moșier, altele că era notar. Iar despre mama lui, Caterina, unele surse spun că era fie servitoare sau fată de țărani săraci, fie sclavă arabă. Din cauza faptului că starea socială a părinților lui Leonardo era atât de diferită, ei nu s-au putut căsători unul cu celălalt. Ser Piero s-a căsătorit cu o anumită Albiera când Leonardo avea cam un an, iar Caterina la rândul ei s-a căsătorit cu altcineva. Leonardo a fost îngrijit se pare vreo doi-trei ani de mama sa, mai apoi fiind îngrijit de familia bunicului paternal, Antonio. Fratele mai mic al lui Piero, Francesco, se pare că s-a ocupat de Leonardo, învățându-l agricultura. Leonardo învățase acasă să citească și să scrie italiana și în oarecare măsură latina, avea cunoștințe de matematică și muzică (învățase să cânte la liră), dar dat fiind faptul că era copil nelegitim (acești copii din flori purtau numele popular de „bastard”, fapt ce va influența viața lui Leonardo), era împotriva legii să meargă la o universitate. Nu au rămas multe informații despre copilăria lui Leonardo, dar există un indiciu referitor la cum a început să picteze. Într-o zi un sătean a dorit ca tatăl său, Piero, să-i decoreze un scut pentru a-l vinde la Florența. Acesta i-a dat fiului său să îl decoreze, iar Leonardo a pictat un dragon puternic, ce părea a ieși din desen. Tatăl său a amuțit în fața picturii băiatului și i-a dat săteanului alt scut, iar lucrarea fiului său i-a arătat-o lui Andrea del Verrocchio, proprietarul unui atelier renumit. Când a văzut lucrarea, acesta a dorit să-l cunoască imediat pe Leonardo. Astfel a debutat Leonardo, la numai 14 ani. În octombrie 1515, regele Francisc I al Franței a intrat în Milano și, atras de puternica personalitate a lui Leonardo, l-a invitat în Franța, astfel că artistul, însoțit de Francesco Melzi, părăsește în toamna anului 1516 Italia și se stabilește în Franța, la Castelul Amboise, în micul conac Clos-Lucé.

În acel timp, în arta franceză se dezvolta un puternic curent italienizant, luptând împotriva influenței artei din Flandra. Leonardo a întărit, prin prezența sa, prestigiul artei și culturii Renașterii italiene în Franța. În timpul șederii sale la Amboise, Leonardo a realizat o serie de desene de un puternic dramatism, redând fenomene de dezlănțuire a forțelor naturii, furtuni, ruperi de nori, cataclisme. Totuși, în primele luni ale anului 1519, sănătatea i s-a deteriorat în urma unui atac vascular cerebral. Cu partea dreaptă a corpului paralizată, este țintuit la pat, iar în ziua de 2 mai 1519 inima sa a încetat să mai bată. În martie 1503 Leonardo a început să lucreze celebrul portret cunoscut sub numele de Gioconda sau Mona Lisa. Leonardo era foarte atașat de acest tablou, purtându-l mereu cu sine. Pictorul și istoricul de artă Lomazzo scrie că "Leonardo nu l-a terminat pentru că nu știa niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se părea că l-a terminat". Trăsăturile fine ale femeii reprezentate redau o mobilitate permanentă, o curgere neîntreruptă a stărilor sufletești de o mare diversitate, cu un zâmbet misterios care oricând te aștepți să se accentueze, să se atenueze sau poate chiar să dispară. Se spune că Leonardo, pentru a întreține în timpul lucrului fugitivul zâmbet al modelului, punea să i se cânte o muzică de o deosebită suavitate.