Declaratia de La Haga 1581 [PDF]

Zitiervorschau

Declarația de la Haga (1581) Verștiuc Andreea Grupa H214

Într-o perioadă plină de răscoale din cauza taxării excesive și a înăbușirii protestantismului, Filip al II lea al Spaniei, încearcă să-și impună religia, creează noi episcopate și le neagă marilor locali rolul pe care îl aveau aceștia, acela de a contola. Mai mult, el își numește sora Margareta de Parma alături de consilierul acesteia, Cardinalul Granvelle, guvernator al Țărilor de Jos, iar prin aceste acțiuni el reușește să îndepărteze și mai mult nobilimea și clericii catolici, iar aceștia aderă în cele din urmă la religia protestantă, începând cu anul 1559. Luptele au continuat datorită impunerii de către noul guvernator, a unui impozit care avea să susțină unitatea militară spaniolă, apoi au fost elaborate acte împotriva ereticilor și au amenințat că vor institui Inchiziția pentru a-și apăra drepturile locale. În anii următori, se numără aproape 8000 de suspecți executați de către ”Consiliul împotriva tulburătorilor”, astfel au început o serie de neînțelegeri, olandezii numindu-le „Războiul de 80 de ani”, întrucât lucrurile încep să se liniștească odată cu Pacea Westfalică în 1648, aceste conflicte mai sunt cunoscute de către istorici ”Revoluția burgheză din Țările de Jos.”1 Până în 1572, spaniolii vor reuși să reprime conflictele inițiate de protestanți, ca mai apoi după cucerirea orașului Brielle în același an, în partea nordică a Țărilor de Jos, opoziția față de dominația spaniolă va crește, iar olandezii vor câștiga suveranitatea asupra mărilor. 2 Au urmat o serie de jafuri din partea spaniolilor, pentru ca toate provinciile să se unească, în urma Păcii de la Gent. Tratatul hotăra dominația pe care o aveau protestanții în Holland și Zeeland, Olanda fiind în acea perioadă, într-o situație în care revoluțiile se aflau pe primul plan. Acest tratat prevedea o acțiune comună pentru alungarea spaniolilor, pentru tolerarea religioasă și pentru eventuala restabilire a autorității regale în Țările de Jos. Acest lucru era important pentru a înțelege că statele au fost convocate de statele din Brabant și Hainaut, și au numit stadhouder de Flandra pentru a conduce Consiliul de Stat, în mod eficient, dar fraudulos o prerogativă regală.3 Cu toate acestea, ducele de Parma, reușește să atragă de 1

Charles Tilly, Revoluții și războaie civile, Editura Polirom, Iași 2002, p.72 Ibidem, p.72-73. 3 Branislav L. Slantchev, War and Society The Dutch Republic, 1581–1806, Department of Political Science, University of California, San Diego, 2014, p. 8. 2

1

partea lui, câteva state, le-a câștigat dependența promițându-le păstrarea drepturilor, ceea ce a condus la sfârșitul colaborării pentru câștigarea independenței, realizat prin Pacea de la Gent. În aceste condiții, s-a creat mai întâi Uniunea de la Arras, ceea ce a reprezentat impărțirea atât politică, cât și una religioasă. Pentru cei din sud, a reprezentat acceptarea religiei catolice, iar pentru cei din nord calvinismul a devenit religia oficială, iar celelalte confesiuni erau cu greu admise, având numeroase restricții.4 A urmat apoi Uniunea de la Utrecht, prin care statele nordice ce apațineau Țărilor de Jos și câteva orașe din sud (Brugge, Gent, Anvers) s-au înscris în această uniune în 1579.5 Separatiștii au format această uniune care este acum considerată ca temelie a Republicii. Inițial, semnatarii au fost Olanda, Zeelanda, Utrecht și Groningen, dar în curând alții, inclusiv mulți din sud, au aderat la ea. Până în aprilie 1580, în plus față de membrii fondatori, uniunea a cuprins încă 7 provincii. Datorită tratatului, statele au format o "uniune mai strânsă", ceea ce a sprijinit înființarea calvinismului ca religie dominantă în nord. Deși Uniunea nu s-a declarat împotriva regelui, Țările de Jos, au fost impărțite.6 Această divizare a Țărilor de Jos, nu a fost acceptată de toți locuitorii provinciilor separate, însă odată cu secolul XVII-lea, era clar că ideea unei reuniri nu ar mai fi fost posibilă. Forma de luptă aleasă de Filip al-II-lea, nu a reușit decât să creeze un nou stat și șă ia forma unei lupte nemiloase între credinţa catolică, al cărei reprezentant este Filip şi protestantism. Datotita faptului că motivele religioase se potrivesc întocmai cu vederile politice ale lui Filip, el a incercat să instaureze în Europa dominaţia Spaniei catolice, pentru a se restabli şi în Provinciile din nordul Ţărilor de Jos autoritatea sa pierdută. 7 Cei din nord, deși nu erau majoritari protestanți, și-au pierdut interesele economice pe care le aveau pentru cei din sud, de confesiune catolică. În tot acest timp, nordul s-a dezvoltat din punct de vedere economic, datorită locuitorilor care s-au refugiat în această parte a Țărilor de Jos. Aceștia au adus cu ei ideile lor în materie de industrie, dar și în ceea ce privește capitalul și relațiile comerciale, contribuind în mod direct la dezvoltarea orașului-port Amsterdam. În sud, lucrurile au evoluat contrar celor din nord, un exemplu în acest sens este orașul Anvers care în 1560 avea în jur de 100 000 de locuitori, iar în anul 1589, numărul lor a scăzut la 42 000. Totuși, sudul descoperă o altă ramură a industriei, agricultura pe care o va folosi din plin alături de alte noi industrii precum: fabrici de dantelă, de cuie, și țesătorii de pânză. După 4

J.A. Kossmann-Putto & E.H. Kossmann, Istoria Țărilor de Jos, nordice și sudice, Editura Fundația flamandoneerlandeză, Rekkem, 1998, p.25. 5 Charles Tilly, op. cit., p. 74. 6 Branislav L. Slantchev, op. cit. p.9. 7 Berstein Serge & Pierre Milza, Istoria Europei, Volumul III, Editura Hatier, Iași, 1994, p.197.

2

cum observăm, Olanda devenise o putere politică, cea mai importantă dintre cele șapte provincii, cea mai bogată și cea mai populată, un centru economic și cultural pentru acea vreme. 8 În 1581, autoritatea lui Filip al II-lea, nu a mai fost recunoscută, întrucât acesta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile față de populațiile din Țările de Jos. 9 A fost emis asftel, Actul de Abjurație - uneori numit "Declarația de Independență a Olandei" - este un document cu adevărat remarcabil din mai multe motive. În primul rând, a fost puternic influențat de ideile revoluționare calviniste, iar mai apoi că regele a avut responsabilitatea de a-și proteja poporul și dacă acest lucru nu a fost respectat, oamenii au fost îndreptățiți să îl îndepărteze din funcție. Cu alte cuvinte, poporul ar putea să-l detroneze pe conducătorul lor, motivul fiind că acesta ar distruge comunitatea. Pentru prima dată în istoria modernă oamenii au renunțat la un rege.10 A fost ales un nou stadhouder, de data aceasta un calvinist sub numele de Wilhelm de Orania. El avea rolul de guvernator și fără îndoiala, reprezenta autoritatea supremă. Se zvonea că această putere era a Stărilor Generale, dar cei mai mulți aveau convingerea că era cel care păstra supremația oamenilor ce locuiau în Țările de Jos. Câțiva ani mai târziu, mai exact în anul 1584, Wilhelm de Orania este ucis de unul dintre oamnenii lui Filip, acest lucru nu a reprezentat sfârșitul protestanților olandezi, deoarece următorul stadhouder Mauriciu de Nasssau, a știut să se folosească de imprejurările favorabile, deoarece Spania se afla în conflict și cu Franța, iar acest lucru i-a oferit ocazia de a semna un armistițiu în 1609, care asigura independența de facto pentru spațiul care a luat un nou nume, acela de Provinciile Unite. Cu toate că Olanda era independentă de mult timp în ochii Franței și ai Angliei, ea și-a câștigat cu adevărat independența odată cu Tratatul de la Westfalia din 1648.11 Este binecunoscut faptul că între anii dintre armistițiu și tratat, a avut loc un conflict între puterile din interiorul bisericii calvine, iar acest dezacord a condus la execuția conducătorului Statelor Generale olandeze, totuși după tratatul din 1648, Biserica Reformată olandeză, a devenit populară în majoritatea provinciilor, iar două treimi din populația Olandei, au fost excluși datorită faptului că erau de altă confesiune. Acest conflict poate fi considerat o revoluție în adevăratul sens al cuvântului, întrucât au existat două părți 8

J.A. Kossmann-Putto & E.H. Kossmann, op. cit. p.25-27. Charles Tilly, op. cit, p.74. 10 Branislav L. Slantchev, op. cit. p. 10. 11 Charles Tilly, op.cit. p. 74. 9

3

beligerante care s-au luptat pentru controlul statului. Dacă respectăm principiile care au stat la baza confruntărilor între anii 1567-1684, acestea pot fi numite fără doar și poate adevărate revoluții. Până și neînțelegerile din 1618 dintre Mauriciu de Nassau și Johan Oldenbarnevelt au luat o formă revoluționară. Cei mai mulți dintre istorici, susțin că acestor 80 de ani de război, li se cuvin un loc în lista marilor revoluții care au făcut posibilă trecerea de la evul mediu, la o epocă nouă, modernă.12

12

Charles Tilly, op.cit. p. 75.

4

Bibliografie Berstein Serge & Pierre Milza, Istoria Europei, Volumul III, Editura Hatier, Iași, 1994, p.197. Branislav L. Slantchev, War and Society The Dutch Republic, 1581–1806, Department of Political Science, University of California, San Diego Kossmann-Putto J.A & E.H. Kossmann, Istoria Țărilor de Jos, nordice și sudice, Editura Fundația flamando-neerlandeză, Rekkem, 1998 Tilly Charles , Revoluții și războaie civile, Editura Polirom, Iași 2002

5