Dan D. Farcas - de Ce Tac Civilizațiile Extraterestre [PDF]

Zitiervorschau

Control ştiinţific: ing. l/L O R I N GH E O R G I11Ţ Ă

Coperta: SORIN CHIRIMBU Desene de DAN D. FARCAŞ

DAN D. FARCAŞ

DE CE TAC CIVILIZAŢIILE EXTRATERESTRE?

1963 EDITURA ALBATROS C BUCUREŞTI

CUVÎNT ÎNAINTE

Căutarea civilizaţiilor extraterestre este una dintre cele mai fascinante probleme ale zilelor noastre. î n acelaşi tim p ea este poate problema cu cele mai întinse im plicaţii şi ramificaţii către celelalte domenii ale cunoaşterii umane. Existenţa vieţii extraterestre nu se poate studia fără cunoştinţe prealabile de astronomie, cosmogonie, biologie, genetică etc.; pentru a în­ ţelege apoi în ce mod se poate naşte din viaţă o civilizaţie, trebuie să urmărim, între altele, întreaga istorie a speciei umane, încercarea de a ne imagina cum arată ipoteticii extratereştri invită pe de altă parte la extrapolarea în viitor a dezvoltării um anităţii. Acceptînd mersul fără sfîrşit al cunoaşterii, devine limpede că fenomene care azi par misterioase sau chiar sus­ pecte, precum percepţia exlrasenzorială, psihokinezia şi multe altele s-ar putea constitui în dimensiuni esenţiale ale omului de mîine. Dar omul de mîine trebuie abordat şi p rin prism a evoluţiei fizicii, astronauticii, roboticii, geneticii etc. şi toate acestea nu doar în perspectiva cîtorva secole / cosmogonia ne sugerează anume că dacă există civilizaţii cosmice ele ne-au devansat aproape sigur cu milioane sau chiar miliarde de ani. Asemenea supercivilizaţii puteau însă cunoaşte şi vizita Păm întul încă în urmă cu foarte multă vreme. De aici se ajunge firesc la OZN-uri, la paleoastronautică, precum şi la o serie de alte probleme stranii, studierea cărora conduce, între altele, la aspecte interesante de epistemologie. î n această ordine de idei, lucrarea de fa ţă se vrea înainte de toate un demers inter disciplinar, o încercare de a sublinia 5

itfCHNleftîC G€^5TÎC\

doar aspectele cele mai semnificative pentru obiectivul propus din marea diversitate a domeniilor amintite, fără a intra ni­ căieri în amănunte (există la dispoziţia cititorului o mulţime de lucrări bune pentru a aprofunda un aspcct sau altul). L u ­ crarea se vrea, de asemenea, o încercare de a deduce din toate aceste premise un punct de vedere integrator şi în anumite privinţe original. Cantonarea doar în studiul îngust al cutăror fenomene in ­ explicabile poate duce uneori mintea insuficient înarmată la concluzii exaltate şi pripite. Dimpotrivă, o viziune midtilaterală se va dovedi întotdeauna un sprijin de nepreţuit pentru formarea unui spirit critic solid, iar o logică suplă ne va feri să luăm drept adevărat sau fals ceea ce este doar posibil ori mai mult sau mai puţin probabil. în acest sens lucrarea se adresează mai ales cititorului tînăr, pasionat de problematica civilizaţiilor extraterestre, inviiîndu-l la o abordare materialistdialectică a realităţii, la cultivarea unei logici nuanţate şi a unei gîndiri divergente, la dragostea pentru o cît mai întinsă cultură generală. M ulţumesc pe această cale tuturor celor care m-au încurajat şi sprijinit în această întreprindere. Sînt recunoscător în special ing. FI. Gheorghifă care, citind manuscrisul, a făcut o serie de sugestii şi observaţii idile pentru îmbunătăţirea lui. Evident, lucrarea rămîne în continuare perfectibilă şi deschisă dialo­ gului. AUTORUL

Capitolul 1 PLANETE, SORI, GALAXII

1.1. FAMILIA SOARELUI într-o noapte senină, fără lună, fără lumini supărătoare, prin aerul curat, cum este cel de la m unte, ochiul poate zări cîteva mii de stele, străb ătu te de fîşia alburie a Căii Laptelui. R otirile aparente, zilnică şi anuală, ale cerului au reguli pe care străm oşii noştri le-au cunoscut înainte de întem e­ ierea oricărui calendar, ştiind cîtă vreme a m ai răm as pînă la răsăritul soarelui ori pînă la inundaţiile sau ploile sezo­ niere. Stelele m ai strălucitoare au prim it nume şi au fost grupate în constelaţii. Schim barea poziţiei lor era a tît de înceată încît pentru generaţii întregi ele apăreau nemişcate, ca şi cum ar fi fost capetele unor cuie de argint b ă tu te pe interiorul unei sfere rotitoare în centrul căreia se găsea Păm întul. Cinci „stele- făceau însă excepţie. Destul de strălucitoare pentru a atrage atenţia, ele se plim bau pe boltă, lent dar sesizabil, cînd încoace cînd încolo, fără nici o regulă aparentă. Grecii antici le num eau „planeta!" ceea ce însem na „hoinari'', nume sub care au in tra t în m ai toate limbile europene. An­ ticii m ai credeau că dacă aceşti ciudaţi lum inători se puteau abate de la legea căreia i se supuneau toate stelele, se chema că planetele puteau decide singure cînd şi încotro s-o ia, deci erau fără îndoială divinităţi. D rept pentru care, cel puţin de la sumerieni încoace, cele cinci planete au fost num ite după cinci zeităţi im portante. La rom ani aceste zeităţi e ra u : Mercur, Venus, M arte, Ju p ite r, Saturn. Alte două zeităţi erau legate oricum de cei doi lum inători m ari: Soarele şi Luna. Caruselul celor şapte zei, care se cuvenea să fie cinstiţi pe rînd, a dus între altele la numele zilelor din săptăm înă. Descoperirea lunetei şi a telescopului a dovedit existenţa şi a altor planete m ai greu sau de loc vizibile cu ochiul liber. P entru a continua trad iţia li s-au a trib u it to t nume de zei, 9

m ai m ult sau mai puţin im portanţi după m ărimea astrului rospcctiv. Astfel s-a descoperit Uranus, în 1781, dc către W . Herschcl apoi N eptun, în 1846, „în vîrful peniţei", de către U .J. Le Verrier. Acesta, căutînd să explice unele ncregularităţi în mişcarea planetei Uranus, a presupus că ele se datoresc unei planete m ai depărtate, căreia i-a şi calculat poziţia, indieînd-o astronom ului J.G . Galle, care a găsit-o pe cer în aceeaşi seară. în sfîrşit, în 1930, într-un mod ase­ m ănător, CAV. Tombaugh, după indicaţii ceva m ai puţin precise ale lui P. Lowell, descoperă planeta Pluton. Azi ştim că Păm întul nu este nici pe departe centrul Universului ci, laolaltă cu celelalte planete se roteşte în jurul Soarelui; cît despre mişcările neregulate ale planetelor, pe boltă, ele se datoresc tim pilor diferiţi în care se efectuează aceste rotaţii. Ştim deci că în jurul Soarelui gravitează nouă planete m ari, zeci de mii de planete mici (numite asteroizi), sateliţi, m eteoriţi, comete, formînd toate laolaltă Sistemul Solar. în A ntichitate, în Evul Mediu, părea dc la sine înţeles că Păm întul e singura purtătoare a vieţii. în 1600, Giordano Bruno era ars pe rug pentru că a îndrăznit să susţină că în Univers ar putea exista şi alte lumi locuite. Nu m ult tim p m ai tîrziu, ca urm are a progreselor făcute de astronomic, situaţia se prezenta complet răstu rn a tă; Savanţi şi scriitori precum J . Kepler, B. de Fontenelle, F.M. Voltaire, E. Svedenborg, Im. K ant şi m ulţi alţii erau înclinaţi să populeze toate corpurile cereşti. Astronom ul W. Herschcl se pare că era dispus să adm ită că însuşi Soarele e locuit. Entuziasm ul a scăzut pe m ăsura perfecţionării mijloacelor de observaţie. Ce ştim azi, în urm a misiunilor cosmice din ultim ul deceniu? 1.2. Planetele interioare Mercur, aflat foarte aproape de Soare, are o atm osferă aproape inexistentă, tem peratura între —200 °C şi + 5 0 0 °C, iar peisajul este un deşert presărat cu cratere uriaşe. Venus, urm ătoarea în ordinea depărtării de Soare, num ită la noi şi Luceafăr, este cea m ai apropiată planetă de Păm înt, a tît în privinţa distanţei, cît şi ca dimensiuni. Atm osfera densă, cantitatea de căldură sim ilară cu ceea ce prim im noi de la Soare, făceau să se creadă într-o lume nu m ult diferită de a noastră. În tru cît cerul îi este veşnic acoperit de nori groşi, îinpiedicînd orice observaţie directă, unii îşi im aginau o lume 10

putredă, în care plouă veşnic peste reptile uriaşe şi păduri de ferigi. Alţii îşi închipuiau pe Venus fiinţe inteligente şi chiar baze de lansare a farfuriilor zburătoare. Misiunile sovietice „Venera", începute în 1961, au lansat, din 1966 încoace, m ai m ulte capsule cu aparatură către su­ prafaţa planetei. La început capsulele încetau să transm ită la cîteva m inute după intrarea în atm osferă. Prea repede pentru a fi atins nivelul solului. Poate s-au zdrobit de un vîrf de m unte extrem de înalt? Specialiştii s-au gîndit însă şi la alte posibilităţi. U rm ătoarele capsule au fost perfec­ ţionate nu doar tehnic, ci şi din punctul de vedere al re­ zistenţei. Şi într-adevăr, tim pul de transmisie s-a prelungit sim ţitor, chiar după ce capsula a atins în mod cert solul. Din analiza datelor s-a găsit şi explicaţia incidentelor — în locul condiţiilor aproape idilice aşteptate, pe Venus dom­ neşte un veritabil iad. D atorită „efectului de seră" al m an­ talei de nori, tem peratura se m enţine la 460 °C ziua şi noap­ tea, la ecuator ca si la poli. La această tem peratură se topesc şi zincul, plum bul sau cositorul. Presiunea atmosferică este de 90 de ori m ai m are decît la noi. Dacă pe Păm înt norii sînt răzleţi, plutind la cîteva sute sau cîteva mii de m etri altitudine, pe Venus, pînă la 30 km deasupra solului aerul, form at 96% din bioxid de carbon, e perfect limpede, abia tulb u rat de o adiere. în tre 30 şi 80 km însă, planeta este înconjurată de trei stratu ri compacte de nori în care predo­ m ină acidul sulfuric şi clorhidric. Unele dintre aparatele modulelor de coborîre n-au p u tu t fi protejate decît prin pla­ care cu aur pur. Cercetările ulterioare au descoperit m unţi, atingînd 11 km înălţim e, platouri cu caracter de continente, depre­ siuni plane, care ar putea deveni oceane dacă ar exista apă. Cît priveşte viaţa... P entru anul 1985 se preconizează tri­ m iterea a două baloane care să plutească la o altitudine de 56 km, căutînd între altele microorganisme. Acestea sînt ultimele speranţe. Pămintul, sau Terra, este a treia planetă socotind de la Soare. Singura care întruneşte condiţiile pe care noi le cre­ dem ideale pentru viaţă. Planeta cu cea mai m are densitate, do tată cu un cîmp m agnetic capabil să protejeze suprafaţa planetei de o bună parte din radiaţiile nocive, posedînd cel m ai m are satelit în raport cu propria m asă — Luna (în afara perechii Pluton-Charon). Locul prim ului descălecat al civilizaţiei cosmice omeneşti, bătrînă de cel puţin 4,6 ini11

liarde de ani, ciupită de bom bardam ente m eteoritice din vrem uri în care nu erau încă ochi să le vadă, Luna va fi probabil locul prim elor şantiere extraterestre şi baza de m ontare a navelor interstelare. Speranţele de a găsi forme de v iaţă sînt însă practic nule. 1.3. 0 poveste cu marţieni Mărie, a p a tra planetă, a înflăcărat cel m ai m ult m inţile căutătorilor de inteligenţă extraterestră. Cu o m asă de aproape zece ori m ai mică decît Terra, planeta roşie are totuşi atm osferă şi prim eşte suficientă căldură de la Soare pentru ca astronom ii din secolul trecut să fi avut motive să spere. La m area opoziţie (maximă apropiere de Păm înt) a lui Mar te, din 1877, astronom ul italian G. Schiaparelli a zărit pe suprafaţa planetei o reţea de linii pe care le-a num it „canali". P. Lowell (acelaşi care a calculat poziţia lui Pluton), entuziasm at, confirmă existenţa liniilor, traducîndu-le însă în engleză prin „channels" (şi nu „canals") ceea ce, spre de­ osebire de intenţia iniţială, implica o construcţie artificială. După Lowell, M arte era o lume m uribundă în care locuitorii inteligenţi realizaseră imense lucrări de distribuire a puţinei can tităţi de apă care le m ai rămăsese. Din păcate — ştim asta m ai ales după misiunile „Marte" şi „Mariner" — , canalele m arţiene s-au dovedit a fi doar iluzii optice. La baza unora se aflau form aţiuni naturale aproxim ativ drepte: văi enorme, ru p tu ri ale scoarţei ori în­ creţituri. A ltora dintre canale nu le corespunde nimic pe teren. De altfel, pe M arte există foarte puţină apă sub formă de vapori sau brum ă, dar niciodată în stare lichidă, d atorită presiunii atmosferice foarte scăzute, echivalentă cu cea care o găsim pe P ăm înt la altitudinea de G4 km. Totuşi văile sinuoase, cu num eroase ram uri laterale, ca şi im aginea unor form aţiuni din „Cîmpia Crizelor" trădează fără dubiu că pe M arte curgeau cîndva rîuri. Cînd? Se pare că şi relativ recent; ultim a dată acum circa un milion de ani. Pe atunci atm osfera putea fi m ult m ai bogată, conţinînd ca n tită ţi însem nate de oxigen şi azot, şi nu doar bioxid de carbon ca azi. Unele forme de v iaţă prim itive de pe P ăm înt pot supravieţui în condiţiile m arţiene. Oare nu există astfel de forme, răm ase de odinioară, poate într-o formă latentă, pe M arte? C. Sagan 12

scria — luaţi un pum n de sol m arţian şi adăugaţi apă — dacă există viaţă ea se va m anifesta. în 1976 misiunile autom ate „Viking" 1 şi 2 au efectuat experienţe de acest fel şi altele mai complexe. Au lu at sol m arţian şi l-au supus unor situaţii propice vieţii. R ezultatele au fost neconcludente, înclinînd către NU. în 1979 s-au descoperit două zone, aparent mai ospitaliere, în care, la o adîncime nu prea m are sub nivelul solului, ar putea exista pungi de um iditate. Aceste zone n-au fost încă investigate m ai de aproape. Deocam dată se ştie doar a tît. M erită o m enţiune cei doi sateliţi ai lui M arte — Phobos şi Deimos. F oarte mici, ei n-au p u tu t fi cercetaţi decît în ultim ul deceniu. în 1960, astrofizicianul sovietic I.S. Şklovski, studiind unele anomalii ale orbitei lui Phobos, rem arcînd apoi densitatea aparent foarte mică, a propus, între alte ipoteze, şi pe cea că Phobos este un satelit artificial construit de o civilizaţie m arţiană stinsă ori em igrată. Fotografiile de aproape ale satelitului, efectuate prim a d ată de „Mariner 9", în 1971, au evidenţiat însă un corp ceresc urît, semănînd cu un cartof, presărat cu cratere şi zgîriat de brazde vechi de peste un m iliard de ani, un corp avînd o origine sută la sută naturală. 1.4. Familia lui Jupiter Dincolo de M arte se întinde Centura de asterolzi. Desco­ periţi începînd din prim ul an al secolului X IX , asteroizii, cu dimensiuni care ajung la cîteva sute de kilom etri, dar în m area lor m ajoritate sînt m ult m ai mici, au d a t loc la numeroase speculaţii, m ulţi văzînd în ei fragm ente ale unei misterioase planete, botezată „Phaeton", care ar fi explodat într-un trecut îndepărtat. De ce? Poate din cauza unei civi­ lizaţii care a aruncat-o „în aer", sau d ato rită unui caram bol cosmic. Tot ce ştie astronom ia la ora actuală vine însă contra unor astfel de interpretări. Cel m ai probabil, Phaeton n-a p u tu t niciodată să se nască, datorită m arelui său vecin despre care vom vorbi în continuare. Jupiter, planeta a cincea, deschide şirul planetelor exte­ rioare sau m ari. Cu volumul de circa 1 370 de ori şi m asa de 318 ori m ai m are decît cea a P&mîntului, ca şi prin compo­ ziţie (hidrogen şi heliu), Ju p ite r este aproape o stea, care a şi avut poate o scurtă perioadă activă, cînd a încercat „să 13

se aprindă", fiind însă îm piedicată de volumul prea mic. (Unii cred că, dim potrivă, urm ează să sc aprindă peste cîteva miliarde de ani.) Azi ne apare înconjurat în perm anenţă de stra tu ri vărgate de nori roşii ori galbeni din sulfat de amoniu şi amoniac, sub care probabil se ascunde un ocean d^ hidrogen şi un nucleu solid de m ărim ea Păm întului. Mi­ siunile „Voyager" 1 şi 2 au adus în 1979 surpriza descoperirii unui inel al lui Ju p ite r gros de 30 km, asem ănător celui care înconjoară planeta Saturn, dar m ult m ai m odest şi mai simplu structurat. Cu ocazia aceleiaşi misiuni, num ărul sate­ liţilor cunoscuţi a crescut de la 13 la 16. Prim ii patru, cei mai m ari, au fost descoperiţi încă în 1610 de Galileo Galilei, motiv pentru care m ai sînt num iţi şi „sateliţi galileeni". Trei dintre ci sînt m ai m ari decît Luna, iar unul chiar decît Mercur. Ganymede şi Callisto par să fie form aţi jum ătate din gheaţă jum ătate din piatră. Suprafaţa lor este răscolită de cratere de impact, încremenite de miliarde de ani la tem ­ peratura de o sută de grade sub zero. Io, satelitul cel mai dens, conţine mai puţină apă, în schimb miezul său este fierbinte. Crusta solidă, nu mai groasă de 20 km, este stră ­ b ă tu tă de sute de vulcani (cel puţin opt au fost în plină erupţie în tim pul trecerii sondelor spaţiale), prezintă feno­ mene de eroziune, scurgeri de lavă, canioane. Atm osfera sa­ telitului (este cel m ai mic corp ceresc cunoscut avînd a t­ mosferă), este form ată din vapori de sodiu şi bioxid de sulf, în care se încolăcesc nori de sodiu. T em peratura solului pe alocuri, datorită căldurii interne, depăşeşte 0 °C. Unii găsesc explicaţia vulcanismului intens în efectele de maree exerci­ tate cfc Ju p iter, alţii în fenomene electrice care se petrec în scoărţă. Europa, cel de al patrulea satelit galileean, este înconjurat de un s tra t de apă (îngheţată la suprafaţă) de circa 50— 100 km grosime. Crevasele imense, lungi pînă la l 600 km şi late de pînă la 70 km, care stră b a t suprafaţa dc gheaţă, crevase cauzate de atracţia lui Ju p iter, nu sc puteau forma decît dacă stra tu l îngheţat avea grosimea .de 5—8 km. Acesta este m otivul pentru care, foarte probabil, dedesubtul său se ascunde un imens ocean. Odinioară, poate în vrem ea cînd Ju p ite r radia mai m ultă căldură, în oceanul de pe Europa ar fi p u tu t exista condiţii pentru apariţia vieţii. .Mai supravieţuiesc oare, în adîncul apelor, sub crusta de gheaţă, descendenţii fiinţelor de odinioară? Ia tă una dintre cele m ai interesante probleme ale biologiei cosmice actuale. 14

1.5. Mai e vreo speranţă? Saturn, ceva (dar nu m ult) mai mic decît Ju p ite r, este ca si acesta, o gigantică sferă de gaz, cu un nucleu dens, solid. Sub norii prelungi şi în vîrtejiţi de hidrogen, am oniac, m etan, heliu, hidrocarburi, există poate m ări de azot lichid, în urm a survolării planetei de către navele „Pioneer" 11 (1979), „Voyager" 1 (1980) şi „Voyager" 2 (1981), num ărul inelelor cunoscute ale lui Saturn a crescut de la trei (sau patru) la cîteva mii (unii au vorbit chiar de un milion), între care şi stranii îm pletituri, iar num ărul satelitilor a ajuns de la 10 la 17. Pe vrem uri satelitul Titan era singurul satelit din Siste­ m ul Solar despre care se ştia că posedă atm osferă, deci pe care se spera că pot exista forme de viaţă. Azi ştim că norii portocalii, plutind la 100—200 km de suprafaţa solului, în atm osfera densă de azot, m etan, etan, acetilenă şi acid clorhidric, acoperă continente din hidrocarburi congelate şi m ări de azot lichid, toate la o tem peratură de — 189 °C. S-a sem nalat, e drept, şi bioxid de carbon în stare solidificată, ceea ce ar putea însem na că speranţele nu sînt complet pier­ dute, dar optim ism ul iniţial s-a dim inuat substanţial. Cei­ lalţi sateliţi, conţinînd m ultă gheaţă, acoperiţi cu nenum ă­ rate cratere de im pact, deşi au mici individualizări, nu se deosebesc prea m ult de sateliţii m orţi ai lui Jupiter. Uranus este la rînd pentru a fi vizitat, în 1986, de sonda „Voyager" 2. Din 1977 ştim că şi această planetă uriaşă are inele. în centrul astrului unii cred că ar putea exista un nu­ cleu din diam ante. Celor cinci sateliţi cunoscuţi azi, dar ni­ ciodată văzuţi m ai de aproape, li se vor m ai adăuga fără îndoială şi alţii, dar este puţin probabil să se descopere a lt­ ceva decît lumi îngheţate, încrem enite în apropierea tem pe­ ratu rii vidului cosmic. Neptun foarte asem ănător cu Uranus, are doi sateliţi, dintre care Triton este mai m are decît Luna. Şansele de viaţă, de asemenea, sînt practic nule. Pluton, planeta a noua, este cea m ai d ep ărtată dintre cele cunoscute. O rbita sa eliptică o taie pe cea a lui Neptun, ast­ fel încît din cei 248 de ani cît durează pînă la P luton dă o d ată ocol Soarelui, douăzeci de ani este mai aproape de Soare decît N eptun. Astfel de ani sînt de pildă cei dintre 1978 şi 1999. Pluton are aproxim ativ dimensiunile Lunii; în 1978 15

Tiaugtg MTotioJMtf

Z O N A «N « A f t e ~ “ YTB -e x » « T A V tA T A

c«N» 53

a realităţii, în tr-a tîta încît, pînă la un purict, reuşeşte chiar să schimbe această realitate. S ituaţia se întîlneşte de pildă în cazul sugestiei şi autosugestiei. Psihologul sovietic L.L. Vasilicv povesteşte un caz de sugestie aplicată la două fete, de 16 şi 20 ani. Acestea primesc într-o bună zi scrisori anonime în care sînt am eninţate că pentru cutare şi cutare m otiv vor fi pedepsite în cutare zi şi cutare oră, cu boală grea: convulsii, pierderea graiului, sur­ zenie, dureri de cap şi de mîini etc. Scrisorile au reuşit să în­ fricoşeze fetele în aşa hal încît la data indicată s-au îmbolnăvit într-adevăr. Această proprietate este rezultatul faptului că vîrful „verbal" al piram idei m inţii om eneşti o d a tă convins, entităţile subordonate vor coopera, făcîndu-i în întregim e jocul. Cei care utilizau în vechime tehnicile şamanice şi de magie neagră executau tot soiul de „hocus-pocus"-uri, anunţînd că la sfîrşitul lor cel vizat se va îmbolnăvi şi va muri. Do cele mai m ulte ori nici nu era nevoie să anunţe, deoarece toată colectivitatea credea, prin superstiţie, în efectul lor. E ra su­ ficient ca cel vizat să afle că a fost condam nat, pentru ca „vraja" să-şi atingă rezultatele scontate. Toţi medicii ştiu că dînd unui bolnav (eventual închipuit, dar nu num ai în acest caz) o pilulă conţinînd un praf inofensiv şi fără nici un efect, pot obţine vindecarea, cu condiţia să în­ soţească „tratamentul"- cu toată recuzita de rig o a re/d e pildă scot „m edicam entul- dintr-o cutie specială, îi spun bolnavului că este o descoperire recentă şi s-a procurat cu m ultă greutate, cer ca orarul de adm inistrare să fie respectat fără nici o aba­ tere etc. Tehnica este cunoscută sub numele de „plactbo“. în tr-u n mod asem ănător, este suficient ca să i se spună cuiva insistent, de m ai m ulte persoane diferite, că a rată rău, pentru ca să sim tă că parcă într-adevăr îl doare ceva. Dacă persoana este deosebit de sugestionabilă poate sfîrşi prin a se îmbolnăvi de-adevăratelea. Autosugestia, cea în care lumea de cuvinte opusă reali­ tăţii este creată de subiect el însuşi, poate duce uneori la situaţii extreme. Din tim puri de demult au existat, din cînd în cînd, persoane care în extaz religios, imaginîndu-şi sufe­ rinţele crucificării, aveau o trăire a tît de intensă încît le apă­ reau răni sîngerînde pe mîini şi picioare, în locurile înfăţi­ şate pie icoane. în secolul trecut, Academia Belgiană de Şti­ inţe a num it o comisie pentru a cerceta un astfel de c a z —o ţăranacă pe nume Louisse Lateau. O m ină i-a fost banda­ 54

jată şi sigilată în aşa fol încît să se elimine orice posibilitate de a-şi provoca rănile singură cu un obiect oarecare. Dc „vi­ nerea patim ilor- bandajul a fost desfăcut faţă de m artori si sub el s-au constatat sîngerări locale provocate exclusiv prin autosugestie. în 1982, ziarele au rela ta t cazul unui funcţionar de la căile ferate din S.U.A., închis accidental într-un vagon fri­ gorific. Incapabil să iasă, el s-a resem nat cu soarta sa, scri­ jelind pe pereţii interiori senzaţiile resim ţite — „Mi se ră ­ ceşte corpul... devine şi m ai rece... nu-i nimic de făcut decît să aştept... Sînt aproape am orţit... scriu to t m ai greu... aces­ tea ar putea fi ultimele mele cuvinte.- La p u ţin tim p după acestea vagonul a fost deschis şi nefercitul funcţionar găsit m ort. D ar nu m urise îngheţat. Sistemul frigorific al vagonului era defect. Tem peratura în interior era de 13— 14 °C. Omul m urise prin autosugestie. Sugestia este deosebit de eficace în stare de hipnoză, cînd nu num ai că cenzura verbală este „adormită--, dar se instituie şi un regim de veritabilă „tiranie- prin care arm ata de „entităţi active- subordonate se supune fără crîcnire voin­ ţei străine. P.P. Podiapolski ară ta încă în 1905 că atingînd pielea unei persoane hipnotizate, cu creionul, dar spunînd că este o vergea de fier încins. în locul atins va apare o arsură de gradul doi. O condiţie este ca persoana să m ai fi suferit înainte o astfel dc arsură (adică să-şi fi in stitu it „entităţile active- care să dirijeze reacţia organismului într-o astfel de situaţie). Şi la Spitalul Clinic de adulţi din Cluj Napoca s-a efectuat, în 1953, o experienţă reuşită de acest fel, punîndu-i unei paciente în palm ă o monedă de 25 bani despre care hip­ notizatorul a spus că este incandescentă. Băşica form ată în locul arsurii a fost vindecată ulterior m ult m ai repede decît în m od normal, to t cu ajutorul sugestiei verbale sub hipnoză. Experienţa a fost reluată, cu acelaşi succes, asupra aceleiaşi persoane, în 1977. Cazurile de acest fel sînt nenum ărate. în tre altele o m ul­ ţim e de numere „ ta ri- de iluzionism îşi găsesc explicaţia în sugestie şi, uneori, în ceea ce se num eşte „hipnoză în m asă". S tructura ierarhică a m inţii noastre m ai poate explica şi alte fenomene, cum ar fi somnambulsimul ori dedublarea persona­ lităţii.

55

4.5. LUMEA ELECTRICA A ORGANISMULUI VIU O ilustrare la îndem înă a faptului că în cunoaşterea fiinţei noastre mai avem numeroase lacune este faptul că m ajoritatea oamenilor trăiesc cu convingerea că nu avem decît cinci sim­ ţuri, la care cărţile de şcoală m ai adaugă eventual cîteva, om iţînd însă cu grijă pe cele care reprezintă încă obiect de discuţii în cercurile ştiinţifice. Tot astfel, sîntem convinşi că nu ne putem m anifesta faţă de m ediul înconjurător decît utilizînd-ne într-un fel sau altul forţa m usculară. Sîntem convinşi că funcţionarea unui organism viu ne este limpede, răm înînd de pus la punct doar cîteva am ănunte neesenţiale... D acă abordăm însă toate aceste domenii fără prejudecăţi, dacă nu substituim realitatea vie cu imaginea în cuvinte a acestei realităţi, dacă vom căuta să nu ne lăsăm robiţi de v raja pe care sugestia creată de aceste cuvinte o poate avea asupra noastră, vom avea parte nu de puţine surprize. Ştim că electricitatea este adînc im plicată în to ată lumea viului; nici cele m ai mici procese, la nivelul celulei, nu s-ar putea desfăşura fără ajutorul ei. în jurul unui corp viu există aşa cum a ra tă de pildă D. Constantin, un „mediu biologic firoxim aP, o p ătu ră de ioni (fragmente de molecule încărcate electric) ca şi m icrovapori de apă conţinînd astfel de ioni. Această pătu ră nu este uniformă, ci structurată in conformi­ tate cu cele ce se petrec în interiorul organismului. în reprezentările religioase, inclusiv în cele anterioare creştinismului, oamenii „sfinţi- sînt reprezentaţi cu o aureolă luminoasă în jurul capului. T radiţia pare să fie legată de fap­ tu l că uneori, se zice (din păcate nu există dovezi certe): „mediul biologic proxima!" poate deveni deosebit de puternic, în special în jurul capului, şi chiar vizibil cu ochiul liber în condiţii de întuneric deplin j Această „aură" poate fi pusă în evidenţă indirect, prin tehnici de electrografie» Pionierul acestui domeniu este S. K irlian, care, în 1939, a descoperit că dacă o fiinţă vie sau o parte a ei este supusă unui tren de im pulsuri avînd o tensiune de ordinul zecilor de mii de volţi, frecvenţa de ordinul kilo sau megahertzilor, dar curentul fiind suficient de slab pentru a nu dăuna, se pot obţine foto­ grafii, inclusiv color, în care aiura este vizibilă sub formă unor jerbe de lum ină care par să ţîşnească în toate direcţiile, izvorîte din corpul viu. Tehnici asem ănătoare, cum ar fi electronografia, pusă la punct la noi în ţară, duc la rezultate care prezintă unele avantaje specifice. La ora actuală, în m ulte 58

centre de cercetări se lucrează pentru lăm urirea mecanismului de formare a imaginilor şi lărgirea posibilităţilor de aplicare. S-a constatat că aura, fie că era vorba de o frunză, un scor­ pion sau o m înă omenească, diferă funcţie de condiţii externe cum ar fi um iditatea, starea de ionizare a atmosferei, dar mai ales funcţie de starea de sănătate, de drogurile consumate (inclusiv de tutun, alcool ori cafea), funcţie de ora din zi, de starea fiziologică de m om ent. S-a m ai constatat de pildă că variaţiile zilnice dispar în zonele atinse de cancer, ori că punctele din care ţîşnesc, aparent, jerbele de lumină, coincid cu punctele de pe corpul omenesc utilizate de medicina clasică chineză pentru tratam entele prin acupunctură etc. U na dintre cele m ai fantastice experienţe, realizată prim a d ată la Moscova, reprodusă apoi şi în alte laboratoare, a fost urm ătoarea: a fost fotografiată prin m etoda Kirlian o frunză proaspăt culeasă, din care s-a tăiat şi aruncat o treime. Spre uim irea generală pe placă apărea frunza întreagă, doar că partea am p u tată strălucea ceva m ai slab. Aceasta i-a făcut pe specialişti să presupună, aşa cum menţionează L. W atson în volumul „Supernature" (1974), volum din care am citat m ai m ulte exemple, că „există un fel de m atrice energetică în orice fiinţă vie şi că această m atrice are o formă asemănă­ toare organismului, deşi relativ independentă de el". Biofizicienii de la universitatea din Alma A ta (R.S.S. Kazahă) după cercetări utilizînd microscopia electronică, efec­ tuate asupra aurei, vorbesc de un „trup de plasmă biologică" dublînd fiecare organism viu, un soi de constelaţie din parti­ cule ionizate, dar nu un amalgam haotic, ci un organism unitar (termenul de „plasmă" este folosit aici cu înţelesul de gaz ionizat). Evident, un astfel de „trup de plasm ă- este pro­ dus de către organism, avînd şi el, la rîndul său, un efect asu­ pra funcţionării organismului. în lumina acestor date e de presupus că regenerarea organelor vătăm ate se face pe baza am intitei „m atriţe electrice-. O m atriţă asem ănătoare de­ vansează şi creşterea mugurilor, creînd probabil condiţii favorabile diviziunii şi dezvoltării celulelor. Se m ai poate presupune că fenomenul joacă un rol im portant în coordo­ narea dezvoltării unor colonii de vieţuitoare lipsite de un sis­ tem nervos centralizat, cum ar fi cele de bureţi m arini. Se spune că omul are cinci sim ţuri, comune, în linii mari, tuturor animalelor. Totuşi mereu şi mereu se mai descoperă cîte un „al şaselea sim ţ". De pildă în rîurile tulburi din Africa trăieşte un peşte num it „m orm irid"; dacă se pune un astfel

57

de peşte într-un acvariu, este suficient să trecem pieptenele prin păr, undeva în apropiere, ca peştele să se repeadă la peretele acvariului, în direcţia noastră. Aceşti peşti răpitori sînt practic orbi, găsindu-şi hrana pe baza unui simţ electric, fiind capabili să deosebească o fiinţă vie chiar dacă stă ne­ m işcată şi ascunsă în mîl. în plus, peştele dispune de un fel de radar, em iţînd circa 300 impulsuri pe secundă, tatonînd obstacolele înconjurătoare prin distorsiunile pe care le suferă cîmpul electric. Proprietatea nu e unică. Rechinii sau calcanii sînt capabili să sesizeze schimbări de potenţial egale cu a suta m ia parte dintr-un volt în mediul înconjurător. 4.6. SIMŢUL MAGNETIC, RADIESTEZIC ŞI GRAVITAŢIONAL Dacă sim ţul electric era întrucîtva cunoscut mai de m ult, despre cel magnetic, pînă acum cîţiva ani, nu existau decît presupuneri. Se bănuia că păsările şi peştii, în m igraţia lor, s-ar orienta după cîmpul m agnetic pămîntesc. în 1966, I.A. Holodov reuşeşte să înveţe nişte peşti să reacţioneze la schim­ bările cîmpului magnetic. Simţul m agnetic este descoperit apoi la moluşte, păsări, albine, volvox (colonii de protozoare) şi chiar la unele bacterii. Cercetătorul I. Ostriakov din Moscova a observat că elec­ trocardiogram a la om diferă după cum omul este culcat cu capul către un punct cardinal sau altul; el găseşte că poziţia cu capul spre nord este cea m ai favorabilă sănătăţii, în con­ cordanţă cu unele vechi tradiţii. în perioada 1977—80 R.R. Baker de la U niversitatea din Manchestcr a efectuat un nu­ m ăr de experienţe asupra unor grupuri de voluntari, studenţi, pe care i-a dus legaţi la ochi, cu autobuzul, în puncte situate la 6 — 25 km de universitate, unde, tot cu ochii legaţi, i-a pus să indice unde li se pare că se află universitatea şi unde nordul. A repetat apoi această cerere după ce studenţilor li s-au scos legăturile de pe ochi. în mod surprinzător, răspun­ surile date cu ochii legaţi erau m ult mai apropiate de realitate. E ra o dovadă aproape sigură că şi omul posedă un sim ţ mag­ netic. Certitudinea s-a obţinut după ce studenţilor li s-au pus pe cap căşti cu electromagneţi. Subiecţii nu ştiau cînd sînt conectaţi şi cînd nu aceşti electromagneţi. R ezultatul a fost însă net — ori de cîte ori casca era m agnetiztă studenţii erau complet derutaţi. în tr-un mod curios, fetele au dat constant un procent m ai m are de răspunsuri corecte decît băieţii. Cău58

tîndu-se organul responsabil pentru sim ţul m agnetic la om, urmele conduc, conlorm unor neurologi din K.K.G., la epiiiză (num ită şi glanda pineală), ori la hipotalam us după alţi cercetători. In ambele variante deci organul de simţ magnetic se află chiar în interiorul creierului. în tre cutia craniană şi învelişul exterior al creierului po­ rumbeilor, s-au descoperit de curînd particule de m agnetită (oxid de fier) avînd diam etrul de cîtpva sutim i de miimi de m ilim etru. Ulterior astfel de particule s-au descoperit si în craniul delfinilor^. F ără nici o îndoială aceste particule sînt în strînsă legătură cu sim ţul magnetic. Radiestezlştii, cunoscuţi încă din antichitate, sînt cău­ tători de apă sau comori, care um blă cu o răm urică de alun proaspăt tăiată, în formă de furcă, ţinută în ambele mîini. în anum ite locuri răm urica tresare, se răsuceşte, semnalînd că există ceva sub păm înt. în felul acesta, se pot sesiza, pînă la o adîncime de 80 m, în afară de apă, zăcăm inte de plumb, zinc, aur, ca şi cabluri, ţevi metalice ori locul unde s-au produs deteriorări ale acestora. Se pare că circa 20% din bărbaţi şi 40% din femei ar avea o sensibilitate de acest fel, care nu ajunge însă decît arareori să fie pusă în valoare. Este oare un sim ţ electric, m agnetic sau un altul, încă necunoscut? în U.R.S.S. s-au făcut numeroase experienţe pentru a răspunde la această întrebare. M ontînd un m agnet pe spatele radiestezistulu.i, urcîndu-1 într-un camion ori chiar într-un elicopter, interpunînd între el şi sol o placă de oţel sau de plumb, randa­ m entul său nu se modifica. E ra suficient însă ca omul să poarte o pereche de m ănuşi de piele pentru ca nuiaua să nu mai dea nici un răspuns. Din aceste motive, m ulţi înclină să creadă că în mecanismul căutării cu răm urica de alun sînt implicate şi alte forţe, şi alte sim ţuri decît cele electric şi m ag­ netic. Este interesant că şi plantele posedă un astfel de simţ. Deasupra punctelor unde tresare nuiaua radiestezistului, castravetele, ceapa ori porum bul se dezvoltă m ai slab. Agro­ nomii chem aţi să explice fenomenul, n-au găsit solului nici un viciu care să justifice această anomalie. Un alt sim ţ despre care se vorbeşte este cel gravitaţional. Contrar a ceea ce se crede îndeobşte, forţa gravitaţională a păm întului prezintă uşoare variaţii din loc în loc. S-a cons­ ta ta t în legătură cu aceasta că în K azahstan cămilele aleg cu m are precizie pentru potecile lor liniile de-a lungul cărora forţa gravitaţională e minimă. în 1964, elveţianul F. Sch-

59

ncider a a ră ta t că dacă se închid cărăbuşi într-o cutie de carton şi se apropie de o latură a cutiei un corp cu o greutate dc peste 40 kg, cărăbuşii, care nu au cum să vadă obiectul, se refugiază im ediat în partea opusă a cutiei, semn că pot simţi variaţia infimă a cîmpului gravitaţional creată în acest mod. 4.7. SIMŢUL RITMURILOR COSMICE Organismele vii sim t şi fenomene electrice, magnetice, gravitaţionale m ai depărtate. Se ştie de pildă că activitatea Soarelui are o periodicitate de 11 ani. Această periodicitate nu s-a schim bat de cîteva sute de milioane de ani. La ora ac­ tuală se ştie că num ărul infarctelor cardiace creşte o d ată cu intensificarea exploziilor solare şi înm ulţirea petelor. D ar creşte şi num ărul accidentelor de circulaţie ori al internărilor în spitalele de psihiatrie. De asemenea, se pot pune în evi­ denţă modificări în compoziţia sîngelui, cum ar fi scăderea num ărului de limfocite. Luna este şi ea im plicată în com portam entul oamenilor. Decesele din cauză de TBC prezintă o periodicitate lunară, cu un m axim la 7 zile înainte de luna plină; 82% din sîngerările postoperatorii au loc între prim ul şi ultim ul pătrar, cu un vîrf în m om entul de lună plină. S-a găsit că num ărul de naşteri este m ai crescut în perioada de scădere a Lunii decît în cea de creştere, cu un m axim puţin după luna plină. Chiar num ărul delictelor este crescut în perioada de lună plină (ca să nu m ai vorbim de somnambulism), chiar dacă cerul e în­ norat. în urm ă cu 200 ani, în Anglia, la comiterea unei crime, se adm itea ca circum stanţă aten u an tă faptul că în m o­ m entul faptei era lună plină. T o t acolo, cei din azilurile de alienaţi m intal erau îm bătaţi în respectiva perioadă, pentru a preveni stările de agitaţie colectivă. H.S. Burr de la U niversitatea Yale (Connecticut, S.U.A.) a avut ideea să facă în trunchiul unui a rţa r două găuri şi să măsoare diferenţa de potenţial electric între aceste două puncte. Efectuînd astfel de m ăsurători tim p de douăzeci de ani, a constatat că arţaru l reacţionează la petele solare, la mişcările Lunii şi chiar ale unor planete. F.B. Evanston din Illinois, studiind variaţia consumului de oxigen la alge, cartofi, morcovi, rîme, salam andre, găseşte o serie de variaţii ciclice legate de mişcările corpurilor cereşti. De pildă cartoful,

00

după cercetările sale, „sim te- cînd apare Luna la orizont, cînd e la zenit sau cînd apune. 4.8. REZONANŢĂ ŞI GEOMETRIE Un ap a ra t de radio este capabil să „prindă" o anum ită emisiune, un anum it post, din m ultele existente, deoarece dispune de circuite capabile să intre în rezonanţă num ai cu undele care posedă o frecvenţă de oscilaţie particulară. Fenomenul de rezonanţă pare să fie im plicat şi într-un m are num ăr de procese biologice dintre cele descrise m ai sus sau asem ănătoare. Uneori rezonatorul poate fi un circuit radio, un pod care se rupe sub paşii cadenţaţi ai soldaţilor, o vioară care ampli­ fică vibraţiile coardei, alteori poate fi pur şi simplu un obiect avînd o formă geometrică specială. Piram ida lui Keops pare să fie o astfel de formă. Un cxcursionist ar fi observat, prin anii cincizeci, că vieţuitoarele care se retrag să m oară în camera din mijlocul piram idei nu putrezesc, ci se deshidra­ tează mumificîndu-se, deşi încăperea, aflată exact la o treime de bază şi două treim i de vîrf, este neobişnuit de umedă. Se zice, că experienţe, refăcute ulterior cu m achete ale pira­ midei, plasînd de pildă un şoarece m ort în interior, în poziţia am intită, şi un altul alături în exterior, au a ră ta t că în tim p ce ultim ul se descompunea într-o m anieră care obliga experi­ m entatorul să-l înlăture cît m ai repede, cel din piram idă se usca precum o poamă, fără a putrezi. D upă cum afirmă L. W atson, inginerul K. D rbal din Praga a fost şi el curios să verifice acest inexplicabil fenomen, obţinînd acelaşi rezul­ tat. Apoi i-a venit însă ideea să aşeze, în loc de o vietate oarecare, în punctul aflat la o treim e de bază, o lam ă de ras uzată. D upă un tim p, nu mică i-a fost m irarea să des­ copere că lam a şi-a recîştigat ascuţişul. Reluînd experienţa a m ai constatat că efectul este m axim dacă piram ida, ca şi lama, erau orientate riguros în direcţia nord-sud. Socotind că piram ida ar putea fi utilizată ca un ascuţitor de lame suigeneris, inginerul s-a h o tărît să-şi breveteze invenţia. A fost refuzat. Şeful comisiei a fost însă a tît de surprins de idee încît şi-a construit el însuşi o astfel de piram idă acasă. A obţinut acelaşi rezultat ca şi D rbal; drept urm are a deter­ m inat comisia să revină asupra deciziei şi invenţia a fost brevetată prim ind p atentul cehoslovac nr. 91 304 din 1959. 61

O întreprindere a preluat fabricarea în serie a unor astfel de mici piram ide, la început din carton apoi din plastic. Tăişul lamei este form at din cristale infime. Se ştie că orice cristal poate creşte dacă sînt îndeplinite anum ite con­ diţii. N-ar fi exclus ca în acest caz cristalele deteriorate „au crescut la loc", pe seama concentrării asupra lor a unor energii necunoscute de către forma de piram idă. Descope­ rirea de m ai sus poate fi pusă în legătură cu alte relatări la fel de stranii. Din Canada s-a rap o rtat că schizofrenicii îngrijiţi în camere de form ă trapezoidală şi-au ameliorat starea în m ai m are m ăsură decît cei din camere de altă formă. Altcineva a constatat, pe un lot de şoareci răniţi, toţi într-un acelaşi mod, că procentul de m ortalitate este cel m ai mare în camere de formă sferică. O firm ă franceză a brevetat un container de o formă specială, în care procesul de fabricaţie al iaurtului se accelerează. O fabrică din Cehoslovacia a încer­ cat să schimbe form a sticlelor de bere, dar a fost nevoită să revină asupra hotărîrii deoarece în noile sticle calitatea se deteriora rapid. Exemplele ar putea continua. în toate aceste cazuri se bănuieşte că este im plicată rezonanţa unor unde. Electrom agnetice, gravitaţionale, de altă natură? Pînă la efectuarea unor noi experienţe în condiţii riguroase de laborator nu putem face decît presupuneri pe baza unor relatări de cele m ai m ulte ori necontrolabile. Sunetele pot stim ula sau distruge nu num ai prin intensi­ tate şi frecvenţă, ci şi prin armonie sau disonanţă (oare să fie astfel şi în cazul celorlalte unde, inclusiv a celor venite din Cosmos?). în Canada s-au rap o rtat creşteri ale producţiei de grîu cu pînă la 66% prin transm iterea unor sonate pentru vioară de Bach. în Illinois, S.U.A., într-o seră în care s-a repetat la nesfîrşit „Rapsodia albastră" de G. Gerslnvin, s-au m ăsurat creşteri de 35% la porumb şi 20% la soia faţă de o seră m artor „tăcută". Un studiu făcut, to t în S.U.A., asupra a 20 plante, raporta de d a ta aceasta o reducere cu 47% a producţiei sub influenţa zgomotului. S-a m ai consta­ ta t că plantele se apleacă literalm ente către difuzor atunci cînd s-au executat piese de Haydn, Bach, Beethoven, Brahms, Schubert, şi se depărtau de el la m uzică rock sau dodeca­ fonică. Influenţe asem ănătoare au fost sem nalate şi în cazul animalelor. Probabil că în corpul fiinţelor vii există numeroase organe capabile să intre în rezonanţă cu vibraţiile care ne încon­ joară. D.H . Andrews în „The Sym phony of Life" (1966) 62

interpretează chiar mişcarea atom ului ca sunet, iar mole­ culele clădite din aceşti atomi, ca acorduri form ate din sune­ tele respective. L. W atson se întreabă dacă nu cumva ceea ce rezonează în noi la influenţele exterioare este tocmai apa. Această substanţă, pe cît de banală în aparenţă pe a tît de plină de surprize, este foarte departe de a fi ceea ce se m ai crede adesea, o simplă m ultiplicare a unor molecule de H 20 . Cineva a mers chiar pînă la a spune că apa dintr-un pahar form ează o singură m are moleculă, în care fiecare atom de hidrogen oscilează între doi atom i de oxigen. Alţii au văzut în apă cristale m ari de gheaţă care se formează şi se topesc în perm anenţă, într-un ritm m ăsurat în milionimi de secundă. în urm a unor cercetări recente, I. Mînzatu, susţine că apa se poate afla şi sub formă de molecule spira­ late dublu, într-o m anieră care am inteşte în mod straniu de molecula de AUN. Moleculele spiralate de apă sînt răsu­ cite fie spre stînga fie spre dreapta (în ADN-ul normal spiralele sînt răsucite num ai spre d rea p ta); funcţie de aceasta apa este fie una esenţială vieţii, fie una incom patibilă cu ea. S-a observat că structurile apei m anifestă oscilaţii aparent spontane, ceea ce ar putea fi o dovadă că rezonează în per­ m anenţă cu vibraţii venite cine ştie de unde. în încheiere, o dovadă în plus pentru această „sensibili­ tate cosmică" a apei. în 1960, la Florenţa (Italia), o instituţie a pus la punct o m etodă pentru eliminarea crustei de piatră de pe pereţii interiori ai boilerelor industriale. Metoda uneori funcţiona excelent, alteori, aparent fără m otiv, randam entul era m ult dim inuat. Făcîndu-se cercetări, s-a constatat că perioadele critice coincideau cu cele ale unor erupţii solare, în continuare operaţia a fost desfăşurată sub protecţia unui paravan de cupru, iar rezultatele au devenit constante.

Capitolul b' UN ALT UNIVERS DE EXPLORAT

5.1. CELULELE CONVERSEAZĂ Grupuri de protozoare, num ărînd pînă la o jum ătate de milion de exemplare, cum ar fi cele care formează coloniile de bureţi m arini, îşi coordonează activitatea fără nici un fel de sistem nervos. Cum? în 1972, la Novosibirsk s-a făcut urm ătoarea experienţă: s-au lu at două culturi de celule de acelaşi fel, s-au despărţit printr-un perete de cuarţ, după care una dintre culturi a fost intoxicată. La scurt tim p s-au îm bolnăvit şi celulele din cultura vecină, altm interi ocrotită şi izolată. Singura explicaţie era că boala a fost indusă pe calea unei radiaţii de la cultura vecină. Deoarece, înlocuind cuarţul cu sticlă obişnuită, fenomenul nu s-a m ai repetat, s-a presupus că responsabilă era o radiaţie ultravioletă, deşi un verdict definitiv nu a fost d at încă. Se pare că, pe baza unui mecanism similar, toate celulele dintr-un organism viu comunică între ele, pe o cale diferită de cele cunoscute ana­ tomic (nervoasă, endocrină, etc.). S-ar putea că experim entul de m ai sus ca şi altele similare să fi răm as nişte exemple izolate dacă C. Backster, consul­ ta n t al poliţiei americane în utilizarea „detectoarelor de m in­ ciuni", n-ar fi făcut, într-o dim ineaţă de februarie 1966 o descoperire extraordinară. Detectoarele de m inciuni func­ ţionează pe baza ipotezei că cel care spune un neadevăr are totdeauna o reacţie em oţională; aceasta poate să treacă neobservată pentru ochi, dar se m anifestă printr-o uşoară transpiraţie; astfel se reduce brusc rezistenţa electrică a pielii, variaţie care poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unei peniţe înregistratoare. în dim ineaţa de care pomeneam, C. Backster şi-a propus să m ăsoare viteza cu care urcă seva într-un ficus după udare. El şi-a zis că infima diferenţă de um iditate poate fi sim ţită de electrozii aparatului plasaţi pe cele două feţe ale unei frunze. Prin udare n-a obţinut nici

64

un rezultat. S-a h o tărît să tortureze plan ta m uindu-i un vîrf de frunză într-o ceaşcă cu cafea fierbinte. T ot nimic. S-a gîndit atunci să încerce cu un stim ul ceva m ai puternic şi şi-a scos bricheta cu intenţia să ardă una dintre frunze. N-a apucat însă ca să-şi ducă planul la îndeplinire că brusc acul detectorului de m inciuni a deviat ab ru p t şi prelung... Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Backster schim bă planta şi detectorul de minciuni, repetînd gestul. Acelaşi rezultat. rianta reacţiona violent la sim pla intenţie de a i se face rău. Peste un tim p, Backster, rănindu-se la un deget, şi-a pus iod pe rană. Acul detectorului de m inciuni conectat la plantă a făcut un salt violent. P lan ta sim ţise m oartea celulelor umane şi a reacţionat. P en tru a elimina orice suspiciune a fost im aginată o m aşină care arunca, la intervale întîm plătoare, necunoscute înainte de experim entatori, creveţi vii în apă clocotită. La fiecare vietate sacrificată planta reac­ ţiona puternic. R epetînd experienţa cu creveţi m orţi nu s-a obţinut nici o reacţie. Mai tîrziu operaţiile au fost reluate utilizînd trei plante, plasate în trei camere diferite, în con­ diţii riguroase de presiune, tem peratură şi um iditate, rezul­ tatele fiind aceleaşi. U na dintre numeroasele experienţe ulterioare are o ten tă poliţistă. în tr-o cam eră au fost aşezate două p la n te : viitoarea „victim ă- şi un „m artor-. Şase persoane au in tra t pe rînd în cam eră şi au ieşit de acolo fără să se vadă între ele. Fie­ care scosese, înainte de a intra, un bileţel dintr-o pălărie. Pe cinci dintre bileţele nu scria nimic, pe al şaselea era un ordin — respectivul trebuia să distrugă planta „victim ă". După term inarea experim entului nimeni, în afară de cel în cauză, nu ştia care-i „crim inalul". Cei şase au fost intro­ duşi apoi, pe rînd, în cam era „crimei". P lan ta „m artor" era acolo, conectată la detectorul de m inciuni. La cinci dintre ei planta n-a reacţionat, dar la intrarea „criminalului" acul a deviat puternic. P la n ta l-a recunoscut şi l-a dem ascat. Cercetările ulterioare au dovedit că fructe proaspete, legume, ciuperci unicelulare, protozoare, celule sanguine, celule um ane prelevate din cavitatea bucală prezentau ace­ leaşi reacţii în cazul distrugerii altor celule în preajm a lor. încercări de ecranare a presupuselor unde care realizează transm iterea acestor semnale n-au d a t nici un rezultat, ceea ce a dus la părerea că ele n-ar fi de n a tu ră electrom ag­ netică. 5 — pe ce t9C civilizaţiile extraterestre ?

65

E xperim entul a fost reluat şi reprodus pe numeroase meridiane. A. Smilov din Bulgaria a întocm it un fel de „clasam ent" de sensibilitate. Aruncarea unei broaşte în apă clocotită a provocat o reacţie dublă din partea plantei decît decapitarea sau spinalizarea (paralizarea^ prin distrugerea m ăduvei spinării) unei broaşte. Un efect încă m ai puternic s-a obţinut transm iţînd, în prezenţa plantei, unei persoane hipnotizate, sugestii cu un puternic caracter emoţional. E. B yrd din M aryland a rap o rtat că apropierea unui păianjen provoacă la plantă o reacţie echivalentă cu ruperea unei frunze. M. Vogel atrage atenţia că plantele nu răspund totdeauna conform aşteptărilor. Atitudinea ostilă şi neîncre­ derea pot duce la eşuarea experimentului. La noi în ţară, un colectiv condus de M arioara Godeanu, şi D. Constantin au reconfirm at şi au lărgit experimentele de acest tip, utilizînd planta tropicală „pistia stratiotes". Vizualizînd aura plantelor, ei au pus în evidenţă relaţii foarte inte­ resante plantă-plantă sau om -plantă. De pildă, intoxicînd o plantă cu sulfat de m ercur, s-a observat creşterea tempe­ ratu rii (întocmai ca la un om bolnav) nu num ai a plantei respective, ci şi a plantei vecine înrudite. De asemenea, s-au sesizat adevărate „braţe de energie" pe care planta sănătoasă le întindea celei bolnave, parcă în chip de ajutor. Rezultatele principale ale cercetărilor echipei au fost pre­ zentate în filmul „Dincolo de tăcerea plantelor" difuzat şi în reţeaua noastră de televiziune. M erită de asemenea să am intim că cercetări originale în acelaşi domeniu a mai efectuat, la noi, şi ing. E. Celan. D. Constantin, autorul excelentei cărţi inteligenţa materiei, din care am preluat m ai m ulte dintre exemplele citate în lucrarea de faţă, presupune că acest tip de comunicare este prim ul care apare pe scara evoluţiei. După părerea sa, plantele ar fi capabile să deosebească oamenii sesizînd colora­ tura, anum ite trăsătu ri particulare ale biocîmpului, ale acelui „trup de plasm ă biologică", şi ale unor unde emise de corpul omenesc. Deocam dată se poate nota că cercetătorul O. Gross a obţinut imagini electrografice net deosebite la oameni cu intenţii bune şi respectiv rele. Thelm a Moss a observat, în acelaşi sens, că apropierea de plantă a unei persoane cu intenţii agresive aproape şterge aura plantei, ca şi cum i-ar răp i-o ; dim potrivă, la apropierea unei persoane cu gînduri bune aura plantei se amplifică. Cercetătorii în electrografie cunosc de altfel că atunci cînd doi oameni îşi

66

apropie mîinile, aurele lor se contopesc dacă cei doi se simpa­ tizează şi se resping dacă se duşmănesc. Alte cercetări relativ la sim ţurile plantelor sînt şi mai încărcate de semne de întrebare. De pildă s-a dem onstrat că aplicînd unui filodendron în mod repetat un şoc electric, aşezînd în acelaşi tim p lîngă plantă o bucată de minereu, după un tim p planta reacţiona la sim pla apariţie a pietrei ca şi la şoc. Ori s-a p u tu t dovedi că plantele agăţătoare nu-şi caută punctele de sprijin la întîm plare, ci le sim t într-un fel deocam dată neelucidat, chiar îndărătul unor obstacole. 5.2. TELEPATIA — UN MOD DE COMUNICARE AL VIITORULUI? Oare legături de tipul celor de m ai sus nu există şi de la om la om? Telepatia, capacitatea de a sim ţi, uneori în vis, că s-a în tîm plat ceva rău unei persoane apropiate, este cunos­ cută şi descrisă încă din antichitate. în epoca m odernă ea a preocupat m ulte personalităţi. Celebrul astronom francez C. Flam m arion strînsese, la începutul secolului nostru, circa 5 000 de cazuri m ai vechi sau m ai noi în acest sens. Termenul de „telepatie" a fost introdus în 1882 de către englezul W. Meyers. La începutul secolului nostru, cercetările acade­ micienilor V. Behterev şi P. Lazarev în acest sens au creat o adevărată şcoală. în 1924, psihologul K .I. Platonov a adorm it prin hipnoză, în faţa unei săli pline de oameni de ştiinţă, o tînără. N outatea dem onstraţiei consta în faptul că transm iterea comenzilor hipnotice s-a făcut nu prin cuvinte, ci în gînd, în tim p ce psihologul stătea în spatele persoanei hipnotizate. Reluînd aceste experienţe, profesorul leningrădean L.L. Vasiliev (a cărui carte „Hipnoză şi sugestie" a ap ăru t şi în lim ba rom ână) a efectuat un num ăr foarte m are de adorm iri prin comenzi date exclusiv m intal, de la distanţe variind de la cîţiva m etri la mii de kilometri. La început, „mediul", persoana care trebuia să fie adorm ită, stătea într-o cameră, iar hipnotizatorul în alta, într-o a treia cameră fiind un controlor. „Mediul", ţin u t între tim p de vorbă de un alt experim entator, trebuia să apese pe o pară de cauciuc dovedind controlorului că este treaz. Cînd se em itea com anda m intală de adormire, hipnotizatorul tri­ m itea controlorului un semnal. în scurt tim p se constata că apăsările pe para de cauciuc se răreau, apoi încetau com­ plet. Mai tîrziu p ara de cauciuc a fost înlocuită cu electro67

encefalograful, care a ră ta extrem de exact m om entul ador­ mirii, ba şi cazurile în care subiectul s-a opus adormirii. Complicînd experim entul, num ărul de „medii" a fost crescut la trei, dintre care doar unul, tras la sorţi în ultim ul moment, trebuia adorm it etc. Pornind de la cercetările profesorului italian F. Cazzamalli, care în 1928 susţinea că la baza telepatiei s-ar afla unde radio emise de creier, L.L. Vasiliev şi-a propus să deter­ mine tipul acestora. P entru fiecare tip de undă electromag­ netică există m ateriale specifice de ecranate. De pildă undele scurte radio nu trec prin m etal, radiaţiile gam m a sau X nu trec prin plum b etc. „Mediul" a fost introdus pe rînd într-o cuşcă cu pereţii din tablă de oţel, într-o cuşcă de plumb cu marginile scufundate într-o baie de m ercur ş.a.m.d. fără să se constate nici o dim inuare a eficacităţii comenzilor de adormire sau trezire prin telepatie. De asemenea, nu s-a constatat nici o dim inuare funcţie de distanţă ori de curbura suprafeţei Păm întului. în 1934, J.B . Rhine propune ca în loc de „telepatie- să se folosească term enul de „percepţie extrasenzorială". T ot la sugestia lui, din 1934 experienţele de telepatie au început să folosească aşa-numitele cartele Zenner. în num ăr de cinci, figurile sînt cît se poate de deosebite: o cruce, un cerc, un p ă tra t, o stea cu cinci colţuri şi trei linii ondulate. E m iţă­ torul scoate, la m om ente stabilite, cîte o cartelă dintr-o urnă, se concentrează asupra ei, iar „mediul" receptor, la aceleaşi m omente, caută să „ghicească" ce cartelă a fost extra­ să. în 25 iulie 1959, subm arinul atom ic am erican „Nautilus" pornea într-o cursă prin Pacific. Pe bord, în afara echipa­ jului, s-a îm barcat în secret şi „domnul X ", m ediu telepatic. De prezenţa lui nu ştiau decît căpitanul şi un m atelot care îi aducea m încarea în cabină. T im p de 16 zile dom nul X n-a ieşit d intre cei p a tru pereţi de oţel şi nu a av u t cu exte­ riorul nici o altă legătură în afara celor stabilite prin expe­ rim ent. Pe m al, la centrul de cercetări al firmei W estinghouse, de două ori pe zi, la ore stabilite, o m aşină pornea să arunce, cu frecvenţa de unu pe m inut, cartele Zenner, într-un m od care făcea ordinea to tal imprevizibilă. Un „emi­ ţător" lua cartela, se concentra asupra ei, iar domnul X, aflat la mii de kilom etri şi sub nivelul m ării, ştiind doar ora la care i se va transm ite, nota, m inut după m inut, cartela pe care, credea el, i-a transm is-o em iţătorul. Rezultatele le depunea, de două ori pe zi, într-un plic sigilat şi le preda 68

căpitanului. Căpitanul punea plicul sigilat într-un a lt plic sigilat şi-l închidea în seif. S-au mai lu at şi alte m ăsuri pentru a elimina orice posibilitate de a trişa. La term inarea experi­ m entului, cînd s-au deschis plicurile, şi s-au com parat cu datele transmise de pe m al, s-a constatat o coincidenţă de 70%. Dacă cartelele ar fi fost „ghicite" la întîm plare coinci­ denţa ar fi fost, în m edie, de num ai 20%. Cel m ai uluitor fapt în acest experim ent este că nici un fel de undă electro­ m agnetică nu poate străbate prin straturile groase de apă care despărţeau subm arinul de mal. Experienţele desigiîr au continuat... U n num ăr din 1981 al revistei „Discover" vorbeşte de utilizarea în arm ata am ericană a unor arme psi­ hice şi parapsihologice. în tre altele, se făcea că flota m ilitară ar fi angajat 24 specialişti în telepatie pentru urm ărirea submarinelor în februarie 1971, astronautul E.D. Mitchel a transmis, din nava „Apollo-M" aflată în drum spre Lună serii de cartele Zenner, unui receptor de pe sol. Rezultatele au fost de 51 reuşite din 200 încercări, ceea ce, chiar dacă nu pare spectaculos, nu s-ar fi p u tu t obţine din pură întîm plare decît într-un caz din 3 000. Începînd din 1966 actorul K. Nikolaev din Novosibirsk (receptor) şi prietenul său biofizicianul I. Kam enskii din Moscova (em iţător) au început o serie de experienţe tele­ patice, urm ărind o cît m ai desăvîrşită rigoare ştiinţifică. Au lu at de pildă m ai m ulte obiecte închise în cutii identice. Se trăgea la sorţi o cutie, se deschidea, em iţătorul se con­ centra îndelung asupra obiectului scos, iar receptorul, aflat la mii de kilom etri distanţă, trebuia să-l descrie. De la început rezultatele au fost spectaculoase. Despre o sîrm ă groasă, înfăşurată în chip de bobină cu şapte spire, Nikolaev nota „rotund, m etal, sclipitor, d in ţat, a ra tă ca o bobină". Peste zece m inute s-a deschis o a ltă cutie, în care se afla o şurubel­ niţă. Descrierea a fost: „lung şi subţire, m etal, plastic, plas­ tic negru". Ulterior experim entul a continuat sub egida „grupului Popov" de la secţia de bio-inform aţii a In stitu tu lu i de radio tehnică A.S. Popov din Leningrad. Aici K. Niko­ laev, aflat într-o încăpere complet izolată de exterior, a fost conectat la un electroencefalograf. Acest a p arat este capabil să înregistreze pe hîrtie undele EEG — variaţii ale potenţialului electric al unor porţiuni de creier, aşa cum aceste variaţii apar la suprafaţa craniului. Undele EEG cele m ai frecvente la omul norm al sînt urm ătoarele: alfa (8— 12 cicli

89

pe secundă), întîlnite în starea de reverie ori de relaxare totală, cu ochii închişi, beta (13—22 cicli pe secunda) m ăsu­ rabile m ai ales în zona frunţii, caracteristice activ itaţn m intale intense, delta (1— 3 cicli pe secundă) în somnul adînc. Deoarece undele beta şi altele înrudite, caracteristice stării de activitate m intală intensă, au şi o am plitudine foarte mică, se m ai spune că în aceste stări electroencefalograma este desincronizată. Grupul Popov a observat că, atunci cînd „mediul" este pregătit să recepţioneze m esajul telepatic, el se află totdeauna într-o stare de relaxare m anifestată prin unde alfa. în experienţele făcute asupra lui Nikolaev, momen­ tul transm iterii „mesajului" nu era stabilit cu precizie. La num ai trei secunde însă după ce I. Kamenskii, aflat la Mos­ cova, a început să se concentreze asupra m esajului, undele E E G ale receptorului de la Leningrad se desincronizau dra-j m atic. Interesant, acesta a devenit conştient că recepţionează abia peste alte cîteva secunde. Rem arcînd rolul undelor alfa în telepatie, grupul Popo^ construieşte un „alfafon", ap arat cu care se vizualizează sau se fac audibile undele EEG , perm iţînd subiectului s: înveţe cum să-şi producă stările asociate acestora, de pild; unde alfa chiar şi cu ochii deschişi. Cu ocazia m ăsurătoriloi efectuate s-a constatat că în perioada transmisiei telepatice undele alfa ale em iţătorului şi receptorului erau riguros sincrone. Inducînd la em iţător unde alfa cu frecvenţa uşor schim bată, undele alfa ale receptorului se sincronizau şi ele im ediat la noua frecvenţă. Interesant că la Colegiul m edi­ cal Jefferson din Philadelphia s-a comunicat o sincronizare spontană, similară, a undelor alfa la gemeni. Cercetări făcute de G.A. Sergheiev au dem onstrat că în telepatie nu se sincro­ nizează doar undele alfa, ci şi ritm ul respiraţiei şi al bătăilor inimii. U tilizînd această proprietate, s-a h o tărît începerea unor transm iteri de semne oarecare. S-a început cu un mesaj foarte simplu şi anume I. Kam enskii se concentra imaginîndu-şi o agresiune asupra lui K. Nikolaev. Efectua această operaţie în două variante: cu o d u rată de 15 secunde şi cu una de 45 secunde. „Agresiunea" producea o desincronizare a undelor E E G ale receptorului; desincronizarea m ai scurtă era in terp retată ca punct, cea lungă ca liniuţă. Un şir de liniuţe şi puncte form au litere şi cuvinte conform alfabetului Morse. în m artie 1967 s-a reuşit transm iterea, pe această cale, a unui cuvînt de la Moscova la Leningrad. Cuvîntul 70

(transm is fără erori) era „MIG". Se născuse telegraful tele­ patic. De acum era deschisă calea pentru transm iterea ori­ cărui text, fără nici o ap aratu ră de emisie, fără posibilitatea de interceptare... Evident, experim entul a fost ulterior per­ fecţionat şi încercat pe distanţe tot m ai m ari. Fenomene de telepatie se semnalează şi la anim ale; de pildă puii unei iepuroaice de la Leningrad au fost îm barcaţi la Murmansk pe un subm arin şi apoi sacrificaţi la m om ente alese la întîm plare de către cei de pe vas. Electroencefalo­ gram a iepuroaicei a înregistrat fiecare din m omentele res­ pective cu o prom ptitudine de zecimi de secundă. Unii se întreabă dacă nu cum va şi alte proprietăţi, ca de pildă capacitatea fluturilor de a se regăsi la m ari distanţe, nu sc bazează pe telepatie. în lum ina celor, de m ai sus, telepatia sau „percepţia extrasenzorială" apare deci nu a tît o capacitate de excepţie, supranaturală, cît m ai degrabă o m odalitate universală prim itivă de comunicare. D. Dean a găsit, în 1960, că 25% din oameni reacţionează inconştient (dar m ăsurabil cu apa­ rate pentru urm ărirea pulsului şi circulaţiei sîngelui în mem­ bre) dacă cineva se gîndeşte intens la numele lor. Am m ai m enţionat că m intea omenească este controlată de o elită de instanţe, de „en tităţi active- din zona conştientului. Aceste instanţe sînt dintre cele care recurg la cuvinte, subordonînd tiranic, reducînd de cele m ai m ulte ori aproape complet la tăcere entităţile care utilizează modelele intuitive, în vis, de pildă, cînd vigoarea entităţilor „verbale- este dim inuată, putem „vedea" imagini cu extrem de m ulte detalii, pe cînd în stare de veghe, chiar cu ochii închişi, im aginaţia are o putere m ult m ai redusă. în tr-u n m od ase­ m ănător, conştiinţa oprim ă şi percepţia telepatică. De altfel condiţiile favdrizante ale transmisiei telepatice, de pildă undele alfa, apar de regulă paralel cu m ascarea parţială a controlului conştiinţei. P rin telepatie se transm it m ai uşor imagini, comenzi ele­ m entare ori stări de spirit (în special negative) decît noţiuni abstracte. D. Constantin rem arcă faptul că un ordin tele­ patic de tipul „braţul sus" se transm ite m ult mai uşor decît unul de tipul „salută". Un fapt straniu petrecut în 1964 aduce un element în plus în acest sens — S.V. Mitchel, preşedintele asociaţiei hipnotizatorilor din S.U.A., în cursul unei vizite în U .R .S.S. face o dem onstraţie publică de hip­ 71

noză, folosind drept mediu o infirm ieră; aceasta a executat întocm ai toate ordinele date în lim ba engleză. Abia după aceea i-a fost d a t hipnotizatorului să afle că infirm iera nu cunoştea nici o boabă englezeşte. O dem onstraţie sim ilară a fost efectuată, ulterior, cu succes, şi în Polonia. Rolul perturbator al conştiinţei şi gîndirii verbale este dovedit şi de experienţele efectuate în Marea Britanie, tim p de doi ani şi jum ătate, asupra unui lot de 1 000 persoane. S-a a ră ta t cu această ocazie că după vîrsta de opt ani facul­ tăţile telepatice native descresc puternic. Scoruri uim itor de bune de „ghicire- a unor figuri im prim ate pe cartonaşe s-au obţinut la copii de cinci ani. De asemenea, se poate nota că deficienţii m intali sînt adesea excelenţi receptori telepatici. Pe ce canal se transm ite m esajul telepatic? în cazul „legăturilor" dintre plante s-a p u tu t dovedi existenţa unor radiaţii ultraviolete, infraroşii sau a unor ultrasunete. D ar se pare că ele nu explică toate fenomenele investigate. Cer­ cetările lui V.I. Danilevskii (1900), F. Cazzamalli (1928), puneau în cauză undele electromagnetice. în ciuda dovezilor contrare, am intite de altfel m ai sus, N. W iener (1960) înclina către im plicarea undelor electromagnetice de foarte joasă frecvenţă (circa 10 hertzi). O părere asem ănătoare susţineau în 1976 H .E. Puthoff şi R. Targ. Cercetările reluate în acest sens la King's College Londra în 1979, cu o aparatu ră ultrasensibilă, n-au fost însă capabile să evidenţieze, în tim pul unor transmisii telepatice, nici un tip de unde electromag­ netice, în jurul em iţătorilor. L.L. Vasiliev sugerase încă în anii treizeci că ar putea fi vorba de un cîmp fizic sau o form ă de energie încă necunos­ cută, ori de m odulaţii ale cîm pului gravitaţional. Mai recent o părere sim ilară susţine P. Jordano. Biofizicianul A.P. Dubrov (1974) a emis ipoteza că organismele vii posedă structuri care ar putea genera unde „biogravitaţionale". Alţii presupun existenţa unor cîm puri şi particule elementare complet noi şi necunoscute, num ite „mindoni", „psihoni" ori „psitroni" avînd proprietăţi stranii cum ar fi m asa imaginară, tim pul bidimensional, viteza m ai m are decît cea a luminii. N -ar trebui să m ai accentuăm că, pînă nu se aduc dovezi concrete, aceste din urm ă ipoteze răm în simple speculaţii. M erită să m ai am intim şi opinia originală a Acad. E. Macovschi, care susţine în esenţă că nu este vorba de un cîmp fizic elem entar, ci de unul complex, specific lumii vii, 72

cîmp rezultat (printr-un „salt calitativ" dialectic) din com­ binaţii şi stru ctu rări ale unor cîmpuri elem entare în esenţă, întocm ai precum o fiinţă vie este în u ltim ă instanţă o acu­ m ulare de atom i, dar prin stru ctu ră devine şi altceva, cu totul diferit, care nu poate fi redus la elementele compo­ nente decît cu preţul distrugerii sale ca fiinţă. 5.3. VOM PUTEA PRIVI PRIN ZID? în 1826, A. B ertrand, într-o carte ap ăru tă în F ranţa, semnala existenţa unor persoane capabile să „vădi"- cu dege­ tele sau cu alte p ărţi ale corpului. în 1926, to t într-o carte, to t în F ran ţa, scriitorul J. Rom ains vorbeşte despre „vede­ rea extraretiniană", avînd ca argum ent, în principal, capaci­ tatea sim ilară, obţinută prin antrenam ent, a Leilei Heyn, o am ericană oarbă de la vîrsta de un şi an jum ătate. P rin anii treizeci, în S.U.A. s-a vorbit m ult despre P atricia Ainsworth, care era capabilă să distingă culorile num ai prin pipăit. U n caz m ai recent şi m ai bine stu d iat este cel al Rozei Kuleşciova, văzătoare, dar crescută într-o familie de orbi din Nijnii Taghil în Urali. E a a în v ăţat, pe lîngă scrisul obişnuit, şi pe cel cu degetele, în alfabetul Braille, destinat orbilor. Cu această ocazie îşi descoperă capacitatea de a „vedea" cu degetele. Antrenîndu-se asiduu îşi desăvîrşeşte darul n atu ral în tr-a tîta încît ajunge să atragă atenţia spe­ cialiştilor din Sverdlovsk şi apoi din Moscova (1962). Ea putea descrie, cu ochii legaţi, num ai după pipăit, o figură dintr-o fotografie ori să distingă culoarea unui obiect. Cu antrenam ente ulterioare, Kuleşciova a ajuns să citească cu degetele şi m ai tîrziu chiar şi cu cotul, un ziar aşezat sub sticlă. P entru a fi siguri că nu trişează s-au inventat cele m ai sofisticate sisteme de control; între altele un asistent îi apăsa cu degetele globii ochilor. Specialiştii care au cercetat-o au scos între tim p la iveală şi alte cazuri similare, unele vechi de cîteva decenii, altele recente. Lena Biznova de pildă poate descrie o ilustrată aşezată sub trei tom uri groase. D aruri asem ănătoare s-au sem nalat la m ai m ulţi copii de 10— 11 ani. La Shanghai a avut loc, în octombrie 1980, un şir de zece dem onstraţii, în parte film ate, la care au participat circa 2 000 de medici, educatori şi a lţi specialişti, inclusiv din străinătate. La dem onstraţii au fost prezentaţi 14 copii şi tineri dispunînd de capacităţi de percepţie ieşite din normal.

73

R evista „La Chine en construction" nr. 1 din 1981 relata despre cazul lui Tang Yu, copil de 12 ani din districtul Dazu, capabil să citească caractere chinezeşti, scrise pe o hîrtie care se îm păturea şi pe care şi-o apropia de ureche. F etiţa de 9 ani, Jiang Yan, avea zece puncte pe corp cu care era capabilă să „vadă", iar Mou Fengquin, de 25 ani, cinci astfel de puncte. Surorile W ang Oiang (14 ani) şi W ang Bin (12 ani) combină vederea „paraoptică" cu telepatia. Prim ei i se aşază sub b ra ţ o cutie de plastic opacă în care există o hîrtie cu caractere chinezeşti, iar surioara ei poate spune care sînt aceste caractere. Un elev de 11 ani, Xie Zhaohui, este capabil să vadă organele interne ale omului m ai bine decît un aparat R oent­ gen. Diagnosticele puse de el privind leziuni ale unor organe interne ca inima, ficatul, plămînii, au fost confirmate în peste 100 cazuri care au necesitat ulterior operaţii. Wei Rouyang, de 12 ani, din provincia Lanzhou din nordul Chi­ nei, vede şi el prin interiorul organismului um an, ca şi prin pereţi. La una dintre experienţe b ăiatul a reuşit să indice locul unde a fost ascuns un obiect într-un apartam ent aflat în aceeaşi clădire, dar cu şapte etaje m ai sus. în 1963 se semnalase un caz asem ănător în Africa de Sud — P. van Jaarsveld, un băiat de 12 ani, avea abilitatea de a vedea obiecte şi scurgerea apei sub păm înt. E l afirm a că zăreşte apa ca o licărire verzuie, asem ănătoare cu lum ina Lunii, şi se m ira că ceilalţi oam eni nu au acest dar. Experienţe sistem atice au dovedit că circa 10% din toţi copiii au abilitatea de a vedea cu degetele şi că această abili­ tate m anifestă un declin p ro n u n ţat de la v îrsta de 11 ani în sus. Alte cercetări afirm ă că un om din şase poate deosebi cu degetele, după o oră de antrenam ent, două culori. S tu­ denţii folosiţi pentru experienţe în acest sens declarau că sim t galbenul lunecos, roşul lipicios, vîscos, iar violetul ca frînînd m işcarea mîinii, chiar dacă culoarea nu era atinsă, ci doar apropiată de piele. La un in stitu t de cercetări din Sverdlovsk aceste rezultate au fost confirmate pe orbi. Ei au m enţionat că au sim ţit dintotdeauna respectivele pro­ prietăţi, dar nim eni nu le-a spus că ele reprezintă culori. Interesant că subiecţii sesizau culoarea obiectelor chiar dacă acestea erau aşezate sub o placă de aram ă. E i sesizau şi culoarea unor obiecte pe care cei ce conduceau experim entul nu le puteau vedea decît ulterior; precauţia a fost necesară 74

pentru a elimina posibilitatea ca în m od involuntar aceştia să transm ită răspunsul corect prin interm ediul telepatiei. Care să fie explicaţia? O prim ă ipoteză a fost tem peratu­ ra diferită a culorilor. încă din anii cincizeci această ipoteză a fost însă elim inată prin experienţele lui A.N. Leontiev, care a a n tren at subiecţi să distingă culorile roşie şi verde proiectate în palm ă, diferenţele de tem peratură fiind eli­ m inate prin filtre adecvate. S-a observat că experienţele reuşeau m ai bine pe lum ină decît pe întuneric; s-a presupus că fenomenul s-ar putea explica prin existenţa în piele a unor „ocele", ochi de dimensiuni microscopice, care s-au pus în evidenţă la larvele unor insecte, la artropode etc. ori chiar prin mecanisme m ai prim itive — unele protozoarc deosebesc lum ina de întuneric cu m ateria protoplasm ei celulare. Că acest sim ţ este legat de sim ţul obişnuit al văzu­ lui pare să fie dovedit şi de faptul că distrugerea centrilor vederii din creier duce a tît la orbire cît şi la incapacitatea de a m ai distinge cu degetele culori sau semne. Ipoteza „ocele lor" nu explică însă o m ulţim e dintre fenomenele observate, drept pentru care m ajoritatea specialiştilor în domeniu (mai ales cei sovietici şi chinezi) înclină să creadă că este în joc o a ltă m odalitate de sim ţ, de natu ră încă necunoscută,, m e­ canismul însuşi bazîndu-se pe o serie de procese psihice de m are com plexitate, care răm în să fie elucidate în viitor. D ar lista însuşirilor omeneşti neobişnuite este departe de a fi epuizată. S-a scris că J.L . Crazier (Franţa) şi alţii pot localiza persoane dispărute, uneori de la sute de kilometri distanţă. Un alt fenomen relatat este psiliokinezia (sau telekinezia), puterea de a deplasa obiecte fără a le atinge, stu ­ d iată încă de la începutul secolului în S.U.A., Marea Britanie apoi în Germania, Suedia, China e tc .; cazul cel mai cunoscut este cel al Neliei Mihailova, supusă în 1968 la Institutul Uhtomski din Leningrad la probe deosebit de riguroase. La U niversitatea din Strasbourg s-a ra p o rta t influenţarea prin psihokinezie a vitezei de dezintegrare radioactivă, de către elevi de 10— 12 ani. Recent, revista „M ilitary Review" subli­ niază, din nefericire, şi interesul cercurilor m ilitare din S.U.A. pentru cercetări în acest domeniu. Unii pretind că psihokinezia, aplicată propriei persoane, ar putea duce la levitaţie, adică la desprinderea de păm înt şi plutirea prin aer. Feno­ menul nu a fost însă confirm at nicăieri printr-un studiu ştiinţific... şi lista ar putea continua...

75

Capitolul 6 SPRE O NOUĂ SPECIE UMANĂ?

6.1. MUTANŢI ŞI SUPRAOAMENI Speculaţii asupra viitorului omului, sub raportul înfăţi­ şării şi puterii intelectuale, se fac de sute de ani. Desigur, cea m ai simplă dintre m etode era să se extrapoleze în viitor evoluţia de pînă acum. în anii şaizeci, P. L uth vorbea de venirea unui „hotno sapientissimus", care va avea o cutie craniană sim ţitor m ai m are, faţa m ică şi ascuţită, va fi chel, cu ochii mici, bătrînicios, cu sim ţul mirosului atenuat şi cu afectivitate redusă. în anii cincizeci, E. L ott şi A. W ercinski susţineau că o nouă specie um ană este de aştep tat să apară peste vreo 40 000 ani. Alţii au fost m ai prudenţi. în secolul trecut, Ch. Darwin aprecia acest interval la un milion de ani, iar recent J.B .S . H aldane la 500 000. Toate estim ările de m ai sus pierd însă din vedere un fapt esenţial. P entru ca dintre componenţii „norm ali" ai unei specii să apară o nouă specie este necesar ca (1) să se producă un num ăr im portant de m u ta ţii şi (2) să existe condiţii în care genele care au suferit m u taţii să se transm ită urm aşilor fără a m ai fi „m ascate" de genele „normale". Astfel de con­ diţii sînt, aşa cum am văzut, izolarea îndelungată a unui grup mic de indivizi, situaţii extrem e de m ediu care elimină toţi indivizii „norm ali" păstrînd doar pe cei care posedă anum ite m u taţii ori eventual im posibilitatea de a avea u r­ m aşi viabili cu indivizii „normali" ai speciei. Nici una dintre aceste situaţii nu stă în picioare în cazul oamenilor. Even­ tualele m u taţii nu vor avea alt efect în viitor decît să îm bo­ găţească zestrea „latentă" a speciei, ele fiind „mascate" prin am estecarea cu genele restului populaţiei. Istoria acelui incest prin care s-a trecut de la 48 la 46 cromozomi este extrem de puţin probabil să se m ai repete, între altele şi deoarece căsătoriile între rudele apropiate sînt îngrădite. Elim inarea indivizilor neadaptaţi de asemenea nu m ai poate

.76

avea loc decît în cazurile extrem e, deoarece la ora actuala fiecare descendent um an este preţios şi se face to t posibilul ca să supravieţuiască şi să aibă urm aşi. Aşa cum spune C. M aximilian: „A tîta vreme cît populaţiile um ane trăiau în circum stanţe extrem de dificile, m ajoritatea indivizilor handicapaţi genetic erau elim inaţi, chiar dacă defectul era minor". E l a ra tă în continuare că la ora actuală lucrurile nu m ai stau aşa; de pildă daltonism ul, incapacitatea de a deosebi culoarea verde de cea roşie, afectează 1—2% dintre b ărbaţi la popoarele prim itive, de două ori pe a tît la agricul­ tori, pe cînd la civilizaţiile industriale m oderne poate ajunge la 8— 10%. în plus, reducerea distanţelor face ca omogeniza­ rea zestrei genetice să atingă proporţii fără precedent. Toate acestea fac ca m ajoritatea specialiştilor să afirme cu convin­ gere că, lăsînd lucrurile să evolueze de la sine, înfăţişarea omului ar urma să rămînă neschimbată milioane de ani de acum înainte. Cu totul altceva este însă faptul că omul va dispune în curînd de mijloace pentru a adăuga la înzestrările înnăscute ale fiecărui individ calităţi în plus, noi sim ţuri, noi m odali­ tăţi de a acţiona şi a gîndi. Aceste mijloace ar putea proveni din cuceririle geneticii, ale electronicii ca şi ale altor ştiinţe. Evident, nu se pune problem a să se treacă de pe acum la planificarea unui „om al viitorului", între altele deoarece nu este de loc limpede dacă este înţelept să se procedeze astfel. Probabil unii dintre cititori se vor fi în trebat — „nu s-ar putea ca eu însumi să am darul telepatiei, psihokineziei ori vreun altul descris m ai sus?". P u teţi încerca, dar şansele sînt foarte mici ca să reuşiţi. M ultă lume crede că aceste însuşiri sînt rezultatul unor m utaţii, al unor combinaţii foarte rare a genelor, rare şi deoarece proprietăţile respective n-au asigurat niciodată un avantaj în selecţia naturală. O altă explicaţie ar putea fi că aceste însuşiri se găsesc în fiecare dintre noi, dar m ediul social în care trăim nu are nevoie de ele, drept pentru care nici nu există o preocupare în educarea lor, fiind lăsate să se atrofieze paralel cu însuşirea vorbirii şi gîndirii abstracte. P entru com paraţie m enţionăm că se cunosc m ai m ulte cazuri în care un copil crescut de mic printre animale, chiar dacă a fost ulterior recuperat, dincolo de o anum ită vîrstă nu m ai este în stare să înveţe să vor­ bească. Aceasta cu toate că omul are creierul special struc­ tu ra t pentru vorbire. 77

Dacă unele dintre darurile de care a fost vorba m ai sus ar fi cauzate de m u ta ţii speciale, ne aflăm oare în faţa unor „supraoameni" ai viitorului m eniţi să ia locul speciei um ane actuale? Oare omul epocii călătoriilor cosmice va f i un telepat, un clarvăzător, capabil să leviteze, să mişte obiecte doar prin forţa privirii ? Povestirile ştiinţifico-fantastice au adesea drept personaj drag „mutantul", adică un astfel de supra­ om d o tat cu proprietăţi paranorm ale sau chiar suprana­ turale. Dacă astfel de oameni există, va începe o selecţie artificială a lor? Vom începe oare cultivarea de supraoameni? Problem a selecţiei oamenilor este veche. Bineînţeles că la ora actuală nu putem accepta m etoda „spartană" care preconiza aruncarea în prăpastia m untelui Taygetos a copii­ lor care nu prezentau toate garanţiile că vor putea deveni buni m ilitari ori bune mame. Şi dincolo de toate speculaţiile teoretice, sînt prea recente şi prea dureroase „experienţele" naziste pentru prom ovarea a ceea ce credeau ei a fi supra­ omul. Totuşi, există inventariate circa 2500 boli care se trans­ m it pe cale ereditară, milioane de oameni au înscrise în genele lor, în moleculele de AI)N, încă dinainte de a se naşte, o deficienţă, o suferinţă de care nu vor putea scăpa toată viaţa. Dacă ştiinţa le-ar putea întinde o m înă de ajutor, aceleaşi m etode ar putea fi folosite şi pentru perfecţionarea întregii specii um ane — desigur, dacă se va ajunge la con­ cluzia că aşa ceva este realm ente înţelept. Ş tiinţa m odernă a propus diverse m etode pentru a rezol­ va problem a bolilor transm ise prin gene. F. Galton (1883) preconiza în acest sens eugenia, un ansam blu de m etode pentru a lim ita sau dirija descendenţa celor care m anifestă astfel de boli, m etode care, fireşte, sînt inacceptabile din considerente a tît ştiinţifice cît şi morale. F. Lederberg (1963) propune ca alternativă eufenia, care vizează compensarea defectelor genetice printr-un mod adecvat de viaţă, prin adm inistrarea unor hormoni etc. în acest cadru, ingineria eufenică (E.L. Tatum , 1966) prevede o intervenţie de natură genetică, suplim entînd activitatea ADN-ului propriu al bolnavului. Tehnicile vizate nu oferă deci soluţii radicale, ci doar paleative. O a treia cale este inginerm genetică, în sensul strict al cuvîntului. E a vizează nu selecţia ori amelio­ rarea stării unor oameni, ci fabricarea de bacterii, plante şi animale avînd însuşiri considerate avantajoase. Mîine însă, cine ştie? 78

6.2. INDUSTRIA EREDITĂŢII Ingineria genetică reprezintă una dintre cele m ai certe dimensiuni ale viitorului. în 1969 s-a reuşit pentru prim a oară fotografierea unei porţiuni de moleculă ADN aparţinînd unei bacterii. în 1970, H.G. K horana (S.U.A.) sintetizează prim a genă, o genă caracteristică drojdiei de bere, form ată din 77 perechi de nucleotide. Ulterior, sintezele de gene se înmulţesc. în 1976, H. Koster (R.F.G.) realizează sinteza prim ei gene umane. în acelaşi an se efectuează transferul unei gene, im plicată în sinteza hemoglobinei, de la iepure la o bacterie. P u ţin m ai tîrziu se reuşeşte, în culturi de labora­ tor, trecerea unor gene de la bacterii la celule umane. Experienţele începute de C. Merril în 1971 perm it să se întrevadă transferul către un organism al unor gene care îi lipsesc, prin infectare cu viruşi de tipul fagilor. în tr-o prim ă etapă aceşti viruşi sînt „învăţaţi" să transporte genele res­ pective: în etapa a doua viruşii penetrează în celulele orga­ nism ului. în felul acesta un procent însem nat din celule vor poseda gena deficitară. Desigur, de regulă viruşii trebuie atenuaţi, pentru a nu distruge celula şi a nu îm bolnăvi or­ ganismul. în acest scop se utilizează expunerea lor la radia­ ţii ultraviolete. O altă m etodă este prelevarea unor celule de la organis­ m ul bolnav, transform area lor, corectînd deficienţele gene­ tice şi reinjectarea celulelor în organism. Problemele care a treb u it să fie rezolvate nu au fost cîtuşi de puţin simple. Să nu uităm că ADN-ul este totuşi o moleculă, avînd deci dimensiuni extrem de mici. A trebuit să fie puse la punct m etode pentru a o tăia şi a o lipi acolo unde era necesar de o altă bucată de ADN; a trebuit apoi să se găsească „gazde" care să încorporeze astfel de molecule hibride în propria zestre genetică, în aşa m anieră încît aceste „gazde", înmulţindu-se, să reuşească să m ultiplice şi molecula de ADN nou creată. Desigur, nu toţi hibrizii au fost reuşiţi. S-au pus la pu n ct deci m etode prin care să se poată selec­ ţiona num ai acele exemplare care convin obiectivului propus. Calea schiţată m ai sus este doar una dintre cele avute în vedere. O altă tehnică este cea utilizînd protoplaşti, celule cărora li s-a distrus m em brana. Protoplaştii de la două specii diferite se pot combina, punîndu-şi moleculele de ADN în tr-u n singur loc, născînd astfel hibrizi din care se j)o t crea apoi culturi de celule şi, în perspectivă, noi plante şi animale. 79

S-a constatat cu acest prilej că există o anum ită incom pati­ bilitate între moleculele de ADN, astfel încît o parte dintre acestea reuşesc să răm înă în nucleul hibridului, pe rînd celelalte sînt expulzate. Cu m etode de inginerie genetică li s-au grefat unor bacte­ rii gene umane, care s-au integrat perfect (ce dovadă extra­ ordinară pentru u nitatea lumii vii!). Bacteriile, înmulţindu-se, au început să producă (uneori chiar la scară indus­ trială) produse biologice specific omeneşti, dintre cele care lipsesc unora, şi care înainte se fabricau foarte anevoios şi în can tităţi infime. S-a ajuns să se producă astfel insulina (folosită în m etabolism ul zahărului, m edicam ent esenţial pentru diabetici), interferon (remediu în cazul infecţiilor cu viruşi), diverşi hormoni între care unii care controlează creşterea, vaccinuri, antibiotice etc. în „flora" din intestinele omului se găseşte una dintre bacteriile cele m ai bine studiate, num ită eschirichia coli, foarte utilă în anum ite faze ale digestiei. Savanţii îşi pun m ari speranţe că, hibridînd-o, vor reuşi s-o oblige să fabrice substanţe în care organismul respectiv este deficitar şi să elibereze aceste substanţe direct în intestin, de unde pot fi uşor absorbite şi folosite. Bineînţeles că şi întreprinderile de m edicam ente s-au a ră ta t extrem de interesate de noile metode. D rept urm are acestea au început să fie asim ilate tehnologiilor industriale, în 1979, Curtea Supremă a S.U.A., după opt ani de delibe­ rări, a obligat Oficiul N aţional de Brevete şi Mărci să bre­ veteze drept Invenţie o... bacterie creată de A. C hakrabarthy de la firma... General Electric, unul dintre pionierii ingine­ riei genetice. Sute de alte cereri de brevete pentru invenţii asem ănătoare aşteptau deja în acel m om ent să fie aprobate, iar în alte ţări, de pildă în F ran ţa, astfel de brevete se eli­ beraseră deja cu cîţiva ani înainte. O aplicaţie prom iţătoare a ingineriei genetice este ameli­ orarea culturilor agricole, m ai ales acolo unde hibridarea clasică este imposibilă sau foarte înceată. Se încearcă de pildă crearea unor soiuri de floarea soarelui sau porumb rezistente la secetă, prin hibridarea cu gene de sorg, o plantă africană, deprinsă cu arşiţa şi uscăciunea. Unele leguminoa­ se (ca de pildă m azărea) îşi asociază la rădăcină bacterii care fixează şi prelucrează (contra altor servicii) azotul atmosferic, livrîndu-1 plantei. Cerealele n-au această pro­ prietate. Din acest m otiv, pentru a da randam ent, ele nece­ 8Q

sită îngrăşăm inte cu conţinut de azot. Se lucrează la ora actuală la transferarea către diferite cereale a genei care determ ină asocierea bacteriilor fixatoare de azot, ori chiar pentru a crea plante capabile ele însele să-şi ia azotul din atm osferă. Alte cercetări vizează crearea unor soiuri rezistente la boli, avînd fructe de o anum ită form ă etc. în 1978, de pildă, cercetătorul G. Melchers a creat, prin hibri­ darea cartofului cu tom ata, „pom ata", o nouă plantă care are la rădăcină tuberculi de cartof, iar la suprafaţă produce roşii. în experienţe vizînd crearea unor noi specii sau rase de anim ale s-au luat doi embrioni de şoarece într-o fază inci­ pientă, cînd fiecare ajunsese, la începutul procesului de divi­ ziune, la cîte opt celule. Aceste celule au fost alăturate, constatîndu-se cu surprindere că lucrurile evoluează în con­ tinuare ca şi cum s-ar fi plecat de la un singur em brion de 16 celule; şoarecele s-a dezvoltat în continuare norm al şi a devenit astfel prim ul anim al avînd p a tru părinţi. S-a con­ tin u at apoi, încercînd reunirea a trei embrioni de şoareci din rase diferite (albi, negri, galbeni). Din 40 de şoareci crescuţi din astfel de embrioni m ai m ulţi erau p estriţi dar unul singur era în m od cert provenit din şase părinţi, p u rtîn d pe el toate cele trei culori. încercările de a reuni m ai m ulţi em brioni au eşuat, în sensul că niciodată caracteristicile dobîndite nu aparţineau decît cel m u lt la şase părinţi. S-a tras de aici concluzia că doar trei dintre celulele unui embrion participă la transm iterea caracteristicilor genetice. Celelalte ce rol au? Cum le deosebim? Ia tă doar un mic exemplu care dove­ deşte cum rezolvarea unor probleme naşte firesc alte în tre­ bări şi că procesul cunoaşterii este nesfîrşit. 6.3. GENII PE BANDA RULANTĂ? U n alt succes, e drept nu al ingineriei genetice propriuzise, ci al tehnicilor înrudite, a fost naşterea în iulie 1978 a fetiţei Luise Brown, primul copil fecundat in eprubetă. Mama fetiţei nu putea avea în m od norm al copii d ato rită unei m alform aţii a trom pelor uterine. Medicii englezi R.G. Edw ards şi P.C. Steptoe au extras din corpul ei un ovul, care a fost fecundat, în condiţii de laborator, cu spermatozoizi pre­ levaţi de la tată , după care s-a reîm plantat în uterul mamei. F etiţa este azi perfect norm ală şi sănătoasă, cu nimic deose­ b ită de alţi copii de v îrsta ei. Pînă în 1980 s-au m ai născut,

81

prin aceeaşi tehnică, încă doi copii. Este adevărat, au existat nouă eşecuri la zece încercări. în anii urm ători această ra tă a fost însă am eliorată în m od spectaculos. în tre alte procedee folosite în prezent figurează şi congelarea embrionilor, urm ată de plasarea lor în corpul pacientelor la m om entul considerat cel m ai propice. Din nefericire, acelaşi procedeu deschide calea unor m anipulări de tipul ingineriei genetice, cu conse­ cinţe imprevizibile la ora actuală, m otiv pentru care el a trezit o profundă dezaprobare în rîndurile corpului medical britanic. U na dintre operaţiile cele m ai spectaculoase şi m ai contro­ versate care se pot efectua în astfel de condiţii este clonajul. Am am intit că doi embrioni de şoarece, form at fiecare din cîteva celule, dacă se pun laolaltă se pot contopi într-un sin­ gur embrion. P rintr-un proces invers, avînd un singur ovul fecundat, care a început să se dividă, dacă despărţim celulele embrionului în două grupuri (procesul se poate întîm pla une­ ori şi natural), din fiecare grup se va dezvolta cîte un individ. Inform aţia genetică, moleculele de ADN ale celor doi vor fi identice: ei vor deveni deci doi gemeni aproape perfect ase­ m ănători între ei. în acest mod s-ar putea ca, prin tehnici de laborator, dintr-un singur ovul fecundat să se creeze un m are num ăr de indivizi identici, ceea ce ar fi interesant de pildă în cazul creării unor rase noi de animale avînd anum ite caracteristici utile şi altm interi greu de obţinut. Dar de ce nu s-ar aplica astfel de tehnici şi în cazul oamenilor? se întrebau unii. în felul acesta, ziceau ei, în loc de un geniu s-ar putea „fabrica" un num ăr oricît de m are de c6pii fidele ale lui. Evident, problem a nu poate fi pusă în felul acesta. Chiar dacă am trece peste implicaţiile etice, nimeni nu poate şti, la nivel de embrion, dacă fătul va deveni un geniu sau nu, adică dacă m erită să-l clonăm sau nu. Totuşi ar m ai exista o cale... Individualitatea fiecărui om stă în principal în zestrea genetică înscrisă în moleculele de ADN din cromo­ zomii săi. Or, aceşti cromozomi, ştim , se repetă în m od iden­ tic în toate celulele din organism. Am putea lua de pildă un ovul fecundat de om, cu doi părinţi oarecare şi să-i scoatem nucleul, înlocuindu-1 cu nucleul dintr-o celulă din corpul „geniului" pe care vrem să-l copiem. Ovulul va începe să se dividă, reproducînd nu moleculele de ADN preluate de la părinţi (acestea au fost îndepărtate), ci pe cele ale „donatoru­ lui". Creîndu-se condiţii adecvate pentru dezvoltare, copilul care se va naşte va fi, zic partizanii acestei idei, o copie fidelă 82

a „geniului- de la care s-au lu at moleculele de ADN, un frate geamăn--, m ult m ai tînăr însă. Din fericire cele de m ai sus nu sînt deocam dată reali­ zabile. Spunem „din fericire- deoarece practicarea unor ast­ fel de m etode ar putea avea consecinţe greu de prevăzut, cu im plicaţii grave de n atură etică şi biologică. S-au făcut totuşi paşi în acest sens. La începutul anilor cincizeci, R.W . Briggs şi T .J . King, de la In stitu tu l pentru cercetarea cancerului din Philadelphia, iar m ai tîrziu J.B . Gordon de la Universi­ tatea Oxford au scos nucleele unor ouă de broască obişnuită, înlocuindu-le cu nuclee de celule recoltate din intestinul unei broaşte albe (o defecţiune genetică rară). Broaştele născute din ouăle astfel tra ta te (circa 30 exemplare) erau şi ele albe. Ouăle de broască sînt însă relativ m a ri; în cazul mamiferelor, în particular la om, ovulul este de sute sau de mii de ori m ai mic. în plus, la cîţiva supravieţuitori au existat foarte m ulte nereuşite. S-a observat totuşi o regulă — cu cît individul de la care s-au recoltat nucleele, adică individul care trebuia clonat, era m ai tînăr, procentul de reuşite era mai] mare, fiind m axim dacă nucleele proveneau de la un alt embrion. R ezultă că probabil o dată cu vîrsta, moleculele de ADN suferă unele transform ări, degradări (unii cred că în acest m od s-ar putea explica îm bătrînirea), devenind din ce în ce m ai nesigur de utilizat în clonaj. Iată deci încă o dificultate practică pentru crearea de „genii" în serie. O altă dificultate este faptul că se pare că totuşi nucleul nu poartă întreaga informaţie genetică, unii estim înd că în restul celulei ar m ai fi înscrisă o informaţie echivalentă cu 10 000 gene. în sfîrşit, un geniu nu înseam nă doar datele naturale înnăscute, ci şi un şir irepetabil de condiţii în care el a tră it şi s-a format. D uplicarea unor genii pare deci, cel puţin deocam dată nu doar inutilă şi periculoasă ca idee, ci şi imposibilă din punct de vedere tehnic. Dacă totuşi genetica ar găsi o reţetă pentru, să zicem, „m ărirea generală" a inteligenţei, prim a întrebare pe care ne-am pune-o ar fi — a cărui tip de inteligenţă? m atem atică, poetică, a isteţim ii rapide dar superficiale, a tenacităţii grt* oaie dar eficiente? Oare tipul de inteligenţă cerut de m om en­ tu l actual este acelaşi cu cel de care om enirea va avea nevoie şi peste o generaţie sau două? Oare nu cum va astfel de m ane­ vre ar avea consecinţe secundare catastrofale asupra zestrei genetice a um anităţii?

83

Pînă una-alta, specialiştii prevăd că în anii '90 s-ar putea crea un m am ut, luînd nuclee din celulele unui cadavru de m am ut bine conservat prin congelare, în gheţurile veşnice din Siberia sau Alaska, şi transplantîndu-le în ovule fecundate de elefant indian. Evident, în acelaşi mod s-ar putea crea, cu ajutorul ingineriei genetice, şi animale noi, care n-au exis­ ta t niciodată pe Păm înt. 6.4. TINEREŢE FĂRĂ BĂTRlNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE O problem ă probabil încă m ai p alpitantă este cea a pre­ lungirii vieţii. Viitorologii de la „R and Corporation" precizau la un m om ent d at pentru anul 2100 regenerarea, reîntinerirea şi deci practic viaţa veşnică. D eocam dată nimic nu pare să ne îndreptăţească la un atare optimism. Totuşi s-a constatat că adesea gemenii adevăraţi, adică cei proveniţi dintr-un acelaşi ovul, nu num ai că seam ănă leit între ei, dar şi mor cam în acelaşi tim p. Aceasta ar putea constitui un argum ent în favoarea celor care cred că v îrsta m axim ă a fiecărui om este m oştenită de la părinţi, este deci d ată din naştere, prin configuraţia genelor sale. Un a lt argum ent ar fi că această vîrstă este diferită de la o specie la a lta ori faptul că şansele de viaţă lungă sînt m ai m ari la cineva care a av ut în familie num ai persoane care au m urit la adînci bătrîneţe. O specie, pentru a se păstra, pentru a înflori, nu are nevoie obligatoriu de indivizi care să trăiască m ult, ci m ai degrabă de urm aşi cît m ai diversificaţi genetic. O specie ar putea fi m ai „cîştigată" dacă generaţiile se succed m ai rapid, iar bătrînii lasă m ai repede locul celor tineri. S-ar putea deci, zic unii specialişti, ca durata m axim ă de viaţă a indivizilor unei specii să fie o trăsătură ca oricare alta, obţinută prin selecţie naturală, o trăsătu ră determ inată de gene speciale, astfel încît această d urată să fie mult mai mică decît vîrsta maximă posibilă teore­ tic. I Se zice că una dintre explicaţiile îm bătrînirii este că, prin diviziunea celulelor, moleculele de ADN din nucleu suferă erori de copiere, erori care, acum ulate, devin după 50—80 de diviziuni a tît de im portante încît celula nu mai poate supravieţui. Dacă din anum ite m otive, de pildă expu­ nerea la radiaţii, aceste erori ale ADN-urilor se acumulează mai repede, şi îm bătrînirea se va accelera, fapt observat şi pe cazuri reale. Genetica a determ inat însă că ADN-ul are 84

nenum ărate „controale" pentru a-şi păstra nechim bată struc­ tura. Ca dovadă — sînt specii care şi-au transm is în mod identic sau aproape identic toate trăsăturile tim p de sute de milioane de ani. Mecanismul acesta conservator este acelaşi care asigură im unitatea organismului, „puritatea" inform aţiei genetice din fiecare celulă, eliminînd orice „corp străin" care posedă o altă stru ctu ră a ADN-urilor din nucleu. De asemenea, s-a stabilit că există gene care controlează ritm ul în care sînt permise m utaţiile, gene care determ ină deci cît este de bine ca indivizii să devieze de la „standardul" mediu al speciei, pentru a asigura o zestre genetică optim ă. Aceste gene deci „dau voie" ADN-ului să devieze de la normal. Oare să fie o legătură între ele şi genele îm bătrînirii? Mai m erită să notăm că bacteriile se înm ulţesc prin divi­ ziune, la nesfîrşit, de peste trei m iliarde de ani, unele dintre ele schimbîndu-şi rem arcabil de puţin fondul genetic. De ce atunci num ărul de diviziuni al celulei um ane să fie lim itat la 50—80? Oarecum asem ănător, celulele sexuale sînt de fapt descendentele unui şir nesfîrşit de diviziuni, prin care caracteristicile „normale" s-au p ă stra t în perm anenţă între limitele optim e, dînd şi ele dovadă de aceeaşi capacitate de a-şi conserva m esajul. Atunci de ce n-am putea spera ca, odată, şi celelalte celule ale organismului să înveţe această taină? Cercetările continuă. în 1981, R.S. W alford de la Uni­ versitatea din California (secţia Los Angeles) afirma că există dovezi care perm it să se presupună că la |om durata vieţii ar fi înscrisă în genele din ADN-ul aflat în cromozomul nr. 6. Pe stîncile îngheţate din A ntarctica au fost găsite bacte­ rii congelate a căror vechime a fost determ inată a fi de la 10 000 la un milion de ani. Puse într-un mediu propice, ele au început să se înm ulţească de parcă nimic nu s-ar fi întîm plat între timp. La sfîrşitul anilor şaizeci s-a ajuns să se efectueze primele experienţe de congelare şi readucere la viaţă a unor mamifere mici. Animalele erau răcite tre p tat, în tim p ce li se injecta în sînge un anticoagulant. Pe la —8° C sîngele era înlocuit cu o substanţă specială, care perm itea scăderea tem peraturii pînă la — 190 °C, după care corpul era introdus în azot lichid. Vieţuitoarele erau readuse după un tim p la tem peratura norm ală printr-o procedură inversă constatîndu-se că suportă bine experienţa. Ceea ce era vala­ bil pentru nişte fiinţe m ărunte, nu răm îne însă şi pentru om. Din păcate ţesuturi diferite necesită viteze de congelare dife­ rite pentru a suferi cît m ai puţine stricăciuni; omul însă nu 85

poate fi desfăcut în bucăţi pentru a fi congelat şi apoi reasam blat în tim pul decongelării. Trecînd sub tăcere aceste dificultăţi, firme precum „Crionic's" au pornit să propună unor am atori, contra sumei de 200 000 dolari, congelarea, cu şansa de revenire la v iaţă peste un mileniu. Atunci urm a să petreacă un an de viaţă, să se recongeleze din nou pentru un mileniu, din nou să trăiască un an şi aşa m ai departe. S-au găsit m ai m ulte zeci de am atori. Congelarea trebuia să înceapă la 15 secunde după constatarea decesului persoanei respective, iar decongelarea nu înainte ca ştiinţa medicală să fi progresat suficient pentru a-1 putea şi vindeca de boala care i-a fost fatală. N u au fost congelaţi p rin urm are decît oameni declaraţi decedaţi. Prevederea s-a dovedit a fi bună, deoarece în 1980 a izbucnit un m are scandal atunci cînd s-a descoperit că cei de la „Crionic's'' au u ita t să completeze la tim p azotul lichid evaporat, drept pentru care în lăcaşurile călătorilor peste milenii s-au găsit resturile unor cadavre descompuse. Firm a a fost obligată doar la p lata unor despă­ gubiri băneşti substanţiale. 6.5. TRANSPLANTURILE ŞI REGENERAREA în anii şaizeci şi şaptezeci s-au tran sp lan tat cîteva sute de inimi, cîteva zeci de mii de rinichi, nenum ărate cornee. S-au cusut la loc m em bre retezate în accidente, au început transplanturile de ficat şi plăm îni ori ale unor glande endo­ crine. în 1982, la clinica din Solna a U niversităţii Karolinska din Stockholm s-a efectuat o prim ă grefă de ţesut pe creier (anume pe „nucleul caudat") în vederea vindecării unui caz de boala lui Parkinson. în S.U.A. s-a experim entat recent cu succes „cultivarea" de piele pentru transplant. Se ia de la pacientul în cauză o bucăţică de piele care se aşază într-un mediu adecvat de cultură. Celulele înm ulţindu-se pot da naş­ tere unei porţiuni de piele avînd dimensiuni de 30 x 30 cm care se poate folosi la înlocuirea unor porţiuni distruse, de pildă în arsuri. La orice transplant, dacă donatorul este o altă persoană, mecanismul imunologic al organismului va recunoaşte că ADN-ul noului organ nu este cel propriu, drept pentru care va respinge grefa ca pe un corp străin pătruns din greşeală în trup. Soluţiile găsite pînă la ora actu­ ală sînt cu două tăişuri, deoarece vizează scoaterea din funcţiune a sistemelor de autoapărare la nivel celular. Sin­ gurul donator perfect răm îne un frate geamăn (provenit din

86

acelaşi ovul) sau o copie realizată prin donare (dacă aşa ccva se va perm ite vreodată). O cale deosebit de prom iţătoare este cea a studiului regenerării. Se ştie că vietăţile simple, viermii, stelele de m are, dar şi şopîrlele îşi pot reface anum ite părţi pierdute. La om se regenerează num ai un num ăr mic de organe şi num ai într-o oarecare m ăsură. De pildă rănile mici dispar fără urm ă. S-ar putea însă regenera, vreodată un deget sau un b ra ţ pierdut? Sau eventual o zonă de creier distrusă în urm a unui accident vascular? Mecanismul regenerării este încă insuficient cunoscut. Ajunge să am intim că „planul- organului care trebuie rege­ nerat se găseşte, între altele, şi în biocîmpul care însoţeşte în egală m ăsură o rană sau un m ugure. în altă ordine de idei, celulele omeneşti sînt prea specializate — din celule musculare nu se pot obţine, în cel m ai bun caz, decît tot celule m usculare. Celulele nervoase nu se divid niciodată la un individ m atu r etc. De aceea o a ltă direcţie de cerce­ tare vizează „regresia" ţesuturilor pînă la stadiul de celulă din embrion, capabilă apoi să-şi asume şi alte direcţii în cursul m ultiplicării. în v ă ţa ţii sînt deocam dată rezervaţi în privinţa prognozelor. Probabil că soluţiile hotărîtoare să se bazeze pe descoperiri care se vor face abia peste un secol; şi n-ar fi exclus ca şi în acest domeniu ultim ul cuvînt să fie tot al geneticii. 6.6. DEZASTRU SAU PARADIS? Ingineria genetică se pregăteşte deci să schimbe, într-un viitor nu foarte îndepărtat, faţa lumii. Sarcina ei nu este însă nici pe departe simplă. La ora actuală s-au localizat peste 100 de gene umane. Cîte sînt în total? Probabil între 50 000 şi 100 000, deşi unii vorbesc de sute de mii. Inform aţia genetică a unui om este form ată din m iliarde de semne, m iliarde de perechi de nucleotide. Puse cap la cap, ar forma un fir de circa doi m etri. Unele trăsătu ri fizice sau fiziologice nu depind doar de o genă sau de alta, ci de com binaţii com­ plexe de gene. Toate combinaţiile posibile depăşesc num ărul atom ilor din universul cunoscut, deci este exclus să le putem vreodată experim enta complet. Şi atenţie, nu e vorba doar de genele um ane, ci de cele ale tu tu ro r vieţuitoarelor cu care avem, într-un fel sau altul, de-a face, de la viruşi şi bacterii la plante şi animale. Studiul hărţii genetice a viruşilor implică 87

de pildă efectuarea unor încrucişări, crearea unor vietăţi care n-au m ai existat înainte. în cursul unor astfel de expe­ rienţe s-ar putea naşte creaturi deosebit de periculoase pentru v iaţa oamenilor. în 1971, A.M. Lewis, încrucişînd virusul gripei cu un virus care produce cancer la m aim uţe, a devenit conştient la un m om ent d at că dacă produsul său ar putea scăpa din laborator, n-ar fi exclus să producă o epidemie de cancer, care s-ar răspîndi cu violenţa uneia de gripă. S-a m ai observat că încercările de a am eliora bacteria care fixează azotul atm osferic puteau foarte bine s-o transform e într-o rudă ap ropiată a ei capabilă să producă tum ori. Cineva a atras atenţia că unele virusuri există, în stare latentă, integrate în ADN-ul organismelor superioare, iar o m anipu­ lare nefericită a acestor molecule le-ar putea activiza. Situaţia risca să devină îngrijorătoare şi dato rită faptului că un m are num ăr de firme particulare începuseră astfel de experienţe, în care ceea ce conta m ai presus de toate era posibilitatea de a „ieşi pe piaţă'- cu un produs nou şi de a obţine un profit înaintea concurenţei. în 1975 au avut loc două întruniri m enite să elaboreze reglem entări privind protecţia îm potriva oricăror surprize neplăcute în ingineria genetică. S-a h o tărît să se cultive doar soiuri de bacterii incapabile să trăiască în afara laboratoa­ relor; animalele de experienţă (pentru a nu răspîndi bacte­ riile) au fost supuse unei selecţii asem ănătoare. S-au con­ stru it laboratoare etanşe tip bunker, în care exista în per­ m anenţă o presiune atm osferică ceva m ai scăzută, pentru ca orice curent de aer să sufle doar dinspre afară spre înăuntru, în S.U.A. s-a v o tat şi o lege adecvată, conform căreia „nimeni nu are voie să facă cercetări care alterează sau pot duce la alterarea constituţiei genetice a unui m icroorganism d^că nu are aprobare specială în acest sens-. R elativ recent, acest paragraf de lege fiind considerat o frînă în calea elaborării unor noi tehnologii, s-a h o tărît reluarea unor experienţe considerate iniţial ca periculoase, în condiţii de m axim ă securitate bineînţeles, pentru a stabili în ce m ăsură temerile legate de ele sînt cu adevărat întem eiate. Nu va trece deci m ult tim p şi ingineria genetică va fi capabilă să producă, cel puţin teoretic, hibrizii cei m ai adecvaţi unor obiective economice ori sociale, să doneze aceşti hibrizi într-un num ăr nelim itat de exemplare. Se vor p u tea produce astfel plantele şi animalele cele m ai productive şi m ai rezistente la diverse condiţii de mediu. T ot teoretic,

88

această posibilitate răm îne deschisă şi pentru oameni. Bine­ înţeles există şi lim ite. De pildă, de-a lungul a milioane de ani de selecţie n atu rală nu s-au p u tu t elimina indivizii sufe­ rind de schizofrenie, o gravă boală m intală care la unele populaţii atinge o frecvenţă de peste 1%. Procentul neobiş­ nu it de m are dem onstrează, spun specialiştii, că aceleaşi gene care sînt responsabile de această boală, conferă, în alte com binaţii, nişte avantaje purtăto ru lu i; deci ele nu s-au p u tu t şi nici nuse vor putea înlătura, fără a prejudicia zestrea genetică a um anităţii. În tru c ît astfel de cazuri sînt probabil numeroase, putem să ne întrebăm din nou dacă este înţelept să ne gîndim la inginerie genetică aplicată la om. în ultim ii 10— 15 mii de ani s-au întem eiat şi s-au desăvîrşit agricultura şi creşterea animalelor. S-a pornit de la soiuri sălbatice şi puţin productive, din care, printr-o sus­ ţin u tă activitate de selecţie, ca şi prin savante încrucişări, s-au ob ţin u t rase cu însuşiri foarte departe de cele întîlnite în natură. F ă ră acest imens efort P ăm întul ar fi fost incapabil să hrănească azi cele peste p a tru m iliarde de oameni. Preţul, m ai p u ţin vizibil, al acestei selecţii a fost faptul că rasele de azi sînt aproape pure, adică aproape toţi indivizii au aceeaşi stru ctu ră a moleculelor de ADN. Ce e rău în asta ne-am putea întreba? F ap tu l că bogăţia zestrei genetice, valabili­ tatea soiului original era imensă (între altele tocm ai de aceea s-a şi p u tu t selecţiona din ea exact ceea ce şi-a dorit omul), pe cînd rasa pură nu mai poate oferi nici o alternativă în afara ei înseşi. D intr-o rasă pură nu se m ai poate selec­ ţiona în continuare nimic. A sta m ai înseam nă însă şi faptul că dacă un individ al rasei pure va fi sensibil la o boală, autom at to ţi indivizii vor fi sensibili. D acă boala este m or­ tală pentru un individ, ea va fi m ortală pentru toţi, Aceasta nu e o speculaţie teoretică. în 1840, în Irlanda, o boală a distrus toate culturile de cartofi, a te n t selectaţi generaţii de-a rîndul. în 1870, o altă boală a nim icit plantaţiile de cafea din Ceylon. La fel s-a întîm plat cu orezul din Bengal în 1942, ori cu castanii comestibili din S.U.A. în 1975, ca să nu am intim decît cîteva cazuri. înţelepciunea noastră e pusă deci în faţa unei dileme strategice — dorim o cît m ai m are diversitate genetică, punîndu-ne la adăpost de surprizele imprevizibile, sau o eficienţă ridicată, concom itent cu o îngustare a variabilităţii şi o creştere a vulnerabilităţii? R ăspunsul îl vor da, într-o 89

oarecare m ăsură, băncile de gene, înfiinţate deocam dată pen tru plantele de cultură, în m ai m ulte ţări printre care şi la noi (la Fundulea). Dacă în producţia de m asă vor fi preferate soiurile eficiente de „rasă pură", în schimb în băncile de gene se vor p ăstra cu grijă seminţe din to t tezaurul gene­ tic existent. în cazul unei boli vegetale catastrofale, impo­ sibil de prevăzut, este de a şte p tat că printre aceste soiuri să se găsească v arietatea rezistentă care va putea fi cultivată în locul celei distruse de boală, deci care va putea salva om enirea de foamete sau alte lipsuri. Băncile de gene se dovedesc a fi, în această perspectivă, a tît de preţioase încît se prevede să fie în stare să reziste la incendii, inundaţii, cutrem ure de gradul opt etc. E vident, nu se poate vorbi de bănci de gene în cazul oamenilor. N u avem însă cum să ştim în ce m od va evolua optica în această p rivinţă peste o mie sau m ai m ulţi ani.

Capitolul 7 ROBOŢI ŞI PROTEZE PENTRU GÎNDIRE

7.1. MICROPROCESOARE ŞI GENERAŢII DE ROBOŢI Dacă ingineria genetică este una dintre dimensiunile cele m ai im portante ale dezvoltării de mîine, o altă dim en­ siune, nu m ai puţin im portantă este microelectronica. Prof. A. Peccei, preşedintele „Clubului de la Rom a" dedicat pros­ pectării viitorului, aprecia că m icroelectronica reprezintă, probabil, cea mai importantă revoluţie tehnico-ştiinţifică din istoria umanităţii, iar A. Toffler consideră m icroelectronica drept „al treilea val", de aceeaşi im portanţă cu primele două: agricultura şi activ itatea industrială. Părerile lor sînt de­ parte de a fi singulare; m ai m ult, cei ce se încăpăţînează să ezite în recunoaşterea acestui adevăr vor fi condam naţi mîine la pierderea oricărei şanse de com petitivitate pe p iaţa m ondială. Ce este m icroelectronica? D upă ce în anii cincizeci şi şaizeci am fost m artorii ascensiunii extraordinare a calcula­ torului electronic, continua perfecţionare a tehnologiilor a născut, la începutul anilor şaptezeci microprocesorul, un calculator electronic, pe atunci prim itiv, dar cu toate a tri­ butele esenţiale ale unuia m are şi avînd în plus dim ensiunile unei pilule de aspirină, un preţ foarte scăzut şi un consum de energie infim. La începutul anilor optzeci unele m icro­ procesoare ajunseseră la perform anţe apropiate de cele ale unui calculator care, cu doar 15 ani în urm ă, putea fi fala unui centru de calcul. în tre aceste perform anţe: o gam ă de circa 100 operaţii diferite, viteză de un m ilion de operaţii pe secundă, memorie de un milion de semne elem entare (biţi), to tu l p u tîn d să încapă într-o linguriţă. De exemplu, un micro­ procesor obişnuit poate avea 5 000 tranzistoare înghesuite pe o suprafaţă de 20 m m 2, perform anţa aceasta fiind înzecită pentru produsele de vîrf. 91

S-a vorbit m ult că un calculator electronic ar fi un „creier artificial". Lăsînd la o parte faptul că această comparaţie este precară din m ulte m otive, creierul răm îne un instrum ent pe care fiecare proprietar îl poartă în perm anenţă cu el, pe cînd calculatorul era condam nat să zacă într-o incintă climatizată, ferită de praf, într-un centru de calcul. în clipa cînd a apărut microprocesorul situaţia s-a schim bat radical. De acum nimic nu împiedica să se plaseze un astfel de calculator m iniatural într-un utilaj industrial, un obiect de uz curent, un ap arat de m ăsură etc. Astfel au apărut roboţii din prima generaţie, utilaje care puteau efectua autom at operaţii simple, mereu aceleaşi cît tim p nu li se schimba programul. N eavînd nici un fel de sim ţuri, obiectele trebuiau să revină cu precizie în locul ştiut. La generaţia a doua accentul a căzut pe dotarea cu sim ţuri şi corelarea acestora cu organele efectoare. Sim ţurile puteau fi şi neobişnuite — vedere în infraroşu, ultraviolet şi chiar radiaţii X , aprecierea distanţei cu radarul cu laser etc. Un succes, în 1982, al acestor tehnici a fost b raţu l teleghidat al navetei spaţiale „Columbia". Numeroşi alţi roboţi autonom i se descurcă cu astfel de „ochi", um blînd prin încăperi fără să se lovească de obiecte. S-a descoperit repede că roboţii m ai au nevoie de pipăit şi de auz. P entru prim ul s-au construit „degete" acoperite cu piele artificială şi prevăzute cu senzori. La începutul anilor optzeci se experim enta un prototip capabil să sim tă 100 puncte pe m ilim etru p ă tra t (com parativ cu omul care sim te m axim um 300). Roboţii vorbitori nu sînt foarte greu de construit a tît tim p cît nu avem pretenţii prea m ari de la ei. Să ne gîndim de pildă la „robotul" care ne dă la telefon ora exactă (evident, fără microprocesor). Ceva m ai complicat este de pildă ceea ce s-a realizat prin sistemul „M icro-Speach", care citeşte texte în englezeşte şi le pronunţă (e drept cu o voce m eca­ nică) ţinînd cont de toate regulile lim bii plus de o m ulţim e de excepţii. Aici nu m ai este vorba de fraze sau de cuvinte înregistrate, ci de sunete puse cap la cap. Sisteme asemă­ nătoare sînt în lucru în m ulte alte ţări. Citirea textelor este şi ea relativ bine pusă la punct dacă Uterele sînt standardizate, de pildă tipărite ori b ă tu te la maşină, încă de la începutul anilor şaptezeci ajungîndu-se la 20 000 caractere citite pe secundă. D upă zece ani aceleaşi

sat

perform anţe se obţin de cincizeci de ori m ai ieftin. Din păcate, citirea scrisului de m înă se află deocam dată în impas. S-ar putea să pară curios că inţelegerea vorbirii de către robot este o operaţie m ult m ai complicată. T ot ce s-a realizat la ora actuală este înţelegerea unui num ăr lim itat de cuvinte, pronunţate de un om sau cîţiva oameni. Cu toate acestea, viitorul este al comenzilor date verbal. în F ra n ţa s-a con­ stru it un dispozitiv de tra sa t curbe şi linii pe baza unor ordine date prin viu grai. Dispozitivul „înţelege" 250 fraze şi se estimează că graţie acestei însuşiri tim pul de proiectare se reduce cu 25%. La In stitu tu l de cibernetică al Academiei de ştiinţe din R.S.S. Ucraineană, încă la sfîrşitul anilor şapte­ zeci exista un m inicalculator capabil să deosebească o mie de cuvinte şi să pronunţe două mii. P entru piloţii avioanelor „Lockheed" s-a prevăzut recent ca 64 tipuri de comenzi să poată fi date şi verbal. P entru a elimina am biguităţile, roboţii de acest tip sînt puşi de regulă să repete cuvintele, aşa cum le-au înţeles. Tot m ai m ulte calculatoare de buzunar pot să-şi anunţe rezultatele prin cuvinte. în tre acestea, unele reuşesc să facă traduceri. în 1982, un astfel de „translator", lansat pe piaţă în Japonia, era încorporat într-un ceas de m înă. D eocam dată calitatea literară lasă de dorit, dar în situaţii curente e soco­ tită acceptabilă. A treia generaţie de roboţi a a p ăru t la începutul anilor optzeci. Pe lîngă sim ţurile care le perm it să se descurce în am bianţă şi înţelegerea comenzilor date prin voce, aceşti roboţi dispun de elemente de inteligenţă artificială, de pildă de capacitatea de a recunoaşte figuri, indiferent de poziţia sau m ărim ea acestora, ori de a învăţa din situaţiile întîlnite. P entru sfîrşitul anilor optzeci este a n u n ţată în Japonia generaţia a patra de roboţi, prevăzuţi cu vedere, auz, pipăit, capabili să înţeleagă o h a rtă şi să se descurce cu ea pe teren ori o schiţă inginerească, putînd efectua pe baza ei asam ­ blarea unor piese. 7.2. 0 LUME DE OBIECTE INTELIGENTE Principala beneficiară a robotizării este industria. U tili­ zarea inteligentă a inteligenţei şi inform aţiei în întreprinde­ rile robotizate duce la creşterea producţiei şi productivităţii, concomitent cu scăderea spectaculoasă a num ărului de m unci­ tori direct productivi. Evident, aceasta reclam ă creşterea

93

ponderii specialiştilor de înaltă calificare şi a celor din cer­ cetare. Astfel au ajuns uzinele „Avesta" din Suedia să .aibă 2 000 specialişti şi doar 9 m uncitori direct productivi, uzinele „Toyota" să fie num ite „fără m uncitori" în tim p ce 45 000 foşti m uncitori şi tehnicieni se reciclează pentru a deveni program atori de microprocesoare etc., astfel a ajuns uzina mecanică din Kovrov să aibă o secţie integral m ecanizată, o fabrică de produse din soia din Des Moines (Iowa) să func­ ţioneze doar cu trei operatori pe schimb, uzinele „Fujitsu — Fanuc Fuji" să aibă, în schimbul de noapte doar un singur m uncitor şi cîţiva paznici etc. Japonia şi-a asum at un rol de pionierat în fabricarea roboţilor şi introducerea lor în producţie. în 1981, jum ătate din toţi roboţii industriali din lume se aflau în această ţară, urm ată, în ordine de U .R .S.S., S.U.A., R.F.G. Tot în 1981 a început să producă, în Japonia, prim a uzină în care roboţii produc roboţi. Marea m ajoritate a celor 150 angajaţi ai întreprinderii sînt ingineri. Aceştia şi cei 30 roboţi „m un­ citori" realizau o producţie de 350 roboţi pe lună. M ajoritatea roboţilor e folosită în operaţii de m ontaj; circa 35% lucrează în industria de automobile, efectuînd între altele operaţii de sudură de precizie, 10% în industria de maşini de precizie etc. Operatorii supraveghează bunul mers al roboţilor de la ecrane asem ănătoare celor de tele­ viziune, prevăzute cu claviatură. în principiu nimic nu împiedică deplasarea acestor ecrane la domiciliul operatorului, acesta putîndu-şi face datoria legată de serviciu fără a pleca de acasă. în S.U.A. se apreciază că m ai m ulte milioane de posturi se pretează la o astfel de adaptare, economisindu-se tim p şi cheltuieli de transport. Nimeni nu vorbeşte însă deocam dată de consecinţele pe care o astfel de m ăsură le-ar putea avea prom ovînd izolarea între oameni. R oboţii preiau muncile de ru tin ă nu doar în ateliere, ci şi în birouri. De pildă, la o firm ă funcţionează un curier robot, avînd form a unui raft, care adună şi distribuie cores­ pondenţa trecînd din birou în birou, drum ul fiindu-i indicat de un cablu de ghidaj plasat sub podea. E xistă numeroase alte exemple asem ănătoare. Pînă şi m unca paznicilor poate fi cedată roboţilor. „Century-1" este un paznic de noapte pe rotile, cîntărind 300 kg şi dezvoltînd o viteză de 30 km /h. E l detectează intruşii prin senzori în infraroşu şi îi imobili­ zează cu ajutorul unor descărcări electrice, sunete de înaltă frecvenţă ori gaze paralizante; în plus nu se teme de gloanţe. 94

Un domeniu de m are viitor este utilizarea roboţilor în medii nocive sau greu accesibile om ului: în interiorul reactoarelor nucleare, în adîncul oceanelor, în nămol, în instalaţii chimice etc. Şi la noi în ţară există preocupări în sensul promovării roboticii în industrie. E xistă o producţie proprie de roboţi, se utilizează microprocesoare în conducerea unor procese, ca de pildă a producţiei la una dintre oţelăriile electrice de la H unedoara; există de asemenea un program pentru asimi­ larea în fabricaţie proprie a microprocesoarelor. Utilizarea roboţilor şi a microprocesoarelor în agricultură este de asemenea prom iţătoare. Senzori speciali pot de pildă testa um iditatea solului şi să regleze can titatea de apă dis­ persată prin instalaţiile de irigare. în F ran ţa, la Bordeaux, au fost experim entaţi cu succes roboţi care culeg aten t spa­ ranghelul sau pot fi folosiţi la tăierea viţei de vie. Un obiect (unealtă, aparat, m otor etc) se zice că devine „inteligent" dacă în el se află inclus un microprocesor, cu programele şi datele aferente, necesare unei m ai bune func­ ţionări în sensul scopului la care obiectul serveşte. în curînd ne va fi d a t să constatăm că nu doar utilajele industriale sau agricole sînt apte să devină „inteligente", ci aproape că nu va m ai exista un bun de folosinţă îndelungată, compe­ titiv pe p iaţa m ondială, care să nu fie „inteligent". De pe acum există ceasuri care conţin microprocesoare m ai m ult sau m ai puţin simple, m aşini de cusut, de spălat, de g ă tit etc., cu sute sau m ii de programe, dar şi aspiratoare de praf care circulă singure prin casă fără ca să se lovească de mobile, biciclete care înregistrează ritm ul, forţa de pedalare, indică ritm ul optim . Se fabrică jucării capabile de o gam ă de m işcări inimaginabile înainte şi cîte altele. Desigur, m arele vizat în acest sens este, înainte de toate, automobilul. în curînd o m ulţim e de pîrghii şi piese m ărunte din m otor vor dispărea, fiind înlocuite prin reglaje electro­ nice. Microprocesorul conectat la carburator şi la m eca­ nismul de avans al aprinderii realizează, la diverse proto­ tipuri, o economie de 1—2 litri de carburant la suta de kilo­ m etri, reducînd sim ţitor poluarea. D ar microprocesorul controlează deja şi frîna, evitînd blocarea şi deraparea. R adare sau mici camere de televiziune conectate la micro­ procesoare controlau, la prototipuri din 1981, distanţa dintre maşini, distanţa de bordură, încadrarea în viraje, preluînd comanda de la şofer în orice situaţie apreciată caperi95

culoasă, încercînd totul pentru evitarea unor coliziuni. Bordul autom obilului „inteligent" are ca piesă principală un ecran destinat afişării unor valori cum ar fi viteza, distanţele, tem peratura m otorului, starea frînelor etc. dar şi a hărţii regiunii, cu indicarea celei m ai bune variante. La alte pro­ totipuri o parte din aceste inform aţii sînt date prin voce. E xistă deja autom obile „D atsun" la care comenzile pentru m anevrarea ştergătoarelor de parbriz, a ferestrelor, a pozi­ ţiei scaunului, a oglinzilor etc. se pot da prin voce. Firm a vizează la început pe cei handicapaţi dar s-a a n u n ţa t că inovaţia va fi introdusă şi la exemplarele obişnuite. La salo­ nul din 1982 de la Paris a fost prezentat un „R enault-20" care acceptă şi el comenzi asem ănătoare. La acelaşi salon, firma „Peugeot" a expus un model de „505" care avertizează conducătorul atunci cînd s-au produs anum ite incidente în funcţionare ori s-au comis erori de pilotaj. în cazul în care nu e nimic grav vocea e feminină, altm interi bărbătească. P en tru circulaţia urbană microprocesoarele urm ăresc de pe acum, în m ai m ulte oraşe m ari din lume, fluxul de m aşini, dirijînd culoarea semafoarelor de la intersecţii. E xistă şi preocupări asem ănătoare şi în cazul transportului feroviar sau naval. Petrolierul Shin-Aitoku M aru este prevăzut a tît cu pînze, cît şi cu m otoare. Optim izarea utilizării lor, de pildă un consum cît m ai mic de carburant şi un tim p cît m ai scurt pentru o ru tă dată, se realizează cu un minicalculator. U n alt vas, un m ineralier de 180 000 t, are un echipaj form at din num ai 19 persoane, care conduce nava doar prin comenzi vorbite. F ap tu l că mecanismele nu reacţionează decît la vocile com andanţilor nu reprezintă de loc un deza­ vantaj. 7.3. INTELIGENŢĂ ŞI INFORMAŢIE Pe vrem uri se putea spune că un produs înglobează în els (1) m aterii prime, (2) energie şi (3) m uncă om enească; astăzi trebuie să adăugăm la acestea: (4) inteligenţa şi (5) infor­ m aţia. Cine u ită acest adevăr nu va putea niciodată deveni com petitiv pe piaţa m ondială. Inteligenţă înseam nă şi cer­ cetare ştiinţifică, dar înseam nă şi programe încorporate în m icroprocesoare. Cît despre informaţie, ea se supune unei

96

legi nemiloase — ceea ce este suficient azi pentru a lua o decizie corectă mîine este prea p u ţin . în chimie, de pildă, apar anual circa un milion de articole ştiinţifice, tra tîn d despre circa cinci sute de mii de compuşi. Dacă lucrezi în acest domeniu te afli în faţa unei alternative — sau să citeşti puţinul pe care ţi-1 perm ite tim pul şi sursele de docum entare şi să cercetezi, riscînd să redescoperi ceva ce în altă parte se cunoaşte de m ult, sau să investeşti, cît poate nu face, în selectarea imensei bibliografii care apare anual. Pentru a veni în ajutorul cercetătorilor s-au înfiinţat enorme bănci de date deservite de reţele de calculatoare, cum ar fi „New Chemical A bstracts", care îţi poate spune rapid, contra cost, chiar prin satelit, ce articole şi ce cărţi au ap ăru t în ultim ii ani tra tîn d despre cutare compus chimic în cutare context. A sta pentru un client oarecare; pentru un client „special" ar putea spune eventual cine s-a interesat de cutare compus chimic în cutare context... Ia tă deci capita­ lismul monopolist m anifestîndu-se în industria producă­ toare de informaţii. Băncile de date devin o necesitate nu num ai în industrie sau cercetare, ci chiar şi în viaţa particulară. Tot m ai multă inteligenţă şi informaţie utilizată spre folosul social îşi are sursa în preocupările creatoare din tim pul liber, la domiciliu, ca să nu m ai vorbim de necesitatea reciclării perm anente a cunoştinţelor şi de nevoia de a fi din ce în ce m ai bine infor­ m aţi în viaţa de toate zilele. în 1980, în unele ţări vesteuropene s-a inaugurat reţeaua „E uronet", care perm ite abonaţilor, in stitu ţii sau particulari, accesul la 175 baze de date privind economia, m atem atica, alte ştiinţe, sute de alte specialităţi. Inform aţiile pot fi obţinute în nouă limbi. P en tru a te abona este suficient, ca dotare tehnică, să dispui de un post telefonic şi de un term inal închiriat. Legătura se stabileşte simplu — formezi num ărul de telefon al băncii de date, recepţionezi semnalul de acceptare, formezi apoi propriul num ăr şi un cod personal pentru a te prezenta şi dialogul, pe ecranul sau m aşina de scris a term inalului, poate începe. N u este necesar să cunoşti reguli sau lim baje speciale. E cranul îţi oferă în perm anenţă alternative între care trebuie să optezi. Dacă este necesar cum va să scrii m ai m ult, undeva ţi se spune în detaliu cum să procedezi. E xistă m ulte reţele de acest tip. 7 — De

ce tac civ ilizaţiile extraterestre ?

97

7.4. ROBOŢII — RASA SUPRAINTELIGENTA A VIITORULUI? La U niversitatea din Stanford (California) s-a estim at că peste 20—30 de ani se vor putea fabrica roboţi la fel de inteligenţi ca oamenii. A firm aţia trebuie desigur s-o privim cu serioase rezerve. E bine să lăm urim totuşi ce se înţelege în acest context prin inteligenţă. F ără îndoială că roboţii vor şti să socotească m ai bine, să joace şah m ai bine, să vorbească to t a tît de corect ca un om obişnuit, să înţeleagă corect toate întrebările şi comenzile care îl privesc, ori să înveţe cu o m are uşurinţă. Aceşti roboţi vor avea văz, auz, pipăit, poate şi alte sim ţuri, vor şti să-şi coordoneze mişcările cu priceperea unui meseriaş, vor şti să se descurce pe o schiţă, vor înţelege probleme tehnice relativ complicate. Practic aceste perform anţe au şi fost atinse, răm îne doar să fie perfecţionate. Totuşi nu e suficient pentru ceea ce defineşte inteligenţa la om. E xistă, în general, trei tipuri fundam entale dc a acţiona şi, în particular, de a gindi: (1) Algoritmic, adică pe baza unui set de reguli dc la care nu te poţi abate. Operaţiile se execută una după alta, în m odul prescris, cu eventuale alegeri între alternative, reluări de secvenţe etc., reglem entate şi ele. Acest mod duce totdeauna, în situaţii clar delim itate, fără dubii, de la datele problemei la rezultat. Exem ple: îm părţirea a două numere întregi ori calculul retribuţiei conform legislaţiei, în acest fel lucrează toate calculatoarele şi toţi roboţii. (2) Cu algoritmi aleatori, combinînd la întîm plare ele­ m ente predefinite, de pildă secvenţe de operaţii de tip algo­ ritm ic. Deşi rezultatul devine imprevizibil, nici acest mod nu creează, nu inovează. W.A. M ozart făcuse, de pildă, nişte reguli şi tabele cu ajutorul cărora, aruneînd cu zarurile, se puteau scrie m enuete, fără a avea idee despre m uzică; m enue­ tele erau m ereu altele, dar, evident, nu pentru melodiile compuse astfel îl apreciem. Oricine a avut în m înă un calei­ doscop. Învîrtirea tubului cu cioburi de sticlă colorată duce la rezultate agreabile, dar nu la creaţie. Calculatorul poate mim a acest mod de lucru im itînd aruncarea cu zaruri. Totuşi, el nu creează, ci urm ează orbeşte nişte reguli scrise de alt­ cineva. (3) Creator, schim bînd regulile, lucrînd într-un mod pentru care nu există reguli, fără a im ita, găsind soluţii la 98

probleme puse acum pentru prim a oară. Un criteriu de a deosebi primele două m oduri de cel de al treilea îl constituie şi răspunderea. In primele două cazuri ea aparţine celui care a făcut regulile (de pildă pentru o eroare de funcţionare a program ului unui calculator răspunde analistul sau pro­ gram atorul); la m odul al treilea, cel care acţionează fără să i se fi d at reguli ia o decizie şi pentru această decizie este răspunzător. P entru a fi creatoare, gîndirea omenească îm pleteşte conştientul, cu inconştientul, logica cu metafora, cuvîntul cu intuiţia. Nimic din acest sinergism nu-i este accesibil într-o perspectivă previzibilă calculatorului. Pentru calculator un lucru sau este sau nu este, pe cînd pentru om există totdeauna nuanţe. Pentru calculator 7 + 1 = 2 fără dub ii; singur omul se poate îndoi de acest adevăr tot de el instituit, singur el poate cere dovezi. E i bine, se va spune, iată dovada — un m ăr şi cu un m ăr fac două mere. La aceasta cel ce se îndoieşte va putea răspunde — nu cred, deoarece pe lume nu există două mere identice şi, aşa cum nu e corect să aduni mere cu pere, nu e sută la sută corect nici să se adune de pildă m ere m ari cu mere mici. R ezultatul — „două mere" înseam nă de două ori un m ăr; care m ăr? primul? al doilea? un m ăr m ediu abstract? T ot astfel, calculatorului poţi să-i spui „merele sînt bune de m încat". E l o va lua ca atare. D ar noţiunea de „m ăr" există doar în m inţile noastre, în realitate nu există decît mere, unele roşii, altele verzi, unele* de soi, altele pădureţe, unele putrede, altele necoapte. Care sînt bune de m încat? Bune pentru care dintre vietăţi? Cal­ culatorul, microprocesorul, robotul, gîndesc logic, ei pleacă de la ipoteza că ceea ce li s-a d a t e adevărat şi că logica lui „da" şi „nu" este o logică perfectă. Singur omul ştie cîte capcane ascunde gîndirea logică şi cîte variante de logică a treb u it să inventeze (numai în ultim ul secol) pe lîngă cea tradiţională, unica utilizată de m aşină, pentru a explica lumea. în tre cele m ai vechi logici neortodoxe pomenim aici doar logica dialectică, cea care spune că dacă este adevărat că un lucru este alb, este adevărat şi că el este nealb. Ambele într-o oarecare m ăsură. (Spunea H eraclit acum 2 500 de ani: „ne scăldăm şi nu ne scăldăm în acelaşi rîu", „sîntem şi nu sîntem "). D acă un om cu păr îm belşugat pierde un fir de păr el nu devine chel; dacă pierzînd n fire de păr n-a devenit chel, nu va deveni nici dacă va m ai pierde un fir în plus. Din aceste premise, cu regula „inducţiei complete" (aflată la m are cinste în m atem atică), utilizînd logica clasică, 99

rezultă negru pe alb ca omul nostru va putea pierde oricîte fire de păr şi nu va cheli niciodată. La fel se poate ^demon­ stra" că dacă un sac conţinînd cîteva boabe de grîu e gol, cl nu va deveni plin oricîte boabe am tu rn a în el, ori că niciodată din scurt nu se poate face lung, din mic m are, din tînăr b ătrîn ş.a.m.d. Singură logica dialectică adm ite „saltul calitativ" prin care, cu trecerea nesim ţită a tim pului, tînărul devine b ătrîn etc. Calculatoarele m oderne pot simula pînă la un punct logica dialectică, dar răm în profund străine de spiritul ei. Ştiinţa calculatoarelor şi cibernetica au promotori doi matematicieni de m are prestigiu ai secolului nostru: J . von Neum ann şi N. Wiener. La sfîrşitul vieţii lor, amîndoi au înţeles clar diferenţa dintre om şi maşină. Prim ul intitula un capitol din ultim a sa carte în felul urm ător: „creierul nu foloseşte lim bajul m atem aticii", iar cel de al doilea scria în 1964: „unul dintre principalele avantaje ale creierului pare să fie capacitatea lui de a m înui idei vagi, insuficient defi­ nite. Calculatoarele mecanice, sau cel puţin calculatoarele din ziua de azi sînt aproape incapabile să-şi programeze acţiunile în cazul ideilor neprecise". O bservaţia răm îne vala­ bilă şi după douăzeci de ani. E xistă e drept preocupări, aflate în stadiu de laborator, privind construirea unor automate neuronale, dispozitive electronice funcţionînd după principii copiate din sistemul nervos. P entru a realiza o gîndire asem ănătoare cu a noastră num ărul de componente al autom atelor neuronale ar tre­ bui să ajungă com parabil cu cel al neuronilor din creierul omenesc. Am m ai spus că o caracatiţă are 300 milioane de neuroni. Dacă se va face un autom at cu 300 milioane de neuroni artificiali, el va fi capabil să im ite cel m ult per­ form anţele în gîndire ale unei caracatiţe. Totuşi aceasta este singura cale pentru a face calculatorul cît de cît să aibă in tu i­ ţie şi nu doar un model logic ori probabilist al intuiţiei. Şi încă nu va fi suficient. Să ne gîndim şi la celelalte dimen­ siuni care leagă omul de lumea vie, la telepatie, psiliokinezie etc., care subliniază şi ele că m intea omenească este a lt­ ceva decît un calculator. J . von Neum ann a sim ulat pe calculator, încă din 1948 un model de autom at capabil să se înmulţească, adică să creeze c6pii după sine, în fiecare copie introducînd mici variaţii (im itînd m utaţiile). Dacă printr-o astfel de variaţie se obţinea un exemplar m ai reuşit, el „supravieţuia" şi dădea

100

naştere la urmaşi, pe cînd exemplarele m ai puţin „adaptate" nu. U lterior s-au m ai creat numeroase modele m ai m ult sau m ai puţin asem ănătoare. în principiu nimic nu împiedică roboţii să înceapă într-o zi să se înm ulţească, construind roboţi întru totul asem ănători lor, inclusiv în capacitatea de a crea alţi roboţi ş.a.m.d. Trebuie doar să li se asigure, pe lîngă această capacitate, m ateriile prime şi energia nece­ sare. Vor reuşi oare roboţii să se constituie astfel într-o rasă care să înlocuiască specia umană ori eventual chiar lumea fiinţelor vii? Devenind m ai capabili într-o serie de domenii să se revolte îm potriva creatorilor lor? Recent, într-un labo­ rato r al U niversităţii statului Florida un m anipulator-robot, prevăzut să lucreze în incinte cu radiaţie crescută, s-a dere­ glat, a refuzat orice comenzi, a început să apuce şi să arunce bezmetic to t ce-i cădea în drum , smulgîndu-şi în cele dm urm ă propriul um ăr... Cuvîntul „robot" (înrudit cu românescul „rob") aparţine lui K. Capek, acelaşi care a scris prim a d ată despre o revoltă a lor. I. Asimov, unul dintre cei m ai renum iţi scriitori con­ tem porani de anticipaţie, sublinia că, desigur, omului nu-i convine perspectiva că roboţii ar putea, într-o bună zi, să devină m ai inteligenţi decît el, adăugind: „reptilele gigan­ tice, dacă ar fi p u tu t vota, ar fi dezaprobat înlocuirea lor cu mamiferele". T ot el, în cartea „Eu, robotul", tradusă şi în rom âneşte, enunţă cele trei faimoase „legi fundam entale" cărora ar trebui să li se supună toţi roboţii, legi m enite, între altele, să împiedice orice eventuală revoltă: (1) Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întîm ple ceva rău unei fiinţe umane. (2) Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar num ai atunci cînd ele nu contrazic legea 1. (3) Robotul trebuie să-şi apere propria existenţă dar num ai atunci cînd grija de sine nu contrazice legea 1 sau legea 2. Excelentă definiţie logică a sclaviei. I. Asimov nu este însă naiv; el însuşi, într-un rom an ulterior (apărut şi la noi), descrie o crim ă comisă cu ajutorul roboţilor, în ciuda respectării riguroase a legilor de m ai sus. N u s-a subliniat niciodată suficient că orice fiinţă vie urm ăreşte obiective (supravieţuirea, perpetuarea speciei etc), pe cînd nici unui robot nu i s-au prevăzut circuite sau pro­ gram e pentru obiective proprii lui. Roboţii sînt deocam dată prelungiri, să zicem ierarhice, ale omului pentru realizarea obiectivelor omului. P entru ca roboţii să învingă omul ar trebui, înainte de orice, să existe o competiţie vizînd obţi­

nerea unor avantaje, de pildă a unor resurse care nu sînt suficiente am îndurora. A tîta tim p cînt nu există pretenţii nu poate exista nici miză, nici joc, deci nici învingător, oricît ar fi de formidabile celelalte calităţi acum ulate de roboti. deocam dată... Cît nu au obiective. y A sta bineînţeles }

..

7 5 HIBRIZI ŞI PROTEZE PENTRU GlNDIRE

Chiar dacă roboţii cu chip de om sînt m ai spectaculoşi, accentul va cădea totdeauna, totuşi, pe „inteligenţa" obiec­ telor de uz curent. Se poate prevedea că nu peste m ultă vreme vor ajunge „inteligente" uşile, ferestrele, întrerupă­ toarele, robinetele, mesele de lucru, telefoanele, servie­ tele e tc .; ne vom găsi deci într-o am bianţă în întregim e „robotizată", fără ca aceşti „roboţi" să se deosebească prea m ult de înfăţişarea actuală, „neinteligentă" a obiectelor respective. E x istă însă şi o altă cale, foarte prom iţătoare, cea în care microprocesorul va însufleţi proteze prelungind simţu­ rile, acţiunile şi gindirea omului. înainte de toate, desigur, proteze pentru a reda omului integritatea pierdută sau redusă, în 1982 a fost im plantat, la Londra, prim ul stim ulator cardiac cu microprocesor, care reglează bătăile inimii funcţie de efortul depus. în protezele pentru membre pierdute micro­ procesoarele sînt folosite încă m ai de m ult. O utilizare la hotarele fantasticului este teleprezenţa. J . Lym an, de la laboratorul de biotehnologie al U niversită­ ţii California din Los Angeles a realizat, în 1981, o m înă robot care dublează m îna omenească. Un om în laborator îşi mişcă degetele, iar m îna robot face la fel graţie unor senzori. Mîna robot apucă un obiect, iar omul sim te apăsarea obiec­ tului exact de parcă l-ar fi apucat cu propria m înă. Mîna robot se poate afla la o m are distanţă, pe fundul oceanului, în interiorul unui reactor nuclear sau pe un satelit artificial. Coordonarea m işcărilor degetelor cu sim ţul văzului se face cu ajutorul unei camere de televiziune. Operatorul ajunge aproape să nu-şi m ai dea seam a că acolo nu e m îna lui ci o dublură. Teleprezenţa prezintă un interes deosebit în situaţii în care este foarte greu să se alcătuiască un pro­ gram pentru robot sau în care este nevoie de îndem înarea tipică omului. Mîinile în teleprezenţă vor putea fi m ult m ai m ari sau m ai mici decît m îna omenească, pe potriva obiectelor m anipu­ 102

late. Mai m ult, mîinile vor putea fi urm ate de picioare şi chiar de o dublură destul de completă a unui om care va merge, va constata, va executa lucrările care se im pun, în medii în care omul nu are acces. Un specialist (de pildă în repararea utilajelor) s-ar putea astfel „încarna- succesiv în m ai m ulte dubluri-robot aflate în diferite locuri, pentru a rezolva, într-un tim p scurt, defecţiuni ivite la m ari distanţe, în acelaşi mod, desigur, aceeaşi dublură poate fi folosită de m ai m ulte persoane. De asemenea, dublura-robot ar putea şi învăţa operaţiile efectuate de om, acţionînd ulterior auto­ nom. Deocam dată comenzile se preiau de la m înă; pe viitor s-ar putea face legătura direct la creier. în prezent se poate m enţine în v iaţă un creier izolat de m aim uţă. Pe viitor unui astfel de creier, eventual al unui om care şi-a pierdut complet sau aproape complet restul corpului, robotul i-ar putea asi­ gura văz, auz, pipăit, m îini, picioare, vorbire etc. în lite­ ra tu ra de anticipaţie un astfel de hibrid creier-maşină-microprocesor poartă numele de cyborg (de la „organism ciber­ netic"). E ntuziaştii n-au întîrziat să observe că unui cyborg i s-ar putea adăuga funcţiuni pe care omul nu le are — de pildă capacitatea de fotosinteză, deci posibilitatea de a trăi fără alim ente, capacitatea de a pluti, de a um bla în adîncul oceanului, de a lucra în spaţiul cosmic etc. Cyborg-ul nu presupune obligatoriu un creier despărţit de trup. Chirurgul G. Brindley din Londra a im plantat, la începutul anilor şaptezeci, optzeci de electrozi fini în zona vizuală a creierului unei bătrîne oarbe, electrozi legaţi de celule fotoelectrice. Cu ajutorul acestora femeia a reuşit să înveţe să recunoască figuri geometrice simple. De atunci experim entul a fost reluat în alte centre, cu rezultate îm bunătăţite. Prof. J.M .R. Delgado de la universitatea Yale (Connecticut) a introdus, în anii şaizeci, electrozi similari în centrele agresivităţii din creierul unei m aim uţe femele, legînd elec­ trozii de un mic receptor radio plasat sub pielea capului. Ori de cîte ori m aim uţa devenea furioasă, era suficient să se apese pe butonul unui mic em iţător, pentru ca să fie cal­ m ată. O dem onstraţie ulterioară s-a făcut într-o arenă de coridă, asupra unui taur înfuriat de toreador, care devenea blînd ca un m iel la o sim plă comandă dată de experim entator, în 1969, Delgado propunea ca prin acţiuni fizice şi electrice asupra creierului um an, să se influenţeze structura psihică şi personalitatea oamenilor. E l avea în vedere pe de o parte 103

delincvenţii, pe de altă parte afirm a că omul are reflexe m oştenite de la strămoşii care au tră it într-o am bianţă cu totul diferită de cea m odernă şi că aceste reflexe trebuie grab­ nic înlocuite, altfel nu vom putea reacţiona adecvat în situa­ ţiile cu care sîntem confruntaţi în prezent. El mai argu­ m enta că ori de cîte ori un creier mic dirija o putere mare (de pildă la brontozaur 0,5 kg creier la 30 t corp), rezultatul a fost dispariţia speciei; iar în prezent puterea (de exemplu în arme atomice) de care dispune omenirea pare să depă­ şească puterea ei de a raţiona. Indiferent ce argum ente s-ar aduce, este inutil să accentuăm pericolul enorm care pîndeşte îndărătul unor m anipulări asupra creierului sau psihicului, ca şi implicaţiile etice grave ale transform ării omului într-un robot ascultător. A. Reed propunea, în 1976, conectarea directă la creier a unui microprocesor, pentru a m ări capacitatea de a raţiona şi m em ora a omului. Prof. M. Drăgănescu aprecia, într-un articol recent, că o conectare satisfăcătoare ar necesita circa 100 000 microelectrozi, ceea ce, din punct de vedere tehnic va fi curînd realizabil. L. Pineo din California a făcut un pas în această direcţie, reuşind să controleze, printr-un calculator conectat la creier, mişcările unui b raţ de m aim uţă. Pe viitor, calculatorul conectat la creier ar putea asigura accesul, prin radio, la baze de date, dînd învăţării cu totul alte dimensiuni. în acelaşi m od oamenii ar putea conversa „în gînd" la distanţe foarte m ari. N -ar fi însă exclus ca omul să sim tă nevoia să-şi „protezeze" nu doar gîndirea logică, ci şi intuiţia. în consecinţă va fi nevoie de un tip de calcula­ toare cu totul special, conceput anume pentru a f i conectat la creier, deosebit atît de calculatoarele actuale, cît şi de auto­ matele neuronale. Oricum, peste un secol aceste calculatoare „la p urtător" vor fi probabil,m ai obişnuite decît azi un ceas i e mînă. Şi n-ar fi exclus ca „microprocesoarele- din vremea aceea să se bazeze pe cu totul alte principii tehnologice şi de funcţionare (de pildă biologice) decît cele de azi. Astfel de calculatoare ar putea fi „grefate" pe creier încă de la naştere, pentru întreaga viaţă.

Capitolul 8 ERA POPULARII UNIVERSULUI

8.1. STAŢII COSMICE ÎN JURUL PĂMÎNTULUI C. Sagan, cunoscut astrobiolog şi a u to r al unui foarte gustat serial de televiziune, scria în cartea sa „The Cosmic Connection" (1973): „E xistă o generaţie de bărbaţi şi femei, pentru care în tinereţe planetele erau puncte luminoase, neînchipuit de îndepărtate, iar Luna simbolul a ceva de neatins. Aceiaşi bărbaţi şi aceleaşi femei, la m atu ritate şi-au p u tu t privi semenii păşind pe suprafaţa Lunii, iar la bătrîneţe le va fi d at probabil să vadă oameni cutreierînd suprafaţa acoperită de praf a planetei M arte. E xistă o singură generaţie de oameni în istoria de zece milioane de ani a omenirii care va trăi o astfel de tranziţie. Această generaţie se află în v iaţă azi-. într-adevăr, la 4 octombrie 1957 era lansat prim ul „Sputnik", la 12 aprilie 1961 I. Gagarin încon­ ju ra pentru prim a dată P ăm întul într-o navă cosmică, la 21 iulie 1969 N. A rm strong punea piciorul pe Lună, pe prim ul sol ferm din Univers care nu aparţinea Păm întului. Viitorologii H. K ahn şi P. Gunkel de la In stitu tu l Hudson prevăd că în anul 2040 va exista pe Lună o colonie cu 100 000 locuitori, iar în 2110 num ărul oamenilor care vor trăi în Cosmos va depăşi num ărul celor răm aşi pe Păm înt. Poate că sînt niţel prea optim işti; oricum ar fi, asistăm în prezent la întem eierea unei noi ere, cea a populării spaţiului cosmic. A ajunge pe Lună sau pe alte corpuri cereşti nu e doar o ispravă ştiinţifică, sportivă, politică ori m ilitară. Viitorul omenirii se află în Cosmos. în actualul ritm populaţia glo­ bului se dublează la fiecare 35 ani. Dacă această ra tă s-ar m enţine, în anul 2500 ar trebui să existe 130 mii de miliarde de păm înteni, adică la densitatea actuală ar fi nevoie de peste treizeci de mii de planete ca păm întul. Dar chiar şi cu o creştere infimă, de num ai 0,5% pe an, ceea ce ar duce la dublarea omenirii abia în circa 135 ani, în anul 2500 to t ar 105

exista 50 m iliarde de păm întcni. în plus, nevoile lor materiale, c u ltu r^ e , de confort, vor fi crescute, ceea ce înseam nă m ai m ulte m aterii prime, m ai m ultă energie. Ia r acestea, pe Păm înt, se găsesc din ce în ce m ai greu. Sînt aliaje (de pildă, de aluminiu şi wolfram, rezistente la tem peraturi extrem de înalte) care nu pot fi realizate decît în condiţiile de im ponderabilitate existente în vehicu­ lele cosmice. Doar aici se pot crea m onocristale de siliciu de p uritate extrem ă cerută de tehnica modernă. Colagenul, utilizat ca înlocuitor tem porar al pielii şi al unor părţi de organe, nu poate căpăta stru ctu ra dorită de chirurgi decît în condiţiile existente la bordul laboratoarelor cosmice. T ot acolo se pot pune la punct vaccinuri îndeplinind anum ite condiţii de calitate. Se apreciază că activităţile industriale din Cosmos, aflate la ora actuală doar în stadiu de laborator, ar putea ajunge în 1995 la o valoare de 80 m iliarde dolari. Se proiectează de pe acum module industriale orbitale capa­ bile să prelucreze m ai m ulte tone de m ateriale pe an. O a ltă direcţie prom iţătoare este energetica spaţială, construirea unor centrale electrice în spaţiul extraterestru. Ideea este veche. H. O berth (născut în 1894, la Sibiu), unul dintre pionierii zborului cu rachete, vorbea de ele încă în anii treizeci. P ăm întul prim eşte m ai p uţin de a m iliarda parte din energia Soarelui, restul se pierde în hăul nesfîrşit. Oglinzi aşezate p o trivit ne-ar putea recupera din această energie o părticică, sub formă de lum ină sau electricitate. C. M archal (Franţa) propune ca oglinzile pentru ilum inat să fie aşezate pe Lună. Cu 20 km 2 de oglinzi am dispune practic de încă o lună plină, cu 2 000 km 2 s-ar putea economisi jum ătate din ilum inatul public, iar cu 200 000 km 2 s-ar putea lucra şi citi în tim pul nopţii. Ce ar spune însă ecologii de o atare perturbare a ciclului zi-noapte? O centrală orbitală ar putea fi un satelit de circa 50 000 t, cu panouri solare însum înd o suprafaţă de 5 xlO km. P u te­ rea ei ar rivaliza cu cea a celor m ai m ari uzine electrice de pe Terra. Energia ar fi transm isă, prin fascicule de microunde, la sol, unde cap tată de antene ovale avînd dimensiuni de 10 x l 5 km ar fi transform ată în curent electric. Problemele tehnice care ar răm îne de rezolvat sînt minime. P reţul unei astfel de centrale va deveni com petitiv pe la începutul seco­ lului viitor. Construirea unor uzine şi centrale în spaţiu s-ar face în principal cu aju to ru l roboţilor, dar şi cu un num ăr de oameni 108

de ordinul sutelor sau miilor. Aceşti constructori ar locui în staţii cosmice speciale. M aterialul de construcţie, dacă s-ar aduce de pe P ăm înt, ar reveni extrem de scump, d a t fiind că desprinderea de grav itaţia terestră necesită un m are consum de energie. Soluţii m ai ieftine ar oferi Luna ori asteroizi cap taţi şi aduşi în apropierea şantierului. De altfel, se pare că deceniul 1986— 1995 va fi cel al geologiei cosmice. D upă cîte s-a an u n ţat, în 1986 un satelit va efectua o carto­ grafiere geochimică detaliată a planetei M arte, în 1990 prevăzîndu-se aducerea pe P ăm înt, de către autom ate, a unor probe de sol de pe planeta roşie. în 1987— 89 vor fi cercetaţi m ai m ulţi asteroizi dintre M arte şi Ju p ite r, în 1989 o sondă va aduce m ostre de sol de pe Venus, în 1987 de pe Titan, iar în 1989 un m odul va coborî pe satelitul Ganymede. în perioada 1991— 1995 vor fi aduse probe de pe asteroizi. Agricultura cosmică se află deocam dată într-un relativ impas. Plantele sînt, se pare, foarte sensibile la stabilitatea punctelor cardinale, la constanţa radiaţiilor, la cîmpul gra­ vitaţional terestru. în cabinele laboratoarelor cosmice, unde nu există „sus" şi „jos", rădăcinile, ca şi coroana, sînt deru­ tate, nu ştiu încotro să se dezvolte. în experienţele efectuate în 1979 pe sta ţia „Saliut 6" s-a reuşit să se cultive anum ite plante; acestea au refuzat însă ca să înflorească şi să facă fructe. Desigur, problemele se vor m ai rezolva după ce, pe staţii m ai m ari, se va realiza o gravitaţie artificială şi o ilum inare asem ănătoare celei de pe Păm înt. P entru a „industrializa" zona din Cosmos care ne încon­ joară, unii au propus construirea de staţii locuite pe Lună, realizabile în prim a jum ătate a secolului viitor. Se caută înainte de toate apă. Unii presupun că s-ar putea găsi în stare liberă, în subterane, deşi deocam dată nu există indicii în acest sens. în 1975 s-a brevetat un procedeu pentru a obţine apă dintr-o rocă lunară (ilmenit) prin trecerea peste ea a unui je t de hidrogen. U tilizînd rezervele cunoscute s-ar putea produce apa necesară unui m ilion de oameni tim p de cîteva sute de ani. Suprafaţa Lunii este egală cu cea a Africii, dar Luna e m ult m ai puţin ospitalieră decît Sahara. Dacă singurul satelit natural al Păm întului va fi complet colonizat, aceasta nu va rezolva totuşi problema expansiunii cosmice a omenirii. Sînt vizate şi alte corpuri cereşti, în special sateliţii lui Sa­ turn, care dispun de cantităţi apreciabile de gheaţă. Problem a nu se va putea însă rezolva nici pe această cale. 107

O propunere interesantă, care preocupă organismele dedicate explorării spaţiului cosmic, este cea a marilor staţii cosmice satelizate eventual într-un punct „geostaţionar" (care, aflat la 36 000 kilom etri altitudine, se roteşte în jurul Păm întului exact într-o zi, deci practic răm îne mereu deasu­ pra aceluiaşi punct terestru) sau într-un punct „lagrangean" (după numele m atem aticianului J.L . Lagrange care a de­ m onstrat că aceste puncte asigură condiţii avantajoase de echilibru faţă de Păm înt şi Lună). La început vor fi con­ struite, desigur, staţii mai mici, la distanţe de cîteva sute de kilometri, cum este cea pe care o are în vedere NASA pentru urm ătorii ani; aceasta se va realiza prin circa şase zboruri ale navetei spaţiale şi va fi destinată să găzduiască 8— 16 persoane, care vor răm îne la bord cîte trei luni. G. O'Neil, uruil dintre cei m ai fervenţi prom otori ai ideii staţiilor orbitale de m ari dimensiuni, a im aginat o posibilă succesiune de staţii to t m ai m ari, m enite să preia excesul de populaţie de pe Păm înt, oferind condiţii de viaţă asem ănă­ toare celor de acasă. P entru 1990 el propune construirea unui oraş cosmic în formă de cilindru, cu lungimea de un kilom etru şi diam etrul de circa 100 m, care, rotindu-se în jurul axei ar putea crea, prin forţa centrifugă rezultată, o gra­ vitaţie artificială asem ănătoare celei terestre. O astfel de staţie ar putea găzdui 10 000 oameni. Ar urm a, în 1998, o a doua staţie, lungă de 3 200 m, cu diam etrul de 320 m, găzduind 100—200 000 persoane, apoi în 2004 una cu 10 km lungime şi un kilom etru diam etru, cu un milion de locuitori şi, în sfîrşit, în 2010 una cu 7,2 km diam etru (sau doi cilindri, fiecare cu 3,2 km diam etru) avînd lungimea de 70 km şi putînd oferi locuinţă pentru 20 milioane de pămînteni. în continuare, s-ar construi în serie acest al patrulea tip, astfel încît în anul 2500 în ele să trăiască o populaţie de douăzeci de mii de ori m ai m are decît cea actuală a Păm întului. Fie­ care staţie orbitală va trebui să fie un sistem ecologic închis, independent de Păm înt, cu reciclarea integrală a apei, bioxi­ dului de carbon, azotului, oxigenului etc. Staţiile ar avea în interior o am bianţă asem ănătoare celei de pe Păm înt, im itînd peisajul, cu formele obişnuite de relief, variaţia lumi­ nozităţii între zi şi noapte prin orientarea unor oglinzi şi fe­ restre, cerul albastru şi chiar norii prin... proiecţii holografice. Avantajele unei staţii spaţiale faţă de una situ ată pe teren ferm constau în m anevrabilitate, posibilitatea creării gravitaţiei artificiale, expunerea perm anentă la lum ina solară, 108

uşurinţa evacuării deşeurilor etc. Locuitorii staţiei ar fi, m ai ales la început, ocupaţi cu m ontarea şi repararea altor staţii cosmice, a centralelor solare, a sateliţilor de teleco­ m unicaţii etc. Desigur staţiile ar dispune de propriile fabrici şi instalaţii pentru producerea hranei, de o flotilă proprie de nave cosmice, poate de concesiuni m iniere proprii. Con­ struirea staţiilor ar progresa, evident, doar în m ăsura în care ele ar dovedi eficienţă economică. Probabil că previziunile lui G.O'Neil sînt cam optim iste. Oficial, pentru perioada 1990—95 se vorbeşte doar de labo­ ratoare cu 20—50 specialişti. Totuşi A. Berry, specialist la NASA, aprecia în 1976 că efortul construirii unei staţii orbi­ tale pentru 10 000 persoane va fi, la sfîrşitul secolului, echi­ valent cu cel cerut în anii şaizeci pentru punerea la punct a rachetei „Saturn", utilizată în cadrul misiunii „Apollo", dacă s-ar raporta la creşterea, în aceeaşi perioadă, a fonduri­ lor destinate pentru investiţii. în afara proiectului staţiei de formă cilindrică, se bucură de o m are popularitate şi o variantă în formă de inel, eventual cu spiţe, m ai practică din numeroase puncte de vedere. 8.2. ŞTIINŢA DE A FACE PLANETELE LOCUIBILE în 1975 NASA recunoştea, ca o direcţie m ajoră de cerce­ tare, ingineria planetară num ită şi „terraforming“, care vizează rem odelarea condiţiilor existente pe o planetă (acolo unde e posibil), pentru a o face locuibilă pentru om. Desigur, nu este vorba de planete pe care există v iaţă avansată; acestea vor fi ocrotite de orice contam inare păm înteană, tot aşa cum şi Păm întul va fi ocrotit de o eventuală contam inare cu germeni aduşi de aiurea. Prim a planetă vizată de „terraform ing" este Venus. C. Sagan încă în anii şaizeci propunea însăm înţarea norilor venusieni cu alge care au o viteză m are de înm ulţire. Acestea vor descompune bioxidul de carbon în carbon şi oxigen. Algele care ar cădea în straturile inferioare ar fi arse, dar ar elibera astfel apă şi carbon. Dacă reproducerea algelor ar fi m ai rapidă decît distrugerea lor, după un tim p ele ar reuşi să „metabolizeze" norii venusieni eliminînd efectul de seră. D rept urm are tem peratura s-ar reduce m ult, iar apa creată între tim p, deşi aptă să formeze m ai degrabă mici băltoace decît oceane, ar putea fi totuşi folosită pentru irigaţii şi alte nevoi umane. Un alt proiect aparţine inginerului francez 109

C. M archal. E l propune aducerea unor m eteoriţi dintre cei existenţi între M arte şi Ju p iter, satelizarea lor în jurul planetei Venus şi transform area în pulbere, pentru a se constitui într-un inel asem ănător celui care înconjoară Satur­ nul şi alte planete m ari. U m bra lăsată de inel ar determ ina scăderea tem peraturii, la început cu 1— 3°C pe săptăm înă, apoi într-un ritm ceva m ai lent, astfel îneît într-un interval de 50—200 ani să se ajungă la o am bianţă agreabilă. Probabil în urm ă cu m iliarde de ani pe Venus a existat aceeaşi canti­ tate de apă ca şi pe Păm înt. D atorită tem peraturii extreme şi altor factori, apa s-a descompus încă de tim puriu în oxigen şi hidrogen. Dacă oxigenul a fost blocat în roci, hidrogenul a scăpat în spaţiu. O m etodă pentru a fabrica apă pe Venus ar fi aducerea unor m ari c a n tită ţi de hidrogen, eventual de pe planeta Saturn. P laneta Marte pune probleme diferite. Urmele descoperite perm it să se presupună că s-ar m ai găsi în adîncurile scoarţei pungi de apă ori gheaţă. Soluţiile propuse sînt: schimbarea orbitei planetei, pentru a o apropia de Soare, m ontarea unor oglinzi pentru a topi calotele polare care conţin şi ele o cantitate oarecare de apă îngheţată. Există şi proiecte mai fantastice. Am intim doar pe cea a fizicianului F .J . Dyson de la U niversitatea Princeton (New Jersey), care în 1960 propunea ca Soarele să fie închis intr-o sferă m aterială, aşezată la o distanţă convenabilă, noi plasîndu-ne în interior, la căldură. Desigur, ar m ai fi m ulte de rezolvat pînă să se poată realiza aşa ceva. Sfera ar trebui să fie extrem de rezistentă pentru a răspunde solicitărilor inegale, dar şi extrem de subţire, deoarece în tot Sistemul Solar nu am găsi prea m ult m aterial de construcţie. Rămîne total nelăm urită problema gravitaţiei, a stabilităţii atmosfe­ rei şi altele asem ănătoare. N-ar fi însă exclus ca în tim p să se poată realiza un inel (poate chiar un „nor") de staţii cos­ mice care să înconjoare de aşa m anieră Soarele îneît orbitele lor să nu se intersecteze şi în acelaşi tim p să profite la m axi­ m um de energia solară. E vident, o parte din energie ar fi utilizată pentru perm anentele corectări de traiectorie. 8.3. CORĂBII INTERSTELARE Cîteva secole omenirea se va m ulţum i să populeze Siste­ m ul Solar. Tehnologiile de zbor vor evolua; poate noul sport va fi navigaţia cu „pînze solare", folii de zeci sau sute de

110

kilom etri pătraţi, care vor fi împinse în spaţiu de „vîntul solar", particule expulzate de Soare, acclaşi vînt care face să „fluture" cozile cometelor. Vor exista atunci generaţii de oameni născuţi şi crescuţi în spaţiul cosmic. Casa lor va fi Universul, iar obiectivul de perspectivă num ărul unu popularea Galaxiei. Rachetele actuale ar avea nevoie de 30 000 ani pentru a ajunge la cea m ai apropiată dintre stele. P entru viitoarele călătorii stelare vor fi necesare, evident, alte principii de propulsie a navelor cosmice. Au ap ăru t deja numeroase proiecte în acest sens. Probabil cel m ai celebru dintre ele este cel al navei „Daedalus", avînd drept autori pe A. Bond şi A. M artin de la Societatea interplanetară britanică, proiect aflat actualm ente în atenţia NASA. Ţ in ta navei va fi Steaua B arnard, cea m ai apropiată de P ăm înt, dacă lăsăm la o parte sistemul triplu Alfa Centauri — Proxim a Centauri (vezi fig. 4) în preajm a căruia şansele de a găsi v iaţă sînt foarte mici. în jurul Stelei B arnard se ştie că orbitează cel puţin 3—5 planete, pe care cu o probabilitate de 1 la 10 000 ar putea exista v iaţă (ceea ce nu înseam nă neapărat şi o civilizaţie). N ava „Daedalus", plănuită pentru anii 2025—2040, ar fi o misiune efectuată în întregim e cu roboţi subordonaţi unui calculator principal. P entru propulsie s-ar folosi explozia unor bombe termonucleare, conţinînd deuteriu şi heliu-3. Bombele, fiecare m ai mică decît o m inge de tenis, ar fi arun­ cate, cîte 250 pe secundă în bătaia unor tunuri electronice într-o cameră de combustie cu diam etrul de 100 m etri, căp­ tuşită cu un cîmp m agnetic protector. M ontajul navei s-ar face pe orbită în jurul Lunii, iar aprovizionarea cu combus­ tibil în preajm a planetei Ju piter. Acceleraţia, la început de 0,01g, ar ajunge tre p ta t la lg (prin g se notează acceleraţia gravitaţională pe P ăm înt, egală cu 9,81 m /s2). N ava ar avea circa 60 000 t la sta rt, p u rtînd 500 t sarcină u tilă; după cinci ani de zbor accelerat ar atinge 50 000 km /s, deci circa 17% din viteza luminii. Continuînd să zboare astfel încă 35 ani, ar ajunge în preajm a obiectivului său. Aici, fără să încetinească, nava ar urm a să lanseze douăzeci de sonde autom ate, care să ţintească diferite planete ori sate­ liţi m ari susceptibili de a găzdui viaţa. N ava s-ar pierde în spaţiu, în tim p ce sondele, aşezate pe solul corpurilor cereşti ţin tă, ar începe să transm ită date către Păm înt. Şi vor m ai 111

TUQXIHAggHtAUfti

4 ^ » A l. M F A C g U T A U » !

O

ţ98n~ 8TEMIA BARHARH ţtofri.. toyTCH *26-& w~ woţr ar*

O o

fjttAL.

Q

1,69 A L .

LALAH1>C a.44ir

3-* TLANSTC KAtl « iS T C M IbUBLU

O OTLAHETÂ K

o

a iW s

3o ORl C ir 3UPÎTC*,

*»ST€H **o» uj

ţ?U&LU T L O &

O

VLAMin 3>e 4,6 «IU c ţ r W i T O *

OOOOOOOO

sisxew LiiiBUJ