Curentele Secolului XX in Muzica [PDF]

Zitiervorschau

CURENTELE SECOLULUI XX

Secolul XX, spre deosebire de epocile anterioare, se remarcă printr-un pluralism stilistic inedit: naturalismul şi simbolismul literar este marcat de psihanaliza lui Freud de care nici sensibilul impresionism nu se va putea delimita. Contradicţia dintre diferitele orientări vor culmina cu abolirea tonalităţii la Schönberg şi chiar a conceptului de operă de artă, la Cage, în timp ce neoclasicismul sau programele de concert nu par să ţină cont de o astfel de ruptură. Cronologic, VERISM-ul apare primul, în literatura franceză (Flaubert, Maupassant), estetica sa fiind formulată de pictorul Courbet în Manifestul realismului (1855): el propune o viziune obiectivă şi simplă a vieţii contemporane şi înalţă subiectele cotidianului la rang de tablouri de istorie. Reprezentanţi: Pietro Mascagni (1863-1945), Ruggiero Leoncavallo (18581919), Giacomo Puccini (1858-1924) IMPRESIONISM Curent preponderent francez, se remarcă prin accentuarea factorului senzorial, impresionează prin subtile şi inedite sonorităţi armonice. Reprezentanţi: Claude Debussy (1862-1918), Maurice Ravel (1875-1937) EXPRESIONISM Peisajele chinuite ale simbolistului norvegian Edvard Munch, locuite de personaje suferinde, se leagă de expresionismul în ascensiune. Este curentul adoptat de compozitorii germani, ca reacţie împotriva impresionismului. Se cunosc două tendinţe, prima, generată de Şcoala dodecafonică vieneză - Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945) şi Alban Berg (1885-1935),

respectiv o a doua - Igor Stravinski (1882-1971) în perioada rusă şi Béla Bartók (1881-1945) în lucrările sale scenice. ATONALISM Declanşat de primele acorduri ale Preludiului operei Tristan şi Isolda de Richard Wagner, fenomenul marchează abolirea sistemului tonal-funcţional în favoarea unui limbaj excesiv cromatizat. Efectul a fost crearea unei muzici elaborate şi cu un caracter ermetic. Reprezentanţi: Max Reger (1873-1916), Skriabin (1871-1915), Richard Strauss (1864-1949). DODECAFONISM O tehnică de compoziţie care utilizează liber totalul cromatic, cultivând dispersia melodică, asimetrii ritmice şi armonii constant disonante. Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945) şi Alban Berg (1885-1935) SERIALISM Specific secolului XX, tehnica serială impune o riguroasă organizare a materialului sonor, bazată iniţial pe o serie de 12 sunete. În concordanţă cu estetica expresionismului serialismul evită centrul tonal, prin irepetabilitatea vreunui sunet până la completa epuizare a seriei. Tehnicile variaţionale adoptate în cadrul unei lucrări seriale erau similare cu cele utilizate de compozitorii renascentişti şi baroci: inversarea, recurenţa şi recurenţa inversării. Reprezentanţi: Arnold Schönberg (1874-1951), Anton Webern (1883-1945), Alban Berg (1885-1935), Olivier Messiaen (1908-1992) MUZICA ELECTRONICĂ A fost creată cu ajutorul generatoarelor de sunete electronice. Faptul că este înregistrată, îi conferă unicitatea şi exclude interpretarea. Luciano Berio (1925-2003), Karlheinz Stockhausen (1928), Adrian Enescu (1948), Lucian Meţianu (1937)

MUZICA CONCRETĂ Acest tip de muzică presupune captarea, stocarea şi prelucrarea în mod egal a sunetelor muzicale şi a zgomotelor, ea fiind percepută doar auditiv, notaţia într-o partitură nefiind posibilă. Iniţiatorul acestui curent estetic-tehnic, a fost Pierre Schaffer la Radiodifuziunea franceză, Olivier Messiaen şi Pierre Boulez (1925) fiind colaboratorii săi. MUZICA STOCASTICĂ Yannis Xenakis (1922-2001) se pronunţă împotriva serialismului integral, afirmând că în serialismul total perceperea detaliului se pierde şi propune un sistem de control bazat pe calcul probabilistic. ALEATORISM Şcoala americană a declanşat o desprindere a muzicii de structuralismul excesiv controlat al serialismului integral; rezultatul, a fost o muzică supusă hazardului: rolul compozitorului este de a preciza structurile, interpretul având o anume libertate de a articula, de a suprapune structurile sau de a stabili durata lucrării. Teoreticianul curentului a fost John Cage (1912-1992). NEOCLASICISM Apare ca o reacţie la romantismul târziu şi excesele impresioniste sau expresioniste, însemnând o întoarcere la estetica perioadei clasice, la vechile genuri şi forme, dar cu un limbaj modern: „Gata cu norii, valurile, acvariile, undine şi miresme nocturne. Avem nevoie de o muzică terestră, a cotidianului”, spune Cocteau (1918). ŞCOLILE NAŢIONALE ALE SECOLULUI XX În Estul şi centrul Europei, compozitorii Şcolilor naţionale din secolul XX continuă tradiţia înaintaşilor în privinţa interesului manifestat pentru folclor; poate fi autohton, al unei etnii învecinate sau exotic, materializat în culegeri

(Janacek, Bartók, Kodály), devine o constantă sursă de inspiraţie transfigurat de varietatea tehnicilor de compoziţie adoptate. Coeziunea Şcolilor occidentale de compoziţie este realizată de ideologia estetică specifică fiecărui grup. Şcoala rusă Alexander Glazunov (1865-1936), Alexander Skriabin (1872-1915), Serghei Rahmaninov (1873-1943), Igor Stravinski (1882-1971), Serghei Prokofiev (1891-1973), Dmitri Şostakovici (1906-1975), Aram Haciaturian (1903-1978) şi Dmitri Kabalevski (1904) Şcoala franceză Les six (Grupul celor şase) ia naştere în urma articolului lui H. Collet (1920) – Les Cinq Russes, les Six Français et M. Eric Satie: Louis Durey (18881979), Germaine Tailleferre (1893-1983), Georges Auric (1899-1983), Francis Poulenc (1899-1963), Honegger (1892-1955) şi Darius Milhaud (1892-1974) Şcoala italiană Ferruccio Busoni (1866-1924), Ottorino Respighi (1879-1936), Luigi Dallapiccola (1904-1975) Şcoala germană Orff, Ernst Krenek (1900-1991), Kurt Weill (1900-1950) Şcoala maghiară Béla Bartók, Zoltán Kodály, György Ligeti (1923-2006) Şcoala cehă Leos Janacek (1854-1928), Bohuslav Martinu (1890-1959) Şcoala poloneză Karol Szymanovski (1882-1937), Krzysztof Penderecki (1933) Şcoala americană Charles Ives (1874-1954), Edgar Varèse (1883-1965), George Gershwin (1898-1937), Aaron Copland (1900-1990), Leonard Bernstein (1918-1990)

Şcoala românească George Enescu (1881-1955), Paul Constantinescu (1909-1963), Sigismund Toduţă (1908-1991), Anatol Vieru (1926-1998), Ştefan Niculescu (1927-2008), Pascal Bentoiu (1927), Vasile Herman (1928), Tiberiu Olah (1928-2002), Aurel Stroe (1932), Cornel Ţăranu (1934)

CURENTELE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX MINIMALISMUL Provenind din minimal art al artelor plastice, minimal music este considerată o orientare postmodernă şi se defineşte ca: muzică hipnotică, pulsatorie, repetitivă, preocesuală, modulară, sistemică. Reprezentanţi: Philipp Glass (1937), Arvo Pärt (1935) – muzica naivă

POSTMODERNISMUL Curent

controversat,

după

L.

Samama

(1987)

va

caracteriza

postmodernismul ca o recuperare a romantismului, tendinţa unor compozitori de a reveni la tonal-funcţional, o ancorare în tradiţie: noua simplitate, emanciparea consonanţei, noua diatonie. Reprezentanţi: Ede Terényi (1935), Şerban Nichifor (1954) INFLUENŢE JAZZ Venit din Statele Unite şi răspândit în întreaga lume, jazz-ul îşi lasă amprenta şi în muzica cultă prin topica frazării a fiecărui executant, vitalitatea acestei muzici fiind conferită de spontaneitate şi caracterul permanent improvizatoric. Reprezentant: George Gershwin (1898- 1937)