Diplomația secolului XX 9738714826, 9789738714823 [PDF]

Zitiervorschau

CONSTANTIN VLAD DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

Redactor: DELIA RÆZDOLESCU Coperta: STAN BARON Tehnoredactare: OFELIA COØMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naflionale a României VLAD, CONTANTIN Diplomaflia secolului XX / Constantin Vlad. - Bucureøti: Fundaflia Europeanæ Titulescu, 2006 ISBN (10) 973-87148-2-6 ; ISBN (13) 978-973-87148-2-3 327(498+100)''19''

© Toate drepturile asupra prezentei ediflii aparflin FUNDAfiIEI EUROPENE TITULESCU, 2006 ISBN (10) 973-87148-2-6 ISBN (13) 978-973-87148-2-3

FUNDAfiIA EUROPEANÆ TITULESCU

CONSTANTIN VLAD

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

Bucureøti, 2006

Lucrare sponsorizatæ de Banca Comercialæ Românæ

Lui Beti, Stela, Miruna øi Cælin, færæ ræbdarea øi înflelegerea cærora aceastæ carte n°ar fi fost scrisæ

CUPRINS

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

11

Partea întâi: Diplomaflia — instrument al unui debut predestinat: prima conflagraflie mondialæ Cap. I: Jocuri de putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. II: Raporturi de putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. III: Un inevitabil programat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. IV: Diplomaflia sub zodia ræzboiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. V: Pacea de la Paris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

15 24 32 39 55

Partea doua: Diplomaflia în perioada interbelicæ Cap. VI: Un fundament øubred . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. VII: Securitatea colectivæ øi slæbiciunile sale sub presiunea raporturilor de forfle . . . . . . . Cap. VIII: Fisuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Rapallo . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Locarno . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Cætre un apogeu al ineficienflei ideii de securitate colectivæ: Pactul Briand°Kellogg . . . Cap. IX: Dinamica cedærilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XI: Pactul Ribbentrop°Molotov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69 74 81 81 81 99 122 131

Partea treia: De la diplomaflia ræzboiului, la diplomaflia pæcii Cap. XII: Diplomaflia sub øocul „ræzboiului fulger“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XIII: Pearl Harbor — un eøec al diplomafliei? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XIV: De la ræzboi spre lumea postbelicæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Diplomaflia la nivel înalt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Diplomaflia în slujba unor orientæri strategice fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Diplomaflia øi viitorul Germaniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) Diplomaflia øi problema graniflelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5) Relafliile postbelice dintre URSS øi statele est øi central°europene . . . . . . . . . . . . . . . . . 6) În plin ræzboi, o nouæ speranflæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

151 172 184 185 192 194 195 198 202

Partea patra: Diplomaflia øi Ræzboiul Rece (I) Cap. XV: Unele aspecte generale privind Ræzboiul Rece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) O confruntare globala Est°Vest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Elemente de diversitate a Lumii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Drepturile omului în condifliile Ræzboiului Rece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) O încheiere surprizæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XVI: Începuturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Primele hærfluieli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Motive de discordie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Viitorul Germaniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. Soarta statelor din Europa centralæ øi de ræsærit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . c. Dilema Atomului: Cutia Pandorei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d. O lume unicæ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Politica de îngrædire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XVII: Cætre o lume bipolaræ. De la starea de aliafli la cea de inamici în tranøeele Ræzboiului Rece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) ONU, matricea vieflii internaflionale. Primii paøi într°o lume în scindare . . . . . . . . . . . . . 2) Diplomaflia multilateralæ imediat°postbelicæ; credit doar parflial onorat . . . . . . . . . . . . . . 3) Spre o justiflie internaflionalæ. Tribunalele dela Nürnberg øi Tokyo . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) Tratatele de pace postbelice øi sferele de influenflæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5) Germania øi problema germanæ dupæ Potsdam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6) Doctrina Truman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7) Planul Marshall . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8) Alianfle øi regionalism în primul deceniu postbelic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9) Problema Palestinei dupæ 1945. Israelul, un nou stat pe harta lumii . . . . . . . . . . . . . . . . 10) Debutul decolonizærii postbelice. Opoziflii, conflicte, avansuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11) Zona Asia°Pacific øi confruntarea Est°Vest. China, Coreea,Vietnam . . . . . . . . . . . . . . 12) Primii paøi în integrarea europeanæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XVIII: Confruntæri pe marginea præpastiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Limite ale diplomafliei: Summit°ul de la Geneva (1955) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Crize în interiorul blocurilor øi limpeziri în relafliile dintre ele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Suezul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. Ungaria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Diplomaflie øi înarmæri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) A doua crizæ a Berlinului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5) Din nou limite ale diplomafliei: eøecul reuniunii la nivel înalt de la Paris (1960) . . . . . . 6) Criza rachetelor (Cuba, 1962) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7) Avansuri ale integrærii: Tratatul de la Roma (1957); constituirea AELS . . . . . . . . . . . . 8) Puncte fierbinfli pe glob: Orientul Mijlociu, Africa, Asia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

207 208 214 217 221 228 228 233 233 235 236 239 239 245 246 251 256 263 275 288 294 300 310 319 332 357 360 360 365 365 383 393 405 414 420 436 440

Partea cincea: Diplomaflia øi Ræzboiul Rece (II) Cap. XIX: Avatarurile Destinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Destinderea — jaloane în relafliile Est°Vest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Un test fundamental pentru destindere în Europa: problema germanæ . . . . . . . . . . . . . .

463 464 491

3) Destindere øi alianfle: unitate øi dizidenfle (1) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. În centrul destinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. NATO: reticenfle faflæ de destindere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . c. NATO: sfidarea francezæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d. NATO: asumarea destinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) Destindere øi alianfle: unitate øi dizidenfle (2) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Estul: sfidarea chinezæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. Estul: destinderea øi diplomaflia românæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5) Moment de vârf øi tentativæ de instituflionalizare a destinderii: Conferinfla pentru Securitate øi Cooperare în Europa (CSCE) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Preliminarii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. Dipoli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . c. Helsinki°Geneva°Helsinki . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6) Decolonizarea — ultimii paøi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7) Vietnam: neputinfla forflei, valenflele diplomafliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8) „Doctrina suveranitæflii limitate“ în acfliune: Cehoslovacia, 21august 1968 . . . . . . . . . . 9) O nouæ etapæ în conflictul arabo°israelian: 1967, 1973 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10) De la „diplomaflia ping°pong°ului“ la contacte la nivel înalt: vizita preøedintelui SUA în China (1972) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

504 504 508 511 517 525 525 533 540 540 554 559 565 576 589 596 605

Partea øasea: Diplomaflia øi Ræzboiul Rece (III) Cap. XX: Un Ræzboi Rece în surdinæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Fazæ ascendentæ la Nafliunile Unite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Continuitate øi discontinuitate, spirit de confruntare în raporturile dintre supraputeri: SALT II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Un pas pozitiv înainte în Orientul Apropiat: Acordul de la Camp David øi Tratatul de pace dintre Egipt øi Israel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) Poticneli øi avansuri în procesul CSCE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cap. XXI: Contra cronometru: øase ani vis°à°vis de patru decenii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Un wilsonian întârziat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Diplomaflia la nivel înalt øi încheierea Ræzboiului Rece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Accelerarea ritmului istoriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. De la controlul armamentelor la mæsuri de dezarmare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . c. Revoluflie øi diplomaflie; problema germanæ — gong final . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3) Anul fatidic 1991 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4) CSCE: curs ascendent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

615 616 628 639 646 651 651 657 657 668 675 684 696

Partea øaptea: Dipomaflia post°Ræzboi Rece Cap. XXII: Diplomaflia într°o lume unipolaræ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1) Træsæturi ale Ordinii Mondiale în perioada post°Ræzboi Rece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) Alianfla Nord°Atlanticæ: staturæ øi roluri noi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a. Un nou concept strategic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b. Raporturi noi cu state non°NATO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . c. Extindere prin primirea de noi membri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

703 703 707 708 710 712

3) Un nou mediu internaflional pentru promovarea drepturilor omului . . . . . . . . . . . . . . . . 4) Ræzboaie vechi øi noi; diplomaflie øi factor militar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5) De la CSCE la OSCE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6) Uniunea Europeanæ. Tratatele de la Maastricht øi Amsterdam. Spre o politicæ externæ øi de securitate comunæ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

715 723 737 739

Încheiere: Dileme ale diplomafliei mondiale la început de secol XXI 1) Noi ameninflæri la adresa pæcii øi securitæflii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2) E posibil un nou consens internaflional în problemele securitæflii? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

749 756

Lista tabelelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Repere bibliografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Indice de nume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

772 773 780

CUVÂNT ÎNAINTE

Încep cu o mærturisire: cartea de faflæ s°a næscut din curiozitatea pentru tot ceea ce priveøte relafliile internaflionale, politica øi diplomaflia mondialæ. Ani, apoi decenii de°a rândul, am urmærit evenimentele ce se petreceau pe marea scenæ a lumii, de atâtea ori derutante. Dupæ ce am citit câte ceva din Hans Morgenthau, am început sæ væd în spatele lor jocurile de interese, sæ sesizes pozifliile de putere, sæ judec aranjamentele fæcute la lumina zilei øi sæ surprind din manifestæri aparent banale conflinutul øi sensul celor stabilite departe de ochii publicului. Mæ uimea câte oportunitæfli, unele majore, erau pierdute de diplomaflie. Eram intrigat sæ væd câtæ miopie, îngustime de vederi, lipsæ de orizont øi de imaginaflie se etalau în câmpul diplomatic, cât de adânci erau, de multe ori, discrepanflele dintre realitæfli øi percepflii în actul diplomatic. Mæ revolta nonøalanfla, cinismul cu care mari protagoniøti ai politicii mondiale îøi prezentau interesele egoiste drept cerinfle ale „comunitæflii internaflionale“, frecvenfla cu care statele mici øi mijlocii erau silite, sub presiunea celor puternici, sæ adopte poziflii care, pe fond, le contraziceau interesele øi næzuinflele. Multæ vreme am contemplat jocurile diplomafliei de la adæpostul catedrei, pânæ am coborât în arenæ. Am avut øansa sæ fac parte din delegaflia românæ care a participat la pregætirea øi desfæøurarea primei Conferinfle pentru Securitate øi Cooperare în Europa — CSCE. M°am bucurat de privilegiul de a reprezenta România în capitale precum Helsinki, Tokio øi Canberra. Am avut prilejul sæ cunosc mai bine proporfliile discrepanflelor dintre Nord øi Sud øi dimensiunile aberantei curse a înarmærilor lucrând într°un grup de experfli ONU la un raport privind relaflia dezarmare°dezvoltare. În fine, am putut simfli, pe viu, tensiunea dintre øtiinflæ øi politicæ în lucrærile unui institut internaflional care se ocupa de problemele securitæflii în relafliile Est°Vest Am putut astfel vedea mari oameni politici ai vremii în postura de diplomafli, negociatori reputafli la lucru, limitele øtiinflei atunci când aceasta se încumetæ sæ intre pe tærâmul diplomafliei, dar øi potenflialitæflile unui dialog onest øi purtat cu bunæ credinflæ între cunoaøtere øi practica diplomaticæ. Asemenea implicæri în realitæfli m°au fæcut sæ privesc cu alfli ochi literatura de specialitate — pe care n°am încetat s°o urmæresc —, precum øi informaflia curentæ asupra evenimentelor diplomatice. Efectul cumulat al meditafliei asupra practicii diplomatice øi reflectærii ei în cunoaøtere este cartea de faflæ. Ea încearcæ o privire de sintezæ asupra diplomafliei, ca parte distinctæ, dar implicatæ, a istoriei atât de zbuciumate a secolului XX. Având în vedere extraordinara bogæflie de evenimente care a marcat acest secol pe plan diplomatic, în alcætuirea ei a trebuit sæ fac o selecflie severæ a acestor evenimente. Selecflia a luat în considerare acele componente ale vieflii diplomatice care spun ceva esenflial despre domeniu într°o etapæ datæ.

12

CONSTANTIN VLAD

Pe de altæ parte, am avut în vedere gradul de prezenflæ a acfliunilor diplomafliei în literatura de specialitate din România. Astfel, am acordat un spafliu mai restrâns deceniilor de pânæ la cel de°al Doilea Ræzboi Mondial întrucât diplomaflia acelor decenii este pe larg øi aprofundat abordatæ în cærfli øi studii. M°am aplecat însæ mai pe îndelete asupra perioadei Ræzboiului Rece øi a ultimului deceniu al secolului — primul deceniu post°Ræzboi Rece, mai puflin tratate în lucræri øi studii, aflate la dispoziflia cititorului român interesat. Cartea de faflæ nu este o lucrare de teorie a diplomafliei ca domeniu al activitæflii umane, ci un studiu despre faptele/actele diplomatice în decursul unui secol. Multe astfel de fapte flin de diplomaflia publicæ. Acolo unde actul diplomatic, clasificat în momentul producerii lui, a fost publicat în culegeri de documente, reprodus în lucræri de exegezæ sau a devenit accesibil prin mediile virtuale, diplomaflia desfæøuratæ „în spatele uøilor închise“ a intrat øi ea în atenflia prezentei lucræri. Atât în selecflia faptelor diplomatice, cât øi în prezentarea lor am cæutat sæ mæ conduc dupæ cerinflele obiectivitæflii øtiinflifice. Spun „prezentarea“ faptelor respective întrucât am evitat acele analize øi interpretæri care introduc, aproape inevitabil, un element subiectiv în abordarea problemelor tratate. În plus, am læsat cititorului posibilitatea de a descifra, de a înflelege el însuøi semnificaflia subiectelor examinate, renunflând la orice intenflie de a°l conduce spre anumite concluzii, de a°i impune propriile opinii ale autorului. Folosesc øi aceastæ cale spre a exprima mulflumiri prof. Stelufla Vlad pentru contribuflia adusæ la elaborarea pærflilor din carte care se referæ la drepturile omului øi asist. univ. Cælin Vlad pentru sprijinul pe care mi l°a acordat, cu pasiunea lui de bibliofil, în documentarea lucrærii în ansamblu øi în elaborarea paragrafului referitor la Pacea de la Paris, 1947. În cuprinsul lucrærii, am citat frecvent øi pe larg cærflile øi studiile consultate, inclusiv volumele cu caracter documentar. Am considerat cæ acest lucru, reclamat de deontologia calitæflii de autor, nu îngreuneazæ nici textul, nici lectura lui. Formula folositæ pentru trimitere la lucrærile citate este simplæ øi comodæ pentru cititor. Anume, primul numær dintre paranteze indicæ poziflia lucrærii respective în reperele bibliografice, cel de al doilea aratæ anul în care aceasta a fost publicatæ, urmat de indicarea paginii (paginilor) din care citatul a fost extras. Aduc mulflumirile mele cælduroase Bæncii Comerciale Române, al cærui sprijin generos a fost decisiv pentru publicarea lucrærii de faflæ. Apreciez în mod deosebit øi mæ consider onorat cæ rezultatul strædaniilor mele ajunge la cititor sub egida Fundafliei Europene Titulescu, prestigios for øtiinflific de flinutæ naflionalæ øi internaflionalæ.

PARTEA ÎNTÂI: DIPLOMAfiIA — INSTRUMENT AL UNUI „DEBUT“ PREDESTINAT: PRIMA CONFLAGRAfiIE MONDIALÆ

CAP. I. JOCURI DE PUTERE

Noul, pe atunci, secol XX debuta marcat de o predestinaflie: drumul sæu inexorabil cætre ceea ce avea sæ devinæ prima conflagraflie mondialæ. Era o predestinaflie întrucât modelul raporturilor care dominau sistemul internaflional, anume cele douæ grupæri de state opuse: Tripla Alianflæ øi alianfla franco°rusæ era moøtenit de la veacul precedent. Acest model va cunoaøte unele modificæri, mai ales prin formarea Triplei Înflelegeri, dar dinamica lui, aø spune congenitalæ, va îndrepta lumea implacabil cætre „Marele Ræzboi“. Tripla Alianflæ era reînnoitæ în 1902 øi 1912. Articolul 3 al Tratatului dintre Austro°Ungaria, Germania øi Italia prevedea cæ, dacæ una sau douæ dintre pærflile contractante, færæ provocare directæ din partea lor, ar fi atacate øi ar ajunge în stare de ræzboi cu douæ sau mai multe mari puteri nesemnatare casus foederis s°ar ivi imediat pentru toate pærflile. Iar articolul 2 al Tratatului stipula cæ dacæ Italia, færæ provocare directæ din partea sa, ar fi fost atacatæ de Franfla, indiferent de motiv, celelalte douæ pærfli contractante erau obligate sæ°i dea ajutor cu toate puterile lor. O obligaflie similaræ revenea Italiei în cazul unei agresiuni neprovocate a Franflei împotriva Germaniei (48, 1936, p. 2). Jocurile de putere dædeau culoare diplomafliei, angajate de°a lungul liniilor trasate de interesele marilor actori ai vremii, interese care mergeau de la convergenfle pânæ la opoziflii ireductibile. Pe tabla de øah a diplomafliei mondiale, cele mai multe „mutæri“ erau efectuate de puterile din afara Triplei Alianfle. Prima miøcare semnificativæ în acest sens o fæcea Marea Britanie, încheind în 1902 o neaøteptatæ alianflæ cu Japonia. Aceasta prevedea cæ cele douæ state aveau sæ ræmânæ neutre în cazul când una dintre ele intra în ræzboi cu o singuræ altæ putere pentru controlul asupra Chinei sau Coreii. Totodatæ, dacæ unul dintre semnatari era atacat de doi adversari, cele douæ flæri „vor duce ræzboiul împreunæ øi vor face pace printr°o înflelegere mutualæ“ (153, 1981, p. 105). Tratatul dintre Marea Britanie øi Japonia urma sæ aibæ un impact major asupra sistemului relafliilor internaflionale, determinând deblocæri în anumite secvenfle ale acestor relaflii øi realinieri de poziflii în diplomaflie, context istoric în care apærea configuraflia finalæ a principalelor douæ grupæri militaro°politice — Antanta øi Puterile Centrale. Ultimele decenii ale secolului XIX amplificaseræ dilemele politicii externe øi diplomafliei Marii Britanii, puterea care asigurase timp îndelungat echilibrul de forfle pe continent øi în lume. Anglia se confrunta cu Rusia în

16

CONSTANTIN VLAD

Extremul Orient, Asia centralæ, Orientul apropiat øi Balcani. Politica expansionistæ a Imperiului flarist constituia o serioasæ ameninflare pentru interesele britanice în toate aceste regiuni. Alianfla Rusiei cu Germania se erodase treptat, totuøi prevenirea unei apropieri ruso°germane pe seama Angliei ræmânea o importantæ preocupare a britanicilor. Iar unele reacflii parflial pozitive ale Londrei la propunerile avansate de Berlin în ultimul deceniu al secolului XIX privind o înflelegere anglo°germanæ (194, 2001, p. 167) aveau în vedere, între altele, tocmai perspectiva folosirii de cætre Marea Britanie a Germaniei împotriva Rusiei. Or, politica Germaniei dupæ Bismarck øi, mai ales, linia înarmærii sale navale contraveneau tot mai flagrant intereselor britanice øi fæceau din ce în ce mai dificilæ øi mai neverosimilæ o apropiere anglo°germanæ în termenii dorifli de Berlin, care ar fi însemnat, de fapt, o alianflæ între cele douæ flæri. Pe de altæ parte, Anglia se confrunta cu Franfla în Africa øi Orientul Apropiat, Londra privind totodatæ cu îngrijorare paøii fæcufli de Paris în direcflia Petersburgului, alianfla franco°rusæ putând dobândi oricând øi accente antibritanice. Tratatul cu Japonia aducea o profundæ schimbare de situaflii. Prin el, diplomaflia britanicæ profita de pe urma unor noi constelaflii de interese øi de putere în partea de nord a zonei Asia°Pacific. Anume, în condiflii când politica „porflilor deschise“ faflæ de China materializa confruntærile marilor puteri pentru poziflii în aceastæ flaræ uriaøæ, dominaflia asupra Chinei de Nord (Manciuria) øi Coreii devenea repede terenul divergenflelor tot mai acute dintre Rusia øi Japonia. Competiflia chino°japonezæ pentru Coreea era tranøatæ în favoarea Japoniei prin ræzboiul din 1894, câøtigat de niponi. Între timp însæ, Rusia încheiase mai multe acorduri cu China øi pætrunsese masiv în Manciuria. Începea competiflia ruso°japonezæ în regiune, competiflie care va duce la ræzboiul din 1904°1905, soldat cu înfrângerea Rusiei. Pe acest fundal, consecinflele tratatului anglo°japonez asupra sistemului internaflional aveau sæ fie ample øi de duratæ. Marea Britanie nu mai avea nevoie de Germania pentru a fline Rusia în frâu. Totodatæ, politica germanæ, deschis ostilæ faflæ de Franfla, era de naturæ sæ detensioneze raporturile dintre Paris øi Londra. La doi ani dupæ tratatul anglo°japonez, în 1904, se încheia acordul dintre Franfla øi Marea Britanie, intrat în analele diplomafliei ca „Antanta Cordialæ“. Prin acest acord, problemele litigioase dintre cele douæ flæri se rezolvau ca rezultat al unor concesii reciproce: Parisul renunfla la orice pretenflii asupra Egiptului, Londra recunoscând, în schimb, protectoratul francez asupra Marocului; de asemenea, pærflile conveneau mæsuri privind dezvoltarea comerflului prin Canalul de Suez øi prin Gibraltar. Mai multe articole secrete ale acordului reglementau interesele reciproce în legæturæ cu Terra Nova øi Africa øi rezolvau o serie de dispute privind Siamul, Madagascarul øi Noile Hebride. Deøi Antanta Cordialæ nu constituia o alianflæ, încheierea ei deschidea un câmp larg raporturilor franco°britanice. Semnificaflia ei nu scæpa Berlinului. Kaiserul Wilhelm al II°lea remarca în aceastæ privinflæ în legæturæ cu Marea Britanie cæ prietenia ei cu Franfla, siguranfla pe care o atrage aceastæ prietenie „aruncæ din ce în ce mai mult pe ultimul plan toate menajamentele Angliei în privinfla Germaniei“ (apud 153, 1981, p. 119). Peste alfli trei ani, în 1907, se încheia convenflia anglo°rusæ. Øi nu era deloc întâmplætor cæ aceastæ convenflie reglementa raporturile anglo°ruse tocmai în

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

17

ceea ce priveøte Asia centralæ, adicæ Persia, Afghanistanul øi Tibetul. Persia era împærflitæ în trei zone: cea de nord revenea ruøilor, cea de sud°est englezilor, în timp ce partea de mijloc ræmânea neutræ. Marea Britanie declara cæ „nu va considera Afghanistanul în afara sferei de influenflæ ruseøti“, în timp ce Rusia accepta o prezenflæ øi o influenflæ crescândæ britanicæ în Afghanistan (apud 153, p. 147). În ceea ce priveøte Tibetul, cele douæ pærfli se angajau sæ nu violeze integritatea acestuia øi sæ nu se amestece în treburile lui interne. Semnarea convenfliei anglo°ruse ducea la formarea Triplei Înflelegeri. Desigur, nu era vorba despre o alianflæ propriu-zisæ între cele trei puteri; în zilele fierbinfli ale începutului de august 1914, Sir Edward Grey, øeful Foreign Office, declara în Camera Comunelor: „Noi nu suntem deloc parte în alianfla franco°rusæ; noi îi ignoræm clauzele“ (apud 153, 1981, p. 203). Dar, sub imperiul logicii evenimentelor, prevederile Antantei Cordiale, precum øi cele ale acordului anglo°rus din 1907 duceau la reacflii specifice unor raporturi de alianflæ. În aceeaøi prezentare fæcutæ Camerei Comunelor, Grey dædea citire unei scrisori pe care tocmai o trimisese ambasadorului francez la Londra: „Sunt autorizat sæ væ dau asigurarea cæ, dacæ flota germanæ ar patrula în Canalul Mânecii sau în Marea Nordului pentru a opera contra teritoriului sau a navelor franceze, flota britanicæ îøi va face o datorie din a le proteja cu toatæ puterea“ (apud 153, p. 205).

În felul acesta, tratatul anglo°japonez din 1902 transforma pentru Marea Britanie raporturile sale cu Franfla øi cele cu Rusia dintr°o sfidare, într°o oportunitate strategicæ. În acelaøi timp, pentru Rusia tratatul cu Anglia permitea îndepærtarea definitivæ de Germania, a cærei politicæ de sprijinire a Austro°Ungariei în Balcani stânjenea tot mai mult miøcærile Petersburgului în zona respectivæ. Tocmai într°un astfel de sens afirmam mai sus cæ tratatul anglo°japonez deblocase raporturile internaflionale într°o serie de segmente ale acestora. Pe de altæ parte, pentru Japonia alianfla cu Anglia constituia un însemnat pas înainte în recunoaøterea statutului sæu de mare putere. În Era Meiji, sub cuvântul de ordine „o flaræ bogatæ øi o armatæ puternicæ“, Japonia devenise o mare putere în zonæ. Tratatele bazate pe inegalitate øi discriminare semnate în ultimii ani ai perioadei Edo cu diferite puteri occidentale erau revizuite. Japonia era prima flaræ din Asia°Pacific care ajungea pe picior de egalitate cu statele vestice, fiind recunoscutæ øi tratatæ ca atare de cætre acestea. Dar pentru dezvoltarea economiei sale, condifliile de flaræ insularæ, særacæ în materii prime øi resurse de hranæ, se dovedeau înguste øi împoværætoare. Cum îøi va rezolva aceste probleme, dificile øi presante, noua putere în ascensiune øi, prin urmare, cum se va integra diplomaflia japonezæ în sistemul relafliilor internaflionale deja constituit? Tentaflia de a o face pe seama unor spaflii continentale chineze, cu imense bogæflii exploatate doar parflial în cadrul unui stat slab politiceøte øi, mai ales, militar, erau mari. Iar cætre aceste spaflii Coreea, aflatæ în imediata apropiere a coastelor Japoniei, reprezenta un punct de plecare øi o punte ideale. Asemenea tentaflii spre expansiune se întâlneau cu o „învæflæturæ“ pe care puterile occidentale o ofereau cu prisosinflæ Japoniei. Mæ refer la faptul cæ, pânæ la finele secolului XIX, toate flærile zonei Asia°Pacific, bogate, dar însuficient de puternice din punct de vedere militar, deveniseræ colonii engleze, franceze, spaniole, olandeze, portugheze, americane,

18

CONSTANTIN VLAD

germane, cæ Rusia, Anglia, Franfla, SUA, Germania aveau posesiuni øi drepturi speciale în largi porfliuni din China. În general, în relafliile internaflionale øi în diplomaflie, în condiflii istorice date, se impune un anumit mod de conduitæ în promovarea de statele mari øi puternice a intereselor lor naflionale dincolo de frontierele proprii (192, 1998, p. 51°52). Atunci când Japonia a început sæ se afirme ca mare putere, resursele naturale øi umane extraordinare ale zonei Asia°Pacific se aflau deja în posesia sau sub controlul puterilor coloniale. Japonia s°a adaptat, ea însæøi, la condifliile existente în aria unde este aøezatæ geografic, adoptând, într°un fel în mod natural, acelaøi gen de comportament precum cel al puterilor europene øi al SUA. Iatæ explicaflii date de istoricul american Paul Kennedy øi istoricii români Buøe øi Zamfir viziunii øi modulului de acfliune proprii marilor actori, în care se afla øi Japonia, în ultimele decenii ale secolului XIX øi în primele ale secolului XX: „Exista la elitele guvernamentale, în cercurile militare øi organizafliile imperialiste punctul de vedere precumpænitor asupra ordinii mondiale care punea accentul pe luptæ, schimbare, competiflie, folosirea forflei øi organizarea resurselor spre a întæri puterea statului. În acest climat, transformærile efectuate prin Restauraflia Meiji au exprimat hotærârea membrilor influenfli ai elitei japoneze de a evita sæ fie dominafli øi colonizafli de cætre Vest, aøa cum se întâmplase pretutindeni în Asia“ (108, 1989, pp. 196, 206). „Ca øi Africa, Asia…devenise la sfârøitul secolului al XIX°lea un câmp deschis al ambifliilor câtorva flæri îndræznefle øi bine înarmate…Aceste împrejuræri explicæ în mare mæsuræ politica economicæ, militaræ øi externæ practicatæ øi de cætre Japonia în deceniile ce au urmat restaurærii imperiale“ (26, 1990, p. 46).

Ræzboiul ruso°japonez din 1904°1905, încheiat cu o victorie ræsunætoare a Japoniei, configura noile raporturi de putere în Pacificul de nord°vest. El era un prilej oportun pentru manifestarea noului jucætor în afacerile Pacificului, anume Statele Unite. Preøedintele american Theodore Roosevelt cerea celor douæ state beligerante sæ respecte neutralitatea Chinei øi politica porflilor deschise faflæ de aceastæ flaræ. Simultan, el fæcea cunoscut Franflei øi Germaniei cæ, în cazul cæ acestea s°ar fi asociat Rusiei împotriva Japoniei, SUA s°ar fi plasat imediat de partea acesteia din urmæ, mergând pânæ la capæt (68, 1992, pp. 21°22). Medierea lui Roosevelt avea sæ ducæ la pacea de la Portsmouth (1905). Prin aceasta, Rusia recunoøtea Coreea drept sferæ de influenflæ japonezæ øi ceda Japoniei partea de sud a insulei Sahalin, peninsula chinezæ Liaotung — cu oraøele Port Arthur øi Dairen —, precum øi calea feratæ din Manciuria de sud. Aceastæ deschidere a Statelor Unite în raporturile cu Japonia va fi în curând urmatæ de alfli paøi în aceeaøi direcflie. Astfel, în 1905 se încheia un memoranum secret Taft°Katsura (Taft fiind ministrul de Ræzboi al SUA, iar Katsura ministrul de Externe japonez). Memorandumul stipula cæ SUA nu se vor amesteca în treburile Japoniei în Coreea în schimbul renunflærii de cætre aceasta la cuceriri teritoriale în Filipine (aflate din 1898 sub ocupaflie americanæ). Japonezii au interpretat Memorandumul ca o aprobare datæ de cætre SUA protectoratului japonez asupra Coreii (159,1976, p. 351). În 1908, între cele douæ flæri se încheia acordul Root°Takahira (Root era secretarul de stat al SUA, iar Takahira ambasador al Japoniei la Washington). Acordul prevedea cæ SUA øi Japonia: 1. Vor menfline statu-quo°ul în Pacific; 2. Vor respecta posesiunile

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

19

teritoriale ale celeilalte pærfli în Pacific; 3. Vor susfline politica porflilor deschise faflæ de China øi 4. Vor susfline prin mijloace paønice independenfla øi integritatea teritorialæ a Chinei. Privite în perspectivæ istoricæ, documentele americano°japoneze din 1905 øi 1908 aratæ cæ SUA, care flintea sæ devinæ principala forflæ în Pacific, recunoøteau poziflia øi interesele de mare putere ale Japoniei în aceastæ zonæ, încheiau cu aceastæ flaræ aranjamente care priveau asigurarea reciprocæ a unor adeværate sfere de influenflæ în Extremul Orient. În acelaøi timp, documente precum cele menflionate prefaflau viitorul proces de acumulare a unor divergenfle øi conflicte de interese între Japonia øi SUA, care aveau sæ ducæ în final la ræzboiul din Pacific. Subliniez în acest sens cæ în 1883, când Statele Unite se pregæteau sæ anexeze Hawaii, Japonia a fost singura flaræ care protestase împotriva transformærii arhipelagului în cel de°al 50°lea stat din componenfla SUA (159, 1976, p. 345). Între timp, în Occident se declanøa ceea ce este cunoscut drept prima crizæ marocanæ. Franfla urmærea sæ°øi impunæ protectoratul asupra Marocului, pretenflie acceptatæ de Marea Britanie în 1904. Germania, la rândul sæu, încerca sæ includæ Marocul în sfera sa de influenflæ. Pe 31 martie 1905, Wilhelm al II°lea sosea la Tanger unde rostea un discurs fulminant, cerând ca Germania sæ beneficieze de libertatea comerflului pe picior de egalitate cu Franfla øi Anglia în Maroc, iar sultanul marocan sæ ræmânæ un suveran independent (34, 1984, p. 420). Pentru soluflionarea diferendului, în 1906 avea loc conferinfla internaflionalæ de la Algesiras (Spania) asupra Marocului. Germania conta pe sprijinul SUA, Italiei øi Austro°Ungariei pentru o politicæ a „porflilor deschise“ în Maroc; ea considera cæ Rusia era prea slæbitæ prin înfrângerea suferitæ în Extremul Orient spre a se implica în treburile Africii de nord; de asemenea, spera ca acest conflict marocan sæ ducæ la slæbirea legæturilor dintre Anglia øi Franfla, legæturi stabilite în virtutea proaspæt încheiatei Antante Cordiale. Toate aceste calcule s°au dovedit eronate, prima crizæ marocanæ sfârøindu°se printr°un serios eøec diplomatic pentru Germania (109, 1998, p. 169). Conferinfla va da Franflei øi Spaniei controlul principal asupra Marocului, confirmând ceea ce Parisul øi Madridul conveniseræ printr°un tratat secret încheiat în 1904, cu acordul Marii Britanii, acord înscris chiar în prevederile Antantei Cordiale. Germania era izolatæ, ea beneficiind doar de un sprijin palid din partea Austro°Ungariei. Criza marocanæ întærea relafliile dintre Marea Britanie øi Franfla. La Algesiras, Londra øi Parisul conveneau asupra începerii unor negocieri în domeniul militar. Iar øeful diplomafliei britanice, lordul Edward Grey, îl avertiza pe ambasadorul german la Londra cæ, în cazul unui ræzboi între Germania øi Franfla, Anglia va lua partea Franflei. Tot la Algesiras, Marea Britanie fæcea primii paøi în direcflia apropierii de Rusia, politicæ ce avea sæ se finalizeze prin Convenflia din 1907. Astfel, în a doua jumætate a primului deceniu al secolului XX, cele douæ grupæri militaro°politice erau închegate. Aceste alianfle, în contextul legæturilor unora dintre membrii lor cu state terfle, deveneau structuri rigide, simpla lor prezenflæ împingând Europa spre un ræzboi general. „La finele primului deceniu al secolului douæzeci, echilibrul de forfle degenerase øi provocase formarea unor coaliflii ostile a cæror rigiditate era egalatæ de dispreflul nesæbuit pentru consecinflele

20

CONSTANTIN VLAD cu care fuseseræ încheiate. Rusia era legatæ de o Serbie mustind de facfliuni naflionaliste øi chiar teroriste øi care, neavând nimic de pierdut, nu manifesta nici urmæ de interes faflæ de riscurile unui ræzboi generalizat. Franfla îi dæduse carte albæ unei Rusii neræbdætoare sæ°øi recâøtige prestigiul øi stima de sine dupæ Ræzboiul ruso°japonez. Germania fæcuse acelaøi lucru pentru o Austrie dornicæ pânæ la disperare sæ°øi protejeze provinciile slave de agitaflia pusæ la cale de Serbia, la rândul ei sprijintæ de Rusia…Timp de câfliva ani, crizele au fost surmontate în continuare, deøi fiecare dintre ele împingea planeta cu încæ un pas spre conflagraflia inevitabilæ. În aceeaøi ordine de idei, atitudinea Germaniei în fafla Antantei a dezvæluit o hotærâre neclintitæ de a repeta pentru a nu se øtie câta oaræ aceeaøi greøealæ: fiecare problemæ s°a væzut transformatæ într°un test de bærbæflie, care sæ demonstreze cæ Germania era puternicæ øi decisæ, în vreme ce adversarilor le lipseau atât hotærârea, cât øi forfla propriu°zisæ. Totuøi, cu fiecare provocare din partea Germaniei, legæturile din cadrul Triplei Antante deveneau mai strânse“ (109, 1998, p. 173).

Inerfliile sistemului internaflional produceau tensiuni în diferite puncte ale globului, având de regulæ drept protagoniøti principali membri ai celor douæ alianfle. Una dintre aceste tensiuni era cea de a doua crizæ marocanæ (1911). O ræscoalæ împotriva sultanului Marocului oferea Franflei øi Spaniei prilejul trimiterii trupelor lor în oraøul Fez, capitala flærii (4 mai 1911). Germania va reacfliona printr°o demonstraflie de forflæ, canoniera „Panther“ øi cruciøetorul „Berlin“ acostând în portul Agadâr. Era o provocare la adresa Franflei, cæreia Parisul îi va face faflæ cu sprijinul hotærât al Marii Britanii, Londra neputând admite o prezenflæ germanæ în vecinætatea Gibraltarului. Poziflia intransingentæ a Angliei va determina Germania sæ dea înapoi; pe 4 noiembrie 1911, se încheia un acord franco°german, prin care Berlinul recunoøtea protectoratul francez asupra Marocului, inclusiv dreptul Franflei de a ocupa militar teritoriul marocan, în schimbul unor concesiuni franceze în Congo øi Camerun. Aceastæ echilibristicæ ræzboinicæ a Germaniei va întæri øi mai mult cooperarea franco°britanicæ, în 1912 încheindu°se între cele douæ flæri un acord naval. Potrivit acestui acord, flota francezæ se deplasa în Mediterana, Marea Britanie asumându°øi ræspunderea apærærii coastei atlantice a Franflei; semnificaflia acestui acord avea sæ se dezvæluie pe de°a întregul în 1914, în plinæ crizæ care ducea la declanøarea Primului Ræzboi Mondial. Dar zona care devenea tot mai mult punctul de concentrare a contradicfliilor dintre marile puteri grupate în cele douæ alianfle erau Balcanii, denumifli în mod întemeiat „butoiul cu pulbere al Europei“. „Moøtenirea“ otomanæ se apropia de scadenflæ, întreflinâd confruntærile vechilor pretendenfli, lupta de emancipare naflionalæ a unor popoare aflate încæ sub suzeranitatea Porflii, ca øi unele rivalitæfli între state din regiune, rivalitæfli alimentate øi stimulate de marile puteri. Rusia, nevoitæ sæ renunfle la ambifliile sale în Pacific øi Asia, îøi îndrepta din nou atenflia cætre Strâmtori øi regiunile învecinate acestora. Austro°Ungaria continua penetrarea ei în Balcanii occidentali øi îøi întærea influenfla în Bulgaria. Pe 6 octombrie 1908, Viena anexa formal Bosnia øi Herflegovina, decretând totodatæ mobilizarea, ceea ce semnifica o miøcare de øah la Rusia. În aceeaøi zi Bulgaria, încurajatæ de Austro°Ungaria, îøi declara independenfla. Germania sprijinea actul de forflæ al imperiului dualist, declarându°se, pentru prima oaræ, gata sæ fie alæturi de

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

21

Austro°Ungaria în cazul cæ aceasta ar ajunge la un ræzboi în Balcani. Mai mult, Germania cerea Rusiei øi Serbiei sæ recunoascæ oficial acfliunea Austro°Ungariei. În felul acesta, Germania se transforma ea însæøi într°un obstacol în calea intereselor ruseøti într°o regiune unde nu avusese interese vitale øi în care Rusia contase pe sprijinul sæu pentru a tempera ambifliile austriecilor. Astfel, cum se exprimæ Kissinger, Germania îøi demonstra nu numai nesæbuinfla, ci øi lacune grave în memoria istoricæ. Cu doar o jumætate de secol în urmæ, Bismarck prevæzuse limpede cæ Rusia nu va ierta niciodatæ Austria pentru faptul cæ o umilise în Ræzboiul Crimeii. Iatæ cæ acum Germania comitea aceeaøi greøealæ, contribuind la înstræinarea Rusiei, care începuse la Congresul de la Berlin. Însæ umilirea unei flæri mari færæ slæbirea ei este de fiecare datæ un joc periculos (109, 1998, p. 175). În ansamblu, criza provocatæ de anexarea Bosniei øi Herflegovinei a ascuflit øi mai mult contradicfliile dintre cele douæ blocuri, punând în evidenflæ politica agresivæ øi duræ a Puterilor Centrale. Totodatæ, în Balcani presiunea blocului german a determinat o apropiere între statele regiunii, facilitând astfel constituirea alianflei antiotomane din 1912 a acestor state. Un efect interesant al aceleiaøi crize va fi slæbirea relafliilor dintre Italia øi partenerii acesteia din Tripla Alianflæ. Aceasta îøi va gæsi expresia în acordul secret de la Racconigi, semnat între Rusia øi Italia la 9 februarie 1909, acord îndreptat în principal împotriva expansiunii austro°ungare în Balcani. Evenimentele se precipitau în aceastæ zonæ a Europei øi, odatæ cu ele, înaintarea continentului spre ræzboi. În septembrie, Italia declara ræzboi Imperiului Otoman, pe care°l încheia victoriaosæ. Prin pacea de la Lausanne (18 octobrie 1912), Italia obflinea Tripolitania, Cirenaica øi Dodecanezul. Chiar în ziua în care se semna tratatul de pace italo°turc, izbucnea primul Ræzboi Balcanic, pe care Bulgaria, Serbia, Grecia øi Muntenegru îl purtau împotriva Porflii. În anii 1908°1909, apoi în 1912 Turcia fæcuse mai multe tentative de a încheia o alianflæ cu România, cærora Bucureøtiul nu le dæduse curs. Faflæ de ræzboiul declanøat, România adopta o poziflie de neutralitate, condiflionatæ însæ de menflinerea statu-quo°ului în zonæ. Pânæ la sfârøitul lunii noiembrie 1912, aliaflii balcanici zdrobiseræ principalele forfle ale Porflii în Europa øi eliberaseræ cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. Temându°se cæ aliaflii balcanici vor ocupa capitala turcæ, marile puteri trimiteau trupe la Constantinopol. În decembrie 1912, debutau la Londra tratativele de pace între cele patru state balcanice øi Poartæ. Totodatæ, în capitala Angliei se deschidea Conferinfla ambasadorilor marilor puteri (Austro°Ungaria, Franfla, Germania, Italia, Marea Britanie øi Rusia) în problemele sud°estului european. Tratativele eøuau, în ianuarie 1913 luptele dintre aliaflii balcanici øi Turcia fiind reluate. Pacea între puterile beligerante se încheia la Londra la 30 mai 1913. Bulgaria, care considera cæ pacea de la Londra nu°i dæduse satisfacflie (Sofia urmærea încorporarea întregii Macedonii øi a Traciei), ataca Serbia øi Grecia; pe 29 iunie 1913 începea cel de°al doilea Ræzboi Balcanic între Bulgaria, pe de o parte, øi Serbia, Grecia øi Muntenegru, pe de altæ parte. Austro°Ungaria va face presiuni asupra României sæ sprijine Sofia în acfliunea

22

CONSTANTIN VLAD

sa militaræ. România însæ va intra pe 10 iulie în ræzboi împotriva Bulgariei. În nota remisæ de guvernul român prin care se anunfla starea de ræzboi între cele douæ flæri se aræta cæ acesta „a prevenit din timp guvernul bulgar cæ dacæ aliaflii balcanici s°ar afla în stare de ræzboi, România nu ar putea sæ pæstreze rezerva ce°øi impusese pânæ acum în interesul pæcii øi s°ar vedea silitæ sæ intre în acfliune. Cum guvernul bulgar «nu a considerat necesar sæ ræspundæ acelei comunicæri» iar trupele sale au atacat Serbia, færæ vreo prealabilæ notificare, armata românæ a primit ordinul de a interveni“ (28, 1986, p. 156).

Ostilitæflile se desfæøurau în defavoarea Bulgariei, ceea ce determina Sofia sæ cearæ pace. Conferinfla de pace, la care participau România, Serbia, Grecia øi Muntenegru, pe de o parte, øi Bulgaria, pe de altæ parte, debuta la Bucureøti la 29 iulie 1913, sub preøedinflia lui Titu Maiorescu. Tratatul de pace de la Bucureøti era semnat la 10 august 1913. Potrivit prevederilor sale, Serbia primea partea de sud a Macedoniei, României îi revenea sudul Dobrogei, „Cadrilaterul“, format din cele douæ judefle: Caliacra øi Durostor, iar Grecia prelua o parte a Macedoniei. Pacea de la Bucureøti „…a constituit primul moment când reprezentanflii statelor øi popoarelor sud°est europene nu s°au mai gæsit în anticamera tratativelor unde li se hotæra soarta, aøa cum se petrecuse cu ocazia Congresului de la Paris, a pæcii de la San Stefano ori a Congresului de la Berlin, marile puteri, cu toate încercærile de imixtiune în afacerile balcanice, fiind nevoite sæ asiste aproape neputincioase la noile reglementæri intervenite într°o zonæ pe care se obiønuiseræ sæ o controleze din toate punctele de vedere“ (34, 1984, pp. 446°447).

Totodatæ, cel de°al doilea Ræzboi Balcanic constituia un momemt semnificativ în procesul îndepærtærii României de Austro°Ungaria øi de Tripla Alianflæ; pe de altæ parte, Bulgaria øi Turcia vædeau o apropiere din ce în ce mai mare de Puterile Centrale. Tot în 1913, pe 8 noiembrie, Germania semna o convenflie militaræ cu Poarta, în baza cæreia urma sæ reorganizeze armata turcæ, scop pentru care avea sæ trimitæ la Constantinopol o misiune militaræ condusæ de un general. Prezenfla misiunii germane în Turcia va prilejui Kaiserului o declaraflie grandilocventæ, prin care se exprima speranfla cæ „în curând steagurile germane vor fâlfâi pe meterezele Bosforului“ (109, 1998, p. 176). Pufline lucruri, continuæ autorul citat, ar fi putut irita Petersburgul mai tare decât faptul cæ Germania emitea pretenflii la controlul unei strâmtori care îi fusese interzis Rusiei de cætre Europa mai bine de un secol. La rândul lor, Marea Britanie øi Franfla îøi declarau opoziflia faflæ de convenflia militaræ germano°turcæ. Aøa arætau relafliile intereuropene în ajunul anului fatidic 1914. În fapt, lucrærile Conferinflei de la Londra aveau sæ fie ultimul exemplu în care sistemul internaflional de dinaintea Primului Ræzboi Mondial se dovedea capabil sæ aplaneze conflictele. Dupæ respectiva conferinflæ, fiecare dintre marile puteri a fost cuprinsæ de panicæ la gândul cæ atitudinea pacifistæ ar putea s°o facæ sæ paræ slabæ øi nevrednicæ de încredere, putându°se trezi pæræsitæ de aliafli øi abandonatæ de una singuræ în fafla unei coaliflii ostile. Statele au început sæ°øi asume niveluri de risc nefiresc de înalte pentru interesele lor naflionale tradiflionale øi care nu corespundeau unor obiective

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

23

starategice raflionale pe termen lung. Germania a acceptat riscul unui ræzboi mondial spre a putea fi consideratæ o susflinætoare a politicii duse de Viena în problema teritoriilor slavilor de sud, deøi ea nu avea nici un fel de interes în regiune. Rusia, la rândul ei, se aræta gata sæ lupte cu toate forflele împotriva Germaniei spre a fi perceputæ ca un aliat de nædejde al Serbiei. „Germania øi Rusia nu se aflau într°un conflict direct major; confruntarea lor era rodul contiguitæflii; pentru cæ, atunci când Rusia øi Germania ajungeau sæ se calce pe umbræ în centrul continentului, aceasta însemna ræzboi“ (109, 1998, pp. 156, 178).

CAP. II. RAPORTURI DE PUTERE

Aøa arætau jocurile de putere în care era antrenatæ diplomaflia pe scena europeanæ øi mondialæ la început de secol XX. Sæ vedem acum ce raporturi de putere se aflau în spatele lor; pentru cæ nu numai suportul curent al politicii externe øi diplomafliei, dar øi dinamica politicii mondiale øi rezultatul ei final — final într°un context istoric dat — depind în ultimæ instanflæ de raporturile de putere între actori. Voi prezenta aceste raporturi în principal pe baza datelor cuprinse în lucrarea istoricului american Paul Kennedy The Rise and Fall of the Great Powers (1989), care extrage aceste date din surse numeroase øi demne de încredere. Douæ aspecte mi se par interesante în aceastæ privinflæ: primul, evoluflia raporturilor de forfle între principalele puteri ale lumii din a doua jumætate a secolului XIX pânæ în 1914; al doilea, aceleaøi raporturi în 1914 în cazul statelor beligerante. Reproduc øi cifrele referitoare la ultimele decenii din secolul XIX întrucât, prin ele, comparaflia raporturilor de putere dintre statele antrenate în ræzboi la momentul declanøærii acestuia are o certæ relevanflæ. Pentru primul aspect, mæ voi referi la astfel de indicatori cum sunt populaflia, potenflialul industrial total, ponderea în producflia mondialæ manufacturatæ, producflia de oflel, venitul naflional total øi pe locuitor, mærimea forflelor armate øi puterea navalæ. Aøadar, Rusia era de departe cea mai populatæ dintre marile puteri cuprinse în statisticæ, urmatæ în ordine de Statele Unite øi Germania, care a cunoscut în intervalul 1890°1913 creøteri semnificative la acest indicator. Totodatæ, este demn de semnalat cæ faflæ de alte mari puteri: Anglia, Japonia, Italia, cu sporuri ce pot fi considerate normale, populaflia Franflei era aproape stagnantæ, aceastæ flaræ fiind în 1913 pe penultimul loc între statele la care se referæ datele, devansând doar Italia. În tabelul 1 sunt prezentate principalele date privind dezvoltarea economicæ a marilor puteri. Am prezentat grupat datele privind economia marilor puteri întrucât ele, cumulate, oferæ imaginea forflei economice a flærilor în cauzæ. Se impune constatarea cæ cea mai dinamicæ economie în perioada respectivæ a fost cea americanæ. Potenflialul industrial al SUA, care reprezenta în 1880 doar 46,9% din nivelul atins de Marea Britanie în 1900, va ajunge la 127,8% în ultimul an al secolului XIX, spre a face un salt la 198,1% în 1913. Dacæ în 1880 Anglia deflinea cea mai mare pondere în producflia manufacturieræ a lumii, în 1900 ea cedase primul loc Statelor Unite, pentru ca în 1913 nu mai puflin de 32,0 procente din industria prelucrætoare

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

25

Tabelul nr. 1: Populaflia Marilor Puteri (1890°1913) (milioane) * 1890

1900

1910

1913

116,8

135,6

159,3

175,1

Statele Unite

62,6

75,9

91,9

97,3

Germania

49,2

56,0

64,5

66,9

Austro°Ungaria

42,6

46,7

50,8

52,1

Japonia

39,9

43,8

49,1

51,3

Franfla

38,3

38,9

39,5

39,7

Marea Britanie

37,4

41,1

44,9

45,6

Italia

30,0

32,2

34,4

35,1

Rusia

*108, 1989, p. 199,Table 12

Tabelul nr. 2: Potenflialul industrial total al Marilor Puteri în procente, 1880°1913 (Marea Britanie1900 =100%) * 1880

1900

1913

Marea Britanie

73,3

100

127,2

Statele Unite

46,9

127,8

298,1

Germania

27,4

71,2

137,7

Franfla

25,1

36,8

57,3

Rusia

24,5

47,5

76,6

Austro°Ungaria

14,0

25,6

40,7

Italia

8,1

13,6

22,5

Japonia

7,6

13,0

25,1

*108, 1989 p. 201, Table 16

CONSTANTIN VLAD

26

Tabelul nr. 3: Ponderea în industria prelucrætoare a lumii (procente) * 1880

1900

1913

Marea Britanie

22,9

18,5

13,6

Statele Unite

14,7

23,6

32,0

Germania

8,5

13,2

14,8

Franfla

7,8

6,8

6,1

Rusia

7,6

8,8

8,2

Austro°Ungaria

4,4

4,7

4

Italia

2,5

2,5

2,4

*108, 1989 p 202, Table 17.

Tabelul nr. 4: Producflia de oflel a Marilor Puteri (milioane tone) * 1890

1900

1910

1913

Statele Unite

9,3

10,3

26,5

31,8

Marea Britanie

8,0

5,0

6,5

7,7

Germania

4,1

6,3

13,6

17,6

Franfla

1,9

1,5

3,4

4,6

Austro°Ungaria

0,97

1,1

2,1

2,6

Rusia

0,95

2,2

3,5

4,8

Japonia

0,02

_

0,16

0,25

Italia

0,01

0,11

0,73

0,93

*108, 1989 p. 200. Table 15

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

27

mondialæ sæ fie concentratæ în SUA. În ceea ce priveøte producflia de oflel, Statele Unite aveau deja întâietate în 1890, avansul lor mærindu°se mereu, ajungând la 31,8 milioane tone în 1913. Pe locul imediat urmætor ca dinamism economic se situa Germania. Astfel, de unde potenflialul industrial german reprezenta în 1880 doar 27,4 la sutæ din etalonul de sutæ la sutæ al Marii Britanii în 1900, va ajunge în 1913 la 137,7 la sutæ faflæ de acest etalon, situându°se ferm pe locul al doilea în lume. În ceea ce priveøte partea sa în producflia manufacturieræ mondialæ, Germania va recupera rapid marea ræmânere în urmæ din 1880 faflæ de Anglia, depæøind°o în mod clar în 1913. Cu privire la producflia de oflel, Germania va cunoaøte cea mai accentuatæ creøtere, instalându°se în mod hotærât pe locul al doilea mondial încæ din 1910. Prin contrast, datele referitoare la Franfla relevæ performanfle sensibil mai slabe. Astfel, potenflialul industrial în 1913 reprezenta doar 57,3 la sutæ din nivelul britanic al anului 1900. Ponderea Franflei în producflia manufacturieræ a lumii scædea de la 7,8 la sutæ în 1880 la 6,1 procente în 1913. Iar producflia de oflel, deøi în creøtere de la 1,9 milioane tone în 1890 la 4,6 milioane tone în 1913, marca o serioasæ ræmânere în urmæ atât relativæ, cât øi în cifre absolute nu numai faflæ de Statele Unite, dar øi faflæ de Germania. O viziune sinteticæ asupra nivelului de dezvoltare a marilor puteri, care întæreøte semnificafliile datelor deja prezentate, este oferitæ de urmætorul tabel privitor la venitul naflional, populaflie øi venitul naflional pe locuitor în 1914. Deci, Rusia, cu cea mai numeroasæ populaflie între flærile acoperite de statisticile folosite aici, avea un venit naflional de doar 7 miliarde dolari, revenindu°i 45 dolari per capita. În schimb, cu o populaflie de 98 de milioane, Statele Unite dispuneau de un venit naflional de 37 miliarde Tabelul nr. 5: Venitul naflional, populaflia øi venitulnaflional pe locuitor al Marilor Puteri (1914)* Venit nafl. (mlrd. USD)

Populaflie (mil).

Venit nafl. /loc (USD)

Statele Unite

37

98

377

Marea Britanie

11

45

244

Germania

12

65

184

Franfla

6

39

153

Italia

4

37

108

Austro°Ungaria

3

52

57

Rusia

7

171

41

Japonia

2

5

36

*108, 1989, p. 243, Table 25

CONSTANTIN VLAD

28

dolari, nivelul pe locuitor ridicându°se la 377 dolari. O seconda Germania cu 12 miliarde dolari venit naflional, 65 milioane locuitori øi 184 dolari pe locuitor, încæ în urma Angliei la acest ultim indicator, dar înaintea Franflei la tofli trei indicatorii avufli aici în vedere. În ceea ce priveøte forflele armate, inclusiv cele navale, situaflia era urmætoarea: Tabelul nr. 6: Personalul militar øi naval al Marilor Puteri (1880°1914) (mii) * 1880

1890

1900

1910

1914

Rusia

791

677

1 162

1 285

1 352

Franfla

543

542

715

769

910

Germania

426

504

524

694

891

Marea Britanie

367

420

624

571

532

Austro°Ungaria

246

346

385

425

444

Italia

216

284

255

322

345

Japonia

71

84

234

271

306

Statele Unite

34

39

96

127

164

*108, 1989, p. 203, Table 19 Tabelul nr. 7: Tonajul marinei militare a Marilor Puteri (1980°1914) (mii tone) * *108, 1989, p. 203, Table 20

Astfel, numærul cel mai mare de oameni sub arme era constant deflinut de Rusia. O seconda, la fel de constant, Franfla, urmatæ îndeaproape de Germania, cu excepflia anului 1900 când acest 1880

1890

1900

1910

1914

Marea Britanie

650

679

1 065

2 174

2 714

Franfla

271

319

499

725

900

Rusia

200

180

383

401

679

Statele Unite

169

240

333

824

985

Italia

100

242

245

327

498

Germania

88

190

285

964

1 305

Austro°Ungaria

60

66

87

210

372

Japonia

15

41

187

496

700

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

29

loc trei era ocupat de Marea Britanie. În schimb, în ceea ce priveøte puterea navalæ, Anglia îøi menflinea nedisputat prima poziflie. Totodatæ, ca urmare a ambifliosului program de înarmare navalæ, Germania se impunea pe locul al doilea, poziflie consolidatæ categoric în 1914. Este de remarcat cæ asemenea date surprind, în mare mæsuræ, aspectele predominant cantitative ale raporturilor de forfle dintre marile puteri ale vremii. Desigur, prin ele însele date precum cele prezentate mai sus spun ceva esenflial øi despre calitatea vieflii unei societæfli, a unui stat. Totuøi, conceptul de calitate a raporturilor de forfle are un conflinut mai bogat decât ceea ce este intrinsec calitativ în indicatorii materiali ce mæsoaræ aceste raporturi. Øi, cu certitudine, aspectele calitative ale acestor raporturi nu sunt mai puflin relevante pentru înflelegerea dinamicii relafliilor internaflionale, în ansamblul sau în diferite secvenfle ale acestora. Citez în aceastæ privinflæ cazul Japoniei, flaræ cu cifre modeste referitor la dezvoltarea economicæ, precum øi cu nivele inferioare de înarmare, de pildæ faflæ de Rusia. Aceasta n°a împiedicat totuøi victoria Japoniei asupra Imperiului flarist în ræzboiul din 1904°1905. Este doar un exemplu, el reliefând însæ cu pregnanflæ însemnætatea — ce poate deveni, în anumite condiflii, hotærâtoare — tocmai a laturilor calitative ale raporturilor de forfle. Prezentæm aici un text pertinent tocmai pentru înflelegerea a ceea ce înseamnæ conceptul de raporturi de forfle, text reprodus de Paul Kennedy dupæ autorul englez Correlli Barnett: „Puterea unui stat°nafliune nu constæ în nici un caz doar în forflele sale armate, ci øi în resursele sale economice øi tehnologice; în dexteritatea, clarviziunea øi hotærârea cu care este promovatæ politica sa externæ; în eficienfla organizærii sale sociale øi politice. Ea constæ în cea mai mare mæsuræ în nafliunea însæøi, în oameni, cu îndemânarea, energia, ambiflia, disciplina øi inifliativa lor; cu credinflele, miturile øi iluziile lor. Øi, mai departe, ea constæ în modul cum aceøti tofli factori sunt interrelaflionafli. Mai mult decât atât, puterea naflionalæ nu trebuie apreciatæ în sine, în întinderea sa absolutæ, ci în relaflie cu obligafliile stræine sau imperiale ale statului; ea trebuie consideratæ în legæturæ cu puterea altor state“ (apud 108, 1989, p. 202).

Deosebit de relevante pentru mæsurarea raporturilor de forfle dintre marile puteri în momentul declanøærii Primului Ræzboi Mondial se dovedesc datele comparative privitoare la cele douæ alianfle militare. Ele sunt cuprinse în tabelele 8, 9 øi 10. Consider cæ datele din cele trei tabele reproduse mai sus vorbesc de la sine, atât despre raporturile de forfle dintre cele douæ alianfle care se vor înfrunta în Primul Ræzboi Mondial, cât øi despre eforturile materiale øi umane fæcute de diferite flæri participante la ræzboi; de aceea, dupæ pærerea noastræ, ele nu au nevoie de multe comentarii øi interpretæri. Mæ limitez în consecinflæ sæ remarc faptul cæ alianfla franco°rusæ (aøa cum ea a premers formarea Triplei Înflelegeri) era inferioaræ Puterilor Centrale la tofli indicatorii luafli în considerare: procentul în producflia industrialæ manufacturieræ mondialæ, consumul de energie, producflia de oflel øi potenflialul industrial total. Intrarea Marii Britanii în ecuaflie, schimba situaflia în favoarea Antantei, cu excepflia nivelului producfliei de oflel. În fine, prin alæturarea Statelor Unite, Antanta dobândea o superioritate categoricæ faflæ de Puterile Centrale, pe toatæ linia. Kennedy subliniazæ însemnætatea în ultimæ instanflæ hotærâtoare a acestei superioritæfli:

30

CONSTANTIN VLAD

Tabelul nr. 8: Comparaflii industrial/tehnologice ale Alianflelor din 1914* Germania + Austro°Ungaria Procente în producflia manufacturieræ mondialæ (19 Energie consumatæ, mil. tone/metrice echivalent cærbune

19,2%

Franfla/Rusia + Anglia 14,3% + 13,6% = 27,9%

236,4

116,8 +195,0 = 311,8

Producflia de oflel, 1913, mil. tone

20,2

9,4 + 7,7 = 17,1

Potenflial industrial total (Anglia 1900=100)

178,4

133,9 + 127,2 = 261,1

*108, 1989, p. 258, Table 22

Tabelul nr. 9: Comparaflii industrial/tehnologice între Alianfle, cu Statele Unite, dar færæ Rusia (1913) * Anglia+SUA+Franfla Procente în producflia manufacturieræ Mondialæ

51,7%

Austro°Ungaria Germania 19,2%

Energie consumatæ mil. tone metrice Echivalent cærbune

298,8

236,4

Producflia de oflel (mil. tone)

44,1

20,2

472,6

178,8

Potenflial industrial total (Anglia 1900=100)

*108, 1989, p. 271, Table 24

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

31

Tabelul nr. 10: Cheltuielile de ræzboi øi totalul forflelor mobilizate (1914°1919) * Chelt. mil. (mld. USD) Imperiul Britanic

Total. forflelor la preflurile din 1913 mobilizate (mil.)

23,0

9,5

Franfla

9,3

8,2

Rusia

5,4

13,0

Italia

3,2

5,6

17,1

3,8

0,3

2,6

Total aliafli

57,7

40,7

Germania

19,9

13,25

Austro°Ungaria

4,7

9,00

Bulgaria/Turcia

0,1

2,85

24,7

25,10

Statele Unite Alfli aliafli (Belgia, România, Portugalia, Grecia, Serbia)

Total Puterile Centrale *108, 1989 p. 274, Table 25

„În timp ce ar fi greøit sæ se pretindæ cæ rezultatul Primului Ræzboi Mondial a fost predestinat, evidenfla prezentatæ aici [între altele, tabelele reproduse — C.V.] sugereazæ cæ întregul curs al conflictului — stagnarea iniflialæ a celor douæ pærfli, ineficienfla intrærii în ræzboi a Italiei, epuizarea treptatæ a Rusiei, caracterul decisiv al intervenfliei americane în menflinerea presiunii Aliaflilor øi colapsul final al Puterilor Centrale — se coreleazæ strâns cu economia øi producflia industrialæ, precum øi cu forflele mobilizate efectiv valabile fiecærei alianfle în diferite faze ale luptei. Desigur, generalii au continuat sæ comande, bine sau prost, campaniile lor, trupele au stimulat pe mai departe curajul moral individual în asaltul asupra pozifliilor inamicului, iar marinarii au trebuit sæ îndure în continuare asprimile ræzboiului pe mare; dar înregistrarea ostilitæflilor aratæ cæ asemenea calitæfli øi talente au existat de ambele pærfli øi nu au aparflinut în mod disproporflionat numai uneia dintre coaliflii. Ceea ce a aparflinut unei singure pærfli, mai ales dupæ 1917, a fost o marcatæ superioritate în forflele productive. Ca øi anterior, în lungi ræzboaie de coaliflie, acest factor a devenit în final decisiv“ (108, 1989, p. 274).

CAP. III. UN INEVITABIL PROGRAMAT

Aøa cum am arætat mai sus, tratatul anglo°japonez din 1902 øi consecinflele sale aveau calitatea de a debloca unele dintre verigile importante ale sistemului de relaflii internaflionale. Adaug aici cæ aceleaøi evenimente erau de naturæ sæ limpezeascæ øi, totodatæ, sæ rigidizeze raporturile internaflionale, într°o serie de puncte nodale ale acestora. Limpezire, întrucât relafliile dintre principalii actori ajungeau sæ se alinieze de°a lungul unor interese fundamentale — comune pentru unele sau altele dintre marile puteri, diferite pânæ la adversitate între cele douæ grupæri ce cuprindeau aceste mari puteri. În noile condiflii istorice, interesele reciproce care apropiau Marea Britanie, Franfla øi Rusia prevalau în mod hotærât faflæ de raporturile fiecæreia dintre ele cu Germania sau Austro°Ungaria. Desigur, contacte øi acfliuni între diferitele flæri angajate în cele douæ tabere opuse vor continua sæ aibæ loc. În august 1908, regele Angliei, Edward al VII°lea, îl vizita la Berlin pe nepotul sæu, Kaiserul Wilhelm al II°lea, într°o încercare, eøuatæ însæ, de a tempera politica germanæ de înarmare în domeniul naval. Chiar øi în 1912, în timpul vizitei la Berlin a lordului Haldane, ministrul Marinei, Marea Britanie propunea un acord naval, în schimbul unei neutralitæfli binevoitoare a britanicilor faflæ de Germania, dacæ aceasta ajungea sæ fie atrasæ într°un conflict, færæ însæ a fi agresoare, propunere ræmasæ færæ ræspuns. Acfliuni asemænætoare întreprindea Rusia. În noiembrie 1910, flarul Nicolae al II°lea vizita Berlinul, încercând sæ previnæ ca Germania sæ sprijine acfliunile agresive ale Austro°Ungariei în Balcani. Apoi, în 1911 se încheia un acord germano°rus prin care se delimitau sferele de influenflæ ale celor douæ flæri în Orientul Mijlociu. Asemenea acfliuni însæ nu modificau orientarea fundamentalæ a puterilor în cauzæ, ele ræmânând ataøate alianflelor pe care le încheiaseræ. Mai mult încæ, în cazul Angliei, tentativa lordului Haldane avea sæ fie ultimul prilej în care Marea Britania øi Germania încercau perfectarea unor aranjamente bilaterale cu implicaflii pentru politica lor de alianfle. Astfel, limpezirea pe care o evocam mai sus, devenea rigidizare în raporturile dintre cele douæ blocuri, acestea transformându°se în promotoare ale unor politici ce duceau în mod fatal la ræzboi. „În perspectivæ istoricæ, alianflele se formaseræ pentru întærirea forflei nafliunilor în eventualitatea unui ræzboi; pe mæsuræ ce se apropia Primul Ræzboi Mondial, devenea din ce în ce mai limpede faptul cæ principalul motiv al ræzboiului era întærirea alianflelor“ (109, 1998, p. 179).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

33

Aceastæ împrejurare diminua în mod dramatic capacitatea sistemului internaflional, deci a diplomafliei, de a preveni crizele øi de a le solufliona prin mijloace politice atunci când acestea se declanøau, ceea ce ilustra slæbirea rolului factorilor politici în flinerea sub control a tensiunilor ce apæreau între state. Prin aceasta, diplomaflia, cu vocaflia sa de a ajunge la înflelegeri prin compromisuri, devenea neputincioasæ; în raporturile internaflionale, mai precis în cele dintre cele douæ Alianfle se impunea „jocul de sumæ nulæ“: ceea ce pierdea o tabæræ era neapærat un câøtig pentru cealaltæ, øi vice°versa. Rigidizarea raporturilor internaflionale øi descreøterea rolului øi ræspunderilor factorilor politici erau determinate øi de unele evoluflii în domeniul doctrinelor militare øi strategiilor de ræzboi. Cazul Germaniei este ilustrativ în aceastæ privinflæ. Bismarck avusese ca obiectiv principal al politicii externe germane evitarea unui ræzboi pe douæ fronturi — de exmplu, a unui conflict militar simultan cu Franfla øi Rusia. Helmuth von Moltke, øeful Marelui Stat Major sub cancelarul de fier, neescluzând totuøi o astfel de posibilitate, optase pentru o strategie defensivæ, care sæ permitæ rezistenfla eficace, mai întâi împotriva Franflei, apoi împotriva Rusiei, ceea ce ar fi permis atingerea obiectivelor politice ale ræzboiului prin obflinerea unor acorduri de pace bazate pe compromisuri, favorabile Kaiserreich°ului. Ieøirea din scenæ a lui Bismarck, precipitatæ de noul Kaiser, Wilhelm al II°lea, aducea un nou øef de stat major, în persoana lui von Schlieffen. Acesta schimba sensul strategiei lui Moltke, inaugurând ceea ce avea sæ devinæ „planul Schlieffen“. Pornind de la premiza cæ „în ræzboiul contra Germaniei Franfla se va baza în primul rând pe apærare, deoarece nu va primi nici un ajutor activ din partea Rusiei“ (153, 1981, p. 127), planul menflionat preconiza un ræzboi ofensiv pe douæ fronturi, împotriva Franflei øi Rusiei, declanøat simultan, dar purtat mai întâi în Vest, spre a determina capitularea rapidæ a Parisului, urmatæ de redirecflionarea efortului militar spre Est, încæ înainte ca Rusia sæ°øi fi terminat mobilizarea. Era concepflia unui ræzboi total, care excludea orice alt deznodæmânt decât o victorie completæ. În tabæra cealaltæ, mai precis în cazul Rusiei, se impunea ideea unui conflict militar desfæøurat simultan cu ambii adversari, deci atât cu Austro°Ungaria, cât øi cu Germania. Aceasta, întrucât politicienii øi strategii ruøi realizau, mai ales dupæ anexarea Bosniei øi Herflegovinei, cæ în spatele politicii expansioniste a Vienei în Balcani se afla sprijinul Berlinului. De aci, concepflia unui ræzboi purtat øi împotriva Germaniei spre a preveni ca aceasta, ræmasæ în afara conflictului, sæ intervinæ ulterior øi sæ impunæ termenii acordului de pace. Aceste concepflii strategice fundamentau planurile de ræzboi, inclusiv programele de mobilizare. Am arætat mai sus ce resurse enorme, umane øi materiale, au angajat puterile beligerante în Primul Ræzboi Mondial. Or, mobilizarea unor armate de milioane de oameni, deplasarea lor øi a armamentului cu care erau dotate spre câmpurile de bætælie, aprovizionarea forflelor combatante în timpul luptelor, punerea economiei pe picior de ræzboi etc. presupuneau eforturi uriaøe, care trebuiau precizate, orientate øi organizate pe timp de pace. Tabæra care tergiversa mæsurile de mobilizare era condamnatæ sæ piardæ avantajele pe care le asigurau alianflele øi dædea în acest fel inamicului posibilitatea de a înfrânge fiecare adversar pe rând. Nevoia tuturor statelor membre ale alianflelor de a mobiliza simultan devenise atât de importantæ în minflile

34

CONSTANTIN VLAD

conducætorilor europeni încât ea s°a transformat în cheia de boltæ a aranjamentelor diplomatice solemne. Scopul alianflelor nu mai era garantarea sprijinului dupæ începerea unui ræzboi, ci garantarea faptului cæ fiecare aliat se va mobiliza cât mai repede cu putinflæ øi de preferinflæ înaintea adversarului. „Când alianflele alcætuite dupæ acest principiu au ajuns sæ se confrunte, ameninflærile provenind din mobilizare au devenit ireversibile, fiindcæ încetarea mobilizærii la jumætatea drumului era incomparabil mai dæunætoare decât refuzul de a o declanøa de la început. Dacæ o tabæræ se oprea, iar cealaltæ îøi vedea de treburi înainte, situaflia devenea din ce în ce mai grea cu fiecare zi ce trecea. Acest „sindrom al Judecæflii de Apoi“ a scos efectiv conceptul de casus belli de sub control politic. Fiecare crizæ avea în ea resortul unei escaladæri armate — decizia de mobilizare — øi fiecare ræzboi avea toate øansele sæ devinæ general“ (109, 1998, p. 181).

Într°adevær, în gândirea strategico°militaræ a vremii apæruse ideea cæ nu o acfliune militaræ propriu-zisæ, ci mæsura de mobilizare constituia casus belli. O astfel de idee dominase tratativele care se finalizaseræ prin încheierea convenfliei militare ruso°franceze din 1894, prevæzutæ a ræmâne în vigoare atâta vreme cât avea sæ dureze Tripla Alianflæ. Astfel, articolul 1 al Convenfliei prevedea cæ „în cazul în care forflele Triplei Alianfle sau numai Germania ar mobiliza, la primul anunfl al evenimentului øi færæ a fi nevoie de acord prealabil pærflile vor mobiliza imediat øi simultan totalitatea forflelor lor øi le vor aduce cât mai aproape de frontierele lor“ (apud 153, 1981, p. 77). Dupæ cum aveau s°o arate cercetærile istorice ulterioare, deøi în perioada respectivæ cea mai mare probabilitate de izbucnire a unui ræzboi care sæ antreneze Germania era în Est, Marele Stat Major german întocmise planuri pentru o campanie în Vest, cu mæsurile adecvate de mobilizare. În ceea ce îl priveøte, Marele Stat Major rus avea planuri nu pentru cazul unui ræzboi separat cu Austro°Ungaria sau cu Germania, ci pentru un conflict militar simultan cu ambele aceste flæri; în acelaøi fel erau întocmite øi programele de mobilizare. De aceea, pentru conducætorii militari germani, în cazul unui conflict în Est, problema nu era dacæ Franfla avea sæ intre în ræzboi, ci dacæ ea s°ar fi flinut deoparte; la fel, pentru militarii ruøi, în cazul unui conflict cu Austro°Ungaria, problema o ridica nu probabilitatea unei participæri a Germaniei, ci eventualitatea unei neangajæri germane. În aceste condiflii, când criza a izbucnit, marja de acfliune a factorilor politico°diplomatici s°a redus pânæ la anulare. La un moment dat, Wilhelm al II°lea a cerut Marelui Stat Major sæ refacæ planurile de ræzboi, astfel încât acestea sæ fie îndreptate doar împotriva Rusiei; s°a dovedit însæ imposibil: nu era timp pentru o astfel de schimbare; în plus, Kaizerul avea sæ afle cæ nu existau nici un fel de planuri militare de rezervæ. La fel, flarul Nicolae al II°lea a ordonat iniflial mobilizarea numai împotriva Austro°Ungariei; øi aici însæ nu se putea face nimic øi nici planuri de rezervæ nu existau. Criza era provocatæ de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, nepotul împæratului Franz Joseph øi moøtenitorul tronului, împreunæ cu soflia. Iatæ în relatarea lui Kissinger, evenimentul care avea sæ constituie scânteia ce aprindea incendiul Primului Ræzboi Mondial:

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

35

„Pe data de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, moøtenitorul tronului Habsburgilor, a plætit cu viafla nesæbuinfla Austriei de a fi anexat Bosnia°Herflegovina în 1908. Nici mæcar modul în care a fost asasinat n°a putut fi disociat de acel unic aliaj de tragic øi absurd care a marcat dezintegrarea Austriei. Tânærul terorist sârb a ratat prima încercare de a°l ucide pe Franz Ferdinand, rænindu°l în schimb pe øoferul care conducea vehiculul arhiducelui. Dupæ ce a ajuns la reøedinfla guvernatorului øi a muøtruluit administraflia austriacæ pentru neglijenfla crasæ de care dæduse dovadæ, Franz Ferdinand, împreunæ cu soflia, s°a decis sæ°i facæ o vizitæ victimei la spital. Noul øofer al perechii regale a greøit drumul øi, ieøind în marøarier de pe strada pe care se angajase, s°a oprit chiar în fafla asasinului uluit, care îøi îneca amarul în bæuturæ pe terasa unui restaurant. În condifliile în care victimele îi fuseseræ aduse pe tavæ într°un mod literalmente providenflial, ucigaøul nu a mai dat greø a doua oaræ. Ceea ce a început ca un cvasiaccident s°a transformat într°o conflagraflie, cu acel sentiment al inevitabilitæflii specific unei tragedii greceøti“ (109, 1998, p. 187).

Germania promisese Austro°Ungariei încæ din 1913 cæ va fi alæturi de aceasta în cazul unui conflict militar. Folosindu°se de respectiva promisiune, pe 30 iunie 1914, contele Berchtold, øeful diplomafliei vieneze, informa autoritæflile germane cæ Austro°Ungaria va adopta mæsuri energice împotriva Serbiei. Peste câteva zile, Berlinul lua cunoøtinflæ despre intenflia aliatei sale de a ataca Serbia færæ declaraflie de ræzboi. Din partea Vienei era vorba, færæ îndoialæ, de presiuni exercitate ca Germania sæ°øi flinæ promisiunea. Pe 5 iulie 1914, Kaizerul îl invita la prânz pe ambasadorul austriac øi îndemna la o acfliune rapidæ asupra Serbiei (34, 1984, p. 460). A doua zi, cancelarul german Bethmann°Hollweg confirma poziflia Kaizerului: Austria trebuie sæ judece ce are de fæcut ca sæ°øi clarifice relafliile cu Serbia; însæ, indiferent de hotærârea Austriei, ea poate conta în mod sigur pe faptul cæ Germania o va sprijini în calitate de aliat. Era cecul în alb pe care Viena îl aøtepta de mult. În timp ce Wilhelm al II°lea întreprindea o lungæ cælætorie pe coastele Norvegiei, criza îøi urma cursul. Austro°Ungaria pregætea declanøarea ræzboiului. fiærile din Antantæ nu adoptaseræ o poziflie comunæ. Rusia considera de datoria ei sæ sprijine Serbia, cel mai fidel aliat al sæu în regiune, mai ales cæ interpreta pregætirile de ræzboi împotriva acesteia ca o manevræ germanæ ce urmærea compromiterea Petersburgului în Balcani. Guvernul francez era moderat în aprecieri, în timp ce opinia publicæ se manifesta hotærât pentru apærarea Serbiei. Marea Britanie nu respingea ideea unei acfliuni austro°ungare de pedepsire a Serbiei, dacæ aceasta se întreprindea cu grija de a menaja Rusia. În genere „Marea Britanie, flara în cea mai bunæ poziflie pentru a opri aceastæ înlænfluire a evenimentelor, a ezitat. Ea nu avea practic nici un interes în Balcani, cu toate cæ avea un interes major în menflinerea Triplei Înflelegeri. Se temea de ræzboi, dar îi era de°a dreptul groazæ de un eventual triumf al germanilor. Dacæ Marea Britanie øi°ar fi declarat færæ echivoc intenfliile øi ar fi fæcut Germania sæ înfleleagæ cæ era dispusæ sæ intre în ræzboi, ar fi existat øanse reale ca împæratul sæ refuze confruntarea. Aceasta a fost øi pærerea lui Sazonov [ministrul de Externe rus — C.V.], care avea sæ afirme ulterior: «Nu mæ pot abfline sæ exprim ideea cæ, dacæ în 1914 Sir Edward Grey ar fi fæcut un anunfl neechivoc øi oportun prin care sæ proclame solidaritatea Marii Britanii

36

CONSTANTIN VLAD cu Franfla øi Rusia, aøa cum am insistat s°o facæ, ar fi putut salva omenirea de la acel cataclism înspæimântætor, ale cærei consecinfle au pus în pericol însæøi existenfla civilizafliei europene»“ (109, 1998 p. 190).

Pe 23 iulie guvernul monarhiei dualiste înainta Serbiei un ultimatum în 10 puncte, la care se cerea ræspuns în 48 ore. Ultimatumul, întocmit cu øtirea øi aprobarea Berlinului, era astfel formulat încât sæ fie respins, ceea ce ar fi justificat atacarea Serbiei. Iatæ principalele sale puncte: • suprimarea publicafliilor îndreptate împotriva Austro°Ungariei; • dizolvarea organizafliei „Narodna Odbrana“ (Apærarea Naflionalæ) øi interdicflia înfiinflærii în viitor a unor organizaflii similare; • interzicerea propagandei antiaustriece în øcoli; • epurarea din armatæ øi din institufliile de stat a ofiflerilor øi funcflionarilor ce desfæøurau propagandæ împotriva Imperiului dualist; • colaborarea autoritæflilor sârbe cu trimiøi austro°ungari în vederea reprimærii miøcærilor øi organizafliilor subversive; • pedepsirea celor implicafli în atentatul de la Sarajevo, la cercetæri urmând sæ participe øi reprezentanfli austro°ungari; • interzicerea traficului ilicit de arme øi pedepsirea celor ce s°au fæcut vinovafli de trecerea frontierei de cætre complotiøti; • interdicflia atitudinii ostile a funcflionarilor sârbi faflæ de monarhia austro°ungaræ (34, 1984, p. 461). Luând în considerare recomandærile la moderaflie fæcute de Franfla øi Marea Britanie, guvernul de la Belgrad accepta ultimatumul, cu excepflia cererii ca reprezentanflii imperiului sæ participe la ancheta asupra asasinatului de la Sarajevo, cerere care contravenea constitufliei øi reglementærilor privind procedurile în cazul crimelor. Pentru Viena, însæ, era îndeajuns: va declara ræzboi Serbiei pe 28 iulie 1914. Ultimatumul austro°ungar, apoi declaraflia de ræzboi împotriva Serbiei au dus la o situaflie nouæ. Vremea diplomafliei trecuse, deøi comunicærile între cancelarii vor continua în ritm alert; evoluflia evenimentelor scæpa de sub controlul factorilor politici, atraøi ei înøiøi într°o goanæ contra cronometru spre vâltoarea ræzboiului. Pe 30 iulie Rusia decreta mobilizarea generalæ; pe 31 iulie, Austro°Ungaria fæcea acelaøi lucru. Tot pe 31 iulie Germania înainta Rusiei un ultimatum sæ opreascæ mæsurile de mobilizare. Concomitent, o notæ ultimativæ a Berlinului cerea Parisului sæ°øi precizeze poziflia pentru cazul unui conflict germano°rus; dacæ Franfla øi°ar fi declarat neutralitatea, Germania se angaja sæ n°o atace, cerând însæ drept garanflii fortæreflele Verdun øi Toul. Rusia nu ræspundea la ultimatum, iar Franfla ræspundea sibilinic cæ va acfliona în conformitate cu interesele sale naflionale. Pe 1 august, Germania decreta mobilizarea generalæ øi, totodatæ, declara ræzboi Rusiei. „Cu sufletul øi cu inima curate tragem astæzi spada“, declara grandilocvent Wilhelm al II°lea în Reichstag. Berlinul pretexta o violare a graniflelor germane de cætre Franfla øi, pe 3 august, îi declara ræzboi, invadând Belgia, conform Planului Schlieffen. Ca ræspuns, pe 4 august Marea Britanie intra în ræzboi împotriva Germaniei. La 5 august

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

37

Austro°Ungaria declara ræzboi Rusiei øi Muntenegrului, la 6 august Serbia se declara în stare de ræzboi cu Germania, iar pe 11 august Marea Britanie intra în ræzboi cu Austro°Ungaria. În sfârøit, pe 23 august 1914 Japonia declara ræzboi Germaniei, iar pe 25 august Austro°Ungaria intra în ræzboi contra Japoniei, conflictul dobândind dimensiuni mondiale. Se vor declara neutre Spania, Statele Unite, Norvegia, Suedia, Elveflia, China, Venezuela, Uruguay. Tot pe poziflii de neutralitate se va situa Italia, deøi aceastæ flaræ era membræ a Triplei Alianfle. Pe 3 august, la Castelul Peleø din Sinaia se întrunea Consiliul de Coroanæ spre a stabili poziflia României faflæ de ræzboi. Regele Carol I, precum øi P. P. Carp s°au pronunflat pentru intrarea României în ræzboi de partea Puterilor Centrale, invocând alianfla dintre România øi Austro°Ungaria din 5 febrarie 1913, care reînnoia tratatul româno°austro°ungar din 1983, tratat cæruia, dupæ cum se øtie, i se alæturase øi Germania, chiar de la semnarea lui. În mod concret, tratatul din 1913 prevedea la articolul 2 cæ, dacæ Austro°Ungaria ar fi atacatæ færæ provocare din partea°i „într°una din pærflile flinuturilor sale vecine cu România causus foederis se va ivi de îndatæ pentru aceasta din urmæ“. Iar articolul 3 al aceluiaøi document stipula cæ „dacæ una din înaltele pærfli contractante s-ar afla ameninflatæ de o agresiune… guvernele respective se vor pune de acord asupra mæsurilor de luat în vederea unei cooperæri a armatelor lor“ (apud 48, 1936, pp. 6°7). Or, aceste condiflii nu erau deloc întrunite: Austro°Ungaria nu era victima unei agresiuni ci, dimpotrivæ, pornise ea însæøi ræzboi împotriva Serbiei; Austro°Ungaria nu fusese atacatæ din pærflile flinuturilor vecine cu România, ci atacase ea o flaræ vecinæ cu România. Acestor considerente ce decurgeau din litera øi spiritul tratatului româno°austro°ungar li se alæturau cele ce flineau de flelul suprem al României, acela de reîntregire a neamului. De aceea, Consiliul de Coroanæ va hotærî neutralitatea. Istoriceøte vorbind, era poziflia cea mai raflionalæ øi în deplinæ consonanflæ cu interesele naflionale. În flaræ exista un puternic curent împotriva alianflei cu Austro°Ungaria øi Germaniei, øi în favoarea apropierii României de Antantæ. Pe calea acestei apropieri un pas important fusese fæcut pe 13 iunie 1914 — deci, cu puflin înaintea declanøærii ræzboiului — când flarul Nicolae al II°lea vizitase România. Convorbirile dintre cei doi monarhi, purtate la Constanfla, apoi între I. I. C. Brætianu øi S. D. Sazonov, constituiseræ prilejuri potrivite pentru un larg schimb de pæreri asupra situafliei internaflionale øi pentru o mai bunæ înflelegere a pozifliilor celor douæ flæri. La propunerea regelui Carol, Sazonov fæcea o scurtæ vizitæ la Sinaia, de unde acesta øi Brætianu, împreunæ în acelaøi automobil, pætrundeau câfliva kilometri dincolo de granifla dintre România øi Austro°Ungaria, într°un gest pe care Sazonov îl caracteriza drept o expresie „nepremeditatæ a solidaritæflii crescânde a Rusiei øi României“ (34, 1984, p. 450). Astfel, Europa „pornea la ræzboi“ — un ræzboi care avea toate øansele de a depæøi limitele vechiului continent. Interesele marilor puteri determinaseræ angajamente øi modelaseræ structuri internaflionale care, la momentul critic, nu numai cæ nu struniseræ pornirile ræzboinice, ci le încurajaseræ øi facilitaseræ. „Criza provocatæ de asasinarea arhiducelui a scæpat de sub control fiind cæ nici unul dintre conducætori nu a fost dispus sæ facæ un pas înapoi iar flærile s°au arætat preocupate în primul

38

CONSTANTIN VLAD rând de respectarea obligafliilor oficiale ce reieøeau din tratate øi nu de conceptul global al interesului comun pe termen lung. Ceea ce îi lipsea Europei era un sistem de valori atotcuprinzætor, care sæ adune puterile laolaltæ, aøa cum existase în sistemul lui Metternich sau în flexibilitatea diplomaticæ practicatæ cu sânge rece în cadrul conceptului Realpolitik al lui Bismarck. Primul Ræzboi Mondial a izbucnit nu fiindcæ flærile øi°au încælcat tratatele, ci tocmai pentru cæ le°au respectat ad litteram“ (109, 1998, p. 189).

CAP. IV. DIPLOMAfiIA SUB ZODIA RÆZBOIULUI

Declanøarea ræzboiului semnifica eøecul diplomafliei. Mai mult decât atât, diplomaflia însæøi øi politica externæ a marilor puteri, prin mecanismele internaflionale la a cæror constituire contribuiseræ din plin, aveau partea lor de vinæ în pornirea conflagrafliei. O vor ispæøi, fiind obligate sæ acflioneze în slujba ræzboiului, mai ales în primii ani ai acestuia. Ca atâtea multe acfliuni omeneøti, Primul Ræzboi Mondial punea în relief marea discrepanflæ dintre scopurile urmærite øi rezultate. În locul unei acfliuni limitate de „pedepsire“ a Serbiei, ræzboiul dobândea dimensiuni mondiale. Zeci de milioane de morfli øi rænifli, uriaøe suferinfle umane øi distrugeri materiale — iatæ ce provoca ræzboiul. Bismarck atræsese cândva atenflia: „Vai de conducætorul ale cærui argumente de la sfârøitul ræzboiului nu vor fi la fel de plauzibile cum erau la început“; cu menfliunea cæ acel conducætor avea sæ ræspundæ nu numai pentru soarta lui, ci øi a statului în fruntea cæruia se aflase. Or, „Imperiul peticit“ — Austro°Ungaria — care pornise ræzboiul spre a se salva prin noi expansiuni în sud°estul continentului avea sæ disparæ øi, odatæ cu el, dinastia habsburgilor care dominase zone întinse ale Europei timp de multe secole. Aceeaøi soartæ o împærtæøea tânærul dar trufaøul imperiu german øi, împreunæ cu el, strævechea Casæ de Hohenzollern, care°øi împletise destinul cu cel al Prusiei încæ din veacul al XV°lea, apoi cu cel al Germaniei dupæ 1871. Cætre ræsærit, îøi înceta existenfla pe scena istoriei dinastia Romanovilor, care fæcuse din Rusia o mare putere, din inima Europei pânæ în Pacific. Ultimul Romanov, Nicolae al II°lea, înlæturat de revoluflie, cædea ræpus de gloanflele unui pluton boløevic; avea sæ fie canonizat peste 80 de ani de cætre Sinodul Bisericii Ruse, cu grija ca aceastæ canonizare sæ nu semnifice o repunere în drepturi a monarhiei; vechiul imperiu va renaøte în forme noi, dar ceea ce fusese pânæ în 1917 devenise istorie. În sud°estul continentului dispærea øi Imperiul Otoman, præbuøit sub slæbiciunile sale interne, dar øi în urma unei asocieri nefaste cu Puterile Centrale. Pe ruinele acestor imperii, prin lupta popoarelor asuprite de ele, principiul naflionalitæflilor dobândea noi confirmæri øi expresii. România se întregea; apæreau noi state independente — Cehoslovacia, Iugoslavia; se reconstituia statul polonez; Austria øi Ungaria, deposedate de teritorii întinse locuite de români, polonezi, cehi, slovaci, sârbi, croafli, sloveni, muntenegreni, bosniaci se vedeau puse în condiflia de a fiinfla ca state restrânse în dimensiunile lor naflionale fireøti. Harta Europei care intrase în ræzboi era

40

CONSTANTIN VLAD

radical schimbatæ la sfârøitul conflagrafliei; bætrânul continent va lua înfæfliøæri noi; îøi avea problemele lui, foarte mari øi foarte grele, dar nu mai era cel de pânæ în 1914. Odatæ ræzboiul declanøat, diplomaflia reintra în scenæ. Chiar în 22 august 1914, Germania încheia în secret o alianflæ cu Imperiul Otoman. În baza acestuia, Poarta închidea Strâmtorile pentru navigaflia comercialæ, ceea ce lovea în Rusia øi în interesele celorlalte puteri din Antantæ. Pe 11 0ctombrie 1914 alianfla dintre Germania øi Turcia devenea publicæ; peste douæ sæptæmâni, marina turcæ bombarda Sevastopolul øi alte porturi ruseøti; prin aceasta Poarta se alætura Puterilor Centrale. Pe 2 noiembrie, acelaøi an, Rusia declara ræzboi Turciei, o mæsuræ similaræ fiind întreprinsæ pe 5 noiembrie de Franfla øi Marea Britanie. În noile condiflii, la inifliativa Rusiei, puterile Antantei decideau împærflirea teritoriilor Imperiului Otoman. Problema Constantinopolului øi a Strâmtorilor, le scria Sazonov omologilor sæi britanic øi francez, „trebuie rezolvatæ definitiv øi conform cu dorinflele seculare ale Rusiei. Orice situaflie ar fi insuficientæ dacæ oraøul Constantinopol, malul stâng al Bosforului, Marea Marmara øi Dardanelele, ca øi Turcia de sud nu ar face parte din Imperiul Rus (153, 1981, p. 281). Între cele trei pærfli se convenea cæ Rusia urma sæ intre în posesia Istanbulului øi a pærflii europene a Bosforului øi Dardanelelor, Franflei i se recunoøteau drepturile în Siria øi Palestina, iar Marii Britanii îi revenea zona neutræ a Persiei. Deøi planurile puterilor Antantei se vor realiza într°un mod diferit la sfârøitul ræzboiului, alæturarea Porflii la Puterile Centrale se va dovedi fatalæ Imperiului Otoman. Pe 4 septembrie 1914 se semna Pactul de la Londra dintre Franfla, Marea Britanie øi Rusia. Era o operafliune politicæ de rutinæ în împrejurærile date: cele trei puteri se angajau sæ nu încheie pace separatæ cu Puterile Centrale. Efectele benefice ale Pactului se vor materializa în acfliunile solidare ale puterilor Antantei în primii ani ai ræzboiului; complicafliile prevederilor sale nu vor întârzia sæ aparæ însæ dupæ „defecfliunea“ rusæ din 1917. Încercærile taberelor beligerante de a°i atrage pe neutri în propriile rânduri aveau sæ ocupe un loc aparte în peisajul diplomatic al vremii. În acest scop øi una øi cealaltæ grupare se vor întrece în promisiuni; ca un exemplu, o parte din coasta dalmatæ era oferitæ de cætre Antantæ nu numai Serbiei, spre a preveni ca aceasta sæ încheie pace separatæ cu Puterile Centrale, dar øi Italiei spre a o determina sæ intre în ræzboi. Popoarele din sud°estul Europei intuiau însæ cæ ræzboiul putea slæbi puterile asupritoare, în primul rând Austro°Ungaria, creând astfel un context internaflional favorabil luptei lor de emancipare naflionalæ. În aceastæ situaflie se afla øi poporul român, milioane de conaflionali continuând sæ se afle sub dominaflie stræinæ — austro°ungaræ øi flaristæ. De aceea, flelul înfæptuirii pânæ la capæt a idealului naflional va cântæri greu, hotærâtor chiar, în determinarea atitudinii conducætorilor flærii în problema ræzboiului. Faflæ de Bucureøti, o primæ tentativæ din partea Aliaflilor o va face Rusia care, încæ din 5 august 1914, propunea încheierea unei convenflii ce urma sæ prevadæ intrarea României în ræzboi, Petersburgul angajându°se sæ nu ajungæ la pace cu Viena pânæ ce teritoriile locuite de români în cadrul monarhiei austro°ungare, în baza principiului etnografic, nu vor fi fost reunite cu statul român. La rândul ei, România nu trebuia sæ înceteze ostilitæflile decât cu acordul Rusiei øi concomitent cu aceasta. Proiectul convenfliei punea, deci, România într°o stare de subordonare faflæ de Rusia. La refuzul României de a accepta termenii propuøi de Rusia se adæugau reticenflele

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

41

Angliei øi Franflei, care se temeau cæ încheierea øi aplicarea convenfliei va determina intrarea Bulgariei øi Turciei în ræzboi de partea Puterilor Centrale. Astfel, aceastæ primæ încercare de a face ca România sæ°øi pæræseascæ neutralitatea nu se finaliza. Va urma alta, care ducea la încheierea pe 18 septembrie/1 octombrie 1914, a unei convenflii româno°ruse de neutralitate. Potrivit textutului convenfliei, Rusia se obliga sæ se opunæ la orice atingere a statu-quo°lui teritorial al României în graniflale sale. Ea se obliga sæ recunoascæ dreptul României asupra pærflilor din monarhia austro°ungaræ locuite de români øi sæ obflinæ aprobarea guvernelor britanic øi francez asupra acestui punct. La rândul ei, România se obliga sæ pæstreze o neutralitate prietenoasæ faflæ de Rusia (48, 1936, p. 8). Convenflia, care pæstra un caracter secret, se încheia sub forma unui schimb de scrisori efectuat la 1 0ctombrie 1914, între S. D. Sazonov øi C. Diamandy, ultimul fiind ministrul român la Petersburg. O miøcare interesantæ pe plan diplomatic angaja România øi Italia. Astfel, pe 23 septembrie se semna la Bucureøti un acord secret româno°italian, care urmærea apærarea intereselor comune ale celor douæ flæri, guvernele lor angajându°se sæ nu renunfle la politica de neutralitate decât cu un preaviz de 8 zile øi sæ se informeze reciproc cu privire la mersul evenimentelor øi mæsurile ce trebuiau luate. Va fi urmat de un nou acord secret semnat la 6 februarie 1915, care prevedea cæ cele douæ pærfli vor acfliona solidar în cazul unei agresiuni austro°ungare (34, 1984, p. 469). Pentru România, convenflia încheiatæ cu Rusia øi acordurile perfectate cu Italia semnificau o desprindere claræ de tratatul cu Austro°Ungaria, încæ în vigoare, øi în genere, o îndepærtare ireversibilæ de Puterile Centrale. Pentru Roma, venise vremea deciziilor. Viena fæcea unele concesii Italiei spre a o atrage în ræzboi alæturi de Germania øi Austro°Ungaria, færæ succes, însæ. În urma unor negocieri care dædeau satisfacflie cererilor sale, pe 26 aprilie 1915 Italia încheia alianflæ cu statele Antantei (Tratatul de la Londra), iar pe 23 mai acelaøi an intra în ræzboi împotriva Austro°Ungariei. Roma se va declara în stare de ræzboi cu Turcia pe 4 august 1915, iar în anul urmætor, pe 28 august, intra în ræzboi øi împotriva Germaniei. Pe de altæ parte, Puterile Centrale vor atrage Bulgaria tot mai mult în orbita lor. Pe 6 septembrie 1915, Sofia semna o alianflæ militaræ cu Germania øi Turcia, la 11 octombrie, acelaøi an, declarând ræzboi flærilor Antantei. Intrarea Bulgariei în conflict aducea date noi în mersul ræzboiului. Serbia ajungea într°o situaflie disperatæ, fiind nevoitæ sæ lupte pe douæ fronturi; în curând apærarea sa se va præbuøi. De acum Puterile Centrale controlau un teritoriu continuu, pânæ în Orientul Apropiat, în Caucaz øi în bazinul estic al Mediteranei. Era rândul României sæ°øi definitiveze poziflia faflæ de ræzboi. Douæ erau preocupærile conducætorilor flærii: sæ obflinæ înfæptuirea pânæ la capæt a idealului naflional øi sæ se asigure de o cooperare militaræ eficientæ cu Aliaflii. Dupæ tratative îndelungate øi laborioase, pe 4/17 iulie 1916 erau semnate la Bucureøti Tratatul de alianflæ øi convenflia militaræ dintre România, pe de o parte, øi Rusia, Franfla, Anglia, Rusia øi Italia, pe de altæ parte. Tratatul de alianflæ prevedea: • Garantarea integritæflii teritoriale a României øi reunirea Transilvaniei, Bucovinei øi Banatului cu Vechiul Regat;

42

CONSTANTIN VLAD

• Intrarea României în ræzboi numai împotriva Austro°Ungariei; • Încetarea legæturilor economice cu Puterile Centrale; • Drepturi egale pentru statul român la viitoarea conferinflæ de pace; • Puterile semnatare se angajau sæ nu încheie pace separatæ. Întrucât, potrivit Tratatului, întregul Banat urma sæ revinæ României, aceasta se obliga sæ nu ridice fortificaflii în fafla Belgradului, într°o zonæ ce urma a fi stabilitæ ulterior, øi sæ nu flinæ în aceastæ zonæ decât forflele necesare serviciului de poliflie. De asemenea, guvernul român se obliga sæ despægubeascæ pe sârbii din Banat care doreau sæ emigreze (48, 1936, p. 9°11) Convenflia militaræ stabilea urmætoarele: • Intrarea României în ræzboi cel mai târziu la 15/28 august 1916; • Concomitent, Rusia urma sæ declanøeze o puternicæ ofensivæ, în vederea facilitærii operafliunilor împotriva Austro°Ungariei; • Rusia se angaja sæ asigure securitatea portului Constanfla øi sæ trimitæ douæ divizii de infanterie øi una de cavalerie în Dobrogea; • Corpul expediflionar anglo°francez de la Salonic trebuia sæ treacæ la acfliuni ofensive pentru evitarea unui atac bulgar contra României; • Cooperarea militaræ pe bazæ de egalitate øi în fronturi distincte pentru armatele românæ øi rusæ; • Aliaflii sæ furnizeze României muniflii øi material de ræzboi într°o cantitate de 300 tone pe zi, • Armistifliile vor fi hotærâte de comun acord; Convenflia urma sæ ræmânæ în vigoare pânæ la pacea generalæ (48, 1936, p. 12°15). La 14/27 august 1916 avea loc la Palatul Cotroceni Consiliul de Coroanæ, sub conducerea regelui Ferdinand I. Se hotæra intrarea României în ræzboi de partea Antantei, declaraflia de ræzboi a României împotriva Austro°Ungariei fiind prezentatæ în aceeaøi zi la Viena. Declaraflia de ræzboi preciza cæ politica Austro°Ungariei luase un curs ameninflætor pentru interesele esenfliale ale României, ca øi pentru aspirafliile sale naflionale cele mai legitime. În legæturæ cu acest ultim aspect, Declaraflia sublinia cæ, în deceniile trecute de la încheierea alianflei româno°austro°ungare „românii din monarhie nu numai cæ n°au væzut niciodatæ într°adevær vreo reformæ de naturæ a le da o aparenflæ de satisfacflie, dar din contræ, au fost tratafli ca o rasæ inferioaræ øi condamnafli sæ sufere apæsarea unui element stræin, care nu constituie decât o minoritate în mijlocul naflionalitæflilor diferite din care se compune statul austro°ungar“.

România, aræta Declaraflia în încheiere, împinsæ de dorinfla de a contribui la græbirea sfârøitului conflictului øi sub imperiul necesitæflii de a°øi salva interesele sale se vede nevoitæ sæ intre în luptæ alæturi de aceia care pot s°o sprijine în înfæptuirea unitæflii sale naflionale (48, 1936, pp. 16°19). „Astfel începea, în mijlocul nu al unui entuziasm popolar, care nu e în firea unui popor trecut prin atâtea încercæri øi care se øtie totdeauna înconjurat de primejdii, ci într-o atmosferæ de seninæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

43

acceptare a jertfei ce se prevedea lungæ øi grea, ræzboiul pe care°l ceruse zgomotos strada øi care formase un nou obiect de ceartæ între partidele politice, ræzboiul care la unii era platforma pentru stæpânirea îndelungatæ a flærii, iar la regele însuøi rezultatul unei dureroase cercetæri a propriei sale conøtiinfli“ (103, 1, X, 1939, pp. 363°364). „Încheierea convenfliilor din 12 august 1916 reprezenta un deplin succes diplomatic, România bucurându°se de egalitate în drepturi cu cele patru mari puteri europene øi urmând a°øi împlini, prin lupta eroicæ a armatei, prin sacrificiile întregului popor, dezideratul secular, constituirea statului naflional unitar; important era faptul cæ România intra în ræzboi într°un moment greu pentru Antantæ, acfliunea armatei române fiind destinatæ sæ slæbeascæ presiunea germanæ asupra frontului de vest“ (34, op. cit. p. 482).

România intrase în ræzboi doar contra Austro°Ungariei. Tofli aliaflii acesteia: Germania, Bulgaria øi Turcia vor declara însæ ræzboi României. Armata românæ declanøa o ofensivæ în Transilvania, pe întreg arcul Carpaflilor. Începerea ostilitæflilor de cætre Bulgaria va obliga România sæ lupte pe douæ fronturi. Se vor purta bætælii grele în perioada august°decembrie 1916, dar armata românæ era nevoitæ sæ se retragæ în Moldova, douæ treimi din teritoriul flærii, inclusiv Capitala, fiind ocupate de Puterile Centrale. Înfrângerile suferite de România în 1916 se datorau unei serii de cauze, între care nerespectarea angajamentelor luate de aliafli privind asigurarea cu armament øi muniflii, inactivitatea contingentelor anglo°franceze de la Salonic, oprirea ofensivei ruseøti øi slaba angajare a unitæflilor ruse în Dobrogea, precum øi dotarea necorespunzætoare a armatei române cu tehnicæ de luptæ. În condiflii extrem de grele, armata românæ se va reface cu sprijin aliat, prin bætæliile de la Mæræøti, Mæræøeøti øi Oituz din vara anului 1917 ea înscriind pagini nemuritoare de glorie øi înfrângând ofensiva armatelor Puterilor Centrale, care urmæreau obiectivul de a ocupa Moldova øi a scoate România din ræzboi. Dar din punct de vedere strategic, victoriile de pe frontul românesc nu puteau fi valorificate datoritæ evenimentelor din Rusia anilor 1917°1918. Desfæøurarea ræzboiului, angajarea totalæ a marilor puteri de o parte sau de alta a fronturilor, pierderile uriaøe suferite de cætre tofli beligeranflii, miza extraordinaræ a luptelor fæceau imposibilæ ieøirea din conflagraflie prin negocieri øi înflelegeri. Diplomaflia antebelicæ nu putuse elabora formule de compromis pentru pæstrarea pæcii; diplomaflia din timpul ræzboiului, în lipsa unei voinfle politice adecvate a beligeranflilor, nu avea resurse spre a pregæti compromisuri care sæ ducæ la restabilirea pæcii. Diferitele tentative fæcute de o parte sau de alta în primii ani ai ræzboiului eøuaseræ. Va interveni øi Vaticanul, mai întâi în 1915, apoi în 1917, încercând sæ opreascæ mæcelul. Propunerile inifliale ale Sfântului Scaun preconizau menflinerea Austro°Ungariei, nafliunile dominante din monarhia dualistæ fiind catolice. Deøi la Paris øi Londra existau cercuri influente adepte ale pæstrærii Austro°Ungariei, ideea în sine va întâmpina rezistenfla hotærâtæ a României, Italiei, Serbiei, a minoritæflilor asuprite din Imperiu, inifliativa Vaticanului ræmânând færæ urmæri. Nici tentativa papei Benedict al XV°lea din 1 august 1917 nu ducea la un rezultat mai bun. Circulara lui cætre beligeranfli sugera ca bazæ pentru o pace justæ øi durabilæ urmætoarele puncte: renunflarea la despægubiri de ræzboi; substituirea ræzboiului prin arbitraj; evacuarea

44

CONSTANTIN VLAD

Belgiei øi garantarea independenflei sale complete; examinarea pretenfliilor teritoriale într°un „spirit de echitate øi justiflie“. Erau propuneri limitate øi prea generale. Pe de altæ parte, se pregætea sæ intre în joc un actor cu resurse øi prestigiu deosebite: Statele Unite ale Americii. Conturarea øi evoluflia atitudinii Statelor Unite faflæ de ræzboi constituie o interesantæ paginæ de istorie diplomaticæ. În fafla iminenflei conflictului european, America adoptase o poziflie de neutralitate. Dar nu era o neutralitate pasivæ, ci una „mediatoare“. În mai°iunie 1914, colonelul House, din însærcinarea preøedintelui Wilson, cælætorea în Marea Britanie, Franfla øi Germania. Era primit de conducætorii acestor flæri, inclusiv de Kaiserul Wilhelm al II°lea. Trimisul american pleda în favoarea unei „Antante pentru pace“ a statelor civilizate, dar realiza repede cæ predica în pustiu, mai ales cæ se pronunfla pentru limitarea înarmærilor: fiecare mare putere vizitatæ avea propriile interese øi poziflii. Sarajevo avea sæ punæ capæt acestei inifliative a diplomafliei americane. Logica ræzboiului avea sæ atragæ, pas cu pas, Statele Unite în conflict. Douæ categorii de mæsuri luate de cætre beligeranfli vor avea ecouri peste ocean, atât în cercurile oficiale, cât øi în opinia publicæ. Mai întâi, Marea Britanie impunea, la puflin timp dupæ declanøarea ostilitæflilor, o blocadæ navalæ împotriva Germaniei; mæsura era un act de voinflæ færæ suport în dreptul internaflional. În virtutea ei, marina de ræzboi britanicæ reflinea, forflat, orice navæ stræinæ care se îndrepta cætre coastele germane; inspectarea acestor nave dura uneori zile întregi. Vor fi afectate numeroase nave americane, deøi acestea nu se fæceau vinovate de încælcarea normelor internaflionale privind bunurile transportate. În al doilea rând, în replicæ, la 4 februarie 1915, guvernul de la Berlin declara apele din jurul insulelor britanice øi o regiune întinsæ dincolo de ele „zonæ de ræzboi“; era o acfliune de forflæ luatæ de Berlin cu de la sine putere. În „zona de ræzboi“, submarinele germane scufundau færæ advertisment vasele civile aparflinând puterilor Antantei. Mæsura afecta imediat øi statele neutre, inclusiv Statele Unite: mai multe vase britanice, care aveau la bord øi cetæfleni americani, erau scufundate. În curând, se petrecea un eveniment grav de acest gen: la 7 mai 1915, era scufundat pachebotul britanic Lusitania; vor fi 1198 de victime, între care se aflau 128 cetæfleni americani. Washingtonul cerea asiguræri formale cæ asemenea incidente nu se vor repeta; Berlinul ræspundea cæ încærcæturile legale americane nu vor întâmpina nici un obstacol, iar cetæflenii americani vor putea cælætori în siguranflæ cu vase aparflinând statelor neutre; cu nave ale statelor beligerante se va cælætori pe propriul risc. Statele Unite vor cere apoi Marii Britanii sæ renunfle la blocadæ, iar Germaniei la „zona de ræzboi“, demers care nu se solda cu nici un rezultat. În schimb, la 19 august 1915, transatlanticul britanic Arabic era scufundat de un submarin german, færæ avertisment. Exista un numær mic de victime americane, dar Arabic era lovit în timp ce se îndrepta spre New York, deci spre un port neutru, øi în apropierea coastelor americane; criza ce se declanøa în relafliile americano°germane era færæ precedent prin gravitate. La Departamentul de Stat se examinau mæsuri de ræspuns, cum sunt ruperea relafliilor diplomatice cu Germania, eventual urmatæ de o declaraflie de ræzboi, precum øi exercitarea de presiuni asupra Berlinului pentru încetarea campaniei submarinelor. La 5 octombrie 1915, Germania da asiguræri cæ incidente de genul pachebotului Arabic vor fi excluse în viitor, comandanflii submarinelor germane primind instrucfliuni categorice în acest sens; guvernul german exprima regrete pentru

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

45

cele întâmplate øi era gatæ sæ acorde despægubiri familiilor victimelor. Statele Unite nu renunflau la medierea între statele beligerante, care ar fi trebuit însæ sæ ducæ la o impunere a pæcii. În acest sens, la Washington începea sæ se vorbeascæ despre posibilitatea ca America sæ se alæture statelor care acceptæ medierea øi sæ declare ræzboi pærflii (pærflilor) beligerante care refuza(u) aceastæ mediere; era un mare pas înainte în apropierea de ræzboi. Pe asemenea preocupæri se grefa ideea lui Sir Edward Grey, øeful Foreign Office°ului, privind crearea unei organizaflii mondiale de securitate colectivæ. El îi va spune lui House: „Am din ce în ce mai mult convingerea cæ greøeala fatalæ, de anul trecut, când ne°am angajat în ræzboi, a fost refuzul deschiderii unei conferinfle internaflionale. Metoda cea mai fericitæ pentru viitor ar fi sæ înfiinflæm un fel de «Ligæ a Nafliunilor», care sæ rezolve orice neînflelegere între douæ popoare printr°un arbitraj, printr°o mediere sau prin convocarea unei conferinfle a diferitelor puteri. Pânæ în acest moment, dreptul internaflional n°a fost susflinut prin aplicarea unor sancfliuni. Lecflia pe care trebuie s°o învæflæm din acest ræzboi este cæ guvernele trebuie sæ se uneascæ pentru a elabora aceste sancfliuni“ (apud 195, 2003, p. 147).

La Washington, sugestiile diplomatului englez erau primite cu entuziasm. Ele græbeau cristalizarea viziunilor americane privind medierea. La 17 octombrie 1915, House îi scria lui Grey, într°un text aprobat de Wilson: „Intenflia mea, dupæ ce aø consulta guvernul dumneavoastræ, ar fi sæ merg la Berlin. Forflele Statelor Unite se vor pune în slujba acelei pærfli care va accepta medierea“ (apud, 195, 2003, p. 147). Ceea ce fusese pânæ atunci doar o formulæ în elaborærile eøaloanelor superioare ale puterii de la Washington devenea astfel o poziflie politicæ împærtæøitæ unui potenflial aliat. Între Washington øi Londra se convenea ca guvernul britanic sæ pregæteascæ un proiect de memorandum în baza convorbirilor House°Grey. Proiectul de memorandum, întocmit de Grey, care cuprindeau textul unui acord anglo°american, era înaintat Departamentului de Stat la 22 februarie 1916. El era examinat de Wilson øi aprobat de cætre acesta în urmætoarea formulare: „Colonelul House mi°a declarat cæ preøedintele este pregætit, de îndatæ ce Franfla øi Anglia vor socoti cæ este momentul potrivit, sæ convoace o Conferinflæ pentru a pune capæt ræzboiului. În cazul în care Aliaflii ar accepta aceastæ propunere øi Germania ar respinge°o, atunci Statele Unite ar intra (probabil) în ræzboi împotriva Germaniei. Colonelul House consideræ cæ dacæ aceastæ conferinflæ va ajunge sæ se deschidæ, ea va garanta pacea în condiflii care nu ar fi nefavorabile pentru Aliafli. Dacæ ea n°ar ajunge la stabilirea pæcii, Statele Unite ar pæræsi°o (probabil) øi ar deveni beligerante alæturi de Aliafli, în cazul cæ Germania s°ar dovedi de neclintit în privinfla condifliilor finale“ (apud 195, 2003, p. 157).

Singura intervenflie fæcutæ de Wilson în textul propus de Grey privea cuvântul „probabil“, introdus în douæ rânduri între paranteze; introducerea acestui cuvânt nu semnifica o rezervæ a preøedintelui, ci avea în vedere faptul cæ starea de beligeranflæ putea fi decisæ doar de Congres. Memorandumul Grey, devenit document comun anglo°american, nesemnat însæ, reprezenta, la începutul anului 1916, cel mai înalt punct de înflelegere între Washington øi Londra în privinfla atitudinii faflæ de ræzboi øi, totodatæ, cea mai avansatæ poziflie americanæ în direcflia apropierii

46

CONSTANTIN VLAD

de ostilitæfli. Alte evenimente aveau sæ consolideze orientarea Statelor Unite în aceeaøi direcflie. În martie 1916, vasul francez Sussex era torpilat în Canalul Mânecii de un submarin german. Între victime, mai mulfli cetæfleni americani. Berlinul nega implicarea marinei imperiale în incident, dar dovezi incontestabile demonstrau contrariul. Protestul Washingtonului va fi, ca ton øi conflinut, un adeværat ultimatum. Germania va da noi asiguræri pentru viitor, dar cerea Statelor Unite sæ determine Marea Britanie sæ punæ capæt acfliunilor de limitare a comerflului Statelor Unite cu Puterile Centrale; dacæ acest lucru nu se obflinea, Germania nu se considera legatæ prin nici un fel de angajament faflæ de SUA. Deci, „meci nul“. Restul anului 1916 nu aducea noutæfli importante pe plan diplomatic. De altfel, pentru Washington el era în mare mæsuræ acaparat de campania electoralæ. La 7 noiembrie 1916, Woodrow Wilson era ales pentru un nou mandat la Casa Albæ. În aceastæ calitate, în decembrie 1916, preøedintele Wilson se adresa statelor beligerante, solicitându°le sæ°øi expunæ punctele de vedere cu privire la încheierea ræzboiului. Germania va respinge demersul american, exprimând opinia cæ problemele încheierii pæcii priveau doar statele angajate în conflict; în spatele refuzului german se afla teama Berlinului cæ SUA ar fi ajuns în postura de arbitru, în timp ce Germania miza în continuare pe victorie. Austro°Ungaria însæ va gæsi interesantæ inifliativa americanæ, fæcând demersuri discrete pe lângæ Paris pentru stabilirea condifliilor unei pæci separate, cu garantarea integritæflii teritoriale a monarhiei dualiste. În ceea ce le priveøte, flærile Alianflei vor fline o conferinflæ la Roma øi pe 10 ianuarie 1917 formulau ræspuns la întrebarea lui Wilson. Acest ræspuns prevedea: restaurarea Serbiei, Muntenegrului øi Belgiei ca state independente; evacuarea teritoriilor franceze, române øi ruse de cætre trupele Puterilor Centrale; retrocedarea cætre Franfla a Alsaciei øi Lorenei; respectarea principiului naflionalitæflilor prin restaurarea statelor polonez øi cehoslovac (34,1984, p. 484°485). Prezentarea Mesajului preøedintelui nou ales în fafla Congresului la 22 ianuarie 1917 era un prilej potrivit pentru Wilson de a°øi înfæfliøa viziunea cu privire la organizarea societæflii viitoare. Potrivit acesteia, pacea doritæ nu trebuia sæ aibæ nici învingætori, nici învinøi; relafliile internaflionale viitoare trebuiau bazate pe securitatea colectivæ organizatæ, øi nu pe raporturile instabile de forfle între coaliflii opuse; Statele Unite vor juca un rol esenflial în aceastæ transformare a societæflii internaflionale (195, 2003, p. 181). Mesajul se constituia într°o chintesenflæ a wilsonismului. Anunflul angajærii Statelor Unite în edificarea a ceea ce la Washington era definit tot mai frecvent drept „o nouæ ordine internaflionalæ“ ræmânea, totuøi, general. Evenimentele vor precipita însæ concretizarea viziunii militante despre rolul Americii în lume. La 31 ianuarie, acelaøi an, pe canale diplomatice obiønuite, Washingtonul era anunflat de cætre Berlin cæ Germania luase hotærârea de a intenfifica ræzboiul submarin øi de a continua lupta pânæ la victoria finalæ. Din acel moment, intrarea Statelor Unite în ræzboi era doar o chestiune de timp. Departamentul de Stat propunea Preøedintelui ruperea relafliilor diplomatice cu Germania øi intrarea în ræzboi de partea Antantei. Wilson însæ øovæia, mai ales în ceea ce priveøte starea de beligeranflæ. La 3 februarie 1917, el anunfla în fafla Congresului ruperea relafliilor diplomatice cu Germania. Iar diplomaflia germanæ græbea desnodæmântul, de acum aproape inevitabil. La 27 februarie 1917, Casa Albæ este informatæ de Londra cu privire la conflinutul

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

47

unei telegrame adresate de Berlin ambasadorului german la Washington, telegramæ descifratæ de serviciile speciale britanice. Potrivit acesteia (faimoasa telegramæ Zimmermann), ambasadorul german din capitala americanæ trebuia sæ°i comunice omologului sæu mexican cæ, în caz cæ Statele Unite intrau în ræzboi cu Germania, Berlinul propune încheierea unai alianfle germano°mexicanæ, promiflând Mexicului recuperarea unor teritorii ocupate anterior de SUA, anume Texas, New Mexico øi Arizona. Conflinutul telegramei era publicat în presæ, provocând un adeværat val de indignare în opinia publicæ americanæ. Într°un gest de frondæ, Zimmermann, øeful diplomafliei germane, confirma la 3 martie autenticitatea corespondenflei diplomatice cu ambasada Germaniei la Washington. Se atingea astfel un punct de la care nu exista posibilitate de întoarcere. La 2 aprilie 1917, în fafla Congresului, Wilson declara: „Cu sentimentul profund al caracterului solemn øi tragic totodatæ al deciziei ce trebuie luatæ, conøtient de responsabilitatea pe care aceasta o implicæ, dar færæ sæ ezit în ceea ce priveøte datoria mea constituflionalæ, cer Congresului sæ declare noile procedee ale guvernului imperial german drept acte de ræzboi împotriva poporului øi guvernului Statelor Unite øi, prin urmare, sæ accepte provocarea øi sæ adopte imediat mæsurile necesare apærærii nafliunii, concentrærii tuturor forflelor øi resurselor sale pentru a determina Imperiul German sæ cearæ pace…Suntem fericifli sæ luptæm pentru pacea lumii øi pentru eliberarea popoarelor, inclusiv a poporului german, pentru drepturile popoarelor mari øi mici, pentru libera determinare a oamenilor. Securitatea internaflionalæ trebuie sæ permitæ instaurarea democrafliei…E îngrozitor sæ conduci acest uriaø popor paønic la ræzboi, în cel mai îngrozitor øi devastator dintre ræzboaie. Civilizaflia însæøi pare pusæ în pericol. Dar dreptul e mai presus decât pacea [sublinierea C.V.]. A sosit clipa în care America este chematæ sæ nu°øi crufle sângele øi puterile pentru principiile cærora le datoreazæ propria naøtere, fericirea øi pacea. Dumnezeu s°o ajute, cæci pentru ea nu existæ o altæ cale“ (apud 195, 2003, p. 191°192).

Astfel, Statele Unite intrau pentru prima datæ în ræzboi într°un conflict european, pe teatre de luptæ europene. Diplomaflia „medierii silite“, „neutralitæflii active“ nu fusese capabilæ sæ menflinæ America departe de ræzboi; logica acestuia înfrânsese øi în acest caz instrumentele diplomatice. Alæturarea Statelor Unite la Antantæ avea sæ se dovedeascæ în final decisivæ pentru soarta ræzboiului. Va trece ceva timp pânæ când efectele ei vor apærea. În plus, SUA intra în ræzboi în anul când Rusia pæræsea Antanta. Cum subliniazæ Kissinger: „La ora când America s°a alæturat aliaflilor, aceøtia erau disperafli. Forflele reunite ale Marii Britanii, Franflei øi Rusiei nu fuseseræ suficiente pentru înfrângerea Germaniei øi, mai ales dupæ sfârøitul Revolufliei Ruse, aliaflii se temeau cæ intrarea Americii în ræzboi nu va face altceva decât sæ împiedice præbuøirea Rusiei“ (1109, 1998, pp. 204°205).

Intrarea SUA în ræzboi nu avea sæ previnæ ieøirea Rusiei din ræzboi, dar urma sæ reprezente o contribuflie majoræ, probabil hotærâtoare, la înfrângerea Puterilor Centrale. Numærul militarilor americani sosifli pe continent va fi de 2 084 000, din care 1 390 000 combatanfli. Între iunie 1917 øi noiembrie 1918 peste 4 400 000 tone furnituri de ræzboi diverse erau transportate de peste ocean. Iar efortul financiar american în susflinerea ræzboiului va depæøi 21 miliarde dolari (159, 1976, pp. 366, 368).

48

CONSTANTIN VLAD

Diferitele faze ale revolufliei vor influenfla atitudinea Rusiei faflæ de ræzboi. În martie 1917 flarismul era înlæturat. Noul regim, reprezentat de guvernul provizoriu Kerenski, va continua luptele alæturi de Aliafli. Dar autoritatea de stat era slabæ, iar armata rusæ intra într°un proces de dezintegrare. Înfæptuirea Revolufliei din Octombrie (7 noiembrie 1917) aducea la putere aripa radicalæ din miøcarea revoluflionaræ rusæ, anume partidul boløevic. A doua zi, V. I. Lenin prezenta în fafla Congresului Sovietelor, care preluase puterea, Decretul asupra Pæcii, adresat popoarelor øi guvernelor tuturor flærilor beligerante. Decretul propunea deschiderea neîntârziatæ de negocieri în vederea unei pæci democratice echitabile, adicæ færæ anexiuni øi despægubiri. Precizând cæ era dispus sæ examineze orice alte condiflii de pace, sub rezerva ca acestea sæ fie redactate cu toatæ claritatea, færæ cel mai mic echivoc øi færæ cel mai mic secret, guvernul revoluflionar rus anunfla intenflia sa de a renunfla la diplomaflia confidenflialæ øi de a publica integral tratatele secrete semnate de cætre flari. El preconiza încheierea færæ întârziere a unui armistifliu de cel puflin trei luni, interval în care negocierile de pace ar fi trebuit sæ fie în mæsuræ sæ se încheie (64, 1992, pp. 34°35). Decretul asupra Pæcii va trece în mare mæsuræ neobservat peste hotare. Puterea Sovietelor îl desemna comisar al poporului la Afacerile Externe pe Leon Troflki. Acesta a trebuit sæ gæseascæ un læcætuø care sæ°i deschidæ porflile ministerului, unde funcflionarii prezenfli îi refuzau orice concurs. El n°a putut nici mæcar sæ impunæ traducerea în limbi stræine a Decretului. Abia la 20 noiembrie 1917 noua putere din Rusia avea sæ comunice Aliaflilor, precum øi Puterilor Centrale, propunerile sale de pace imediatæ. Aliaflii nici mæcar n°au ræspuns la acest demers (68, 1992, pp. 35°36). La Berlin însæ, aceste propuneri era salutate. Ostilitæflile pe frontul ruso°german încetau pe 1 decembrie 1917; la 5 decembrie, acelaøi an, se semna un armistifliu, iar pe 3 martie 1918 era semnatæ pacea de la Brest°Litovsk dintre Rusia, pe de o parte, øi Germania, Austro°Ungaria, Turcia øi Bulgaria, pe de altæ parte. Pacea se încheia în condiflii deosebit de grele pentru Rusia sovieticæ — germanii ocupau teritorii întinse în Belorusia øi Ucraina, pânæ la Rostov pe Don, iar Turcia prelua unele zone din Caucaz. Ieøirea Rusiei din ræzboi øi præbuøirea totalæ a frontului de ræsærit a pus România într°o situaflie extrem de grea. Pe 9 decembrie 1917 ea era nevoitæ sæ încheie armistifliu, iar pe 7 mai 1918 se semna pacea de la Bucureøti cu Puterile Centrale, care impunea României condiflii dure øi umilitoare. Dobrogea ajungea sub ocupaflie stræinæ, o importantæ zonæ montanæ, de°a lungul întregului arc carpatic, intra în componenfla Austro°Ungariei, iar armata, bugetul, întreaga economie treceau sub controlul Puterilor Centrale. Dacæ Decretul asupra Pæcii fusese ignorat, efecte interesante avea mæsura luatæ de Soviete de a publica tratatele încheiate de flarism cu puterile occidentale, tratate calificate la Petrograd øi Moscova drept imperialiste. Între 29 noiembrie°3 decembrie 1917 avea loc la Paris o conferinflæ interaliatæ menitæ sæ formuleze o declaraflie care sæ ia poziflie faflæ de acuzafliile sovietice, færæ însæ a se ajunge la rezultate concrete. În aceste condiflii, premierul britanic Lloyd George expunea public pe 5 ianuarie 1918 flelurile participærii Marii Britanii la ræzboi. Va face acelaøi lucru preøedintele american Wilson pe 8 ianuarie 1918. Statele Unite insistau pentru adoptarea de cætre Aliafli a unei declaraflii comune asupra flelurilor lor în ræzboi. O

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

49

asemenea declaraflie ar fi contracarat propaganda foarte intensæ a Puterilor Centrale, care atribuia Aliaflilor din Antantæ scopuri agresive, urmærirea acaparærii de teritorii øi noi poziflii de forflæ pe plan internaflional. Din însærcinarea preøedintelui Wilson, colonelul House tatona Parisul, Londra, Roma în legæturæ cu pregætirea unei astfel de declaraflii. Ræspunsurile erau negative. Aliaflii încheiaseræ, înainte øi dupæ declanøarea ræzboiului, o serie de tratate secrete, toate cuprinzând øi clauze teritoriale; asemenea clauze nu puteau fi fæcute publice, dar era riscant øi sæ declari public care sunt scopurile participærii la ræzboi, trecându°le sub tæcere. Franflei i se promisese realipirea Alsaciei øi Lorenei. Italia urma sæ obflinæ malul estic al Adriaticii øi o parte din Tirolul germanofon. Mai multe aranjamente anglo°franco°ruse vizau împærflirea Turciei: în 1915, Rusiei i se acordase Constantinopolul; în 1917, acorduri franco°engleze împærfleau Asia arabæ în cinci zone. Anul 1917 aducea însæ în aceastæ problemæ un element fundamental nou: poziflia Rusiei Sovietice. „Evenimentele din Rusia îl stimuleazæ pe Wilson: boløevicii încercaseræ sæ negocieze o pace separatæ cu Germania; la 8 noiembrie ei au publicat o declaraflie ræsunætoare în favoarea unei pæci de tip nou, bazate pe renunflarea la cuceriri øi pe dorinfla popoarelor de a dispune de propria soartæ. Ei pledeazæ pentru o «pace færæ victorie», pe care o îndrægise Wilson; denunflæ vechea diplomaflie secretæ øi publicæ o serie de texte care urmæreau sæ dovedeascæ ambifliile Aliaflilor la începutul conflictului…Apelul revoluflionarilor ruøi poate avea un efect dezastruos asupra opiniei publice internaflionale: Wilson trebuie sæ ræspundæ, sæ explice de ce ræzboiul trebuie sæ continuie, sæ evite ca Germania sæ pozeze în victima «imperialismului» Aliaflilor øi sæ transmitæ un mesaj de principiu care sæ justifice sacrificiile de ræzboi øi sæ menflinæ participarea mediilor «liberale», chiar «socialiste» în Europa Occidentalæ“ (195, 2003, p. 225).

Preøedintele american pregætea o astfel de luare de poziflie ca o acfliune unilateralæ, punându°øi principalii aliafli în fafla faptului împlinit, mai ales cæ unul din obiectivele de bazæ al Øefului Casei Albe era sæ°i previnæ pe Aliafli cæ trebuie sæ°øi revizuiascæ aranjamentele teritoriale convenite prin acordurile secrete. Aøa se vor naøte faimoasele „paisprezece puncte, aplicare concretæ a eticii democratice la relafliile internaflionale, manifestul politicii externe wilsoniene, clipa moralæ a ræzboiului“ (195, 2003, p. 225). Ele aveau sæ încheie un mesaj al Preøedintelui prezentat Congresului la 8 ianuarie 1918. Conflinutul Mesajului se concretiza treptat. O parte esenflialæ a acestuia va formula ceea ce avea sæ devinæ „Principiul Naflionalitæflilor“. Sensul acestui principiu era legat direct de soarta Austro°Ungariei. Iniflial, Wilson reflectase la imperativul echilibrului european øi considera cæ trebuie acordatæ autonomia internæ a nafliunilor supuse øi menflinerea unei „uniuni federale“, sub autoritatea habsburgilor; cu alte cuvinte, se avea în vedere menflinerea Austro°Ungariei øi democratizarea ei. Poziflia era împærtæøitæ øi de Londra. Consultæri discrete ale colonelului House arætau însæ cæ, în rândul nafliunilor asuprite din Imperiul austro°ungar domina ideea cæ orice pace în regiune trebuia precedatæ de dezmembrarea acestui imperiu; deci nu o formæ sau alta de autonomie pentru aceste nafliuni în cadrul Imperiului, ci realizarea dreptului lor la independenflæ statalæ. Acesta era punctul de vedere care, în final, avea sæ fie înscris în cele „paisprezece puncte“.

50

CONSTANTIN VLAD

Datæ fiind importanfla lor în istoria diplomafliei secolului XX, le reproduc integral în forma lor iniflialæ, aøa cum acestea sunt publicate în Enciclopedia Istoriei Americane: 1. Tratate de pace deschise, la care sæ se ajungæ prin tratative deschise; 2. Libertatea absolutæ a navigafliei pe mæri, atât pe timp de pace, cât øi în timp de ræzboi, cu excepflia cazurilor când mærile sunt închise prin acfliune internaflionalæ menitæ sæ asigure aplicarea acordurilor internaflionale; 3. Înlæturarea pe cât este posibil a tuturor barierelor economice øi stabilirea egalitæflii în domeniul comerflului; 4. Garanflii adecvate cæ armamentele naflionale vor fi reduse pânæ la cel mai jos nivel, compatibil cu securitatea internæ; 5. O ajustare absolut imparflialæ a pretenfliilor coloniale, bazatæ pe principiul cæ interesele populafliei trebuie sæ aibæ aceeaøi greutate ca øi pretenfliile echitabile ale administrafliei; 6. Evacuarea tuturor teritoriilor ruseøti øi determinarea independentæ de cætre Rusia a propriei politici de dezvoltare øi a politicii naflionale; 7. Evacuarea øi restaurarea Belgiei; 8. Evacuarea øi restaurarea tuturor teritoriilor franceze øi revenirea la Franfla a Alsaciei øi Lorenei; 9. Reajustarea frontierelor italiene de°a lungul liniei clar de recunoscut a naflionalitæflii populafliei; 10. Oportunitatea dezvoltærii autonome pentru popoarele din Austro°Ungaria; 11. Evacuarea României, Serbiei øi Muntenegrului, retrocedarea teritoriilor ocupate øi accesul liber la mare pentru Serbia; 12. Porfliunilor din Imperiul otoman locuite de turci sæ le fie asiguratæ suveranitatea, iar celorlalte naflionalitæfli, aflate sub control turcesc, sæ le fie oferitæ posibilitatea unei dezvoltæri autonome; Dardanelele sæ fie deschise permanent pentru trecerea liberæ a navelor tuturor nafliunilor, sub garanflii internaflionale; 13. Stabilirea unei Polonii independente, care sæ includæ teritorii locuite de populaflie neîndoielnic polonezæ, cu acces liber øi sigur la mare; 14. O asociaflie generalæ a nafliunilor sæ fie creatæ pe baza unor tratate specifice cu scopul de a se acorda garanflii mutuale pentru independenflæ politicæ øi integritate teritorialæ, atât pentru statele mari, cât øi pentru statele mici“ (159,1976, p. 368). La 24 ianuarie 1918, cancelarul german Hertling øi ministrul de Externe de la Viena, Czernin, ræspundeau mesajului lui Wilson. Ei îøi declarau sprijinul pentru unele principii generale din Mesaj: diplomaflia deschisæ, libertatea mærilor, eliminarea barierelor economice, ø. a. Dar Hartling refuza orice dezmembrare a Germaniei (aluzie la Alsacia øi Lorena), pretindea restituirea coloniilor germane, susflinea cæ rezolvarea problemelor privind Rusia øi Polonia era de competenfla exclusivæ a Puterilor Centrale. La rândul sæu, Czernin respingea orice retragere a trupelor austro°ungare din teritoriile ocupate. Dupæ scoaterea Rusiei din ræzboi, în primævara anului 1918, Germania îøi concentra forflele pe frontul de vest. Vor urma câteva ofensive succesive; forflele germane se apropiau pânæ la

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

51

40 km. de Paris øi ajungeau la un pas de a rupe unele de altele zonele francezæ øi englezæ ale frontului, ceea ce ar fi putut da peste cap apærarea aliatæ. Dar, dupæ bætælia de la Marna din iulie°august 1918, inifliativa era preluatæ de forflele aliate, comandate de mareøalul Foch. Vor urma câteva ofensive aliate, situaflia frontului german deteriorându°se rapid. La 5 octombrie 1918, noul cancelar german Max von Baden îi adresa lui Wilson, prin intermediul guvernului elveflian, propunerea sæ ia inifliativa de a invita statele beligerante sæ deschidæ negocieri în vederea realizærii pæcii pe baza celor „paisprezece puncte“. Un demers similar întreprindea Austro°Ungaria, folosind intermedierea Suediei. La 6 octombrie, Wilson publica ræspunsul Washingtonului. Berlinului i se puneau patru condiflii: Germania trebuie sæ accepte toate cele paisprezece puncte; trebuie sæ se retragæ din teritoriile aliate; trebuie sæ înceteze violarea drepturilor altor state pe mare øi pe uscat; trebuie sæ garanteze cæ guvernul care va semna armistifliul va reprezenta într°adevær poporul german øi nu clanul militarist. Vienei, Øeful Casei Albe îi cerea sæ recunoascæ dreptul la independenflæ pentru naflionalitæflile din Imperiul austro°ungar. Prin aceasta, Washingtonul mergea mai departe decât ideea „autonomiei“, cuprinsæ în punctul 10 din Mesajul lui Wilson. Se flinea astfel cont de faptul cæ, sub impulsul miøcærilor de eliberare naflionalæ a popoarelor asuprite din Austro°Ungaria, Statele Unite recunoscuseræ deja legitimitatea acestor miøcæri. Pe 6 octombrie 1918 Germania cerea încheierea unui armistifliu. La aceeaøi datæ, o cerere asemænætoare venea din partea Austro°Ungariei. Pe 4 noiembrie Austria capitula; Ungaria va face acelaøi lucru pe 13 noiembrie. Pe 9 noiembrie Wilhelm al II°lea abdica. Armistifliul dintre Germania øi Aliafli era semnat pe 11 noiembrie. El prevedea: 1. evacuarea de cætre Germania a teritoriilor ocupate; 2. evacuarea malului din stânga al Rinului øi a capetelor de pod de la Mainz, Köln øi Koblenz; 3. rezervarea de cætre Aliafli øi SUA a dreptului deplin de a cere despægubiri; 4. capitularea submarinelor øi distrugerea flotei germane; 5. anularea tratatelor de la Bucureøti øi Brest°Litovsk; 6. distrugerea aviafliei, tancurilor øi artileriei grele germane; 7. menflinerea blocadei Aliaflilor pânæ la încheierea pæcii; 8. reîntoarcerea prizonierilor de ræzboi øi a civililor deportafli øi 9. preluarea de cætre Aliafli a 150 000 vagoane, 5 000 locomotive øi 5 000 camioane (159, 1976, p. 372). Puterile centrale, acum învinse, cunoøteau valuri de miøcæri revoluflionare. Pe întinse teritorii ce aparflinuseræ Imperiului austro°ungar sau Rusiei, acestea aveau caracterul unor miøcæri de emancipare naflionalæ, urmærind constituirea, reconstituirea sau întregirea unor state independente. La 28 octombrie 1918 era proclamatæ independenfla Cehoslovaciei, pe 7 noiembrie Polonia renæscutæ devenea independentæ, iar la 24 noiembrie se proclama statul sârbilor, croaflilor øi slovenilor, devenit regat pe 1 decembrie, acelaøi an. În contextul istoric dat se înscria øi România øi românii care, pânæ atunci træiseræ în componenfla imperiilor flarist øi habsburgic. Încæ la 9 aprilie 1918 Sfatul fiærii de la Chiøinæu hotæra unirea Basarabiei cu România. Era denunflat Tratatul de la Bucureøti, iar pe 10 noiembrie 1918 armata românæ relua operafliunile împotriva trupelor austro°ungare øi germane. La 28 noiembrie era rândul Bucovinei de a se uni cu România. Punctul culminant al acestui proces avea sæ fie la 1 decembrie 1918 când Marea Adunare de la Alba Iulia vota unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desævârøea

52

CONSTANTIN VLAD

procesul formærii statului naflional unitar român, început prin Unirea Principatelor în 1859 øi consolidat prin cucerirea independenflei naflionale în 1877. „Marea Unire nu a fost rezultatul participærii României la ræzboi. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluflia din Rusia øi destræmarea monarhiei austro°ungare. Raflionamentul lor s°a înscris formulei tradiflionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania øi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinflæ o excludea pe cealaltæ, astfel cæ nimeni nu vedea cum ar fi cu putinflæ ca toate aceste provincii sæ intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat“ (43, 1997, p. 301).

La nivel european, ræzboiul început în 1914 încetase. Învingætorii, mai precis, marile puteri învingætoare, se pregæteau pentru a impune învinøilor pacea. Dar în estul continentului nu era liniøte, ceea ce afecta øi raporturile internaflionale, atât în zonæ, cât øi pe plan general. Revoluflia rusæ îøi urma cursul. Noua putere recunoøtea la nivel de principiu dreptul popoarelor neruse, asuprite de flarism, la autodeterminare, pânæ la despærflirea de Rusia; la nivel practic însæ, va încerca în toate cazurile sæ menflinæ popoarele respective în cadrul marelui stat rus, dominat de Puterea Sovietelor. Tentativele ucrainenilor, beloruøilor, ale mai multor popoare din Caucaz øi Asia centralæ vor fi rând pe rând anihilate. Finlandei, mare ducat rus din 1809, i se recunoøtea independenfla în decembrie 1918, recunoaøtere însoflitæ însæ de apelul de a ræmâne legatæ de Rusia. Vor urma o tentativæ de instaurare a unei republici sovietice, apoi un ræzboi civil, din care în final se næøtea Finlanda, stat naflional independent. În 1920, Sovietele încheiau tratate de pace cu Finlanda, precum øi cu fiærile Baltice. Tot în 1920 vor fi reglementate problemele dintre Polonia øi Rusia Sovieticæ, la capætul unor evoluflii dramatice, care au luat forma unui adeværat ræzboi ruso°polon. Dupæ ce°øi proclamase independenfla, Varøovia cerea revenirea la situaflia primei împærfliri a Poloniei (1772), ceea ce însemna cæ frontierele estice poloneze sæ treacæ prin pærflile oraøelor Kiev øi Smolensk. Pi‡sudski, preøedintele noului stat polonez, plænuia sæ separe Ucraina øi Belorusia de Rusia øi sæ formeze o federaflie condusæ de Polonia. Trupele poloneze vor intra în Ucraina, dar vor fi respinse, Armata Roøie, creatæ de Soviete, ajungând în apropiere de Varøovia. Øeful diplomafliei britanice, lordul Curzon, propunea ca frontiera ruso°polonæ sæ coincidæ cu linia de demarcaflie dintre populaflia polonezæ, pe de o parte, øi cea ucraineanæ øi belorusæ, pe de altæ parte (Linia Curzon). Polonia va obfline însæ ca frontiera sæ fie fixatæ la cca 200 km. est de Linia Curzon, înglobând astfel teritorii locuite de ucraineni øi beloruøi. În mare, Linia Curzon va fi acea care va despærfli în 1939 trupele sovietice de cele germane. Patru ani mai târziu, Roosevelt øi Churchill o vor recunoaøte ca graniflæ definitivæ (68, 1992, pp. 57°58). România întregitæ va cunoaøte în primii ani de dupæ 1 decembrie 1918 o serie de mari dificultæfli în consolidarea sa ca stat naflional unitar, fiind chiar nevoitæ sæ°øi apere cu forfla armatæ noile frontiere din vest øi din est. Rusia Sovieticæ øi Ucraina Sovieticæ nu acceptau unirea Basarabiei øi Bucovinei cu România. În ianuarie 1919 în zona Hotin aveau loc incursiuni ale detaøamentelor sovietice. Situaflia României s°a agravat în urma instituirii unui regim de tip

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

53

sovietic în Ungaria (21 martie 1919), regim care devenea un focar de tensiune, în condiflii când la Conferinfla de pace de la Paris pericolele care planau asupra regiunii din politica Budapestei erau minimalizate, dacæ nu ignorate. Pentru România apærea pericolul unui ræzboi pe douæ fronturi (43, 1997, p. 306). Pe 16 aprilie 1919 trupele maghiare din Criøana atacau teritoriul românesc; erau respinse øi armata românæ înainta pânæ la Tisa (1 mai) spre a pune un obstacol natural în fafla agresivitæflii puterii sovietice din Ungaria. În aceeaøi perioadæ (2 mai), guvernul de la Moscova adresa un ultimatum României sæ°øi retragæ imediat trupele din Basarabia øi Bucovina; la 27 mai trupe sovietice treceau Nistrul øi ocupau oraøul Tighina. Pe de altæ parte, pe 20 mai 1919 armata maghiaræ declanøa o ofensivæ împotriva tânærului stat cehoslovac. Încurajat de succesele obflinute împotriva cehoslovacilor, guvernul maghiar, pe 20 iulie, îøi va trimite trupele peste Tisa, reuøind sæ creeze un cap de pod pe acest râu. Prin lupte îndârjite, armata românæ a lichidat capul de pod într°o sæptæmânæ øi a continuat înaintarea, pe 4 august 1919 ajungând la Budapesta. Alæturi de considerente de securitate „Ocuparea Budapestei de cætre armata românæ avea, pentru români, o valoare simbolicæ: era ræscumpærarea secolelor de oprimare øi umilinflæ îndurate în Transilvania. Færæ o astfel de satisfacflie oferitæ opiniei publice româneøti, reconcilierea între cele douæ popoare øi state apærea anevoioasæ. Ocuparea Budapestei nu a fost o ræzbunare (autoritæflile militare române au avut o atitudine corectæ øi au întreprins acfliuni umanitare în beneficiul populafliei), personalitæfli politice ca Al. Vaida°Voevod luând în considerare raporturi normale sau chiar amicale. «Ungurii, spunea fruntaøul ardelean amintit, sunt inamicii noøtri de ieri, sunt învinøii de azi øi vrem ca ei sæ fie prietenii noøtri de mâine»“ (43, 1997, p. 307).

Revenind la Rusia, aceasta va træi în anii 1918°1920 un sângeros ræzboi civil, aøa numitele armate albgardiste, comandate de ofifleri care serviseræ sub imperiu, disputându°øi cu puterea centralæ regiuni întinse, din Europa pânæ în Extremul Orient. Puterile învingætoare, fostele aliate din timpul ræzboiului, nu vor ræmâne în afara a ceea ce se petrecea în Rusia. În fapt, revoluflia rusæ constituia o provocare istoricæ pentru ordinea capitalistæ existentæ în statele occidentale, Petrogradul, apoi Moscova proclamând obiectivul înfæptuirii revolufliei mondiale, pe baze comuniste. În noiembrie 1917, un proiect al lui Foch, sprijinit de Churchill, propunea deschiderea unui front în ræsærit, împotriva Sovietelor. Marea Britanie îl respingea însæ, de teama unei coalizæri a Rusiei cu Germania. Dar în decembrie acelaøi an, guvernele britanic øi francez încheiau o convenflie ce delimita regiunile în care cele douæ flæri urmau sæ intervinæ, la nevoie: Transcaucazia, Kazahstanul, Kurdistanul, Statele Baltice øi regiunea arcticæ — pentru Marea Britanie; Ucraina, Basarabia, Crimeia — pentru Franfla (68, 1992, p. 47). În ianuarie 1918 vase de ræzboi japoneze, engleze øi americane erau trimise în fafla Vladivostokului. Detaøamente japoneze øi americane vor pætrunde în Siberia. Iatæ cum descrie Enciclopedia Istoriei Americane acfliunea Aliaflilor: „În iarna 1917°1918 au început sæ se formeze armate albe, contrarevoluflionare, în zone periferice ale fostului Imperiu rus. Paisprezece nafliuni aliate, inclusiv SUA, au trimis forfle, iniflial pentru a asigura depozitele de ræzboi øi a proteja porturile din nord împotriva unui posibil atac german,

54

CONSTANTIN VLAD forfle care apoi au dat asistenflæ grupurilor de rezistenflæ antiboløevicæ. Trupe aamericane au fost trimise în zonele de nord ale Rusiei lângæ Arhanghelsk (2 aug. ) øi Murmansk øi în partea de est a Siberiei (Vladivostok,16 aug. ); ele au fost retrase din prima regiune în iunie 1919, iar din Siberia la 1 aprilie 1920 (spre deosebire de forflele japoneze care au ræmas pânæ în octombrie 1922). Deøi Wilson a refuzat sæ recunoascæ guvernul sovietic, el i°a convins pe Aliafli sæ abandoneze încercarea lor intervenflionistæ“ (159, 1976, p. 373).

CAP. V. PACEA DE LA PARIS

Pe 18 ianuarie 1918 debuta Conferinfla de pace de la Paris. La lucræri participau 27 state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandæ, Uniunea Sud°africanæ) øi India. Nu vor fi pærfli la negocieri statele care constituiseræ Puterile Centrale; ele vor fi invitate sæ ia cunoøtinflæ de tratatele pregætite la Conferinflæ øi sæ le semneze. De asemenea, nu va fi invitatæ Rusia Sovieticæ. Preøedinte al Conferinflei era primul ministru al Franflei, Georges Clemenceau. Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, øi anume: • puteri învingætoare beligerante (Franfla, Marea Britanie, SUA, Italia øi Japonia; aceste state era considerate ca participanfli cu interese generale øi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile øi la toate întrunirile ce se desfæøurau în cadrul Conferinflei; • state beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum øi Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, având dreptul de a participa doar la lucrærile Conferinflei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; • state neutre øi • state în formare, care puteau sæ°øi expunæ dezideratele în scris øi sæ participe numai la øedinflele ce se ocupau direct de probleme privindu°le pe ele. Pe acest statut de inegalitate între statele participante la Conferinflæ se clædea o adeværatæ ierarhie a structurilor care dirijau negocierile. Astfel, un Consiliu Suprem Interaliat din 5 membri era format din preøedintele Statelor Unite øi primii miniøtri ai Franflei, Marii Britanii, Italiei øi Japoniei. Acest Consiliu constituia un adeværat directorat, care adopta toate hotærârile ce se luau în cadrul Conferinflei. El va impune deciziile sale puterilor învinse; dar el va impune punctele sale de vedere øi statelor „cu interese speciale“, ignorând rolul acestora în înfrângerea Puterilor Centrale — în cazul României, încælcând propriul angajament al marilor puteri europene de a trata România pe picior de egalitate la viitoarea conferinflæ de pace, angajament consemnat în iulie 1916. Un Consiliu al celor 10 era constituit din aceiaøi øefi de state øi de guverne øi din miniøtrii de Externe ai flærilor respective. Iar miniøtrii de Externe menflionafli alcætuiau Consiliul celor 5, care se ocupa de problemele curente ale lucrærilor. Asistat de numeroøi experfli, Consiliul celor 10 dirija activitatea a 52 de comisii constituite pe flæri sau

56

CONSTANTIN VLAD

probleme. În total, lucrærile Conferinflei s°au desfæøurat în 1646 øedinfle, aceasta ræmânând în istorie ca una dintre cele mai mari negocieri internaflionale. La 7 mai 1919, Conferinfla de Pace se întrunea la Versailles în øedinflæ oficialæ cu plenipotenfliarii germani, cærora li se punea la dispoziflie proiectul Tratatului cu Germania. Clemenceau anunfla delegaflia germanæ cæ are la dispoziflie cincisprezece zile spre a°øi prezenta în scris observafliile la Tratat. Conducætorul delegafliei, contele Brockdorff°Rantzau, avea sæ prezinte un adeværat rechizitoriu împotriva Tratatului. Urma un memorandum de o sutæ de pagini de observaflii. Memorandul începea cu o respingere a întregului proiect de tratat; urmau o serie de obsrvaflii privind diferitele clauze cuprinse în proiect, de la cele teritoriale la cele economice. Se va susfline cæ proiectul de tratat nu corespunde cu cele „paisprezece puncte“ øi nici nu concordæ cu termenii armistifliului din 11 noiembrie 1918. Aliaflii erau divizafli în ceea ce priveøte ræspunsul ce trebuia dat Germaniei. Londra dorea mai multæ flexibilitate în formularea unora dintre clauze. Parisul va fi însæ de neclintit. Wilson punea însæ capæt divergenflelor anglo°franceze: la 16 iunie 1919, Aliaflii informau delegaflia germanæ cæ Tatatul ræmânea aøa cum fusese redactat: Berlinul avea la dispoziflie cinci zile pentru a decide ceea ce va face. În aceeaøi zi, mareøalul Foch prezenta Consiliului celor Cinci planul operafliunilor militare împotriva Germaniei, în caz de respingere a Tratatului. Potrivit planului, la 23 iunie 1919, orele 19,00, urma sæ înceapæ marøul în direcflia Berlinului. Nu era însæ nevoie de aceastæ mæsuræ extremæ. La 22 iunie, guvernul german accepta sæ semneze Tratatul, exprimând însæ o ultimæ rezervæ: sæ fie eliminate clauzele privind crimele de ræzboi øi responsabilitatea Germaniei. În aceeaøi searæ, Aliaflii respingeau aceastæ solicitare. La 23 iunie, parlamentul german aproba Tratatul de la Versailles. Ceremonia de semnare avea loc la 28 iunie 1919 în Marea Salæ a Oglinzilor, aceeaøi unde în 1871 Imperiul German impunea pacea care îngenunchea Franfla. Vor urma Tratatul de pace de la Saint°Germain-en-Laye cu Austria la 19 septembrie 1919, Tratatul de pace de la Neuilly cu Bulgaria la 27 noiembrie 1919, Tratatul de pace de la Trianon cu Ungaria la 4 iunie 1920 øi Tratatul de pace de la Sèvres cu Turcia la 10 august. Pe 28 octombrie 1920 se semna tratatul de la Paris, prin care Franfla, Marea Britanie, Italia øi Japonia recunoøteau unirea Basarabiei cu România. Toate tratatele de pace includeau ca un preambul Pactul Societæflii Nafliunilor. De asemenea, tratatul de pace cu Austria era însoflit de un tratat privind protecflia minoritæflilor naflionale. Aceste tratate, luate împreunæ, constituiau „sistemul de la Versailles“ care, în viziunea multor contemporani, urma sæ aducæ o pace perpetuæ vechiului continent; ca øi în alte împrejuræri însæ, realitatea va dezminfli asemenea aøteptæri. Tratatul cu Germania cuprindea 440 articole øi conflinea prevederi care duceau la micøorarea teritoriului acesteia cu 13 la sutæ øi la reducerea populafliei cu 1/10. Franfla recupera Alsacia øi Lorena, Belgia primea cantoanele valone Eupen, Malmedy øi teritoriul Moresnet. Germania recunoøtea independenfla Poloniei øi îi ceda Posnania øi Prusia occidentalæ; oraøul Danzig (Gdansk) se transforma în oraø liber, sub jurisdicflia Societæflii Nafliunilor; o fâøie din Prusia Orientalæ asigura ieøirea Poloniei la mare („Coridorul polonez“). Schleswigul de nord, în urma unui plebiscit, revenea Danemarcii. Germania recunoøtea independenfla Cehoslovaciei, cæreia îi ceda øi o parte din Silezia superioaræ. Memelul øi teritoriul adiacent revenea Lituaniei. Malul

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

57

stâng al Rinului ræmânea ocupat de trupele Aliaflilor, urmând sæ fie evacuat în urmætorul fel: în anul 1925 — zona Köln; în anul 1930 — zona Koblenz øi în anul 1935 zona oraøului Mainz. Regiunea Saar intra sub jurisdicflia Ligii Nafliunilor pentru o perioadæ de 15 ani, dupæ trecerea cæreia un plebiscit urma sæ determine dacæ teritoriul respectiv revenea Germaniei sau Franflei. Renania era demilitarizatæ. Coloniile germane erau împærflite între Marea Britanie, Franfla, Japonia, Belgia, Portugalia sub aøa-numitul principiu al Mandatului, „o creaflie pe cât de ingenioasæ, pe atât de ipocritæ“ (Kissinger). Germania era practic dezarmatæ. Ea avea dreptul sæ flinæ forfle armate formate doar dintr°un numær de 100 000 militari. Flota era redusæ la øase cruciøætoare øi alte câteva nave mai mici. I se interzicea sæ deflinæ arme ofensive, cum sunt submarinele, avioanele de luptæ, tancurile øi artileria grea. Marele Stat Major german era desfiinflat. Potrivit art. 231 din Tratat, Germania era consideratæ singura ræspunzætoare pentru declanøarea ræzboiului. Ea era obligatæ la plata unei uriaøe sume ca despægubire de ræzboi, anume 132 miliarde de mærci°aur (aproximativ 40 de miliarde dolari, ceea ce la valoare actualizatæ la sfârøitul secolului XX însemna aproximativ 323 miliarde dolari. În cadrul despægubirilor, pentru prima oaræ în practica internaflionalæ, Germania era obligatæ sæ plæteascæ pensii øi diferite compensaflii pentru victimele de ræzboi øi familiile acestora. În ceea ce priveøte Austria, Conferinfla de pace n°a fæcut altceva decât sæ constate consecinfla fireascæ a luptei de emancipare naflionalæ a popoarelor asuprite, luptæ ce dusese la destræmarea monarhiei dualiste. Tratatul de pace consemna faptul cæ Austria devenea ea însæøi un stat naflional, care recunoøtea independenfla statelor vecine øi încorporarea de cætre acestea a teritoriilor locuite de conaflionali, pe care Imperiul habsburgic le acaparase de°a lungul secolelor. Menflionæm cæ, prin art. 59 al Tratatului, Austria renunfla la Bucovina în favoarea României. Prin tratatul de pace, Bulgaria ceda Greciei unele teritorii din Tracia apuseanæ, iar Iugoslaviei anumite pærfli din Macedonia. Frontiera dintre România øi Bulgaria se restabilea aøa cum fusese la 1 august 1914. Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria devenea stat de sine stætætor. Graniflele sale cu Cehoslovacia, Iugoslavia øi România erau trasate în conformitate cu principiul wilsonian al naflionalitæflilor, în mare aøa cum acestea rezultaseræ în urma miøcærilor naflionale care duseseræ la præbuøirea monarhiei austro°ungare. Articolul 45 din Tratat consfinflea apartenenfla la statul român a Transilvaniei, Banatului, Criøanei øi Maramureøului, recunoscându°se astfel actul din 1 decembrie 1918, când aceste strævechi teritorii româneøti se uniseræ cu România. Conferinfla nu reflinea observafliile Ungariei la textul Tratatului de pace. Într°o scrisoare adresatæ autoritæflilor de la Budapesta de A. Millerand, se spunea: „Puterile Aliate øi Asociate, exprimându°øi speranfla cæ Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate øi pace, n-ar putea, totuøi, tocmai ele sæ uite partea de ræspundere care°i revine Ungariei în dezlænfluirea ræzboiului øi, în genere, în politica imperialistæ urmatæ de dubla monarhie“. În legæturæ cu politica faflæ de minoritæfli, aceeaøi scrisoare sublinia: „Mæsurile târzii luate de guvernul ungar pentru a acorda satisfacflie nevoilor de autonomie ale naflionalitæflilor n°ar mai putea sæ dea iluzii: ele nu schimbæ cu nimic adeværul esenflial, anume cæ, în decurs de

58

CONSTANTIN VLAD mulfli ani, toate sforflærile politicii ungureøti au urmærit sæ înæbuøe glasul minoritæflilor etnice“ (apud 48, 1936, pp. 46, 48).

Tratatul de la Sèvres era deosebit de greu pentru Turcia. Când acesta se semna pe 10 august 1920, Constantinopolul era ocupat de trupele aliate. Prin tratat, Anglia, Franfla øi Italia deveneau stæpâne absolute ale Imperiului Otoman. Tratatul consacra dezmembrarea acestui imperiu, care pierdea toate posesiunile sale europene, cu excepflia Constantinopolului, øi toate provinciile din Orientul Apropiat øi Caucaz: Arabia, Armenia, Egiptul, Irakul, Kurdistanul, Palestina, Siria. Turcia se va opune însæ cu hotærâre învingætorilor øi în 1922 la Lausanne obflinea un alt tratat conflinând termeni mult îmbunætæflifli faflæ de cel din 1920. Aøa cum am menflionat, Tratatul de la Paris consfinflea recunoaøterea de cætre 4 mari puteri: Franfla, Anglia, Italia øi Japonia a unirii Basarabiei cu România. El va fi însæ ratificat cu întârziere — de cætre Marea Britanie în 1922, de cætre Franfla în 1924 øi de cætre Italia în 1927. Cealaltæ semnataræ, Japonia, nu°l va ratifica niciodatæ, cedând astfel presiunilor sovietice. În ceea ce priveøte SUA, acestea deciseseræ în 1920 sæ nu recunoascæ nici o schimbare teritorialæ afectând vechiul Imperiu rus, atâta timp cât la Moscova nu exista un guvern reprezentativ. Faflæ de cererile øi protestele guvernului român øi având interesul de a pæstra relaflii economice bune cu România, în 1933, la sugestia secretarului de stat Cordell Hull, Basarabia era inclusæ în cota de imigraflie a României pentru SUA, ceea ce echivala cu recunoaøterea suveranitæflii româneøti asupra teritoriului dintre Prut øi Nistru (43, 1997, p. 311°312). Conferinfla de pace de la Paris a pus faflæ în faflæ douæ concepte øi viziuni despre ordinea internaflionalæ ce urma sæ fie instauratæ la capætul conflagrafliei ce zguduise lumea întreagæ. De o parte, erau conceptul øi viziunea americanæ, întruchipatæ în cele 14 puncte wilsoniene, dominatæ de ideile securitæflii colective øi autodeterminærii; de cealaltæ parte, era experienfla istoricæ europeanæ, obsedatæ de ideea interesului naflional øi echilibrului de forfle. Concepflia americanæ fæcea interesul naflional øi echilibrul puterilor — concretizat adesea în alianfle politico°militare — vinovate de ræzboaiele care izbucneau periodic, culminând cu cel din 1914°1918. Ea le opunea securitatea colectivæ, care sæ fie asiguratæ tuturor statelor prin structuri internaflionale adecvate: Societatea Nafliunilor, øi care sæ se bazeze în ultimæ instanflæ pe forfla moralæ a opiniei publice internaflionale. Era o viziune romanticæ despre relafliile internaflionale, propulsatæ însæ de statul care contribuise substanflial, într°o perioadæ criticæ, la victoria Aliaflilor, øi a cærei prezenflæ øi angajare pe continentul european era væzutæ de mulfli europeni drept o condiflie esenflialæ a construirii unei ordini mondiale de pace øi securitate. Concepflia puterilor europene despre ordinea mondialæ postbelicæ se inspira dintr°o premisæ realistæ, care socotea cæ nu ignorarea, ci luarea în considerare a intereselor naflionale este calea construirii unor raporturi internaflionale paønice øi sigure; cæ nu echilibrul de forfle în sine, ci ruperea lui ducea la ræzboi; cæ „premisa de bazæ a securitæflii colective — aceea cæ toate nafliunile vor evalua ameninflærile în acelaøi fel øi cæ… vor ajunge la concluzii identice despre cea mai bunæ modalitate de a se opune“ (109, 1998, p. 212) era, în fapt, falsæ. Rezultatul negocierilor purtate pe asemenea puncte de pornire diferite, opuse chiar, va fi un compromis acceptat în final de toate marile puteri învingætoare, compromis care determinæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

59

atât originalitatea, cât øi fragilitatea sistemului de relaflii internaflionale, în primul rând intraeuropene, creat de Conferinfla de pace de la Paris. Principiul naflionalitæflilor, asumat øi promovat de Conferinflæ, va facilita consacrarea politicæ øi juridicæ internaflionalæ în 1919°1920 a noilor state independente, a cæror constituire (reconstituire) sau întregire fuseseræ hotærâte prin ample miøcæri populare, inspirate din flelurile emancipærii naflionale, încæ din 1918; dar el nu va fi recunoscut flærilor°colonii; mai mult, marile puteri europene, care erau øi mari puteri coloniale, îøi vor consolida acest statut øi°øi vor extinde posesiunile. Ideea „securitæflii colective“ va patrona elaborarea concepfliei despre Liga Nafliunilor, precum øi organizarea øi funcflionarea acesteia, generând virtuflile, dar øi neputinfla congenitalæ a acestui forum internaflional, incapacitatea lui de a apæra pacea øi securitatea, de a proteja statele, mai ales cele mici øi mijlocii, în fafla noilor manifestæri ale politicii de forflæ øi agresiune, ce nu vor întârzia sæ aparæ. În fapt, securitatea colectivæ, ca principiu de bazæ al ordinii mondiale, structurile øi aranjamentele de securitate pe care ea le°a inspirat, aveau sæ capoteze în scurt timp sub presiunea forflelor care modificau raporturile de putere în favoarea statelor revizioniste øi animate de revanøæ motivatæ tocmai de unele sau altele dintre solufliile date de Conferinfla de la Paris. Cu alte cuvinte, cedærile în favoarea unor viziuni romantice despre relafliile internaflionale øi securitatea colectivæ, aøa cum aceasta din urmæ fusese gânditæ øi aplicatæ în anii ’20 ai secolului XX, aveau sæ fie ræsturnate cu brutalitate de realitatea schimbærilor în relafliile de putere, adicæ de ruptura echilibrului de forfle petrecutæ în deceniul al 4°lea al aceluiaøi secol. Dileme mari øi grave vor caracteriza condiflia øi poziflia Franflei în cadrul Conferinflei. Ea era una dintre flærile învingætoare, dar intuia mai acut decât alte puteri anumite consecinfle strategice de duratæ ale ræzboiului. Statele Unite ieøeau din ræzboi mult întærite, cu o economie înfloritoare, cu finanfle solide, cu o industrie de apærare øi putere militaræ de prim rang øi cu un prestigiu internaflional uriaø; în plus, ele se puteau oricând retrage în spatele scutului reprezentat de cele douæ oceane care°i scældau flærmurile — ceea ce vor face, într°adevær, foarte curând, reluând din vechea politicæ izolaflionistæ aspectele considerate potrivite în noile condiflii istorice. Marea Britanie, în ciuda eforturilor fæcute øi pierderile suferite, termina ræzboiul cu un imperiu colonial extins øi îøi pæstra poziflia privilegiatæ de principalæ putere navalæ a lumii øi o mare influenflæ pe continent. Anglia punea øi de acum înainte Canalul Mânecii între ea øi evolufliile negative ce se petreceau în Europa, atâta vreme cât aceste evoluflii nu ajungeau sæ°i afecteze direct propriile interese. Revenind la Franfla, aceasta recuperase Alsacia øi Lorena, îøi extinsese posesiunile coloniale, terminase ræzboiul ca unul dintre marii învingætori. Dar la încheierea acestuia, ea se afla din nou alæturi de o Germanie care, potenflial øi ca perspectivæ, se dovedea cel mai puternic stat al continentului; de o Germanie a cærei refacere, inclusiv din punct de vedere militar, era doar o problemæ de timp. De aceea, la Conferinflæ, Franfla a încercat sæ dezmembreze Germania, cerând graniflæ pe Rin øi o Renanie independentæ, ca un stat tampon între teritoriile franceze øi cele germane. Solicitarea ei va întâmpina refuzul celorlalfli aliafli. Va obfline doar ca Renania sæ aibæ statutul de zonæ demilitarizatæ, ca malul stâng al Rinului sæ ræmânæ sub ocupaflia temporaræ a trupelor aliate. Era, din punct de vedere francez, prea puflin. Parisul va cæuta cu

60

CONSTANTIN VLAD

disperare sæ obflinæ constituirea unor forfle armate internaflionale sau mæcar a unui stat°major internaflional, sub egida Societæflii Nafliunilor. Washingtonul se opunea, însæ; Wilson declara cæ, prin Constituflie, Statele Unite nu puteau accepta o astfel de cedare a suveranitæflii în materie de apærare. Londra adopta o poziflie similaræ. Atunci Franfla încerca sæ primeascæ garanflii formale din partea Statelor Unite øi Angliei pentru sprijin militar în cazul unui conflict cu Germania. Asemenea garanflii vor face obiectul unui acord între cele trei mari puteri, semnat chiar în ziua de 28 iunie 1919, prin care SUA øi Marea Britanie se angajau sæ intre în ræzboi de partea Franflei, dacæ aceasta era victima unui atac neprovocat german. Era, în fond, un tratat de alianflæ, care contrazicea, în fapt, principiile pe care se clædea Societatea Nafliunilor. Acordul celor trei mari va ræmâne însæ færæ efect întrucât Congresul Statelor Unite refuza sæ ratifice tratatele adoptate de Conferinfla de pace de la Paris; în aceste condiflii, Marea Britanie ieøea din angajamentul faflæ de Franfla. La fel de nerealistæ se va dovedi øi încercarea Franflei de a crea în Est o contrapondere pentru Germania. Franfla va sprijini consolidarea statelor din estul Europei — Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, care, în afara unui rol de „cordon sanitar“ faflæ de Rusia sovieticæ, ar fi putut „crea iluzia unei provocæri pe douæ fronturi la adresa Germaniei… Totuøi, aceste state abia næscute nu°øi puteau asuma sub nici o formæ rolul pe care°l jucaseræ pânæ atunci Rusia øi Austria… Aøa se face cæ stabilitatea continentului a ajuns sæ depindæ de Franfla. Fusese nevoie de forflele combinate ale Americii, Marii Britanii, Rusiei øi Franflei pentru supunerea Germaniei. Dintre acestea, America era din nou izolaflionistæ, iar Rusia fusese despærflitæ de Europa de o dramæ revoluflionaræ øi de aøa°zisul cordon sanitar al statelor mici din Europa de Ræsærit, care stæteau în calea ajutorului direct oferit de Rusia Franflei. Pentru menflinerea pæcii, Franfla ar fi trebuit sæ se joace de°a jandarmul prin întreaga Europæ. Pe lângæ cæ îøi pierduse curajul øi forfla pentru un asemenea rol de politicæ intervenflionistæ chiar dacæ ar fi fæcut vreo tentativæ în acest sens, ar fi descoperit cæ ræmæsese singuræ, abandonatæ atât de Statele Unite, cât øi de Marea Britanie“ (109, 1998, p. 219).

La Conferinfla de pace de la Paris, România øi°a promovat interesele prin mari eforturi politico°diplomatice. Dupæ actele de unire cu flara (Basarabia, Bucovina øi Transilvania), „a urmat «bætælia diplomaticæ» pentru confirmarea prin tratate a actelor de unire, liderii politici români dovedind…o foarte bunæ cunoaøtere a contextului internaflional øi o remarcabilæ demnitate naflionalæ“ (163, 2003). Condiflia sa la lucræri era, pe de o parte, îngreunatæ de faptul cæ SUA nu recunoøteu nici unul dintre acordurile semnate de Aliafli înainte de intrarea lor în ræzboi, deci nici convenfliile României cu Antanta din 1916; pe de altæ parte, flærile Antantei se considerau eliberate de obligafliile luate faflæ de Bucureøti prin aceleaøi convenflii întrucât România semnase pace separatæ cu Puterile Centrale (43,1997, p. 308). La aceste dificultæfli se adæugau cele ce decurgeau pentru „statele beligerante“ din statutul lor inferior la Conferinflæ, faflæ de cel al „puterilor învingætoare beligerante“. Celor care de pe poziflii de superioritate încercau sæ impunæ României mæsuri luate peste capul ei, I. I. C. Brætianu le amintea:

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

61

„Noi nu am intrat în ræzboi ca niøte solicitatori nepoftifli. Noi am intrat în ræzboi ca niøte aliafli dorifli øi cerufli. Noi am intrat în acfliune atunci când ambasadorul Franflei la Petersburg spunea: «Dacæ România nu intræ în ræzboi se poate compromite frontul occidental». Am intrat în ræzboi atunci când ruøii ne spuneau: «Acum or niciodatæ!»“ (apud. 34, 1984, p. 482).

Probleme deosebite s°au ridicat în legæturæ ce Tratatul privind minoritæflile naflionale. Marile puteri, aratæ în acest sens Florin Constantiniu, „preocupate de situaflia minoritæflilor naflionale de pe teritoriul statelor succesoare Austro°Ungariei…øi în primul rând de situaflia minoritæflii evreieøti, au dorit sæ aibæ un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minoritæfli. În acelaøi timp, ele au voit sæ°øi asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerflul exterior øi de tranzit. Deosebit de supærætoare pentru România era referirea în preambulul tratatului minoritæflilor la faptul cæ «în tratatul de la Berlin, independenfla Regatului României nu a fost recunoscutæ decât sub anumite condifliuni»“ (43, 1997, pp. 309°310).

Brætianu a protestat energic împotriva orientærii care se încerca a se da lucrærilor Conferinflei în aceastæ problemæ. Delegaflia românæ a pledat ca tratamentul preconizat faflæ de minoritæfli sæ fie cerut tuturor statelor participante la Conferinflæ øi nu numai statelor din estul øi centrul Europei, punct de vedere ce nu va fi însæ reflinut de cætre marile puteri. În ceea ce priveøte situaflia din România, guvernul îøi exprima hotærârea de a recunoaøte cele mai largi libertæfli minoritæflilor etnice sau confesionale øi propunea urmætoarea formulare a articolului privind drepturile minoritæflilor: „România acordæ tuturor minoritæflilor de limbæ, rasæ øi religie care locuiesc în cadrul noilor sale granifle drepturi egale acelor pe care le au ceilalfli cetæfleni români“ (apud 43, 1997, p. 310). În acelaøi timp, I. I. C. Brætianu declara cæ România este gata sæ acorde orice drept pentru minoritæfli care s°ar afla în sistemul constituflional al altor state participante la Conferinflæ. Intransigenfla României nu era pe placul puterilor care dominau lucrærile la Paris. Pe 15 noiembrie 1919, Consiliul Interaliat Suprem adresa un ultimatum guvernului român prin care îi cerea sæ accepte în termen de 8 zile „færæ discuflie, færæ rezerve øi færæ condiflii“ tratatul cu Austria øi cel privind minoritæflile (43, 1997 p. 310). Noul prim°ministru român, Alexandru Vaida°Voevod, obflinea unele reformulæri de texte, eliminarea referirii din preambul la condiflia cu care fusese recunoscutæ independenfla României, øi tratatele erau semnate. Este interesant de remarcat cum aveau sæ fie væzute în perspectivæ istoricæ pretenfliile ce fuseseræ impuse României la Paris cu privire la minoritæfli. Redæm aici în aceastæ privinflæ opinia fostului rege Carol al II°lea, care scria în cartea În zodia Satanei: „Protecfliunea datæ minoritæflilor (prin tratate) a fost democraticæ øi adânc umanæ. Ea a avut însæ marele defect de a fi unilateralæ: s°a omis de a cere acestor minoritæfli sæ fie cetæfleni loiali ai noii lor patrii øi s°a uitat de a cere Germaniei, Ungariei øi Bulgariei reciprocitate…Færæ îndoialæ, cea mai agitatæ minoritate în decursul celor douæ decenii interbelice a fost cea maghiaræ…Ungaria nu era însæ decât… un instrument docil în mâinile expansionismului pangermanist“ (30, 1994, pp. 56, 42).

62

CONSTANTIN VLAD

Dificultæfli suplimentare în timpul Conferinflei de pace de la Paris apæreau pentru România øi alte state independente din cauza inifliativei de creare a unei „Confederaflii Danubiene“, „idee consideratæ în epocæ drept o formulæ valabilæ de refacere cu concursul Franflei øi Angliei a fostei monarhii austro°ungare“ (120, 1993, p. 88). Voi reproduce în cele ce urmeazæ din diverse surse istorice drumul acestei idei, devenitæ øi cu o semnificativæ contribuflie a Budapestei, un proiect politic, pânæ când avea sæ eøueze, mai ales ca urmare a opozifliei ferme a României, Cehoslovaciei øi Iugoslaviei. Ideea unei Confederaflii Danubiene apærea într°un context istoric în care viziuni federale sau confederale dobândeau o anumitæ audienflæ (29, 1993, pp. 25°26). Împæratul Carol al Austro°Ungariei, într°o încercare disperatæ de a salva imperiul dualist, propunea în 1918 un plan federal de reorganizare a acestuia, plan respins însæ categoric de cætre Consiliile naflionale ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor øi sârbilor, care°øi aveau sediile la Paris. Tot ideea federalæ stætea la baza unei tentative pangermane întreprinse în 1918°1919 de realizare a unei uniuni între Germania øi nou proclamata Republicæ Austria; o astfel de formulæ contravenea însæ intereselor puterilor învingætoare, Tratatul de pace cu Austria interzicând Anschluss°ul. Era rândul Parisului sæ avanseze concepte øi formule federale pentru Balcani øi Orientul Apropiat, precum øi pentru Europa centralæ. Acestea din urmæ flinteau sæ ducæ la „reconstruirea Europei centrale în spirit antigerman øi în contextul unei supremaflii vædite a politicii franceze“ (29, 1993, p. 29) În aceste condiflii, ideea Confederafliei Danubiene prindea contururi concrete, în elaborarea lui Maurice Paléologue, secretarul general la Quai d’Orsay (Ministerul de Externe francez). Ungaria va folosi acest context spre a lansa propria viziune despre organizarea Europei centrale øi de sud°est, desigur cu centrul la Budapesta. Ea se va disocia de Austria, „singura vinovatæ“ pentru intrarea monarhiei dualiste în ræzboi împotriva Franflei øi°øi va descoperi „vechi afinitæfli“ francofile. În condiflii când la Conferinfla de pace era la ordinea zilei „problema ungaræ“, cercurile conducætoare de la Budapesta au pus în miøcare un adeværat arsenal de mijloace spre a deschide calea revizuirii, cu sprijinul Franflei, a realitæflilor teritoriale stabilite în anul 1918. Ungaria oferea perspectiva unei masive penetræri economice în zonæ, punând, practic, economia ungaræ în condiflie de subordonare faflæ de cercurile economico°financiare franceze. În acelaøi timp, Franfla urma sæ se bucure de un statut privilegiat la Budapesta. S°au purtat negocieri secrete între grupul francez Creuzot°Schneider øi autoritæflile maghiare, ajunse aproape de finalizare. La Paris, trimiøi ai conducerii ungare: guvern, regentul Horthy, vor fi oaspefli frecvenfli ai lui Paléologue, cu informarea lui Alexandre Millerand, prim°ministru øi ministru de Externe; la Budapesta, Fouchet, înaltul comisar francez, va avea întâlniri regulate cu Teleki, ministrul de Externe, cu alfli reprezentanfli ai guvernului, precum øi cu Horthy. Vor fi schimbate documente cuprinzând propuneri de mæsuri, proiecte de acfliuni, contacte care vor continua chiar øi dupæ ce la 4 iunie 1920 Ungaria semna Tratatul de la Trianon. În schimbul facilitærii penetrærii Franflei în zonæ, preflul politic cerut de Budapesta era în curând formulat. „Nu pot cere Franflei sæ modifice condifliile pæcii, îi scria lui Paléologue pe 18 martie 1920, reprezentantul conducerii ungare. Dar acele condiflii nu ar putea fi modificate de nafliunile øi statele interesate?“ — desigur, cu

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

63

ajutorul Franflei. Iar pe 12 mai 1920 un proiect de acord trimis de guvernul maghiar celui francez va fi foarte explicit. Iatæ câtea pretenflii ungare, formulate pe puncte: 1. Modificarea frontierelor fixate prin condifliile de pace astfel încât teritoriile cu caracter net maghiar formând un bloc unit cu majoritatea rasei maghiare sæ nu fie detaøate de Ungaria. 2. Pæstrarea unei pærfli a fostelor teritorii care sæ producæ un minimum de materii prime øi forflæ motrice indispensabile pentru menflinerea vieflii economice øi mai ales a producfliei industriale a flærii. 3. Autonomia regionalæ pentru teritoriile locuite în majoritate de maghiari, secui øi saøi, aflate sub dominaflie românæ. Libertatea de cult, limbæ øi securitate de existenflæ materialæ pentru minoritæflile maghiare din teritoriile cu majoritate, românæ øi iugoslavæ (135, 1991, pp. 87°88). Pe 18 mai 1920 Fouchet dædea citire unei Declaraflii a guvernului francez în fafla conducætorilor maghiari, declaraflie primitæ cu vie satisfacflie de Teleki øi Horthy. „Contele Teleki, îi scria în aceeaøi zi Fouchet lui Millerand, mi°a exprimat o foarte vie satisfacflie. Politica francofilæ pe care el a adoptat°o — în profitul flærii sale — este foarte bine servitæ de textul pe care i l°am prezentat verbal“ (135, 1991, p. 89). Partea maghiaræ va cere øi textul scris al Declarafliei, ceea ce va pune în încurcæturæ guvernul francez, întrucât între timp Tratatul de la Trianon era încheiat. Declaraflia scrisæ, semnatæ de Millerand, „interesantæ mostræ de echivoc politic“, fæcutæ publicæ pe 22 iunie 1920, aratæ cæ „guvernul francez, respectând cu fidelitate tratatul de pace, este dispus sæ°øi ofere bunele sale servicii tuturor tentativelor de înflelegere amiabilæ între Ungaria øi vecinii sæi pentru a face sæ disparæ orice cauzæ de ostilitate între pærflile interesate“. Sensul adeværat al acestei formulæri din Declaraflie era dat însæ de o scrisoare adresatæ de Millerand lui Fouchet, ce însoflea Declaraflia, scrisoare în care se vorbeøte de „condifliile în care guvernul francez este dispus sæ acorde asistenfla sa pentru rectificarea, spre satisfacflia comunæ a pærflilor, a nedreptæflilor etnice øi economice“. Iatæ de ce mi se pare pe deplin întemeiatæ observaflia istoricului Viorica Moisuc: „În realitate, guvernul francez nu excludea deloc posibilitatea rectificærilor de frontieræ, dar evita sæ se angajeze scris în acest sens“ (135, 1991, p. 93). Este de subliniat cæ, pentru partea francezæ, Declaraflia urma sæ aibæ efect doar „din momentul în care acordurile încheiate cu grupul francez (Creuzot°Schneider) vor cæpæta deplinæ valabilitate din punct de vedere al legislafliei ungare“; deci, angajarea politicæ a Franflei era direct condiflionatæ de adjudecarea de cætre firmele franceze a proiectelor economice în Ungaria. Aceastæ condiflionare se exprima în contextul unei competiflii ce se contura clar între Franfla øi Marea Britanie pentru poziflii dominante în bazinul Dunærii. Competiflia menflionatæ se extindea øi asupra domeniului economic. Dupæ ce Ungaria oferise Londrei participarea øi controlul industriilor øi cæilor ferate (29, 1993, p. 32), la 26 mai 1920 Hohler, înaltul comisar al Marii Britanii la Budapesta, prezenta oferte de colaborare lui Horthy øi Teleki. Declaraflia fæcutæ de Hohler cu acest prilej este semnificativæ pentru modul cum se desfæøura competiflia anglo°francezæ: „Franfla este ruinatæ. Ea nu va putea nicidecum sæ iasæ din situaflia financiaræ dezastruoasæ în care se aflæ færæ ajutorul Statelor Unite, de la care nu va obfline nimic, iar Anglia nu va face nici ea nimic pentru Franfla. Anglia fline foarte mult în momentul de faflæ sæ se apropie economic de Germania a cærei dezarmare completæ o va împiedica. Interesul Germaniei fiind de a coloniza

64

CONSTANTIN VLAD Rusia boløevicæ, Marea Britanie o va ajuta în aceastæ acfliune, iar noua grupare de trei (Germania, Marea Britanie, Ungaria) va fi invincibilæ. Franfla, izolatæ, va fi neputincioasæ. Numai cu un astfel de ajutor Ungaria va putea renaøte“ (apud 135, 1991, p. 91).

Desigur, intervenflia englezæ provoca o contraacfliune francezæ, cu supralicitærile de rigoare în direcflia pretenfliilor maghiare. De fapt, Conferinfla de Pace era o imensæ scenæ în care se confruntau cele mai diverse interese, nu în ultimul rând de naturæ economicæ. „Se bat ca câinii pentru ciolan în curte“, caracteriza Alexandru Vaida°Voevod Conferinfla, din acest punct de vedere (apud 120, 1993, p. 256). Pe plan politic, guvernul ungar continua øi dupæ semnarea Tratatului de la Trianon acfliunile menite sæ°i asigure sprijinul Franflei pentru mæsuri de revizuire a clauzelor tratatului de pace. Un Aide°mémoire în acest sens era prezentat la Quai d’Orsay pe 23 iunie 1920. Totodatæ, conducætorii Ungariei, sub lozinca „luptei împotriva pericolului boløevic“ luau calea unor acfliuni menite sæ ducæ la refacerea vechii Ungarii. În prima decadæ a lunii iulie 1920 Parlamentul maghiar formula cererea „ca Europa sæ dea mandat Ungariei sæ organizeze rezistenfla pe Carpafli cu armata ei reconstituitæ“ (135, 1991, p. 96). La 26 iulie acelaøi an øeful guvernului ungar îi convoca pe reprezentanflii SUA, Angliei, Franflei øi Italiei la Budapesta spre a°i informa oficial despre neliniøtile pe care le creazæ avansurile Armatei Roøii øi spre a le cere „sæ intervinæ pe lângæ guvernele lor pentru a obfline, în favoarea Ungariei, autorizaflia de a apæra militar Carpaflii“ læsând sæ se înfleleagæ cæ, în caz de refuz, guvernul maghiar îøi pæstreazæ toate rezervele de a lua decizia pe care o consideræ potrivitæ. Încercând sæ forfleze obflinerea unui ræspuns favorabil din partea celor patru mari puteri, guvernul ungar a trecut imediat la mæsuri practice: s°a început mobilizarea rezerviøtilor, s°au fæcut diferite pregætiri militare, s°au înaintat cereri la Londra øi Paris pentru furnizarea de arme øi echipamente militare necesare dotærii a cinci divizii de infanterie øi unei divizii de cavalerie (135, 1991, p. 97). Aøadar, lucrurile ajunseseræ departe; Franfla va fi nevoitæ sæ dea înapoi: „În aceste împrejuræri, guvernul francez a socotit cæ angajarea sa alæturi de Ungaria a devenit compromiflætoare prestigiului Franflei øi dæunætoare intereselor ei chiar în Europa Centralæ. Ungaria nu era un partener docil în mâna Franflei; ea dorea sæ ia inifliativa øi sæ se erijeze în factor politic determinant în Europa Centralæ øi sud°esticæ. În telegrama circularæ trimisæ oficiilor sale diplomatice la 29 iulie, ministrul de Externe, A. Millerand, dupæ ce aræta în ce consta cererea ungaræ øi relata opoziflia netæ manifestatæ de România øi Cehoslovacia, preciza: «Guvernul ungar are în mod evident dorinfla ascunsæ de a profita de circumstanflele actuale pentru a eluda tratatul de pace pe care l°a semnat. Nu ne vom preta la o tentativæ de acest gen. De aceea, consider cæ trebuie sæ respingem propunerea“ (135, 1991, pp. 98°99).

Referirea din circulara respectivæ la opoziflia României øi Cehoslovaciei este semnificativæ. Într°adevær, România, Cehoslovacia øi Iugoslavia au luat în mai multe rânduri poziflii categorice împotriva proiectelor maghiare de a obfline revizuirea clauzelor tratatului de pace øi de a°øi instaura dominaflia în Bazinul Dunærean cu sprijinul Franflei øi al altor mari puteri. Astfel, pe 4 iulie 1920 Take Ionescu îl convoca pe ministrul Franflei la Bucureøti øi îi atrægea atenflia cæ „România se va opune categoric oricærei tentative de modificare a frontierelor“. Delegaflia

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

65

României la Conferinfla de Pace desfæøura o activitate susflinutæ împotriva ideii privind Confederaflia Danubianæ. În acelaøi timp, guvernele de la Bucureøti, Praga øi Belgrad trimiteau o notæ ultimativæ guvernului ungar, cerându°i sæ ratifice færæ întârziere Tratatul de pace de la Trianon. Aceastæ poziflie categoricæ a flærilor vecine, precum øi darea înapoi a Franflei, determina guvernul maghiar sæ declare pe 13 august 1920 cæ „Ungaria nu duce o politicæ agresivæ“ øi „nu intenflioneazæ sæ se lanseze în nici o aventuræ“ (135, 1991, p. 99). În condiflii când proiectele economice legate de Ungaria øi bazinul dunærean cæzuseræ, atât Franfla cât øi Anglia se vor græbi sæ se descotoroseascæ de afacerea „Confederafliei Danubiene“. Am relatat mai pe larg aici aceastæ „afacere“ din mai multe motive. Mai întâi, spre a ilustra cæ România, ca øi alte state din centrul øi sud°estul Europei, a trebuit sæ ducæ adeværate bætælii politico°diplomatice spre a°øi apæra drepturile la Conferinfla de pace de la Paris. În al doilea rând, pentru a pune în relief faptul cæ, abia terminat ræzboiul, vechea, mai bine zis, strævechea competiflie dintre Franfla øi Anglia reizbucnea în forflæ, împrejurare de ræu augur pentru perioada postbelicæ ce urma. În sfârøit, în al treilea rând, pentru a sublinia øi în acest mod cæ poziflia Ungariei de revizuire a graniflelor øi a altor clauze ale Tratatului de la Trianon a început încæ în timpul Conferinflei de pace de la Paris. În aceastæ privinflæ, episodul relatat mai are o semnificaflie, øi anume una majoræ: Ungaria a cæutat întotdeauna aliafli în rândul marilor puteri spre a°øi realiza flelurile revizioniste, nefiind capabilæ de una singuræ sæ atingæ asemenea fleluri. Øi s°a orientat întotdeauna spre mari puteri aflate în momentul respectiv în condiflii favorabile, în contextul raporturilor de forfle în relafliile internaflionale. Ca o ironie a istoriei, prima dintre marile puteri cæreia Budapesta încerca sæ°i atribuie acest rol ingrat era Franfla, flara ale cærei interese fundamentale vor fi legate în perioada interbelicæ de formarea øi menflinerea unui front antirevizionist. Ca un ecou al „afacerii“ Confederafliei Danubiene, pe 21 aprilie 1921 se consuma urmætorul episod: ministrul român de Externe, Take Ionescu, remitea ministrului Franflei la Bucureøti, Daeschner, copia textului unui „acord secret“ ce ar fi fost semnat la Budapesta, la 23 iulie 1920, de Fouchet, Horthy øi Teleki; prin acest acord, Franfla promitea Ungariei sprijinul sæu, inclusiv concursul militar, pentru rectificarea frontierelor în dauna Austriei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei øi României. Documentul conflinea o lungæ listæ de revendicæri teritoriale ale Ungariei. În încheiere, se vorbea despre un acord convenit între guvernul ungar øi cel francez în virtutea cæruia „Ungaria era autorizatæ ca, în cazul când în România se va instala un regim boløevic, sæ ocupe imediat teritoriile româneøti care i°au aparflinut înainte de ræzboi. În acest caz, dacæ Ungaria va fi atacatæ, ea va avea sprijinul efectiv al Franflei“. Guvernul francez a dezminflit prompt existenfla unui astfel de „acord secret“, fie el chiar øi în proiect (135, 1991, p. 101). Aøa încheia diplomaflia un capitol deschis tot de ea, în calitatea pe care o are de instrument al jocurilor de putere politice. Ræmâne de væzut dacæ informaflia istoricæ va læsa perpetuu aceastæ chestiune aøa cum ea era tranøatæ de diplomaflie în aprilie 1921 sau va furniza noi date în aceastæ problemæ.

CONSTANTIN VLAD

66

Privite în ansamblu, „tratatele din anii 1919°1920, færæ sæ reuøeascæ pe deplin a realiza o Europæ a naflionalitæflilor, au marcat un real progres în acest sens. Tratatele de pace de la Paris, cu toate lipsurile lor, au avut meritul istoric de a fi consemnat zdrobirea marilor monarhii multinaflionale øi de a fi recunoscut dreptul de autodeterminare naflionalæ øi de constituire a unor state unitare øi independente. Consacrarea internaflionalæ — în cazul României a unirii teritoriilor cu populaflie româneascæ — a statelor europene, care øi°au desævârøit unitatea naflionalæ, a fost în primul rând rodul efortului maselor populare din statele respective, impus diplomaflilor la masa tratativelor. Astfel, revolufliile din anul 1918 din centrul øi sud°estul Europei au dus la constituirea sau întregirea statelor independente, naflionale øi unitare din aceastæ zonæ, fenomen major progresist, rezultat din Primul Ræzboi Mondial“ (34, p. 502).

PARTEA DOUA: DIPLOMAfiIA ÎN PERIOADA INTERBELICÆ

CAP. VI. UN FUNDAMENT ØUBRED

Pacea care punea capæt primei conflagraflii mondiale era încheiatæ. Lumea træia un sentiment de uøurare. „Marele ræzboi“ cu victimele, suferinflele, distrugerile, coømarurile sale ræmânea în urmæ. Pentru cei care vedeau în el „ultimul“ ræzboi — ultimul nu în sens cronologic, ci în sens absolut, începea perioada „postbelicæ“; primul ministru englez David Lloyd George anunfla pe 11 noiembrie 1918 semnarea armistifliului cu Germania prin urmætoarele cuvinte: „Sper sæ putem spune cæ în acest fel, în aceastæ dimineaflæ hotærâtoare, s°a pus capæt tuturor ræzboaielor“ (apud 109, 1998, p. 196). Øi de aceastæ datæ însæ realitæflile contraziceau aøteptærile: ea se va dovedi, în fapt, perioada „interbelicæ“. Privind în perspectivæ istoricæ, André Maurois socoteøte cæ „Pacea de la Versailles a fost o pace nereuøitæ. Franflei, cæreia Lloyd George îi refuzase frontiera Rinului, i se propuse un tratat de alianflæ, care nu a fost niciodatæ ratificat. Italia, faflæ de care s°au luat angajamente precise în momentul intrærii în ræzboi, fu tratatæ de americani øi englezi cu o rea°voinflæ vecinæ cu ostilitatea. În sfârøit, Germania fu adusæ la disperare printr°un tratat «prea blând în partea lui duræ øi prea dur în partea lui blând滓 (125, 1970, pp. 297°98). Øi alfli autori au insistat asupra slæbiciunii Tratatului cu Germania „prea sever pentru a fi acceptat definitiv de cætre nemfli øi prea îngæduitor pentru a putea constrânge Germania pe termen lung, datoritæ absenflei sancfliunilor“ (65, 1996, p. 10). Acelaøi autor îl citeazæ pe renumitul economist englez, J. M. Keynes: „Naivul Wilson a fost forflat de ræzbunætorul Clemenceau øi de intrigantul Lloyd George sæ accepte o pace nemiloasæ“ (ibid).

Speranflele privind eliminarea ræzboaielor din viafla internaflionalæ erau învestite mai ales în Societatea Nafliunilor. Inifliatorul ei, preøedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, îi descria astfel motivaflia øi rosturile: „O asociere universalæ a nafliunilor pentru menflinerea securitæflii neøtirbite a mærilor øi oceanelor, spre a fi folosite în comun øi færæ probleme de toate popoarele lumii, øi pentru împiedicarea oricæror ræzboaie declanøate fie în contradicflie cu clauzele tratatelor încheiate, fie færæ vreun avertisment prealabil øi færæ o prezentare completæ a cauzelor în fafla opiniei publice mondiale — o garantare virtualæ a integritæflii teritoriale øi independenflei politice“… „Prin intermediul acestui

70

CONSTANTIN VLAD instrument (Societatea Nafliunilor) depindem în primul rând øi în principal de o singuræ mare forflæ, øi aceea este forfla moralæ a opiniei publice a întregii lumi“ (apud 109, 1998, pp. 201, 211).

Pactul Societæflii Nafliunilor (44, 1936, pp. 51°66) era aprobat de Conferinfla de pace pe 28 aprilie 1919 øi intra în vigoare la 10 ianuarie 1920. Aøa cum am menflionat, el era inclus în prima parte a tuturor tratatelor de pace elaborate de cætre Conferinflæ. Preambulul Pactului definea principiile øi fixa obiectivele fundamentale ale Societæflii Nafliunilor. El declara solemn cæ dezvoltarea cooperærii între nafliuni øi garantarea pæcii øi securitæflii reclamæ ca toate statele sæ accepte obligaflia de a nu recurge la ræzboi, sæ întreflinæ, în deplinæ transparenflæ, relaflii internaflionale întemeiate pe dreptate øi pe cinste, sæ respecte în mod riguros normele dreptului internaflional, sæ facæ sæ domneascæ justiflia øi sæ respecte scrupulos toate obligafliile înscrise în tratatele încheiate între state. Pactul Societæflii Nafliunilor stabilea membrii originari ai Societæflii øi preciza cæ, în afara acestora, orice stat, dominion sau colonie, care se guverneazæ singur, putea deveni membru dacæ admiterea lui era hotærâtæ cu votul a douæ treimi de cætre Adunarea Societæflii, oferea garanflii reale privind dorinfla sa sinceræ de a respecta angajamentele internaflionale øi accepta regulamentul stabilit de Societate privind forflele sale militare, navale øi aeriene (art. 1). Articolele 2,3,4,5,6 stabileau structurile øi modul de funcflionare ale Societæflii. Astfel, acfliunea Societæflii era exercitatæ de o Adunare øi de un Consiliu, ajutate de un Secretariat permanent. Adunarea se compunea din reprezentanflii statelor membre, fiecare stat având drept la un singur vot. Aliniatul 3 al articolului 3 definea astfel rolul Adunærii: „Adunarea are cæderea de a se pronunfla asupra oricærei chestiuni care intræ în sfera de activitate a Societæflii sau care atinge pacea lumii“. Consiliul se compunea din reprezentafli ai principalelor Puteri Aliate øi Asociate, stabilite în preambulul fiecærui tratat de pace, øi anume Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franfla, Italia øi Japonia. Pactul acorda aceeaøi calitate de membru al Consiliului reprezentanflilor a încæ patru state membre, desemnafli de cætre Adunare, numær ridicat ulterior la nouæ; de aceastæ prevedere aveau sæ beneficieze, între alte state, Germania în 1926 øi URSS în 1934. De asemenea, din Consiliu fæceau parte un numær de membri nepermanenfli, hotærâfli de cætre Consiliu, cu aprobarea majoritæflii Adunærii. Aliniatul 4 al articolului 4 stabilea: „Consiliul are competenfla sæ se ocupe de orice chestiune care intræ în cadrul de activitate al Societæflii sau care priveøte pacea lumii“. Aliniatul 6 al aceluiaøi articol preciza cæ fiecare membru al Societæflii reprezentat în Consiliu dispunea de un singur vot øi avea un singur reprezentant. Articolul 5 prevedea cæ hotærârile Adunærii øi ale Consiliului erau luate cu unanimitatea membrilor prezenfli, iar chestiunile de proceduræ se hotærau cu majoritatea acestora. Articolul 8 punea în relaflie menflinerea pæcii øi reducerea armamentelor naflionale. El cerea reducerea acestora la minimul corespunzætor cu siguranfla naflionalæ øi îndeplinirea obligafliilor internaflionale impuse printr°o acfliune comunæ. Planurile acestor reduceri trebuiau întocmite de Consiliul Societæflii øi supuse apoi examinærii øi deciziei guvernelor. Ele urmau sæ fie examinate øi, eventual, revizuite, cel puflin la fiecare 10 ani. Limitele privind armatele naflionale, odatæ acceptate de guverne, nu puteau fi depæøite færæ consimflæmântul Consiliului. Membrii Societæflii se obligau sæ°øi comunice, cu sinceritate øi în mod complet, informafliile privitoare

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

71

la armamente, la programele lor militare, navale øi aeriene, precum øi la industria lor de ræzboi. Articolul 9 al Pactului stipula constituirea unor comisii permanente care sæ dea avizul lor Adunærii sau Consiliului, îndeosebi în problemele militare, navale øi aeriene. Articolul 10 statua angajamentul respectærii integritæflii teritoriale øi independenflei politice a statelor membre, ca øi pentru menflinerea acestei integritæfli teritoriale øi independenfle politice împotriva oricærei agresiuni provenite din exterior. Alte articole ale Pactului (12, 13, 14, 15) creau, prin prevederile lor, un ansamblu de norme øi modalitæfli pentru aplanarea politicæ a conflictelor: arbitrajul, consultarea Curflii Permanente Internaflionale de Justiflie, medierea efectuatæ de cætre Consiliul Societæflii Nafliunilor. Articolul 16 prevedea sancfliunile ce se aplicau statelor membre care nu°øi îndeplineau obligafliile asumate (adicæ statelor membre aflate în „rupturæ de pact“), anume sancfliuni economice, militare, precum øi excluderea din Societate (44, 1936). Sancfliunile economice aveau în vedere asumarea urmætoarelor obligaflii ale statelor membre: ruperea imediatæ a tuturor relafliilor economice sau financiare cu statul care a încælcat Pactul; interzicerea tuturor raporturilor între naflionalii lor øi cei ai „statului în rupturæ de pact“; încetarea tuturor legæturilor financiare, comerciale sau personale între naflionalii proprii øi cei ai statului sancflionat. Aceste sancfliuni urmæreau izolarea statului care încælca Pactul, aveau un caracter automat øi se declanøau obligatoriu „dacæ un membru al Societæflii recurge la ræzboi“, încælcând astfel angajamentele asumate; în acest caz, statul respectiv era considerat „ca øi cum ar fi comis un act de ræzboi contra tuturor membrilor Societæflii“. (135, 1991, p. 39). În ceea ce priveøte sancfliunile militare, potrivit Pactului, Consiliul Societæflii Nafliunilor avea datoria de a recomanda guvernelor interesate efectivele militare sau navale cu care statele membre urmau sæ contribuie la constituirea forflelor armate destinate sæ impunæ respectarea angajamentelor Societæflii. În sfârøit, excluderea din Societate era sancfliunea supremæ prevæzutæ a se aplica statului care s°ar fi fæcut vinovat de violarea Pactului. Decizia de excludere urma sæ fie luatæ de totalitatea statelor membre reprezentate în Consiliul Societæflii Nafliunilor, cu excepflia statului aflat în culpæ ( în caz cæ acesta era membru al Consiliului). Sancfliunile economice, cele militare, precum øi asistenfla mutualæ constituiau obligaflii individuale øi se bazau pe decizia individualæ a statelor membre, în timp ce excluderea din organizaflie era o sancfliune pe care o hotæra Consiliul øi care se înfæptuia în mod colectiv de membrii Societæflii. Reglementæri controversate, care vor fi folosite pentru promovarea pozifliilor de revizuire a frontierelor, erau cuprinse în articolul 19. Acesta avea urmætorul conflinut: „Adunarea (Societæflii Nafliunilor) poate, din când în când, sæ invite membrii Societæflii sæ procedeze le o nouæ examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum øi a situafliilor internaflionale a cæror menflinere ar putea pune în pericol pacea lumii“. Nicolae Titulescu fæcea urmætoarea observaflie de principiu în aceastæ privinflæ: „În Pactul Societæflii Nafliunilor existæ un articol 19, faimos prin specula ce s°a fæcut în jurul lui, care dispune cæ Adunarea poate din timp în timp sæ invite pe membrii Societæflii de a proceda la un nou examen al tratatelor devenite inaplicabile, precum øi al situafliunilor internaflionale a cæror menflinere ar putea pune în pericol pacea lumii. În ceea ce priveøte tratatele, revizuirea nu este prevæzutæ deci decât pentru tratate devenite inaplicabile, pentru care se constatæ cæ

72

CONSTANTIN VLAD aplicafliunea nu este posibilæ. Or, clauzele teritoriale (ale tratatelor) sunt deja aplicate. Revizuirea lor este deci juridic imposibilæ“ (183, 1967, p. 166).

Pactul avea sæ devinæ fundamentul juridic øi politic pe care se va realiza organizarea, funcflionarea øi desfæøurarea activitæflii Societæflii Nafliunilor. Era un document færæ egal în teoria øi practica dreptului internaflional, în gândirea øi experienfla diplomaticæ. Pe baza lui, Societatea Nafliunilor avea sæ devinæ prima organizaflie internaflionalæ cu vocaflie de universalitate, întemeiatæ pe egalitatea în drepturi a statelor membre, indiferent de mærimea øi gradul lor de dezvoltare, pe respectul suveranitæflii øi independenflei naflionale øi care urmærea sæ elimine ræzboiul øi sæ întroneze soluflionarea paønicæ a disputelor în viafla internaflionalæ. Societatea Nafliunilor se manifesta în perioada interbelicæ — mai ales în prima parte a existenflei sale — ca un centru al diplomafliei internaflionale, cu o serie de contribuflii în cæutarea de soluflii menite sæ întæreascæ securitatea øi pacea. România a contribuit activ la elaborarea Pactului (diplomatul român Constantin Diamandy fusese membru al comisiei de redactare), a fost membru fondator al Societæflii Nafliunilor, pe care a considerat°o un pilon de bazæ al organizærii pæcii øi securitæflii. Profund ataøatæ principiilor înscrise în Pact, România a desfæøurat o susflinutæ activitate în cadrul Societæflii Nafliunilor, ceea ce i°a adus un înalt prestigiu pe plan internaflional. O expresie elocventæ în aceastæ privinflæ a constituit°o faptul cæ Nicolae Titulescu a fost ales doi ani consecutivi (1930 øi 1931, la sesiunile a XI–a øi a XII°a) preøedinte al Adunærii Societæflii Nafliunilor, caz færæ precedent în istoria organizafliei. Privit însæ în ansamblu øi din perspectiva deceniilor ce aveau sæ vinæ, rolul Societæflii Nafliunilor în menflinerea pæcii øi asigurarea securitæflii internaflionale s°a dovedit limitat. Angajamentele statelor de a nu recurge la ræzboi pentru soluflionarea disputelor, garanfliile împotriva agresiunii, bazate pe aceste angajamente, færæ a deveni norme juridice obligatorii, s°au dovedit o premisæ øubredæ pentru o ordine mondialæ care se dorea paønicæ øi siguræ. De aceea, experienfla activitæflii Societæflii Nafliunilor bazate pe Pact aratæ nu numai valenflele, dar øi slæbiciunile factorului moral în desfæøurarea raporturilor internaflionale. Pentru cæ Pactul øi Societatea se bazau pe moralitatea statelor membre, fæceau din comportamentul paønic al statelor un înalt comandament moral øi nu o obligaflie fundatæ pe constrângere juridicæ. Însuøi preøedintele Wilson declara, cu referire la sancfliunile cuprinse în articolul 16 al Pactului: „Avem de a face cu o foarte solemnæ øi gravæ obligaflie moralæ. Ea aparfline doar conøtiinflei, nu øi dreptului“ (apud 135, 1991, p. 42). Or, atunci când Societatea Nafliunilor a fost pusæ în fafla unor acte de agresiune, ea s°a dovedit neputincioasæ. Ideea cæ o agresiune împotriva unui stat membru era consideratæ o agresiune împotriva tuturor statelor membre era foarte avansatæ pentru vremea constituirii Societæflii Nafliunilor. Ea avea sæ devinæ un adeværat fundament pentru mari alianfle politico°militare multinaflionale (NATO, Organizaflia Tratatului de la Varøovia, de pildæ); dar, aøa cum era încorporatæ în Pact, ea nu transforma Societatea Nafliunilor într°o alianflæ. Solidaritatea statelor membre, care trebuia sæ determine acfliunea lor comunæ în fafla agresorului nu se putea clædi doar pe principii etice. Cu o perspicacitate remarcabilæ, dupæ ce asistase la Versailles la înmânarea tratatului de pace delegafliei germane, pe 7 mai 1919, I. I. C. Brætianu scria cætre Bucureøti:

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

73

„Pacea (cu Germania) este, totodatæ, øi prea aspræ, øi prea slabæ. Ea impune condiflii napoleoniene øi vrea sæ le execute cu mijloace wilsoniene. Taie toate posibilitæflile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane; contra exploziunii provocatæ de asemenea compresiuni, prevede în loc de cingætoare de fier, ghirlandele Societæflii Nafliunilor“ (apud 18, 1991, p. 46).

Era un adeværat verdict asupra destinului Societæflii Nafliunilor. Iar acest destin însemna eøecul ideii de securitate colectivæ bazatæ pe angajamentele statelor, angajamente înflelese aøa cum arætam mai sus. Securitatea colectivæ presupune acomodarea reciprocæ a intereselor statelor, atât a celor generale, cât øi a celor referitoare la securitate, øi raporturi de forflæ generate de aceste interese care sæ stimuleze înflelegerea øi nu disputele øi conflictele în viafla internaflionalæ. Iar aceste interese au fost øi ræmân interese naflionale. Motivaflia solidaritæflii sau a lipsei de solidaritate a statelor în fafla agresiunii aici trebuie cæutatæ. Or, interesele statelor în perioada interbelicæ au dus la scindarea Europei øi a lumii în grupuri de state opuse øi antagonice. A cæuta, în aceste condiflii, un numitor comun pentru atitudinea statelor în sfera moralitæflii internaflionale înseamnæ a clædi ordinea mondialæ pe iluzii, anume pe iluzii foarte periculoase, dupæ cum istoria avea s°o demonstreze foarte curând.

CAP. VII. SECURITATEA COLECTIVÆ ØI SLÆBICIUNILE SALE SUB PRESIUNEA RAPORTURILOR DE FORfiE

Perioada interbelicæ cunoøtea mai multe faze, fiecare cu particularitæflile sale. În paragrafele ce urmeazæ nu ne propunem însæ identificarea øi analizarea acestor faze. Ni se pare preferabil sæ ne oprim asupra unor momente de istorie a diplomafliei, care au marcat evolufliile ordinii mondiale, de la afirmarea securitæflii colective la colapsul acesteia prin declanøarea celui de°al Doilea Ræzboi Mondial øi apoi pânæ la deznodæmântul acestui ræzboi. Selectæm aceste momente øi pentru semnificaflia lor în configurarea ordinii mondiale ca un tot, în ciuda diversitæflii de condiflii, care s°au schimbat adeseori. Aceeaøi diversitate este proprie øi raporturilor de forfle pe plan european øi mondial, reflectatæ øi întruchipatæ de diplomaflia vremii. Dar nici diversitatea în ceea ce priveøte raporturile de forfle nu neagæ caracterul relativ unitar al ordinii mondiale în perioada interbelicæ; dimpotrivæ, analiza evolufliilor pe care le cunoøteau aceste raporturi oferæ elemente esenfliale pentru înflelegerea proceselor de ansamblu ce se petreceau în lume în acele decenii. Ca øi pânæ acum, pentru a prezenta raporturile de forfle folosim lucrarea lui Paul Kennedy (1989). Datele furnizate de Kennedy, preluate din surse numeroase øi demne de încredere, acoperæ mai ales componentele economice øi militare ale conceptului de putere. Reproduc câteva dintre ele pentru cæ acestea spun ceva cu adeværat esenflial despre raporturile de forfle, despre relafliile dintre state øi diplomaflia acestora în perioada interbelicæ øi în timpul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial. O primæ grupare de asemenea date se referæ la producflia industrialæ în perioada 1913°1925 (vezi tabelul 11). Aceste date sunt interesante pentru cæ ele aratæ intervalul øi gradul în care diferitele zone ale lumii depæøeau greutæflile provocate de Primul Ræzboi Mondial. Se constatatæ astfel cæ Europa øi fosta Rusie — zonele care suferiseræ cel mai mult din cauza ræzboiului — vor atinge cel mai greu nivelul antebelic al producfliei industriale. În 1920 Europa va ajunge la 77,3% din acest nivel, iar Rusia Sovieticæ, bântuitæ de ræzboiul civil øi de intervenflia armatæ stræinæ, va obfline doar 12,8% din ceea ce producea pe plan industrial înainte de ræzboi. Europei îi vor fi suficienfli alfli cinci ani spre a°øi restabili pozifliile antebelice în aceastæ privinflæ, la acelaøi termen URSS ræmânând încæ în urmæ cu doar 70,1%. Lumea în ansamblu se apropia mai repede de nivelul dezvoltærii industriale pe care°l cunoøtea în 1913: 93,6% în 1920, iar în 1925 depæøea sensibil acest nivel ajungând la 121,6%. Alte date incluse în tabel indicæ faptul cæ aceastæ depæøire se datora Statelor Unite (122,2% în 1920 øi 148,0%

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

75

Tabelul nr. 11: Indicatori mondiali ai producfliei industriale, 1913°1925 (1913=100) * 1913

1920

1925

Lumea în ansamblu

100

93,6

121,6

Europa

100

77,3

103,5

URSS

100

12,8

70,1

Statele Unite

100

122,2

148,0

Restul lumii

100

109,5

138,1

*108, 1989, p. 280, Table 26

în 1925), precum øi pærflilor de lume care nu fuseseræ atrase în ræzboi sau nu cunoscuseræ distrugerile acestuia pe propriile teritorii (109,5% în 1920 øi 138,1% în 1925). Aøadar, producflia industrialæ mondialæ, dupæ ce în 1932 va atinge cel mai redus nivel datorat crizei economice mondiale, va ajunge în 1938 la 182,7 faflæ de 1913. Procentul mondial va beneficia de cifrele foarte ridicate ale URSS: 857,3%, Japoniei: 552,0%, øi Italiei: 195,2%. Criza economicæ din 1929°1933 afectase cel mai mult, în ordine, Germania, Marea Britanie øi Statele Unite. Cu o creøtere de aproximativ 11% anual începând cu 1935, Germania va ajunge în 1938 la 149,3% faflæ de 1913. Foarte semnificative apar cifrele referitoare la Franfla. Efectele Tabelul nr. 12: Indicatori anuali ai producfliei Industriale (1913=100) * Lumea

SUA

Germania

M. Britanie

Franfla

URSS

Italia

Japonia

1920

93,6

122,2

59,0

92,6

70,4

12,8

95,2

176,0

1925

120,7

148,0

94,9

86,3

114,3

70,1

156,8

221,8

1929

153,3

180,8

117,3

100,3

142,7

181,4

181,0

324,0

1932

108,4

93,7

70,2

82,5

105,4

326,1

123,3

309,1

1933

121,7

111,8

79,4

83,3

119,8

363,2

133,2

360,7

1938

182,7

143,0

149,3

117,6

114,6

857,3

195,2

552,0

*108, 1989, p. 299, Table 28

CONSTANTIN VLAD

76

crizei vor fi resimflite de aceastæ flaræ pânæ în 1935 inclusiv, dupæ care creøterea va fi lentæ øi cu dæri înapoi. Iatæ cum caracterizeazæ Paul Kennedy dezvoltarea industrialæ interbelicæ a Franflei: „În 1938 francul a reprezentat doar 36 procente din valoarea sa din 1928, producflia industrialæ francezæ numai 83 la sutæ din aceea obflinutæ cu un deceniu în urmæ, producflia de oflel doar 64 procente, iar construcfliile 61 de procente. Probabil cea mai gravæ cifræ — din punct de vedere al implicafliilor pentru puterea Franflei — a constat în aceea cæ în anul Münchenului (1938) venitul naflional a fost cu 18 procente mai mic decât în 1929; øi aceasta în fafla unei Germanii care era fantastic de mult mai periculoasæ, øi într°un timp când înarmarea masivæ devenise vitalæ“ (108, p. 311).

Elemente noi în ceea ce priveøte raportul de forfle pe plan industrial între marile puteri aduce tabelul urmætor:

Tabelul nr. 13: Ponderea în producflia industrialæ mondialæ, 1929°1938 (procente) * 1929

1932

1937

1938

43,3

31,8

35,1

28,7

5,0

11,5

14,1

17,6

11,1

10,6

11,4

13,2

Marea Britanie

9,4

10,6

9,4

9,2

Franfla

6,6

6,9

4,5

4,5

Japonia

2,5

3,5

3,5

3,8

Italia

3,3

3,1

2,7

2,9

Statele Unite URSS Germania

*108, 1989, p. 330, Table 30

Deci, în perioada datæ, o creøtere semnificativæ va cunoaøte URSS, care°øi va spori ponderea în producflia industrialæ mondialæ de la 5,0 la 17,6 la sutæ. Creøteri importante vor înregistra Germania (de la 11,1 la 13,2%) øi Japonia (de la 2,5 la 3,8%). Va scædea masiv ponderea Statelor Unite, care ræmâneau însæ în continuare cea mai mare putere industrialæ a lumii. Marea Britanie va cunoaøte unele oscilaflii, în final ajungând la o uøoaræ scædere. Italia va evolua în acelaøi sens. Confirmând tendinfla evidenfliatæ anterior, ponderea Franflei în producflia industrialæ a lumii se va reduce simflitor de la 6,6% în 1929 la 4,5 procente în 1938.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

77

Datele pe care le reproduc acum vor pune în legæturæ nivelul dezvoltærii economice øi cel al cheltuielilor militare. Ele se referæ doar la un singur an: 1937, dar sunt semnificative pentru a caracteriza efortul pregætirilor de ræzboi fæcut de diferite mari puteri. Tabelul nr. 14: Venitul naflional al Marilor Puteri în 1937 øi procentul cheltuit pentru Apærare* Venitul naflional (în miliarde USD)

Procent alocat Apærærii %

Statele Unite

68

1,5

Imperiul Britanic

22

5,7

Franfla

10

9,1

Italia

6

14,5

Germania

17

23,5

URSS

19

26,4

Japonia

4

28,2

*108, 1989, p. 332, Table 31

De departe, deci, Statele Unite aveau cel mai mare venit naflional øi alocau cel mai mic procent pentru înarmæri. Erau urmate de Marea Britanie, care folosea un procent relativ redus pentru apærare. Franfla, cu un venit naflional reprezentând mai puflin de jumætate din cel al Marii Britanii, aloca 9,1 la sutæ din resursele sale pentru cheltuielile militare. În mod semnificativ, cele mai înalte procente pentru eforturile de înarmare, raportat la venitul naflional, reveneau Italiei (14,5%), Germaniei (23,5%), URSS (26,4%) øi Japoniei (28,2%). Este, totodatæ, de remarcat cæ, în termeni relativi, la cel mai redus nivel al venitului naflional între marile puteri, Japonia îndrepta spre înarmæri cel mai înalt procent. Tabelul urmætor din lucrarea lui Kennedy are o însemnætate deosebitæ pentru înflelegerea raporturilor de forfle între marile puteri. Datele cuprinse în el se referæ la „potenflialul relativ de ræzboi“, indicator ce înmænuncheazæ componenta economicæ øi cea militaræ ale conceptului de putere, ambele atât de importante pentru capacitatea unui stat de a purta ræzboiul. Se impune, aøadar, constatarea cæ cele 7 mari puteri cuprinse în statisticæ dispuneau de 90,5% din potenflialul de ræzboi al tuturor statelor lumii. Între aceste mari puteri se distingeau Statele Unite, cærora le revenea mai bine de 40 la sutæ din potenflialul de ræzboi mondial. Pe locul al doilea se situa Germania cu 14,4%, urmatæ de URSS cu 14,0% øi Marea Britanie cu 10,2%. La distanfle apreciabile veneau la rând Franfla, cu 4,2%, Japonia, cu 3,5% øi Italia cu 2,5%. Semnificaflia acestor date reiese cu limpezime dacæ se are în vedere angajarea acestor

CONSTANTIN VLAD

78

Tabelul nr. 15: Potenflialul relativ de ræzboi al Marilor Puteri în 1937* Statele Unite

41,7%

Germania

14,4%

URSS

14,0%

Marea Britanie

10,2%

Franfla

4,2%

Japonia

3,5%

Italia

2,5%

*108, 1989, p. 332, Table 32

mari puteri în ræzboi. Reiese cæ puterile grupate în Coaliflia antifascistæ (Statele Unite, Marea Britanie, Franfla, URSS) dispuneau, în linii mari, de 70,1 din potenflialul de ræzboi mondial, în timp ce puterile Axei de 20,4% din acelaøi potenflial. Desigur, procentele respective sunt relative, componenfla celor douæ tabere fiind diferitæ în diferitele faze ale ræzboiului etc. Totuøi, procentele menflionate aratæ clar diferenfla de potenflial de ræzboi ale acestor douæ tabere. Pornind de la cifrele referitoare la Marea Britanie, Kennedy remarcæ „supraangajarea strategicæ“ a Regatului Unit, care controla (prin imperiul colonial) un sfert din glob, dar nu dispunea decât de 9°10 procente din puterea industrialæ øi potenflialul de ræzboi mondial (108, 1989, p. 320). Alte date se referæ la producflia militaræ. Având în vedere importanfla acesteia pentru aprecierea raporturilor de forfle între diferite state øi grupæri de state, reproduc în tabelul 16 pe cele mai semnificative dintre ele. Examinarea datelor din acest tabel aratæ cæ între 1940°1943 producflia de armament a puterilor aliate a crescut de 6,25 ori; cel mai mare aport se datora Statelor Unite care, în acelaøi interval, îøi mæreau producflia de ræzboi de 25 ori. Pe de altæ parte, între anii menflionafli producflia militaræ a puterilor Axei sporea doar de 2,71 ori. Totodatæ este de menflionat cæ în anul 1943, an de vârf atât pe teatrele de ræzboi din Europa øi Africa, cât øi în Pacific, producflia destinatæ fronturilor în flærile Coalifliei era de 3,41 ori mai mare decât în cele ale Axei. Erau discrepanfle în capacitatea de ræzboi care nu puteau sæ nu°øi spunæ cuvântul asupra mersului ræzboiului. Aceleaøi tendinfle sunt evidenfliate øi de producflia unor armamente cu mare impact asupra ostilitæflilor, în genere asupra mersului øi rezultatelor finale ale ræzboiului modern: tancurile øi aviaflia militaræ (vezi tabelul 17).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

79

Tabelul nr. 16: Producflia de armament a MarilorPuteri, 1940°1943 (în miliarde dolari la valoarea din 1944)* 1940

1941

1943

3,5

6,5

11,1

URSS

(5,0)**

8,5

13,9

Statele Unite

(1,5)**

4,5

37,5

Total puterile aliate

(10)**

19,5

62,5

6,0

6,0

13,8

(1,0)**

2,0

4,5

0,75

1,0

—

(7,75)**

9,0

18,3

Marea Britanie

Germania Japonia Italia Total puterile Axei *93, 1989, p. 355, Table 35 **Estimæri ale autorului

Tabelul nr. 17: Producflia totalæ de tancuri în 1944 (bucæfli)* Germania

17 800

Rusia

29 000

Marea Britanie

5 000

Statele Unite

17 500 (în 1943, 29 500)

*108, 1989, p. 353, Table 33

Datele privitoare la producflia de tancuri nu cuprind Japonia; aceastæ împrejurare nu schimbæ însæ semnificaflia respectivelor date, care aratæ superioritatea categoricæ a puterilor din Coaliflie. În ceea ce priveøte aviaflia militaræ, cifrele nu sunt mai puflin græitoare (vezi tabelul 18). Astfel, producflia de aparate de zbor militare a crescut în flærile Coalifliei între 1939°1944 de 6,93 ori; øi în aceastæ privinfla contribuflia americanæ a fost impresionantæ printr°o creøtere de 16,44 ori. De altfel, Paul Kennedy aratæ cæ în anii 1943°1944 Statele Unite singure produceau o navæ de luptæ pe zi øi câte un avion militar la fiecare cinci minute! Între aceiaøi ani (1939°1944), puterile Axei creøteau producflia aviafliei militare de 4,66 ori, între care ce a

CONSTANTIN VLAD

80

Tabelul nr. 18: Producflia de avioane a Marilor Puteri, 1939°1945 (bucæfli) * 1939

1940

1941

1942

1943

1944

1945

SUA

5 856

12 804

26 270

47 836

85 898

96 311

49 761

URSS

10 382

10 565

15 735

25 436

34 900

40 300

20 900

7 940

15 049

20 094

23 672

26 263

26 461

12 070

250

1 100

2 600

4 475

4 700

4 575

2 075

24 178

39 518

64 706

101 519

151 761

167 654

84 806

Germania

8 295

10 247

11 776

15 409

24 807

39 807

7 540

Japonia

4 467

4 768

5 088

16 693

28 180

11 066

—

Italia

1 800

1 800

2 400

2 400

1 600

—

—

14 562

16 815

19 264

26 670

43 100

67 987

18 606

M. Britanie Commonwealh Total Aliafli

Total Axæ

*108, 1989, p. 354, Table 34

Germaniei de 4,79 ori, iar cea a Japoniei de 6,30 ori. În anul 1944, când eforturile în acest domeniu al înarmærilor atingea cel mai înalt nivel, producflia aviafliei militare în flærile Coalifliei era mai mare de 2,46 ori decât cea a flærilor Axei. Aøadar, discrepanflele dintre cele douæ blocuri în ceea ce priveøte „potenflialul de ræzboi“, indicator general øi abstract, se concretizau în arme, muniflii, furnituri de ræzboi etc, care aveau în final sæ contribuie decisiv la deznodæmântul ræzboiului. În acest sens, datele referitoare la raporturile de forfle constituie un element esenflial în înflelegerea dinamicii proprii ordinii mondiale în perioada interbelicæ øi a mersului celui de°al doila ræzboi mondial.

CAP. VIII. FISURI

În primii ani postbelici, Europa cunoøtea o grea situaflie economicæ, care afecta atât puterile învinse, cât øi pe cele învingætoare. Împreunæ cu problema despægubirilor de ræzboi, tentativele de a depæøi aceastæ situaflie economicæ grea vor domina agenda diplomaticæ pe continent øi dincolo de ocean. Conferinfle dupæ conferinfle internaflionale erau dedicate refacerii economice.

1) Rapallo Una dintre acestea se deschidea la Genova la 10 aprilie 1922, la inifliativa Marii Britanii. Deøi se va încheia la 19 mai acelaøi an færæ rezultate concrete, Conferinfla de la Genova va marca ordinea mondialæ aflatæ în proces de cristalizare mai ales prin acordul de la Rapallo dintre Germania øi Rusia Sovieticæ. Aceste douæ puteri pæreau predestinate unei apropieri. Øi una øi cealaltæ fuseseræ excluse de la lucrærile Conferinflei de la Paris, unde hotærârile se adoptaseræ peste capul lor øi, în viziunea atât a Berlinului, cât øi a Moscovei, împotriva intereselor lor; în consecinflæ, øi una øi cealaltæ nu recunoøteau sistemul creat la Vesailles — deøi Germania fusese nevoitæ sæ semneze tratatul de pace — øi manifestau pe faflæ dorinfla de a°l vedea revizuit øi de a contribui nemijlocit la revizuirea lui. Cu toate cæ erau invitate la Genova — problemele economice nu puteau fi rezolvate în lipsa celor mai mari state europene — atât Germania, cât øi Rusia Sovieticæ continuau sæ fie izolate pe plan internaflional øi aveau motive sæ fie circumspecte øi sæ se îndrepte una cætre cealaltæ pentru sprijin. Lucrærile Conferinflei aveau sæ le dea dreptate. Ele erau în continuare tratate ca niøte state paria. Lloyd George, primul ministru englez, ignora trei solicitæri succesive de a se întâlni cu cancelarul Wirth øi ministrul de Externe german, Walter Rathenau. În ceea ce o priveøte, delegaflia rusæ, condusæ de G. V. Cicerin, comisarul pentru Afacerile Externe, s°a gæsit în fafla solicitærii ca Rusia sovieticæ sæ onoreze datoriile fæcute de flarism, sæ achite nota de platæ pentru pierderile pe care oamenii de afaceri occidentali le suferiseræ în urma revolufliei ruse øi sæ restituie toate întreprinderile øi proprietæflile stræine expropriate. Tentativa Franflei de a purta, împreunæ

82

CONSTANTIN VLAD

cu Marea Britanie, negocieri separate cu Rusia, færæ Germania crea perspectiva ca cele douæ flæri sæ fie ridicate una împotriva celeilalte. Atunci a venit inifliativa rusæ: la ora unu øi un sfert în noaptea de 15 spre 16 aprilie (noaptea Paøtilor) un colaborator al lui Cicerin a telefonat delegafliei germane spre a propune o întrevedere pentru 16 aprilie, la Rapallo. Propunerea era acceptatæ imediat, iar întrevederea se transforma în negocieri, finalizate færæ întârziere în ceea ce devenea acordul germano°sovietic de la Rapallo. Când a aflat despre negocierile germano°ruse, Lloyd George „a încercat cu disperare“ sæ ia legætura cu delegaflia germanæ spre a o invita la o întâlnire pe care pânæ atunci o refuzase cu obstinaflie. Mesajul sæu a ajuns la Rathenau tocmai atunci când acesta se pregætea sæ plece la ceremonia de semnare a acordului. Dupæ o clipæ de ezitare, Rathenau a spus: „Vinul a fost destupat; el trebuie bæut!“. Prin acord, Germania øi Rusia sovieticæ stabileau relaflii diplomatice, renunflau reciproc la rambursarea datoriilor de ræzboi øi a pagubelor produse de ræzboi øi puneau clauza nafliunii celei mai favorizate la baza relafliilor lor economice. La 5 noiembrie 1922, acordul era extins øi la Ucraina, Georgia, Azerbaidjan øi Armenia. Acordul dintre Germania øi Rusia sovieticæ n°ar fi trebuit sæ constituie o surprizæ pentru marile puteri occidentale. „Motivul pentru care Rusia boløevicæ øi Germania s°au unit era pura necesitate. Ele nu aveau altæ alegere… Germania øi Rusia s°au gæsit aruncate una în braflele alteia, în aceeaøi situaflie. Ca proscrise, fiecare avea ceva de oferit celeilalte“ (119, 1994, p. 92). În fapt, apropierea ruso°germanæ începuse deja de câfliva ani. Încæ din 17 aprilie 1919, deci înainte de semnarea Tratatului de la Versailles, erau în vigoare acorduri militare secrete ruso°germane. Ele vor fi confirmate øi amplificate în martie 1921, o treaptæ superioaræ în cooperarea militaræ între cele douæ flæri reprezentând°o Convenflia secretæ dintre statele majore german øi rus, semnatæ pe 3 aprilie 1922, adicæ în ajunul Conferinflei de la Genova. Potrivit acestei convenflii, Germania urma sæ furnizeze Rusiei armamentul øi munifliile necesare înarmærii a 180 de regimente de infanterie, sæ organizeze flota rusæ din Marea Balticæ øi Marea Neagræ, sæ livreze 500 avioane, sæ instruiascæ tehnicienii sovietici în întreflinerea lor, sæ acorde asistenflæ tehnicæ pentru funcflionarea unor noi uzine de armament øi sæ instruiascæ statul major al Armatei Roøii. În schimb, Germania dobândea posibilitatea de a produce în industria rusæ arme care îi erau interzise prin tratatul de la Versailles øi de a le experimenta øi de a°øi instrui trupele în poligoane puse la dispoziflie de partea rusæ. Acordul de la Rapallo, observa Titulescu, „reînvia politica lui Bismarck“. El ridica raporturile germano°ruse la un nivel superior, având o mare semnificaflie politicæ. Rusia, scria despre Rapallo ziarul sovietic „Izvestia“, „øi°a obflinut recunoaøterea internaflionalæ; breøa nu se va mai închide“. Iar Clemenceau nota: prin Rapallo, „Germania îøi recapætæ independenfla în ochii lumii“ (69, 1992, p. 77). Privind lucrurile în perspectivæ istoricæ, Kissinger scrie despre semnificaflia politicæ øi practicæ a acordului de la Rapallo: „În interval de un an, Germania øi Uniunea Sovieticæ au ajuns sæ negocieze acorduri secrete pentru cooperarea militaræ øi economicæ. Deøi ulterior Rapallo avea sæ fie considerat simbolul

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

83

pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici øi germani, atunci a fost vorba doar de unul dintre acele accidente fatidice care par inevitabile numai când priveøti în urmæ. Accidental, fiindcæ nici una dintre cele douæ tabere nu a fæcut planuri pentru ca întrevederea sæ aibæ loc atunci când a avut. Inevitabil, fiindcæ scena pentru desfæøurarea lui fusese deja montatæ atunci când aliaflii occidentali au decis sæ ostracizeze cele mai mari flæri de pe continent, sæ creeze între ele o centuræ de state slabe øi ostile fiecæreia dintre ele øi sæ organizeze atât dezmembrarea Germaniei, cât øi a Uniunii Sovietice. Toate acestea laolaltæ au însemnat cel mai puternic stimulent pentru Germania øi Uniunea Sovieticæ de a trece peste ostilitatea de resort ideologic dintre ele øi de a coopera în scopul surpærii edificiului construit la Versailles… Aøa stând lucrurile a existat dintotdeauna posibilitatea ca aceøti doi uriaøi ai continentului sæ opteze pentru împærflirea Europei de Est între ei decât sæ intre într°o coaliflie îndreptatæ împotriva unuia dintre ei. Le°a revenit astfel lui Hitler øi Stalin, doi oameni neîncætuøafli de povara trecutului øi mânafli de setea de putere, sæ pulverizeze castelul din cærfli de joc pe care îl ridicaseræ acei oameni de stat bine intenflionafli, iubitori de pace øi esenflialmente timizi care au populat perioada interbelicæ“ (109, 1998, p. 239).

Nouæ flæri participante la Genova, între care øi România, trimiteau o scrisoare colectivæ de protest cancelarului Wirth, prin care apreciau semnarea acordului de la Rapallo drept o încælcare de cætre Germania a principiilor care se aflau la baza Conferinflei. Ulterior, Comisia de reparaflii, instituitæ în virtutea tratatelor de pace, va susfline cæ, prin acordul de la Rapallo, Germania a încælcat mai multe prevederi ale tratatului de la Versailles. Astfel de demersuri vor ræmâne însæ færæ urmæri. Delegaflia rusæ a folosit Conferinfla de la Genova pentru a propune încheierea unui pact de neagresiune între Rusia sovieticæ øi vecinii sæi din Europa. Cu acest prilej, reprezentanflii sovietici fæceau dinsticflie între respectarea statu-quo°ului teritorial øi recunoaøterea acestui statu-quo, distincflie care contravenea principiilor dreptului internaflional. „«Respectul statu-quo°ului între Ucraina øi România, de exemplu, aræta Cicerin la Conferinflæ, nu echivaleazæ de loc, pentru Rusia, cu recunoaøterea statu-quo°ului teritorial actual al României øi, în particular, cu recunoaøterea ocupærii prezente a Basarabiei de România». Era prima afirmaflie publicæ, din partea reprezentatului oficial al guvernului sovietic, în cadrul unei Conferinfle internaflionale, a nerecunoaøterii statu-quo°ului teritorial al României.“ (135, 1991, p. 132). Afirmaflie ce urma declarafliei din 11 noiembrie 1920, prin care guvernul sovietic nu recunoøtea Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Delegaflia românæ accepta propunerea lui Cicerin privind un pact de neagresiune, cu menfliunea cæ orice aranjamente între România øi URSS trebuiau sæ porneascæ de la recunoaøterea reciprocæ a graniflei existente, deci, a apartenenflei Basarabiei la România. La 17 mai 1922, în cadrul Conferinflei, delegaflia românæ anunfla „angajamentul permanent de neagresiune faflæ de Rusia, bazat pe statu-quo. România este gata sæ extindæ acest angajament faflæ de tofli vecinii sæi. România interpreteazæ acest angajament ca obligând°o sæ nu atace Rusia cu trupele sale regulate øi, bineînfleles, sæ nu tolereze formarea, pe teritoriul sæu, a unor trupe neregulate de atac contra Rusiei“ (apud

84

CONSTANTIN VLAD

137, 1986, p. 1021). Aceeaøi poziflie este reconfirmatæ într°o declaraflie a guvernului român, la 10 iunie 1922. Aøadar, acordul de la Rapallo reprezenta o primæ fisuræ în sistemul construit cu atâta migalæ, dar øi cu lipsæ de clarviziune, la Conferinfla de pace; o fisuræ care nu va fi niciodatæ închisæ øi nu va înceta sæ submineze acest sistem øi ordinea mondialæ ce se sprijinea pe el. Douæ mari puteri, temporar slæbite, dar cu potenfliale uriaøe, operau prima breøæ în politica de izolare promovatæ împotriva lor de puterile învingætoare øi se uneau pentru a obfline revizuirea tratatelor de pace. „Rapallo a reprezentat un semnal de alarmæ în sensul cæ, pentru Germania øi Rusia, era uøor sæ fie în relaflii prieteneøti… în timp ce Aliaflii ar fi trebuit sæ plæteascæ un prefl mai ridicat pentru prietenia cu cele douæ state. Dar acest semnal de alarmæ a avut efect abea într°un viitor relativ îndepærtat“ (171, 1961, p. 53).

Reglementæri postbelice se adoptau în primii ani ai deceniului al 3°lea øi la Conferinfla navalæ de la Washington (noiembrie 1921°februarie 1922), convocatæ din inifliativa preøedintelui american Warren G. Harding, cu participarea Belgiei, Chinei, Franflei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii, Olandei, Portugaliei øi Statelor Unite. În cadrul Conferinflei, Marea Britanie accepta criteriul paritæflii navale cu Statele Unite, lucru færæ precedent în istorie. Un tratat încheiat între SUA, Marea Britanie, Franfla øi Japonia, cu o duratæ de 10 ani, denumit øi Tratatul de neagresiune pentru Pacific, prevedea respectarea reciprocæ a drepturilor dobândite de statele menflionate în zonæ, adicæ a posesiunilor coloniale øi sferelor de influenflæ, precum øi desfæøurarea de consultæri în caz de diferende între ele. Un alt tratat, al „celor cinci puteri“, anume SUA, Marea Britanie, Franfla, Italia øi Japonia, prevedea îngheflarea înarmærilor navale, stabilind urmætorul raport proporflional între flotele militare ale statelor menflionate: 5 pentru SUA øi Marea Britaniei, 3 pentru Franfla, 1,75 pentru Italia øi Japonia. În sfârøit, „Tratatul celor 9“ (Belgia, China, Franfla, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, SUA), prevedea respectarea suveranitæflii, independenflei, integritæflii teritoriale øi administrative a Chinei, sprijinirea acesteia pentru a°øi constitui un guvern stabil, care sæ promoveze politica „porflilor deschise“ faflæ de aceastæ flaræ (12, 1982, pp. 211°212). Diplomaflia crea astfel, potrivit raporturilor de forfle ale momentului, cadrul juridico°politic de cooperare între statele semnatare, dar øi premize ale viitoarelor ciocniri de interese, mai ale între Statele Unite øi Japonia, într°o perspectivæ deloc îndepærtatæ. De asemenea, Conferinfla de la Lausanne (noiembrie 1922°iulie 1923), adopta un nou tratat de pace cu Turcia øi Convenflia privind regimul Strâmtorilor. Potrivit Convenfliei, Strâmtorile erau demilitarizate, se acorda libertate de trecere vaselor comerciale øi militare, cu unele prevederi limitative pentru navele militare. Turcia øi Rusia se opuneau trecerii libere a vaselor de ræzboi ale tuturor flærilor în orice vreme prin Strâmtori, motivând cæ aceasta aducea atingere suveranitæflii Turciei øi nu putea garanta securitatea statelor riverane ale Mærii Negre. URSS nu ratifica Convenflia de la Lausanne.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

85

2) Locarno Pe plan general, sistemul creat la Versailles avea sæ primeascæ o grea lovituræ înainte chiar de a începe sæ funcflioneze: retragerea Statelor Unite ale Americii din toate hotærârile adoptate la Paris. Într°adevær, pe 16 ianuarie 1920, Senatul american vota împotriva intrærii SUA în Societatea Nafliunilor. Reprezentanflii americani vor participa la unele activitæfli ale Societæflii, dar Statele Unite, inifliatoarele creærii Societæflii Nafliunilor, vor ræmâne în afara acesteia, privând°o astfel de puterea øi influenfla lor. Peste douæ luni, la 19 martie 1920, Senatul respingea Tratul de la Versailes; Statele Unite semnau tratate de pace separate cu Austria (24 august 1921), cu Germania (25 august 1921) øi cu Ungaria (29 august 1921). În martie 1923, Senatul vota împotriva alæturærii Statelor Unite la Curtea Internaflionalæ de Justiflie. Odatæ cu respingerea Tratatului de la Versailles, SUA nu recunoøteau nici pactul de garanflii acordate Franflei; în aceste condiflii Marea Britanie îøi anula øi ea angajamentul faflæ de Franfla. Literatura de specialitate este în genere de acord cæ retragerea Statelor Unite a constituit un factor de seamæ în eøuarea tratatelor de pace de la Paris. Guvernul francez, prin Clemenceau, a reproøat Congresului american cæ n°a ratificat nici Tratatul de la Versailles, nici pactul de garanflii. Republica americanæ, spunea Clemenceau, „a uitat prea repede cæ ne°a spus cæ Franfla este garanflia libertæflii. Læsând nu numai Franfla, dar toatæ Europa expusæ la o nouæ reluare a armelor, istoria va spune cæ America a întors prea curând spatele chemærii destinului. Ea a pierdut 50 000 de oameni, iar noi am avut un milion øi jumætate de morfli øi mai mult de 700 000 de mutilafli. Ea s°a îmbogæflit în mod miraculos øi noi îi vom numæra dolar cu dolar mærcile pe care ni le datoreazæ Germania cu titlu de reparaflii. Desolidarizarea provocatæ de americani ar putea sæ ne aducæ încæ odatæ pe tofli în Europa sau în Extremul Orient în situaflii grele“ (apud 18, 1991, p. 54).

Primii ani postbelici nu erau deloc liniøtifli. Aveau loc ræzboaie între Polonia øi Rusia Sovieticæ — în care Varøovia se bucura de sprijinul Franflei øi Marii Britanii —, între Turcia øi Grecia, conflicte între Anglia øi Egipt, Spania øi Maroc, dispute între Iugoslavia øi Italia, ciocniri militare între Japonia øi Rusia în Siberia, ca øi în America Latinæ etc. Dar principalele probleme de securitate internaflionalæ se ridicau în Europa, unde aplicarea prevederilor tratatelor de pace se dovedea anevoiasæ øi deosebit de complexæ. În diplomaflia vremii, componentele de securitate ale noii ordini mondiale se vor împleti în modul cel mai strâns cu problema reparafliilor, preocupærile privind controlul înarmærilor øi dezarmarea, promovarea unor metode de soluflionare paønicæ a diferendeleor internaflionale, tentativele de interzicere a ræzboiului agresiv øi de definire a agresorului. În paragrafele urmætoare mæ voi ocupa, pe rând de aceste probleme; în cel de faflæ, mæ refer cu precædere la aspectele privind securitatea pe continentul european, din perspectiva acfliunilor diplomatice finalizate prin acordurile de la Locarno. În condiflii când SUA se retræseseræ din sistemul tratatelor de pace øi refuzaseræ sæ intre în Societatea Nafliunilor — cea mai cuprinzætoare øi importantæ structuræ de securitate în perioada datæ — cheia aplicærii hotærârilor Conferinflei de Pace se afla în cooperarea franco°englezæ.

86

CONSTANTIN VLAD

Or, în primii ani postbelici, decisivi pentru cursul pe care°l luau relafliile intereuropene construite pe reglementærile de la Paris, raporturile dintre Franfla øi Marea Britanie vor fi în genere puflin prielnice unei astfel de cooperæri. Existau mai multe cauze ale înstræinærii reciproce franco°engleze, cu impact direct asupra situafliei pe continent. Nu poate fi ignoratæ, în acest sens, moøtenirea istoricæ a raporturilor dintre cele douæ flæri care, timp de secole, fuseseræ mai ales adversari øi inamici neînmpæcafli. Apropierea, ca fenomen de duratæ, între Franfla øi Marea Britanie, mergând pânæ la aranjamente cu caracter de alianflæ, era un fenomen recent, datând din primul deceniu al secolului XX, ca urmare a pericolului de ræzboi creat de statele germanice. Odatæ înfrântæ Germania, resorturile acestei apropieri slæbiseræ considerabil. Lumea va asista, de aceea, la reluarea unor vechi rivalitæfli anglo°franceze pe terenul noilor realitæfli, în primul rând europene. Iatæ mærturii în acest sens fæcute de doi fruntaøi ai vremii: Lordul Curzon, ministrul de Externe britanic, øi Clemenceau, fost prim°ministru al Franflei. Curzon: „în aproape toate colflurile globului…reprezentanflii Franflei desfæøoaræ o politicæ activæ, fie ostilæ intereselor britanice, fie, dacæ nu, consacratæ intereselor Franflei, care sunt incompatibile cu ale noastre“ (119, 1994, p. 13). Clemenceau: „Într°o zi m°am întâlnit la Londra cu D. Lloyd George. Acesta mi°a zis: «Avefli ceva sæ°mi reproøafli?». «Da, am ræspuns, la o oræ dupæ armistifliu [cu Germania, 1918 — C.V.] am avut impresia cæ afli devenit inamicul Franflei». Atunci el mi°a ræspuns: «N°a fost aceasta politica permanentæ, tradiflionalæ a flærii mele?»“ (18, 1991, p. 54).

Un punct central al divergenflalor franco°britanice îl va constitui atitudinea faflæ de Germania post°Versailles. Ca un reflex întârziat al principiului echilibrului de forfle, grefat pe o gravæ eroare de calcul, Anglia se va teme cæ eliminarea Germaniei din poziflia de actor de seamæ pe scena europeanæ va reînvia cunoscutele aspiraflii ale Franflei spre dominaflia continentului. Politica englezæ, subliniazæ Kissinger în aceastæ privinflæ, „se baza pe convingerea greøitæ cæ Franfla era deja prea puternicæ øi cæ ultimul lucru de care ea ar fi avut nevoie ar fi fost o alianflæ cu englezii. Liderii britanici considerau Franfla cea demoralizatæ drept potenfliala putere dominantæ, ce se cerea deci contracaratæ, în timp ce Germania revizionistæ era perceputæ ca fiind partea vætæmatæ care avea nevoie de conciliere. Ambele premize — cæ Franfla era dominantæ din punct de vedere militar øi cæ Germania se bucurase de un tratament prea aspru — erau corecte pe termen scurt, dar, ca puncte de plecare ale politicii britanice, erau dezastruoase pe termen lung… Liderii postbelici ai Angliei nu au sesizat pericolele pe termen lung care le stæteau în faflæ… Dat fiind cæ nu încheiaseræ niciodatæ o alianflæ cu flara pe care o apreciau drept cea mai puternicæ din Europa, conducætorii englezi începuseræ sæ nutreascæ ideea cæ Franfla încerca de fapt sæ°øi reînnoiascæ ameninflarea istoricæ, urmærind dominaflia continentului… Însæ nu exista nici cea mai micæ nædejde de menflinere a unui echilibru de forfle în Europa atâta timp cât Marea Britanie considera drept ameninflare o flaræ a cærei politicæ externæ aproape panicardæ se axase doar pe evitarea încæ a unui asalt german. Mai mult decât atât, într°un

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

87

fel de reflex istoric, mulfli oameni din Marea Britanie au început sæ°øi îndrepte privirile spre Germania, aøteptând în acea direcflie contracararea Franflei“ (109, 1998, p. 227).

Am reprodus pe larg ideile de mai sus pentru cæ ele surprind rædæcinile a ceea ce ar putea fi denumit deruta strategicæ în care s°au aflat politica externæ øi diplomaflia britanicæ în perioada interbelicæ. Aceleaøi idei explicæ de ce, încæ în timpul Conferinflei de Pace, spre deosebire de Franfla care acfliona pentru o pedepsire exemplaræ a Germaniei învinse, Marea Britanie va evidenflia dorinfla de a impune condiflii mai puflin grele acestei flæri; de ce Anglia va fi prima dintre puterile învingætoare de pe continent care va considera cæ Tratatul de la Versailles cuprindea o serie de clauze prea aspre pentru Germania; de ce acfliunile Franflei menite sæ oblige Germania sæ îndeplineascæ prevederile tratatului de pace øi aranjamentele ulterioare vor fi adesea taxate de Anglia drept o politicæ antigermanæ, imperialistæ, expansionistæ; în sfârøit, de ce tocmai Londra va fi capitala unde ideea cæ multe din prevederile tratatului de pace ar trebui revizuite va avansa cel mai repede. Asemenea divergenfle dintre Marea Britanie øi Franfla vor fi cu abilitate folosite de cætre Germania spre a°øi uøura obligafliile de flaræ învinsæ øi, apoi, spre a eluda sau, pur øi simplu, încælca unele dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului de la Versailles, atunci când nu obflinea modificarea acestora. În prima parte a deceniului al treilea al secolului XX, divergenflele anglo°franceze se concentrau pe problema reparafliilor øi pe cea privind securitatea europeanæ, cu precædere a securitæflii statelor vecine Germaniei. În problema reparafliilor, Franfla va insista — øi va acfliona — pentru stabilirea unor sume cât mai mari ce urmau sæ fie suportate de Germania øi apoi pentru îndeplinirea strictæ øi la termen a celor stabilite în aceastæ privinflæ. Planul Doumer, discutat de Aliafli în ianuarie 1921, propunea reparaflii generale de 226 miliarde mærci°aur, sumæ exorbitantæ, a cærei platæ era eøalonatæ pe 42 de ani. Guvernul german se declara gatæ sæ accepte o datorie de ræzboi de 53 miliarde mærci°aur, plætibilæ în anuitæfli de câte 2 miliarde. Faflæ de propunerile franceze, Anglia se temea cæ Germania nu va putea sæ plæteascæ; mai mult, cæ impunerea unor reparaflii atât de mari va duce la colapsul economiei germane. Or, capitalul englez era interesat în pætrunderea în aceastæ economie, inclusiv prin acordarea de credite. De aceea, deøi Lloyd George declarase iniflial despre Germania „cæ°i vom umbla la buzunare!“, Marea Britanie va pleda pentru cifre mai reduse ce urmau a fi achitate de Germania ca datorii de ræzboi; acestei poziflii i se vor alætura øi Statele Unite. Se ajungea astfel ca în aprilie°mai 1921, Comisia de reparaflii întrunitæ la Londra sæ fixeze reparafliile la 132 miliarde mærci°aur. Pe 5 mai 1921 hotærârea Comisiei era înaintatæ Germaniei în formæ ultimativæ: în caz de refuz, dupæ øase zile Aliaflii urmau sæ ocupe zona Ruhr. Pe 10 mai 1921, Reichstag°ul accepta decizia de la Londra (12, 1982, pp. 172°173). Înainte de aceasta, în iulie 1920, Conferinfla de la Spa repartizase sumele ce trebuiau sæ fie plætite de Germania drept reparaflii dupæ cum urmeazæ: Franflei — 52%; Marii Britanii — 22%; Italiei — 10%; Japoniei øi Portugaliei — câte 0,75%. 6,5% erau rezervate Greciei, României, Regatului sârbo°croato°sloven. România va fi nedreptæflitæ, în ciuda pierderilor grele pe care le suferise din cauza ræzboiului øi ocupafliei germanæ øi austro°ungaræ.

88

CONSTANTIN VLAD

Aøadar, Germania era obligatæ sæ achite o sumæ uriaøæ ca reparaflii; va accepta, dar se va declara insolvabilæ; va værsa pærfli relativ mici øi va cere moratoriu dupæ moratoriu. Franfla va obfline printr°un acord încheiat cu Germania la Wiesbaden (octombrie 1921) livræri în naturæ (cærbune, lemn etc,) în contul datoriei. Aranjamentul nu va dura însæ mult; dupæ acordul de la Rapallo, Germania diminua drastic livrærile. Diplomaflia francezæ avansa atunci ideea „gajurilor productive“, adicæ ocuparea de cætre trupe aliate a unor teritorii germane de unde unitæfli economice urmau sæ facæ livræri în naturæ în contul datoriilor. Întrucât Germania se sustrægea în mod vædit de la îndeplinirea obligafliilor referitoare la reparaflii, pe 11 ianuarie 1923 trupe franco°belgiene pætrundeu în Ruhr, færæ consultarea prealabilæ a celorlalfli aliafli; era ocupatæ o zonæ industrialæ de aproximativ 2 100 kmp, cu 3 milioane locuitori, care dædea 70% din producflia germanæ de cærbune, 54% din cea de fier øi 53% din cea de oflel. Guvernul german va reacfliona, suspendând total livrærile øi organizând rezistenfla pasivæ faflæ de ocupanfli. Marea Britanie va fi împotriva ocupærii regiunii Ruhr, pe care o califica drept încælcare a Tratatului de pace. Statele Unite îøi vor exprima nemulflumirea faflæ de respectiva mæsuræ prin græbirea retragerii trupelor americane din Renania. În final, acfliunea franco°belgianæ va fi un eøec. La inifliativa lui Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, rezistenfla pasivæ înceta în septembrie 1923; trupele franco°belgine pæræseau Ruhrul în iulie°august 1925. Folosindu°se de divergenflele franco°britanice, Stresemann va face flexibilæ poziflia faflæ de reparaflii, Germania urmând sæ°øi achite obligafliile în aceastæ privinflæ dacæ primea credite care sæ°i permitæ sæ°øi refacæ potenflialul economic. Aceastæ politicæ va întâmpina reacflii pozitive din partea Marii Britanii øi Statelor Unite. În iulie°august 1924 se elabora la Londra Planul Dowes, care aducea importante uøuræri în ceea ce priveøte obligafliile germane. Astfel, Germania urma sæ achite anual pânæ la 2,5 miliarde mærci°aur; værsæmintele erau garantate prin ipotecarea væmilor, cæilor ferate, industriei øi transporturilor. Pentru a supraveghea modul de îndeplinire a Planului, era instituit controlul stræin asupra acestor resurse. Cu acelaøi prilej, Franfla renunfla la politica gajului productiv. Planul Dawes, aprobat de Reichstag, netezea calea pætrunderii capitalului stræin, în special a celui american øi britanic, în economia germanæ. Planul va ræmâne în vigoare pânæ în 1928, interval în care Germania a plætit cu titlu de reparaflii 502,2 milioane mærci°aur øi a primit credite stræine în condiflii avantajoase însumând 21 miliarde mærci°aur (12, 1982, pp. 179°180). Urma Planul Young, adoptat în ianuarie 1930 de Conferinfla de la Haga. Potrivit acestuia, datoria de ræzboi germanæ se reducea de la 132 miliarde mærci°aur la 38 miliarde. Era suprimatæ Comisia de reparaflii øi control stræin în Germania. La propunerea SUA, se crea o altæ instituflie, anume Banca Reglementærilor Internaflionale, având menirea de a urmæri atât problema reparafliilor, cât øi cea privind datoriile interaliate legate de trecutul ræzboi. Planul cuprindea totodatæ prevederi referitoare la o evacuare anticipatæ a zonei renane de cætre trupele aliate. În condifliile greutæflilor provocate de criza economicæ mondialæ, preøedintele Statelor Unite, Herbert Clark Hoover, propunea în iulie 1931 suspendarea plæflilor interguvernamentale (Moratoriul Hoover), ceea ce însemna øi încetarea plæflilor în contul datoriilor de ræzboi. Moratoriul era conceput pentru un an. Dar exact când el urma sæ înceteze, începeau la Lausanne

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

89

lucrærile unei conferinfle care, în final, lichida regimul reparafliilor de ræzboi. Se pretindea Germaniei plata unei ultime sume de 3 miliarde mærci°aur care, deøi acceptatæ, nu va fi niciodatæ onoratæ. Berlinul va încerca la Lausanne eliminarea articolului 231 din Tratatul de la Versailles privitor la vinovæflia Germaniei în declaøarea ræzboiului; nu va reuøi, datoritæ opozifliei Franflei øi Marii Britanii. În ansamblu însæ, Conferinfla de la Lausanne a marcat încæ un pas înainte pe linia conciliantæ a marilor puteri faflæ de Germania, în formularea øi promovarea cæreia Anglia ocupa un loc de frunte. Nicolae Titulescu caracteriza întreaga problemæ a reparafliilor drept „istoria unei revizuiri neîntrerupte øi pacifiste a unor capitole din tratatul de pace“ (182, 1967, p. 782). Iar istoricul A. J. P. Taylor apreciazæ cæ, în urma Conferinflei de la Lausanne, „Franfla s°a simflit escrocatæ, iar Germania jefuitæ. Reparafliile au menflinut vii pasiunile ræzboiului…Reparafliile au contat ca un simbol. Ele au creat resentimente, suspiciuni øi ostilitate internaflionalæ. Mai mult decât orice altceva, ele au netezit calea spre cel de°al Doilea Ræzboi Mondial“ (171, 1961, pp. 47,48).

Distinct, dar în strânsæ legæturæ cu chestiunea reparafliilor, deceniul al 3°lea al secolului XX va fi confruntat cu probleme presante privind securitatea internaflionalæ. Orientarea puterilor învinse spre revizuirea tratatelor de pace va genera preocupæri intense ale statelor antirevizioniste, atât în cadrul Societæflii Nafliunilor, cât øi în afara acesteia. Într°o situaflia particularæ se vor gæsi noile state independente din Europa centralæ øi de sud°est, care percepeau în mod acut ameninflærile revizioniste din partea Germaniei øi Ungariei. Dând expresie îngrijorærilor în aceastæ privinflæ, Bucureøtiul lua inifliativa unei „alianfle în cinci“, formatæ din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia øi Grecia. Spre a promova aceastæ inifliativæ, Take Ionescu efectua un lung turneu diplomatic în perioada septembrie°noiembrie 1920, vizitând Parisul, Londra, Roma, Praga øi Varøovia. Proiectul gæsea aprobare øi sprijin în Franfla, Marea Britanie, Italia øi Cehoslovacia; el întâmpina însæ refuzul guvernului polonez, motivat prin diferendul teritorial polono°cehoslovac privind regiunea Teschen, revendicatæ de Polonia (28, 1986, p. 176). Preocupæri asemænætoare se vor concretiza ulterior în crearea Micii Înflelegeri øi în alte aranjamente de securitate între sau privind unele state din zonele menflionate (Europa centralæ øi de sud°est). Astfel, pe 14 august 1920 la Belgrad era semnatæ Convenflia de alianflæ între Regatul sârbo°croato°sloven øi Cehoslovacia; era primul pas cætre constituirea Micii Înflelegeri (Antanta). Convenflia preciza caracterul defensiv al alianflei øi scopul sæu de a menfline pacea. Cele douæ flæri îøi exprimau acordul de a încheia o convenflie militaræ, menitæ sæ concretizeze modalitæflile în care urma sæ se vinæ în ajutorul pærflii contractante care ar fi devenit victima unui atac neprovocat din partea Ungariei. Convenflia interzicea încheierea vreunei alianfle cu o terflæ putere de cætre una din pærfli færæ acordul prealabil al celeilalte. Peste câteva luni, pe 22 aprilie 1921, se încheia la Bucureøti Convenflia de alianflæ defensivæ româno°cehoslovacæ. Articolul 1 al Convenfliei stipula: „În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei contra uneia dintre înaltele pærfli contractante, cealaltæ parte se obligæ a veni în ajutorul

90

CONSTANTIN VLAD

pærflii atacate“ într°un mod ce urma sæ fie stabilit prin o convenflie militaræ (art. 2). Articolul 3 din Convenflia de alianflæ preciza cæ pærflile contractante nu puteau încheia vreo alianflæ cu o putere terflæ færæ avizul prealabil al celeilalte pærfli. În fine, articolul 4 stabilea cæ pærflile se vor consulta în toate problemele de politicæ externæ care aveau legæturæ cu Ungaria (162, 1982, p. 369). În sfârøit, pe 7 iunie 1921 se semna la Belgrad Convenflia de alianflæ defensivæ între România øi Regatul sârbo°croato°sloven, al treilea tratat care întemeia Mica Înflelegere. Convenflia avea un conflinut identic cu cea semnatæ între România øi Cehoslovacia, cu menfliunea cæ articolele 1 øi 4 se refereau nu numai la Ungaria, ci øi la Bulgaria. Mica Înflelegere va fi un participant activ în frontul antirevizionist øi va promova cu hotærâre interesele celor trei state cu prilejul tuturor evenimentelor ce marcau relafliile intereuropene în condifliile interbelice. În conjunctura intensificærii politicii revizioniste, pe 16 februarie 1933 statele membre semnau „Pactul de Organizare al Micii înflelegeri“ prin care aceasta era transformatæ într°o „organizaflie internaflionalæ unificatæ, deschisæ eventual øi altor state“; se hotæra constituirea „ca organ director al politicii externe comune, a unui Consiliu permanent al Micii Înflelegeri, compus din miniøtrii de Externe ai celor trei flæri“, fiecare dintre aceøtia exercitând preøedinflia Consiliului prin rotaflie, pe termen de un an. Pe de altæ parte, România încheia cu Polonia, pe 3 martie 1921, o Convenflie de alianflæ defensivæ øi o Convenflie militaræ, iar în 1926 un tratat de prietenie era semnat între Iugoslavia øi Polonia. Articolul 1 al Convenfliei de alianflæ defensivæ între Regatul României øi Republica Poloniei prevedea cæ pærflile „se obligæ sæ se ajute reciproc în cazul când una dintre ele ar fi atacatæ, færæ provocare din partea lui, pe frontierele lor comune de la ræsærit. Ca urmare, în cazul când unul dintre cele douæ state ar fi atacat færæ provocare din partea lui, celælalt se va socoti în stare de ræzboi øi°i va da ajutor cu armele“. Potrivit articolului 2, „în scopul de a coordona eforturile lor paønice, cele douæ guverne se obligæ sæ se sfætuiascæ în privinfla chestiunilor de politicæ externæ, în legæturæ cu raporturile lor faflæ de vecinul de la ræsærit“. Convenflia preciza cæ, dacæ cele douæ state s°ar afla în stare de ræzboi defensiv (conform art. 1) ele se obligau sæ nu încheie nici armistifliu, nici pace unul færæ celælalt (art. 4). Convenflia militaræ româno-polonæ, parte integrantæ a Convenfliei de alianflæ, prevedea mijloacele defensive de garantare a frontierelor de est ale ambelor flæri. Convenflia de alianflæ defensivæ ræmânea în vigoare pânæ în 26 martie 1926, când era înlocuitæ de Tratatul de garanflie dintre cele douæ flæri. Acesta prevedea în art. 1 cæ cele douæ state se angajau sæ respecte reciproc øi sæ menflinæ împotriva oricærei agresiuni exterioare integritatea lor teritorialæ øi independenfla politicæ prezentæ. Articolul 2 preciza cæ modalitæflile concrete de executare a prevederilor articolului 1 vor fi reglementate printr°o convenflie tehnicæ. Acest „aranjament tehnic“, semnat simultan cu Tratatul, nu reflinea însæ caracterul erga omnes dat Tratatului prin articolul 1, prevæzând colaborarea militaræ doar în cazul unui atac neprovocat asupra graniflelor estice ale celor douæ state. În 1931, cele douæ pærfli conveneau prelungirea automatæ a Tratatului pe o duratæ de 5 ani, dacæ acesta nu era denunflat cu un an înainte. În 1936 guvernul român a propus guvernului polonez introducerea în tratat a unei prevederi referitoare la valabilitatea sa în cazul unui atac din partea Ungariei.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

91

Ministrul de Externe polonez, Józef Beck, nu va accepta însæ. Propuneri asemænætoare ale României vor fi respinse de Polonia øi în anii 1938 øi 1939, când pericolul unor agresiuni din vest devenise evident. În genere, atitudinea de rezervæ a Poloniei faflæ de Mica Înflelegere avea, în afaræ de diferendul teritorial cu Cehoslovacia, o serie de alte cauze. Anume, „poziflia Poloniei faflæ de chestiunea participærii ei la Mica Înflelegere era influenflatæ în mare mæsuræ de faptul cæ antirevizionismul declarat al organizafliei øi intervenfliile ei hotærâte ori de câte ori Ungaria horthistæ încerca vreo acfliune de subminare a Tratatului de la Trianon nu se potriveau planurilor polone ce vizau realizarea unei frontiere comune polono°ungare øi înjghebarea unei organizaflii politice în centrul Europei din care Cehoslovacia era exclusæ din capul locului. Aceste planuri ale cercurilor conducætoare polone pe de o parte, precum øi orientarea lor cætre aøa°zise «asiguræri» ale frontierelor prin tratate bilaterale spre Vest øi spre Est [în 1931 Polonia semna un tratat de prietenie øi comercial cu URSS, apoi în 1932 un pact de neagresiune cu Moscova, iar în 1934 un tratat de neagresiune cu Germania — C.V.] au îndepærtat progresiv Polonia de aliaflii ei fireøti: statele vecine antirevizioniste, în primul rând Mica Înflelegere“ (135, 1991, p. 151).

Parisul va încuraja øi sprijini încheierea unor astfel de tratate, ca verigi ræsæritene ale unui front antirevizionist. În ianuarie 1921 Franfla încheia cu Polonia un tratat de alianflæ militaræ, iar în februarie acelaøi an o alianflæ politicæ. În 1924 era semnat un tratat de alianflæ øi garanflie între Franfla øi Cehoslovacia. Iar în 1926 erau încheiate un tratat de amiciflie între Franfla øi România ( 10 iunie) øi un tratat de garanflie øi alianflæ între Franfla øi Iugoslavia (11 noiembrie). Prin tratatul româno°francez (162, 1982, pp. 375°376) cele douæ pærfli se angajau sæ nu comitæ nici un atac sau invazie øi sæ nu recurgæ, în nici un caz, la ræzboi una împotriva celeilalte (art. 1); ele conveneau sæ°øi rezolve orice dispute prin mijloace paønice (art. 2). Prin articolul 3 al Tratatului, pærflile contractante hotærau sæ examineze în comun chestiunile de naturæ a primejdui securitatea lor externæ sau care aduceau atingere ordinii stabilite prin tratatele semnate de ambele state. În cazul unui atac neprovocat împotriva uneia dintre pærfli, guvernele celor douæ state trebuiau sæ se consulte neîntârziat asupra acfliunilor ce urmau sæ fie întreprinse în cadrul Societæflii Nafliunilor în scopul salværii intereselor lor naflionale legitime, precum øi al menflinerii ordinii stabilite prin tratatele ale cæror semnatare erau ambele state. Procedura consultærii era prevæzutæ øi pentru eventualitatea unei încercæri de modificare a statutului politic al statelor Europei. Simultan, era semnatæ o Convenflie militaræ, care prevedea schimburi de vederi între statele majore, dacæ armatele ambelor flæri ar fi chemate sæ coopereze, în special în urma obligafliilor pærflilor faflæ de Societatea Nafliunilor. Încheiat dupæ mai mulfli ani de tergiversæri din partea Parisului, motivate de grija de a nu afecta relafliile franco°engleze sau franco°germane în legæturæ cu Pactul Renan (Locarno), Tratatul de prietenie cu Franfla marca un moment pozitiv în întærirea pozifliei internaflionale øi integritæflii teritoriale ale României. Dar nici el, nici Convenflia militaræ care°l acompania nu aveau atributele unei alianfle, întrucât nu prevedeau obligaflii clare øi precse pe planul securitæflii øi apærærii; aceasta, spre deosebire de acordurile dintre Franfla øi Polonia, respectiv, dintre Franfla øi Cehoslovacia. Era un motiv întemeiat pentru care Titulescu afirma:

92

CONSTANTIN VLAD „…spre regretul meu, trebuie sæ spun o datæ mai mult cæ Tratatul nu este altceva decât o repetare a obligafliilor din Pactul Societæflii Nafliunilor. Dupæ ce acest tratat promite marea cu sarea în primele articole, un alt articol spune cæ tratatul nu trebuie interpretat ca renunflare la drepturile sau obligafliile din Pactul Societæflii Nafliunilor“ (apud 137, 1986, pp. 1079°1080).

Totodatæ, Tratatul dintre România øi Franfla era însoflit de un protocol prin care guvernul român confirma declaraflia fæcutæ de primul ministru I. I. C. Brætianu în sensul angajamentului permanent al României de neagresiune faflæ de Rusia, bazat pe statu-quo. Guvernul de la Moscova considera acest angajament drept insuficient øi declara cæ semnarea de cætre Franfla a tratatului cu România constituia un act neprietenesc îndreptat împotriva intreselor URSS. Parisul respingea interpretarea tendenflioasæ datæ Tratatului de cætre guvernul sovietic, reafirmând cæ tratatul era destinat sæ menflinæ pacea, pe baza statu-quo°ului postbelic. În genere, privite în ansamblu, tratatele dintre Franfla øi flærile central øi sud°est europene erau însæ insuficiente ca instrumente de angajare a Franflei în garantarea securitæflii acestor flæri. De altfel, în concepflia francezæ, ele aveau înainte de toate o valoare moralæ, urmærind sæ descurajeze potenflialii agresori. Soarta acestor tratate avea sæ depindæ de evoluflia generalæ a raporturilor dintre puterile revizioniste øi cele fidele tratatelor de pace de la Paris. În acest context, Franfla „a considerat alianflele sale estice ca avantaje, nu ca responsabilitæfli; care aduc protecflie Franflei, nu angajamente… De aceea, francezii s°au întrebat: cum aliaflii noøtri ne ajutæ, dar niciodatæ — cum îi putem ajuta noi pe ei? Propriile pregætiri militare franceze erau în mod crescând defensive. Armata a fost echipatæ pentru ræzboiul de tranøee; frontiera a fost marcatæ cu fortificaflii. Diplomaflia francezæ øi strategia francezæ s°au desfæøurat într°o contradicflie claræ. A existat o contradicflie chiar în sistemul diplomatic. Antanta anglo°francezæ øi alianflele estice nu erau complementare; ele se anulau reciproc. Franfla ar fi putut acfliona în mod ofensiv pentru a putea ajuta Polonia sau Cehoslovacia numai cu sprijin britanic; dar acest sprijin ar fi putut fi dat numai dacæ ea ar fi acflionat defensiv, spre a se proteja pe sine, nu statele independente din Europa orientalæ“ (171, 1961, pp. 42°43).

Alianflele dintre Franfla øi unele state din Europa centralæ øi de sud°est au fost criticate în repetate rânduri de cætre Marea Britanie, care vedea în ele o tentativæ francezæ de încercuire a Germaniei øi o importantæ sursæ de insecuritate în zonæ. „Marea Britanie a dezaprobat cu putere angajamentele militare ale Franflei faflæ de «statele succesoare» din Estul Europei, iar când cooperarea anglo°francezæ a devenit inevitabilæ, ea (Marea Britanie) a exercitat presiuni asupra Parisului spre a repudia aceste angajamente“ (109, 1989, p. 314).

Dar politica Franflei faflæ de flærile central øi est°europene era doar una dintre sursele divergenflelor franco°engleze în materie de securitate. Îndatæ dupæ ræzboi, mai precis în urma eøecului formulei de garanflii anglo°americane, Franfla a cæutat cu insistenflæ sæ încheie o alianflæ cu Marea Britanie. Londra s°a eschivat însæ, preferând formule care flineau de securitatea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

93

colectivæ. Analiza propunerilor acceptate, ca øi a celor avansate de Marea Britanie în epocæ aratæ cæ, în politica de securitate, Londra fæcea o distincflie claræ între conceptul de alianflæ, în sens tradiflional, øi cel de securitate colectivæ, considerând obligafliile presupuse de securitatea colectivæ mai puflin stricte decât cele ale alianflelor. Kissinger explicæ în mod analitic aceastæ distincflie: „în esenflæ conceptul de securitate colectivæ øi cel de alianflæ sunt diametral opuse. Alianflele tradiflionale erau îndreptate împotriva unor ameninflæri specifice øi stabileau obligaflii precise pentru grupuri specifice de nafliuni legate între ele de interese naflionale comune sau de preocuparea pentru securitatea reciprocæ. Securitatea colectivæ nu defineøte nici o ameninflare anume, nu oferæ garanflii nici unei nafliuni în mod special øi nu comite discriminæri. Teoretic, ea este menitæ sæ se opunæ oricærei ameninflæri la adresa pæcii, indiferent cine este inifliatorul ei øi împotriva cui este îndreptatæ. Alianflele presupun întotdeauna un potenflial adversar specific; securitatea colectivæ apæræ dreptul internaflional în abstract, pe care încearcæ sæ°l sprijine la fel cum un sistem juridic susfline Codul Penal dintr°o flaræ sau alta. Într°o alianflæ, casus belli este un atac la adresa intereselor sau securitæflii membrilor ei. Prin casus belli în condifliile securitæflii colective se înflelege încælcarea principiului reglementærii pe cale paønicæ a disputelor, în care se presupune cæ toate popoarele lumii au un interes comun… Scopul unei alianfle este sæ producæ o obligaflie mai previzibilæ øi mai precisæ decât o analizæ a interesului naflional. Securitatea colectivæ funcflioneazæ exact invers. Ea lasæ aplicarea principiilor sale în seama interpretærii diferitelor împrejuræri, mizând færæ intenflie pe dispoziflia de moment øi pe afirmarea sentimentului naflional“ (109, 1998, p. 223).

În condiflii când Marea Britanie îi refuza alianfla de care avea nevoie, Franfla øi°a îndreptat atenflia cætre Societatea Nafliunilor. În 1923, în cadrul Ligii, a fost pus la punct proiectul unui Tratat de asistenflæ mutualæ, gândit ca un aranjament universal. Tratatul declara în mod solemn în primul sæu articol cæ ræzboiul de agresiune constituie o crimæ internaflionalæ, fæcând astfel un semnificativ pas înainte faflæ de Pactul Societæflii Nafliunilor. Dreptul — øi ræspunderea — de a stabili care este statul agresor øi care cel agresat într°un conflict revenea Consiliului Societæflii. Tratatul prevedea angajamentul individual øi colectiv al semnatarilor de a acorda asistenflæ oricærui stat membru, devenit victimæ. Astfel, respingerea agresiunii øi pedepsirea agresorului urmau sæ dobândeascæ o garanflie universalæ, ceea ce ar fi transformat Societatea Nafliunilor într°un fel de alianflæ globalæ. Într°o tentativæ sui generis de a stabili o legæturæ între securitate øi dezarmare, Tratatul condifliona acordarea de ajutor flærii agresate de faptul cæ aceasta ar fi semnat un aranjament de dezarmare, aprobat de Societate, øi ar fi început reducerea forflelor sale armate. Se susflinea astfel un adeværat non°sens: pentru a beneficia de prevederile Tratatului, statul atacat trebuia nu sæ facæ uz de dreptul la legitimæ apærare, ci sæ dezarmeze…În continuare, se stipula cæ statul agresor era dator sæ plæteascæ toate cheltuielile reclamate de o eventualæ operafliune internaflionalæ de pacificare. Adoptat de Adunarea generalæ a Societæflii Nafliunilor la 29 septembrie 1923, Tratatul de asistenflæ reciprocæ n°a obflinut însæ sprijinul necesar. Doar 18 state øi°au dat adeziunea la Tratat, 26 formulând ræspunsuri negative. Între statele care au dat un astfel de ræspuns s°a aflat øi România, care a acuzat imprecizia definirii cazurilor de agresiune, lipsa unei proceduri rapide

94

CONSTANTIN VLAD

øi practice pentru asistenfla statului atacat, caracterul vag øi imprecis al idei de sprijin reciproc, inconsistenfla sistemului de garanflii (135, 1991, p. 222). Un an mai târziu (1924), în cadrul Societæflii se va pregæti, pe baza unei inifliative franco°britanice, ceea ce avea sæ fie cunoscut drept Protocolul de la Geneva, care punea în legæturæ nu numai securitatea øi dezarmarea, ci øi arbitrajul. Protocolul interzicea ræzboiul de agresiune øi afirma obligativitatea principiului soluflionærii paønice a oricærui diferend internaflional. Protocolul reclama arbitrajul Societæflii Nafliunilor în cazul tuturor conflictelor internaflionale øi prevedea sancfliunile care urmau sæ fie aplicate agresorului — economice øi financiare, precum øi militare. Între sancfliuni intra øi obligativitatea reparafliilor ce trebuiau suportate de cætre statul agresor, reparaflii ce urmau sæ acopere atât pagubele provocate de agresiune ca atare, cât øi cheltuielile necesitate de reprimarea agresiunii. „Sensul juridic al Protocolului era acela ca, acceptându°se arbitrajul obligatoriu, Societatea Nafliunilor sæ devinæ implicit o alianflæ universalæ, care sæ garanteze securitatea øi integritatea flærilor aderente“ (135, 1991, p. 230). Mica Înflelegere va sprijini în mod consecvent principiile Protocolului, contribuind activ la elaborarea lui. Franfla va fi favorabilæ, deøi considera cæ acest document nu era în întregime satisfæcætor. Protocolul era semnat în octombrie 1924. „Protocolul de la Geneva, promovat de Ramsay MacDonald, angaja Marea Britanie sæ garanteze orice frontieræ din Europa. Dar Protocolul era atât de generos cu Franfla pentru cæ (Londra) gândea cæ anxietæflile franceze nu aveau o bazæ realæ“ (171, 1961, p. 55). Totuøi, gândirea britanicæ în aceastæ privinflæ nu era definitivæ. Socotind cæ Protocolul împinge prea departe obligaflii pe care ea urma sæ øi le asume, Londra determina amânarea cu un an a aprobærii proiectului Protocolului. În 1925, când chestiunea va fi reluatæ, Anglia îøi va retrage sprijinul øi întregul proiect avea sæ cadæ, fiind semnat doar de 19 state øi, în consecinflæ, neintrând în vigoare. Londra se va orienta spre sprijinirea intrærii Germaniei în Societatea Nafliunilor, ca alternativæ la orice aranjament de securitate convenit pe baza principiilor Societæflii, dar în afara acesteia, de genul Tratatului de asistenflæ mutualæ øi Protocolului de la Geneva. De la Londra, Nicolae Titulescu comenta: „impresiunea profundæ care se degajæ este cæ tofli conducætorii britanici, din orice partid ar face parte, în mod conøtient sau inconøtient, sub o formæ sau alta, nu au azi încredere în stabilitatea politicæ a noii ordini create în Europa centralæ øi orientalæ. Vefli gæsi toate gradafliunile în expresiunea acestui sentiment de neîncredere, începând cu forma blândæ øi diplomaticæ a lui Chamberlain care întrevede rectificæri de frontieræ prin înflelegeri amicale, trecând prin forma precisæ øi rezervatæ a partidului laburist, care a criticat în special exceptarea frontierelor de la arbitraj… øi sfârøind cu forma brutalæ dar în schimb complet sinceræ a lui Lloyd George. Corolarul necesar al acestui sentiment de neîncredere este necesitatea de a revizui tratatele în mod amical ca singurul mijloc de a împiedica ræzboiul… În toate conversafliunile politice ce am avut zilele acestea am insistat asupra absurditæflii acestei concepfliuni. Ideea posibilitæflii revizuirii tratatelor creeazæ nesiguranflæ, nesiguranfla întârziazæ consolidarea noii stæri de lucruri øi lipsa de consolidare aflâflæ poftele de revanøæ. Acesta este drumul cel mai sigur care duce la ræzboi“ (182, 1967, pp. 168°169).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

95

În aceste condiflii, sunt reluate inifliativele care vor duce la Locarno. Ideea nu era nouæ. În 1922, cu intenflia de a preveni o eventualæ ocupaflie francezæ în Ruhr, cancelarul german Wilhelm Cuno propunea încheierea unui pact renan care, sub garanflia Statelor Unite, sæ protejeze statutul demilitarizat al Renaniei. În 1924, o notæ înaintatæ de premierul francez Edouard Herriot lui Ramsey MacDonald, primul ministru al Marii Britanii, conflinea propunerea încheierii unui pact defensiv de securitate între cele douæ flæri, la care sæ se asocieze Belgia, øi care sæ fie însoflit de un tratat de neagresiune între Franfla øi Germania. MacDonald promitea sæ studieze propunerea francezæ øi nimic mai mult. Începutul anului 1925 aducea intrarea în scenæ în problema datæ a Marii Britanii øi, din nou, a Germaniei. Austen Chamberlain, ministrul de Externe englez (frate vitreg cu Neville Chamberlain) a emis ideea unei alianfle limitate între Marea Britanie, Franfla øi Belgia, care sæ garanteze doar graniflele ultimelor douæ cu Germania. Stresemann se va opune, declarând: un pact færæ Germania ar fi de fapt un pact împotriva Germaniei. Berlinul va prezenta Memorandumul sæu din 9 februarie 1925, întocmit cu sprijinul lordului Edgar d’Abernon, ambasadorul englez în Germania, care cuprindea propunerile germane privind un Pact Renan. Memorandumul evoca pericolul în care s°ar fi aflat granifla vesticæ a Germaniei, ca rezultat al ameninflærilor franceze øi belgiene. El cuprindea proiectul unui pact de garanflie a statu-quo°ului pe Rin, însoflit de un tratat de arbitraj bilateral franco°german. Memorandumul desconsidera eficienfla Societæflii Nafliunilor întrucât propunea ca statele semnatare sæ se angajeze solemn faflæ de guvernul Statelor Unite cæ nu vor duce ræzboi unul împotriva altuia. Garantarea pactului urma sæ revinæ Marii Britanii, care ar fi trebuit sæ intervinæ cu mijloacele sale militare øi navale în cazul unei agresiuni neprovocate, fie în favoarea Franflei, fie în favoarea Germaniei (18, 1991, p. 144). Contacte diplomatice intense între Paris, Londra øi Berlin vor pregæti terenul pentru Conferinfla de la Locarno. Aceasta se desfæøura între 5 øi 16 octombrie 1925, cu participarea Franflei, Marii Britanii, Germaniei, Belgiei, Italiei, precum øi a Poloniei øi Cehoslovaciei. În cadrul ei erau adoptate urmætoarele documente: 1. Tratatul dintre Germania, Belgia, Franfla øi Marea Britanie, numit øi Pactul Renan. Pactul cuprinde garanflia Angliei øi Italiei, oferitæ Franflei, Belgiei øi Germaniei, urmatæ de angajamentul marilor puteri de a menfline statu-quo°ul teritorial pe frontierele germano°belgiene øi germano°franceze, precum øi inviolabilitatea acestor frontiere, aøa cum acestea fuseseræ stabilite prin Tratatul de la Versailles, inclusiv respectarea prevederilor referitoare la zona demilitarizatæ. Statele cu frontiere garantate: Franfla øi Belgia, pe de o parte, Germania, pe de altæ parte, se obligau sæ nu întreprindæ nici un act de agresiune øi în nici un caz sæ nu recurgæ între ele la ræzboi; dacæ s°ar fi ivit conflicte, acestea trebuiau supuse arbitrajului obligatoriu pentru pærfli. Conflinutul garanfliilor era clar exprimat în art. 2 al Tratatului, care prevedea: „Dacæ Germania invadeazæ zona demilitarizatæ, Puterile vor putea sæ recurgæ la forflæ. Însæ dacæ Germania invadeazæ Polonia øi Cehoslovacia, Franfla poate sæ intervinæ“ (apud 12, 1992, p. 218); 2. Convenflia de arbitraj dintre Germania øi Belgia; 3. Convenflia de arbitraj dintre Germania øi Franfla; 4. Tratatul de arbitraj dintre Germania øi Polonia;

96

CONSTANTIN VLAD

5. Tratatul de arbitraj dintre Germania øi Cehoslovacia; 6. Tratatul de garanflie dintre Franfla øi Polonia; 7. Tratatul de garanflie dintre Franfla øi Cehoslovacia; 8. O notæ colectivæ a statelor participante referitoare la articolul 16 din Pactul Societæflii Nafliunilor în vederea intrærii Germaniei în Societate. Prin Actul Final era anunflat cæ Franfla, Polonia øi Cehoslovacia conveniseræ, în timpul lucrærilor Confernflei, acorduri „având drept scop de a le asigura în mod reciproc beneficiul“ tratatelor semnate la Locarno. Era vorba despre Tratatul de garanflie dintre Franfla øi Polonia, precum øi despre Tratatul de garanflie dintre Franfla øi Cehoslovacia, documente nenominalizate însæ în Actul Final. Tratatul de garanflie mutualæ dintre Germania, Belgia, Franfla, Anglia øi Italia (care constituia Pactul Renan propriu°zis) prevedea (art. 1) cæ pærflile garanteazæ individual øi colectiv menflinerea statu-quo-ului teritorial rezultând din frontierele dintre Germania øi Belgia øi dintre Germania øi Franfla øi inviolabilitatea ziselor frontiere, astfel cum acestea sunt fixate prin Tratatul de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919; acelaøi articol obliga Germania sæ respecte dispozifliile din Tratatul de la Versailles privind interzicerea de a menfline sau construi fortificaflii, precum øi de a efectua concentræri de forfle armate sau manevre militare într°o zonæ de 50 km. la est de Rin. Articolul 2 al Tratatului stipula cæ Germania øi Belgia, precum øi Germania øi Franfla se obligau sæ nu întreprindæ vreun atac sau invazie una asupra alteia øi sæ nu recurgæ în nici un caz la ræzboi între ele. Iar articolul 3 prevedea ca pærflile sæ rezolve pe cale paønicæ orice chestiune, de orice naturæ care ar apærea în relafliile lor reciproce. Tratatul urma sæ intre în vigoare dupæ ratificare øi dupæ ce Germania va fi devenit membræ a Societæflii Nafliunilor (art. 10). Deci Tratatul de la Locarno se referea exclusiv la graniflele dintre Franfla øi Belgia, pe de o parte, øi Germania, pe de alta. El nu cuprindea nimic despre graniflele Germaniei cu Polonia øi Cehoslovacia. În toate demersurile diplomatice pregætitoare ale Conferinflei de la Locarno, Berlinul arætase færæ echivoc cæ viitorul pact renan nu va garanta graniflele germane de est; mai mult decât atât Germania va acfliona pentru revizuirea acestora, prin aranjamente cu flærile în cauzæ. Aceastæ poziflie fusese din nou exprimatæ de Stresemann chiar în ajunul deschiderii Conferinflei de la Locarno, odatæ cu formularea pretenfliilor germane în ansamblu, dupæ cum urmeazæ: „1. Combaterea politicii agresive a Franflei øi punerea teritoriului german la adæpost de invaziile franceze; 2. Germania… metropola germanismului, trebuie sæ devinæ tutore al tuturor grupurilor germane din Europa; 3. Germania trebuie sæ tindæ la revizuirea frontierei sale orientale a cærei imposibilitate e recunoscutæ de toatæ lumea; 4. Trebuie sæ cearæ dreptul la colonii; 5. Trebuie sæ lupte în primele rânduri pentru ca sæ fie recunoscut dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, drept care, în chestiunea alipirii Austriei la Germania a fost violat cu un cinism færæ pereche øi a devenit iluzoriu“ (apud 135, 1991, p. 193).

Marea Britanie socotea fireascæ poziflia Germaniei øi a respins orice idee privind garanflii engleze pentru graniflele ræsæritene. Astfel, Neville Chamberlain declara în Camera

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

97

Comunelor: „Orice nouæ obligaflie contractatæ de guvernul Majestæflii Sale trebuie sæ aibæ un caracter specific øi sæ se limiteze la menflinerea statutului teritorial existent pe frontiera de vest a Germaniei. Guvernul Majestæflii Sale nu este dispus sæ°øi asume obligaflii noi“. Era luarea de atitudine pe care Titulescu avea s°o critice prompt: în felul acesta, Anglia „a descoperit toate graniflele Europei Centrale øi Orientale, prin afirmaflia cæ nu le garanteazæ“. În ceea ce o priveøte, Franfla va fi mulflumitæ cu garantarea propriilor frontiere øi va adopta o poziflie duplicitaræ faflæ de aliaflii sæi estici. Întrucât este imposibil sæ se ajungæ la un tratat de garanflie mutualæ înglobând øi frontiera orientalæ a Germaniei, va argumenta Herriot „un tratat de garanflie mutualæ numai pentru Europa occidentalæ, chiar având mult mai puflinæ importanflæ, prezintæ unele avantaje pentru Europa centralæ… Tratatul de securitate simplæ pe Rin va fi o garanflie foarte puternicæ pentru pace în toatæ Europa øi în special în Europa centralæ. Cehoslovacia øi Polonia trebuie sæ fie convinse de acest lucru“ (135, 1991, p. 189). Erau, în modul cel mai evident, vorbe færæ nici o acoperire. Astfel, cum se exprimæ Kissinger, Locarno crea în Europa douæ categorii de frontiere: unele acceptate de Germania øi garantate de celelalte puteri, øi altele care nu erau acceptate de Germania øi nu erau nici garantate de alte puteri (109, 1998, 248). Sau, în alte cuvinte: Locarno garanta graniflele europene care nu erau ameninflate øi nu garanta graniflele ameninflate cu revizuirea. Într°adevær, tratatele de arbitraj dintre Germania øi Polonia, respectiv dintre Germania øi Cehoslovacia nu aveau în spatele lor un acord de recunoaøtere øi garantare a frontierelor lor cu Germania, ca în cazul celor franco°germane øi germano°belgiene; în mod concret, Germania se angaja doar sæ nu revizuiascæ aceste frontiere prin forflæ. Iar garanfliile acordate celor douæ flæri de cætre Franfla nu se ridicau în nici un fel la valoarea juridicæ øi, mai ales, politico°militaræ a celor ce angajau Marea Britanie øi Italia faflæ de Pactul Renan. Mai mult, aceste garanflii slæbeau chiar obligafliile pe care Franfla øi le asumase prin tratatele sale bilaterale cu Polonia, respectiv, cu Cehoslovacia. Aceasta, întrucât, prin Tratatul de la Locarno, Franfla se angajase sæ nu recurgæ la ræzboi cu Germania, ræzboi care, în realitate nu putea fi evitat dacæ ea ar fi vrut sæ saræ în ajutorul aliaflilor sæi din Est, în cazul cæ aceøtia ar fi fost atacafli de vecinul lor apusean. Postura defensivæ ce se întærea în politica francezæ (la 2 ani dupæ Locarno Franfla începea construirea Liniei Maginot) învedera orientarea tot mai claræ a Parisului de a°øi pæræsi aliaflii est°europeni. Acordurile de la Locarno au fost salutate ca un eveniment major pentru pacea øi securitatea Europei. „Versailles a pus capæt ræzboiului, Locarno aduce pacea“ se afirma în multe capitale de pe continent, iar „spiritul de la Locarno“ a gæsit mulfli aderenfli entuziaøti. În realitate, Locarno consolida cursul spre o politicæ conciliatoare faflæ de Germania, în genere faflæ de flærile øi cercurile revizioniste, politicæ promovatæ înainte de toate de Marea Britanie, øi urmatæ tot mai docil de cætre Franfla. Prin efect, Locarno va încuraja tocmai forflele revizioniste øi revanøarde, care nu vor înceta sæ câøtige teren pe seama statelor mici vecine Germaniei, dar øi pe seama marilor puteri antirevizioniste, în primul rând a Franflei, în ultimæ instanflæ pe seama pæcii øi securitæflii europene øi mondiale. Este semnificativ în acest sens cæ, încæ în perioada Pactului Renan, Germania nu°øi ascundea obiectivele de a obfline revizuirea øi a graniflelor cu Franfla øi Belgia chiar în cadrul reglementærilor de la Locarno, invocând în acest sens øi faimosul articol 19

98

CONSTANTIN VLAD

din Pactul Societæflii Nafliunilor. Dezbaterile din Reichstag prilejuite de ratificarea Pactului Renan erau semnificative în acest sens. Temerilor cæ frontierele vestice nu mai puteau fi modificate le ræspundea clar Stresemann: „posibilitatea revizuirii frontierei vestice, reluarea Alsaciei øi Lorenei de cætre Germania, revizuirea frontierei cu Belgia, erau chestiuni asupra cærora consensul anglo°german fusese deja realizat, punerea în practicæ depinzând de o conjuncturæ internaflionalæ favorabilæ“ (apud 135, 1991, p. 201). Pe un plan mai larg, „dacæ pentru Aliafli Locarno punea capæt perioadei de ostilitate øi permitea aplicarea tratatului de pace, pentru germani el avea cu totul alt înfleles. Spiritul de la Locarno, pentru ei, însemna distrugerea Tratatului de la Versailles“ (18,1991, p. 168).

Acordurile de la Locarno erau semnate în mod solemn la Londra pe 1 decembrie 1925, într°o ceremonie în care declarafliile optimiste øi liniøtitoare pæreau a avea motivaflie øi temei. Într°o perspectivæ istoricæ, A. J. P. Taylor scria în 1961: „Pentru Franfla, Locarno a înmormântat alianfla occidentalæ cu Marea Britanie, dar, totodatæ, a pæstrat alianflele estice cu cele douæ state°satelit. Locarno a constituit punctul de cotituræ al anilor dintre ræzboaie. Semnarea lui a pus capæt Primului Ræzboi Mondial; repudierea lui 11 ani mai târziu a marcat preludiul celui de°al doilea. Dacæ obiectivul unui acord internaflional este de a satisface pe oricine, Locano a fost, într°adevær, un tratat foarte bun. El a dat satisfacflie celor douæ puteri garante. Acestea reuøiseræ reconcilierea Franflei øi Gemaniei øi aduseseræ pace Europei færæ sæ implice, cum se presupunea, nimic în afaræ de obligafliile morale — o formæ puræ de vorbe. Nici Marea Britanie, nici Italia n°au fæcut niciodatæ nici un fel de pregætire pentru a°øi îndeplini obligafliile pe care le asumaseræ…Rezultatul practic al tratatului, straniu øi neavut în vedere, a fost sæ previnæ orice cooperare militaræ între Marea Britanie øi Franfla, atâta vreme cât el ræmânea în vigoare. Øi totuøi, Locano a satisfæcut Franfla. Germania a acceptat pierderea Alsaciei øi Lorenei; ea a fost de acord sæ flinæ zona Rinului demilitarizatæ; Marea Britanie øi Italia contrasemnaseræ pentru promisiunea Germanei în acest sens… Germanii au putut fi øi ei satisfæcufli. Ei erau ferm protejafli împotriva unei noi ocupæri a Ruhrului; ei fuseseræ tratafli ca egali, nu ca un inamic înfrânt; øi ei au flinut deschisæ uøa pentru revizuirea frontierei lor estice“ (171, 1961, pp. 57°58).

Într°o perspectivæ istoricæ mai lungæ, Kissinger este încæ mai aspru în aprecieri: „Salutat în 1925 drept cheia de boltæ a pæcii permanente, Locano a marcat de fapt începutul sfârøitului pentru ordinea internaflionalæ stabilitæ la Versailles. Din acel moment distincflia dintre învingætor øi învins a devenit din ce în ce mai imprecisæ — o situaflie care ar fi putut fi beneficæ dacæ de pe urma ei învingætorul ar fi dobândit un sentiment sporit al securitæflii sau dacæ învinsul s°ar fi împæcat cu existenfla unui acord modificat. Însæ nu s°a întâmplat nimic de acest gen. Frustrærile øi sentimentul de neputinflæ al Franflei au crescut cu fiecare an, ca de altfel øi agitaflia naflionalistæ din Germania. Aliaflii din perioada ræzboiului abdicaseræ cu toflii de la ræspunderile ce le reveneau — America s°a eschivat de la rolul de arhitect al pæcii, Marea Britanie a renunflat la partitura ei istoricæ de factor de echilibru, iar Franfla a neglijat postura de apærætoare a acordului de la Versailles. Doar Stresemann, conducætorul unei Germanii învinse, a avut o politicæ pe

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

99

termen lung øi a øtiut sæ°øi conducæ inexorabil flara spre centrul scenei internaflionale“ (109, 1998, p. 249).

Acelaøi spirit de conciliere patrona øi admiterea Germaniei în Societatea Nafliunilor. Germania intra în Ligæ în condifliile pe care le fixa ea însæøi øi pe care le vedea acceptate de marile puteri învingætoare în ræzboi. La 10 septembrie 1926 Germania devenea membræ a Societæflii, dobândind astfel un statut internaflional care°i permitea sæ aibæ propriul cuvânt de spus în treburile europene øi mondiale. Greutatea acestui cuvânt creøtea întrucât Germania devenea membræ permanentæ a Consiliului øi în Secretariatul Societæflii Nafliunilor. În plus, organizaflia mondialæ adopta o derogare de la obligafliile prevæzute de articolele 16 øi 17 ale Pactului Societæflii Nafliunilor, în sensul cæ Germania, invocând condifliile sale, putea sæ ræmânæ în afara acestor obligaflii. Pe 10 septembrie 1926, „Aristide Briand, în mijlocul emofliei generale, a exclamat: «Jos puøtile, mitralierele, tunurile. Loc concilierii, arbitrajului øi pæcii!» În 1925 øi 1926 Aristide Briand, Austen Chamberlain, Gustav Stresemann øi generalul Dawes primeau împreunæ premiul Nobel pentru pace. În martie 1936, Hitler, încælcând acordurile de la Locarno, intra în zona demilitarizatæ renanæ, reuøind prin forflæ ceea ce Stresemann nu reuøise prin mijloace diplomatice. Concesiile oferite Germaniei, încæ în 1924°1925, øi cele ce vor urma vor fi fatale…Ele vor da cale liberæ lui Hitler sæ declanøeze cel de al Doilea Ræzboi Mondial“ (18, 1991, p. 169).

Primele beneficiare ale noii calitæfli a Germaniei de membræ a Societæflii vor fi raporturile sale cu URSS. Derogarea în ceea ce priveøte articolele 16 øi 17 ale Pactului Societæflii Nafliunilor permitea ca Germania sæ nu fie atrasæ în mæsuri cu caracter de sancfliuni împotriva Moscovei, în cazul când comportamentul URSS în viafla internaflionalæ ar fi cæzut sub incidenfla prevederilor Pactului. În plus, poziflia Germaniei în conducerea Societæflii putea în orice împrejurare, datæ fiind regula unanimitæflii, sæ împiedice adoptarea de cætre Consiliu a unor mæsuri de pedepsire a aliatului sæu sovietic. Rapallo dædea în aceste condiflii noi roade: pe 24 aprilie 1926 se încheia Tratatul de neagresiune øi neutralitate dintre URSS øi Germania. Tratatul prevedea cæ, în caz de atac asupra uneia dintre pærfli, cealaltæ va avea faflæ de ea o atitudine paønicæ. Într°una dintre anexele tratatului era cuprinsæ o declaraflie a URSS prin care aceasta lua act de derogarea Germaniei de la obligafliile izvorâte din articolele 16 øi 17 ale Pactului Societæflii Nafliunilor. În genere, este de observat cæ Rapallo øi Locarno se înscriu într°o anumitæ logicæ a istoriei. Privitæ în perspectivæ, perioada 1922°1925 marca o semnificativæ schimbare în raporturile internaflionale de forfle, înregistratæ ca atare de cætre diplomaflie, tendinflæ care nu numai cæ nu va fi opritæ de evolufliile ce vor urma ci, dimpotrivæ, va fi consolidatæ de ele.

3) Cætre un apogeu al ineficienflei ideii securitæflii colective: Pactul Briand°Kellogg Cæderea Tratatului de asistenflæ mutualæ øi a Protocolului de la Geneva nu epuizaseræ cæutærile de soluflii pentru problemele pæcii inspirate din principiile securitæflii colective. Asemenea cæutæri

100

CONSTANTIN VLAD

aveau sæ atingæ un fel de punct de vârf prin adoptarea Pactului Briand°Kellogg. Acesta era semnat în 27 august 1928 de reprezentanflii a 15 state, la el aderând în final 63 de flæri. Iniflierea semnærii lui îi revenea lui Aristide Briand, prim°ministru øi ministru de Externe al Franflei. Acesta, „din dorinfla de a se spune despre el cæ nu stætea cu mâinile în sân“, folosea aniversarea a zece ani de la intrarea Statelor Unite în Primul Ræzboi Mondial pentru a transmite la Washington un proiect de tratat bilateral prin care cele douæ flæri denunflau ideea ræzboiului între ele øi conveneau sæ°øi rezolve toate diferendele pe cale paønicæ. Era un demers lipsit de conflinut pentru cæ propunea „sæ se renunfle la ceva de care nu se temea nimeni øi oferea ceva de la sine înfleles de toatæ lumea“ (109, 1998, p. 353). Frank Billings Kellogg, secretarul de stat al SUA, va amâna luni de zile un ræspuns cætre Briand. Apropierea alegerilor prezidenfliale din 1928 îl va decide sæ dea un astfel de ræspuns. El va propune însæ ca pactul imaginat la Paris sæ devinæ un instrument multilateral, deschis spre semnare tuturor statelor. Titulescu va ironiza cu profundæ îngrijorare ping°pongul diplomatic franco°american peste Atlantic: „Nu pot sæ mæ împiedic a spune cæ atingem aici cu degetul felul în care se trateazæ de cei mari cele mai grave probleme de politicæ externæ øi sæ exprim îngrijorarea mea pentru viitor o datæ mai mult. Originea pactului este grandilocvenfla lui Briand care crede cæ cu formula «Ræzboi contra ræzboiului» se pot rezolva chestiuni aøa de grave. La aceastæ grandilocvenflæ s°a adæugat interesul politic al lui Kellogg de a avea în vederea alegerilor un succes extern, care pentru America nu costæ nimic“ (182, 1967, pp. 235°236).

Pactul cuprindea douæ articole de substanflæ. Prin primul, statele contractante „declaræ solemn în numele popoarelor respective cæ condamnæ recursul la ræzboi pentru reglementarea diferendelor internaflionale øi renunflæ la el ca instrument de politicæ naflionalæ în relafliile lor mutuale“; prin cel de al doilea, „Înaltele pærfli contractante recunosc cæ reglementarea sau rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice naturæ sau de orice origine ar fi ele, care se pot ivi între state, nu va trebui niciodatæ urmærite decât prin mijloace pacifice“ (apud 162, 1982, p. 378). Desigur, în contextul istoric dat, adoptarea Pactului de la Paris avea însemnætatea ei. Pactul va fi væzut de cætre contemporani ca o condamnare a ræzboiului øi o statuare a principiului rezolværii paønice a diferendelor internaflionale. Dobândind, prin ratificarea sa de cætre state, caracter de document juridic, Pactul Briand°Kellogg, „crea o normæ nouæ de drept internaflional — interzicerea ræzboiului de agresiune — øi consacra un principiu de întindere generalæ — principiul reglementærii paønice a conflictelor internaflionale“ (12, 1982, p. 220). Pactul de la Paris avea însæ mari limite. Mai întâi, el nu cuprindea garanflii în vederea înfæptuirii prevederilor sale øi nici sancfliuni pentru cazurile de încælcare a acestor prevederi; el nu instituia obligativitatea aplicærii sancfliunilor de cætre statele contractante øi mecanismele prin care aceastæ aplicare sæ aibæ loc. De aceea, pe plan diplomatic, Pactul poate fi considerat un moment de vârf al lipsei de eficacitate a ideii de securitate colectivæ. Aceasta, pentru cæ, deøi respingerea ræzboiului øi soluflionarea paønicæ a disputelor deveniseræ norme juridice — parte a dreptului internaflional public, respectarea acestor norme era læsatæ exclusiv la latitudinea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

101

statelor semnatare. Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice depindea de angajamentul subiecflilor acestor relaflii, în acest caz, øi subiecfli ai dreptului internaflional. Tocmai în acest sens este semnificativ cæ Kellogg însuøi va declara în Congres cæ Pactul nu obligæ în nici un fel Statele Unite sæ vinæ în ajutorul victimelor. Având în vedere astfel de carenfle grave ale Pactului, N. S. Politis, om politic øi diplomat grec afirma cæ „este o exagerare voitæ, menitæ sæ frapeze imaginafliile, de a spune cæ Pactul de la Paris a pus ræzboiul în afara legii. În fapt, el se mærgineøte sæ proclame un principiu. Dar el nu organizeazæ aplicarea principiului øi nu prescrie sancfliunea“ (apud 135, 1991, p. 300).

Apoi, formula generalæ de incriminare a ræzboiului statuatæ de Pact ignora un mare numær de situaflii particulare nu numai potenfliale, ci øi previzibile. Astfel, Franfla va cere legalizarea ræzboaielor de autoapærare, a celor duse pentru onorarea obligafliilor cuprinse în Pactul Societæflii Nafliunilor, precum øi în tratatele sale cu statele din Europa centralæ øi de sud°est. Marea Britanie îøi va declara libertatea de acfliune necesaræ pentru apærarea imperiului sæu. Statele Unite au invocat Doctrina Monroe, dreptul la autoapærare øi apærarea legitimæ, precum øi faptul cæ fiecare nafliune trebuie sæ fie singurul judecætor al cerinflelor pe care le reclamæ legitima apærare (109, 1998, p. 254). În ceea ce o priveøte, România, ca øi celelalte state din Mica Înflelegere, øi°a rezervat dreptul de apærare a teritoriului naflional în caz de agresiune. Din astfel de cauze — care provocau rezervele majoritæflii statelor semnatare — Pactul de la Paris nu putea fi pus de acord cu prevederile Pactului Societæflii Nafliunilor. Un comitet special al Societæflii Nafliunilor a încercat sæ realizeze un asemenea acord, renunflând însæ pânæ la urmæ la misiunea ce o primise în acest sens de la Adunarea Societæflii. Carenfle ca cele arætate mai sus vor îngrædi în mod sever impactul Pactului de la Paris asupra relafliilor internaflionale. Astfel, dacæ pentru diplomaflia statelor apærætoare ale statu-quo°ului creat prin Conferinfla de pace prevederile Pactului au furnizat doar argumente politico°morale, statele revizioniste au folosit Pactul pentru promovarea ideilor favorabile modificærii ordinii postbelice. Germania, de pildæ, va susfline cæ, întrucât ræzboiul este eliminat dintre instrumentele de politicæ naflionalæ øi ræmân în vigoare doar sancfliunile ordonate de Societatea Nafliunilor øi organizate în formæ colectivæ de cætre Consiliu, „pactele regionale defensive ar trebui desfiinflate pentru cæ nu°øi mai aveau locul“; referirea privea, desigur, grupæri cum era Mica Înflelegere, precum øi alianflele estice ale Franflei. La rândul ei, Ungaria îøi dædea adeziunea la Pact, precizând cæ vedea în acesta „un mijloc care va asigura în viitor posibilitatea remedierii într°o manieræ pacificæ a nedreptæflilor Tratatului de pace de la Trianon“ (apud 135, 1991, p. 301). Dupæ ce iniflial declarase cæ Pactul e îndreptat împotriva sa, URSS va adera la el øi°l va folosi pentru iniflierea unei acfliuni diplomatice proprii de o anumitæ întindere. Anume, în decembrie 1928, M. M. Litvinov, ministrul rus de Externe, propunea Poloniei øi Lituaniei semnarea unui protocol pentru punerea în aplicare færæ întârziere a pactului de la Paris în relafliile acestor flæri cu Uniunea Sovieticæ (Protocolul Litvinov). Bucureøtii vor cere Poloniei sæ condiflioneze participarea ei la Protocol de invitarea României. Cu sprijinul Franflei, s°a ajuns la semnarea pe 9 februarie 1929 a Protocolului propus de partea rusæ, ca un document încheiat

102

CONSTANTIN VLAD

între URSS, pe de o parte øi toate statele de la frontiera ei vesticæ, anume Estonia, Letonia, Polonia øi România, pe de altæ parte. Articolele 1 øi 2 ale Protocolului precizau cæ Pactul Briand°Kellogg intræ în vigoare între statele semnatare (ale Protocolului) dupæ ratificarea de cætre organele legislative competente din aceste flæri a Pactului, færæ a se aøtepta ratificarea acestuia de cætre celelalte state (162, 1982, pp. 379°380). Guvernul sovietic va declara cæ prin aderarea României la Protocol nu se lichideazæ problemele litigioase existente. La Bucureøti însæ, semnarea Protocolului de la Moscova va fi salutatæ de toate partidele politice, acesta fiind ratificat în unanimitate de cætre Parlamentul României. În contextul istoric dat, Protocolul a fost considerat drept un act ce întærea integritatea teritorialæ a flærii øi, în acelaøi timp, un important pas înainte spre reluarea relafliilor diplomatice cu URSS. Astfel, la sfârøitul deceniului al treilea al secolului XX, în Europa existau „trei straturi de angajamente (în domeniul securitæflii). Primul consta în alianflele tradiflionale, susflinute de maøinæria convenflionalæ a convorbirilor dintre øefii de Stat°Major øi a consultærilor politice. Dat fiind cæ acestea nu mai erau la modæ, se limitau la aranjamentele francezilor cu noile state slabe din Europa de Est — alianfle în care Marea Britanie refuzase sæ intre. În eventualitatea unei agresiuni germane în Europa de Est, Franfla avea de ales între douæ soluflii neconvenabile: abandonarea Poloniei øi a Cehoslovacie sau lupta pe cont propriu, care era coømarul ei repetat încæ din 1870 øi, prin urmare, nu avea decât øanse infime sæ fie aleasæ. Al doilea strat consta în garanfliile speciale de tipul Pactului de la Locarno; evident cæ acestea erau apreciate drept mai puflin angajante decât alianflele oficiale… În fine, exista propriul angajament al Societæflii Nafliunilor în sprijinul securitæflii colective, care a fost de fapt depreciat de Locarno. Asta, pentru simplul fapt cæ, dacæ securitatea colectivæ era demnæ de încredere, nu mai era nevoie de Locarno; dacæ totuøi era nevoie de Locarno, însemna cæ Societatea Nafliunilor era prin definiflie inadecvatæ pentru a garanta pânæ øi securitatea membrilor ei fondatori“ (109, 1998, p. 248)

La aceasta s°ar mai putea adæuga un strat, anume cel reprezentat de Pactul Briand°Kellogg, cu menfliunea cæ acesta coincidea în spirit cu Pactul Societæflii Nafliunilor, dar slæbea prin conflinut ceea ce însemna Societatea pentru securitatea internaflionalæ. Toatæ aceastæ construcflie, rafinatæ dar fragilæ, va fi mæturatæ ca un castel din cærfli de joc de cætre valul revizionist øi revanøard pe care îl va cunoaøte Europa øi lumea în deceniul urmætor.

CAP. IX. DINAMICA CEDÆRILOR

Pactul Briand°Kellogg va contamina pentru câfliva ani buni spiritul multor oameni politici øi diplomafli ai vremii. Realitatea însæ îl va contrazice în curând øi cu brutalitate. Când cei care purtau ræspunderea pentru soarta pæcii øi securitæflii vor înflelege, mai bine zis, vor lua în seamæ semnalele acestei realitæfli, va fi deja prea târziu: cursul spre ræzboi nu va mai fi oprit. Evolufliile pe care le cunoøteau raporturile între state la cumpæna dintre deceniile 3 øi 4 ale secolului aveau loc sub zguduirea pe care o provoca sistemului internaflional criza economicæ din anii 1929°1933. Aceasta începea prin crahul bursei din New York din 24 octombrie 1929 øi avea sæ loveascæ puternic economia americanæ øi, întrucât aceasta era cea mai dezvoltatæ economie a lumii, va iradia cu intensitæfli diferite în toate zonele globului. Efectele sale pe plan social vor fi majore: øomajul de masæ, pauperizarea crescândæ a unor largi categorii sociale, escaladarea nemulflumirilor øi fræmântærilor vor alimenta miøcærile situate la extremele spectrului politic, anume miøcærile de stânga, inclusiv stânga comunistæ, øi cele de dreapta, reprezentate mai ales de fascism øi nazism. Anii crizei vor consolida miøcarea fascistæ în Italia, vor aduce partidul naflional°socialist (nazist) la putere în Germania — øeful acestuia, Adolf Hitler, devenind cancelar pe 30 ianuarie 1933 —, vor facilita formarea øi afirmarea unor miøcæri de extremæ dreapta în multe flæri europene. Criza economicæ mondialæ va crea câmp larg de acfliune puterilor øi miøcærilor revanøarde. Dacæ pactele Locarno øi Briand°Kellogg fuseseræ interpretate ca documente internaflionale care puteau justifica revizuirea paønicæ a unor prevederi teritoriale ale tratatelor de pace, venirea la putere a nazismului deschidea calea constituirii unui adeværat front urmærind revizuirea acestor tratate prin forflæ, adicæ prin ræzboi. Pe acest fundal, primul test la care principiul øi practica securitæflii colective vor cædea va fi tentativa de a opri înarmærile, de a introduce un control al armamentelor øi a promova o linie a dezarmærii. Din inifliativa øi în cadrul Societæflii Nafliunilor se vor desfæøura negocieri îndelungi în vederea pregætirii Conferinflei pentru limitarea øi reducerea înarmærilor. Aceasta se deschidea la Geneva pe 2 februarie 1932 øi, dupæ întreruperi øi reluæri, se încheia printr°un eøec în iunie 1934. La lucrærile sale participau 61 de state, dintre care 54 erau membre ale Societæflii Nafliunilor. Conferinfla reprezenta — øi avea sæ ræmânæ — cea mai amplæ negociere multilateralæ organizatæ de Societate, într°o problemæ cardinalæ pentru pacea øi securitatea internaflionalæ.

104

CONSTANTIN VLAD

În cadrul ei se vor manifesta douæ moduri de gândire øi douæ linii de conduitæ. Astfel, pe de o parte, Franfla susflinea prioritatea securitæflii, cæreia dezarmarea îi trebuia subordonatæ; în fapt, Parisul dorea sæ°øi asigure o anumitæ preponderenflæ militaræ pe continent faflæ de un eventual pericol din partea Germaniei care, evident, ca potenflial economic øi demografic, era cea mai mare putere europeanæ. Pe de altæ parte, Marea Britanie øi Statele Unite urmæreau realizarea unui echilibru de forfle în Europa, în condiflii când principalele lor interese se concentrau în afara continentului. Germania va folosi cu abilitate asemenea abordæri divergente øi va obfline, inclusiv prin presiuni øi øantaj, recunoaøterea dreptului sæu la paritate în domeniul înarmærilor cu celelalte state øi, prin aceasta, eliminarea prevederilor restrictive pe plan militar ale Tratatului de la Versailles. Decizia în acest sens era luatæ pe 11 decembrie 1932 de cætre Anglia, SUA, Franfla, Italia øi Germania în afara cadrului Conferinflei, ea fiind impusæ celorlalfli participanfli. fiærile mici øi mijlocii, care îøi puseseræ mari speranfle în Conferinflæ øi au militat pentru a face din dezarmare un mijloc hotærâtor pentru întærirea securitæflii, s°au væzut astfel puse în fafla faptului împlinit. Mica Înflelegere, întrunitæ la Belgrad pe 18°19 decembrie 1932, considera cæ decizia de a acorda puterilor învinse dreptul la paritate militaræ crea o situaflie gravæ pentru securitatea generalæ pe continent, îndeosebi pentru securitatea statelor mici, ameninflate de puterile revizioniste. Venirea la putere a nazismului în Germania avea sæ schimbe radical situaflia. Pe 14 octombrie 1933, baronul von Neurath, ministrul de Externe la Berlin, anunfla retragerea Germaniei de la Conferinfla dezarmærii. Germania pæræsea, totodatæ, øi Societatea Nafliunilor. În ciuda unor astfel de evoluflii øi altora ce vor urma, în Europa existau oameni politici influenfli care aduceau elogii personalitæflii øi politicii lui Hitler. Iatæ ce scria în acest sens David Lloyd George, fost prim°ministru al Marii Britanii: „Indiferent ce s°ar putea crede despre metodele lui Hitler…popularitatea lui nu poate fi pusæ la îndoialæ…Vârstnicii au încredere în el; tinerii îl idolatrizeazæ. Este acea veneraflie faflæ de eroul naflional care øi°a salvat flara aflatæ în cel mai înalt grad de degradare øi dependenflæ… El este George Washington al Germaniei [sublinierea C.V.]. Pe de altæ parte, cei care îøi imagineazæ cæ Germania a revenit la sentimentele sale imperialiste nu dau dovadæ cæ ar fi înfleles caracterul transformærii produse. Ideea unei Germanii care ar intimida Europa cu trupele sale mærøæluind peste frontierele altor flæri nu face parte din noua viziune politicæ… Germanii vor rezista pânæ la ultimul om în fafla oricærei încercæri de cucerire a flærii lor, dar în ceea ce îi priveøte, ei au renunflat la orice dorinflæ de a cotropi alte teritorii“ (apud 112, 1997, p. 1).

Øi este de subliniat cæ asemenea aprecieri erau fæcute în 1937, la un an dupæ remilitarizarea Renaniei, cu un an înainte de Anschluss øi cu doi ani mai de vreme de atacarea Poloniei. Cadrul creat de Conferinfla de dezarmare, ca øi pregætirile anterioare acesteia, oferea prilejuri pentru diferite inifliative politico°diplomatice. Dintre acestea menflionæm pe cea a URSS de definire a agresorului, înaintatæ în februarie 1933. Propunerea va fi examinatæ øi îmbogæflitæ în mai 1933, pe baza unui raport întocmit de reprezentantul grec, Nikolaos Politis, raport care încorporase øi idei româneøti, între acestea fiind øi propuneri ale eminentului jurist român

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

105

V. V. Pella. URSS îøi va reitera propunerea, de acum îmbogæflitæ, în cadrul unei conferinfle economice mondiale desfæøurate la Londra în iunie°iulie 1933. Se vor încheia cu acest prilej trei convenflii pentru definirea agresorului, cu un conflinut similar. O primæ convenflie era semnatæ pe 3 iulie 1933 de cætre reprezentanflii URSS, României, Poloniei, Estoniei, Letoniei, Turciei, Iranului øi Afghanistanului. A doua convenflie se încheia pe 4 iulie între URSS, flærile Micii Înflelegeri øi Turcia, în forma unui pact general de neagresiune, fiind deschisæ spre aderare tuturor statelor. În sfârøit, a treia convenflie era semnatæ pe 5 iulie 1933 între URSS øi Lituania. În ceea ce priveøte definirea agresorului, convenfliile menflionate specificau urmætoarele fapte care, comise cel dintâi de un stat, determinau agresorul într°un conflict internaflional (art. II): „declaraflie de ræzboi unui alt stat; invazie prin forflele armate, chiar færæ declaraflie de ræzboi, a teritoriului unui alt stat; atac prin forflele sale terestre, navale sau aeriene, chiar færæ declaraflie de ræzboi, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; blocadæ navalæ a coastelor sau a porturilor unui stat; sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul sæu, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toatæ cererea statului invadat, de a lua pe propriul sæu teritoriu orice mæsuri în puterea lui, pentru a lipsi zisele bande de ajutor sau protecflie“. Iar art. III al Convenfliei stipula: „Nici o consideraflie de ordin politic, militar, economic sau de altæ naturæ nu va putea servi drept scuzæ sau justificare a agresiunii prevæzutæ la articolul II“ (28, 1986, p. 203).

Prin adoptarea convenfliilor pentru definirea agresorului diplomaflia marca un moment important în dezvoltarea gândirii asupra relafliilor internaflionale øi a dreptului internaflional. Totuøi, sfera restrânsæ a statelor semnatare demonstra impactul politic øi diplomatic limitat al acestor acte de politicæ internaflionalæ care, ca de altfel, ansamblul normelor de comportament al statelor, se vor dovedi neputincioase în fafla apropiatei ofensive a forflelor revanøarde øi revizioniste. Circumsrierea geograficæ a Convenfliilor pentru definirea agresorului reliefa, totodatæ, încercærile ce se fæceau în perioada respectivæ pentru a rezolva problemele securitæflii statelor din centrul, estul øi sud°estul continentului. Astfel, în 1926, Polonia, cu sprijinul Micii Înflelegeri øi al altor state est°europene, avansa proiectul unui „Locarno central°european“, proiect respins însæ de Germania. Câfliva ani mai târziu, ideea va fi reluatæ de Franfla împreunæ cu URSS. Pentru Franfla, angajarea unor acfliuni în aceastæ direcflie exprima îngrijorarea crescândæ faflæ de pericolul de ræzboi pe care°l reprezenta politica statelor revizioniste, înainte de toate a Germaniei. Alæturi de acordurile cu Polonia øi statele Micii Înflelegeri, Parisul va lua cursul apropierii de Moscova. Aceastæ apropiere devenea posibilæ øi datoritæ evolufliilor pe care le cunoøtea politica externæ sovieticæ. În primii ani de existenflæ, Puterea Sovieticæ mizase pe declanøarea revolufliei în principalele flæri occidentale, ca o condiflie hotærâtoare pentru menflinerea regimului sovietic øi pentru construirea orânduirii socialiste în condifliile Rusiei înapoiate. Aceastæ aøteptare fusese însæ infirmatæ de realitate. Stalin, succesorul lui Lenin în 1924, va susfline cæ Rusia, devenitæ URSS, putea construi socialismul chiar în condiflii când „revoluflia mondialæ“ ar fi ræmas pe termen îndelungat mai ales un obiectiv ideologic øi nu subiectul unui program politic, de acfliune imediatæ — deøi, prin partidele comuniste, membre ale Internaflionalei

106

CONSTANTIN VLAD

a III°a, creatæ în 1919, partidul comunist rus (boløevic), acfliona pentru subminarea øi înlæturarea orânduirii existente în alte flæri øi pentru instaurarea unei puteri de tip sovietic. De aici, perspectiva existenflei paralele a Rusiei Sovietice cu lumea dominatæ de mari puteri capitaliste, multe dintre ele având regimuri democratice. Se contura astfel linia coexistenflei a douæ sisteme, capitalist øi socialist, idee enunflatæ iniflial de cætre Lenin. Termenul „coexistenflæ“, cel mai adesea cu adjectivul „paønicæ“, în accepfliuni ambigue øi cu sensuri multiple, va face, de atunci, istorie. El va fi interpretat, pe rând ori simultan, ca o fazæ tranzitorie, în condifliile amânærii revolufliei mondiale, ca o expresie a luptei de clasæ pe plan internaflional, ca o formæ a întrecerii dintre socialism øi capitalism etc. Atunci însæ, când era elaborat øi devenea o linie de conduitæ în politica externæ sovieticæ termenul coexistenflæ desemna nevoia presantæ a Puterii Sovietice de a depæøi izolarea în care se afla øi de a împiedica coalizarea împotriva sa a unor forfle externe copleøitoare. Rapallo, urmat de tratatul ruso°german din 1926, constituiseræ primii paøi în înfæptuirea acestor obiective. Invitarea URSS la diferite reuniuni internaflionale — conferinfle economice, negocieri privind reparafliile de ræzboi etc. era mai de grabæ o recunoaøtere a faptului cæ Rusia, prin dimensiunile sale, prin implicafliile pe care prezenfla øi acfliunile sale le aveau pentru situaflia europeanæ øi mondialæ nu putea fi ignoratæ, decât o acceptare a regimului sovietic de cætre marile puteri occidentale, învingætoare în ræzboi. O asemenea acceptare, cu acomodarea reciprocæ a celor douæ pærfli pe care ea o presupunea, cerea timp. Or, istoria anilor ’20 era græbitæ. Rusia Sovieticæ nu se dezicea de poziflia negativæ faflæ de sistemul de la Versailles øi nu ascundea intenflia de a obfline revizuirea tratatelor de pace într°o serie de puncte în care considera cæ acestea îi afectaseræ interesele. În ciuda unei afiøate rupturi structurale, ideologice cu imperiul flarist, URSS se considera nu numai politic, ci øi juridic succesoarea acestui imperiu. Ea nu va recunoaøte, de aceea, unirea Basarabiei cu România, deøi aceasta era un strævechi pæmânt românesc, smuls de Rusia flaristæ în 1812. Ea va revendica porfliuni largi din Polonia de est, pærfli ale Ucrainei øi Belorusiei, dupæ 1922 componente ale URSS. Va râvni la Finlanda, care din 1809 pânæ la revoluflie fusese mare ducat rusesc, øi nu se va împæca cu existenfla independentæ a Statelor Baltice, obiect eventual de disputæ cu Germania. Aceste poziflii faflæ de tratatele de pace vor constitui un puternic liant între Moscova øi Berlin. Pe de altæ parte, Rusia sovieticæ va adera la ideea securitæflii colective încæ din primele sale manifestæri internaflionale (Cicerin, 1922, Genova). Apærea astfel un teren comun pe care URSS øi marile puteri democratice se întâlneau øi se creau premise pentru reînnodarea raporturilor dintre ele. Marea adversitate ideologicæ: opoziflia dintre capitalism øi socialism, dintre democraflie øi autoritarism øi totalitarism ræmânea neatinsæ; imensa neîncredere reciprocæ alimentatæ de aceastæ adversitate, iar în ceea ce priveøte Rusia, øi de intervenflia stræinæ din perioada ræzboiului civil, se va menfline nealteratæ; totuøi, timpul unui proces de normalizare a relafliilor URSS cu statele democratice venise. În 1921 Marea Britanie încheia un acord comercial cu Rusia Sovieticæ. Trei ani mai târziu, Londra øi Parisul recunoøteau URSS, prin stabilirea relafliilor diplomatice cu aceastæ flaræ. Urma Elveflia în 1927 øi SUA în 1933. În 1934, erau stabilite raporturi diplomatice între România øi URSS, ca øi între Cehoslovacia øi Uniunea Sovieticæ. În ceea ce o priveøte, Polonia mersese mai departe øi în 1931 încheiase un tratat

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

107

de prietenie øi comercial cu URSS, urmat în 1932 de un pact bilateral de neagresiune. Însæ miøcærile cu impactul cel mai mare în aceastæ privinflæ le fæcea Franfla. Un pact de neagresiune franco°sovietic încheiat la Paris în 1932 consemna angajamentul celor douæ pærfli de a nu comite sub nici o formæ o agresiune una împotriva celeilalte, ori de a sprijini un astfel de act din partea unei puteri terfle. În 1934, Louis Barthou, ministrul de Externe al Franflei, øi Maksim Litvinov, comisarul sovietic pentru Afacerile Externe, definitivau o „schemæ a securitæflii colective“ care cuprindea: un pact regional de consultare, de neagresiune øi de asistenflæ mutualæ (Pactul Oriental, un fel de „Locarno Oriental“) ce urma a se încheia între URSS, Germania, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia øi Cehoslovacia; un pact franco°sovietic de asistenflæ mutualæ, prin care Franfla se angaja, în limitele acordurilor de la Locarno, ca øi în baza art. 15 øi 16 ale Pactului Societæflii Nafliunilor, de a acorda asistenflæ Uniunii Sovietice în vederea garantærii frontierelor sale apusene, iar aceasta de a acorda asistenflæ Franflei, în limita angajamentelor contractate faflæ de Franfla de cætre Marea Britanie øi Italia. fiærile Micii Înflelegeri au sprijinit cu hotærâre încheierea unui Pact Oriental; ideea va fi agreatæ øi de Marea Britanie, deøi în ansamblu Anglia øi Statele Unite vor adopta o atitudine rezervatæ faflæ de inifliativele Franflei în estul continentului. În ceea ce o priveøte, Germania va refuza sæ se alæture Pactului Oriental. O poziflie similaræ va fi luatæ øi de Polonia, ceea ce nu constituia o surprizæ întrucât pe 24 ianuarie acelaøi an (1934) Varøovia semnase un pact de neagresiune cu Berlinul. Prin acest pact, Germania urmærea, între altele, tocmai sæ împiedice alæturarea Poloniei la Pactul Oriental. În aceste condiflii, Pactul Oriental nu se realiza. Un an mai târziu, în 1935, Franfla øi URSS încheiau un tratat de asistenflæ mutualæ, care concretiza una din ideile de bazæ ale sistemului de securitate colectivæ preconizat de cele douæ state. Tratatul prevedea cæ, în cazul când una din pærfli devenea obiectul unei agresiuni neprovocate din partea oricærui stat european, sæ°øi acorde imediat în mod reciproc sprijin øi ajutor, acflionând în conformitate cu prevederile articolului 16 din Pactul Societæflii Nafliunilor. Douæ sæptæmâni mai târziu, pe 16 mai 1935, se semna la Praga tratatul sovieto°cehoslovac de ajutor reciproc. Textul sæu era aproape similar cu cel franco°sovietic, cu precizarea cæ ajutorul reciproc în caz de agresiune era dependent de intervenflia Franflei de partea victimei agresiunii. O datæ cu inifliativa Pactului Oriental, diplomaflia francezæ lansa ideea unui Pact Mediteranean øi a unui Pact Dunærean, ultimul referindu°se la zona central°europeanæ. Consiliul Permanent al Înflelegerii Balcanice, reunit la Bucureøti în mai 1935, sprijinea realizarea unui Pact Mediteranean, care urma sæ cuprindæ un Pact de neagresiune între Înflelegerea Balcanicæ øi Italia, precum øi o Convenflie de asistenflæ mutualæ a celor patru state membre ale acestei alianfle, împotriva oricærei agresiuni. În august acelaøi an, Consiliul Micii Înflelegeri accepta „în principiu“ ideea unui Pact Dunærean, convenind sæ studieze propunerea francezæ. Evolufliile rapide de pe continent vor face însæ inoperante cele douæ inifliative. În condifliile acestor evoluflii, care se extindeau øi în estul øi sud°estul european devenea evidentæ actualitatea unei politici de normalizare a relafliilor României cu Rusia Sovieticæ, relaflii care cântæreau greu în condiflia internaflionalæ a flærii. Reamintesc cæ România se opusese oricæror tentative de a fi atrasæ în intervenflia stræinæ, dupæ cum refuzase solicitærile Poloniei de a i se

108

CONSTANTIN VLAD

alætura în ræzboiul contra Rusiei Sovietice. În vara anului 1920 se desfæøurau mai multe runde de negocieri româno°ruse. Partea românæ pornea în negocieri de la poziflia cæ actul unirii Basarabiei cu România era irevocabil øi solicita restituirea integralæ a tezaurului românesc evacuat la Moscova în timpul ræzboiului. Partea rusæ nu recunoøtea însæ unirea Basarabiei cu România øi refuza restituirea tezaurului. Negocierile eøuau. Dupæ ce, la 1 noiembrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franfla, Marea Britanie, Italia øi Japonia recunoøteau apartenenfla Basarabiei la România, Moscova va contesta oficial valabilitatea acestui tratat øi va acfliona pentru a împiedicarea ratificærii lui, ceea ce va reuøi în cazul Japoniei, blocând astfel intrarea lui în vigoare. Reamitesc cæ în 1922, la conferinfla de la Genova, primul ministru Ion I. C. Brætianu declarase cæ România se angajeazæ sæ nu atace Rusia cu trupele sale regulate øi sæ se opunæ ca bande înarmate sæ porneascæ de pe teritoriul sæu vreun act de agresiune împotriva Rusiei. O conferinflæ româno°rusæ desfæøuratæ la Viena în martie°aprilie 1924 evidenflia din nou cæ pozifliile celor douæ pærfli ræmâneau ireconciliabile, Rusia cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia, ca unic criteriu de determinare a apartenenflei acestei provincii la România sau la Ucraina. România va respinge ideea plebiscitului, întrucât populaflia dintre Prut øi Nistru se pronunflase categoric în favoarea unificærii cu România, fapt constatat øi de trimiøi speciali ai Conferinflei de pace. În plus, autoritæflile române înflelegeau corect obiectivele urmærite de Moscova prin cererea privind plebiscitul, øi anume, crearea unor tensiuni între România øi Aliafli, ca urmare a unui precedent în rediscutarea frontierelor stabilite în anii 1919°1920, precum øi intrarea unitæflilor militare sovietice în Basarabia pentru a „asigura“ libertatea exprimærii votului (43, 1997, p. 352). Dupæ eøecul convorbirilor de la Viena, Litvinov declara cæ orice sprijin direct sau indirect dat României în chestiunea Basarabiei va fi considerat de Rusia Sovieticæ drept un act ostil, cæ pânæ la realizarea plebiscitului, aceasta va considera Basarabia ca parte integrantæ a teritoriului ucrainean (135, 1991 p. 245). O tentativæ româneascæ de a relua negocierile în 1928 ræmânea infructuoasæ. Cu sprijinul Poloniei, Bucureøtii vor dejuca încercarea URSS de a læsa România în afara semnatarilor „Protocolului Litvinov“ (1929), document cu impact limitat asupra raporturilor româno°sovietice, dar oricum cu un impact pozitiv. Acesta era stadiul relafliilor juridico°politice româno°ruse la începutul anilor ’30, când Franfla lua curs cætre apropierea de URSS în eforturile sale de a crea un sistem de alianfle antirevizioniste în Est. De menflionat cæ inifliativa francezæ privea încheierea de cætre URSS a unor pacte de neagresiune øi de asistenflæ mutualæ nu numai cu Franfla, ci øi cu Polonia, Cehoslovacia øi România, aliatele sale. Când în august 1931 la Quai d’Orsay era parafat tratatul de neagresiune franco°sovietic, guvernul francez preciza cæ insistæ asupra faptului cæ nu va semna pactul de neagresiune cu Rusia decât în acelaøi timp cu Polonia øi România, flæri interesate în cel mai înalt grad în aceastæ chestiune øi legate de Franfla prin tratate øi, de asemenea, având øi acordul fiærilor Baltice. Comunicarea acestei poziflii era transmisæ la Varøovia øi la Bucureøti (135, 1991, p. 322). În acest context, România începea negocieri cu URSS la Riga, în ianuarie 1932. Tratativele se dovedeau deosebit de dificile. Rusia se posta pe poziflia cæ un tratat de neagresiune între

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

109

cele douæ flæri trebuie sæ menflioneze existenfla unui diferend teritorial, pe care Moscova se angaja sæ nu°l rezolve prin forflæ. România socotea cæ un pact de neagresiune trebuie în mod obligatoriu sæ priveascæ un teritoriu dat, anume teritoriul asupra cæruia fiecare dintre pærflile contractante îøi exercitæ suveranitatea de facto. Poziflia sovieticæ era reiteratæ la încheierea negocierilor în forma unei scrisori a lui M. Litvinov în care se preciza cæ URSS nu recunoaøte graniflele de atunci ale României øi cæ Rusia nu putea încheia un pact de neagresiune cu România færæ a consemna formal punctul sæu de vedere privind Basarabia. Poziflia României în negocierile cu URSS devenea încæ mai dificilæ întrucât Polonia, deøi iniflial declarase cæ nu va încheia tratatul cu Rusia înainte ca România sæ finalizeze un document similar, va sfârøi prin convenirea pactului de neagresiune cu Rusia pe 25 ianuarie 1932. Franfla însæøi va face acelaøi lucru în noiembrie 1932. Færæ îndoialæ cæ un sprijin politic mai hotærât din partea acestor douæ state aliate, mai ales din partea Franflei, ar fi îmbunætæflit condiflia de negociere a României. Din partea Franflei, încælcarea pozifliei øi angajamentului iniflial nu era decât expresia unei noi cedæri în fafla politicii revizioniste, de aceastæ datæ promovatæ din estul Europei. Contactele româno°ruse nu erau însæ întrerupte dupæ lipsa de rezultate de la Riga. Ele vor continua cu intermitenflæ în cursul anului 1932. Nicolae Titulescu, revenit în fruntea Ministerului de Externe în octombrie 1932, fæcea o amplæ declaraflie de politicæ externæ în fafla Adunærii Deputaflilor, Camera aprobând în întregime linia apærærii integritæflii teritoriale øi independenflei naflionale, inclusiv poziflia guvernului referitoare la pactul de neagresiune cu URSS. Abilitatea marelui diplomat avea sæ permitæ o îmbunætæflire generalæ a raporturilor româno°ruse. România va sprijini inifliativa sovieticæ privind definirea agresorului øi, ca stat individual øi apoi ca membræ a Micii Înflelegeri, va semna Convenfliile care transformau aceastæ definiflie într°un act de drept internaflional. În iunie 1934 România øi URSS stabileau relaflii diplomatice, iar în septembrie România, în cadrul Micii Înflelegeri, sprijinea cu cælduræ inifliativa franco°sovieticæ privind încheierea unui Pact Oriental. În aceeaøi lunæ, Titulescu øi Litvinov, împreunæ, puneau la punct o scrisoare prin care 30 de state membre al Societæflii Nafliunilor invitau Uniunea Sovieticæ sæ se alæture organizafliei internaflionale, ceea ce se petrecea pe 18 septembrie 1934. Astfel, starea relafliilor româno°sovietice, în care raporturile personale dintre Titulescu øi Litvinov constituiau un element important, permitea întreprinderea de noi paøi în direcflia cæutærii unor soluflii problemelor în suspensie. Contextul internaflional era, de asemenea, favorabil. În februarie 1935, întâlnirea la nivel înalt franco°englezæ de la Londra considera cæ, în organizarea securitæflii pe continent, încheierea de pacte de asistenflæ mutualæ în Europa orientalæ putea avea importanfla sa. În mai acelaøi an, la Paris se semna Tratatul franco°sovietic de asistenflæ mutualæ, iar câteva sæptæmâni mai târziu era încheiat la Praga tratatul sovieto°cehoslovac de ajutor reciproc. În aceste condiflii, pe 15 iulie 1935 guvernul român îl împuternicea pe Titulescu sæ întreprindæ mæsurile necesare pentru a încheia un pact de asistenflæ mutualæ cu URSS. Acfliunea era menitæ sæ stimuleze realizarea Pactului Oriental, completându°l totodatæ cu un nou acord de securitate regional, care pentru România avea o importanflæ deosebitæ. Mandatul dat de guvernul român lui Titulescu va fi reînnoit pe 14 iulie 1936, în condifliile înræutæflirii situafliei internaflionale.

110

CONSTANTIN VLAD

În timpul Conferinflei de la Montreaux, care adopta un nou regim al Strâmtorilor, Titulescu øi Litvinov elaborau øi parafau pe 21 iulie 1936 proiectul de protocol în care erau stabilite principiile unui pact de asistenflæ mutualæ între România øi Uniunea Sovieticæ. Iatæ prevederile Protocolului prin care cele douæ pærfli se angajau: „1) sæ°øi acorde asistenflæ mutualæ în cadrul Societæflii Nafliunilor; 2) Intrarea în acfliune a fiecæreia dintre cele douæ flæri numai când Franfla va intra în acfliune; 3) trupele sovietice øi române nu vor putea trece Nistrul în România øi, respectiv, URSS færæ o cerere formalæ a guvernului român, respectiv sovietic; 4) la cererea guvernului român, trupele sovietice se vor retrage de pe teritoriul român, la est de Nistru, dupæ cum trupele române se vor retrage de pe teritoriul sovietic la vest de Nistru. Cei doi miniøtri au cæzut de acord asupra tuturor punctelor, cu excepflia punctului doi (Litvinov nu°l acceptæ, iar Titulescu declaræ cæ nu poate semna o convenflie færæ acest punct). Tratatul urma sæ fie definitivat øi semnat în sept.“ (28, 1986, p. 215).

La 29 august 1936, Nicolae Titulescu era înlæturat din funcflia de ministru de Externe. Cauzele îndepærtærii lui Titulescu au fost øi continuæ sæ fie discutate de istorici. În condifliile eøuærii încercærilor de realizare a securitæflii colective øi ale amplificærii politicii de conciliere practicatæ de Marea Britanie øi Franfla faflæ de acfliunile tot mai agresive ale Germaniei øi Italiei, se conturau deja pericole certe de izolare a României. În aceste împrejuræri, færæ a viza o revizuire a conflinutului politicii externe româneøti, unele cercuri politice din flaræ considerau necesaræ o echilibrare a liniei îndreptatæ cætre aliaflii tradiflionali — Franfla øi Anglia, cu o anumitæ apropiere de puterile agresive — Germania øi Italia, care cæpætau o pondere tot mai importantæ în viafla internaflionalæ. Nicolae Titulescu, indezirabil la Berlin, Roma øi Varøovia, ca, de altfel, øi pentru o serie de cercuri politice din flaræ, nu în ultimul rând pentru Carol al II°lea øi cercurile Palatului, va fi sacrificat. Pentru reacflia Berlinului la înlæturarea lui Titulescu era semnificativæ circulara trimisæ de Auswärtiges Amt [Ministerul de Externe german — C.V.] oficiilor diplomatice din stræinætate, din care reproduc: „Poziflia noastræ faflæ de ræsturnarea lui Titulescu este determinatæ de faptul cæ, de la terminarea ræzboiului, Titulescu, pe tærâm internaflional, a jucat un rol principal acolo unde era vorba sæ se întreprindæ ceva, în mod deschis sau pe ascuns, împotriva Germaniei. Titulescu este un adversar categoric al oricærei revizuiri teritoriale oricât de limitate a situafliei create prin Tratatul de la Versailles øi s°a stræduit sæ întæreascæ aceastæ stare printr°un sistem de pacte de tot felul øi s°o facæ ireversibilæ“ (apud 138, 1988, p. 1408).

Era, în fond, un involuntar omagiu adus lui Titulescu øi diplomafliei sale neobosite dedicate apærærii realitæflilor statornicite prin sistemul de la Versailles, cu menfliunea cæ Titulescu nu „uneltise“ niciodatæ împotriva Germaniei, ci a cercurilor care îndreptau aceastæ flaræ pe calea revizionismului øi revanøismului. Eliminarea lui Nicolae Titulescu din politica externæ româneascæ, pe care timp îndelungat o servise cu strælucire øi înalt patriotism, era facilitatæ øi de urmætoarea împrejurare: la cererea lui Litvinov, el nu transmisese textul Protocolului parafat pe calea cifrului, urmând a°l prezenta personal regelui. Întrucât Titulescu nu revenise la Bucureøti în sæptæmânile urmætoare, în flaræ se ræspândeau zvonuri cæ el ar fi convenit cu

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

111

Litvinov dreptul trupelor ruseøti de a trece prin teritoriul românesc — ceea ce, evident, era fals — zvon care servea însæ foarte bine uneltirilor adversarilor sæi. Iatæ cum se petreceau lucrurile, chiar în descrierea lui Titulescu: „M°am conformat dorinflei lui Litvinov, îi scria Titulescu lui Carol al II°lea, care nu vroia ca eu sæ cifrez actul, ci sæ°l aduc eu însumi la cunoøtinfla Majestæflii Voastre“. Dupæ ce era schimbat din funcflie, relateazæ Titulescu, primea un telefon de la Litvinov care°l întreba: «Afli depus la Ministerul de Externe actul din 21 iulie? Nu, i°am ræspuns cu bunæ credinflæ. M°am supus dorinflei Dvs. Øi am încetat de a fi ministru înainte de a°l fi putut comunica personal la Bucureøti. Atunci, mi°a ræspuns Litvinov, nu°l mai depunefli, deoarece actul din 21 iulie nu mai are nici o valoare între noi, cæci noi consideræm cæ demiterea Dvs. în circumstanflele cunoscute echivaleazæ cu o schimbare în politica externæ“ (apud 135, 1991, p. 329).

Astfel, destinul Protocolului Titulescu°Litvinov se sfârøea înainte a începe. Øi în problema acestui protocol discufliile continuæ pânæ astæzi. În favoarea aprecierii eforturilor lui Titulescu în problema datæ s°ar putea, cred, evoca øi modul cum oameni politici influenfli ai vremii, între aceøtia fiind øi Iuliu Maniu øi Ioan Hudiflæ, considerau cæ protocolul Titulescu°Litvinov „ar fi rezolvat pentru totdeauna litigiile noastre cu Sovietele“ (96, 1997, p. 104). Hudiflæ aminteøte în acelaøi sens øi o întrevedere pe care a avut°o cu Litvinov la Geneva, împreunæ cu un alt fruntaø flærænist, dr. N. Lupu. În contextul internaflional dat, eforturile lui Titulescu, evocate sumar mai sus, de ameliorare a raporturilor României cu URSS fac, cel puflin într°o mæsuræ, credibilæ posibilitatea finalizærii Protocolului în cauzæ. Sæ nu uitæm cæ parafarea lui avea loc dupæ remilitarizarea Renaniei — despre care voi scrie imediat — care arætase cum nu se poate mai clar cât de departe putea merge politica de cedare a marilor puteri democratice în fafla revizionismului øi revanøismului. Cu alte cuvinte, reocuparea Renaniei de cætre Germania nazistæ aræta cât de puflinæ valoare practicæ aveau aranjamentele de securitate dintre Franfla øi statele din estul continentului, inclusiv cele încheiate cu URSS. Pe de altæ parte, dupæ venirea lui Hitler la putere, regimul sovietic devenise flinta predilectæ a unor atacuri virulente øi sistematice ale propagandei naziste. În aceste condiflii, n°ar trebui exclus ca Moscova sæ nu fi întrevæzut posibilitæfli mai mult sau mai puflin imediate de a°øi realiza pretenfliile revizioniste faflæ de mai multe state vecine, inclusiv faflæ de România. Ar fi, mai de grabæ, plauzibil ca, în condifliile date, Moscova sæ fi fost înclinatæ sæ°øi întæreascæ raporturile cu flærile vecine. Oricum, dacæ Protocolul din 21 iulie 1936 ar fi fost finalizat, acest lucru ar fi avut o importanfla politicæ majoræ pentru România. Referirile la Nistru, cuprinse în text, specificarea cæ la vest de Nistru era teritoriu românesc ar fi fæcut din Protocol — repetæm, în cazul finalizærii lui — un document prin care URSS recunoøtea apartenenfla Basarabiei la România. De aceea, tentativa Titulescu°Litvinov, oricât de ipoteticæ øi incertæ era soarta ei, ræmâne o încercare pozitivæ, iar eøuarea ei nu poate fi, cred, consideratæ decât o øansæ istoricæ pierdutæ de România, în nici un caz imputabilæ lui Titulescu. Aøa cum menflionam, Protocolul Titulescu°Litvinov era elaborat øi convenit în timpul conferinflei de la Montreux. Aceasta, desfæøuratæ între 22 iunie°20 iulie 1936, adopta un nou

112

CONSTANTIN VLAD

regim pentru Strâmtorile Mærii Negre (Bosfor øi Dardanele), înlocuind reglementærile hotærâte la Lausanne (1923). Noua Convenflie menflinea principiul libertæflii navigafliei prin Strâmtori pentru navele comerciale, în cazul neutralitæflii Turciei. În caz de ræzboi, doar navele statelor neutre beneficiau de acest drept, cu condiflia de a nu colabora cu inamicul. În ceea ce priveøte navele militare, în pofida pozifliei Marii Britanii øi Japoniei, care se pronunflau pentru egalitatea de tratatment a statelor riverane øi a celor neriverane, Conferinfla a stabilit condiflii diferite pentru riverani øi neriverani, în funcflie øi de faptul dacæ Turcia era flaræ beligerantæ sau neutræ. Turcia era autorizatæ sæ remilitarizeze zona Strâmtorilor; o datæ cu aceasta, era desfiinflatæ Comisia Interaliatæ a marilor Strâmtori, creatæ la Lausanne, atribufliile acesteia fiind preluate de statul turc. Noua Convenflie restabilea astfel suveranitatea Turciei asupra Strâmtorilor, întærea securitatea acestei flæri øi a celorlalte flæri riverane la Marea Neagræ. România a contribuit activ la negocierea noilor reglementæri privind Strâmtorile, ea fiind reprezentatæ de diplomafli de înalt calibru, între care s°au aflat Nicolae Titulescu øi Vespasian V. Pella. Între timp, relafliile internaflionale în ansamblu, cele intereuropene în mod particular, sufereau mutaflii importante sub impactul ascensiunii fascismului, în condifliile neputinflei tot mai manifeste a Societæflii Nafliunilor øi ale politicii conciliatoriste a puterilor democratice faflæ de forflele revanøarde øi revizioniste, din ce în ce mai active. Tentative de grupare a unor mari puteri europene se vor dovedi doar o prefaflare a scindærii acestor puteri în douæ tabere inamice — statele democratice, pe de o parte, cele totalitare, în final cele fasciste, pe de altæ parte. În cadrul Conferinflei pentru dezarmare, în martie 1933, Italia propunea încheierea Pactului celor Patru: Marea Britanie, Franfla, Germania øi Italia. Pactul prevedea o cooperare strânsæ între semnatari pentru a reglementa de comun acord toate problemele economice øi politice în Europa, ceea ce ar fi dus la instituirea unui adeværat directorat al celor Patru în viafla politicæ a continentului øi la înlæturarea statelor mici øi mijlocii, ca øi a URSS, de la rezolvarea problemelor internaflionale. Pactul conflinea øi o clauzæ privind posibilitatea unor revizuiri teritoriale. „Mussolini a propus un pact al celor patru puteri. Cele patru mari puteri — Germania, Marea Britanie, Franfla øi Italia — urmau sæ se constituie într°un directorat european, care sæ facæ legea pentru statele mici øi sæ realizeze «reviziuirea paønicæ». Britanicii au fost încântafli. Ei au dorit sæ obflinæ concesii de la francezi, în primul rând în beneficiul Germaniei… Hitler era gata sæ°l lase pe Mussolini sæ realizeze o vânætoare preliminaræ pentru el. Francezii au fost indignafli, prizonieri între gardienii britanici øi italieni. Ei øi°au dat acordul, deøi cu insistenfla cæ revizuirea ar trebui efectuatæ prin consens unanim, inclusiv al pærflilor interesate“ (171, 1961, p. 78°79).

În numele Micii Înflelegeri, diplomaflia româneascæ a acflionat cu deosebitæ energie în lunile urmætoare împotriva Pactului, în general, øi a clauzei privind posibilitatea efectuærii unor revizuiri teritoriale, în special. În aprilie°mai 1933, Nicolae Titulescu, în numele Micii Înflelegeri, continua sæ desfæøoare o intensæ activitate diplomaticæ la Paris øi Londra pentru a læmuri øi, în final, a impune celor douæ guverne punctul de vedere al Micii Înflelegeri privind Pactul celor Patru: acordul sæ se refere numai la interesele celor patru state; revizuirea duce la ræzboi; Mica Înflelegere nu poate accepta un acord ce lezeazæ principiul egalitæflii statelor ø.a.m.d.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

113

„Dacæ Franfla, pleda cu vigoare Titulescu la Paris, în acest periplu diplomatic, renunflæ la Sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem pânæ într°atât de pæræsifli de zei încât sæ nu mai putem gæsi prietenii mai loiale øi mai curajoase. Øi chiar de ar fi sæ ræmânem singuri, nu ne vom înclina în fafla deciziilor clubului vostru…“ (apud 170, pp. 154°155)

În mare mæsuræ datoritæ opozifliei Micii Înflelegeri, la 10 aprilie 1933 guvernul francez înainta guvernului italian un memorandum în care susflinea intangibilitatea Pactului Societæflii Nafliunilor øi respingea în mod categoric clauza revizionistæ a Pactului. Se ajungea astfel la elaborarea unui nou proiect de Pact, care se referea exclusiv la interesele statelor semnatare, færæ sæ afecteze în vreun fel interesele terflilor øi din care era exclusæ posibilitatea practicæ a revizuirii. Parafat la 7 iunie øi semnat la 15 iulie 1933 la Roma, Pactul nu era ratificat øi nu intra în vigoare; era limpede cæ, având în vedere noul sæu conflinut, el nu mai prezenta nici un interes pentru Germania øi Italia. La doar un an dupæ venirea la putere a nazismului, Germania fæcea prima tentativæ de expansiune teritorialæ, prin alipirea Austriei. Germania nu renunflase niciodatæ la ideea Anschlussului. Cu implicarea directæ a lui Hitler, Berlinul va orchestra un puci la Viena, pe data de 25 iulie 1934. Cancelarul austriac, dr. Engelbert Dollfuss, era asasinat. Tentativa eøua însæ, între altele pentru cæ Mussolini — interesat sæ aibæ în Austria un stat tampon între Italia øi Germania — trimitea în grabæ în pasul Brenner 40 000 de militari, într°o demonstraflie de forflæ. Hitler primea øtirile despre nereuøitæ în timp ce participa la festivalul muzical de la Bayreuth, la o reprezentare a operei lui Wagner, Aurul Rinului. Dupæ spectacol, el va ræmâne un timp la restaurantul teatrului. „Trebuie sæ trec pe acolo pentru o oræ, mærturiseøte el anturajului sæu, spre a fi væzut, altminteri oamenii vor crede cæ am avut vreun amestec“. Precauflie fariseicæ: dupæ cum avea sæ se afle la Nürnberg, el plænuise cu øase luni în urmæ asasinarea lui Dollfuss (92, 1983, p. 161). În ianuarie 1935 se încheiau acordurile de la Roma dintre Franfla øi Italia, care cuprindeau un tratat privind reglementarea intereselor franco°italiene în Africa, un protocol prin care Franfla, in schimbul unor avantaje pe continent, dædea practic mânæ liberæ Italiei în Etiopia, øi o declaraflie politicæ prin care cele douæ guverne se angajau sæ colaboreze într°un spirit de înflelegere reciprocæ pentru menflinerea pæcii; era singurul aranjament care s°ar fi putut încadra în preconizatul Pact Mediteranean, care se îndepærta însæ substanflial de modul în care concepeau acest pact statele balcanice, devenind, în fapt, rezultatul unei târguieli între Franfla øi Italia øi un nou pas în direcflia politicii cedærilor din partea Parisului. În aprilie acelaøi an, la Stresa se desfæøura conferinfla øefilor guvernelor Angliei, Franflei øi Italiei, care examina situaflia creatæ în urma deciziei Germaniei, adoptatæ recent, de introducere a serviciului militar obligatoriu øi de creare a unei aviaflii militare. Prin acordul convenit, cele trei state se angajau sæ colaboreze pentru menflinerea configurafliei existente în Europa øi pentru respingerea oricæror încercæri de modificare a ei prin forflæ. Pe de altæ parte, ca o concesie fæcutæ lui Mussolini de cætre Marea Britanie øi Franfla, cele trei mari puteri se pronunflau pentru revizuirea clauzelor militare ale tratatelor de pace cu Austria, Ungaria øi Bulgaria, recoman-

114

CONSTANTIN VLAD

dând statelor Micii Înflelegeri øi Înflelegerii Balcanice sæ procedeze la modificarea, prin reglementæri juridice adecvate, acestor clauze, mæsuræ respinsæ însæ de statele în cauzæ. Aøa zisul Front de la Stresa se va dovedi însæ mai mult un exercifliu diplomatic pentru uzul opiniei publice øi liniøtirea spiritelor cercurilor angajate pe linia concesiilor fæcute politicii revizioniste. La doar douæ luni dupæ Stresa, în iunie 1935, Marea Britanie semna pactul naval anglo°german, care permitea Germaniei sæ deflinæ echivalentul a 35% din efectivele marinei militare britanice øi sæ aibæ paritate în ceea ce priveøte submarinele. Încheiat færæ consultarea prealabilæ a Franflei øi Italiei, acordul naval anglo°german lovea direct în întelegerile de la Stresa. „Astæzi, îi scria Hitler lui Ribbentrop, pe atunci ambasador al Germaniei la Londra, este cea mai frumoasæ zi din viafla mea. Pentru prima oaræ, unul dintre semnatarii Tratatului de la Versailles a admis teza Reichului asupra reînarmærii“ (apud 138, 1988, p. 1377). În condiflii când Italia lua calea agresiunii împotriva Etiopiei, pe 28 decembrie 1935, Roma denunfla obligafliile asumate la Stresa. Italia îøi va întæri legæturile cu Austria øi Ungaria øi se va orienta tot mai clar cætre Germania. Anii ’30 aveau sæ aducæ eøec dupæ eøec pentru Societatea Nafliunilor. Am evocat mai sus cazul Conferinflei pentru dezarmare. În domeniul securitæflii, Societatea avea sæ se confrunte cu criza apærutæ prin pætrunderea trupelor japoneze în Manciuria, justificatæ prin pierderile economice masive suferite de Japonia din cauzæ cæ aceastæ provincie se afla de vreme îndelungatæ într°o stare de confuzie øi era dominatæ de ilegalitæfli, în condiflii când Manciuria nu se afla, practic, sub autoritatea guvernului chinez central. Nu era prima astfel de acfliune independentæ a unui stat într°o provincie chinezæ — una dintre acestea fiind debarcarea de forfle militare britanice la Shanghai în 1926 (171, 1961, p. 64). Societatea va constata cu acest prilej cæ nu dispunea de un mecanism de aplicare a sancfliunilor prevæzute de Pactul Societæflii Nafliunilor. Va elabora un astfel de mecanism, dar se va dovedi incapabilæ sæ ajungæ la aplicarea de sancfliuni. Va face apel la pærflile în conflict: Japonia øi China sæ înceteze ostilitæflile, apel ignorat de Tokyo; va trimite o comisie de studiu (Comisia Lytton) al cærui raport final prevedea suveranitatea Chinei asupra Manciuriei øi chema statele membre sæ nu recunoascæ „statul“ Manciukuo, creat de japonezi în Manciuria. „Liga constituia Comisia Lytton, în realitate o infliativaæ japonezæ, spre a descoperi faptele cu privire la Manciuria øi spre a propune o soluflie. Comisia nu ajungea la un verdict simplu. Ea a constatat cæ majoritatea plângerilor japoneze erau justificate. Japonia n°a fost condamnatæ ca agresor, deøi ea a fost condamnatæ cæ a apelat la forflæ, înainte ca toate mijloacele paønice sæ fi fost epuizate“ (171, 1961, p. 65). Drept rezultat al adoptærii de cætre Adunarea Societæflii Nafliunilor a raportului comisiei Lytton, Japonia pæræsea Societatea în martie 1933. În octombrie acelaøi an, din organizaflia internaflionalæ se retrægea Germania. Urma criza etiopianæ, în urma agresiunii Italiei (octombrie 1935). Societatea va declara Italia stat agresor, va adopta sancfliuni împotriva acesteia, care se vor dovedi însæ insuficiente, fiind aplicate doar de un numær restrâns de state, printre care øi România. În decembrie 1935, Consiliului Societæflii Nafliunilor i se va prezenta un plan franco°englez (Planul Laval°Hoare), potrivit cæruia 2/3 din teritoriul etiopian urmau sæ fie cedate Italiei. În fafla protestelor opiniei publice, Londra øi Parisul abandonau planul respectiv. În mai 1936 trupele italiene ocupau capitala Etiopiei,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

115

Addis°Abeba, iar la 5 iulie acelaøi an Roma proclama oficial anexarea Etiopiei la regatul Italiei. Societæflii Nafliunilor nu°i ræmânea de fæcut decât sæ ridice sancfliunile împotriva Italiei, ceea ce øi fæcea la 15 iulie 1936. Luând în seamæ cursul tot mai evident spre revanøæ adoptat de statele revizioniste, Mica Înflelegere îøi va strânge rândurile, statele membre adoptând pe 16 februarie 1933 Pactul de organizare a Micii Înflelegeri (48, 1936, pp. 417°420). Prin pact, cele trei state membre constituiau un Consiliu Permanent al Micii Înflelegeri, compus din miniøtrii lor de Externe sau delegaflii lor speciali, ca organ director al politicii lor comune (art. 1). Aceastæ politicæ comunæ trebuia sæ se inspire din principiile generale conflinute în toate marile acte internaflionale ale politicii de dupæ ræzboi, cum erau Pactul Societæflii Nafliunilor øi Pactul Briand°Kellogg (art. 10). Hotærârile Consiliului aveau sæ fie luate în unanimitate, exprimând respectarea riguroasæ a principiului egalitæflii absolute a statelor membre. Consiliul urma sæ se întâlneascæ în mod obligatoriu de trei ori pe an în fiecare dintre statele membre øi la Geneva, cu prilejul Adunærii Societæflii Nafliunilor. Preøedintele Consiliului Permanent era ministrul de Externe al flærii unde avea loc întrunirea anualæ. Se preciza capacitatea Consiliului Permanent de a stabili ca, în anumite chestiuni curente, reprezentarea øi apærarea punctului de vedere al Micii Înflelegeri sæ fie încredinflatæ delegatului unuia sau altuia dintre statele membre. Pactul stabilea cæ orice tratat politic al statelor membre øi orice act unilateral, inclusiv de ordin economic, al acestora, care putea avea consecinfle politice importante trebuia sæ aibæ asentimentul unanim al Consiliului Permanent. Un Consiliu economic al statelor Micii Înflelegeri urma sæ asigure coordonarea progresivæ a intereselor economice. Explicând în Parlamentul României motivaflia reorganizærii Micii Înflelegeri, Titulescu declara: „Când pacea este ameninflatæ, nu se ræspunde prin ræzboi, ci prin organizarea pæcii. Aceasta este geneza simplæ øi întreagæ a Pactului de Reorganizare a Micii Înflelegeri“ (183, 1967, p. 477). Peste aproape un an, la 9 februarie 1934, reprezentanflii României, Iugoslaviei, Greciei øi Turciei semnau Pactul Înflelegerii Balcanice. Prin acesta, statele semnatare îøi garantau reciproc securitatea frontierelor lor balcanice øi se angajau sæ se consulte asupra mæsurilor de luat faflæ de orice eventualitate ce ar afecta interesele lor, aøa cum erau definite prin Pact. De asemenea, statele semnatare se angajau sæ nu întreprindæ nici o acfliune politicæ faflæ de orice altæ flaræ balcanicæ nesemnataræ a Pactului, færæ avizul mutual prealabil øi sæ nu ia nici o obligaflie politicæ faflæ de orice altæ flaræ balcanicæ nesemnataræ færæ consimflæmântul celorlalte pærfli contractante. Cu ocazia semnærii Pactului, Tewfik Rüstü°Aras, ministrul de Externe turc, fæcea urmætoarea declaraflie, consideratæ parte a Pactului: „În numele Guvernului Republicii Turcia, am onoarea sæ declar cæ în nici un caz Turcia nu va admite sæ fie consideratæ ca angajatæ a lua parte la nici un fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice“. Miniøtrii de Externe ai României, Iugoslaviei øi Greciei luau act de aceastæ declaraflie øi considerau cæ ea nu este contraræ Pactului Înflelegerii Balcanice øi politicii de pace urmatæ de cele trei flæri. Declaraflia Istanbul°ului avea în vedere bunele relaflii existente între Turcia øi URSS, precum øi Tratatul de alianflæ defensivæ turco°sovietic, încheiat în 1925.

116

CONSTANTIN VLAD

Astfel, la mijlocul anilor ’30, relafliile intereuropene, cu impact major asupra politicii mondiale, configurau viitoarele grupæri de forfle. Statele Unite, deøi prezente masiv pe plan economic, mai ales financiar, în afacerile europene, ræmâneau politiceøte departe de acumulærile conflictuale pe continent. Mai mult, vor adopta Legea Neutralitæflii (1935, reînnoitæ în 1936 øi 1937), în virtutea cæruia aveau sæ ia o poziflie similaræ faflæ de statele aflate în conflict, adicæ atât faflæ de statul°agresor, cât øi faflæ de statul°victimæ a agresiunii. Anglia, implicatæ în toate marile probleme europene øi angajatæ juridiceøte prin Pactul Renan ræmânea la o viziune depæøitæ istoriceøte a echilibrului de forfle, politica britanicæ fiind încæ bântuitæ de stafiile trecutului, când Parisul urmærea øi acfliona pentru dominarea Europei. Franfla, angajatæ în Vest prin Pactul de la Locarno øi o alianflæ militaræ încheiatæ cu Belgia, crease o adeværatæ reflea de acorduri, diferite prin conflinut, în centrul øi estul continentului. Astfel, alæturi de tratate de amiciflie cu România øi Iugoslavia, ea era legatæ prin pacte de asistenflæ mutualæ cu Polonia, URSS øi Cehoslovacia. Aceasta, în condiflii când Polonia încheiase un tratat de prietenie øi un pact de neagresiune cu URSS, iar Cehoslovacia un tratat de asistenflæ mutualæ cu Moscova, cu menfliunea cæ URSS condifliona ajutorarea Cehoslovaciei în cazul cæ aceasta ar fi fost agresatæ de intervenflia prealabilæ a Franflei în favoarea Pragæi. Pe termen scurt, puterile revizioniste, mai ales dupæ venirea la putere a nazismului în Germania, au încercat sæ slæbeascæ diferite verigi ale acestor alianfle. Un asemenea rol avea pactul de neagresiune semnat de Germania øi Polonia (1934), „pe care colonelul Beck, ministrul de Externe polonez, va avea slæbiciunea de a se sprijini în întregime“ (66, 1992, p. 106), øi care „reuøise sæ rupæ sistemul de alianfle al Franflei în Europa de ræsærit øi, în scurt timp, avea sæ asigure Germaniei flancul de ræsærit“ (111, 1997, p. 123). „Pi‡sudski øi asociaflii sæi care au condus Polonia au aspirat sæ joace rolul unei Mari Puteri. Ei au fost indignafli de Pactul celor Patru, care li s°a pærut a fi îndreptat în principal împotriva Poloniei; de asemenea, ei au fost alarmafli când Franfla øi Rusia s°au înfleles. Polonezii ar fi trebuit sæ nu uite niciodatæ cæ dacæ Danzigul øi Coridorul au generat resentimentul german la frontiera lor vesticæ, ei au deflinut teritorii non°poloneize de zece ori mai mari în est…În plus, polonezii fuseseræ flatafli sæ fie principalul prieten al Franflei în Europa de est; ar fi fost o situaflie diferitæ sæ acflioneze pur øi simplu ca o avangardæ a unei alianfle franco°sovietice. Ministrul de Externe Beck întotdeauna a manifestat o încredere de sine absolutæ, dar nimic altceva. El a fost sigur cæ îl poate trata pe Hitler de la egal la egal øi chiar de pe poziflii de superioritate. El a oferit raporturi mai bune cu Germania øi Hitler a ræspuns pozitiv. Rezultatul a fost Pactul de neagresiune din iunie 1934 dintre Germania øi Polonia, o altæ panæ înfiptæ în sistemul sfærâmicios de securitate…Pactul a reprezentat prima mare realizare a lui Hitler pe plan internaflional“ (171, 1961, pp. 81°82).

Un rol asemænætor va fi îndeplinit de tratatul italo°iugoslav de renunflare la forflæ (1937), care va slæbi solidaritatea Iugoslaviei cu celelalte state din Mica Înflelegere øi Înflelegerea Balcanicæ. Iar în Vest, sub presiunea evenimentelor, Belgia va denunfla alianfla militaræ cu Franfla (1936), în final Franfla øi Marea Britanie fiind nevoite sæ elibereze Belgia de obligafliile înscrise

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

117

în acordurile de la Locarno. În perspectivæ, tot acest ansamblu de acorduri, pacte, tratate se va nærui sub presiunea politicii revanøarde øi agresive, care avea sæ ducæ la ræzboi. Pânæ atunci însæ, el va fi subminat de politica de cedare în fafla statelor revizioniste, a fascismului, politicæ de cedare ce devenise deja o linie de conduitæ în cazul principalelor puteri democratice de pe continent, Anglia øi Franfla. Aceastæ politicæ avea sæ cunoascæ un moment de vârf în 1936 când, pe 7 martie, trupe germane cu efective reduse ocupau Renania demilitarizatæ. Într°o notæ trimisæ guvernului francez de cætre guvernul german se afirma cæ pactul franco°sovietic era îndreptat împotriva Germaniei, cæ, prin acest pact, Franfla îøi lua faflæ de URSS angajamente care depæøau obligafliile ce decurgeu din Pactul Societæflii Nafliunilor, încælcând, în fapt, atât Pactul Societæflii, cât øi Acordul de la Locarno. În realitate, intrarea trupelor germane în Renania fusese hotærâtæ de cætre Berlin încæ din mai 1935. Ea încælca flagrant Tratatul de pace de la Versailles (art. 42 øi 43, care prevedeau crearea zonei demilitarizate a Renaniei), precum øi art. 1 al Acordului de la Locarno, prin care se consfinflea demilitarizarea aceleaøi zone. Era o lovituræ de forflæ datæ de pe poziflii de slæbiciune, întrucât în perioada respectivæ Germania nu era încæ pregætitæ de ræzboi, iar Franfla dispunea de o superioritate militaræ categoricæ. Aøa cum o dovedeau audierile în cadrul procesului de la Nürenberg, trupele germane angajate în operafliunea de ocupare a Renaniei aveau ordin ca, în caz cæ ar fi întâmpinat rezistenflæ, sæ se retragæ luptând. La Nürnberg, Keitel avea sæ declare: „am reocupat Renania cu numai trei batalioane… un singur regiment francez ne°ar fi dat peste cap… Dupæ ce Hitler a væzut ce uøor a fost totul, au urmat toate celelalte, una dupæ alta“ (86, 1983, p. 178). Hitler însuøi mærturisea faptul cæ, „dacæ a træit vreodatæ sub presiunea unei angoase, pe care spera sæ nu o mai træiascæ, atunci aceasta a fost în timpul crizei renane“ (apud 138, 1988, p. 1386). Franfla însæ, deøi dispunea de informaflii conform cærora Germania se pregætea sæ intre în zona demilitarizatæ, nu s°a pregætit øi nu avea de gând sæ se pregæteascæ pentru ripostæ. În momentul decisiv, Marea Britanie „va deplânge profund situaflia“, dar va chema la prudenflæ. „Nu se pune problema de a risca un ræzboi pentru aceastæ afacere. Tratatul de pace nu poate fi pus în aplicare pentru cæ germanii nu fac altceva decât sæ reocupe un teritoriu german“ îi declara cu seninætate Neville Chamberlain lui Pierre Flandin, ministrul de Externe francez, sosit la Londra pentru consultæri (138, 1988, p. 1385). Guvernul francez accepta faptul împlinit. La fel øi Societatea Nafliunilor. Consiliul Societæflii se va întruni pe 19 martie 1936 øi va adopta o rezoluflie, din care citez esenfla, spre a ilustra modul cum Societatea abdica de la îndatoririle sale fundamentale privind respectarea legii internaflionale: „Guvernul german a comis o încælcare a articolului 43 al Tratatului de la Versailles, prin trimiterea, la 7 martie 1936, de forfle militare în zona demilitarizatæ øi stabilirea lor acolo. Consiliul constatæ contravenflia comisæ de guvernul german prin aceastæ acfliune“ (92, 1983, p. 177). Rezoluflia nu condamna însæ în nici un fel acfliunea Germaniei øi nici nu prevedea mæsuri pentru a constrânge Berlinul sæ renunfle la actul sæu de forflæ; doar Litvinov propunea sancfliuni împotriva Germaniei Prezent la lucrærile Consiliului Societæflii, von Ribbentrop fæcea o declaraflie plinæ de insolenflæ, protestând formal în numele guvernului german împotriva rezolufliei adoptate.

118

CONSTANTIN VLAD

„Societatea Nafliunilor îl invita pe Hitler sæ negocieze un nou aranjament de securitate în Europa, care sæ°l înlocuiascæ pe cel distrus. Hitler a ræspuns printr°o invitaflie: el «n°a avut pretenflii teritoriale în Europa», a dorit pacea, øi a propus un pact de neagresiune între puterile vestice, cu o duratæ de 25 ani. Britanicii la rândul lor au cerut ræspunsuri la o listæ precisæ de întrebæri, referitoare la un astfel de pact. Hitler n°a ræspuns în nici un fel. A urmat tæcerea. Ultimele ræmæøifle ale Versailles°ului s°au dus øi odatæ cu ele øi Locarno… Astfel, 7 martie 1936 a fost un punct de cotituræ în dublu sens. El a deschis uøa pentru succesele Germaniei. dar el a deschis uøa øi pentru eøecul ei final“ (171, 1961, pp. 100, 101).

Pærerea cvasi°unanimæ este cæ atunci, în martie 1936, s°a pierdut prilejul de a se opri evolufliile care aveau sæ ducæ la cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. Remilitarizarea Renaniei a dat o lovituræ de moarte politicii de securitate colectivæ øi a deschis cursul unei schimbæri fundamentale în raporturile de forflæ pe continent. Înainte de 7 martie 1936, Ruhrul, inima industrialæ a Germaniei, era la discreflia unui act de forflæ al Franflei, Parisul având astfel posibilitatea de a°øi trimite trupele în spafliul german. Prin aceasta, aliaflii ræsæriteni ai Franflei s°ar fi putut bucura de sprijinul acesteia în cazul unui conflict cu Germania. Prin remilitarizarea Renaniei Germania asigura securitatea Ruhrului øi dobândea o poziflie avantajoasæ pentru eventualitatea unui conflict cu Franfla. În plus, aliaflii din Est ai Franflei erau, de acum, lipsifli de posibilitatea practicæ a unui ajutor militar francez în caz de nevoie. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât Franfla, în momentul dat, nu manifestase hotærârea de a°øi asigura propriile frontiere (43, 1997, p. 357). „Dacæ Hitler ræmânea pe poziflie în Renania, scrie Kissinger, Europa de Est ajungea la mila lui. Nici unul dintre noile state ale Europei de Est nu avea vreo øansæ de a se apæra împotriva Germaniei revizioniste, indiferent dacæ ar fi fost vorba de un efort pe cont propriu sau în comun cu alte flæri. Singura lor speranflæ fusese cæ Franfla ar fi putut opri agresiunea germanæ, ameninflând cu invadarea Renaniei (demilitarizate)“. El îl citeazæ pe Nicolae Titulescu: „Dacæ pe 7 martie nu v°afli putut apæra pe voi, l°a întrebat ministrul de Externe român pe omologul sæu francez, cum o sæ ne apærafli pe noi împotriva agresorului?“ (100, 1998, pp. 273, 278).

Cedarea puterilor democratice din martie 1936 urma sæ aibæ consecinfle grave pentru soarta pæcii pe continent øi în lume. Ea îl încuraja pe Hitler sæ intensifice pregætirile de ræzboi, stimula gruparea si ofensiva forflelor fasciste øi revizioniste, în genere focarele de tensiune øi ræzboi. La 1 noiembrie 1936 Germania øi Italia semnau Axa Roma°Berlin. Pe 24 din aceeaøi lunæ, Germania øi Japonia încheiau Pactul Anti°Comintern, la care ulterior (noiembrie 1937) adera øi Italia. Dupæ ce în februarie 1936 Frontul Popular câøtiga în mod democratic alegerile în Spania, pe 18 iulie avea loc o rebeliune militaræ naflionalistæ împotriva guvernului legal, rebeliune condusæ de generalul Franco, ceea ce ducea la declanøarea ræzboiului civil. Dupæ unele ezitæri, Franfla øi Marea Britanie îøi declarau neutralitatea faflæ de evenimentele din Spania. Germania øi Italia însæ, vor sprijini deschis cu armament øi combatanfli tabæra naflionalistæ antirepublicanæ. URSS se alætura republicanilor, încercând sæ°øi subordoneze regimul Frontului Popular de la

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

119

Madrid. Pozifliile faflæ de ræzboiul civil din Spania treceau dincolo de raporturile statale. Zeci de mii de voluntari se vor situa de partea uneia sau alteia dintre tabere: democrafli, adepfli ai miøcærilor de stânga vor lupta alæturi de republicani; alflii, înregimentafli în organizafliile extremiste, fasciste vor întæri rândurile forflelor naflionaliste. În final, acestea din urmæ vor învinge; era o victorie a fascismului împotriva unui regim rezultat din alegeri democratice øi un nou pas înainte în ofensiva forflelor revanøarde, în genere a forflelor agresiunii. „Politica britanicæ øi cea francezæ sau absenfla ei øi nu politica lui Hitler øi Mussolini a decis rezultatul ræzboiului civil din Spania. Republica a avut resurse mai mari, un suport popular mai puternic. Ea ar fi învins dacæ ar fi primit un tratament corect, pentru care era îndreptæflitæ, potrivit dreptului internaflional: arme stræine pentru guvernul legal, nu pentru rebeli. Ea ar fi putut învinge chiar dacæ ambele pærfli ar fi primit ajutor extern. Sau dacæ le°ar fi fost negat un astfel de ajutor. Rebelii au avut øansa lor întrucât ei au primit ajutor extern, în timp ce republica n°a primit nimic sau doar foarte puflin; øi acest aranjament extraordinar a fost oferit, deøi nu în mod deliberat, de cætre Londra øi Paris“ (171, 1961, p. 120).

În Europa, prima victimæ a cursului cætre ræzboi luat de Germania nazistæ va fi Austria. La 5 noiembrie 1937, Hitler anunfla principalii øefi militari cæ vrea sæ încheie cât mai repede socotelile cu Austria øi Cehoslovacia, moment considerat de mulfli istorici ca exprimând orientarea politicii germane revizioniste spre o expansiune agresivæ. Prezentarea fæcutæ atunci este cunoscutæ drept Memorandumul Hossbach, dupæ numele aghiotantului cancelarului german care a notat conflinutul celor spuse de Hitler. „Pentru Germania, sublinia Hitler, se pune problema unde se poate dobândi cel mai mare câøtig cu cel mai mic efort. Pentru rezolvarea problemei germane nu poate exista decât calea forflei, care nu poate fi niciodatæ lipsitæ de riscuri. Luptele lui Frederic cel Mare pentru Silezia øi ræzboaiele lui Bismarck împotriva Austriei øi Franflei au fost de un risc færæ precedent, dar viteza acfliunii prusiene în 1970 a flinut Austria departe de intrarea în ræzboi. Dacæ în fruntea considerentelor de faflæ se trece hotærârea de a se recurge la forflæ cu orice riscuri mai ræmâne de ræspuns doar la întrebarea când øi cum“.

Într°o primæ urgenflæ în acestæ privinflæ, sublinia Hitler, erau Austria øi Cehoslovacia. În ansamblu, Hitler considera cæ, in interesul unei politici de perspectivæ, expunerea sa „sæ fie consideratæ ca moøtenirea sa testamentaræ pentru eventualitatea cæ el ar muri“ (92, 1983, p. 180). În ceea ce priveøte Austria, lucrurile se vor desfæøura simplu øi rapid. Italia era acum aliatæ a Germaniei; Roma sprijinea alipirea Austriei. Mussolini îi comunica lui Hitler, printr°un trimis special al acestuia cæ „Austria nu°l intereseazæ“. Hitler ræspundea imediat prin acelaøi trimis special: „Spune°i lui Mussolini cæ nu voi uita niciodatæ! Niciodatæ, niciodatæ, niciodatæ, orice s°ar întâmpla. Nu voi uita niciodatæ, indiferent ce s°ar întâmpla… Dacæ el ar putea avea vreodatæ nevoie de orice ajutor sau ar putea fi în pericol sæ fie convins cæ voi fi cu el orice s°ar putea întâmpla, chiar dacæ întreaga lume ar fi împotriva sa“ (apud 171, 1961, p. 145).

120

CONSTANTIN VLAD

Pe de altæ parte, Londra øi Parisul, deøi bine informate despre intenfliile germane, nu vor întreprinde nimic pentru a preîntâmpina înfæptuirea lor. Dimpotrivæ. Dupæ puciul eøuat din 1934, printr°un act diplomatic germano°austriac, anume o înflelegere convenitæ în iulie 1936, „guvernul german al Reichului recunoøtea suveranitatea deplinæ a statului federal Austria“. Dar, la 12 februarie 1938, din inifliativa Berlinului, aveau loc convorbiri între Hitler øi cancelarul austriac, Schuschnigg. Hitler va exercita presiuni brutale asupra lui Schuschnigg. Referindu°se la pretinse persecuflii ale autoritæflilor de la Viena asupra naziøtilor austrieci, el va spune: „aøa nu mai merge! Eu am o misiune istoricæ øi o voi înfæptui pentru cæ providenfla m°a ales pentru asta… Eu voi rezolva aøa°numita problemæ austriacæ cât ai clipi. Nu trebuie decât sæ dau un ordin, øi peste noapte næluca va dispare. Doar nu credefli cæ mæ putefli refline, chiar øi pentru o jumætate de oræ? Cine øtie, poate peste noapte apar dintr°o datæ la Viena; ca furtunile de primævaræ…Atunci sæ vedefli!“. (apud 92, 1983, p. 196).

Pânæ la urmæ, Schuschnigg ceda, acceptându°l ca ministru de Interne pe Seyss°Inquart, øeful naziøtilor austrieci. La puflin timp dupæ aceasta, Halifax, ministrul de Externe de la Londra, declara în Camera Comunelor la 21 februarie cæ Marea Britanie n°a acordat nici o garanflie guvernului de la Viena. Era acelaøi lord Halifax care, în 1937, pe atunci preøedinte al Consiliului Privat, îl vizitase pe Hitler, elogiase în fafla acestuia Germania nazistæ ca pe o „redutæ europeanæ împotriva boløevismului“ øi declarase cæ, în timp, s°ar putea ajunge la o serie de modificæri, enumerând între acestea Danzigul, Austria øi Cehoslovacia (109, 1998, p. 279). Poziflia lui Halifax în Camera Comunelor constituia pentru Hitler o adeværatæ încurajare sæ acflioneze, ceea ce acesta nu va întârzia sæ facæ. Guvernul de la Bucureøti reamintea Parisului poziflia comunæ franco°românæ, afirmatæ în februarie 1936, potrivit cæreia problema Austriei era o problemæ europeanæ, iar orice atingere adusæ independenflei aceste flæri trebuia consideratæ un casus belli. Deøi nu pe deplin unitare, Mica Înflelegere øi Înflelegerea Balcanicæ chemau la acfliune fermæ pentru preîntâmpinarea Anschluss°ului. În condifliile politicii de cedare franco°britanice, asemenea luæri de poziflie ræmâneau færæ efect. În fafla presiunilor germane, Schuschnigg hotæra pe 6 martie 1938 sæ organizeze un plebiscit prin care poporul austriac sæ°øi exprime opfliunea pentru o Austrie independentæ sau pentru alipirea ei la Reichul german. Mæsura cancelarului austriac græbea lucrurile; Hitler îi cerea imediat în mod ultimativ lui Schuschnigg sæ renunfle la plebiscit. Acesta demisiona, în locul sæu instalându°se Seyss°Inquart. Noul cancelar chema trupele germane, care°øi fæceau intrarea pe teritoriul austriac pe 12 martie; a doua zi, Austria era încorporatæ la Reich. Un plebiscit organizat de autoritæflile naziste ratifica Anschluss°ul. Pe 18 martie 1938, Germania notifica în mod oficial Secretariatului Societæflii Nafliunilor cæ Austria a încetat sæ existe ca stat. În timpul crizei, guvernul francez, tocmai atunci demisionar, sonda cu timiditate øi prudenflæ Londra asupra eventualitæflii unor mæsuri militare. Ræspunsul va fi negativ. Parisul adresa Berlinului o notæ de protest. Îi va fi înapoiatæ ca reprezentând un amestec în treburile

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

121

interne germane (69, 1992, p. 117). Astfel, Germania putea numai în câteva zile sæ facæ sæ disparæ un stat de pe harta Europei, la doar 5 ani dupæ instaurarea nazismului. „Punctul de cotituræ între cele douæ ræzboaie mondiale a fost reprezentat în mod precis de doi ani. Perioada post°ræzboi s°a încheiat atunci când Germania a reocupat zona Rinului pe 7 martie 1936; perioada pre°ræzboi începea când ea a anexat Austria la 13 martie 1938. Din acel moment, schimbarea øi ræsturnærile s°au petrecut aproape færæ întrerupere pânæ când reprezentanflii puterilor victorioase în cel de°al Doilea Ræzboi Mondial s°au întâlnit la Potsdam în iulie 1945“ (171, 1961, p. 128).

CAP. X. DE LA CONCESII LA CAPITULARE: MÜNCHENUL, DRUM FÆRÆ ÎNTOARCERE

Urmætoarea victimæ avea sæ fie Cehoslovacia. Aceasta, cætre sfârøitul deceniului 4, era o flaræ înfloritoare, cu instituflii democratice stabile, cu o industrie, inclusiv de apærare, de prim rang øi forfle armare numeroase — 34 de divizii bine înzestrate øi instruite. O linie de puternice fortificaflii stræjuiau granifla sa cu Germania; aceasta însæ îøi pierduse peste noapte orice valoare practicæ dupæ ce Austria fusese alipitæ Reichului, fosta frontiera austro°cehoslovacæ fiind complet descoperitæ din punct de vedere al apærærii. „Geografia øi politica au pus în mod automat Cehoslovacia pe agendæ. Ca un aliat al Franflei øi singurul stat democratic la est de Rin, ea constituia un permanent reproø adus lui Hitler, pætrunsæ adând în teritoriul german. În plus, nu era uøor de susflinut. Italienii, dacæ doreau, aveau acces spre Austria. Cehoslovacia era izolatæ pe toate laturile. Germania o separa de Franfla; Polonia øi România de Rusia Sovieticæ. Vecinii sæi apropiafli îi erau ostili: Ungaria, hotærât revizionistæ; Polonia, deøi aliatæ cu Franfla, de asemenea revizionistæ din cauza regiunii Teschen, pe care cehii au ocupat°o dupæ Primul Ræzboi Mondial øi, în plus, cu o încredere oarbæ în pactul sæu de neagresiune cu Germania. Din toate aceste cauze nu exista o problemæ de «ajutorare» a Cehoslovaciei. Perspectiva era un ræzboi la scaræ europeanæ sau nimic altceva“ (171, 1961, p. 147).

Nu se poate spune cæ Anschluss°ul, petrecut la puflinæ vreme dupæ remilitarizarea Renaniei, nu zdruncina într°o oarecare mæsuræ starea de pasivitate a marilor puteri europene, ataøate flelurilor pæcii. Dar orientarea spre cedare în fafla cursului spre reviziurea tratatelor de pace, curs tot mai evident în politica statelor totalitare, înainte de toate, în cea a Germaniei naziste, nu era pæræsitæ. Guvernul britanic, condus de Neville Chamberlain — devenit prim°ministru în mai 1937 — continua politica concilierii (policy of appeasement). „De ce n°am spune Germaniei, reflecta Chamberlain «Dafli°ne asiguræri satisfæcætoare cæ nu vefli folosi forfla împotriva austriecilor øi cehoslovacilor øi væ vom da asiguræri asemænætoare cæ nu vom folosi forfla pentru a împiedica schimbærile pe care le dorifli, dacæ le putefli obfline pe cale paønic滓 (apud 83, 1993, p. 28).

Cuvintele citate fuseseræ rostite înainte de Anschluss, dar ræmæseseræ pe deplin valabile øi dupæ. La rândul sæu, premierul francez Daladier îi mærturisea ambasadorului american la

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

123

Paris, William C. Bullitt: „Singura speranflæ era aceea cæ împærflirea Cehoslovaciei va avea loc færæ værsare de sânge, astfel încât sæ se salveze prestigiul Franflei øi Angliei“ (83, 1993, p. 53). În ceea ce îl priveøte pe Chamberlain, idei ca cea arætatæ mai sus îi determinau conduita politicæ. În ianuarie 1938, preøedintele Statelor Unite, Roosevelt, preocupat de deteriorarea situafliei în Europa, cerea pærerea Londrei asupra unei inifliative americane de convocare a unei conferinfle internaflionale. care, cu participarea tuturor marilor puteri øi a altor state, sæ discute problemele economice internaflionale, precum øi pe cele privind cursa înarmærilor. Conferinfla ar fi urmærit „sæ sprijine eforturile anglo°franceze de a se ajunge la o înflelegere cu Germania, færæ a submina øi mai mult poziflia nafliunilor mici din Europa“. Ea urma sæ fie „o alternativæ la negocierile directe cu dictatorii“ øi, într°un fel, o modalitate de „conciliere multilateralæ, diferitæ de concilierea bilateralæ“ pe care o ducea Marea Britanie urmatæ de Franfla. Chamberlain avea sæ respingæ însæ inifliativa americanæ, în care vedea o cale de subminare a politicii sale de înflelegere cu Germania (83, 1993, pp. 15, 43). Totodatæ premierul britanic promova linia separærii pe cale diplomaticæ a statelor din blocul agresiv: Germania øi Italia, prin concesii fæcute fiecæruia în parte“ (65, 1996, p. 103). În 1937, Chamberlain îl trimisese pe lordul Halifax la Hitler, prilej cu care demnitarul britanic dædea de înfleles cancelarului german cæ Anglia este dispusæ sæ accepte unele modicæri în ceea ce priveøte Cehoslovacia øi Polonia, cu condiflia ca acestea sæ fie efectuate pe cale paønicæ. Tot în 1937, premierul britanic îi trimitea o scrisoare personalæ lui Mussolini, în care insista ca Marea Britanie øi Italia sæ facæ eforturi serioase pentru rezolvarea diferendelor dintre ele. În ianuarie 1938, aveau loc convorbiei anglo°italiene, care se încheiau însæ neconcludent; Mussolini dorea ca Italia sæ aibæ supremaflie în Marea Mediteranæ øi în Africa de nord, ceea ce era dificil de acceptat pe malurile Tamisei. Controversele cu Chamberlain îl determinau pe Anthony Eden — care credea cæ Marea Britanie mergea prea departe în politica de conciliere — sæ demisioneze din funcflia de øef al Foreign Office°ului. În aprilie 1938 (dupæ Anschluss), Marea Britanie încheia un tratat cu Italia, prin care recunoøtea poziflia Italiei în Abisinia øi se obflinea angajamentul ca Roma sæ°øi retragæ trupele din Spania. În ianuarie 1939, deci dupæ München, Chamberlain øi Halifax fæceau o vizitæ la Roma. Mussolini „îi primea cu tot fastul, dar n°a fost impresionat de vizita lor. «Aceøtia, va spune el, sunt fiii ostenifli ai unui lung øir de bogætaøi, øi ei îøi vor pierde imperiul». Chamberlain, însæ, a fost încântat de primirea pe care i°au fæcut°o italienii øi s°a gândit [din nou øi, desigur, în van — C.V.] cæ aceasta ar fi o ocazie favorabilæ sæ°l despartæ pe Mussolini de Hitler“ (65, 1996, p. 119). În astfel de condiflii, øi în cazul Cehoslovaciei scenariul va fi simplu, dar cu un conflinut schimbat faflæ de Austria. Pretextul era dat de o pretinsæ asuprire la care va fi fost supusæ populaflia de etnie germanæ din regiunea sudetæ din partea autoritæflilor de la Praga; înlæturarea acestei asupriri trebuia sæ revinæ celui de°al Treilea Reich, care îøi aroga ræspunderea pentru soarta germanilor din alte flæri, înainte de toate din cele vecine. Va fi invocat dreptul la autodeterminare, ræstælmæcindu°se astfel sensul wilsonian original al termenului, care acorda acest drept nafliunilor øi nu minoritæflilor naflionale ce træiesc în alte state. Din inspiraflia øi cu sprijinul Berlinului, organizaflia nazistæ din „Südettenland“ se va agita øi va merge din provocare în provocare împotriva statului cehoslovac. În realitate, germanii sudefli erau doar un pretext: la procesul de

124

CONSTANTIN VLAD

la Nürnberg avea sæ se arate cæ, în toate documentele interne de pregætire a loviturii de forflæ împotriva Cehoslovaciei, situaflia acestora ( a germanilor sudefli) nici nu este amintitæ. Într°un astfel de document, adoptat pe 30 mai, un ordin strict secret semnat de Hitler, intitulat Planul Grün se spune: „Este hotærârea mea irevocabilæ de a distruge Cehoslovacia printr°o acfliune militaræ într°un interval previzibil. Conducerea politicæ se ocupæ de aøteptarea sau declanøarea momentului politic øi militar potrivit. Ca urmare, pregætirile trebuie fæcute neîntârziat. Ca premisæ pentru atacul proiectat sunt necesare a) un prilej extern potrivit øi b) o justificare politicæ suficientæ, c) o acfliune la care adversarul nu se aøteaptæ øi care sæ°l gæseascæ cât mai puflin pregætit. Din punct de vedere militar øi politic ar fi de dorit un atac fulger provocat de un incident, prin care Germania sæ se simtæ provocatæ într°un mod inadmisibil øi care sæ furnizeze mæcar pentru o parte a opiniei publice o justificare moralæ pentru trecerea la mæsuri militare“ (92, 1983, p. 218)

Faptic, din punct de vedere al relafliilor internaflionale øi diplomafliei lucrurile se vor derula în ritm alert. Atacul împotriva Cehoslovaciei. urma sæ fie efectuat dupæ ce în prealabil se purtau discuflii diplomatice øi se provoca o crizæ în relafliile germano°cehoslovace. Dupæ o vizitæ la Hitler, Konrad Henlein, liderul Partidului German al Sudeflilor, revendica autonomia pentru germanii sudefli. În mai 1938, Germania concentra trupe la granifla cu Cehoslovacia. Praga decreta mobilizarea generalæ a armatei. Astfel de ajungea la „criza din mai“ în problema cehoslovacæ. În perioada acestei crize øi în lunile care urmau, alinierile diplomatice vor favoriza deznodæmântul tragic pentru Cehoslovacia. Marea Britanie a optat de la începutul crizei sudete pentru o linie de aplanare a lucrurilor, astfel încât sæ nu se ajungæ la ræzboi. Chamberlain „nu avea prea mare încredere în Cehoslovacia, pe care o socotea o creaflie în mare mæsuræ artificialæ, simpatizându°i, în schimb, pe germanii sudefli. El considera normal ca aceste regiuni [cele sudete — C.V.] sæ aparflinæ Germaniei, mai ales cæ acest lucru putea fi realizat mai de grabæ pe cale tratativelor, decât prin forflæ“ (65, 1996, p. 116).

În martie 1938, Chamberlain anunfla în Camera Comunelor cæ interesele vitale ale Marii Britanii nu implicæ în nici un fel Cehoslovacia. Marea Britanie, continua el, nu era obligatæ prin nici un tratat sæ apere statul ceh øi, oricum, nu era în mæsuræ sæ°i ofere un sprijin militar serios. „Nu trebuie decât sæ privifli harta, declara premierul britanic, øi vefli înflelege cæ nici noi, nici Franfla n°am putea face nimic pentru a°i împiedica pe nemfli sæ intre în Cehoslovacia, dacæ ei vor sæ facæ acest lucru. Am renuflat, de aceea, de a da garanflii Cehoslovaciei øi Franflei în legæturæ cu obligafliile pe care aceasta din urmæ le are faflæ de Praga“ (apud 65, 1996, pp. 106°107). Desigur cæ astfel de declaraflii, unele dintre ele publice, nu puteau decât sæ încurajeze Berlinul în planurile sale privind Cehoslovacia. Londra va respinge o propunere rusæ, fæcutæ pe 17 martie de a se acfliona în cadrul Societæflii Nafliunilor pentru gruparea forflelor antirevizioniste sub motiv cæ propunerea respectivæ ar fi stimulat crearea de grupæri exclusiviste, ceea ce ar fi fost defavorabil pæcii (171, 1961, pp. 151°152; 648, 1992, p. 118). Pe 22 martie 1938 lordul Halifax le reamintea liderilor francezi cæ pactul de la Locarno era valabil doar

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

125

pentru frontiera francezæ øi cæ el putea fi invalidat dacæ Franfla îøi onora angajamentele din pactul respectiv în ceea ce priveøte Europa centralæ. Singura frontieræ de securitate care conta pentru Marea Britanie era granifla francezæ cu Germania; dacæ Franfla îøi extindea preocupærile de securitate, cu alte cuvinte, dacæ Franfla încerca sæ apere Cehoslovacia, o fæcea pe cont propriu (109, 1998, p. 283). O misiune trimisæ la Praga de cabinetul britanic, condusæ de lordul Runciman, cu un scop de mediere va formula concluzii lipsite de obiectivitate, favorizând pozifliile germanilor sudefli øi justificând, în acest fel, lipsa de dorinflæ a Marii Britanii de a apæra Cehoslovacia. În fafla acestei poziflii a Londrei, Franfla, care avea un tratat de alianflæ cu Cehoslovacia, va øovæi øi va cæuta sæ°øi decline ræspunderile în aceastæ privinflæ. La rândul ei, URSS avea un tratat asemænætor cu Praga, care, dupæ cum am menflionat, condifliona acfliunea sovieticæ de ajutorare datæ Cehoslovaciei de intervenflia prealabilæ a Franflei. Litvinov se va întâlni cu Georges Bonnet, ministrul de Externe francez, øi va declara cæ dacæ Franfla îøi îndeplineøte obligafliile faflæ de cehi, URSS va face acelaøi lucru, în cazul cæ obflinea din partea Poloniei sau României acordul pentru trecerea trupelor ruse pe teritoriul lor sau dreptul de survol (171, 1961, p. 159). Polonia nu va vrea sæ audæ de un astfel de acord. Deøi se afla într°o situaflie internaflionalæ deosebit de dificilæ øi avea obligaflii formale faflæ de Praga doar pentru cazul unei agresiuni ungare, România va sprijini Cehoslovacia pe multiple cæi. În mai 1938, N. Petrescu°Comnen, ministrul de Externe român, îi declara ministrului german la Bucureøti, Wilhelm Fabricius, cæ „tot ceea ce primejduieøte existenfla Cehoslovaciei nu ne va læsa indiferenfli“. Bucureøtii vor avertiza Budapesta cæ, în cazul unui atac ungar împotriva Cehoslovaciei, România îøi va îndeplini obligafliile asumate în cadrul Micii Înflelegeri, demersul român contribuind ca Ungaria sæ nu intervinæ militar contra Cehoslovaciei în timpul crizei din septembrie 1938. Diplomaflia româneascæ va fi activæ la Paris, Londra, Berlin, Roma, Varøovia øi Budapesta în apærarea Cehoslovaciei. În ceea ce priveøte eventuala trecere a unor trupe sovietice peste teritoriul românesc, România declara cæ pentru aceasta era necesar acordul prealabil al aliaflilor sæi din Mica Înflelegere, Înflelegerea Balcanicæ, precum øi al Poloniei. Totuøi, se va permite survolul avioanelor sovietice prin spafliul aerian românesc, ceea ce atrægea protestul Poloniei øi al Germaniei (28, 1986, p. 223). Destinul Cehoslovaciei era însæ decis. La 3 septembrie 1938, Hitler a dat ordinul de atacare a Cehoslovaciei, fixând acfliunea pentru 1 octombrie. O provocare pusæ la cale între grupæri rivale ale partidei naziste era folositæ pentru ca germanii sudefli sæ nu mai recunoascæ autoritatea guvernului de la Praga. Pe 12 septembrie, cu ocazia congresului Partidului Naflional°Socialist, flinut la Nürnberg, Hitler ataca în termeni violenfli Cehoslovacia. „N°am de gând sæ asist liniøtit la o nouæ oprimare a conaflionalilor germani din Cehoslovacia, declara el. Germanii din Cehoslovacia nu sunt nici lipsifli de apærare, nici pæræsifli. Asta sæ se øtie!“ (92, 1983, pp. 216°217). El cerea Pragæi în mod ultimativ sæ cedeze în 8 ore teritoriile cehe locuite de germani. În aceste condiflii, cum se exprimæ Kissinger, primului ministru britanic, Neville Chamberlain, i°au cedat nervii. Aøa cum avea sæ noteze acesta în jurnalul personal „m°am gândit la o ieøire atât de neobiønuitæ, încât lui Halifax i se va tæia respiraflia“ (92, 1983,p. 221). Aceastæ „ieøire“ era propunerea înaintatæ lui Hitler de a°l vizita; cei doi se întâlneau la 15 septembrie. Cancelarul

126

CONSTANTIN VLAD

german øi°a arætat dispreflul faflæ de gestul premierului britanic alegând drept loc al întrevederii Berchtesgaden, o localitate din Germania aflatæ la cea mai mare distanflæ de Anglia øi unde era cel mai greu de ajuns. Pe vremea aceea, ca sæ te deplasezi de la Londra la Berchtesgaden trebuia sæ mergi cinci ore cu avionul; aøa se fæcea cæ, la øaizeci øi nouæ de ani, Chamberlain s°a suit pentru prima oaræ într°un avion (109, 1998, p. 283). În cadrul întrevederii cu Hitler, Chamberlain declara: „«În principiu, eu nu am nimic împotriva separærii germanilor sudefli de restul Cehoslovaciei, dacæ dificultæflile practice ar putea fi depæøite». Era o ofertæ pe care Hitler n°o putea refuza, deøi ea nu realiza scopul sæu real de a distruge independenfla Cehoslovaciei în problemele internaflionale. Hitler, la rândul sæu, promitea sæ nu facæ nici o miøcare militaræ în timp ce se desfæøurau negocierile — promisiune care l°a impresionat mult pe Chamberlain, deøi ea nu însemna nimic. Era vorba despre un triumf al concilierii — o mare disputæ gata a fi soluflionatæ færæ a se recurge la ræzboi“ (171, 1961, p. 169).

Era acceptarea desmembrærii Cehoslovaciei. Toate regiunile cehoslovace a cæror populaflie era de peste 50 la sutæ germanæ urmau sæ fie cedate Germaniei. Cabinetul englez aproba poziflia lui Chamberlain la întâlnirea cu Hitler. Pe 18 septembrie soseau la Londra Daladier, primul ministru, øi Bonnet, ministrul de Externe francez. Chamberlain pleda pentru acceptarea împærflirii Cehoslovaciei, idee care sæ fie pusæ în fafla Pragæi în comun de cætre Marea Britanie øi Franfla. Liderii francezi acceptau cu condiflia ca Marea Britanie sæ se alæture Franflei în a acorda garanflii Cehoslovaciei în noile sale granifle. Dându°øi acordul, Chamberlain declara: „Dacæ guvernul cehoslovac acceptæ propunerile care i se prezintæ acum øi, sub condiflia cæ o lovituræ militaræ nu are loc între timp, Guvernul Majestæflii Sale este pregætit sæ se alæture garanfliilor propuse“ (de cætre Paris). În aceastæ manieræ comunæ, guvernul britanic, care refuzase cu încæpæflânare sæ extindæ angajamentele sale la est de Rin øi se declarase incapabil sæ ajute Cehoslovacia când aceasta fusese puternicæ, acum subscria pentru Cehoslovacia când aceasta era slabæ øi, ceea ce însemna mai mult, subscria la ordinea teritorialæ existentæ pretutindeni în Europa de est. Garanflia a fost datæ în mod sigur cu speranfla cæ ea nu va fi niciodatæ pusæ în aplicare“ (171, 1961, p. 171).

La 19 septembrie, BeneΩ, preøedintele Cehoslovaciei, se adresa Moscovei cu urmætoarele douæ întrebæri: va acorda URSS asistenflæ efectivæ imediatæ, dacæ Franfla ræmâne angajatæ faflæ de Cehoslovacia øi îi acordæ, de asemenea, asistenflæ? Va acorda URSS asistenflæ Cehoslovaciei, ca membræ a Societæflii Nafliunilor, în concordanflæ cu articolele 16 øi 17 din Pact? În 20 septembrie, guvernul sovietic ræspundea: la prima chestiune — da, imediat øi efectiv; la a doua chestiune — da, sub orice aspect (171, 1961, p. 172). La 20 septembrie, guvernul cehoslovac respingea propunerile franco°britanice. Dar primul ministru cehoslovac, Hodzˇa, læsa sæ se înfleleagæ cæ Praga ar ceda dacæ Londra øi Parisul i°ar da un ultimatum în acest sens. Un astfel de ultimatum i se prezenta lui BeneΩ în noaptea de 21 septembrie, în urmætorii termeni: „dacæ cehii refuzæ propunerile anglo°franceze, ei vor fi responsabili pentru ræzboiul care ar urma cu siguranflæ; solidaritatea anglo°francezæ ar fi distrusæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

127

øi, în astfel de circumstanfle, Franfla nu va întreprinde nimic întrucât asistenfla sa n°ar putea fi efectivæ“. În cursul aceleiaøi zile (21 septembrie), guvernul cehoslovac ceda. „Silit de înprejuræri øi la insistenflele extreme ale guvernelor francez øi englez, guvernul Republicii Cehoslovacia acceptæ cu amæræciune propunerile franco°engleze. Guvernul Republicii Cehoslovacia constatæ cu mâhnire cæ nici nu a fost consultat la elaborarea acestor propuneri“ (apud 92, 1983, p. 221). „A fost o tranzacflie ruøinoasæ; ea însæ spunea deschis ceea ce devenise inevitabil din acel moment în aprilie (1938) când francezii au decis cæ ei nu pot merge la ræzboi færæ suport britanic øi când britanicii, la rândul lor, au decis sæ nu fie implicafli în apærarea Cehoslovaciei. Færæ îndoialæ, ar fi fost mai bine øi mai onorabil sæ fi fæcut acest lucru clar lui BeneΩ de la început. Dar flæri care multæ vreme au fost mari puteri eøueazæ în a admite cæ nu mai sunt mari puteri. În 1938, atât Marea Britanie, cât øi Franfla au fost «pentru pace cu orice prefl»“ (171, 1961, p. 174).

Pe 22°23 septembrie, noi convorbiri între Chamberlain øi Hitler aveau loc la Bad Godesberg, în Renania. Hitler îøi mærea pretenfliile faflæ de Cehoslovacia, cerând un teritoriu mai întins decât cel iniflial, retragerea imediatæ a Cehoslovaciei din acest teritoriu øi satisfacerea de cætre Praga a revendicærilor teritoriale ungare øi poloneze. Cehoslovacia refuza însæ noile condiflii øi pe 23 septembrie guvernul ordona mobilizarea generalæ. Ræzboiul plutea în aer. Franfla chemase sub arme o parte din rezerviøti. Marina britanicæ era pusæ în stare de alertæ. În Elveflia aveau loc discuflii discrete între N. Petrescu°Comnen øi M. Litvinov, în urma cærora, la 24 septembrie 1938, guvernul român înainta o notæ guvernului sovietic prin care comunica decizia sa de a permite tranzitul prin nordul României a 100 000 militari, 640 tunuri øi 300 blindate, precum øi survolarea spafliului românesc de cætre aviaflia sovieticæ (43, 1997, p. 360). Sub presiunea lui Winston Churchill, pe atunci doar deputat în Parlament, Chamberlain va aproba ca Foreign Office°ul sæ facæ pe 26 septembrie urmætoarea declaraflie în Camera Comunelor: Dacæ, în ciuda eforturilor primului ministru, Germania va ataca Cehoslovacia, rezultatul imediat ar fi cæ Franfla s°ar vedea obligatæ sæ vinæ în ajutorul aliatului sæu øi cæ Marea Britanie øi Rusia se vor alætura în mod sigur Franflei (68, 1992, p. 120). La aceeaøi datæ (26 septembrie) Hitler declara public: „L°am asigurat pe dl Chamberlain cæ poporul german nu vrea nimic altceva în afaræ de pace. L°am mai asigurat øi o repet øi aici cæ — dacæ aceastæ problemæ se rezolvæ [problema germanilor sudefli — C.V.] — pentru Germania nu mai existæ nici o problemæ teritorialæ în Europa! Øi l°am mai asigurat cæ, dupæ aceasta, nu mæ mai intereseazæ statul ceh. Øi asta i°o garantez. Nu vrem deloc cehi!“ (apud 92, 1983, p. 223).

În acelaøi timp, el adresa un nou ultimatum cætre Praga de a se supune pretenfliilor germane, ameninflând cæ în caz contrar va invada Cehoslovacia. Pe canale diplomatice, Londra fæcea un demers cætre Mussolini, sugerând ca Roma sæ propunæ o reuniune urgentæ „în patru“. Înainte de a avea vreun ræspuns, pe 28 septembrie, Chamberlain venea în Camera Comunelor cu o cuvântare pregætitæ spre a anunfla nafliunea britanicæ de iminenfla ræzboiului. Între timp însæ, sosea de la Roma ræspunsul cæ Hitler acceptæ propunerea privind întâlnirea în patru. La aceastæ

128

CONSTANTIN VLAD

comunicare „o furtunæ de aplauze a izbucnit în Camera Comunelor. Nimic de felul acesta nu s°a mai petrecut din ziua când Sir Edward Grey a anunflat la 4 august 1914 intrarea Angliei în ræzboi“ (92, 1983, p. 225). La 29 septembrie se întrunea la München conferinfla celor patru øefi de guverne: Chamberlain, Daladier, Hitler øi Mussolini. Marea Britanie øi Franfla acceptau dictatul lui Hitler prin care se impunea cedarea de cætre Cehoslovacia cætre cel de°al treilea Reich a regiunii sudete. Era, la o distanflæ de câfliva ani, un fel de „Directorat“ ca cel preconizat în „Pactul celor Patru“, cu menfliunea cæ prin acceptarea pretenfliilor lui Hitler, Londra øi Parisul trecuseræ de la concesii la capitulare. Iatæ acum descrierea unuia dintre cei doi oficiali cehoslovaci, a momentului în care, lui øi colegului sæu, li se comunicau hotærârile celor patru: „La ora 1,30 am fost introduøi în sala unde avusese loc conferinfla, unde erau prezenfli Neville Chamberlain, Daladier, Sir Horace Wilson, Léger, Mastny øi cu mine. Atmosfera era apæsætoare… Francezii erau vizibil încurcafli…Dl Chamberlain, într°un scurt cuvânt introductiv, a amintit de convenflia ce tocmai fusese încheiatæ øi a dat textul acesteia lui Mastny sæ°l citeascæ… Am cerut læmuriri cu privire la unele formulæri…Chamberlain cæsca într°una øi nu manifesta nici un fel de tulburare…Am întrebat pe dnii Daladier øi Léger dacæ se aøteaptæ din partea guvernului nostru vreo declaraflie sau ræspuns… Dl Daladier a tæcut; dl Léger [Alexis Léger, secretar general la Quai d’Orsay, alias poetul Saint°John Perse — C.V.] a declarat hotærât cæ nu se aøteaptæ nici un ræspuns de la noi, cæ ei socotesc planul acceptat øi cæ guvernul nostru trebuie sæ trimitæ neîntârziat reprezentantul sæu la Berlin… Astfel, nouæ ni s°a explicat într°un fel destul de brutal, øi încæ de cætre un francez, cæ sentinfla este færæ drept de apel øi færæ posibilitatea de a introduce în ea ceva modificæri… Republica Cehoslovacæ, în frontierele sale din 1918, încetase sæ existe“ (apud 138, 1988, pp. 1465°1466).

A doua zi, tot la München, Hitler øi Chamberlain adoptau, la inifliativa premierului britanic, urmætoarea declaraflie comunæ: „Consideræm cæ atât acordul semnat asearæ [acordul referitor la Cehoslovacia — C.V.] cât øi Acordul maritim anglo°german demonstrazæ dorinfla acestor douæ popoare de a nu intra niciodatæ în ræzboi unul împotriva celuilalt. Suntem convinøi cæ metoda consultærilor va fi adoptatæ pentru a rezolva orice problemæ care implicæ cele douæ flæri øi suntem hotærâfli sæ ne continuæm eforturile pentru a înlætura orice posibilæ sursæ de discordie, contribuind astfel la asigurarea pæcii în Europa“ (apud 65, 1996, p. 114).

Era hârtia pe care, coborând din avion, Chamberlain o va flutura, spunând: „Am adus pacea în onoare pentru generaflia noastræ!“. Caustic øi profetic, Churchill va replica: „Anglia øi Franfla aveau de ales între pace øi dezonoare. Ele au ales dezonoarea øi vor avea ræzboi“ (apud 125, 1970, p. 308°309). Dar, în acele clipe, la Londra øi la Paris, Münchenul era særbætorit ca o mare victorie, De la aeroport, Chamberlain era invitat de familia regalæ în balconul palatului spre a fi salutat de mulflime — ceremonie rezervatæ evenimentelor deosebite. El va declara: „Cât este de oribil, de fantastic, de incredibil cæ noi a trebuit sæ sæpæm tranøee øi sæ încercæm mæøtile de gaze din cauza unei dispute intervenind într°o flaræ îndepærtatæ, iscatæ cu niøte oameni despre care noi

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

129

nu øtim nimic“ (apud 69, 1992, p. 124). Roosevelt însuøi îi va trimite o telegramæ de felicitare conflinând un singur cuvânt: „Bravo!“. La rândul sæu, Daladier era aclamat la Paris de o mulflime care dædea înainte de orice expresie sentimentului de uøurare cæ nu a fost obligatæ sæ se batæ pentru a°i menfline pe germanii sudefli sub autoritatea guvernului de la Praga. Mica Înflelegere, ca øi întregul sistem de alianfle ræsæritene ale Franflei primiseræ o lovituræ de moarte. Însæ calvarul Cehoslovaciei nu era încheiat. Dupæ ce, în plinæ crizæ, pe 21 septembrie 1938, Polonia denunfla acordul polono°cehoslovac în problema minoritæflilor, pe 30 septembrie colonelul Beck transmitea guvernului de la Praga un ultimatum prin care Polonia revendica regiunea Teschen. Douæ zile mai târziu, Praga era nevoitæ sæ accepte trecerea acestei regiuni la Polonia. Pretenfliile revizioniste, de aceastæ datæ din partea Ungariei, se vor îndrepta apoi cætre Ucraina subcarpaticæ, parte a Cehoslovaciei. Pe 18 octombrie, Beck sosea intempestiv la Galafli, unde Carol al II°lea asista la manevre militare øi solicita ca România sæ fie de acord cu preluarea Ucrainei subcarpatice de cætre Ungaria, propunând ca unele pærfli ale acesteia, locuite de români, sæ fie alipite la România. Regele øi ministrul de Externe Petrescu°Comnen respingeau aceastæ ofertæ øi subliniau importanfla economicæ, politicæ øi militaræ a existenflei unei frontiere comune româno°cehoslovace (în zona Ucrainei subcarpatice; 28, 1986, p. 233). Guvernul maghiar examina posibilitatea alipirii Ucrainei subcarpatice prin forflæ; renunfla însæ de teama de a nu întâmpina un front unit al României, Iugoslaviei øi Cehoslovaciei. Se va orienta spre un arbitraj al celor patru mari puteri, soluflie pe care o împærtæøa, de nevoie, øi Praga. Întrucât Marea Britanie øi Franfla îøi declinau calitatea de arbitri, în curând, ideea arbitrajului, atât de mult examinatæ øi apreciatæ la Societatea Nafliunilor ca formulæ de rezolvare paønicæ a diferendelor internaflionale, cæpæta o expresie funestæ: primul arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), prin care Ribbentrop, ministrul de Externe german, øi contele Ciano, omologul sæu italian, acordau Ungariei regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice øi ale Slovaciei, care însumau 12 000 km. patrafli din teritoriul cehoslovac øi peste un milion locuitori. Pe 30 martie 1939 Edvard BeneΩ demisiona din funcflia de preøedinte al Cehoslovaciei, în locul lui fiind desemnat Emil Hácha. La 12 martie 1939 Hitler îl forfla pe Hácha, prin presiuni øi intimidare, sæ accepte un „acord“ în virtutea cæruia punea „destinul poporului øi al flærii cehe, cu deplinæ încredere, în mâinile Führer°ului Reichului german“ (12, 1982, p. 282). Conform indicafliilor primite de la Berlin, grupærile naziste proclamau pe 14 martie formarea Statului slovac, în frunte cu colaboraflionistul Jozef Tiso. Pe 15 martie, încælcându°øi propriul angajament luat la München, Germania nazistæ cotropea întregul teritoriu cehoslovac. La rândul ei, Ungaria horthistæ anexa în întregime Ucraina subcarpaticæ. La 16 martie, Germania proclama formarea Protectoratului Boemiei øi Moraviei, parte a Reichului. Cehoslovacia dispærea de pe harta continentului. Lordul Rothermere, sprijinitor activ al revizionismului maghiar, îl felicita pe Hitler pentru anexarea Cehoslovaciei øi îl îndemna sæ invadeze cât mai curând România. Aceste acte post°München vor trage o linie de demarcaflie în atitudinea puterilor occidentale, în primul rând a Marii Britanii, faflæ de Germania hitleristæ. În convorbirile sale cu Chamberlain, Hitler declarase în mod repetat: „Nu°i vreau pe cehi!“. Or, acum se vedea cæ el râvnise la întreaga Cehoslovacie. Se dovedea cæ Germania nu avea numai scopuri revizioniste, prin înlæturarea

130

CONSTANTIN VLAD

a ceea ce considera nedreptæfli ale Versailles°ului, ci urmærea obiective expansioniste mult mai ample. Münchenul øi evenimentele care urmau dupæ el consumaseræ ultimele rezerve de bunævoinflæ ale Marii Britanii faflæ de Germania. Chamberlain îl caracteriza pe Hitler færæ drept de apel: „E un mincinos!“. El a hotærât sæ nu se mai lase niciodatæ øantajat øi a lansat un vast program de înarmare. Lua aceste atitudini sub presiunea opiniei publice care, dupæ ce°l aclamase la început, vedea în el pe cel care capitulase. „Ræbdarea Marii Britanii nu era nelimitatæ, dupæ cum nu era nici rezultanta unui caracter naflional slab; în cele din urmæ, Hitler întruchipase definiflia în cheie moralæ pe care o dædea opinia publicæ britanicæ conceptului de agresiune, chiar dacæ guvernul englez era de altæ pærere. Chamberlain øi°a acordat politica în concordanflæ cu opinia publicæ de la el din flaræ. Din acel moment Marea Britanie avea sæ i se opunæ lui Hitler nu ca sæ justifice teoriile istorice ale echilibrului, ci pur øi simplu fiindcæ nu mai putea sæ aibæ încredere în el… Dupæ ocuparea Cehoslovaciei de cætre Germania, opinia publicæ englezæ nu mai era dispusæ sæ tolereze noi concesii; din acel moment, izbucnirea celui de°al Doilea Ræzboi Mondial a devenit doar o chestiune de timp“ (109, op. cit. p. 288).

CAP. XI. PACTUL RIBBENTROP°MOLOTOV

Dar aceastæ „despærflire de ape“ în politica puterilor democratice europene faflæ de Germania nazistæ nu se va petrece peste noapte. Optimismul, amestecat cu un sentiment crescând de vinovæflie pentru sacrificarea Cehoslovaciei, va mai dura. El nu va fi tulburat de faptul cæ doar la câteva sæptæmâni dupæ München, Hitler cerea polonezilor predarea cætre Germania a Danzigului øi a zonei adiacente acestuia. Pe 6 decembrie 1938 Ribbentrop mergea la Paris øi semna împreunæ cu omologul sæu francez Georges Bonnet o declaraflie comunæ franco-germanæ, similaræ cu cea anglo°germanæ din 30 septembrie. Cu acest prilej, Bonnet îi spunea lui Ribbentrop, într°o convorbire la care era de faflæ doar interpretul acestuia din urmæ, cæ dezinteresul Franflei faflæ de ræsæritul Europei se referæ la toate flærile de la graniflele estice ale Germaniei. Bonnet va ascunde aceastæ declaraflie propriului sæu guvern. Ribbentrop îi va aminti însæ cu brutalitate acest episod, în plinæ crizæ polonezæ, cerând Franflei sæ respecte ceea ce declarase ministrul sæu de Externe (135, 1991, pp. 355°358). „Privite cu ochii de dupæ ræzboi — scria Grigore Gafencu referindu°se la deceniul 4 al secolului XX, cu deosebire la anul fatidic 1939 — eforturile depuse pentru salvarea pæcii denotæ o slæbiciune, o inutilitate uimitoare, în timp ce acfliunile ce împingeau conøtient spre dezastru capætæ aspectul unei dezlænfluiri de forfle diabolice… Niciodatæ istoria nu a suportat de o manieræ atât de exclusivæ voinfla unui singur om. Diplomaflia era de acum înainte neputincioasæ în a înfrânge voinfla lui Hitler, care îøi træia visul cu voce tare, færæ a°øi ascunde ambifliile øi intenfliile“ (81, 1992, pp. 20, 22)

Schimbarea de poziflie faflæ de Germania hitleristæ va fi determinatæ în special de actul de forflæ din 15 martie 1939, evocat mai sus, deøi manifestæri ale „spiritului münchenez“ nu vor lipsi în lunile ce urmau. Aøa cum am menflionat, ea era efectuatæ mai întâi de cætre Marea Britanie, care decidea sæ°l înfrunte pe Hitler, poziflie la care adera în final øi Franfla. Peste noapte, Marea Britanie va descoperi însemnætatea strategicæ a Estului øi Sud°estului Europei pentru securitatea întregului continent, pânæ atunci subiect predilect de disputæ cu Parisul. Acest Est cuprindea øi URSS. În acest context, despærflirea de ape în politica europeanæ privea øi raporturile URSS cu grupærile de state care se conturau în occident, raporturi care dobândeau caracteristici øi dinamici

132

CONSTANTIN VLAD

noi, având un impact major asupra realitæflilor de pe continent. Münchenul era væzut atât la Berlin cât øi la Moscova ca o acfliune prin care Marea Britanie, Franfla, Germania øi Italia excluseseræ URSS din afacerile europene. Presa germanæ va scrie cæ aspectul istoric al Münchenului era eliminarea Rusiei din concertul marilor puteri. Peste ani, la procesul de la Nürnberg, mareøalul Keitel va susfline aceeaøi idee: scopul Münchenului, va declara el, era de a elimina Rusia din Europa, de a câøtiga timp øi de a desævârøi înarmarea Germaniei (69, 1992, p. 125). Aceasta era øi percepflia Kremlinului, încæ din 1938. Stalin „a considerat conferinfla de la München, la care URSS în mod intenflionat nu fusese invitatæ, în ciuda alianflei sale oficiale din 1935, drept o conspiraflie a Occidentului. Pentru el, Münchenul a însemnat o întrunire a nafliunilor antisovietice ale Europei cu intenflia de a da Germaniei mânæ liberæ sæ atace o Rusie izolatæ diplomatic. Pentru a preveni sæ se întâmple aceasta, eforturile sovietice de a ajunge la o înflelegere cu Franfla øi Marea Britanie s°au intensificat. În anul ce a urmat Münchenului, Litvinov øi succesorul sæu la ministerul de Externe, Molotov, au înaintat o serie de propuneri de alianflæ guvernelor francez øi britanic. Acestea au ræmas færæ ræspuns. Franfla øi Anglia nu se puteau hotærî sæ se încreadæ în Stalin. De asemenea, ambele flæri considerau sincer cæ o alianflæ cu Polonia oferea o protecflie mai bunæ împotriva unei expansiuni germane“ (119, 1994, p. 102).

Iar Münchenul , remarcæ acelaøi istoric englez, venea dupæ încheierea Pactului anti°comintern, condiflii în care „pericolul pe care îl reprezenta atacul pe douæ fronturi asupra Uniunii Sovietice era imens øi pærea sæ nege toate eforturile fæcute de aceasta începând din 1933 pentru a°øi asigura securitatea“ (119, 1994, p. 100). În acest context, reacflia Rusiei nu va întârzia. Primindu°l pe Coulondre, ambasadorul Franflei, prezentat, abia pe 4 octombrie 1938, spre a°l informa despre hotærârea din 30 septembrie, Potemkin, adjunctul lui Litvinov, avea sæ°i spunæ: „Constat pur øi simplu cæ puterile occidentale au flinut deliberat URSS în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce afli fæcut? În ceea ce ne priveøte, nu væd altæ ieøire decât o a patra împærflire a Poloniei“ (apud 171, 1961, p. 186). Într°adevær, din nou izolatæ pe plan internaflional, URSS va fi tentatæ sæ reediteze Rapallo. La rândul sæu Berlinul, realizând cæ are loc cristalizarea unui front occidental împotriva sa, gæsea disponibilitæfli de deschidere spre Moscova. În ianuarie 1939, la o manifestare protocolaræ, Hitler se întreflinea îndelung cu ambasadorul sovietic la Berlin. Convorbirea avea un conflinut banal, gestul lui Hitler conta însæ, øi el era fæcut. Vor urma luni de tatonæri, discuflii sovieto°germane, stimulate øi de cætre acordarea de cætre Marea Britanie øi Franfla a garanfliilor pentru Polonia (44, 2002, p. 58). La începutul lui mai 1939 aghiotantul lui Ribbentrop va exprima parcæ o replicæ târzie la remarca lui Potemkin citatæ mai sus: Polonezii cred cæ°øi pot permite sæ fie insolenfli cu noi, simflindu°se puternici datoritæ sprijinului Franflei øi Angliei øi crezând cæ pot conta pe ajutorul material al Rusiei. Ei se înøealæ însæ. Aøa cum Hitler n°a crezut posibil sæ reglementeze chestiunea Austriei øi cea a Cehoslovaciei færæ asentimentul Italiei, tot aøa el nu mai intenflioneazæ astæzi sæ reglementeze diferendul germano°polonez færæ Rusia. „Au fost deja trei împærfliri ale Poloniei; o vefli vedea øi pe a patra“

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

133

(69, 1992, p. 141). Este de menflionat cæ aceste informaflii ajungeau repede atât la Paris, cât øi la Londra. Astfel, pentru URSS se deschideau douæ posibilitæfli: o alianflæ cu puterile democratice sau, dimpotrivæ, o înflelegere cu Germania. Este perioada în care, potrivit jargonului politic actual, sovieticii începeau „sæ joace la douæ capete“, mizând pe douæ soluflii, nu numai alternative, ci categoric opuse, pe doi parteneri potenfliali a cæror adversitate nu putea duce decât la ræzboi. Sau, cum se exprimæ Fontaine: „În momentul Münchenului, conducætorii sovietici au decis sæ punæ, dupæ o expresie care le era familiaræ, un al doilea cartuø pe fleavæ. Alianfla cu Vestul contra lui Hitler? Sau o apropiere de acesta, oferind rægazul pentru a plasa URSS într°o poziflie mai bunæ în scopul de a rezista atacului care va sfârøi prin a avea loc? Se vor pregæti pentru cei doi termeni ai alternativei, între care vor alege în funcflie de mijloacele fiecæruia, ca øi de starea apærærii URSS“ (69, 1992, p. 128).

Grigore Gafencu surprinde cu acuratefle dilemele anului, mai precis, ale verii anului 1939: alertatæ, Europa încerca sæ°øi organizeze în pripæ apærarea. Începând din iunie, s°a angajat bætælia hotærâtoare. Nu a fost o crizæ spectaculoasæ, o succesiune precipitatæ de evenimente senzaflionale. Lupta dintre cancelarii se ducea în surdinæ, ascunsæ de ochi lumii, cu o încetinealæ insuportabilæ. Era în joc echilibrul de forfle: unii voiau sæ°l întæreascæ, pentru a apæra pacea; ceilalfli sæ°l distrugæ, pentru a putea declanøa ræzboiul. Puternicele presiuni care se exercitau de o parte øi de cealaltæ, øi care puteau declanøa brusc conflictul, scæpau muritorilor de rând; puflini inifliafli le evaluau cu exactitate importanfla (81, 1992, p. 203). De fapt, lunile martie°august 1939 vor fi o perioadæ de acfliuni, de opfliuni, dar øi de tergiversæri, atât pentru puterile europene democratice, cât øi pentru URSS. Deøi chestiunea ræmâne controversatæ, se poate spune cæ ambele pærfli vor practica un joc dublu, cu menfliunea cæ Marea Britanie øi Franfla îl practicau faflæ de URSS, pe când aceasta din urmæ îl punea în scenæ simultan pentru puterile democratice, pe de o parte, cât øi pentru Germania, pe de altæ parte. Aceastæ menfliune trebuie însæ precizatæ în sensul cæ, în ceea ce o priveøte, Marea Britanie îøi va încerca øansa øi cu Germania. Astfel, între iunie°august 1939, Londra øi Berlinul aveau unele contacte secrete, în cadrul cærora partea englezæ pregætea un memorandum care preconiza încheierea unui pact anglo°german de neagresiune øi neintervenflie (171, 1961, p. 236), caz în care politica englezæ de garanflii faflæ de Polonia, Grecia, România, Turcia ar fi fost, practic, înmormântatæ (171, 1961, p. 236). Halifax însuøi va exprima public ideea cæ un acord cu Germania ar fi dus la o examinare a problemei coloniale, a aceleia privind materiile prime, limitærii armamentelor etc. (69, 1992, p. 142; 12, 1982, p. 278). În acea perioadæ, Anglia mai ales, dar øi Franfla care o seconda vor cæuta sæ flinæ URSS departe de Germania øi vor folosi negocierile cu Moscova spre a amâna o decizie definitivæ, mizând, în fond, pe declanøarea între timp a unui conflict ruso°german, ceea ce le°ar fi uøurat foarte mult ræfuiala lor cu Hitler, care pærea inevitabilæ. O va mærturisi cu candoare Georges Bonnet, ministru de Externe al Franflei în 1938°1939, care nu se va sfii sæ scrie:

134

CONSTANTIN VLAD

„În cursul unei dezbateri hotærâte de Comisia parlamentaræ de anchetæ asupra evenimentelor intervenite din 1939 pânæ în 1945, un martor important declara: «Politica domnului Georges Bonnet a constat în a°i face pe ruøi øi pe germani sæ se batæ între ei». Ce°i drept, continua Bonnet, nu doream ræzboiul pentru nici un popor din Europa. Dar nu voi dezavua totuøi aceastæ interpretare pætrunzætoare datæ politicii mele“ (apud 69, 1992, p. 111).

La rândul sæu, Stalin va face orice era posibil spre a împiedica împlinirea celui mai negru coømar al sovieticilor: coalizarea principalelor puteri capitaliste împotriva URSS. Considerând cæ ræzboiul era inevitabil, el va acfliona în aøa fel încât acesta sæ se declanøeze între puterile occidentale, astfel încât URSS sæ ræmânæ, fie øi doar pentru început, în afara conflictului øi, eventual, în final sæ aibæ un cuvânt greu de spus în stabilirea condifliilor de pace. De ambele pærfli, va fi un joc hazardat øi periculos, ale cærei victime vor deveni în curând securitatea øi pacea Europei øi a lumii întregi. Münchenul øi evenimentele ce°i urmau puneau în stare de alertæ statele mici øi mijlocii antirevizioniste din estul øi sud°estul Europei, care simfleau direct ameninflærile pe care le aducea cursul agresiv adoptat de Germania øi de Axæ. Între acestea, deosebit de expusæ era România, înconjuratæ de vecini cu pretenflii teritoriale: Ungaria, URSS, Bulgaria. Pentru a cunoaøte intenfliile aliaflilor tradiflionali ai României, regele Carol al II°lea fæcea între 15°21 noiembrie 1938 vizite la Londra øi Paris. Va fi bine primit, dar va obfline pufline promisiuni de sprijin economic øi în domeniul armamentelor, de care România avea o nevoie acutæ. La întoarcere, Carol se va opri într°o vizitæ neoficialæ în Germania, unde se va întâlni cu Hitler øi Göring. Hitler i°a vorbit cu însufleflire despre intenfliile sale paønice cu privire la flærile dunærene øi despre interesul ce°l purta României. Carol al II°lea s°a interesat de atitudinea Germaniei „faflæ de intenfliile revizioniste ale Ungariei“. Hitler ræmânea evaziv, dar Ribbentrop nota cu cinism cæ diplomaflia Reichului consideræ fundamental în politica germanæ faflæ de România øi Ungaria „sæ menflinæ amândouæ fiarele în foc“ (28, 1986, p. 224). În discufliile cu Göring se va evoca necesitatea dezvoltærii relafliilor economice între cele douæ flæri. Din partea germanæ se exprima astfel interesul faflæ de resursele economice ale României, înainte toate, cele de petrol, care se dovedeau vitale pentru planurile de ræzboi ale Berlinului. Regele Carol era temætor cæ Germania nazistæ va prefera în locul sæu organizaflia Garda de Fier. Îndatæ dupæ întoarcerea la Bucureøti, el ordona decapitarea miøcærii legionare prin executarea øefului acestei miøcæri, Corneliu Codreanu, øi a altor 13 fruntaøi legionari. Hitler va considera aceastæ reprimare drept o sfidare la adresa lui øi a naflional°socialismului. A proferat grave ameninflæri øi a pregætit acfliuni punitive împotriva Bucureøtilor. Negocierile economice româno°germane, aflate în desfæøurare, au amortizat, se pare, pericolul unei lovituri contra României asemænætoare cu cea datæ Cehoslovaciei; în bagajele trupelor germane de ocupaflie din Boemia aveau sæ se gæseascæ ulterior proclamaflii în limba românæ. Acordul economic semnat la Bucureøti îndepærta asemenea planuri. Favorabil Reichului, el nu era dezavantajos pentru economia româneascæ øi nu incomoda raporturile economice cu celelalte flæri. Acordul era privit la Bucureøti ca o modalitate de a amâna evoluflii politice nedorite øi de a satisface necesitæfli economice ale flærii. „fiin sæ spun sæ dacæ am fæcut acordul economic cu Germania a fost pentru a câøtiga timp øi

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

135

unele avantaje economice, nu pentru a ne apropia politiceøte de Germania“, afirma primul ministru Armand Cælinescu în 1 aprilie 1939, cu prilejul unei întâlniri la Regele Carol al II°lea, poziflie pe care Suveranul României o aproba (31, 1990, p. 413). Totuøi, acordul deschidea procesul înfeudærii economice a României de cætre Germania, cu consecinfle politice ulterioare majore, în condiflii istorice schimbate. Pe plan european evenimentele se precipitau øi flintele politicii agresive a Reichului se precizau. Pe 21 martie 1939 Germania îøi reafirma pretenfliile asupra oraøului øi zonei Danzig. Simultan, guvernul german cerea ultimativ Lituaniei sæ°i cedeze portul Memel (Klaipeda), pe care trupele germane îl ocupau a doua zi. Între 26°27 martie aveau loc convorbiri între Ribbentrop øi ambasadorul polonez la Berlin; Polonia era somatæ sæ reglementeze problema Danzigului. Alertate de ameninflærile Germaniei, la 31 martie 1939 Marea Britanie øi Franfla acordau garanflii unilaterale de securitate Poloniei. „Garanfliile în favoarea Poloniei, scrie autorul englez Alan Farmer, au fost aspru criticate la vremea aceea øi de atunci încoace. Dintre toate statele est°europene. Polonia, o dictaturæ militaræ de dreapta, puternic antisemitæ, era probabil cel mai puflin pe placul Marii Britanii. De fapt, pânæ în 1939, Polonia avea puflini prieteni — în afaræ de Germania! Polonia se distanflase de Societatea Nafliunilor, acceptase expansiunea Japoniei øi Italiei øi dobândise teritorii din Cehoslovacia în 1938°1939. Beck, ministrul de Externe polonez, era socotit total nedemn de încredere. Pretenfliile lui Hitler în privinfla Poloniei — Danzigul øi accesul în Coridor — erau mult mai rezonabile decât cele pe care le avusese în 1938 faflæ de Cehoslovacia. Mulfli istorici socotesc garanfliile «un cec în alb» acordat unei flæri cunoscute pentru politica ei necugetatæ. Mai mult, «cecurile» nu aveau de fapt nici o valoare pentru cæ Marea Britanie øi Franfla nu puteau face mare lucru pentru a susfline Polonia… Ele reprezentau un avertisment la adresa lui Hitler!“ (65, 1996, pp. 128, 129).

Sosit la Londra pe 1 aprilie 1939, Beck va susfline cæ relafliile dintre Polonia øi Germania sunt bune øi cæ problema Danzigului este pe cale de a fi rezolvatæ. „Cu aroganfla lui obiønuitæ de «mare putere», el era pregætit pentru a schimba garanflia unilateralæ a Marii Britanii într°un pact de asistenflæ mutualæ, «singura bazæ pe care o flaræ cu respect de sine o poate accepta»“ (171, 1961, p. 206). Londra era de acord cu acestæ propunere polonezæ øi, cu toate cæ pactul propus de Beck ræmânea provizoriu, el urmând a fi concretizat ulterior într°o alianflæ formalæ, acordul avea un impact semnificativ asupra pozifliei øi raporturilor externe ale Marii Britanii. Beck insista ca alianfla propusæ sæ fie o afacere exclusiv polono°britanicæ, care sæ nu includæ nici o referire la România øi sæ excludæ orice cooperare cu URSS. Dar starea de alertæ nu se reducea la Polonia. Arhivele marilor cancelarii cuprind pentru perioada martie°aprilie 1939 numeroase øtiri despre iminenfla unui pericol german la adresa României. În acest climat tensionat se petrecea „cazul Tilea“. În zilele imediat urmætoare ocupærii Cehoslovaciei, V. V. Tilea, ministrul român la Londra, din proprie inifliativæ, avertiza autoritæflile engleze cæ Bucureøtiul deflinea informaflii (în realitate, el avea în vedere informaflii neoficiale) potrivit cærora Germania rezerva României soarta Cehoslovaciei, precum øi cæ, în cadrul

136

CONSTANTIN VLAD

negocierilor economice aflate în desfæøurare, partea germanæ — care pretindea monopolul Germaniei asupra exporturilor României øi reorientarea industriei româneøti conform necesitæflilor Reichului — ar fi prezentat condiflii care semænau a ultimatum; Tilea solicita precizarea pozifliei Marii Britanii faflæ de România în contextul dat øi acordarea unui împrumut de 10 milioane lire sterline pentru achiziflionarea de armament øi de alte materiale de ræzboi. În mod concret, acfliunea lui Tilea devansa urmætoarea telegramæ prin care Grigore Gafencu, ministrul român de Externe, îi cerea la 16 marie 1939 sæ se prezinte de urgenflæ la Ministerul de Externe englez øi sæ „atragæ cu toatæ apæsarea atenflia guvernului britanic asupra uriaøelor consecinfle pe care le poate avea nu numai pentru Europa centralæ, ci øi pentru întreaga Europæ, credinfla care se întæreøte tot mai mult øi pe care nici o delegaflie øi nici un fapt pornit din apus nu o îngrædeøte, cæ nu mai este decât un singur arbitru în Europa, care hotæræøte de siguranfla, neatârnarea øi pacea nafliunilor“ (apud 138, 1988, p. 1484). Era limpede cæ Tilea nu numai cæ îøi depæøise atribufliile dar, în demersurile sale, mersese mai departe decât linia de conduitæ a Bucureøtilor în condifliile date. Alertatæ, Londra contacta Moscova spre a întreba dacæ URSS era dispusæ sæ ajute România în cazul unei agresiuni germane. Totodatæ, guvernul britanic se adresa Varøoviei, Ankarei, Athenei øi Belgradului spre a cunoaøte atitudinea pe care ar adopta°o flærile respective faflæ de o agresiune germanæ contra României. Londra informa Parisul cæ, în funcflie de ræspunsurile primite din capitalele menflionate, dorea ca Marea Britanie øi Franfla sæ ajungæ la o linie politicæ comunæ în problema datæ (151, 2001, pp. 141°145). Acesta era contextul în care autoritæflile de la Bucureøti luau cunoøtinflæ despre demersurile reprezentantului lor la Londra. Guvernul român nega public cæ Germania ar fi adresat României un ultimatum øi cerea lui Tilea sæ prezinte de urgenflæ autoritæflilor britanice poziflia oficialæ a flærii în ceea ce priveøte negocierile economice purtate cu Germania. Într°o øedinflæ extraordinaræ flinutæ la 18 martie, Cabinetul Britanic hotæra: „1. sæ continue acfliunea diplomaticæ pentru a obfline asiguræri de la URSS, Polonia, Iugoslavia, Turcia, Grecia øi România cæ ele se vor alætura Angliei în rezistenfla la orice act de agresiune a Germaniei urmærind instaurarea dominafliei sale în Europa sud°esticæ; 2. sæ facæ o declaraflie publicæ despre intenflia sa de a rezista la orice asemenea act de agresiune germanæ, dacæ va putea obfline asiguræri satisfæcætoare de la flærile sondate“ (apud 151, 2001, p. 147).

La Londra øi la Paris se enunfla øi ideea negocirii unui pact de asistenflæ mutualæ cu România. Bucureøtii nu vedeau însæ oportunitatea øi înflelepciunea încheierii unui astfel de pact. Poziflia României în aceastæ privinflæ era fixatæ într°o întâlnire avutæ la Palat, între Carol al II°lea, primul ministru Cælinescu øi ministrul de Externe Gafencu. Cu acest prilej, faflæ de propunerile lui Gafencu, Regele preciza: „Dacæ suntem atacafli, ne vom apæra. Pericolul, færæ a fi iminent, nu este exclus… Nu dorim sæ facem o politicæ care ar putea fi interpretatæ ca o provocare pentru Germania, provocare care ar pricinui o accelerare a impulsului de acfliune germanæ øi ar justifica°o. Ar precipita evenimente care, atât pe noi, cât si puterile occidentale ne°ar gæsi cu pregætirile insuficiente spre a putea reacfliona. În consecinflæ, nu credem oportun un pact de asistenflæ. Dar credem absolut util, atât

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

137

pentru noi, cât øi pentru ambianfla politicæ europeanæ ca graniflele noastre — pe care suntem hotærâfli a le apæra — sæ fie garantate printr°o formæ cât mai efectivæ øi mai puflin agresivæ de cætre cei care au interesul de a menfline cea mai elementaræ siguranflæ europeanæ. Dat fiind cele de mai sus, atragem atenfliunea cæ pentru a face posibilæ øi rezistenfla noastræ øi a face sæ aibæ efectiv valoare garanflia hotarelor noastre, este absolut nevoie ca România sæ fie ajutatæ“ (mai ales prin livræri de armament; apud 31, 1990, pp. 411°412).

Astfel, ideea garanfliilor unilaterale pentru România era lansatæ. În spiritul celor stabilite la Palat, diplomaflia româneascæ acfliona la Londra, Paris øi în alte capitale. La 20 martie, guvernul britanic hotæra sæ abordeze guvernele francez, sovietic øi polonez, propunându°le adoptarea unei declaraflii comune prin care se angajau sæ se consulte imediat, dacæ ar fi întreprinsæ vreo acfliune care ar constitui o ameninflare pentru independenfla politicæ a oricærui stat european. Varøovia, însæ, refuza sæ fie parte la o declaraflie comunæ cu Moscova (139, 2001, pp. 150°151). De fapt, poziflia Poloniei de a nu accepta o înflelegere precum cea propusæ de Londra avea o motivaflie mai complexæ. Aceastæ motivaflie apærea clar în convorbirile pe care Gafencu le avea cu colonelul Józef Beck, ministrul de Externe polonez, în vara anului 1939: alianflele cu Franfla øi cu Marea Britanie, afirma Beck, „nu constituie elementele determinante ale securitæflii poloneze. Aceste alianfle fac parte doar din sistemul nostru de reasigurare: ele sunt chemate sæ joace un rol numai în cazul în care aranjamentele directe contractate de Germania cu vecinii sæi apropiafli nu ar fi respectate. fiin sæ insist asupra acestui argument, deoarece îl consider hotærâtor. Polonia s°a reasigurat la Londra, aøa cum s°a reasigurat la Paris, contra riscurilor inerente instabilitæflii afacerilor europene. În realitate, securitatea Poloniei se sprijinæ pe angajamentele directe de neagresiune øi în primul rând pe acordul încheiat în 1934 cu Reichul“ (apud 81, 1992, p. 60).

În contextul evenimetelor de ansamblu, care se derulau cu rapiditate, la 13 aprilie 1939, dupæ repetate contacte øi convorbiri diplomatice între Bucureøti, pe de o parte, øi Londra øi Paris, pe de altæ parte, Marea Britanie øi Franfla se angajau unilateral sæ acorde asistenflæ României în cazul cæ aceasta ar fi fost supusæ unui act de agresiune. Iniflial, Londra intenfliona sæ acorde asemenea garanflii pentru Grecia, mæsuræ precipitatæ de atacarea de cætre Italia a Albaniei. La insistenfla Parisului, se convenea ca respectivele garanflii sæ fie acordate simultan ambelor flæri. Iatæ textul declarafliei pe care o fæceau în acest sens premierii A. N. Chamberlain øi E. Daladier: „Guvernul englez øi guvernul francez atribuie cea mai mare importanflæ prevenirii oricærei modificæri impuse prin forflæ sau prin ameninflarea cu forfla statu°quo°ului în Mediterana øi în Peninsula Balcanicæ. Având în vedere circumstanflele speciale puse în evidenflæ de evenimentele din ultimele sæptæmâni, cele douæ guverne au dat, în consecinflæ, României øi Greciei asigurarea cæ, dacæ va fi întreprinsæ o acfliune punând în pericol independenfla lor în aøa fel încât cele douæ flæri vor considera cæ este în interesul lor vital sæ reziste prin forflæ, guvernul englez øi guvernul francez se angajeazæ sæ le dea de îndatæ toatæ asistenfla care le stæ în putere“ (apud 27, 1986, p. 227).

138

CONSTANTIN VLAD

Deøi de valoare practicæ redusæ — între altele, ele priveau independenfla României, dar nu øi integritatea ei teritorialæ — garanfliile anglo°franceze au fost primite la Bucureøti cu satisfacflie. La 14 aprilie 1939, primul ministru Armand Cælinescu mulflumea guvernelor britanic øi francez pentru garanfliile acordate României, apreciind cæ asemenea manifestæri, din orice parte ar veni ele, statornicesc o atmosferæ de încredere øi bunæ înflelegere. Dar limitele acestei acfliuni a celor douæ mari puteri democratice aveau sæ devinæ în curând evidente. Pe 19 octombrie 1939, era semnat Tratatul tripartit anglo°franco°turc, prin care pærflile se angajau sæ°øi acorde ajutor mutual în cazul unui atac al unei puteri europene împotriva Turciei sau în zona Mediteranei. Prin art. 3 al Tratatului, Turcia se angaja sæ coopereze cu cele douæ mari puteri în acordarea garanfliilor franco°engleze acordate Greciei øi României. Printr°un protocol anex, Ankara fæcea rezerve în ceea ce priveøte participarea la acfliuni care ar avea drept consecinflæ atragerea Turciei într°un conflct cu URSS (28, 1986, p. 232). Pe de altæ parte, în decembrie 1939, guvernul român chestiona Londra spre a afla dacæ garanfliile operau øi în cazul frontierei de est. „Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureøti, ræspundea cæ flara sa putea sæ acorde sprijin României în apærarea amintitei frontiere cu douæ condiflii: Turcia sæ permitæ trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice øi Italia sæ ræmânæ neutræ. Se înflelesese de atunci cæ, din partea Londrei, nu era de aøteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno°sovietic, întrucât Turcia nu avea sæ permitæ, în virtutea relafliilor speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenflæ militaræ României împotriva Uniunii Sovietice“ (43, 1997, pp. 373°374). În acelaøi timp, garanflile anglo°franceze expuneau România la noi presiuni din partea Germaniei øi Italiei. În condifliile evolufliilor dramatice din vara anului urmætor, pe 1 iulie 1940 România renunfla la garanfliile acordate de Marea Britanie øi Franfla. Revenind la acfliunile diplomatice întreprinse de Londra, Paris øi Moscova, menflionæm cæ o primæ rundæ de consultæri anglo°franco°sovietice avea loc între 21 martie°1aprilie 1939, pærflile propunându°øi gæsirea unor cæi eficiente de organizare a asistenflei mutuale împotriva agresiunii. Se vor încheia însæ færæ rezultate concrete. Câteva zile mai târziu (pe 4 aprilie), Londra propunea ca URSS sæ facæ din proprie inifliativæ o declaraflie publicæ în sensul cæ, în eventualitatea unui act de agresiune împotriva oricærui stat vecin al Uniunii Sovietice øi contra cæruia acest stat ar rezista, guvernul sovietic sæ acorde asistenflæ, dacæ s°ar exprima o dorinflæ în acest sens, ajutorul urmând a fi furnizat în modul cel mai adecvat. Se solicita, deci, o declaraflie unilateralæ a URSS privind acordarea de asistenflæ. La 14 aprilie, Franfla înainta la Londra øi Moscova propria propunere: în cazul în care Franfla øi Marea Britanie se vor afla în stare de ræzboi, ca urmare a acfliunii pe care ele ar fi întreprins°o în vederea acordærii de ajutor sau de asistenflæ României sau Poloniei, victime ale unei agresiuni neprovocate, URSS le va acorda imediat ajutor øi asistenflæ. Textul continua arætând cæ, în cazul cæ URSS s°ar afla în stare de ræzboi în aceleaøi circumstanfle, Marea Britanie øi Franfla îi vor acorda imediat ajutor øi asistenflæ. Propunerea francezæ viza, aøadar, o declaraflie bilateralæ, care cuprindea angajæri mutuale, plasând aceste angajæri la nivelul raporturilor dintre Anglia, Franfla øi URSS.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

139

Pe 19 aprilie, Litvinov fæcea cunoscute propunerile sovietice: 1. încheierea unui pact de asistenflæ mutualæ împotriva oricærei agresiuni în Europa; 2. extinderea angajamentului de asistenflæ la toate statele estului european, limitrofe URSS; 3. negocierea unor acorduri precise de cooperare militaræ (69, 1992, pp. 135°136). Tratative laborioase între cancelariile celor trei state, mai întâi politice, apoi øi militare, aveau sæ fie purtate pe baza proiectului sovietic pânæ în a doua decadæ a lunii august. Între timp, pe 7 aprilie 1939 trupele italiene cotropeau Albania care, pe 14 aprilie era înglobatæ în statul italian sub forma unei „uniuni personale“ realizatæ prin regele Italiei. Pe 11 aprilie 1939 Hitler aproba planul operativ de ocupare a Poloniei (Planul alb), iar pe 29 aprilie Germania denunfla pactul de neagresiune germano°polon. Berlinul reclama oficial oraøul øi zona Danzig øi construirea unei linii ferate care sæ lege Germania de Prusia Orientalæ, traversând Coridorul polonez. Pe 5 mai Varøovia accepta realizarea cæii ferate, dar respingea cererea germanæ privind Danzigul. Dupæ aceastæ datæ, pânæ în august 1939 Germania declanøa un adeværat „ræzboi al nervilor“ cu Polonia, între altele, prin provocarea unor incidente de frontieræ. Pe 23 mai Hitler comunica comandanflilor armatei germane intenflia sa de a ataca Polonia „orice ar fi, în toamnæ“ (69, 1992. p. 130°131). Dispariflia de pe harta Europei øi Africii a patru state independente provoca neliniøte peste ocean. Pe 14 aprilie 1939, Roosevelt trimitea un mesaj cætre Hitler øi Mussolini prin care le cerea un angajament cæ treizeci øi una de flæri, a cæror listæ o dædea — lista includea øi România — sæ nu fie atacate timp de zece ani. Ca reacflie, pe 17 aprilie Ministerul de Externe al Germaniei transmitea în capitalele a 27 de state din cele 31 cuprinse în listæ (excepflie fæceau Franfla, Marea Britanie, Polonia øi URSS) o telegramæ prin care le adresa întrebærile: a) dacæ se simt ameninflate de o agresiune din partea Reichului; b) dacæ l°au autorizat pe preøedintele american sæ le reprezinte. Ræspunsurile statelor în cauzæ era negative; doar România îøi permitea „sæ iasæ puflin din rânduri“, arætând cæ guvernul german era mai în mæsuræ sæ øtie dacæ exista vreo ameninflare asupra României din partea Germaniei. Pe 28 aprilie, într°un discurs flinut în Reichstag, Hitler îi replica lui Roosevelt enumerând ræspunsurile negative primite øi respingând, ironic øi în derâdere, propunerile preøedintelui american (12, 1982, p. 277°278). În ciuda tensiunilor crescânde din relafliile internaflionale pe continent, negocierile franco°anglo°sovietice se vor desfæøura „cu încetinitorul“; de abia pe 2 iunie se va conveni asupra primului punct din propunerile sovietice. În paralel, Marea Britanie desfæøura tatonærile secrete cu Berlinul menflionate mai sus, iar URSS øi Germania ridicau în contacte diplomatice, la Berlin øi la Moscova, probleme ale dezvoltærii relafliilor lor economice. La 20 mai 1939, Molotov, øeful guvernului sovietic, devenit de la 3 mai øi ministru de Externe, îi va spune lui Schulenburg, ambasadorul german, cæ Moscova nu ar accepta desfæøurarea negocierilor economice cu Reichul decât atunci când „bazele politice necesare vor fi create“. Sub impulsul deciziei lui Hitler din 23 mai privind atacarea Poloniei, Berlinul îi va comunica pe 30 mai lui Schulenburg: contrar planurilor politice anterioare, s°a hotærât sæ se angajeze negocieri clare cu URSS. Pe 15 iunie, ministrul bulgar la Berlin mergea la Ministerul Afacerilor Externe german øi informa cæ fusese vizitat intempestiv de G. A. Astahov, însærcinat

140

CONSTANTIN VLAD

cu afaceri a. i. al URSS în Germania, care îi spusese cæ URSS ezitæ între trei posibilitæfli: sæ ajungæ la un rezultat cu Franfla øi Marea Britanie; sæ tergiverseze negocierile cu acestea; sæ se apropie de Germania. Dacæ aceasta din urmæ ar declara cæ se angajeazæ sæ nu atace URSS sau sæ încheie cu ea un pact de neagresiune, probabil URSS s°ar abfline sæ ajungæ la un tratat cu Anglia øi Franfla. Diplomatul bulgar va conchide: rusul venise cu gândul cæ întâlnirea lor va fi relatatæ ministerului de Externe german, ceea ce el øi fæcea (69, 1992, p. 131). La convorbirile franco°anglo°sovietice problema ariei de extindere a garanfliilor ce urmau a fi acordate de cele trei puteri flærilor estice stârnea controverse aprinse. Reamintesc cæ Marea Britanie øi Franfla propuseseræ ca aceste garanflii sæ fie acordate Poloniei øi României. URSS va insista ca de garanfliile respective sæ beneficieze øi Finlanda øi fiærile Baltice, deci ca sistemul de garanflii sæ priveascæ toate statele vecine ale URSS, de la Marea Balticæ la Marea Neagræ. Ea îøi motiva cererea prin vulnerabilitatea sa în materie de securitate în zona Balticii, inclusiv a Leningradului, în condiflii când aceastæ zonæ fæcea obiectul unei atenflii speciale din partea Germaniei. Aceastæ atenflie se concretiza în faptul cæ, dupæ ce ocupase Memelul, Germania propusese Statelor Baltice øi scandinave pacte de neagresiune, idee respinsæ de Finlanda, Norvegia øi Suedia, dar acceptatæ øi realizatæ de cætre Danemarca, Estonia øi Letonia. Un ræspuns pozitiv la aceastæ cerere a sovieticilor era cu atât mai dificil de dat cu cât Moscova intervenea cu propunerea ca garanfliile sæ se acorde atât împotriva cazurilor de agresiune directæ, cât øi a celor de agresiune indirectæ, prin care înflelegea o acfliune „al cærui scop ar fi sæ utilizeze teritoriul unuia dintre statele garantate pentru a comite o agresiune împotriva acestuia din urmæ sau împotriva uneia dintre puterile contractante“ (apud 77, 1992, p. 208). Marea Britanie øi Franfla considerau cæ includerea unei astfel de prevederi în tratatul aflat în negociere ar fi creat pericolul ca URSS sæ poatæ interveni oricând dorea în afacerile interne ale statelor beneficiare de garanflii. Moscova replica invocând cazul destræmærii øi ocupærii Cehoslovaciei. În cele din urmæ, cu unele amendamente engleze la propunerea de text rusæ, cazul agresiunii indirecte era rezolvat. Astfel, la începutul lunii iulie 1939 tratatul politic între cele trei puteri fusese, practic, elaborat. El statua asistenfla mutualæ a statelor în cauzæ împotriva unei agresiuni în Europa øi garanflii de securitate acordate de Franfla, Marea Britanie øi URSS statelor din estul Europei. Moscova va condifliona adoptarea finalæ a tratatului de încheierea unei convenflii militare (conform punctului al treilea din propunerile lui Litvinov). Cererea sovieticæ avea sæ creeze o adeværatæ crizæ în desfæøurarea negocierilor. Marea Britanie øi Franfla vor respinge poziflia sovieticæ, motivând cæ, de regulæ, în cazul acordurilor de securitate, aranjamentele politice le preced pe cele militare. Londra øi Parisul argumentau cæ ele contau pe efectele psihologice pe care le°ar fi avut anunflul încheierii unui tratat politic între cele trei puteri asupra situafliei din Europa, mai ales asupra intenfliilor Axei. Ruøii vor contraargumenta cæ tratatul politic, în lipsa unor angajamente militare precise, îøi pierdea mult din valoarea practicæ, devenind mai de grabæ o declaraflie politicæ decât un acord propriu zis. Kissinger reaminteøte în acest sens cazul pactului franco°sovietic din 1935, când liderii francezi refuzaseræ sæ încheie cu URSS øi o convenflie militaræ, atitudine pe care Stalin o interpretase „ca pe o invitaflie adresatæ lui Hitler de a ataca mai întâi Uniunea Sovieticæ“ (109, 1998, p. 305). Într°o atmosferæ tensionatæ øi de exacerbare

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

141

a neîncrederii reciproce, la insistenflele Parisului, se ajungea la un compromis: pærflile vor considera tratatul politic „virtual încheiat“ øi conveneau, pe 25 iulie 1939, asupra începerii negocierilor militare. În aceeaøi zi, la Londra øi Paris se primea o informaflie transmisæ de ambasadorii englez, respectiv francez la Berlin conform cæreia Hitler fixase 1 septembrie ca datæ pentru atacarea Poloniei (69, 1992, p. 141). Pe de altæ parte, pe 22 iulie 1939 se fæcea publicæ începerea convorbirilor economice sovieto°germane. Pe baza instrucfliunilor primite de la Berlin, Karl Schnurre, øeful delegafliei germane øi om de încredere al lui Ribbentrop, propunea la 26 iulie extinderea convorbirilor øi asupra domeniului politic. Iatæ, în relatarea lui Astahov, propunerea care venea din partea germanæ: „La observaflia mea cæ la noi nu existæ convingerea cæ schimbarea intenflionatæ în politica germanæ (în sensul apropierii de URSS, C. V. ) are un caracter serios, neconjunctural øi este plænuitæ pe mult timp în viitor, Schnurre a ræspuns: «Spunefli°mi, ce fel de dovezi dorifli? Sântem gata sæ dovedim în fapt posibilitatea de a cædea de acord în orice problemæ, sæ dæm orice garanflie… Dacæ guvernul sovietic doreøte în mod serios sæ vorbeascæ pe aceastæ temæ, atunci astfel de declaraflii dvs. putefli auzi nu numai de la mine, ci øi de la persoane cu ranguri considerabil mai înalte» (apud 44, 2002, pp. 60°61). Ideea contactelor între conducerile germanæ øi sovieticæ era, astfel, lansatæ. Molotov nu va da nici un ræspuns la inifliativa germanæ pânæ la mijlocul lunii august. Între timp, la Moscova începeau tratativele militare franco°anglo°sovietice. Ele demarau abia la 12 august, deøi acordul asupra lor fusese obflinut pe 25 iulie. Unul din motive: misiunile aliate — conduse de generalul Doumenc pentru Franfla øi de amiralul Drax pentru Marea Britanie — erau prea numeroase spre a cælætori cu avionul pânæ la Moscova; cum nici o navæ militaræ nu era, s°a spus, disponibilæ, ele se vor îmbarca la bordul unui modest pachebot, City of Exester, a cærui vitezæ nu depæøea treisprezece noduri pe oræ; de aceea, cælætoria delegafliilor militare cætre URSS va dura øase zile (între 5 øi 11 august 1939). Prima reuniune a celor trei delegaflii militare ducea la constatarea cæ amiralul Drax, spre deosebire de omologii sæi francez øi rus, nu avea împuterniciri scrise pentru a negocia o convenflie militaræ. În cadrul lucrærilor, mareøalul K. Voroøilov, øeful delegafliei sovietice, va cere reprezentanflilor englezi øi francezi sæ expunæ planurile lor privind o reacflie comunæ la o agresiune hitleristæ. Drax, mai ales, dar øi Doumenc se vor limita la generalitæfli. Generalul Øapoønikov, øeful statului major al forflelor ruse, va expune cu detalii trei variante de acfliune posibile: cazul atacærii Franflei øi Marii Britanii, cazul unei agresiuni contra Poloniei øi României øi cazul unui atac german împotriva URSS (105, 1970, pp. 207°208). Delegaflia sovieticæ va ridica insistent problema dacæ existæ acordul Poloniei øi României pentru intrarea trupelor ruse pe teritoriul acestor state în cazul când ele erau obiectul unei agresiuni germane, ceea ce „încælzea“ pânæ la incandescenflæ climatul lucrærilor. Este puflin probabil, avea sæ observe mai târziu Grigore Gafencu, ca guvernul sovietic sæ nu fi øtiut ce agitaflie va provoca întrebarea lui Voroøilov. Este, totodatæ, adeværat cæ necesitæflile convorbirilor cereau ca o asemenea problemæ sæ fie rezolvatæ. Cum sæ°fli asumi angajamente exacte de ordin militar færæ sæ prevezi un plan de operafliuni øi færæ sæ clarifici poziflia flærilor intermediare? se întreba Gafencu. Ræspunsul la

142

CONSTANTIN VLAD

întrebarea pusæ de Voroøilov nu mai putea fi evitat; iar acest ræspuns trebuia sæ fie da sau nu. De acest da sau acest nu avea sæ depindæ direct soarta negocierilor øi pacea lumii (81, 1992, p. 214°215). Parisul øi Londra se adresau Varøoviei spre a obfline ræspuns la întrebarea respectivæ. Faflæ de România nu se va întreprinde un astfel de demers; de fapt, aflat la Londra øi la Paris în aprilie 1939, Grigore Gafencu declarase cæ, în caz de ræzboi, România urma sæ se integreze în sistemul de securitate anglo°franco°sovietic øi se pronunflase ferm în favoarea unui ajutor militar sovietic pentru România (28, 1986, p. 228). Oricum, orice accept privind trecerea trupelor sovietice pe teritoriul românesc ar fi fost condiflionat de recunoaøterea prealabilæ de cætre Moscova a apartenenflei Basarabiei la România (31, 1990, p. 425). Polonia va spune „nu“ øi va rezista tuturor presiunilor franco°engleze. Aceastæ poziflie a Poloniei bloca negocierile care, practic, stagnau din 17 august. Abia în dimineafla zilei de 23 august colonelul Beck îøi dædea acordul ca statele majore sæ studieze ipostazele colaborærii; era însæ deja prea târziu. Pe alt plan, este de subliniat cæ, dupæ 15 martie 1939, din partea Ungariei øi Bulgariei se intensificau provocærile revizioniste faflæ de România. În august 1939 Ungaria concentra la frontiera de vest a României cca 250 000 militari, motivând aceastæ acfliune prin pretinse mæsuri militare care ar fost luate anterior de Bucureøti. Ministerul de Externe român respingea asemenea acuzaflii øi propunea Budapestei încheierea unui pact de neagresiune între cele douæ flæri, ofertæ respinsæ de Ungaria. Arhivele diplomatice aratæ cæ autoritæflile militare maghiare elaboraseræ planuri concrete de atacare a României, planuri aprobate de conducerea politicæ de la Budapesta (138, 1998, pp. 1502°1505). Este de subliniat, totodatæ, cæ Marea Britanie sprijinea deschis pretenfliile teritoriale ale Bulgariei øi ale Ungariei, faflæ de România (152, 2001, pp. 197°198). Astfel, la 24°25 aprilie 1939, øeful Forign Office°ului îi vorbea insistent ministrului de Externe român, aflat în vizitæ la Londra, despre necesitatea concesiilor teritoriale care trebuie fæcute Bulgariei (ibidem, p. 198). Pretenfliile teritoriale ale Bulgariei erau sprijinite øi de Moscova (55, 1992, p. 6). În cercuri conducætoare de la Bucureøti nu se excludea un aranjament cu Sofia, care sæ priveascæ o parte a Cadrilaterului øi schimb de populaflie (31, 1990, p. 418). Opinii de acest gen nu erau însæ urmate de acfliuni practice. Pe de altæ parte, la 14 iunie acelaøi an, Budapesta ridica într°un memoriu adresat guvenului britanic urgenfla rezolværii „importantelor probleme teritoriale existente între Ungaria øi România, ca urmare a prevederilor nejuste ale Tratatului de la Trianon“ (apud 139, 2001, p. 199). La 10 august 1939, însærcinatul cu afaceri britanic la Bucureøti, Le Rougetel, îi înmâna lui Gafencu o copie a memoriului maghiar øi un aide°mémoire cu privire la poziflia Londrei faflæ de memoriul respectiv; mæsura era întreprinsæ ca o consultare a guvernului român asupra ræspunsului pe care Marea Britanie se pregætea sæ°l dea Ungariei. În concluzia acestui aide-mémoire se afirma: „Guvernul Majestæflii Sale a luat notæ cu atenflie de observafliile din scrisoarea dv. din 14 iunie, unde dv. væ referifli la importantele probleme teritoriale ce existæ între Ungaria øi România. Guvernul Majestæflii Sale nu are nici o dorinflæ sæ°øi închidæ ochii la existenfla acestui litigiu sau la importanfla pe care guvernul maghiar i°o atribuie. Dar el e convins cæ chestiuni teritoriale nu pot fi discutate în mod profitabil în actuala atmosferæ încordatæ. El susfline, ca un principu general,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

143

cæ dacæ trebuie obflinute rezultate satisfæcætoare, chestiuni de aceastæ naturæ pot fi abordate numai prin negociere liberæ øi paønicæ, într°o atmosferæ calmæ øi nu constrâns øi prin ameninflare cu ræzboiul“ (apud 152, 2001, pp. 208°209).

Era, deci, o recunoaøtere de cætre Londra a legitimitæflii revendicærilor teritoriale maghiare faflæ de România; mai mult, demersul englez cerea Bucureøtiului sæ accepte o astfel de legitimitate. prin faptul cæ ræspunsul britanic urma sæ fie transmis la Budapesta dupæ consultarea autoritæflilor române. Gafencu va protesta ferm, pe loc; o întâmpinare a guvernului român cætre guvernul britanic fæcea acelaøi lucru pe 11 august. Totodatæ, Bucureøtii acflionau pe lângæ Paris, cerând sprijin ca Londra sæ nu trimitæ ræspunsul sæu la memoriul maghiar. Contacte diplomatice repetate între Ministerului Afacerilor Stræine øi Foreign Office, luæri de poziflie clare øi ferme din partea guvernului român øi a Regelui duceau, în final la renunflarea de cætre Londra la intenflia de a ræspunde memoriului Budapestei. Acest episod diplomatic aræta odatæ în plus cæ Marea Britanie îøi menflinea poziflia favorabilæ revizuirii unora dintre frontierele europene, cu condiflia ca aceasta sæ aibæ loc pe cale paønicæ. Astfel, în convorbiri pe care diplomafli români le purtau la Foriegn Office, întâlneau explicaflii de genul celei urmætoare. „Guvernul englez nu putea sæ subscrie la teoria cæ toate frontierele erau pentru totdeauna irevocabile, dar cæ simflea cæ nu era atunci momentul potrivit, datæ fiind tensiunea mare din Europa, sæ se vorbeascæ despre revizuirea frontierei dintre România øi Ungaria; cæ era puflin dificil pentru guvernul englez sæ nu ræspundæ ungurilor sau sæ se angajeze la vreo declaraflie cæ toate frontierele erau etern sacrosancte“ (apud 152, 2001. P. 219). Era, în fapt, o nouæ expresie a politicii generale britanice faflæ de tratatele de pace de la Paris, de aceastæ datæ fiind vorba de sprijinirea directæ a politicii revizioniste. Øi este de notat cæ aceastæ atitudine era luatæ de Marea Britanie dupæ ce ea acordase României garanflii de securitate. Asemenea luæri de poziflie britanice îl vor fi fæcut pe Ion Antonescu sæ afirme: „Primii care au luat în brafle øi au susflinut revizionismul maghiar au fost englezii“ (apud 27, 1990, p. 160) Revenind la relafliile Rusiei sovietice cu puterile occidentale, devenea limpede cæ mersul tratativelor tripartite ridica serioase semne de întrebare. „Era vreun sens sau substanflæ în aceste negocieri internaflionale? În mod cert cursul lor dusese la o creøtere enormæ a suspiciunii reciproce. Pânæ la sfârøitul lui iulie, ruøii erau færæ îndoialæ convinøi cæ britanicii øi francezii încercau sæ°i momeascæ într°un ræzboi cu Germania, în timp ce ei înøiøi ar ræmâne neutri. Destul de straniu, britanicii, în ceea ce îi priveøte, nu anticipau nici o înflelegere între Moscova øi Berlin. Ei au continuat sæ presupunæ cæ bariera ideologicæ era prea mare spre a putea fi depæøitæ“ (171, 1961, p. 231).

Este, totodatæ, de subliniat cæ Stalin reuøise sæ menflinæ pânæ la capæt deschise cele douæ opfliuni pentru Moscova: o alianflæ cu Franfla øi Marea Britanie sau o înflelegere cu Germania. Lipsa de consistenflæ øi, mai ales, de perspectivæ, a convorbirilor militare tripartite va contribui decisiv la definitivarea pozifliei finale a URSS. Contactele dintre Ribbentrop øi Astahov (2 august), între Schulenburg øi Molotov (3 august), aduseseræ unele elemente noi, færæ clarificæri decisive, însæ. În cadrul primirii sale de cætre Molotov, menflionatæ mai sus, Schulenburg preciza:

144

CONSTANTIN VLAD

în problema Statelor Baltice, Germania este gata sæ concilieze atitudinea sa cu salvgardarea intereselor vitale sovietice în Baltica. În raportul pe care°l va trimite la Berlin, el va menfliona cæ a detectat un interes sovietic stârnit de avansurile germane, „dar ræmânea convins cæ URSS era hotærâtæ sæ încheie o înflelegere cu Marea Britanie øi Franfla, dacæ acestea îi vor satisface toate dorinflele“ (171, 1961, p. 234; 66, 1992, p. 144). Cotitura cætre o decizie sovieticæ o va marca întâlnirea lui Molotov cu Schulenburg din 14 august; începuseræ, deci, convorbirile militare anglo°franco°sovietice, Moscova realizând deja ce putea sæ se aøtepte de la aceste convorbiri. Molotov îi amintea lui Schulenburg de ideea lui Schnurre privind contacte la nivel înalt sovieto°germane, øi°l întreba ce avea în vedere Berlinul în legæturæ cu asemenea convorbiri: intenfliona Germania sæ exercite presiuni asupra Japoniei pentru ca aceasta sæ nu ameninfle Siberia? dorea ea un tratat de neagresiune? sau un pact asupra fiærilor Baltice? sau o înflelegere cu privire la Polonia? (109, 1998, p. 314). Berlinul reacfliona prompt, ceea ce avea sæ declanøeze o adeværatæ cursæ diplomaticæ contra°cronometru. Pe 15 august, Schulenburg îi prezenta lui Molotov ræspunsul la întrebærile acestuia, sub foma unui memorandum al guvernului german. Memorandumul preciza cæ „între Marea Balticæ øi Marea Neagræ nu existæ nici o problemæ care sæ nu poatæ fi soluflionatæ spre satisfacflia ambelor pærfli. Aceasta se referæ la probleme precum Marea Balticæ, spafliul baltic, Polonia, problemele Sud°Estului“ (apud 44, 2002, p. 27). Molotov øi Schulenburg discutau conflinutul memorandum°ului german pe 17 august. Se contura ideea încheierii unui tratat de neagresiune øi a unui protocol adiflional secret. Schulenburg îi comunica lui Molotov cæ Hitler era gata sæ°l trimitæ la Moscova pe ministrul sæu de Externe, Ribbentrop, împuternicit sæ discute toate problemele de rezolvat. Stalin observa cæ Hitler era dispus sæ negocieze la un nivel la care Marea Britanie se eschivase constant, întrucât nici un ministru englez nu gæsise de cuviinflæ sæ viziteze Moscova în timpul acelor luni de tratative, deøi unii dintre ei izbutiseræ sæ ajungæ la Varøovia [într°adevær, cel mai înalt rang diplomatic în delegaflia englezæ îl deflinuse William Strang, øef al departamentului Europa Centralæ în Foreign Office — C.V.]. Halifax fusese invitat în URSS, dar se eschivase. Eden, fostul øef al Foreign Office°ului, se oferise sæ plece la Moscova într°o misiune specialæ, dar primul ministru Chamberlain i°a refuzat oferta (65, 1996, p. 137) Pe 19 august, Molotov îi înmâna lui Schulenburg proiectul unui tratat de neagresiune sovieto°german. Totodatæ, din împuternicirea lui Stalin, Molotov exprima aprecierea pentru o vizitæ a lui Ribbentrop la Moscova, dar declara cæ este necesar un acord de principiu înainte de a stabili rostul unor contacte la acest nivel. Astfel, Berlinul era invitat sæ formuleze propuneri precise, care sæ includæ øi clauze secrete privind chestiuni teritoriale de interes pentru cele douæ pærfli. Mulfli væd în cererea lui Molotov o mæsuræ de prudenflæ: dacæ propunerile în cauzæ ar fi devenit publice, atunci lumea ar fi øtiut cæ era vorba despre un proiect german. Cred cæ aceastæ interpretare este corectæ. Totodatæ, însæ, consider cæ motivaflia cererii ruse este mai cuprinzætoare. Anume, ea exprima acelaøi joc „la douæ capete“ practicat de sovietici, joc care, atunci, nu se încheiase încæ: în timp ce misiunile militare francezæ øi englezæ continuau sæ se afle la Moscova, Stalin vroia sæ øtie ce ar fi adus cu sine Ribbentrop în capitala sovieticæ. Pe 20 august, Hitler îi scria direct lui Stalin, venind în întâmpinarea tuturor aøteptærilor acestuia.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

145

„Protocolul adiflional, scria el, poate fi pus la punct, dupæ pærerea mea, dacæ un om de stat german responsabil ar putea veni personal la Moscova pentru a negocia“; cancelarul german propunea ca Ribbentrop sæ meargæ în capitala sovieticæ cel târziu pe 23 august. Ræspunsul lui Stalin venea prompt: Ribbentrop era invitat sæ efectueze o vizitæ de patruzeci øi opt de ore în URSS, începând cu 23 august 1939. În aceeaøi zi: 21 august, la Berlin era semnat tratatul economic sovieto°german. A doua zi, în 22 august, în fafla conducætorilor militari supremi, Hitler declara: „Distrugerea totalæ a Poloniei este scopul nostru militar… Data atacului: 26 august“. Øi explica de ce: „Invoc ca motive: propria mea personalitate øi cea a lui Mussolini. În principal, depinde de mine, de existenfla mea, de capacitatea mea politicæ. În viitor nu va mai exista cu siguranflæ nimeni care sæ aibæ mai multæ autoritate decât mine. Prin urmare, existenfla mea este un mare factor de valoare. Dar eu pot fi oricând înlæturat de un criminal, de un idiot. Cel de°al doilea factor personal este Ducele. Øi existenfla este hotærâtoare… De partea opusæ — un tablou negativ, în mæsura în care se referæ la personalitæflile determinante. În Anglia øi în Franfla nu existæ personalitæfli de marcæ. Adversarii noøtri au conducætori sub nivelul mediu. Nu sunt suverani, nu sunt oameni de acfliune“ (apud 92, 1983, pp. 252°253).

Aøa motiva Hitler iminenfla ræzboiului împotriva Poloniei. Pe 23 august, era semnat tratatul de neagresiune dintre URSS øi Germania, de cætre Ribbentrop øi Molotov, în prezenfla lui Stalin, tot numai zâmbet. Protocolul secret care°l însoflea delimita sferele de influenflæ germanæ øi rusæ. Astfel, Lituania øi o bunæ parte din Polonia intrau în sfera de influenflæ germanæ. În cazul acesteia din urmæ linia de demarcaflie a sferei de influenflæ germanæ trecea prin centrul flærii, înglobând Varøovia. Cealaltæ parte a Poloniei, Letonia, Estonia øi Finlanda reveneau sferei de influenflæ rusæ. Articolul 3 al protocolului prevedea: În privinfla sud°estului Europei, din partea sovieticæ este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germanæ îøi declaræ totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni. Pe 24 august, Voroøilov îøi anunfla partenerii francezi øi englezi cæ negocierile nu mai aveau obiect. A doua zi Molotov îl primea pe ambasadorul Franflei, cæruia îi declara: Constatând cæ, în pofida eforturilor celor trei guverne, refuzul încæpæflînat al Poloniei face imposibil un pact de asistenflæ tripartit, guvernul sovietic a fost nevoit sæ rezolve problema, în ceea ce îl priveøte, prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania. Povara profundelor tulburæri pe care le°ar putea antrena tratatul germano°sovietic va cædea în exclusivitate asupra guvernului de la Varøovia. O flaræ mare ca URSS nu poate merge pânæ la a implora Polonia sæ accepte o asistenflæ pe care ea nu o doreøte cu nici un prefl (apud 79, 1991, p. 219). Era o explicaflie punctualæ: având în vedere arhivele politico°diplomatice øi privite în perspectivæ istoricæ, negocierile anglo°franco°sovietice din 1939 erau sortite eøecului. Chamberlain nu dorea o alianflæ cu URSS. „Chamberlain… nu a fæcut de fapt nimic. El nu a pus mare prefl pe negocieri øi a admis în particular cæ nu l°ar deranja prea tare dacæ aceste negocieri s°ar solda cu un eøec. Principalul sæu obiectiv era mai de grabæ sæ îl avertizeze pe Hitler de pericolul pe care°l reprezintæ Rusia, decât sæ se alieze cu aceasta“ (65, 1996, p. 137). La mijlocul lunii iulie 1939, un general britanic

146

CONSTANTIN VLAD

foarte respectat, William Ironside, îi spusese primului ministru: „Alianfla cu Rusia este singurul lucru pe care°l poate face Anglia spre salvarea situafliei“. Chamberlain îi ræspunsese supærat: „Acesta este singurul lucru pe care nu°l putem face“ (83, 1993, p. 79). Despre convorbirile militare de la Moscova, Alan Farmer scrie: „Misiunea britanicæ era condusæ de amiralul Reginald Aylmer Ranfurly Plunkett°Ernle-Erle°Drax, al cærui nume era mai impresionant decât importanfla lui în calitate de militar. Francezii aveau instrucfliuni sæ încerce sæ determine semnarea unei convenflii militare în cel mai scurt timp posibil. Pe de altæ parte, reprezentanflii britanici fuseseræ instruifli «sæ încetineascæ» mersul tratativelor“ (66, 1997, p. 138). Stalin, la rândul sæu, „nu agrea Marea Britanie øi Franfla. Singurul lucru pe care i°l putea oferi Occidentul era perspectiva unui ræzboi imediat, un ræzboi în care Rusia ar fi fost principalul combatant. Pe de altæ parte, Hitler îi oferea pace øi teritorii… Din punctul de vedere al lui Stalin, Pactul germano°sovietic pærea sæ protejeze cel mai mult interesele sovietice, cel puflin pe termen scurt“ (66, 1997, p. 139). În acest sens, Michael Lynch scrie: „Stalin fusese læsat færæ alternativæ. Datæ fiind ameninflarea foarte concretæ pe care o reprezenta Germania øi indiferenfla Parisului øi Londrei la ofertele lui de alianflæ defensivæ, care sæ includæ Uniunea Sovieticæ, el a acflionat conform axiomei «fæ°te frate cu dracul pânæ treci puntea» øi a încercat sæ reducæ la zero pericolul din partea Germaniei prin singura mutare pe care încæ o mai permiteau condifliile internaflionale“ (119, 1994, p. 104). Un punct de vedere asemænætor exprimæ Florin Constantiniu: „Este foarte puflin probabil cæ un alt om politic, aflat în locul lui Stalin, ar fi fæcut un calcul øi o alegere diferite de cele ale dictatorului sovietic“ (44, 2002, p. 72). Chiar un critic acerb al lui Stalin, istoricul rus Roy Medvedev, socotind cæ Occidentul purta ræspunderea pentru compromiterea securitæflii colective, avea sæ scrie: „În aceste condiflii, Uniunea Sovieticæ trebuia sæ aibæ grijæ de propriile sale interese. Pactul de neagresiune încheiat cu Germania în 1939 servea tocmai acestui scop“ (apud 83, 1993, p. 82). În noul context, pe 25 august, la Londra se semna tratatul polono°britanic de asistenflæ mutualæ. La aceeaøi datæ, Hitler emitea ordinul ca Polonia sæ fie atacatæ a doua zi, în zori. Pe de altæ parte, Chamberlain îi scria lui Hitler, îl anunfla despre tratat øi declara cæ, în caz de ræzboi germano°polonez pentru Danzig øi Coridor, Marea Britanie se va situa de partea Poloniei; Parisul afirma o poziflie asemænætoare. La rândul sæu, Mussolini declarase cæ, în situaflia unui astfel de conflict, Italia va ræmâne neutræ. Îndeosebi încheierea tratatului anglo°polon îl determina pe Hitler sæ revoce ordinul de atacare a Poloniei pe 26 august. El voia sæ facæ o ultimæ tentativæ de izolare a Poloniei prin împiedicarea intrærii în ræzboi a Marii Britanii. Va trimite în acest scop semnale peste Canalul Mânecii, inclusiv prin omul de afaceri suedez Birger Dahlerus. ΰl va primi pe acesta în miez de noapte øi°i va încredinfla urmætorul mesaj cætre Londra: Germania doreøte un acord, chiar o alianflæ cu Anglia; Marea Britanie sæ ajute Germania la încorporarea Danzigului øi a Coridorului polonez; în schimb, Wehrmachtul va apæra Imperiul Britanic, dacæ acesta va fi atacat. Pe de altæ parte, Hitler ameninfla: dacæ Anglia vrea ræzboi, va avea ræzboi pentru un an, pentru doi, pentru zece (92, 1983, pp. 258°259). Londra, deøi spera încæ într°o depæøire prin negocieri a crizei, refuza sæ se dezicæ de angajamentul în favoarea Poloniei. Pe 30 august, guvernul german transmitea Varøoviei un ultimatum prin care cerea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

147

Danzigul øi zona aferentæ acestuia. Polonia decreta mobilizarea generalæ. Pe 31 august, Mussolini propunea pentru data de 5 septembrie o conferinflæ a celor 4 puteri: Germania, Italia, Marea Britanie øi Franfla, un fel de reeditare a Münchenului. Inifliativa lui venea însæ prea târziu: în aceeaøi zi, Hitler aproba „Directiva nr. 1“ privind campania împotriva Poloniei. Atacul german era declanøat în zorii zilei de 1 septembrie; începea cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. În aceeaøi zi de 1 septembrie, guvernele Marii Britanii øi Franflei cereau guvernului german sæ înceteze imediat ostilitæflile începute contra Poloniei. La sugestia lui Hitler, Mussolini încerca o mediere între Marea Britanie øi Franfla, pe de o parte, øi Germania, pe de altæ parte. Londra øi Parisul respingeau medierea øi cereau Berlinului încetarea agresiunii împotriva Poloniei. Pe 3 septembrie Marea Britanie øi Franfla adresau ultimatum°uri Germaniei sæ înceteze ostilitæflile øi sæ°øi retragæ trupele din Polonia. Din partea Angliei, ultimatumul era prezentat de ambasadorul britanic la Berlin, Neville Henderson. Iatæ cuprinsul sæu øi descrierea atmosferei în care el era prezentat: „Am onoarea sæ væ aduc la cunoøtinflæ cæ dacæ astæzi, 3 septembrie, pânæ la orele 11 dimineafla, potrivit orarului de varæ britanic, guvernul Majestæflii Sale nu va primi din partea guvernului german o asigurare satisfæcætoare în sensul mai sus amntit [al opririi ostilitæflilor øi retragerii trupelor germane din Polonia — C.V.] de la exact acea oræ se va declara stare de ræzboi între cele douæ flæri ale noastre“.

Hitler, relateazæ interpretul, dr. Paul Schmidt, øedea la biroul sæu, iar Ribbentrop ceva mai la dreapta lui, lângæ fereastræ. Eu m°am oprit la o oarecare distanflæ de biroul lui Hitler øi i°am tradus apoi rar ultimatumul guvernului englez. Hitler stætea ca împietrit, privind drept înainte. Dupæ o vreme, care mie mi s°a pærut o veønicie, s°a întors cætre Ribbentrop, care încremenise øi el lângæ fereastræ. „Ei, øi acum?“, l°a întrebat Hitler pe ministrul sæu de Externe; îl privea cu ochi crânceni, de parcæ Ribbentrop l°ar fi informat greøit asupra reacfliei englezilor. Ribbentrop i°a ræspuns cu glas scæzut: „Presupun cæ în urmætoarea oræ ne vor înmâna øi francezii un ultimatum similar“. Øi în anticameræ se læsase o liniøte de mormânt. Göring, aflat acolo, s°a întors cætre mine øi mi°a spus: „Dacæ pierdem acest ræzboi, atunci Dumnezeu sæ ne aibæ în pazæ!“ (apud 92, 1983, p. 269°270). Se susfline cæ, prin tratatul din 23 august 1939, URSS dædea mânæ liberæ Berlinului sæ atace Polonia, cel de°al Treilea Reich evitând în felul acesta riscul unui ræzboi pe douæ fronturi. Asemenea susflineri sunt, desigur, adeværate. Nu cred însæ cæ ele exprimæ întregul adevær. Oare, færæ tratatul respectiv, Hitler n°ar fi atacat Polonia? Informafliile existente permit sæ se ræspundæ negativ la aceastæ întrebare. Menflionam mai sus cæ încæ de la 23 mai 1939 Hitler îøi propunea sæ „rezolve“ problema polonezæ pânæ în toamnæ, orice ar fi, iar pe 25 iulie chiar fixase 1 septembrie ca termen al atacului; or, la acele date (23 mai, respectiv, 25 iulie) perspectivele unei înflelegeri cu URSS erau doar potenfliale øi ræmâneau abstracte. Mai mult, tot ceea ce se întâmpla dupæ sugrumarea Cehoslovaciei aræta cæ Hitler urmærea obiective care nu puteau fi atinse decât pe cale militaræ, indiferent de consecinfle, chiar cu perspectiva unui ræzboi pe douæ

148

CONSTANTIN VLAD

fronturi, pe care Hitler nu°l dorea, dar nici nu°l excludea. În perioada când tatonærile secrete anglo°germane se încheiau færæ rezultate, el îi declara marelui comisar al Danzigului: „Tot ceea ce întreprind este împotriva Rusiei. Dacæ Occidentul este prea prost øi prea orb ca sæ°øi dea seama, o sæ fiu obligat sæ ajung la o înflelegere cu ruøii, sæ zdrobesc Occidentul øi, apoi, dupæ înfrângerea lui, sæ°mi strâng forflele øi sæ mæ întorc øi împotriva Uniunii Sovietice“ (apud 109, 1998, pp. 314°315).

Hitler ræmânea astfel, pânæ la urmæ, consecvent cu ceea ce scrisese în Mein Kampf despre rolul expansiunii în spafliile ræsæritene pentru dobândirea „spafliului vital“, necesar rasei germane. Chiar în timp ce negocierile anglo°franco°sovietice continuau la Moscova, el declara principalilor sæi colaboratori: „Inamicii noøtri sunt niøte viermi. I°am væzut la München… Voi oferi un motiv propagandistic pentru izbucnirea ræzboiului, fie cæ este sau nu plauzibil. Cuceritorul nu va fi întrebat dupæ aceea dacæ a spus adeværul. Când începi øi finanflezi un ræzboi, nu dreptatea conteazæ, ci victoria… Devenifli imuni la sentimentul de milæ. Acflionafli ferm. 80 000 000 de oameni trebuie sæ obflinæ ceea ce este dreptul lor. Existenfla lor trebuie asiguratæ. Cel puternic are dreptate“ (apud 86, 1997, p. 104). Astfel, orientarea lui Hitler spre ræzboi în vara anului 1939 era inexorabilæ. În ceea ce priveøte Moscova, iatæ pærerea unui autor avizat, francezul André Fontaine: „Au continuat øi continuæ sæ se formuleze diverse pæreri în legæturæ cu intenfliile reale ale URSS în toatæ aceastæ perioadæ. Ele par totuøi clare. Cele douæ teze — a unui Stalin care ar fi încercat în van sæ se înfleleagæ cu Aliaflii sau a unui Stalin care ar fi fost de mult timp în cârdæøie cu Hitler — sunt la fel de tendenflioase. Neavând preferinflæ nici pentru unii, nici pentru alflii, el a cæutat pânæ în ultimul minut soluflia cea mai bunæ øi cea mai puflin periculoasæ pentru el. Sceptic —ca øi Führerul — privind voinfla de a se bate a occidentalilor, convins — nu færæ motiv — cæ aceøtia erau profund ostili faflæ de tot ceea ce reprezenta el, dorind prea puflin sæ°øi angajeze flara în ræzboi, dacæ putea sæ°l evite sau cel puflin sæ°l amâne, i°a abandonat când a venit timpul færæ cea mai micæ jenæ. Se va explica cu multæ simplitate în fafla lui Churchill în august 1942: Avusesem impresia — îi va spune el — cæ guvernul britanic øi guvernul francez nu erau hotærâte sæ intre în ræzboi, dacæ Polonia era atacatæ, dar cæ ele sperau cæ alinierea diplomaticæ a Marii Britanii, Franflei øi Rusiei îl va înfrâna pe Hitler. Eram siguri, în ceea ce ne priveøte, cæ nu va ieøi nimic“ (69, 1992, pp. 147°148).

Un autor nu mai puflin avizat, anume istoricul englez A. J. P. Taylor, scria înainte de Fontaine: „Rusia Sovieticæ urmærea securitatea în Europa, nu cucerirea; øi este suprinzætor cæ ea nu a cæutat°o mai de vreme printr°o înflelegere cu Germania. Explicaflia este la îndemânæ: oamenii de stat sovietici s°au temut de puterea Germaniei øi n°au avut încredere în Hitler. Alianfla cu puterile vestice le°a apærut a fi un curs mai sigur, atâta vreme cât o astfel de alianflæ ar fi întærit securitatea pentru Rusia Sovieticæ øi n°ar fi presuspus, pur øi simplu, o obligaflie sporitæ de a sprijini o Polonie care nu dorea sæ fie sprijinitæ. În condiflii când lipseøte o evidenflæ contraræ…noi putem cu siguranflæ sæ presupunem cæ guvernul sovietic s°a întors înspre Germania numai atunci când o astfel de alianflæ [cu Vestul — C.V.] s°a dovedit imposibilæ“ (171, 1961, p. 233).

PARTEA TREIA: DE LA DIPLOMAfiIA RÆZBOIULUI, LA DIPLOMAfiIA PÆCII

CAP. XII. DIPLOMAfiIA SUB ØOCUL „RÆZBOIULUI FULGER“

Între 1939°1945, omenirea a træit cea mai teribilæ conflagraflie cunoscutæ de istorie: cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. În ostilitæfli au fost atrase 61 de state, cu 1,7 miliarde locuitori (3/4 din populaflia globului). Operafliile militare s°au desfæøurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Africa øi Asia, iar cele navale s°au extins, practic, în întregul ocean planetar, cu concentræri deosebite în Atlantic øi în Pacific. Statele beligerante au mobilizat sub arme øi în deservirea fronturilor cca 110 000 000 oameni. Numærul victimelor s°a ridicat la 40°50 milioane, peste jumætate din acestea fiind din rândul civililor, iar suferinflele umane øi distrugerile de ræzboi au sfidat orice precedent. Numai în lagærele de concentrare au fost exterminafli peste 12 000 000 oameni, alte zeci de milioane de oameni fiind obligafli sæ presteze muncæ forflatæ, iar sute de milioane sæ suporte ocupaflia stræinæ. În anii ræzboiului, relafliile internaflionale øi acfliunile diplomatice au luat dimensiuni øi au cunoscut intensitæfli neatinse pânæ atunci. Pactul Tripartit (27 septembrie 1940), încheiat între Germania, Italia øi Japonia, la care aderau ulterior o serie de state mai mici, constituia una dintre taberele beligerante. De cealaltæ parte, se forma Coaliflia Nafliunilor Unite, alcætuitæ din Marea Britanie, SUA, URSS, China øi alte 22 state (2 ianuarie 1942). Diplomaflia la nivel înalt ocupa primul loc pe scena politicii mondiale, øefii de state øi de guverne concentrând în mâinile lor øi sub ræspunderea lor directæ toate marile decizii privind ræzboiul øi pacea. S-au desfæøurat trei conferinfle „la vârf“ anglo°americano°sovietice (Teheran: 28 noiembrie° 1 decembrie 1943; Ialta: 4°11 februarie 1945; Potsdam: 17 iulie°2 august 1945), întâlniri la nivel înalt între puterile Axei, pe de altæ parte, între Washington øi Londra, între Londra øi Moscova, nenumærate contacte între miniøtrii de Externe, ca øi între alfli membri ai guvernelor din flærile angrenate în conflict. Problematica acestor acfliuni politico°diplomatice era dedicatæ cu precædere eforturilor de ræzboi, deplasându°se apoi treptat spre încheierea acestuia øi organizarea raporturilor postbelice, øi nu în ultimul rând, privea soarta statelor învinse øi relafliile dintre marile puteri învingætoare. Conferinfla de la Bretton Woods (iunie 1944) ducea la constituirea Bæncii Internaflionale de Reconstrucflie øi Dezvoltare (Banca Mondialæ) øi a Fondului Monetar Internaflional. Conferinfla de la Dumbarton Oaks (21 august°28 septembrie 1944) a Miniøtrilor de Externe ai SUA, Marii

152

CONSTANTIN VLAD

Britanii øi URSS punea bazele creærii Organizafliei Nafliunilor Unite, hotærâtæ la Conferinfla de la San Francisco din 25°aprilie°26 iunie 1945, cu participarea reprezentanflilor a 50 de state. Din aceastæ problematicæ, capitolul de faflæ îøi propune sæ examineze acele acfliuni, evenimente, momente, care aveau cel mai mare impact asupra raporturilor internaflionale øi diplomafliei, aflate sub semnul ræzboiului øi cuceririi pæcii. Declaraflia de ræzboi adresatæ de Marea Britanie øi Franfla Germaniei, ca efect al atacærii de cætre aceasta a Poloniei, punea în evidenflæ, brusc øi brutal, adâncimea crizei în care intra Europa. Va trece însæ ceva timp pentru ca aceastæ crizæ, odatæ declanøatæ, sæ ducæ la gruparea forflelor care se vor înfrunta pânæ la urmæ în ræzboi. Primele reacflii vor veni din zone îndepærtate: pe 4 septembrie Japonia, iar pe 5 septembrie Statele Unite fæceau publice poziflii de neutralitate faflæ de conflictul european. Pe 19 octombrie, flærile nordice: Suedia, Norvegia, Danemarca øi Finlanda adoptau aceeaøi poziflie de neutralitate. Doar Canada, dominion englez, declara ræzboi Germaniei. Un interesant episod, cu importante efecte postbelice, se petrecea în India. Viceregele Indiei, lordul Linlithgow, færæ sæ consulte liderii locali, anunfla cæ India se aflæ în ræzboi. Cea mai mare formafliune politicæ, Partidul Congresului, format din hinduøi øi avându°l în frunte pe Mahatma Gandhi, era împotriva sprijinirii Marii Britanii în ræzboi øi, în general, pentru o eventualæ participare a Indiei la ræzboi doar ca stat independent, nu în calitate de dominion britanic. Dimpotrivæ, Liga Musulmanæ, al doilea partid ca pondere, sprijinea participarea flærii la ræzboi, în speranfla cæ Londra va fi în favoarea creærii statului musulman separat øi independent pe teritoriul indian. Aceste poziflii aveau sæ cântæreascæ în desfæøurarea evenimentelor dramatice din 1947, când India devenea independentæ, iar musulmanii indieni constituiau Pakistanul (65, 1996, p. 66). O poziflie neutræ faflæ de statele beligerante va adopta øi România, pe 6 septembrie. Aceastæ poziflie nu contravenea alianflei româno°polone, care prevedea asistenfla mutualæ între cele douæ flæri pentru cazul unei agresiuni din Est. Mai mult, România, deøi va avea de înfruntat presiunile øi protestele repetate ale Reichului, va acorda Poloniei întregul sprijin ce°i era în putinflæ. Încæ din 26 august guvernul român va ræspunde pozitiv solicitærii Varøoviei de a permite tranzitul materialelor de ræzboi destinate Poloniei, stabilind portul Galafli pentru efectuarea unui astfel de tranzit. Pe 1 septembrie autoritæflile româneøti acordau drept de tranzit pentru o importantæ cantitate de arme, inclus avioane, însoflite de ofifleri britanici. Pe 2 septembrie guvernul român intervenea pe lângæ autoritæflile turce øi obflinea asentimentul acestora pentru aprovizionarea armatei poloneze cu material de ræzboi prin Strâmtori, via România. Pe 12 septembrie, rezerva de aur a Bæncii Naflionale a Poloniei era încærcatæ în portul Constanfla pe un vas englez. Pe 17°18 septembrie preøedintele, membrii guvernului øi marele stat major polonez treceau granifla în România. Dupæ înfrângerea Poloniei, cca 100 000 refugiafli, cei mai mulfli militari, gæseau adæpost în România, majoritatea lor plecând ulterior în alte flæri, cu sprijinul autoritæflilor româneøti. Dupæ 1 septembrie 1939, România acfliona pentru constituirea unui bloc al neutrilor. Propunerile româneøti în aceastæ privinflæ (138, 1988, p. 1526) preconizau neutralitatea desævârøitæ în cadrul conflictului în desfæøurare, neagresiune între statele blocului neutrilor, neutralitate binevoitoare faflæ de un stat membru al blocului obiect al unei agresiuni externe,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

153

contacte øi consultæri sistematice între statele paticipante la un astfel de bloc. Inifliativa româneascæ viza statele Înflelegerii Balcanice, dar øi Italia, Bulgaria øi Ungaria. Marea Britanie øi Franfla sprijineau ideea României, mai ales având în vedere perspectiva menflinerii neutralitæflii Italiei. Pentru moment, URSS era favorabilæ neutralitæflii statelor balcanice. Interesatæ ca în Balcani sæ fie liniøte în timpul campaniei sale în Polonia, Germania nu va fi împotriva tentativei româneøti. Dupæ încheierea acestei campanii însæ, ea va acfliona pentru prevenirea constituirii oricærei grupæri de state ce nu s°ar fi aflat sub influenfla sa. Întærindu°øi legæturile mai ales cu Ungaria øi Bulgaria, precum øi prin presiuni asupra unor state din Înflelegerea Balcanicæ, Germania va torpila în final inifliativa formærii unui bloc al neutrilor. Cotropirea Poloniei corespundea exact ideii de „ræzboi fulger“. În ciuda rezistenflei eroice a armatei poloneze, superioritatea militaræ a Germaniei îøi spunea cuvântul. La 17 septembrie, trupele germane începeau asaltul Varøoviei. Era momentul în care, dinspre est, interveneau øi trupele ruseøti, care ocupau teritoriile pânæ la fosta Linie Curzon. Pe 27 septembrie Varøovia capitula. Polonia s°a aflat singuræ în fafla agresiunii. Încæ de la întâlnirea cu conducætorii militari din 23 mai 1939, evocatæ în capitolul precedent, Hitler îi avertizase pe aceøtia: sæ nu væ aøteptafli la o reeditare pur øi simplu a problemei cehe; de astæ datæ, domnilor, va fi ræzboi (111, 1988, p. 34). Într°adevær, dupæ atacarea Poloniei, Marea Britanie øi Franfla intrau în ræzboi. Totuøi, aliaflii Varøoviei nu au fæcut, practic, nimic pentru a împiedica præbuøirea Poloniei, cu toate cæ øi unul øi celælalt îi acordaseræ garanflii de securitate, iar Marea Britanie încheiase chiar un tratat de asistenflæ mutualæ cu statul polonez. Armata francezæ întreprindea o incursiune în regiunea Saar, dar se oprea în fafla liniei germane de apærare Siegfried. Kissinger øi istoricul francez Jacques de Launay au cuvinte aspre pentru a caracteriza inactivitatea Aliaflilor, ultimul citând mærturii edificatoare aparflinând unora dintre cæpeteniile militare ale celui de°al Treilea Reich, feldmareøalul Keitel øi generalul Jodl: „În vreme ce armata germanæ a zdrobit Polonia în mai puflin de o lunæ, forflele franceze, aflate faflæ în faflæ doar cu câteva divizii germane inferioare numeric, au asistat pasiv din spatele Liniei Maginot. A urmat o perioadæ bine etichetatæ drept «ræzboiul ciudat»“ (109, 1998, p. 320). „Am avut 25 de divizii în Vest, în timpul campaniei împotriva Poloniei, afirma Keitel. Dacæ Aliaflii ar fi atacat, n°am fi putut sæ le opunem decât un simulacru de rezistenflæ“. „Am evitat catastrofa, va afirma øi Jodl, numai datoritæ inacfliunii celor 110 divizii Aliate în confruntarea cu cele 25 de divizii ale noastre în Vest“ (apud 111, 1988, p. 70).

Înaintarea sovieticæ pânæ la Linia Curzon era o primæ punere în practicæ a prevederilor protocolului secret la acordul Robbentrop°Molotov. Urmau la rând fiærile Baltice. Sub presiunea Moscovei, pe 28 septembrie 1939 era semnat tratatul de ajutor mutual între URSS øi Estonia, pe 5 octombrie tratatul de asistenflæ mutualæ între URSS øi Letonia, iar pe 10 octombrie un tratat similar sovietic cu Lituania. Potrivit acestor acorduri, forflele armate sovietice dobândeau baze militare în poziflii cheie pe teritoriul celor trei state.

154

CONSTANTIN VLAD

Între timp, la 28 septembrie, Ribbentrop venea din nou în vizitæ la Moscova. Molotov îi va propune ca partea centralæ a Poloniei care, potrivit înflelegerii anterioare, intra în sfera de influenflæ sovieticæ, sæ revinæ Germaniei, Berlinul renunflând în schimb la Lituania, aceasta urmând sæ facæ parte din sfera de influenflæ ruseascæ. Înflelegerea se va perfecta færæ dificultæfli, dupæ ce Ribbentrop a obflinut aprobarea lui Hitler. Cu prilejul aceleiaøi vizite, s-a încheiat øi un tratat de prietenie øi cooperare sovieto°german. Marea Britanie va încerca sæ împiedice alæturarea URSS la ræzboi, de partea Germaniei. În noiembrie 1939, Churchill declara cæ, din punct de vedere sovietic, pærea firesc ca URSS sæ profite de situaflia prezentæ „pentru a recâøtiga o parte din teritoriul pe care°l pierduse Rusia în urma ultimului ræzboi, la începutul cæruia fusese aliata Franflei øi Marii Britanii“ (apud 83, 1993, p. 90). El opinia cæ Finlanda ar fi trebuit sæ facæ concesii Kremlinului, întrucât prezenfla URSS în zonæ era de naturæ sæ limiteze influenfla germanæ. Cabinetul britanic nu°øi însuøea aceste opinii, dar era în favoarea unei „noi abordæri prudente“ a Moscovei, cu preocuparea de a izola Germania de URSS. Sir William Strang, care condusese un timp delegaflia englezæ la negocierile tripartite din vara anului 1939 sublinia în acest sens cæ „pericolul care trebuie evitat este orientarea Germaniei spre boløevism øi spre o alianflæ cu Rusia, cu sau færæ Hitler. Cea mai bunæ soluflie ar fi o Germanie denazificatæ, slæbitæ færæ a fi strivitæ, care pierde din teritorii sau în orice caz din influenflæ, în Europa de Est, în favoarea Rusiei, øi care sæ formeze o Alianflæ a celor Patru Puteri, împreunæ ccu Marea Britanie, Franfla øi Italia, pentru apærarea Europei Occidentale“ (apud 83, 1993, p. 92). Dupæ cum se vede, ideea Pactului celor 4 nu murise încæ; mai mult, ea servea într°un fel la definirea unor posibile obiective ale ræzboiului, din perspectiva Londrei. Asemenea idei, afirmate la Foreign Office, dar exprimând pæreri deloc izolate în rândul factorilor guvernanfli britanici, se dovedeau curând doar iluzii. Germania îøi urma cursul sæu în ræzboi, iar relafliile dintre Berlin øi Moscova aveau o dinamicæ ce nu se întâlnea cu opiniile Londrei. În Est, urma la rând Finlanda. Pe 12 octombrie 1939, Moscova propunea guvernului de la Helsinki încheierea unui tratat de asistenflæ mutualæ, în baza cæruia solicita facilitæfli în forma unor baze militare ruseøti pe teritoriul finlandez. Finlanda va rezista însæ acestor pretenflii. Drept urmare, pe 30 noiembrie trupele ruseøti atacau „flara celor o mie de lacuri“. Contrar aøteptærilor Moscovei, Finlanda va rezista eroic, stârnind un val internaflional de simpatie. Ca efect, pe 14 decembrie Consiliul Societæflii Nafliunilor excludea URSS din Ligæ; un rol activ în determinarea membrilor Consiliului sæ ia aceastæ decizie revenea ambasadorului american la Paris, William C. Bullitt; Kremlinul nu va uita aceasta øi, atunci când se va negocia constituirea Organizafliei Nafliunilor Unite, va insista pentru acceptarea dreptului de veto al marilor puteri în cadrul organizafliei. Franfla øi Marea Britanie îøi declarau sprijinul pentru Finlanda. Vor plænui trimiterea unui corp expediflionar care, pe de o parte, ar fi ajutat Finlanda, iar, pe de alta, ar fi tæiat drumul aprovizionærii Germaniei cu minereu de fier suedez. Cum acest corp expediflionar ar fi trebuit sæ treacæ peste teritoriile norvegian øi suedez, ideea ræmânea færæ obiect, flærile nordice declarându°øi neutralitatea faflæ de conflictul fino°sovietic. Ca alternativæ, Parisul, sprijinit cu rezerve de cætre Londra, începea pregætiri pentru atacarea Caucazului de nord. Privite în

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

155

perspectivæ istoricæ, asemenea planuri, în condiflii când Franfla øi Marea Britanie se aflau în ræzboi cu Germania, apar neverosimile, chiar ridicole. Se pare, totuøi, cæ Moscova le lua în serios, ceea ce ducea în final la încheierea pæcii între URSS øi Finlanda, pe 12 martie 1940. Potrivit tratatului de pace, URSS obflinea întregul istm al Careliei, unele porfliuni din zona arcticæ, precum øi concesionarea pentru 30 de ani a portului Hangö, important punct militar în golful finic. Prin aceste expansiuni teritoriale, Rusia sovieticæ realiza îndepærtarea spre vest a graniflei sale in dreptul Leningrad°ului øi portului Murmansk. Planurile franco°engleze de lovire a Caucazului nu vor fi însæ abandonate dupæ încheierea pæcii fino°sovietice. Pe 28 martie Comandamentul Suprem Aliat de ræzboi (organism mixt franco°englez) încæ examina aceastæ posibilitate. Aceste planuri vor fi însæ date peste cap de evenimente: pe 9 aprilie 1940, germanii invadau Danemarca øi debarcau în Norvegia. „Ræzboiul ciudat“ lua sfârøit: începea campania din Vest. Pretextul era la îndemânæ: pe 17 februarie 1940 cruciøætorul german „Altmark“, la bordul cæruia se aflau 300 de prizonieri britanici, va forfla blocada englezæ øi va naviga de°a lungul coastelor norvegiene. Informat, Churchill ordona ca vasul respectiv sæ fie forflat sæ acosteze, ceea ce øi obflinea distrugætorul englez Cossak. Prizonierii erau eliberafli øi transportafli în Anglia. Prin aceastæ acfliune, Marea Britanie încælca neutralitatea Norvegiei. Concluzia afirmatæ public de cætre Berlin: Norvegia nu este capabilæ sæ°øi protejeze neutralitatea; acelaøi lucru ar fi fost valabil øi pentru Danemarca. Deci, Germania trebuia sæ ia asupra ei aceastæ protecflie…Cauzele reale sunt, desigur, altele: aflate în ræzboi, Marea Britanie øi Germania îøi vor disputa supremaflia în zona nordicæ. În ceea ce o priveøte, Londra va considera cæ o prezenflæ militaræ în Norvegia devenea un punct°cheie în aplicarea blocadei împotriva Germaniei. Va lua în calcul o asemenea acfliune încæ din septembrie 1939, dar va ezita s°o întreprindæ. Hitler va cunoaøte intenfliile britanice øi va fixa ca obiectiv sæ ajungæ în Norvegia înaintea englezilor, sæ asigure libertatea de miøcare a flotei germane în zonæ øi fluxul de minereu de fier suedez cætre Germania (111, 1988, p. 62). În decembrie 1939, cancelarul german cerea conducerii armatei sæ pregæteascæ un plan de invadare a Norvegiei, cu sau færæ værsare de sânge. În martie 1940 toate pregætirile erau terminate. Trupele germane invadau, începând cu 9 aprilie, Danemarca øi, simultan, debarcau în Norvegia. Danemarca va ceda færæ luptæ, dar Norvegia se va apæra. La cererea sa, Anglia øi Franfla trimiteau la mijlocul lunii aprilie un corp expediflionar. Dar germanii vor învinge rezistenfla norvegianæ øi vor obliga trupele engleze øi franceze sæ se retragæ. Pe 10 iunie, guvernul norvegian semna capitularea. Neutralitatea Danemarcei øi Norvegiei intra sub „protecflia“ Reichului. Pe 9 mai 1940, dupæ eøecul expedifliei anglo°franceze în Norvegia, Chamberlain demisiona; pe 10 mai, funcflia de premier al Marii Britanii o prelua energicul Winston Churchill. Era chiar în ziua când, în zori, trupele germane treceau frontierele cu Olanda, Belgia øi Luxemburgul. La câteva ore dupæ atac, ambasadorii germani comunicau în capitalele celor trei flæri cæ motivul ræzboiului consta în nerespectarea de cætre acestea a neutralitæflii, ceea ce era în întregime fals. În aceeaøi zi, trupele franceze øi cele engleze staflionate în Franfla treceau frontiera belgianæ øi angajau luptele cu cele germane. Începea, deci, øi bætælia pentru Franfla. Întreaga campanie

156

CONSTANTIN VLAD

va fi însæ scurtæ. Pe 14 mai armata olandezæ se preda, iar pe 28 mai Belgia accepta capitularea necondiflionatæ. În fafla înaintærii rapide a forflelor germane, pe 26 mai Amiralitatea britanicæ începea evacuarea trupelor engleze prinse, împreunæ cu unitæfli franceze, în punga de la Dunkerque, operafliune care va dura nouæ zile. Acestea erau condifliile în care, în urma unor contacte între Hitler øi Mussolini — ultimul temându°se cæ Italia nu va beneficia de rezultatele victorilor surprinzætoare obflinute de Germania — Roma declara, pe 10 iunie, ræzboi Franflei øi Marii Britanii. La 14 iunie germanii intrau în Paris. Franfla cerea ajutor Statelor Unite, cerere respinsæ însæ de Washington. Pe 16 iunie guvernul francez condus de Paul Reynaud demisiona, mareøalul Pétain fiind desemnat prim°ministru. Noul guvern francez încheia armistifliul cu Germania pe 22 iunie la Rothondes, lângæ Compiègne; „simbolistica“ continua: armistifliul era semnat în acelaøi vagon în care se consemnase înfrângerea Germaniai în 1918. Conform termenilor armistifliului, armata francezæ urma sæ fie demobilizatæ, douæ treimi din teritoriul flærii deveneau zonæ de ocupaflie unde staflionau ca trupe de ocupaflie 400 000 militari germani; restul de o treime din teritoriu, situat în partea de sud, ræmânea sub administraflia guvernului francez, ce se instala la Vichy. Astfel, Franfla, marea putere care dominase atâta timp Europa øi încercase chiar sæ°øi impunæ supremaflia asupra continentului, posesoare a unui întins imperiu colonial, era zdrobitæ de cætre Germania în mai puflin de øase sæptæmâni. Generalul Charles de Gaulle lansa pe 18 iunie de la Londra Apelul adresat francezilor în vederea continuærii luptei contra Germaniei naziste. La 28 iunie, guvernul britanic îl recunoøtea pe de Gaulle drept conducætor al miøcærii „Franfla Liberæ“. În replicæ, guvernul francez de la Vichy rupea relafliile diplomatice cu Marea Britanie. O datæ ce steagul cu svasticæ flutura pe Arcul de Triumf din Paris, o primæ mare etapæ a campaniei din Vest se încheia. Victoria atât de rapidæ a Germaniei constituia o mare surprizæ pentru Moscova, care conta pe un ræzboi de duratæ între Axæ øi democrafliile occidentale; se spune cæ Stalin întâmpina fiecare reuøitæ germanæ cu un potop de înjuræturi. În noile condiflii, URSS accelera punerea în practicæ a prevederilor protocolului secret la pactul Ribbentrop°Molotov. În urma unor ultimatumuri, între 17 øi 23 iunie fiærile Baltice erau anexate øi transformate rapid în republici sovietice. Mæsura provoca o declaraflie usturætoare a Washingtonului, datæ publicitæflii pe 23 iulie 1940: „Statele Unite sunt împotriva oricæror acfliuni de jaf, indiferent dacæ acestea se realizeazæ prin forfla armatæ sau prin ameninflæri. Nafliunile mici au nevoie de protecflia legii, færæ de care fundamentul însuøi al civilizaflei moderne nu poate dæinui“ (apud 83, 1993, p. 105°106). Administraflia americanæ menflinea recunoaøterea diplomaticæ a Statelor Baltice øi bloca averile deflinute de aceste state în America, poziflie pe care SUA o vor menfline cu consecvenflæ atât în timpul ræzboiului, când vor colabora cu URSS, cât øi de-a lungul Ræzboiului Rece, când se vor afla într°o confruntare totalæ cu aceasta. Victoriile Germaniei în Europa de vest puneau România într°o situaflie gravæ. De fapt, începea calvarul României din vara anului 1940. Pe 26 iunie, guvernul sovietic adresa urmætoarea notæ ultimativæ guvernului de la Bucureøti: „Guvernul URSS propune guvernului regal al României: 1. Sæ înapoieze cu orice prefl Uniunii Sovietice, Basarabia; 2. Sæ transmitæ Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei“. Guvernul sovietic aøteaptæ ræspuns în decursul zilei de 27 iunie

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

157

(41, 1, 1991, p. 154). Cu câteva zile înainte, Molotov îl informase pe Schulenburg cæ guvernul sovietic avea sæ cearæ României cedarea Basarabiei øi Bucovinei, în caz de refuz fiind hotærât sæ recurgæ la forflæ. Hitler îi va aminti iritat lui Stalin cæ Bucovina nu figura în protocolul secret; Moscova îøi reducea pretenfliile la Bucovina de nord, dar declara cæ nu renunflæ decât temporar la partea de sud a Bucovinei. În fafla notei sovietice, România se adresa Germaniei; era îndemnatæ sæ fie de acord cu cererea sovieticæ. Acelaøi îndemn va veni de la Roma øi din capitalele statelor partenere ale României în Înflelegerea Balcanicæ: Iugoslavia, Grecia, Turcia. La 27 iunie, guvernul român ræspundea notei sovietice, declarând „cæ este gata sæ procedeze imediat øi în spiritul cel mai larg la discuflia amicalæ øi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic. În consecinflæ, guvernul român cere guvernului sovietic sæ binevoiascæ a indica locul øi data ce doreøte sæ fixeze în acest scop“; era o încercare disperatæ de a amâna inevitabilul. Ræspunsul guvernului sovietic, dat pe 28 iunie, nu læsa însæ loc pentru nici o speranflæ: Moscova cerea evacuarea Basarabiei øi Bucovinei de nord în termen de patru zile; ca øi prima notæ, ræspunsul era un ultimatum, prin conflinut øi prin condifliile impuse. În termenul cerut de Moscova, adicæ în aceeaøi zi: 28 iunie, guvernul român declara cæ „pentru a evita gravele urmæri pe care le°ar avea recurgerea la forflæ øi deschiderea ostilitæflilor în aceastæ parte a Europei, se vede silit sæ primeascæ condifliile de evacuare specificate în ræspunsul sovietic“ (28, 1986, p. 235). Astfel, izolatæ politiceøte, ræmasæ færæ aliafli, România ceda un teritoriu de 500 762 km patrafli, cu o populaflie de 3,9 milioane locuitori, formatæ în marea lor majoritate din români. În baza hærflii sovietice ataøatæ la nota ultimativæ din 26 iunie, era anexat øi flinutul Herfla, care nu aparflinuse niciodatæ de Basarabia øi Bucovina, ci fusese parte a Vechiului Regat. În felul acesta, înainte de a se împlini un an de la încheierea pactului Ribbentrop°Molotov, prevederile anexei secrete a acestuia erau înfæptuite. „Sfera de influenflæ“ øi „interesul“ sovietic deveniseræ ocupaflie ruseascæ într°o largæ parte a Poloniei, în fiærile Baltice øi în Basarabia øi Bucovina de nord; în felul acesta, cum se exprima A. Fontaine, linia de demarcaflie prevæzutæ în protocolul secret la pactul din 23 august 1939, linie esenflialmente de ordin strategic, era transformatæ în frontiere politico°statale (65, 1992, p. 160). Or, dacæ teritoriile foste poloneze pânæ la Linia Curzon erau locuite în principal de ucraineni øi bieloruøi, fiærile Baltice arætau din punct de vedere etnic total diferite de popoarele slave vecine. Ele fæcuseræ obiectul ciocnirilor de interese øi ocupafliilor succesive din partea Poloniei, Suediei, Rusiei, dar în final Conferinfla de pace de la Paris consacrase independenfla lor statalæ. Finlanda øi Basarabia fuseseræ ocupate de Imperiul flarist în 1809, respectiv în 1812. Finlanda, care rezistase prin ræzboi, reuøise sæ se menflinæ ca stat, cedând o parte din teritoriu øi acceptând prezenfla ruseascæ la Hangö. România pierdea pentru a doua oaræ, færæ luptæ, Basarabia. Acest strævechi pæmânt românesc fusese rupt de la Moldova de cætre Imperiul flarist, în urma ræzboiului ruso°otoman øi cu asentimentul lui Napoleon. În 1940 Rusia sovieticæ îl smulgea de la România, sub ameninflarea cu forfla øi cu aprobarea Germaniei hitleriste. Italia, care semnase øi ratificase tratatul de la Paris din octombrie 1920 prin care se aproba unirea Basarabiei cu România — hotærâtæ de Sfatul fiærii de la Chiøinæu — îndemna Bucureøtii sæ cedeze pretenfliilor ruseøti. Marea Britanie, øi ea

158

CONSTANTIN VLAD

semnataræ a Tratatului din 1920 øi care, în plus, îi acordase garanflii de securitate pe 13 aprilie 1939, nu schifla nici un gest în apærarea României. Dar calvarul statului român avea sæ continue. Cu fiecare avans al Germaniei, revendicærile faflæ de România din partea statelor revizioniste deveneau tot mai fæfliøe, fiind încurajate øi sprijinite de cætre Berlin, Roma øi Moscova. În august 1939, Ungaria avusese aprobarea Germaniei pentru a respinge propunerea României de încheiere a unui pact de neagresiune româno°maghiar. În ianuarie 1940 la Roma se desfæøurau convorbiri italo°ungare, în cadrul cærora Italia promitea sprijin pentru revendicærile maghiare faflæ de România. Molotov îi declara unui diplomat maghiar la Moscova cæ URSS consideræ întemeiate pretenfliile Ungariei faflæ de România øi cæ, „în cazul convocærii unei conferinfle internaflionale, la care s°ar pune problema revendicærilor Ungariei faflæ de România“, URSS va sprijini Ungaria (44, 2002, p. 123). La 28 mai 1940, în plinæ ofensivæ germanæ în Vest, România începea sæ tatoneze posibilitæflile apropierii de Germania. În acest context, între România øi Germania se încheiau acordul petrol contra armament øi un acord al cerealelor, iar la 1 iulie 1940 România renunfla la garanfliile acordate unilateral de cætre Franfla øi Marea Britanie; regele Carol al II°lea solicita lui Hitler trimiterea unei misiuni militare øi garanflii pentru România. Grigore Gafencu, adept al neutralitæflii, era înlocuit din funcflia de ministru de Externe cu Ion Gigurtu, progerman, care devenea repede prim°ministru. Berlinul condifliona însæ orice îmbunætæflire a relafliilor româno°germane de satisfacerea de cætre România a revendicærilor teritoriale maghiare øi bulgare. Pierderea Basarabiei øi Bucovinei de nord avea sæ încurajeze øi mai mult pretenfliile revizioniste. Ungaria se pregætea fæfliø pentru o încercare de forflæ cu România. Sprijinind Budapesta, Germania se temea totodatæ cæ un conflict armat româno°ungar ar fi putut pune în pericol aprovizionarea sa cu petrol românesc. Pe 15 iulie, într°o scrisoare plinæ de acuzaflii øi ameninflæri adresatæ lui Carol al II°lea, Hitler cerea României într°un mod ultimativ sæ se alæture definitiv liniei politice a Germaniei øi sæ soluflioneze în mod satisfæcætor revendicærile teritoriale din partea Ungariei øi Bulgariei. Apoi, pe 26 iulie la Salzburg aveau loc convorbiri între Hitler øi Ribbentrop, pe de o parte, øi I. Gigurtu øi M. Manoilescu, primul ministru øi, respectiv, ministrul de Externe al României. Germania cerea imperativ Bucureøtilor sæ poarte neîntârziat negocieri cu Ungaria în legæturæ cu pretenfliile teritoriale ale acesteia din urmæ. Asemenea negocieri se desfæøurau la Turnu Severin între 16°24 august. Ungaria va pretinde mai mult de jumætate din Transilvania. Delegaflia românæ va fi favorabilæ schimbului de populaflie între cele douæ flæri, cu mici rectificæri de frontieræ. Tratativele eøuau. Simultan, la Craiova aveau loc între 19 august°7 septembrie negocieri româno°bulgare în legæturæ cu revendicærile Bulgariei faflæ de România. Pe 26 august, Hitler decidea ca puterile Axei sæ „arbitreze“ în problema cererilor maghiare faflæ de România; delegafliile Ungariei øi României erau convocate la Viena pentru 29 august. A doua zi, Hitler øi consilierii sæi stabileau pe hartæ teritoriul pe care România urma sæ°l cedeze Ungariei. În palatul Belvedere, Ribbentrop øi Ciano aveau sæ facæ presiuni asupra lui Manoilescu spre a impune „arbitrajul“. La Bucureøti, Consiliul de coroanæ accepta dictatul germano°italian. Astfel, 43 492 km. pætrafli øi o populaflie de 2 667 000 locuitori din Ardealul de nord, în majoritate români, treceau la Ungaria. Germania øi Italia garantau noile granifle ale României. Textul

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

159

garanfliei, înmânat lui Manoilescu de cei doi „arbitri“, era urmætorul: „În numele øi din ordinul guvernului german (italian), am onoarea de a comunica Excelenflei Voastre cæ Germania øi Italia îøi asumæ, cu începere din ziua de astæzi, garanflia de inviolabilitate øi integritate a statului român“ (apud 44, 2002, p. 125). Iatæ cum descrie contele Ciano momentul „arbitrajului“: „29 august: Hotærâm, împreunæ cu Ribbentrop, sæ rezolvæm problema printr°un arbitraj… Ungurii acceptæ în cursul dupæ amiezii. Românii ne vor face sæ aøteptæm ræspunsul pânæ la patru dimineafla. 30 august: Ceremonia semnærii la Palatul Belvedere. Ungurii, væzând harta geograficæ, nu mai pot de bucurie. Apoi se aude un zgomot. Este vorba de Manoilescu, care s°a præbuøit pe masæ, leøinat. Medici, masaje, ulei camforat. Îøi revine, dar acuzæ lovitura“. Apoi, pe 31 august Ciano se afla cu Ribbentrop la vânætoare, satisfæcufli de ceea ce fæcuseræ. În ziua urmætoare, îl informa pe Mussolini despre hotærârea de la Viena: Ducele va fi mulflumit de rezultat… (35, pp. 221°222). La 5 septembrie, guvernul Marii Britanii dædea o declaraflie oficialæ prin care nu recunoøtea efectele „arbitrajului“ de la Viena în problema Ardealului. Pe de altæ parte, pe 7 septembrie se încheia un acord de frontieræ româno°bulgar, care prevedea cedarea Cadrilaterului cætre Bulgaria. „La începutul lunii septembrie 1940, România Mare încetase sæ existe. Clasa politicæ, intratæ în panicæ, nu a înfleles cæ interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantæ. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României øi a temperat „ardoarea“ revizionistæ a Ungariei øi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluflie…sub minimum revendicærilor Budapestei. Dacæ România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova sæ treacæ Prutul (s°a væzut cæ sudul Bucovinei ne°a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, færæ luptæ, a teritoriului naflional a putut fi o soluflie pragmaticæ, dar ea a ræmas dezonorantæ“ (43, 1997, p. 379°380).

În condifliile noilor raporturi de forfle în Europa, rapturile teritoriale din 1940 schimbau destinul României. Pe plan intern, ele împingeau flara spre dictatura militaræ, trecând temporar prin regimul unui stat legionar. Pe plan internaflional, ele transformau România într°un satelit al Germaniei. Încercærile de înlæturare a nedreptæflilor impuse României în 1940 vor cunoaøte momente dramatice. Hitler va folosi problema Transilvaniei ca un instrument pentru a menfline atât România, cât øi Ungaria în tabæra Germaniei. Numai încheierea ræzboiului, în condiflii când România, începând cu 23 august 1944, lupta de partea Coalifliei antihitleriste, va înlætura efectele Dictatului de la Viena. Basarabia øi nordul Bucovinei vor fi eliberate cu arma în mânæ doar pentru scurt timp. Moscova, învingætoare în ræzboi, va impune prin convenflia de armistifliu dintre România øi Nafliunile Unite din 12 septembrie 1944 øi prin tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 reîncorporarea lor în URSS. De abia destræmarea Uniunii Sovietice va permite ca Moldova dintre Prut øi Nistru sæ°øi dobândeascæ independenfla. Cele trei judefle din sudul Basarabiei nu vor intra însæ în componenfla Republicii Moldova, ci în aceea a Ucrainei, flaræ care va include øi nordul Bucovinei. Înainte de destræmarea sa, URSS, printr°o hotærâre a Congresului Deputaflilor Poporului, condamna încheierea protocolului adiflional la Tratatul din 1939 øi a altor înflelegeri semnate cu Germania øi recunoøtea cæ acestea sunt, din punct de

160

CONSTANTIN VLAD

vedere juridic, lipsite de temei øi valabilitate dintru început. La rândul sæu, România, printr°o declaraflie a Parlamentului, adoptatæ pe 24 iunie 1991, condamna încheierea Pactului Ribbentrop°Molotov øi respingea în mod categoric consecinflele anexei sale secrete. Totuøi, unele din aceste consecinfle nu au fost încæ înlæturate. Istoriceøte, anexærile repetate ale Basarabiei, politica ruseascæ de forflæ øi dictat s°au aflat, de fapt, la originea existenflei în prezent a douæ state româneøti. România a fost primul stat care a recunoscut Republica Moldova, dar aceasta nu anuleazæ conøtiinfla unitæflii de neam între românii de pe cele douæ maluri ale Prutului. Deøi declaræ cæ Pactul Ribbentrop°Molotov este nul øi neavenit de când era semnat, Federaflia Rusæ, succesoarea URSS, a refuzat menflionarea lui în tratatul ruso°român. Acelaøi subiect a creat dificultæfli în finalizarea tratatului dintre România øi Republica Moldova. Din pæcate, autoritæflile române din 1997 au acceptat încheierea tratatului dintre România øi Ucraina, omiflând menflionarea în textul sæu a pactului din 23 august 1939. Desigur, relafliile României cu Republica Moldova, cu Ucraina øi cu Federaflia Rusæ sânt bazate pe tratate internaflionale, deci pe principiile dreptului internaflional, pe care România le respectæ cu strictefle. De aceea, „contenciosul“ provocat de pactul Ribbentrop°Molotov are în prezent mai ales o rezonanflæ istoricæ; el nu poate fi totuøi ignorat. Condamnarea pactului Ribbentrop°Molotov continuæ sæ aibæ o valoare de principiu pentru cæ el a devenit un fel de caz°simbol de manifestare a politicii de forflæ øi dictat, când mari puteri certate cu legea internaflionalæ pot hotærî în mod discreflionar øi brutal de soarta altor flæri øi popoare. Dupæ cæderea Franflei, Marea Britanie se afla singuræ în ræzboi cu puterile Axei. Hitler spera cæ Anglia va ceda, acceptând pacea. Va avansa propuneri în acest sens pe cæi diplomatice discrete. Apoi, pe 19 iulie 1940, oferea public Londrei încheierea pæcii. Guvernul britanic va respinge însæ inifliativa Berlinului. Simultan, cælcând pe urmele lui Napoleon, cum va face øi în iunie 1941, Hitler va ordona începerea pregætirilor de invadare a insulelor britanice. Pe 16 iulie 1940 aceste pregætiri devin proiectul operafliunii Seelöwe (Leul de mare). La 1 august era semnatæ Directiva nr. 17, care prevedea: aviaflia germanæ trebuie sæ distrugæ aviaflia englezæ cu toate mijloacele de care dispune. Ofensiva va începe la 6 august øi va fi însoflitæ de o intensificare a ræzboiului naval. Debarcarea urma sæ aibæ loc dupæ victoria aeronavalæ, adicæ în jurul datei de 21 septembrie (111, 1988, p. 176). Începea Bætælia Angliei, care se desfæøura între 8 august øi 31 octombrie 1940. În ciuda atacurilor furibunde ale aviafliei germane, însoflite de o blocadæ navalæ, Marea Britanie rezista. Germanii sufereau pierderi grele øi cunoøteau prima înfrângere din ræzboi. Operafliunea Seelöwe a fost amânatæ, apoi abandonatæ. Încæ din timpul campaniei împotriva Franflei, Londra va începe sæ pregæteascæ o nouæ deschidere cætre URSS. Pe 18 mai 1940, Cabinetul britanic decidea sæ°l trimitæ pe Sir Stafford Cripps, om politic de stânga, într°o misiune specialæ la Moscova. Autoritæflile sovietice îøi declarau acordul sæ°l primeascæ pe Cripps, dar, pentru a menaja susceptibilitæflile Germaniei, nu ca trimis special, ci ca ambasador la Marii Britani în URSS. Acesta sosea în capitala sovieticæ în a doua jumætate a lunii iunie 1940, iar pe 1 iulie era primit de Stalin, cæruia îi înmâna un mesaj al lui Churchill. Între altele, în mesaj se spunea: „La ora actualæ, problema care se pune întregii Europe — inclusiv celor douæ flæri ale noastre — este de a øti cum vor reacfliona statele

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

161

øi popoarele Europei în fafla perspectivei unei hegemonii germane pe întregul continent. Guvernul Majestæflii Sale este dispus sæ discute în profunzime cu guvernul sovietic oricare din vastele probleme ridicate de încercarea actualæ a Germasniei de a urmæri în Europa, în etape, un plan metodic de cuceriri øi absorflie“ (apud 69, 1992, p. 182). Era, færæ îndoialæ, o propunere serioasæ, care putea deschide o nouæ perspectivæ în raporturile anglo°sovietice în contextul istoric dat. Voi aræta mai jos ce va face Stalin cu acest mesaj. Aici menflionez cæ, la Moscova øi Londra, începeau o serie de contacte, în care Marea Britanie încerca sæ°øi apropie Rusia sovieticæ, iar Moscova cæuta sæ obflinæ aprobarea de cætre Londra a anexiunii fiærilor Baltice. În aceste contacte apæreau idei care vor cristaliza, în timp, viziunile englezæ øi rusæ privind sferele de influenflæ în Europa øi în alte zone. Întrucât Foreign Office, dupæ declaraflia din 23 iulie a Departamentului de Stat privind Statele Baltice, ezita în angajarea unor discuflii serioase cu Moscova în aceastæ problemæ, Cripps îi scria lui Halifax, pe 4 august 1940: „Statele Unite ale Americii îøi pot permite sæ se opunæ guvernului sovietic, prin adoptarea unei atitudini morale în problema integrærii acestor state, dar sunt înclinat sæ cred cæ orice stat important confruntat cu un atac german, aøa cum se întâmplæ astæzi cu Rusia, ar fi recurs la ocuparea Statelor Baltice înainte ca Germania sæ le poatæ folosi ca baze de atac“ (apud 83, 1993, p. 107). Erau pæreri personale ale ambasadorului Cripps, pe care Foreign Office le consemna doar; Londra era totuøi gata sæ recunoascæ de facto controlul administrativ al ruøilor asupra Statelor Baltice, dar nu øi dreptul de a pretinde proprietæflile acestora din Marea Britanie. Dupæ încheierea Pactului anti°Komintern (septembrie 1940) însæ, Cripps primea noi instrucfliuni spre a le comunica Moscovei. Le reproduc în versiunea istoricului Lloyd C. Gardner pentru cæ ele pun în relief calea sinuoasæ a începuturilor de drum al Marii Britanii cætre definirea sferelor de influenflæ postbelice: „Dacæ Moscova promitea sæ pæstreze o neutralitate binevoitoare în locul atitudinii sale favorabile Axei; dacæ promitea sæ continuie trimiterea de ajutoare în China [în favoarea forflelor naflionaliste — C.V.]; dacæ era de acord sæ nu atace Turcia sau Iranul în caz cæ acestea ar fi intrat în ræzboi; dacæ ruøii semnau acordul comercial øi negociau un tratat de neagresiune anglo°sovietic… Guvernul Majestæflii Sale, dacæ va câøtiga sæzboiul, se va consulta pe larg cu Moscova øi cu celelalte nafliuni care manifestaseræ aceeaøi neutralitate binevoitoare în privinfla aranjamentelor postbelice în Europa øi în Asia… Dacæ ruøii acceptau aceste condiflii, Londra promitea sæ nu formeze dupæ ræzboi nici o alianflæ împotriva Uniunii Sovietice øi sæ recunoascæ, pânæ la consultæri ulterioare, suveranitatea de facto a URSS asupra Statelor Baltice, Basarabiei, Bucovinei øi a acelor pærfli ale fostei Polonii aflate în prezent sub control sovietic“ (apud 83, 1993, p. 109).

Prima reacflie a ruøilor: comunicarea cuprinde sugestii de cea mai mare însemnætate. Când Cripps cerea însæ un ræspuns detaliat, responsabilii Ministerului de Externe moscovit ræmâneau tæcufli. Cripps nu era primit de Molotov; ambasadorul britanic va înflelege de ce, atunci când va afla din ziare cæ acesta plecase în vizitæ la Berlin (13°14 noiembrie 1940). Astfel, în ultimile luni ale anului 1940 øi în primele ale celui urrmætor, raporturile anglo°ruse ajunseseræ într°o situaflie færæ ieøire: pe de o parte, refuzul Moscovei de a accepta oferta lui Cripps de recunoaøtere

162

CONSTANTIN VLAD

condiflionatæ a anexiunilor ruseøti; pe de alta, refuzul britanicilor de a restitui URSS averea în aur a Statelor Baltice (83, 1993, p. 113). În rezistenfla sa faflæ de Germania nazistæ, Marea Britanie primea un sprijin tot mai substanflial de peste Ocean. Încæ din 4 noiembrie 1939, preøedintele Roosevelt amenda legile neutralitæflii, astfel încât sæ se permitæ Angliei øi Franflei cumpærarea de armament american, care sæ fie achitat pe loc øi transportat de cumpærætor (sistemul cash and carry). Acest sistem era util, dar se va dovedi în curând insuficient. Mæsurile ce°i urmau au marcat treptata pæræsire de cætre SUA a izolaflionismului — care va stærui totuøi în politica americanæ pânæ la Pearl Harbor. Sprijinul acordat Marii Britanii reprezenta o investiflie a Americii în propria°i securitate. Roosevelt, scrie în acest sens Kissinger, a væzut cæ marja de siguranflæ a Americii se îngusta øi cæ o victorie a puterilor Axei avea sæ o elimine. Mai presus decât orice, el l°a gæsit pe Hitler a fi duømanul neîmpæcat øi cea mai mare ameninflare faflæ de toate valorile pe care le reprezenta istoriceøte America. Dupæ præbuøirea Franflei, el a scos tot mai mult în evidenflæ ameninflarea iminentæ la adresa securitæflii americane. Pentru Roosevelt, Atlanticul avea aceeaøi semnificaflie pe care o avea Canalul Mânecii pentru oamenii de stat britanici. Vedea un interes naflional vital în aceea ca Oceanul sæ nu fie dominat de Hitler (109, 1998, p. 353). În concordanflæ cu aceastæ poziflie de principiu, Statele Unite vor întreprinde o suitæ de acfliuni care vor crea o dinamicæ ce le va apropia pas cu pas de ræzboi. Pe 3 septembrie 1940, SUA cedau Marii Britanii 50 distrugætoare, în schimbul primirii în folosinflæ a unui numær de baze militare engleze în Atlantic. Acest aranjament constituia substanfla unui acord defensiv anglo°american. În ianuarie°martie 1941 statele majore american øi britanic desfæøurau în secret convorbiri privind strategia comunæ de ræzboi (Planul ABC°1). Se convenea ca, în cazul unui ræzboi purtat de cele douæ flæri simultan împotriva Germaniei øi Japoniei, prioritatea s°o aibæ frontul antigerman. Se exprima astfel chiar de la începutul cooperærii de ræzboi anglo°americane convingerea lui Roosevelt cæ înfrângerea Germaniei condifliona zdrobirea Japoniei. Pe 11 martie 1941 intra în vigoare legea de împrumut°închiriere (Lend°Lease Act). Legea permitea ca orice flaræ a cærei apærare era consideratæ vitalæ pentru Statele Unite sæ primeascæ arme øi alte echipamente øi materiale prin transfer, schimb sau împrumut, dupæ principiul: „sæ stingem mai întâi incendiul, pompierul va fi plætit mai târziu“ (69, 1992, p. 203). Legea va fi în vigoare pânæ în august 1945, SUA punând la dispoziflia aliaflilor sæi furnituri de ræzboi în valoare totalæ de 50,6 miliarde dolari. În aprilie 1941 se încheia cu ministrul danez la Washington — care, din punct de vedere diplomatic, nu avea nici o împuternicire întrucât Danemarca era ocupatæ øi nu se constituise un guvern danez în exil — un acord prin care trupele americane se instalau în Groenlanda. În mai 1941 în SUA era declaratæ starea de urgenflæ pe termen nelimitat; se decidea închiderea consulatelor germane øi italiene, mæsuræ la care Berlinul øi Roma vor retalia. Douæ luni mai târziu ræspunzând unei invitaflii a guvernului local, trupele americane aterizau în Islanda. Færæ aprobarea Congresului, Roosevelt declara apoi întreaga zonæ dintre Islanda øi coastele americane ca parte a sistemului defensiv al Emisferei vestice. În aceastæ zonæ, vasele øi avioanele americane aveau ordin sæ semnaleze orice prezenflæ germanæ. S-a ajuns astfel la situaflia ca un distrugætor american sæ fie torpilat de un submarin german. Ca reacflie, Roosevelt

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

163

a ordonat marinei militare americane sæ scufunde orice submarin german sau italian descoperite în zona defensivæ, care se întindea pânæ în Islanda. Astfel, sub aspect practic, Statele Unite se aflau în ræzboi pe mare cu puterile Axei. America lua cursul unui intens program de înarmæri. Avea loc o puternicæ revenire la tradifliile wilsoniene. Pe 6 ianuarie 1941, în mesajul anual cætre Congres, Roosevelt enunfla cele „Patru libertæfli“: 1. Libertatea conøtiinflei øi de expresie; 2. Libertatea religioasæ; 3. Libertatea de a nu suferi de nevoi; 4. Libertatea de a nu suferi de teamæ. Aceste libertæfli vor sta la baza angajærii SUA în ræzboi øi a formulærii pozifliilor americane faflæ de lumea postbelicæ. Ele vor fi concretizate øi dezvoltate în Carta Atlanticului semnatæ de Roosevelt øi Churchill pe 14 august 1941, cu prilejul conferinflei anglo°americane la nivel înalt, flinutæ la bordul cruciøætorului american Augusta øi a cuirasatului englez Prince of Wales într°un golf al insulei Newfoundland. Carta Atlanticului cuprindea urmætoarele puncte: 1. Renunflarea la extinderi teritoriale sau de altæ naturæ; 2. Opoziflia faflæ de schimbæri teritoriale contrare dorinflei popoarelor în cauzæ; 3. Sprijin dat dreptului popoarelor de a°øi alege propria formæ de guvernæmânt; 4. Sprijin acordat, cu respectarea obligafliilor existente, pentru micøorarea restricfliilor comerciale øi pentru asigurarea accesului la materiile prime pe baze egale; 5. Sprijin acordat eforturilor de cooperare menite sæ îmbunætæfleascæ poziflia economicæ øi securitatea socialæ a popoarelor lumii; 6. Libertatea de a nu suferi de nevoi øi de fricæ; 7. Libertatea mærilor øi 8. Dezarmarea nafliunilor agresoare, în perspectiva stabilirii unei structuri permanente de pace (159, 1976, p. 436). Pe baza Cartei se va constitui Coaliflia Nafliunilor Unite. Principiile Cartei fundamentau Declaraflia Nafliunilor Unite, semnatæ la 1 ianuarie 1942 de 26 state, printre care se aflau Statele Unite, Marea Britanie, URSS øi China. Ruøii îøi vor aræta nemulflumirea cæ nu fuseseræ consultafli în formularea Cartei Atlanticului, dar în final aderau la Declaraflie. Între timp, se acumulau contradicfliile care vor duce la extinderea ræzboiului în Est. Rusia sovieticæ îøi va îndeplini cu scrupulozitate obligafliile de a livra Reichului fliflei, materii prime, unele chiar importate din Extremul Orient øi adesea în detrimentul acoperirii propriilor nevoi. Se pærea cæ relafliile de cooperare dintre cele douæ flæri, bazate pe tratatele din 23 august øi 28 septembrie 1939 vor fi de lungæ duratæ. Dar, strategic, ele erau mæcinate chiar din temelii. Pentru Hitler, aranjamentul cu URSS urmærise sæ°i acopere spatele pânæ scotea din luptæ Franfla øi Marea Britanie øi°øi instaura dominaflia în Europa occidentalæ. Urma apoi sæ se ræfuiascæ cu Rusia, obflinând „spafliul vital“ din Est. Pentru conducætorii de la Kremlin, care cunoøteau bine Mein Kamf, înflelegerea cu Hitler trebuia folositæ spre întærirea propriilor poziflii øi câøtigarea de timp prin amânarea confruntærii pe care o considerau inevitabilæ. O va mærturisi Stalin în august 1942 lui Churchill øi lui Averell Harriman, ultimul fiind ambasadorul american la Moscova: „øtiam cæ ræzboiul urma sæ izbucneascæ, dar speram sæ mai câøtigæm vreo øase luni… Dacæ Hitler mi°ar fi læsat un an în plus, nemflii n°ar fi cælcat pe pæmântul Rusiei“ (69, 1992, p. 198). Atitudinea Germaniei faflæ de raporturile cu URSS øi de perspectiva acestor raporturi este reliefatæ pregnant de soarta mesajului lui Churchill cætre Stalin, din 23 iulie 1940, prezentat mai sus. Stalin îi transmitea lui Hitler un rezumat detaliat al convorbirii avute cu Cripps, însoflit

164

CONSTANTIN VLAD

de copia integralæ a mesajului lui Churchill (69, 1992, p 183). Gestul lui Stalin, neobiønuit în raporturile diplomatice — el depæøea cu mult prevederile pactului sovieto°german din 23 august 1939 privitoare la consultærile bilaterale —, gest care ar fi trebuit apreciat de partea germanæ, nu va conta însæ. Probabil, la aceasta contribuia øi împrejurarea cæ, în prezentarea fæcutæ de Cripps pe marginea mesajului înmânat lui Stalin, ambasadorul britanic se referise la rolul pe care ar fi trebuit sæ°l joace URSS în stabilitatea Balcanilor (Cripps vorbise despre „dorinfla Angliei de a vedea stabilizarea situafliei în Balcani sub egida URSS“). În acest sens, Florin Constantiniu consideræ cæ informarea pe care Moscova o transmitea Berlinului despre convorbirea cu Cripps, reprezenta „un semnal politic de cea mai mare însemnætate, având douæ obiective: a) Germania era avertizatæ sæ nu°øi asume în exclusivitate reglementarea problemelor Europei de Sud°Est; b) Germania era informatæ cæ Marea Britanie era dispusæ sæ recunoascæ Uniunii Sovietice rolul conducætor în Europa de Sud°Est“ (44, 2002, p. 118). Alergic la orice element care putea semnala o eventualæ apropiere sovieto°britanicæ, Hitler le spunea generalilor sæi pe 30 iulie 1940: „Se petrece ceva curios dincolo de Canalul Mânecii. Este suficient ca Rusia, neliniøtitæ de cuceririle noastre în Occident, sæ°i facæ sæ înfleleagæ cæ ea nu doreøte dezvoltarea puterii germane, pentru ca englezii sæ se agafle ca niøte înecafli de speranfla unei complete ræsturnæri a situafliei de acum… Dacæ noi vom zdrobi Rusia, ultima soluflie salvatoare a Angliei dispare. Ea trebuie deci lichidatæ. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Data prevæzutæ: primævara anului 1941“ (apud 69, 1992. p. 180).

De unde se vede cât de neputincioasæ ræmânea diplomaflia, chiar la nivel înalt, în fafla unei politici hotærâtæ sæ mizeze pe forfla brutæ. În interesanta sa lucrare Preliminarii la ræzboiul din Ræsærit (1996), Grigore Gafencu analizeazæ trei „fisuri“ în raporturile ruso°germane dupæ acordul din 23 august 1939: garanfliile date de Axæ României, lupta pentru Gurile Dunærii øi Pactul Tripartit. Axa, scrie Gafencu în legæturæ cu prima fisuræ, adicæ Germania, a pætruns (prin garanflii) dintr°un singur foc øi la Budapesta øi la Bucureøti. Era prima etapæ în marøul sæu spre sud. Pentru a fi foarte clar cæ ea înflelegea sæ întreprindæ acest marø singuræ, færæ însoflitor øi în spirit exclusivist — spiritul care dominase øi împærflirea Transilvaniei — Axa acorda României o garanflie teritorialæ. Acest premiu de consolare pentru o flaræ atât de crunt amputatæ semnifica în realitate cæ, începând cu linia Prutului øi Dunærea de Jos, unde Rusia urma sæ se opreascæ, începea zona de influenflæ germanæ, în care nici o altæ influenflæ nu mai era toleratæ. Exact în acest sens a fost înfleleasæ garanflia la Moscova (80, 1996, p. 53). Rusia va critica în repetate rânduri faptul cæ fusese exclusæ de la stabilirea „arbitrajului“ de la Viena øi, mai ales, acordarea de garanflii României de cætre Germania øi Italia. Berlinul va respinge de fiecare datæ asemenea critici; erau semne ale unei confruntæri tot mai evidente a Berlinului øi Moscovei în legæturæ cu România. Pentru Germania, dupæ capitularea Franflei, importanfla României creøtea enorm. Planul de a îngenunchea Anglia, ca øi persectivele generale ale ræzboiului (încæ din iulie 1940 Hitler îi vorbise generalului Alfred Jodl despre posibilitatea organizærii unei campanii împotriva URSS chiar pentru toama anului 1940: 44, 2002, p. 119) ) ridicau la cote foarte înalte interesul

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

165

Germaniei pentru România ca furnizoare de petrol, cereale øi alte materii prime, precum øi datoritæ pozifliei sale strategice. Hitler va vedea în încercarea lui Stalin de a acapara Bucovina nu numai o încælcare a termenilor pactului sovieto°german, ci øi o tentativæ a URSS de expansiune spre vest. La Berlin se va refline cu îngrijorare ameninflarea sovieticæ de a folosi forfla împotriva României, dacæ aceasta n°ar fi cedat Basarabia øi partea de sud a Bucovinei — pregætirile militare fæcute de ruøi în acest scop în Ucraina nu le scæpaseræ germanilor. Pe de altæ parte, Moscova urmærea cu atenflie prezenfla tot mai amplæ germanæ în România, inclusiv de ordin militar, iar diplomaflia rusæ sesiza importanfla strategicæ a României pentru Germania. „România, opina A. I. Lavrentiev, reprezentantul sovietic la Bucureøti, într°o telegramæ adresatæ lui Molotov pe 17 septembrie 1940, este privitæ de Germania drept cea mai importantæ bazæ de atac împotriva Uniunii Sovietice øi drept cel mai important punct strategic, care apropie Germania de Marea Neagræ øi de Strâmtori“ (apud 44, 2002, p. 133). În ceea ce priveøte a doua fisuræ, este de reamintit cæ în 1940 funcflionau douæ organisme care se ocupau de problemele Dunærii. Anume, Comisia Internaflionalæ, creatæ la Versailles în 1920, era formatæ din statele riverane ale Dunærii superioare øi de mijloc, plus Franfla, Anglia øi Italia; ea avea sediul la Belgrad øi atribuflii în principal de ordin tehnic. Apoi, funcfliona Comisia Europeanæ pentru Dunærea de Jos (sau maritimæ), CED, constituitæ dupæ ræzboiul Crimeii; ea urmærea sæ reprezinte interesele Europei la Gurile Dunærii øi sæ le concilieze cu cele ale Rusiei, de unde semnificaflia ei politicæ. În 1940, CED era formatæ din Anglia, Franfla, Germania, Italia, URSS øi România, având sediul la Galafli. Germania convoca în septembrie 1940 o conferinflæ la Viena pentru a stabili un regim provizoriu pentru cursul superior al Dunærii, cu scopul principal de a lichida Comisia Internaflionalæ øi, prin aceasta, de a elimina Franfla øi Anglia de la gestionarea treburilor privitoare la Dunære. Moscova cerea sæ participe la conferinfla de la Viena, dar Berlinul nu accepta. Se ajungea la o conferinflæ privind Dunærea de Jos, care se deschidea la Bucureøti pe 28 octombrie 1940, cu participarea Germaniei, Italiei, URSS øi a României. Delegaflia sovieticæ cerea înlocuirea Comisiei Europene cu o administraflie ruso°românæ pentru Dunærea de la Galafli la Marea Neagræ, inclusiv pentru toate braflele Dunærii — Chilia, Sulina øi Sfântul Gheorghe. Eliminarea Marii Britanii øi Franflei din organismul care urma sæ administreze Dunærea de Jos ar fi înlæturat echilibrul care caracteriza statutul Dunærii maritime de aproape un secol. Pe de altæ parte, acceptarea propunerii sovietice privind o administraflie comunæ, dat fiind raportul de forfle dintre cele douæ pærfli, ar fi asigurat stæpânirea absolutæ a Gurilor Dunærii de cætre URSS. Dacæ în ceea ce priveøte înlæturarea Franflei øi Marii Britanii interesele germane øi cele sovietice coincideau, perspectiva dominafliei sovietice la Dunærea de Jos contravenea direct intereselor Germaniei. Negocierile ajungeau într°un punct mort. Conferinfla de la Bucureøti øi-a suspendat lucrærile pe 21 decembrie 1940 spre a nu le mai relua niciodatæ. Ea reliefase însæ færæ umbræ de echivoc conflictul de interese sovieto°german, într°o zonæ a cærei importanfla strategicæ sporea rapid (80, 1996, pp. 63°82). Urmætoarea fisuræ în înflelegerea dintre URSS øi Germania era provocatæ de Pactul Tripartit. Acesta era semnat la Berlin pe 27 septembrie 1940 de cætre Germania, Italia øi Japonia. Pactul reglementa împærflirea sferelor de influenflæ între cele trei puteri: Europa pentru Germania øi

166

CONSTANTIN VLAD

Italia, Asia de ræsærit pentru Japonia. Deøi un articol distinct preciza cæ Pactul nu afecta cu nimic tratatul sovieto°german, Moscova va protesta împotriva a ceea ce considera o violare a tratatului din 23 august 1939; i se va ræspunde, amintindu°i°se de Bucovina. La Kremlin se trægea însæ concluzia cæ Pactul Tripartit situa în umbræ înflelegerea ruso°germanæ. Punerea URSS în fafla faptului împlinit de cætre „partenerul“ german nu era un caz izolat. Pactul Tripartit se adæuga unor precedente: Dictatul de la Viena, garanfliile germano°italiene øi intrarea trupelor germane în România, precum øi prezenfla unor trupe germane în Finlanda. Astfel, forflele armate sovietice øi cele germane ajungeau faflæ în faflæ pe o linie care mergea de la Oceanul Arctic pânæ la Marea Neagræ (80, 1996, pp. 83°94). Aceste ciocniri de interese sovieto°germane aveau prelungiri strategice în Balcani, în condiflii când Germania, stæpânæ a vestului continentului øi în plinæ ofensivæ împotriva Angliei, îøi îndrepta atenflia øi cætre sud°estul european. Pentru a°øi atinge obiectivele în aceastæ zonæ, Germania va miza pe o diplomaflie sprijinitæ de forflæ. Pactul Tripartit urma sæ serveascæ în scopul penetrærii Balcanilor ca un mijloc de acaparare prin aderare, atunci când armata de la Dunære, exercitând o presiune decisivæ asupra ezitanflilor, va ataøa Imperiului german noi aliafli, docili øi supuøi. Germania spera sæ se poatæ extinde astfel, færæ luptæ, pânæ la Mediterana, înglobând în spafliul sæu vital, prin acorduri succesive urmate de o ocupaflie militaræ, dupæ Ungaria øi România, celelalte flæri din sud°est: Bulgaria, Iugoslavia, Grecia øi, eventual, Turcia. Agresiunea italianæ împotriva Greciei, urmatæ de rezistenfla plinæ de succes a grecilor, dejucase însæ planul german. fiærmurile sudice ale Peninsulei Balcanice, care trebuiau sæ constituie punctul de pornire într°o expediflie de cea mai mare amploare, deveniseræ un obiectiv militar pe care trupele germane urmau sæ°l cucereascæ (80, 1996, p. 99). Într°adevær, Mussolini decisese sæ atace Grecia færæ a se consulta în prealabil cu Berlinul. „Hitler, le va spune el colaboratorilor sæi apropiafli, mæ pune întotdeauna în fafla faptului împlinit. De data aceasta îi voi plæti cu aceeaøi monedæ: va afla din ziare cæ am intrat în Grecia. În felul acesta, suntem chit…“. Dincolo de fanfaronadæ, Mussolini îi va scrie totuøi cancelarului german spre a°l preveni, dar o va face în aøa fel încât scrisoarea sæ°i parvinæ prea târziu. „Hitler se va græbi sæ meargæ în Italia, dar când va ajunge la Roma în dimineafla zilei de 28 octombrie, Ducele îi va spune cæ trupele italiene se puseseræ în miøcare cu trei ore mai de vreme. Hitler îøi va stæpâni mânia øi°øi va exprima solidaritatea cu Italia; e o catastrofæ, va comenta însæ Keitel, aflat în suita cancelarului“ (111, 1988, pp. 194, 195). Divergenflele sovieto°germane privind Balcanii se vor concentra îndeosebi asupra Bulgariei. Moscova va cere cu insistenflæ øi în mod repetat o prezenflæ în Bulgaria similaræ cu cea germanæ în România, inclusiv acordarea de garanflii statului slav de la sud de Dunære. Berlinul se va opune însæ, având propriile planuri cu privire la Bulgaria legate de înaintarea Germaniei în sud°estul continentului. Definitivarea planurilor Germaniei în noul context strategic: capitularea Franflei, dar øi eøecul tentativei de a scoate Marea Britanie din ræzboi, fæceau necesare contacte la nivel înalt între cele douæ flæri. Ribbentrop îi va trimite lui Stalin o lungæ scrisoare în care vorbea de necesitatea unei delimitæri a intereselor celor douæ pærfli la scaræ mondialæ øi°l invita pe Molotov la Berlin.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

167

Acesta vizita cel de al Treilea Reich între 11°15 noiembrie 1940. Va avea convorbiri îndelungate øi repetate cu Hitler øi cu alfli lideri germani. În discuflia cu Hitler, de o ræcealæ dramaticæ (69, 1992, p. 186), cancelarul german avea pentru prima oaræ în fafla sa un om care îi rezista. Ribbentrop va propune un proiect de extindere a Pactului Tripartit, care sæ cuprindæ øi URSS, însoflit de douæ anexe secrete care se refereau la împærflirea sferelor de influenflæ între pærfli pe urmætoarele baze: Germania, în afara revizuirilor teritoriale care urmau sæ fie realizate la încheierea pæcii, sæ dispunæ de Africa centralæ; Italia, în aceleaøi condiflii — de Africa de nord øi de nord°est; Japonia — de regiunile din Extremul Orient situate la sud de arhipelagul nipon; URSS — de zonele de la sud de Rusia, în direcflia Oceanului Indian; se preconiza totodatæ scoaterea Turciei din sistemul occidental, revizuirea convenfliei de la Montreux spre a se asigura trecerea prin Strâmtori færæ restricflii doar pentru riveranii Mærii Negre. Molotov va lua notæ de propunerile lui Ribbentrop øi va insista ca în cazul Finlandei sæ se aplice o soluflie similaræ cu cea privind Basarabia; ca Germania sæ nu obiecteze dacæ URSS acorda Bulgariei garanflii similare cu cele germano°italiene pentru România; ca Rusia sæ obflinæ o garanflie împotriva unui atac contra sa prin Strâmtori (69, 1992, p. 189). Întrucât în timpul unei întâlniri va suna alarma aerianæ, anunflând bombardamente engleze, Ribbentrop øi Molotov se vor retrage în adæpost. Ribbentrop, continuând discuflia întreruptæ, va insista cæ Marea Britanie este deja înfrântæ, dar refuza sæ recunoascæ acest lucru; Molotov îl va întreba cu candoare: dacæ Anglia este înfrântæ, ce cæutæm noi aici? Se vor despærfli læsând toate problemele discutate în suspensie. Berlinul era clarificat: coincidenfla de interese cu Rusia, concretizatæ în pactul din 23 august 1939, încetase. Locul ei era luat de rivalitatea între cele douæ mari puteri care, latentæ pânæ atunci, devenea tot mai evidentæ øi dobândea proporflii tot mai mari. Moscova nu sesiza însæ amploarea rupturii sovieto°germane (44, 2002, p. 157°158). Pe 26 noiembrie Molotov informa Berlinul cæ acceptæ în principiu propunerile lui Ribbentrop în urmætoarele condiflii: retragerea imediatæ a trupelor germane din Finlanda; încheierea unui pact de asistenflæ mutualæ sovieto°german; atribuirea cætre URSS a unei baze terestre øi navale în Bosfor øi Dardanele; recunoaøterea zonei de la sud de Batumi øi de Baku, în direcflia Golfului Persic, ca un centru al aspirafliilor URSS; abandonarea de cætre Japonia a drepturilor sale asupra concesiunilor carbonifere øi petrolifere din nordul insulei Sahalin (69, 1992, p. 190). Germania nu va ræspunde niciodatæ semnalului dat de Uniunea Sovieticæ. Pe 18 decembrie 1940, Hitler aproba planul de atacare a URSS, Planul Barbarossa (Directiva nr. 21) având termen 15 mai 1941. Pe 17 ianuarie 1941, Molotov îi va declara ambasadorului german la Moscova cæ guvernul sæu consideræ Bulgaria øi Strâmtorile drept o zonæ de securitate a URSS. El ar socoti, de aceea, ocuparea acestei zone de cætre trupe germane drept o ameninflare a securitæflii ruse. Berlinul va ignora aceastæ declaraflie. Mai mult, pe 1 martie detaøamente germane îøi fæceau apariflia pe teritoriul bulgar. Era vorba despre o nouæ miøcare în cadrul planului german cu privire la Balcani. De fapt, încæ în noiembrie 1940, Hitler decisese ca, înainte de a pætrunde în URSS, sæ încheie socotelile cu Grecia, care rezista eroic atacurilor italiene; planul Marifla

168

CONSTANTIN VLAD

(Directiva nr. 20) pentru invadarea Greciei era semnat pe 13 noiembrie, chiar în timpul vizitei lui Molotov la Berlin. Lucrurile se vor precipita în Balcani. Pe 25 martie, guvernul iugoslav semna la Viena aderarea la Pactul Tripartit. Peste douæ zile, la 27 martie, în Iugoslavia avea loc o lovituræ de stat antihitleristæ. Imediat Hitler hotæra sæ invadeze Iugoslavia, semnând în acest sens Directiva nr. 25; câtorva cæpetenii naziste el le va declara: „Iugoslavia trebuie distrusæ færæ milæ“. Într°un gest temerar de ambele pærfli øi imprudent pentru Moscova, Iugoslavia încheia un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovieticæ. A doua zi, Germania, Ungaria øi Italia atacau Iugoslavia; li se va alætura Bulgaria. Berlinul oferea øi României posibilitatea de a participa la invadarea Iugoslaviei; Ion Antonescu declina aceastæ invitaflie. El declara însæ cæ dacæ trupele ungare vor intra în Banatul sârbesc, România nu va ræmâne pasivæ. Simultan, Germania ataca Grecia. Sub presiunea trupelor germane, corpul expediflionar britanic, format din aproape 60 000 militari, era nevoit sæ pæræseascæ Grecia. Pe 17 aprilie rezistenfla Iugoslaviei era înfrântæ øi statul iugoslav dezmembrat. Pe 27 aprilie cædea Atena. Iugoslavia, învinsæ, ocupatæ nu renunfla însæ la luptæ; pe 21 iunie 1941, sub conducerea lui Iosip Broz Tito, se constituiau primele detaøamente de partizani. Prin capturarea insulei Creta (20°31 mai 1941) campania din Balcani era încheiatæ. Ea întârziase însæ punerea în practicæ a planului Barbarossa cu cca cinci sæptæmâni, o întârziere ce avea sæ aducæ schimbæri majore, poate chiar hotærâtoare, în desfæøurarea ræzboiului cu Rusia. În plus, frontul antigerman pe care partizanii aveau sæ°l deschidæ în curând urma sæ blocheze în munflii Bosniei, în Iugoslavia luatæ ca întreg, peste 20 de divizii germane. În plinæ campanie împotriva Iugoslaviei øi Greciei, pe 13 aprilie, la Moscova se petrecea un eveniment diplomatic de ræsunet: semnarea tratatului de neutralitate dintre URSS øi Japonia. Iniflial, realizarea unui acord sovieto°nipon fusese o idee germanæ, Berlinul fiind interesat sæ formeze un front comun din centrul Europei pânæ în Extremul Orient, front îndreptat împotriva Angliei øi a Imperiului britanic. Rezistenfla Marii Britanii, orientarea spre declanøarea campaniei în Ræsærit færæ sæ aøtepte præbuøirea Angliei, schimbau atitudinea Berlinului în aceastæ privinflæ. Tokyo însæ manifesta o dorinfla tot mai evidentæ pentru o înflelegere cu Moscova, întrucât intenfliona sæ°øi îndrepte efortul de ræzboi spre Pacificul de sud°vest øi era vital interesat sæ aibæ liniøte din partea Rusiei sovietice, în Pacificul de nord øi pe continent. Japonia propunea un tratat sovieto°nipon de neagresiune, dupæ modelul pactului sovieto°german din 23 august 1939. URSS condifliona încheierea unui astfel de tratat de retrocedarea pærflii de sud a insulei Sahalin, ocupatæ de Japonia în urma ræzboiului ruso°japonez din 1905. Sosit la Moscova, ministrul de Externe nipon, Yosuke Matsuoka, propunea ca alternativæ un pact de neutralitate. Guvernul sovietic va condifliona însæ øi încheierea acestuia de renunflarea de cætre japonezi a concesionærilor miniere øi petrolifere din Sahalinul de nord, pe care Rusia fusese nevoitæ sæ le acorde tot în 1905. În final, Japonia accepta øi pactul era semnat. Pentru URSS, pactul reprezenta un mare câøtig politic. Prin el, Moscova evita prinderea Rusiei sovietice în cleøtele unui ræzboi purtat simultan cu Germania øi Japonia. Cât de satisfæcutæ era partea rusæ de Pact se va vedea imediat: la plecarea trenului care urma sæ°l poarte pe Matsuoka cætre ræsærit, spre surprinderea generalæ pe peron apærea însuøi Stalin, cinste pe care n°o fæcuse øi nu avea s°o

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

169

mai facæ nimænui altcuiva. Va folosi prilejul spre a schimba câteva cuvinte cu ambasadorul, apoi cu ataøatul militar german, cuvinte astfel rostite încât sæ fie auzite øi de alflii: „Noi vom ræmâne prieteni, nu°i aøa?“ Pregætirile germane pentru campania din ræsærit continuau însæ cu intensitate. Ele vor atrage în mod inevitabil øi România. Încæ din septembrie 1940, Ion Antonescu declara într°o øedinflæ de guvern: „Noi mergem sutæ la sutæ, pânæ la moarte, alæturi de Axæ. Ori triumfæm cu Axa, ori cædem cu Axa“ (apud 28,1986, p. 239). Antonescu vedea în alinierea cu puterile Axei, mai ales cu Germania, modalitatea de a reface frontierele flærii, atât la est, cât øi la nord°vest. El va merge la Berlin între 21°24 noiembrie. Va asuma noi obligaflii pe plan economic faflæ de Germania, va accepta trecerea peste teritoriul românesc a trupelor germane cætre Grecia øi va semna aderarea flærii la Pactul Tripartit. Antonescu protesta energic faflæ de regimul de asuprire la care erau supuøi românii ajunøi sub ocupaflia ungaro°horthistæ. Aøa cum se exprimæ istoricul german Andreas Hillgruber, „Hitler era nevoit sæ suporte din partea generalului Antonescu un atac de douæ ore împotriva Arbitrajului de la Viena, atac dezlænfluit împotriva tuturor advertismentelor“ pe care i le adresaseræ colaboratorii lui Hitler, recomandându°i sæ nu abordeze în fafla cancelarului german problema Transilvaniei (93, 1994, p. 151). Hitler va fi evaziv: verdictul de la Viena, va spune el, n°a însemnat soluflia idealæ, dar istoria nu se oprea la anul 1940. Ion Antonescu fæcea o nouæ vizitæ în Germania pe 13°14 ianuarie 1941, când obflinea sprijinul lui Hitler în conflictul cu miøcarea legionaræ, sprijin care îi permitea sæ înfrângæ rebeliunea Gærzii de Fier øi sæ preia întreaga putere în stat. Apropierea de Germania ducea la ruperea de cætre Londra a relafliilor diplomatice cu România pe 10 februarie 1941. Ion Antonescu se întâlnea din nou cu Hitler pe 12 iunie, când era anunflat de hotærârea Germaniei de a ataca URSS. El îi declara lui Hitler cu acest prilej:“Poporul român ar fi gata sæ mærøæluiascæ pânæ la moarte alæturi de Axæ, deoarece are o încredere absolutæ în simflul de dreptate al Führerului. Poporul român øi°a legat soarta de cea a Germaniei, pentru cæ cele douæ popoare se completeazæ economic øi politic, au de înfruntat un pericol comun“ (41, 1991, p. 93). Antonescu se angaja ca România sæ participe la campania din Est, deøi între cele douæ flæri nu se încheia o alianflæ sau orice alt acord printr°un document politico°juridic. Intensificarea pregætirilor de ræzboi nu putea ræmâne neobservatæ. Spionajul sovietic obflinuse încæ din septembrie 1940 informaflii credibile despre intenflia Germaniei de a ataca URSS în 1941. În februarie 1941, Departamentul de Stat al Statelor Unite îl sesiza pe ambasadorul sovietic la Washington despre planurile de invazie din partea Germaniei. Pe 3 aprilie, Churchill îl prevenea pe Stalin în acelaøi sens. Pe 13 iunie, Anthony Eden, ministrul de Externe britanic, informa Moscova cæ agresiunea germanæ era iminentæ. Richard Sorge, faimosul spion rus infiltrat în ambasada germanæ la Tokyo, transmitea pe 15 iunie: atacul va fi declanøat la 22 iunie. Tot el va furniza informaflii preflioase potrivit cærora Japonia se angaja spre sud øi, deci, nu avea intenflia de a intra în ræzboi contra URSS. Stalin, prudent, suspicios, va intensifica mæsurile de pregætire a apærærii, cu grija ca aceste mæsuri sæ nu fie folosite de cætre germani ca pretext spre a declanøa ostilitæflile. Pe 7 mai, va prelua direct conducerea guvernului sovietic, concentrând astfel în mâinile sale întreaga putere militaræ, politicæ øi administrativæ. URSS va continua

170

CONSTANTIN VLAD

sæ°øi îndeplineascæ obligafliile economice faflæ de Reich øi va dezminfli øtirile despre iminenfla unui conflict sovieto°german. Atacarea URSS începea în zorii zilei de 22 iunie. Primele informaflii despre raidurile aviafliei øi tirurile artileriei germane soseau la Moscova la orele 3,17 dimineafla; declaraflia de ræzboi era prezentatæ la Kremlin de cætre ambasadorul Schulenburg la orele 4,30. Molotov, luând act de declaraflia de ræzboi, îi va ræspunde: „avioanele voastre au bombardat deja zeci de sate færæ apærare. Credefli cæ meritam asta?“ (69, 1992, p. 199). Schulenburg, care acflionase cu convingere pentru menflinerea øi dezvoltarea relafliilor germano°sovietice, a fæcut faflæ de Molotov un gest færæ precedent în analele diplomatice: el califica decizia guvernului german drept nejustificatæ (44, 2002, p. 10). Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, nu avea nici o instrucfliune de la Bucureøti în legæturæ cu intrarea României în ræzboi. El va afla despre trecerea frontierei de cætre trupele române, alæturi de cele germane, de la ambasada Germaniei la Moscova; aceasta, îl înøtiinfla pe Gafencu la telefon în dimineafla zilei de 22 iunie, cæ guvernul român încredinfla reprezentanflei germane ocrotirea misiunii României la Moscova. Pânæ seara, remarca Gafencu cu amæræciune, „ocrotitorii“ noøtri erau arestafli… Pe 24 iunie Molotov îl invita pe ministrul român la Kremlin: „România, va declara Molotov, nu avea dreptul sæ rupæ pacea cu URSS. Ea øtia cæ dupæ rezolvarea problemei Basarabiei nu vom avea nici o pretenflie. Declarasem de mai multe ori, în termeni categorici, cæ am dori o Românie paønicæ øi independentæ“. „Sæ°mi fie permis, îi ræspundea Gafencu, sæ°mi exprim regretul profund cæ Uniunea Sovieticæ, prin politica pe care a urmat°o în ultima vreme, n°a fæcut nimic pentru evitarea durerosului deznodæmânt pentru flærile noastre. Prin ultimatumul sæu atât de brutal de anul trecut când a pretins nu numai Basarabia, dar øi Bucovina øi un colfl al vechii Moldove; prin violærile permanente ale teritoriului nostru ce au urmat; prin loviturile de forflæ executate la Dunærea de Jos chiar în momentul în care negocierile erau în curs de a fixa o nouæ linie de demarcaflie URSS a distrus orice sentiment de încredere øi de securitate în România øi a trezit teama justificatæ cæ însæøi existenfla statului român se afla în pericol. Atunci România a cæutat sprijin în altæ parte. N°ar fi avut nevoie de un astfel de sprijin øi nu l°ar fi cæutat, cu siguranflæ, dacæ n°ar fi fost lovitæ øi dacæ nu s°ar fi simflit ameninflatæ“. Molotov øi-a reiterat pozifliile øi a încheiat: „Vefli regreta“ (80, 1996, pp. 309, 310, 311).

În pofida unor mæsuri luate în ajunul zilei de 22 iunie 1941, deschiderea unui front din Finlanda pânæ la gurile Dunærii, cu angajarea a 190 de divizii, era pentru comandamentul sovietic o surprizæ. Înaintarea germanæ va urmæri direcfliile Leningrad, Moscova, Kiev, Crimeea, concentrându°se la începutul lunii octombrie spre Moscova. Deøi vor ajunge la periferiile capitalei sovietice, armatele germane nu vor reuøi sæ repete performanfla lui Napoleon, aceea de a ocupa Moscova. În pragul iernii, ofensiva germanæ era opritæ. La 5 decembrie, pe un ger de minus 30 grade, începea contraofensiva rusæ, care împingea forflele germane cu 100°200 km. înapoi. Bætælia Moscovei se încheia prost pentru Germania. O datæ cu ea, ideea „ræzboiului fulger“ era îngropatæ. Vestea agresærii URSS era primitæ cu satisfacflie la Londra: Marea Britanie nu mai era singuræ în fafla Germaniei. Churchill declara chiar în seara zilei de 22 iunie cæ Anglia va ajuta Rusia

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

171

øi poporul rus cu tot ceea ce îi va sta în putinflæ. „Nu a existat duøman mai înverøunat împotriva comunismului decât am fost eu timp de douæzeci øi cinci de ani, aræta el la BBC. Nu voi retrage nici un cuvânt din câte am spus pânæ acum. Dar toate acestea pælesc în fafla priveliøtii care ni se înfæfliøeazæ. Trecutul, cu crimele sale, cu nebuniile øi tragediile sale, dispare brusc“ (apud 83, 1993, p. 122). O declaraflie de sprijin va sosi pe 24 iunie øi de peste Ocean. La Tokyo, Matsuoka va insista ca Japonia sæ intre în ræzboi împotriva URSS; va fi dezavuat øi silit sæ demisioneze din funcflia de ministru de Externe. Pe mæsuræ ce armatele germane pætrundeau tot mai adânc în teritoriile ruseøti, Londra øi Washingtonul deveneau din ce în ce mai îngrijorate de perspectiva scoaterii URSS din ræzboi; de altfel, consilierii militari britanici øi americani considerau cæ ruøii vor putea rezista doar trei°patru sæptæmâni. Rusia, spunea Churchill, „trebuie flinutæ neapærat în ræzboi; o pace separatæ pe frontul de Est ar duce la un dezastru“ (83, 1993, p. 131). Stalin îi propunea lui Churchill încheierea unui tratat oficial de asistenflæ reciprocæ între cele douæ flæri. Cabinetul britanic fæcea contrapropunerea de adoptare a unei declaraflii de principii asupra strategiei de ræzboi. Prin contacte diplomatice sovieto°engleze, însoflite de consultæri ale pærflii britanice cu Washingtonul, de la „declaraflie“ se ajungea la „acord“. Ca rezultat, pe 12 iulie, la Londra, era semnat între URSS øi Marea Britanie Acordul cu privire la acfliunile comune în ræzboiul împotriva Germaniei, care prevedea ajutorul reciproc øi obligaflia ca nici una din pærfli sæ nu încheie pace separatæ cu inamicul. Un interesant episod diplomatic punea în luminæ dilemele coordonærii politice dintre Statele Unite øi Marea Britanie în timpul ræzboiului. Washingtonul îl trimitea la Londra pe Harry Hopkins, unul dintre apropiaflii preøedintelui Roosevelt. Hopkins urma sæ pregæteascæ apropiata întâlnire dintre liderii american øi britanic de pe insula Newfoundland. În legæturæ cu negocierile anglo°sovietice, emisarul american aducea punctul de vedere al lui Roosevelt, potrivit cæruia englezii n°ar fi trebuit sæ facæ promisiuni în privinfla frontierelor postbelice în Europa. Statele Unite, spunea Hopkins, „nu doreau sæ intre într°un ræzboi numai pentru a descoperi mai târziu cæ existaseræ tot felul de înflelegeri despre care lor nu li s°a spus nimic“. Anthony Eden îl liniøtea pe Hopkins, prezentându°i punctul de vedere britanic despre acordul cu Moscova. În legæturæ cu poziflia lui Hopkins, Eden nota în jurnalul sæu; „Imaginea unui preøedinte american negociind nestingherit frontierele europene mæ umplea de fiori wilsonieni“ (apud 83, 1993, p. 127). Întrunifli în prima lor întâlnire din timpul ræzboiului (Newfoundland), Roosevelt øi Churchill îi trimiteau un mesaj lui Stalin prin care promiteau acordarea de ajutoare urgente. În acest sens, pe 1 octombrie 1941 se semna un acord între URSS, Marea Britanie øi SUA, în virtutea cæruia Anglia øi Statele Unite se angajau sæ furnizeze Uniunii Sovietice o serie de materiale de ræzboi, între care 400 avioane, 500 tancuri øi 30 000 camioane. În sfârøit, pe 2 noiembrie Congresul american hotæra extinderea la URSS a prevederilor Legii de împrumut°închiriere. Astfel, se constituiau treptat premize ale Coalifliei antihitleriste, care avea sæ ia efectiv formæ dupæ ce Germania øi Italia declarau ræzboi Statelor Unite în 10 decembrie 1941.

CAP. XIII. PEARL HARBOR — UN EØEC AL DIPLOMAfiIEI?

În anii ’30 japonezii ocupaseræ o zonæ întinsæ a Chinei, din nord (Manciuria), pânæ în sud, la granifla cu statele din Indochina. Ræzboiul din China schimba radical situaflia strategicæ din regiune. El afecta interese majore ale puterilor occidentale, în primul rând ale Statelor Unite, dar øi ale Marii Britanii, Franflei øi Olandei. La 26 ianuarie 1940 expira tratatul comercial dintre SUA øi Japonia, tratat încheiat în 1911. Secretarul de stat Cordell Hull comunica guvernului japonez cæ, pânæ la negocierea unui alt tratat, comerflul americano°japonez se va desfæøura pe o bazæ ad°hoc. În vara øi toamna anului 1940, Japonia desfæøura o adeværatæ ofensivæ paønicæ în direcflia Indiilor Orientale Olandeze (actuala Indonezie). Douæ misiuni conduse la nivel ministerial încercau sæ încheie contracte cu autoritæflile coloniale olandeze pentru livræri de petrol, cauciuc, cupru øi cositor. Autoritæflile olandeze s°au opus acestei inifliative a Japoniei, solicitând sprijinul anglo°american, care s°a limitat însæ la sfatul de a nu veni în întâmpinarea solicitærilor japoneze. În cele din urmæ, la 17 iunie 1941, tratativele erau abandonate (26, 1990, pp. 317°318). În iunie 1940, Japonia începea acfliuni menite sæ°i asigure prezenfla militaræ în Indochina francezæ, ceea ce øi obflinea pe 22 septembrie, prin acordul guvernului de la Vichy. Pe 4 septembrie 1940, Hull avertizase cæ o pætrundere a Japoniei în Indochina ar afecta interesele SUA øi ar atrage dupæ sine acfliuni în consecinflæ. Dar, o datæ pornit în China, ræzboiul îøi impunea logica proprie. Din punct de vedere japonez, prezenfla în Indochina era reclamatæ de necesitatea de a tæia cæile prin care ajutoarele occidentale erau trimise spre China, peninsula indochinezæ ræmânând singura posibilitate de sprijin pentru China continentalæ, dupæ ocuparea coastelor sale ræsæritene. Totodatæ, „mersul spre sud“ presupunea înainte de toate controlul asupra Indochinei, foarte bogatæ în resurse minerale øi o importantæ bazæ din punct de vedere militar în caz de conflict în Pacificul de sud°vest. Ca reacflie, pe 26 septembrie 1940, Statele Unite instituiau embargoul asupra exporturilor de fontæ øi oflel, care viza înainte de toate Japonia. Guvernul nipon protesta, considerând embargoul un „act neprietenesc“. În aceste condiflii, în atitudinea politicæ a Japoniei se conturau douæ direcflii principale de acfliune, care aveau sæ se desfæøoare paralel: pe de o parte, iniflierea unor negocieri simultane cu Germania, URSS øi SUA øi, pe de altæ parte, pregætirea efectivæ pentru ræzboi, care apærea tot mai evident drept inevitabil (185, 1971, p. 30).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

173

Cu Germania (øi cu Italia), Japonia încheia Pactul Tripartit. În viziunea lui Matsuoka, Pactul putea determina SUA sæ acflioneze mai prudent în promovarea planurilor americane împotriva Japoniei, chiar sæ previnæ un ræzboi între cele douæ flæri. Mai mult, continua ministrul de Externe nipon, dacæ Germania intra în ræzboi cu Statele Unite, Japonia nu era obligatæ sæ°i vinæ în ajutor (185, 1971, pp. 72°73). Cu Uniunea Sovieticæ, Japonia încheia tratatul de neutralitate. Cæ Tokyo lua în serios acest tratat se vedea din debarcarea færæ ezitæri a lui Matsuoka, atunci când acesta se pronunfla pentru intrarea în ræzboi cu URSS, dupæ 22 iunie 1941. Negocierile cu SUA aveau sæ se desfæøoare, intermitent, pânæ în prima decadæ a lunii decembrie 1941. În vederea acestor negocieri, guvernul japonez trimitea ca ambasador la Washington pe Kichisaburo Nomura, adversar hotærât al ræzboiului, amiral în retragere, fost ataøat militar naval în capitala americanæ în perioada când Roosevelt era secretar adjunct la Departamentul marinei militare, cu care Nomura ræmæsese în relaflii apropiate. În ultima fazæ a negocierilor, lui Nomura i se alætura ambasadorul Saburo Kurusu, un diplomat foarte capabil. Iatæ momentele principale ale acestor negocieri, intercalate cu acfliuni politice ale autoritæflilor americane, respectiv japoneze, legate de negocierile în cauzæ, momente semnificative din punct de vedere diplomatic. La 16 aprilie 1941, Hull îi înmâna lui Nomura un proiect de document care conflinea patru principii ce urmau a fi respectate de ambele state: 1. respectul pentru integritatea teritorialæ øi suveranitatea tuturor statelor; 2. sprijin pentru principiul neintervenfliei în treburile interne ale altor state; 3. sprijin pentru principiul egalitæflii, inclusiv al egalitæflii în ceea ce priveøte oportunitæflile comerciale; 4. menflinerea statu-quo°ului în Pacific, cu excepflia modificærii acestuia prin mijloace paønice (185, 1971, p. 82). Propunerea privind cele patru principii avea sæ urmeze o cale sinuoasæ; ea era transmisæ cu întârziere la Tokyo, atitudinea japonezæ faflæ de ea fiind formulatæ øi fæcutæ publicæ în contextul negocierilor ulterioare, întrucât principiile se interferau cu numeroasele aspecte practice ale relafliilor americano°nipone avute în vedere în decursul respectivelor negocieri. Hull a prezentat propunerea referitoare la cele patru principii atunci când Nomura aøtepta din partea americanæ un ræspuns la un „Proiect de Înflelegere“, redactat din inifliativa a doi prelafli americani, episcopul Walsh øi preotul Drought, document prezentat anterior Departamentului de Stat. „Proiectul de Înflelegere“ propunea un consens cuprinzætor între SUA øi Japonia, fiind redactat într°un ton conciliant. El avea sprijinul unor înalte oficialitæfli japoneze, între care prinflul Konoe, prim°ministru, øi generalul Tojo, ministru de ræzboi. Pe de altæ parte, Cordell Hull øi consilierul sæu principal, Stanley Hornbeck, nu credeau în sinceritatea pozifliilor japoneze de acceptare a Proiectului. Partea americanæ nu°øi preciza atitudinea faflæ de proiectul prelaflilor. Luæri de poziflie ale lui Matsuoka, provocatoare øi chiar insultætoare la adresa americanilor, o „Declaraflie oralæ“ a lui Hull, care°l viza pe Matsuoka, precum øi lipsuri în comunicarea dintre Washington øi Tokyo, agravate de dificultæfli øi inadvertenfle în traducerea mesajelor japoneze — care erau decodate de americani — aveau sæ ducæ negocierile în impas.

174

CONSTANTIN VLAD

În aceste condiflii, pe 2 iulie 1941 avea loc Conferinfla Imperialæ, care decidea ca Japonia sæ ræmânæ neutræ în conflictul germano°sovietic øi îøi concentra atenflia cætre Sud. În locul lui Matsuoka, ministru de Externe era numit amiralul în retragere Teijiro Toyoda. Conferinfla Imperialæ era cel mai înalt for de decizie politicæ. Ea se desfæøura în prezenfla împæratului, cu participarea primului ministru, ministrului de Externe, ministrului de Ræzboi, ministrului marinei, øefilor øi adjuncflilor øefilor statelor majore ale armatei øi flotei, precum øi a Preøedintelui Consiliului Privat din partea Casei Imperiale. Ca regulæ, în spiritul constitufliei, dar øi potrivit cutumei, împæratul nu intervenea în desfæøurarea dezbaterilor Conferinflei, întrebærile øi eventualele lui remarci fiind adresate prin Preøedintele Consiliului Privat. Simpla prezenflæ a împæratului însæ fæcea orice hotærâre adoptatæ legalæ øi obligatorie. Un alt organism de conducere a treburilor statului era Conferinfla de Legæturæ, la care participau principalii conducætori ai guvernului, armatei øi marinei, precum øi experfli a cæror prezenflæ era socotitæ necesaræ pentru informare øi consultare. Împæratul øi Preøedintele Consiliului Privat nu erau prezenfli la Conferinflele de Legæturæ. Acestea se întruneau de obicei foarte frecvent øi examinau principalele treburi curente ale guvernærii. Hotærârile în principalele probleme dezbætute de Conferinflele de Legæturæ, inclusiv cele asupra punctelor ræmase, eventual, în divergenflæ, se adoptau de cætre Conferinfla Imperialæ (185, 1971, pp. 92°96). Dupæ 2 iulie, atât guvernul japonez cât øi conducerea militaræ au ræmas favorabile continuærii negocierilor diplomatice cu SUA. Pe de altæ parte, în baza deciziei Conferinflei Imperiale, s°a acflionat pentru extinderea prezenflei japoneze în Indochina. Teijiro Toyoda comunica autoritæflilor de la Vichy cæ, pe 24 iulie, armata japonezæ va intra în Indochina de sud, cu sau færæ consimflæmântul francezilor. Era, de fapt, un ultimatum. În ajunul termenului menflionat, guvernul de la Vichy accepta cererea Japoniei. Trupele japoneze îøi extindeau controlul în întreaga Indochinæ. Drept ræspuns, pe 26 iulie 1941, SUA înghefla toate bunurile japoneze din America; urma încetarea tuturor activitæflilor comerciale cu Tokyo. Cea mai gravæ mæsuræ era instituirea unui embargo total asupra exporturilor americane de fliflei øi produse petroliere. Mæsura se adæuga eøecurilor anterioare de a importa petrol din Indiile Olandeze. În total, 88% din flifleiul de care Japonia avea nevoie cædea sub incidenfla embargoului. În momentul când mæsurile menflionate erau luate de cætre SUA, Japonia avea rezerve de petrol pentru 2 ani, iar în caz de ræzboi, pentru 18 luni (189, 1988, pp. 345,357). În noile condiflii, primul ministru Konoe lua inifliativa de a propune o întâlnire cu preøedintele american, propunere aprobatæ de armatæ øi marinæ øi însuøitæ de împærat. Transmisæ la Washington pe 7 august 1941, ea era primitæ cu ræcealæ de cætre Hull. Roosevelt nu era împotriva unei întâlniri, idee în care vedea o negare a politicilor promovate de cætre Japonia în ultimele luni øi o promisiune de noi concesii în viitor, ceea ce îl fæcea sæ înceapæ a se gândi la planuri de a petrece câteva zile împreunæ cu Konoe. (189, 1971, pp. 107°108. ). Departamentul de stat n°a crezut însæ cæ propunerea japonezæ este serioasæ øi a obflinut sæ nu i se dea curs. Pe 28 august, liderii militari japonezi ajungeau la un acord sæ evite ræzboiul cu Statele Unite, chiar cu preflul unor concesii majore. În aceeaøi zi, douæ mesaje plecau spre Washington. Unul dintre ele relua propunerea lui Konoe de a se întâlni cu Roosevelt. Celælalt conflinea propunerea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

175

oficialæ privind retragerea trupelor japoneze din Indochina, o datæ ce „Incidentul din China“ era rezolvat ori o pace justæ se instaura în Asia de est. În plus, Japonia consimflea sæ adere la cele patru principii de bazæ formulate de Hull. Pânæ pe 3 septembrie, când avea loc o Conferinflæ de Legæturæ, Washingtonul nu dædea nici un semnal în ceea ce priveøte propunerile japoneze. Aceastæ tæcere din partea americanæ determina Conferinfla sæ fixeze o datæ limitæ, anume 10 octombrie, pânæ când urma sæ se ajungæ la o înflelegere cu America prin negocieri; dacæ în acest termen negocierile nu duceau la rezultate, va fi ræzboi (185, 1971, p. 109).. La câteva ore dupæ ce se adopta aceastæ decizie — care urma sæ fie supusæ spre aprobare Conferinflei Imperiale — la Tokyo sosea ræspunsul american, prin care se refuza politicos întâlnirea propusæ de Konoe pânæ când, în prealabil, nu se va ajunge la un acord în problemele fundamentale øi esenfliale. De asemenea, ræspunsul punea sub semnul întrebærii seriozitatea acceptærii de cætre Japonia a celor patru principii formulate de Hull. În aceastæ atmosferæ, pe 6 septembrie avea loc Conferinfla Imperialæ. Prin preøedintele Consiliului Privat, Hara, împæratul formula cætre conducætorii militari øi cætre militari urmætoarea întrebare: „Decizia Conferinflei de Legæturæ lasæ impresia cæ accentul se pune mai de grabæ pe beligeranflæ decât pe diplomaflie; suntefli realmente gata sæ considerafli prioritaræ diplomaflia?“. Întrucât participanflii tæceau, Hirohito a intervenit direct pentru prima oaræ dupæ mulfli ani: „De ce nu ræspundefli la întrebare?“ Apoi, Împæratul a scos din buzunar o foaie de hârtie øi a citit urmætorul poem scris de bunicul sæu, împæratul Meiji, în perioada ræzboiului ruso°japonez din 1905: „Toate mærile, pretutindeni, Sunt surori unele cu celelalte. Atunci de ce vânturile øi valurile de vrajbæ Bântuie cu atâta furie prin lume?“ Apoi, Hirohito a vorbit din nou: „Am fæcut o regulæ sæ citesc din timp în timp acest poem spre a°mi aminti de iubirea pentru pace a împæratului Meiji. Ce gândifli voi despre el?“ Autoritatea împæratului a fæcut ca, atât reprezentanflii guvernului, cât øi conducætorii militari sæ declare imediat cæ vor pune accentul pe diplomaflie. O datæ fixat termenul de 10 octombrie, care ulterior avea sæ fie prelungit pânæ la 15 aceeaøi lunæ, primul ministru a fæcut eforturi deosebite pentru a convinge guvernul american cæ propunerile japoneze sunt serioase øi meritæ a fi considerate ca atare. Între altele, chiar în seara zilei de 6 septembrie, dupæ Conferinfla Imperialæ, el s°a întâlnit cu ambasadorul SUA, Joseph C. Grew într°o locuinflæ particularæ øi în cel mai adânc secret, cei doi fiind însoflifli doar de câte un interpret. Într°o convorbire prelungitæ târziu în noapte, Konoe i°a spus lui Grew cæ are aprobarea împæratului, ca øi acordul armatei øi marinei sæ se întâlneascæ cu Roosevelt, cæ va discuta cu acesta având în spatele sæu — al lui Konoe — doi generali øi doi amirali, cæ este gata sæ examineze orice probleme care privesc relafliile dintre cele douæ flæri. În plus, peste câteva zile (8 septembrie) Toyoda îi prezenta lui Grew o propunere oficialæ prin care guvernul

176

CONSTANTIN VLAD

sæu se angaja sæ nu întreprindæ nici o acfliune militaræ în orice regiune aflatæ la sud de Japonia øi sæ retragæ trupele din China o datæ ce pacea era instauratæ. În schimb, America ar fi trebuit sæ ridice mæsura de îngheflare a bunurilor japoneze øi embargoul, precum øi sæ suspende propriile acfliuni militare în Extremul Orient øi în Pacificul de sud°vest (185,1971, pp. 117°118). Grew, la rândul sæu, întreprindea mai multe demersuri la Departamentul de Stat, ræmase însæ færæ nici un rezultat. În cele din urmæ, el îi scria direct lui Roosevelt, cu care pæstrase raporturi prieteneøti de pe vremea studenfliei. Øi aceastæ intervenflie ræmânea însæ færæ rezultat, cu excepflia unei confirmæri amabile privind primirea telegramei trimise Preøedintelui, confirmare primitæ la ambasada americanæ din Tokyo dupæ cinci sæptæmâni. Hull avea sæ ræspundæ pe 2 octombrie, condiflionând din nou întâlnirea Roosevelt°Konoe de soluflii date în prealabil cererilor americane. Hull saluta ideea unei întâlniri la nivel înalt øi gæsea încurajatoare acceptarea de cætre Japonia a celor patru principii, dar propunerile japoneze erau considerate inacceptabile — mai ales cele privind China, de unde trupele japoneze trebuiau retrase færæ întârziere. De aceea, întâlnirea propusæ trebuia amânatæ pânæ când se realiza „o întâlnire a minflilor celor douæ pærfli asupra punctelor esenfliale“ (185, 1971, p. 123). Acest ræspuns cædea la Tokyo în plinæ dezbatere, tot mai aprinsæ pe mæsuræ ce 15 octombrie se apropia. Presafli de termenul limitæ, prinflul Konoe øi ministrul de Externe Toyoda înclinau spre a se face noi concesii faflæ de solicitærile americane. Pe 14 octombrie, Konoe avea o discuflie cu generalul Tojo, prilej cu care exprima opinia cæ ar trebui sæ se vinæ în întâmpinarea SUA, acceptând retragerea trupelor din China. În øedinfla de guvern, flinutæ în aceeaøi zi, Toyoda afirma cæ America devine suspicioasæ cu privire la atitudinea Japoniei, întrucât nu înflelege modul japonez de a discuta despre pace în timp ce se pregæteøte de ræzboi (185, 1971, p. 129). Opiniile lui Konoe øi Toyoda mergeau, clar, mai departe decât ceea ce fusese stabilit de forurile de decizie ale flærii. În plus, Toyoda se fæcea ecoul observafliilor frecvente americane cu privire la discrepanfla dintre negocierile de pace pentru care Japonia se pronunfla øi pregætirile sale de ræzboi care, evident, nu scæpau celor de la Washington. Privind lucrurile în perspectivæ istoricæ însæ nu poate sæ nu se observe cæ, la rândul lor, americanii procedau la fel: ei erau adepflii negocierilor, dar cæutau ca prin acestea sæ câøtige timp spre a întæri capacitatea de luptæ în zonele potenflial conflictuale øi în genere pentru intensificarea pregætirilor de ræzboi. Urmætoarea comparaflie în ceea ce priveøte producflia de avioane a Japoniei øi a Statelor Unite în anii premergætori ræzboiului este semnificativæ în acest sens. Astfel, în 1939 Japonia producea 4 467 aparate, iar SUA 5 856; în 1940, cifrele respective erau 4 768 øi 12 804, iar în 1941 ele ajungeau la 5 088 øi, respectiv, 26 277 (108, 1989, p. 354). Tojo øi ceilalfli lideri militari respingeau însæ categoric ideea unor noi compromisuri, aøa cum propuneau Konoe øi Toyoda. În aceste condiflii, guvernul demisioneazæ. Dupæ ezitæri øi în lipsa unei alternative, împæratul îl însærcineazæ, pe 25 octombrie, pe generalul Tojo cu formarea unui nou guvern. Unii atunci øi alflii mai târziu au considerat cæ prin învestirea lui Tojo ca prim°ministru „partida ræzboiului“ câøtigase, mai ales cæ generalul deflinea, în continuare, øi postul de ministru de Ræzboi. Tojo însæ fusese numit cu condiflia cæ va urma linia care se va stabili prin voinfla împæratului. În plus, se conta pe faptul cæ el, cu autoritatea de care se

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

177

bucura în rândul armatei, va putea fline sub control grupurile de tineri ofifleri, care s°ar fi opus unor eventuale înflelegeri cu americanii. Øi, desigur, se pornea de la premisa cæ Tojo va respecta dorinfla împæratului, exprimatæ færæ echivoc, de a se continua negocierile cu SUA, ceea ce, trebuie spus, Tojo a fæcut. În noul cabinet, ministru de Externe era numit Shigenori Togo, un diplomat de carieræ. Preøedintele Sigiliului Privat, marchizul Koichi Kido, un aristocrat liberal cu mare influenflæ asupra lui Hirohito, îi transmitea lui Tojo, în calitatea sa de prim°ministru, dorinfla împæratului ca el sæ nu se considere legat de decizia Conferinflei Imperiale din 6 septembrie, în baza cæreia 10, respectiv 15 octombrie devenise termen°limitæ, astfel încât sæ se poatæ continua negocierile cu americanii. „Îfli transmit aceasta ca un ordin al Împæratului“, îi preciza Kido lui Tojo. Era un caz færæ precedent ca împæratul sæ cearæ sæ se revinæ asupra unei hotærâri luate de Conferinfla Imperialæ. Tojo se conforma øi afirma el însuøi cæ Armata trebuie sæ fie de acord sæ facæ adeværate concesii referitoare la trupele din China øi la alte probleme astfel încât sæ se ajungæ la o soluflie pe o bazæ raflionalæ. O nouæ Conferinflæ de Legæturæ, flinutæ pe 27 octombrie, accepta sæ se propunæ americanilor un document cuprinzætor, format din douæ pærfli: A øi B; voi relata mai jos prevederile principale ale acestui document. O datæ cu acest accept, guvernul, armata øi marina considerau cæ trebuie sæ°øi precizeze în mod definitiv pozifliile. În acest scop este propusæ o Conferinflæ Imperialæ, care va avea loc pe 5 noiembrie 1941. În cadrul acesteia, conform celor convenite de guvern, armatæ øi marinæ, Tojo declara: „Am ajuns la concluzia cæ trebuie sæ fim pregætifli sæ intræm în ræzboi, cu acfliunea militarilor fixatæ aproximativ pentru 1 decembrie, între timp urmând sæ facem tot ceea ce putem spre a rezolva problema prin diplomaflie“ (185, 1971, p. 149). Împæratul ræmânea tæcut. Conferinfla aproba poziflia expusæ de general. Pe 5 noiembrie, la Washington Nomura îi prezenta lui Hull propunerea A, ce viza soluflii pe termen lung. Secretarul de stat, care cunoøtea deja textul datoritæ decriptærii mesajelor transmise de Gaimusho (Ministerul de Externe japonez), primeøte documentul cu ræcealæ. Nomura cere, în consecinflæ, sæ fie primit de Roosevelt, ceea ce se întâmplæ pe 10 noiembrie. Ca øi Hull, preøedintele nu uitæ însæ cererea generalului Marshall, øeful statului major al forflelor armate, øi a amiralului Stark, øeful operafliunilor navale, de a câøtiga câteva luni pentru pregætirile militare în Asia de sud°est. Nafliunile, îi spune el lui Nomura, trebuie sæ gândeascæ pentru o sutæ de ani înainte, mai ales într°o perioada ca cea prin care trece lumea acum. S°au scurs doar øase luni de când se negociazæ; trebuie sæ se dea dovadæ de ræbdare (185, 1971, p. 156). Pe 20 noiembrie, Nomura øi Kurusu îi prezentau lui Hull „Documentul B“. Datæ fiind importanfla momentului respectiv în negocierile americano°japoneze, iatæ, cu câteva mici reduceri, textul acestui document intrat în analele diplomafliei drept Nota guvernului japonez din 20 noiembrie 1941:1. Guvernele Japoniei øi Statelor Unite se angajazæ sæ nu întreprindæ nici o înaintare militaræ în nici o zonæ din Asia de sud°est øi Pacificul de sud; 2. Guvernul japonez se angajazæ sæ retragæ trupele sale staflionate în prezent în Indochina francezæ, în condifliile fie ale restaurærii pæcii între Japonia øi China, fie ale stabilirii unei pæci echitabile în aria Pacificului; între timp, guvernul Japoniei declaræ cæ este pregætit sæ retragæ trupele sale

178

CONSTANTIN VLAD

staflionate în partea de sud a Indochinei franceze aflatæ în zona de nord a teritoriilor amintite; 3. Guvernele Japoniei øi Statelor Unite vor coopera cu scopul de a se asigura achiziflionarea acelor produse øi bunuri de care cele douæ flæri au nevoie din Indiile Olandeze de Est; 4. Guvernele Japoniei øi Statelor Unite se angajazæ reciproc sæ restabileascæ relafliile lor comerciale, aøa cum acestea fuseseræ înainte de îngheflarea bunurilor; Guvernul SUA va furniza cantitatea solicitatæ de petrol; 5. Guvernul Statelor Unite se angajeazæ sæ se abflinæ de la mæsuri sau acfliuni care ar împiedica eforturile restaurærii pæcii între Japonia øi China (154, 1986, pp. 718°719). Concesia privind Indochina francezæ era, desigur, parflialæ; dar ea putea fi, totuøi, o bazæ de pornire în negocieri. Apoi, în acest document B nu se fæceau referiri la trupele japoneze aflate în China. Propuneri în acest sens se gæseau însæ în documentul A, în concepflia japonezæ Documentele A øi B constituind un corp comun. Hull se uita prin text — pe care, ca de obicei îl cunoøtea deja — øi menfliona politicos cæ°l va studia cu simpatie; în jurnalul sæu însæ va nota cæ îl considera un ultimatum. Între timp, Kurusu adresa o scrisoare Departamentului de Stat în care, având în vedere preocuparea SUA pentru o eventualæ implicare a Japoniei în ræzboi datoritæ Pactului Tripartit declara cæ guvernul japonez nu va antrena flara într°un ræzboi pentru vreo putere stræinæ; va accepta ræzboiul numai ca o necesitate de ne evitat pentru menflinerea propriei securitæfli øi pentru pæstrarea vieflii naflionale. Era o negare lipsitæ de echivoc, în termeni practici øi în sensul interpretærii date iniflial de cætre Matsuoka, a angajamentelor Japoniei luate prin Pact. Kurusu îøi dædea acordul ca partea americanæ, dacæ doreøte, sæ publice scrisoarea sa. Dar Hull ræmânea suspicios. O nouæ telegramæ transmisæ de Gaimusho la ambasada japonezæ din Washington, ca de obicei descifratæ de americani, preciza: „De aceastæ datæ, termenul limitæ (1 decembrie) în mod absolut nu mai poate fi schimbat. Dupæ el, lucrurile se vor derula automat“. Textul era interpretat în mod corespunzætor de cætre conducerea SUA, dupæ cum vom vedea imediat. Pe 22 noiembrie, Hull îi primea pe Nomura øi Kurusu, la cererea acestora; cei doi insistau sæ se dea færæ întârziere ræspuns la propunerea cuprinsæ în Documentul B. Informat despre demers, Roosevelt îi cerea lui Hull sæ pregæteascæ o propunere proprie americanæ, un Modus Vivendi, care sæ ræspundæ urmætoarelor patru puncte: 1. SUA sæ reia relafliile economice cu Japonia — ceva petrol øi orez imediat, altele mai târziu; 2. Japonia nu va trimite alte trupe în Indochina sau la graniflele Manciuriei, ori în alt loc din sud; 3. Japonia este de acord sæ nu invoce Pactul Tripartit, chiar dacæ SUA intrau în ræzboi în Europa; 4. Statele Unite sæ mijloceascæ discuflii între japonezi øi chinezi, færæ ca SUA sæ ia parte la acestea (185, 1971, p. 159). Departamentul de Stat întocmea un Modus Vivendi, pe baza acestor puncte. Îl discuta cu reprezentanflii Angliei, Chinei, Australiei øi Olandei, dar Chiang Kai°øi se opunea negocierilor cu Japonia pe aceastæ bazæ. Astfel, Modus Vivendi murea înainte de a se naøte. Tojo, aflând dupæ ræzboi despre acel document, avea sæ exclame: „Dacæ noi am fi primit acel Modus Vivendi!“ (185, 1971, p. 162). Pe 25 noiembrie Roosevelt convoca o øedinflæ a aøa-numitului Cabinet de Ræzboi, la care participau, alæturi de el, ministrul de Externe, Hull, ministrul de Ræzboi, Henry Stimson, ministrul Marinei, Frank Knox, øi øefii statelor majore ale armatei øi marinei, Marshall øi Stark. Stimson

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

179

nota în jurnalul sæu: „Preøedintele a prezentat relafliile cu Japonia. A dezvæluit faptul cæ este probabil sæ fim atacafli lunea viitoare [1 decembrie; a se vedea legætura cu telegrama de la Tokyo, citatæ mai sus — C.V.]. Întrebarea a fost ce atitudine vom lua. Problema este cum sæ manevræm astfel încât ei sæ tragæ primul foc, færæ sæ ne provoace pierderi prea mari“ (67,1993, p. 116). Stimson avea sæ repete aceste cuvinte ale lui Roosevelt øi dupæ încheierea ræzboiului, între altele în fafla Comisiei Congresului de investigare a evenimentelor de la Pearl Harbor. În urma discufliilor purtate în Cabinetul de Ræzboi øi a indicafliilor Preøedintelui (67, 1993, p. 116), pe 26 noiembrie 1941 Hull prezenta celor doi: Nomura øi Kurusu, o notæ ca ræspuns la propunerea japonezæ din 20 noiembrie. Într°o primæ secfliune, documentul american cuprinde unele aspecte generale, principiile relafliilor în domeniul politic øi principiile raporturilor economice, pe plan bilateral øi faflæ de terfli. În secfliunea a doua erau incluse 10 puncte, din care reproduc, pe scurt, urmætoarele: 1. Cele douæ guverne se vor strædui sæ încheie un pact mutual de neagresiune între Imperiul Britanic, China, Japonia, Olanda, Uniunea Sovieticæ øi Statele Unite; 2. Cele douæ guverne se vor strædui sæ se încheie un acord între guvernele american, britanic, chinez, japonez, olandez øi thailandez, prin care fiecare dintre acestea sæ se angajeze cæ respectæ integritatea teritorialæ a Indochinei franceze; 3. Guvernul Japoniei va retrage toate forflele militare, navale, aeriene øi de poliflie din China øi Indochina; 4. Guvernul SUA øi guvernul Japoniei nu vor sprijini militar, politic øi economic alt guvern sau regim în China, cu excepflia Guvernului Naflional la Republicii China; 5. Amândouæ guvernele vor renunfla la drepturile lor de extrateritorialitate în China. Celelalte puncte se refereau la încheierea unui nou acord comercial bilateral, la dezgheflarea reciprocæ a bunurilor, la stabilirea ratei de schimb yen°dolar ø. a. (154, 1986, p. 729°732). La Tokyo, Nota lui Hull, care ajungea pe 27 noiembrie, chiar în timpul unei Conferinfle de Legæturæ, era consideratæ un ultimatum, cu atât mai mult cu cât se interpreta cæ punctul 3 din Notæ privea întreaga Chinæ, deci inclusiv Manciuria; abia dupæ ræzboi avea sæ se clarifice cæ propunerea americanæ nu se referea øi la Manciuria. De fapt, partea americanæ însæøi considera Nota un ultimatum, cum avea sæ se exprime chiar Roosevelt (67, 1993, p. 116°117). Eøecul øi umilirea noastræ nu puteau fi mai mari, telegrafiau Nomura øi Kurusu la Gaimusho (Ministerul Afacerilor Externe) dupæ primirea Notei. Iar Kurusu va mærturisi dupæ câfliva ani (în 1943): „În cadrul întâlnirii din 26 noiembrie, Hull ne°a remis o Notæ incredibilæ. America vroia — ceea ce mai târziu s°a adeverit — sæ pecetluiascæ soarta negocierilor cu ajutorul acelei Note“. Observaflia diplomatului japonez era corectæ: în seara zilei de 26 noiembrie, dupæ remiterea Notei, Stimson îi telefona lui Hull, întrebându°l „unde afli ræmas cu japonezii?“. Iar ræspunsul lui Hull suna astfel: „Mæ spæl pe mâini de toatæ aceastæ afacere. De acum înainte, ea trece în mâinile voastre, ale armatei øi marinei“ (111, 1988, p. 367). Pe 1 decembrie avea loc Conferinfla Imperialæ. Tojo declara: Treburile au atins un punct în care Japonia trebuie sæ porneascæ ræzboi împotriva Statelor Unite, Marii Britanii øi Olandei. Împæratul tæcea din nou. El înfrânsese o datæ tradiflia øi acflionase împotriva propriei educaflii,

180

CONSTANTIN VLAD

cerând modificarea unei hotærâri anterioare a Conferinflei. Acum, nu mai putea face nimic. Decizia în favoarea ræzboiului era luatæ. Mai târziu, înainte de a se pune sigiliul Tronului pe aceastæ decizie, Hirohito îi spunea lui Kido: cerinflele lui Hull au fost prea umilitoare (185, 1971, p. 209). Între timp, militarii (armata øi marina) încheiaseræ pregætirile, în cel mai adânc secret. Pe 26 noiembrie, forfla de lovire (Kido Butai), grupatæ în insulele Kurile, îøi începea deplasarea cætre Pearl Harbor. Viceamiralul Chuichi Nagumo, comandantul acestei forfle, avea ordin sæ se întoarcæ din drum dacæ negocierile de la Washington duceau la un rezultat pozitiv (111, 1988, p. 353). Pe 6 decembrie, Roosevelt decidea sæ transmitæ un mesaj împæratului, prin care îøi exprima speranfla cæ cele douæ flæri vor ajunge la o înflelegere. Hirohito îi ræspundea în termeni asemænætori, duminicæ, 7 decembrie, la orele 13,00. Totul era, deja, prea târziu. Nomura øi Kurusu primiseræ instrucfliuni sæ prezinte lui Hull ræspunsul japonez la Nota americanæ din 26 noiembrie, la orele 13,00, ora Washingtonului. Textul ræspunsului, care preciza cæ, în condifliile date, negocierile dintre cele douæ flæri erau întrerupte, nu era însæ dactilografiat la timp øi cei doi ajungeau la Departamentul de Stat abia la 14,05. Atacul de la Pearl Harbor începuse deja, øi Hull era anunflat de acest lucru. La ora 14,30 îi primeøte pe Nomura øi Kurusu, nu le strânge mâna øi îi dæ pur øi simplu afaræ; diplomaflii japonezi pleacæ færæ sæ înfleleagæ nimic; abia la ambasadæ aveau sæ afle cæ ræzboiul începuse… Pentru cititorul de azi se ridicæ, probabil în mod firesc, o serie de întrebæri. De ce s°a ajuns, totuøi, la ræzboiul din Pacific? A fost acesta inevitabil? Cine poartæ vina pentru declanøarea lui? Având în vedre punctele de vedere exprimate în aceastæ privinflæ în bogata literaturæ existenflæ asupra subiectului, redau în continuare câteva posibile ræspunsuri la întrebæri precum cele formulate mai sus. Mai întâi, ræzboiul a fost rezultatul ciocnirii de interese, aø spune geopolitice øi strategice, dintre Statele Unite øi Japonia. Cele douæ puteri, øi una øi cealaltæ în ascensiune, ajunseseræ, practic, faflæ în faflæ încæ de la cumpæna dintre veacurile XIX øi XX. Evenimentele dintre 1894°1905, remarcæ în acest sens istoricul Geoffrey Barraclough, au transformat Orientul Îndepærtat într°un centru internaflional de rivalitæfli øi conflicte. Iar dupæ 1905, cele trei puteri direct implicate îu conflictul din Extremul Orient erau Statele Unite, Rusia øi Japonia, puterile europene fiind treptat marginalizate (11, 1967, pp. 107°109). În ceea ce priveøte Statele Unite, ele începuseræ sæ°øi asume rolul unei mari puteri mondiale tocmai în Extremul Orient. Iar victoria japonezæ din 1905 demonstra cæ Rusia nu era singura putere capabilæ sæ ameninfle interesele americane în zonæ (11, 1967, p. 109). Mai precis, interesele Rusiei se ciocneau cu cele americane pe coastele continentale ale Pacificului de vest, mai ales de nord°vest. Japonia însæ, datæ fiind poziflia sa geostrategicæ, avea interese proprii nu numai în zone continentale ale Pacificului de vest, ci øi în Pacificul de sud°vest øi de sud, ca øi în Pacificul central. De aceea, ca tendinflæ, întâlnirea øi confruntarea de interese americano°nipone aveau sæ se impunæ pe un prim°plan.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

181

Interesele japonezilor se ciocneau, permanent øi peste tot în Extremul Orient, cu cele americane (26, 1990, p. 140). În al doilea rând, cele douæ flæri îøi asumau roluri misionare. Statele Unite o fæceau în America Latinæ, în Pacific øi în Europa, în numele valorilor øi principiilor democratice. La rândul ei, Japonia revendica un asemenea rol în zona Asia°Pacific, în scopul declarat, pe de o parte, de a împiedica extinderea øi perpetuarea dominafliei albilor øi, pe de altæ parte. al prevenirii acaparærii pærflilor continentale ale Pacificului de vest de cætre comunism. În ceea ce priveøte prima motivaflie, este de menflionat cæ atunci când Japonia a început sæ se manifeste ca mare putere, practic, toate flærile din zona Asia°Pacific, cu populaflii aparflinând altor rase decât celei albe, erau fie colonii, fie semicolonii ale Occidentului. Or, aøa cum o aratæ istoria, rolul øi zelul misionar, atunci când cuprind mari puteri, se pot suprapune pe øi combina cu propriile interese ale acestora, ceea ce mæreøte riscurile confruntærii øi conflictelor. Într°un anumit sens, ræzboiul din Pacific, care a opus rase øi religii diferite, prefigureazæ în timp, „ciocnirile dintre civilizaflii“, considerate de cætre Samuel Huntington — într°un mod discutabil — drept sursele principale ale conflictelor militare, dupæ depæøirea Ræzboiului Rece (97, 1998). În al treilea rând, neîncrederea reciprocæ a dominat relafliile americano°japoneze. Japonezii nu aveau încredere în SUA, interpretau intenflia, evidentæ, a negociatorilor americani de a câøtiga timp pentru înarmare drept o dovadæ de duplicitate. Încæ øi mai grav era sentimentul cæ se urmæreøte izolarea øi încercuirea Japoniei pe criterii rasiale. La rândul lor, americanii nu credeau în onestitatea japonezilor, îi suspectau cæ în spatele dorinflei afiøate de negociere nutresc planuri de acaparare a zonei Asia°Pacific în beneficiul exclusiv al Imperiului nipon. La aceasta se adæuga convingerea, de o parte øi de alta, cæ adversarul potenflial este slab øi incapabil de spiritul de bravuræ øi de sacrificiu pe care°l presupune orice mare ræzboi. Japonezii considerau America, Occidentul în general, drept societæfli decadente; la rândul sæu, lumea anglo°saxonæ nu înflelegea psihologia niponæ øi ironiza pregætirea øi capacitatea militaræ a japonezilor. Se ridicæ, în al patrulea rând, întrebarea: oare Japonia a declanøat ræzboiul cu încrederea cæ va învinge, ignorând uriaøa capacitate industrialæ, øtiinflificæ øi, în consecinflæ, militaræ a SUA øi, în genere, a Occidentului? Desigur, s°a contat pe o serie de succese militare øi pe cucerirea unor poziflii importante în faza iniflialæ a ræzboiului, care sæ permitæ ulterior Japoniei sæ facæ faflæ presiunilor, inevitabil crescânde, din partea SUA øi aliaflilor lor. De aceea, punându°øi în valoare superioritatea flotei, mai ales în portavioane, øi a aviafliei de luptæ, s°a urmærit distrugerea dintr°o singuræ lovituræ a flotei americane din Pacific, prin atacul de la Pearl Harbor. De asemenea, se miza pe cucerirea unor teritorii în Pacificul de sud°vest, de unde sæ se asigure aprovizionarea cu materii prime øi resurse energetice, precum øi poziflii strategice uøor de apærat, prin care se urmærea stabilirea unor raporturi de forfle în zonæ, favorabile Japoniei. În condifliile date, o astfel de strategie se impunea. În acest sens, Paul Kennedy subliniazæ: „Pentru astfel de strategi sobri cum era Amiralul Yamamoto [comandantul marinei militare japoneze — C.V.], un atac împotriva unei flæri atât de puternice ca Statele Unite pærea nebunesc; dar a nu se ridica

182

CONSTANTIN VLAD

împotriva Statelor Unite dupæ iulie 1941 ar fi læsat Japonia expusæ øantajului economic, ceea ce era o nofliune intolerabilæ“ (108, 1989, p. 303). În sfârøit, este de subliniat în mod deosebit rolul Notei lui Hull în declanøarea ræzboiului. Nu întâmplætor, literatura se referæ adesea la ea caracterizând°o drept „Nota fatalæ“. Pe fundalul mæsurilor de rupere a Japoniei din circuitul comerflului mondial, în condifliile embargoului asupra importurilor sale de materii prime øi resurse energetice, Nota suna, într°adevær ca un „ultimatum de ræzboi“. În fapt, acceptarea ultimatumului ar fi reprezentat pentru Japonia „o sinucidere“. Condifliile din Notæ „erau o insultæ, care n°a læsat japonezilor, popor mândru, decât alternativa ræzboiului“ (67, 1993, pp. 116,117). Acelaøi autor, membru al Congresului american, introduce un nou aspect în discuflie citând urmætoarea declaraflie a lui Churchill în fafla Camerei Comunelor, fæcutæ în anul 1942: „Politica dusæ de guvernul britanic a cæutat sæ evite cu orice prefl un conflict cu Japonia, înainte de a fi sigur cæ øi Statele Unite se vor angaja într°un astfel de conflict. Pe de altæ parte, dupæ conferinfla Atlanticului [întâlnirea celor doi din insula Newfoundland — C.V.] la care am discutat aceste probleme cu Franklin Roosevelt, era probabil cæ americanii s°ar fi implicat într°un ræzboi în Extremul Orient, chiar dacæ nu ar fi fost atacafli“ (apud 67, 1993, p. 112). În lumina tuturor acestor date øi observaflii, consider cæ Statele Unite poartæ o ræspundere cel puflin la fel de mare ca Japonia în declanøarea ræzboiului Pacificului. Aceastæ opinie contrazice pærerile tradiflionale, devenite adeværuri comune în numeroase lucræri de istorie. Dar ea, este, cred, întemeiatæ. Desigur, Japonia a luat inifliativa øi a lovit prima, iar conform definifliei datæ la vremea respectivæ un asemenea act era socotit drept agresiune. Dar, într°o viziune sociologicæ øi politologicæ mai cuprinzætoare, potrivit formulei faimoase a teoreticianului german Clausewitz „ræzboiul este continuarea politicii cu alte mijloace“ (36, 1982, pp. 67, 745). În acest sens, granifla dintre ræzboi øi pace între SUA øi Japonia era deja trecutæ prin Nota lui Hull, aceastæ „tragedie din 26 noiembrie 1941“, cum Toland nu ezitæ s°o numeascæ. Japonia intra în ræzboi urmærindu°øi propria politicæ prin alte mijloace, anume prin mijloace militare; dar ræzboiul era continuarea nu numai a acestei politici, ci øi a politicii americane, care nu læsase Japoniei decât calea armelor. Privit în perspectivæ istoricæ, este posibil ca factorii de gândire strategicæ din Statele Unite sæ fi ajuns la concluzia cæ Japonia tindea sæ devinæ o serioasæ sfidare pentru interesele pe termen lung ale Americii în Pacific. Ea trebuia, de aceea, înfruntatæ øi înlæturatæ înainte de a fi prea târziu, Este, desigur, o supoziflie, dar o supoziflie care nu aleargæ alæturi de logica faptelor, ci o urmeazæ pe aceasta. Supoziflia este întæritæ de una dintre susflinerile importante ale lui Huntington, care afirmæ: „De aproape 200 de ani Statele Unite au încercat sæ previnæ naøterea unei puteri dominante în Europa. De aproape 100 de ani, începând cu politica „uøilor deschise“ faflæ de China, au încercat sæ facæ acelaøi lucru în Asia de Est. Pentru a realiza aceste scopuri, Statele Unite au luptat în douæ ræzboaie mondiale øi într°un Ræzboi rece împotriva Germaniei imperiale øi a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice øi Chinei comuniste“ (97, 1998, p. 339). Iar fostul ambasador american la Tokyo, Grew afirma cæ „politica lui Roosevelt faflæ de Japonia viza presiuni

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

183

politice øi economice care nu puteau decât sæ determine aceastæ flaræ sæ declanøeze un ræzboi“ (111, 1988, p. 380).

Or, în 1945, lui Cordell Hull, secretarul de stat al SUA pânæ în 1944, i se decerna Premiul Nobel pentru pace; în schimb, trei ani mai târziu, Tribunalul de la Tokyo îl condamna pe Shigenori Togo, ministrul de Externe japonez, colegul de negocieri al lui Hull, la 20 de ani temniflæ grea. Se vedea, astfel, cæ judecata oamenilor, spre deosebire de cea a istoriei, putea fi pærtinitoare øi nedreaptæ.

CAP. XIV. DE LA RÆZBOI SPRE PACE ØI LUMEA POSTBELICÆ

A doua zi dupæ atacul de la Pearl Harbor, pe 8 decembrie 1941, Statele Unite øi Marea Britanie declarau ræzboi Japoniei. La 11 decembrie, Hitler punea Germania în stare de ræzboi cu Statele Unite; urma o mæsuræ similaræ din partea Italiei. Potrivit unor surse, decizia lui Hitler urma unui argument care suna astfel: dacæ Germania nu intra în ræzboi împotriva Statelor Unite, din Pactul Tripartit nu mai ræmânea nimic. Øi, desigur, el conta pe faptul cæ Japonia va proceda, la rândul, ei ca o aliatæ øi va ataca URSS, ceea ce nu se întâmpla însæ, în ciuda presiunilor pe care Berlinul le fæcea în acest scop la Tokyo. Unii istorici consideræ cæ, în lipsa hotærârii lui Hitler, Statele Unite n°ar fi intrat în ræzboi împotriva Germaniei. „Dacæ Hitler nu ar fi declarat ræzboi, scrie în acest sens Alan Farmer, America øi°ar fi putut concentra energiile pentru ræzboiul împotriva Japoniei, øi nu pentru ræzboiul din Europa“ (66, 1997, p. 25). Concluzia n°are însæ nici un fundament; am citat deja unele fapte care o contrazic. Aici adaug cæ, la procesul de la Nürnberg aveau sæ se dezvæluie unele idei generale despre ræzboi ale Germaniei, în care intra øi atacarea Statelor Unite. Oricare i°ar fi fost motivaflia, gestul Germaniei fæcea din ræzboi o conflagraflie cu adeværat mondialæ. Churchill ræsufla uøurat: soarta lui Hitler este pecetluitæ, va exclama el. Victoria finalæ împotriva Germaniei naziste nu mai putea fi pusæ la îndoialæ. Dupæ aflarea veøtii, mærturisea premierul britanic, „s°a dus la culcare øi a dormit somnul celui salvat øi recunoscætor“ (apud 66, 1994, p. 25). Coaliflia antihitleristæ cæpæta contururile care aveau sæ facæ din ea tabæra victorioasæ în ræzboi. Aceastæ coaliflie se închega din necesitate: dacæ Hitler n°ar fi atacat URSS, Marea Britanie nu putea rezista mult timp de una singuræ, ceea ce ar fi dus mai de vreme sau mai târziu la înfrângerea sa ori la o pace de compromis cu Axa. Angajarea Germaniei pe douæ fronturi în iunie 1941, punea sub semnul întrebærii un succes final german, dar nici victoria celor doi aliafli, Marea Britanie øi URSS nu devenise o certitudine pânæ în decembrie 1941. Intrarea Statelor Unite în ræzboi era miøcarea care deschidea perspectiva victoriei. La baza constituirii Coalifliei antihitleriste se afla un fundament care se va dovedi solid: interesul comun al celor trei mari puteri de a înfrânge Germania nazistæ, principala forflæ a Axei. Istoricul englez Eric Hobsbawm (94, 1994, pp. 174°175) relateazæ urmætorul fapt: printre primele sondaje de opinie efectuate de institutul Gallup, era unul care ar fi uimit pe tofli preøedinflii americani înainte de Roosevelt øi îi va uimi pe cititorii care ajungeau la maturitate dupæ cel de°al Doilea Ræzboi Mondial; anume, în ianuarie 1939, când cetæflenii

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

185

americani au fost întrebafli cine ar dori sæ câøtige în cazul isbucnirii unui ræzboi între Uniunea Sovieticæ øi Germania, 86% au fost în favoarea unei victorii a URSS. Rusia sovieticæ øi SUA, concluzioneazæ Hobsbawm, au fæcut cauzæ comunæ pentru cæ au væzut în Germania lui Hitler un pericol mai mare decât cel pe care°l reprezentau una pentru cealaltæ. O stare de spirit asemænætoare a opiniei publice era reliefatæ de sondaje efectuate în Marea Britanie. Astfel, în decembrie 1938, la întrebarea „dacæ ar avea loc un ræzboi între Germania øi Rusia, care dintre ele afli dori sæ iasæ învingætoare?“, 15% ræspundeau: Germania, 85% — Rusia, 10% fiind nedeciøi. Într°un alt sondaj de opinie, la întrebarea: „dacæ ar trebui sæ optafli între fascism øi comunism, pe care l°afli alege?“, 26% din ræspunsuri erau pentru fascism, 74% pentru comunism, iar 10% nu øtiau (66, 1994, p. 135). Desigur, era vorba de stæri de spirit ale momentului dat, însæ tocmai de aceea ele conteazæ întrucât se înregistrau în ajunul ræzboiului. Coaliflia avea sæ se destrame atunci când acest interes comun al marilor puteri înceta sæ existe.

1) Diplomaflia la nivel înalt Între decembrie 1941 øi 9 mai 1945, în relafliile reciproce øi în diplomaflia statelor din Coaliflie au dominat douæ mari teme: strategia ræzboiului øi configurarea lumii postbelice. De prima temæ se vor lega în principal poziflia capitulærii necondiflionate a puterilor Axei øi deschiderea celui de°al doilea front în Europa; în cazul celei de a doua, se vor impune problemele privind viitorul Germaniei, situaflia flærilor din estul continentului, raporturile dintre puterile învingætoare øi crearea unor structuri de cooperare øi pace pentru perioada postbelicæ. Momente de vârf în activitatea diplomaticæ la nivel înalt aveau sæ fie reprezentate de Conferinfla anglo°americanæ de la Casablanca (Maroc), flinutæ între 14°24 ianuarie 1943, Reuniunea Miniøtrilor de Externe american (Cordell Hull), englez (Anthony Eden) øi sovietic (Viaceslav Molotov), desfæøuratæ la Moscova între 19°30 octombrie 1943, cele trei conferinfle la nivel înalt: Teheran (28 noiembrie°1 decembrie 1943), Ialta (4°11 februarie 1945), Potsdam (17 iulie°2 august 1945), precum øi o serie de alte întâlniri, inclusiv la „vârf“, anglo°americane øi anglo°sovietice. La Casablanca, Roosevelt propunea øi Churchill accepta ideea capitulærii necondiflionate a Germaniei øi aliaflilor acesteia. Cei doi conveneau asupra deschiderii celui de°al doilea front, færæ însæ a°l localiza: se cædea de acord asupra debarcærii în Sicilia øi apoi în Italia. Se examinau problemele derulærii Operafliunii Torch (debarcarea în Africa de Nord), iar generalul Dwight Eisenhower era numit comandat suprem al forflelor aliate pe acest teatru de ræzboi. În pregætirea reuniunii, Roosevelt îl invitase øi pe Stalin sæ participe; acesta declina însæ invitaflia, motivând necesitæfli interne legate de conducerea ræzboiului. Conferinfla de la Moscova a Miniøtrilor de Externe ai puterilor aliate øi Conferinfla de la Teheran erau precedate de mari evenimente în desfæøurarea ræzboiului. Forflele sovietice învinseseræ la Stalingrad øi câøtigaseræ bætælia de la Kursk, inifliativa strategicæ trecând definitiv de partea URSS. Aliaflii occidentali încheiaseræ operafliunea Torch øi debarcaseræ cu succes

186

CONSTANTIN VLAD

în Sicilia øi apoi în Italia continentalæ. În iulie 1943, Mussolini fusese înlæturat de la putere øi se formase guvernul Badoglio; pe 13 octombrie acelaøi an, Italia declara ræzboi Germaniei. În urma succeselor partizanilor iugoslavi, Marea Britanie trimisese o misiune militaræ pe lângæ comandamentul lui I. B. Tito. În Pacific, americanii câøtigaseræ bætælia de la Midway øi începuseræ sæ împingæ înapoi forflele japoneze. În aceste condiflii, Conferinfla de la Moscova examina problmele pregætirii deschiderii celui de°al doilea front în Europa øi se ocupa de chestiuni privind guvernul polonez din exil, stabilit la Londra. Se hotæra constituirea unei Comisii Consultative Europene, având menirea de a se pronunfla asupra politicii postbelice faflæ de Germania. La solicitarea partenerilor occidentali, Molotov promitea cæ, dupæ înfrângerea Germaniei, URSS avea sæ intre în ræzboi contra Japoniei. Erau adoptate Declaraflia cu privire la Italia, în care se stabilea cæ politica puterilor aliate urmærea deplina lichidare a fascismului øi instaurarea unui regim democratic în flaræ; Declaraflia cu privire la Austria, prin care era anulat Anschlussul; Declaraflia cu privire la ræspunderea hitleriøtilor pentru atrocitæflile comise în ræzboi. În sfærøit, cei trei miniøtri, cærora li se va alætura ministrul de Externe chinez, semnau o Declaraflie cu privire la securitatea generalæ, în care erau cuprinse o serie de principii ce aveau sæ stea la baza constituirii Organizafliei Nafliunilor Unite. Cei „trei mari“: Roosevelt, Churchill øi Stalin, se întâlneau pentru prima oaræ la Conferinfla de la Teheran. Înainte de aceasta, Roosevelt cochetase cu ideea unei întâlniri în doi, el cu Stalin; alarmat, Churchill protesta øi Roosevelt dædea înapoi. Subiectul principal discutat la Teheran era deschiderea celui de°al doilea front în nordul Franflei, cu sprijinul unei debarcæri simultane pe coasta mediteraneeanæ francezæ øi al unei ofensive de amploare sovietice în Est. Va fi pe larg discutatæ problema viitorului Germaniei. Stalin însuøi va promite intrarea URSS în ræzboi împotriva Japoniei, la 3 luni dupæ încheierea ostilitæflilor în Europa. Va fi pregætit un plan de acfliuni în vederea constituirii viitoarei Organizaflii Mondiale. Se va pune, færæ a fi rezolvatæ însæ, problema atragerii Franflei, reprezentatæ de generalul de Gaulle, la deliberærile Puterilor Aliate. Conferinfla va fi un bun prilej pentru cei trei conducætori de state de a stabili relaflii personale apropiate, væzute ca o importantæ condiflie pentru cooperarea statelor membre ale Coalifliei, atât în timpul ræzboiului, cât øi dupæ terminarea acestuia. De teama unor eventuale atentate ale unor agenfli germani, la invitaflia lui Stalin, Roosevelt era gæzduit într°o vilæ a complexului unde funcfliona ambasada sovieticæ în Iran. Conferinfla de la Teheran reliefa „pierderea de vitezæ“ a Marii Britanii faflæ de cei doi mari: Statele Unite øi URSS, care începeau sæ se individualizeze ca supraputeri în devenire. Roosevelt aræta cæ, în anumite probleme, era gata sæ se separe de premierul britanic øi sæ trateze direct cu Stalin (în timpul conferinflei asemenea probleme fuseseræ cele referitoare la Statele Baltice øi la Polonia). „Acolo am stat, avea sæ remarce cu amæræciune Churchill mai târziu, având de o parte ursul sovietic cu labele ridicate øi de cealaltæ parte uriaøul bizon american, iar între cei doi se afla bietul mægæruø englez…“ (apud 33, 1998, p. 31). Va trece aproape un an øi jumætate pânæ la urmætoarea conferinflæ la nivel înalt, cea de la Ialta, ræstimp în care mersul ræzboiului cunoøtea mari ræsturnæri de situaflie, în Europa el apropiindu°se de sfârøit. Pe 2 iunie 1944 se constituise guvernul provizoriu al Republicii

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

187

Franceze, în frunte cu generalul de Gaulle; va fi recunoscut de cætre SUA, Marea Britanie øi URSS pe 23 octombrie acelaøi an. La 6 iunie 1944, trupele americano°engleze debarcaseræ în Normandia (Operafliunea Overlord), deschizând astfel cel de°al doilea front. Dupæ eliberarea Franflei, forflele aliate pætrundeau pe teritoriul german. Churchill va pleda pe lângæ Roosevelt pentru lovituri aplicate în direcflia Berlinului, Vienei øi Pragæi, astfel încât forflele anglo°americane sæ ajungæ în aceste centre înaintea celor sovietice. Nu va avea succes, preocuparea Statelor Unite fiind de a încheia ræzboiul cât mai repede, conform planurilor generalului Eisenhower, comandantul suprem al forflelor aliate pe frontul de vest. Acesta, trecând peste orice reguli protocolare, îi scria din proprie inifliativæ lui Stalin pe 28 martie 1945 spre a°l informa cæ nu va avansa spre Berlin øi pentru a°i propune ca trupele americane øi cele sovietice sæ se întâlneascæ pe Elba, lângæ Dresda. „Færæ îndoialæ uimit cæ un general se adresa unui øef de stat, indiferent în ce problemæ, nemaivorbind cæ într°o problemæ de o asemenea importanflæ politicæ, Stalin nici nu avea obiceiul de a refuza darurile politice fæcute gratuit. În 1 aprilie, el i°a ræspuns lui Eisenhower cæ era de acord cu aprecierea sa; øi el considera cæ Berlinul era de un interes strategic secundar øi avea sæ aloce numai forfle sovietice minore pentru capturarea sa. Mai era de acord øi cu o joncfliune în lungul Elbei, în regiunea Dresdei. Darul fiindu°i oferit, Stalin a purces la a aræta cæ el, cel puflin, avea prioritæflile politice clare. Încælcându°øi asigurærile date lui Eisenhawer, el a ordonat ca principala direcflie a ofensivei terestre sovietice sæ fie îndreptatæ spre Berlin, dându°le mareøalilor Jukov øi Konev douæ sæptæmâni pentru a lansa un atac despre care îi spusese lui Eisenhower cæ nu va avea loc înainte de a doua jumætate a lui mai“ (109, 1998, p. 380).

Pe frontul de est, dupæ ce atingeau frontierele URSS din 1941, forflele sovietice îøi continuau înaintarea spre vest. Pætrunderea lor în sud°estul Europei era facilitatæ de o ræsturnare politicæ majoræ operatæ în România: actul de la 23 august 1944, prin care dictatura antonescianæ era înlæturatæ, România ieøea din ræzboiul dus împreunæ cu Germania øi se alætura Nafliunilor Unite. Perspectivele înfrângerii Germaniei determinaseræ atât guvernul antonescian, cât øi opoziflia democraticæ sæ încerce stabilirea unor contacte øi începerea unor tratative cu puterile Coalifliei. Asemenea contacte aveau loc la Berna, Lisabona, Madrid, Stockholm, Ankara, Cairo. Færæ a încerca o analizæ a acestor tentative, prezint în cele ce urmeazæ principalele acfliuni diplomatice menite sæ ducæ la ieøirea României din ræzboi. Astfel, în cursul anului 1943, Mihai Antonescu, prim°ministru øi ministru al Afacerilor Externe, dupæ tatonæri în unele flæri neutre, va interveni în mai multe rânduri pe lângæ Mussolini, apoi pe lângæ guvernul Badoglio ca Italia sæ ia inifliativa unor tratative diplomatice cu Nafliunile Unite; demersurile ræmâneau infructuoase. La Stockholm vor avea loc convorbiri cu diplomafli sovietici, purtate în paralel din partea guvernului øi a opozifliei. La Cairo, asemenea convorbiri se vor desfæøura între reprezentanfli ai opozifliei democratice, cu acordul autoritæflilor de la Bucureøti, øi reprezentanfli ai celor trei puteri ale Coalifliei — diplomafli englezi, americani øi ruøi. În 17 martie 1944, la Cairo se prezentau cerinflele României pentru ieøirea ei din ræzboi: menflinerea independenflei; respectarea drepturilor teritoriale; primirea statutului de cobeligerant; sprijin aliat în cazul unui atac bulgar sau ungar.

188

CONSTANTIN VLAD

Pe 22 martie 1944, din partea Nafliunilor Unite, se cerea guvernului Antonescu ca trupele române sæ capituleze imediat în fafla celor trei mari puteri øi sæ nu opunæ rezistenflæ armatei sovietice. În completarea acestei comunicæri, pe 27 martie 1944, reprezentanflii Nafliunilor Unite înaintau trimiøilor opozifliei democratice la Cairo mæsurile pe care ar trebui sæ le ia România, øi anume: 1. capitularea trupelor aflate în contact cu armata sovieticæ; 2. trupele ce vor capitula vor fi trimise sæ lupte contra germanilor; 3. stabilirea de contacte între comandamentul român øi cel rus. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, apoi la Cairo, guvernului român i se comunicau „condifliile minimale ale armistifliului“ cu România, dupæ cum urmeazæ: a) armata românæ sæ se predea armatei sovietice øi sæ înceapæ operafliuni împreunæ cu aceasta împotriva germanilor; ruperea relafliilor cu germanii øi lupta alæturi de Nafliunile Unite în scopul restaurærii independenflei øi suveranitæflii României; b) granifla sovieto°românæ se stabileøte în concordanflæ cu „acordul“ din 1940; c) despægubiri pentru pierderile cauzate URSS; d) repatrierea prizonierilor de ræzboi ai Nafliunilor Unite; e) libertate neîngræditæ de miøcare pentru trupele sovietice øi aliate pe întreg teritoriul României; f) guvernul sovietic consideræ cæ hotærârile Dictatului de la Viena sunt nejuste øi este gata ca împreunæ cu românii sæ întreprindæ operafliuni împotriva ungurilor øi germanilor cu scopul ca întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a acesteia sæ fie înapoiatæ României; g) dacæ România doreøte, guvernul sovietic este de acord ca, pe lângæ un reprezentant militar, sæ aibæ øi un reprezentant politic pentru legæturi cu URSS. Opoziflia democraticæ anunfla la Cairo cæ primeøte propunerile Nafliunilor Unite. Pentru început, Antonescu nu accepta propunerile respective, pe care le respingea pe 15 mai. Câteva zile mai târziu, pe 29 mai, guvernul român trimitea, prin legætura de la Stockholm, guvernului sovietic un aide°mémoire prin care, pentru încheierea armistifliului, cerea: sæ se acorde germanilor un rægaz de 15 zile sæ pæræseascæ România; administraflia civilæ în teritoriul ocupat sæ ræmânæ româneascæ; în zona unde se afla sediul guvernului român sæ nu pætrundæ trupe stræine; negocierea despægubirilor; reluarea vechilor propuneri prezentate la Cairo privind problemele teritoriale. Pe 31 mai guvernul sovietic ræspundea acestui aide°mémoire, precizând: punctele a, b øi d din propunerile din 12 aprilie nu pot fi schimbate; la pct. c, guvernul sovietic este dispus sæ reducæ într°o oarecare mæsuræ suma reparafliilor; nu sunt obiecflii în ceea ce priveøte acordarea unui termen de 15 zile pentru retragerea germanilor din România; este gata sæ se ajungæ la un compromis referitor la pæstrarea administrafliei civile româneøti; nu este aprobatæ cererea de a se pæstra o zonæ în care sæ nu pætrundæ trupe stræine (28, 1986, pp. 244°245). Convorbirile nu aveau sæ depæøeascæ aceastæ fazæ. La ultima întâlnire cu Antonescu (5 august 1944), Hitler avea sæ°l întrebe pe acesta „dacæ România øi, în special conducætorul ei, mareøalul Antonescu, sunt deciøi sæ urmeze pânæ la sfârøit Germania“. Antonescu va consemna cæ s°a despærflit de Hitler „færæ sæ°i fi dat vreun ræspuns, nici negativ, nici pozitiv la întrebarea intempestivæ pe care mi°a pus°o“. În nota de convorbire întocmitæ de traducætorul german se spune însæ altceva, øi anume: „România va ræmâne de partea Germaniei øi va fi ultima flaræ care va pæræsi Reichul, pentru cæ øtie cæ sfârøitul Germaniei înseamnæ øi sfârøitul României“ (41, 1991, pp. 172, 176, 194). Între altele, Antonescu îi ceruse lui Hitler sæ ia mæsuri care sæ ducæ la stabilizarea frontului. Or, o astfel de stabilizare nu era posibilæ. Pe 20 august, trupele sovietice spærgeau frontul la Iaøi. Antonescu

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

189

va fi gata sæ semneze armistifliul în termenii propuøi de Aliafli, cu condiflia ca acesta sæ fie acceptat, în scris, de liderii partidelor politice, ceea ce nu se întâmpla însæ. În încheierea întâlnirii lor din 5 august, Hitler îl avertizase: „Antonescu!, Antonescu! Sub nici un motiv sæ nu punefli piciorul în Palatul Regal!“; Hitler îi atrægea astfel atenflia sæ nu împærtæøeascæ soarta lui Mussolini (43, 2002 p. 34). Antonescu s-a dus însæ la rege; a fost arestat în dupæ amiaza zilei de 23 august. România ieøea din ræzboiul dus alæturi de Germania øi se alætura Coalifliei Nafliunilor Unite. Pe 12 septembrie 1944, la Moscova era semnatæ convenflia de armistifliu între România øi Nafliunile Unite. Convenflia stabilea condifliile participærii României la ræzboiul împotriva Germaniei, ale trecerii trupelor sovietice pe teritoriul românesc, fixa la 300 milioane dolari despægubirile cætre URSS, declara nul Arbitrajul de la Viena. Executarea clauzelor Convenfliei era supravegheatæ de Comisia Aliatæ de Control, cu sediul la Bucureøti, în care cuvântul hotærâtor revenea reprezentanflilor sovietici. Ieøirea României din ræzboi ducea la præbuøirea întregului front german în Europa de sud°est øi împiedica folosirea de cætre germani a arcului Carpaflilor, ca un obstacol natural redutabil. Armatele germane erau retrase pricipitat din Bulgaria, Grecia, Albania øi cea mai mare parte a Iugoslaviei. Pe frontul de Vest, aliaflii ajungeau sæ poarte luptele pe teritoriul Reichului, dupæ ce germanii încercaseræ în decembrie 1944 o puternicæ ofensivæ în munflii Ardeni. În Est, trupele sovietice le alungau pe cele germane din Polonia øi ajungeau pe Oder. În Iugoslavia se forma un guvern provizoriu, prezidat de I.B. Tito. În Pacific, trupele americane øi engleze restrângeau treptat spafliul controlat de japonezi, prin lupte îndârjite, soldate cu mari pierderi de ambele pærfli. În aceste condiflii se desfæøurau lucrærile conferinflei la nivel înalt de la Ialta, care se încheia cu „unul dintre documentele cele mai importante ale istoriei“, prin consecinfle (44, 2000, p. 295). La Conferinflæ, Roosevelt, Churchill øi Stalin „declarau solemn hotærârea de nezdruncinat de a anihila militarismul øi nazismul german øi de a face în aøa fel încât Germania sæ nu mai poatæ tulbura niciodatæ pacea mondialæ. Suntem hotærâfli sæ dezarmæm toate forflele armate germene, sæ dizolvæm Statul Major General german care, în mai multe rânduri, a reuøit sæ determine renaøterea militarismului german, sæ capturæm sau sæ distrugem întregul material militar german, sæ suprimæm sau sæ controlom industria germanæ care ar putea fi utilizatæ pentru producflia de ræzboi, sæ aplicæm tuturor criminalilor de ræzboi o pedeapsæ promptæ øi justæ…Suntem hotærâfli sæ facem în aøa fel încât sæ disparæ partidul nazist, legislaflia naflional°socialistæ, organizafliile øi institufliile naflional°socialiste, sæ eliberæm serviciile publice, viafla culturalæ øi economicæ a poporului german de orice influenflæ naflional°socialistæ øi hitleristæ“ (apud 91, 1991, pp. 36°37)

Cele trei puteri aliate cædeau de acord asupra împærflirii Germaniei în zone de ocupaflie, conveneau în principiu asupra problemelor privind graniflele Poloniei øi formærii guvernului polonez, ajungeau la o înflelegere referitoare la funcflionarea øi sistemul de vot în Consiliul de Securitate al Organizafliei Nafliunilor Unite. Conferinfla adopta Declaraflia Europei Eliberate, care afirma:

190

CONSTANTIN VLAD

„Stabilirea ordinii în Europa øi refacerea vieflii economice naflionale trebuie sæ fie realizate prin procese care vor da posibilitatea popoarelor eliberate sæ distrugæ ultimele vestigii ale nazismului øi fascismului øi sæ creeze instituflii democratice potrivit propriilor opfliuni. Acesta este un principiu al Cartei Atlanticului — dreptul popoarelor de a alege forma de guvernæmânt sub care sæ træiascæ — restaurarea drepturilor suverane øi autoguvernærii pentru acele popoare cærora le°au fost smulse prin forflæ de cætre nafliunile agresoare. Pentru crearea condifliilor în care popoarele eliberate sæ°øi poatæ exercita aceste drepturi, cele trei guverne vor ajuta în comun poporul din fiecare stat european eliberat sau fost stat din Europa, satelit al Axei, unde, dupæ pærerea lor, se impune: a) sæ stabileascæ condiflii pentru pacea internæ; b) sæ întreprindæ mæsuri de urgenflæ pentru ajutorarea oamenilor care au avut de suferit; c) sæ formeze autoritæfli guvernamentale interimare, larg reprezentative pentru toate elementele democratice ale populafliei øi care s°au angajat pentru stabilirea cât mai curând posibil, prin alegeri libere, a unor guverne care sæ corespundæ voinflei poporului; d) sæ faciliteze, unde este necesar, flinerea unor astfel de alegeri“ (apud 91, 1991, p. 89).

Cele trei guverne ale puterilor aliate conveneau cæ se vor consulta în toate problemele ce decurgeau din responsabilitæflile comune ce rezultau din Declaraflie. La Conferinflæ, URSS confirma angajamentul de a intra în ræzboi contra Japoniei; în schimb, aliaflii occidentali îøi dædeau acordul ca Rusia sæ redobândeascæ partea de sud a peninsulei Sahalin, sæ preia insulele Kurile øi sæ aibæ o zonæ de ocupaflie în Coreea. I se restabileau, totodatæ, privilegiile pe care Imperiul flarist le avusese în Manciuria øi în mai multe porturi chineze, printre care Port Arthur. Desfæøuratæ în condiflii când trupele britanice se aflau în Grecia, iar cele sovietice din Balcani pânæ în centrul Europei, Ialta consfinflea ca o stare de fapt sferele de influenflæ în aceastæ parte a continentului. Declaraflia asupra Europei Eliberate devenea un mijloc de a aprecia atitudinea URSS faflæ de statele est øi central°europene øi un barometru al raporturilor Moscovei cu actualii — care aveau sæ devinæ în curând foøtii — sæi aliafli. Dupæ conferinfla din Crimeea domnea o atitudine euforicæ. Roosevelt considera cæ Ialta urma sæ punæ capæt sistemului acfliunilor unilaterale, al alianflelor exclusive, al sferelor de influenflæ, al echilibrului puterii øi al tuturor celorlalte expediente care au fost încercate vreme de secole øi au dat întotdeauna greø (109, 1998, p. 379). Eden însæ, „pleca din Crimeea dezgustat de întreaga afacere. Roosevelt fusese ambiguu, slab øi ineficient, Churchill flinuse prea multe discursuri… Atitudinea lui Stalin faflæ de flærile mici mi s°a pærut sumbræ, ca sæ nu spun sinistræ“ (apud 83, 1993, p. 305). Ialta a ræmas în istoria politicii øi diplomafliei mondiale drept simbolul împærflirii lumii în sfere de influenflæ. Deøi unii sau alflii neagæ conflinutul, mai ales sensul înflelegerilor la care s°a ajuns acolo, istoria postbelicæ le°a confirmat pe deplin: comportamentul principalilor „actori“, anume supraputerile øi cele douæ blocuri militare în tot timpul Ræzboiului Rece avea sæ fie întemeiat pe acele înflelegeri. Privind din perspectivæ istoricæ occidentalæ, Lloyd Gardner susfline: „Este greu de imaginat cum ar fi condus Statele Unite refacerea economicæ færæ sfera de influenflæ sovieticæ în Europa de Est. Ce motiv ar fi avut Congresul pentru a sprijini inifliative majore ale lui Truman, dacæ n°ar fi existat ræzboiul rece?… Færæ un duøman comun împotriva cæruia sæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

191

lupte, cum s°ar fi putut pune capæt rivalitæflilor europene din perioada interbelicæ?… Sferele de influenflæ ofereau — la un prefl considerabil, desigur — securitatea temporaræ pentru desfæøurarea evenimentelor politice din Vest øi chiar øi din Est“ (83, 1993, p. 333). Molotov mærturisea la bætrânfle din perspectiva Estului: „Ce înseamnæ ræzboiul rece? Bineînfleles cæ s°au înverøunat împotriva noastræ, dar trebuia sæ ne consolidæm cuceririle… A trebuit sæ facem ordine peste tot, sæ øtim unde sæ ne oprim. Cred cæ, din acest punct de vedere, Stalin a respectat cu strictefle limitele“ determinate prin sferele de influenflæ (apud 83, 1993, p. 335). Iar cunoscutul comentator american Walter Lippmann, un condei foarte respectat în epocæ, remarca: „sferele de influenflæ erau singura soluflie pentru lumea postbelicæ, pânæ atunci când adversarii ræzboiului se vor fi convins cæ pacea era durabilæ. Singura alternativæ faflæ de acceptarea realistæ a acestei situaflii era ræzboiul“ (apud 83, 1993, p. 11).

Optimismul lui Roosevelt øi al altor lideri occidentali nu va fi confirmat de fapte. El va deceda în curând — pe 12 aprilie 1945. Îi succeda Harry Truman, pânæ atunci vicepreøedinte al SUA. În Europa, prima decadæ a lunii mai aducea capitularea necondiflionatæ a Germaniei: Hitler se sinucisese pe 30 aprilie, iar cu o zi înainte, la Milano, partizanii îl executaseræ pe Mussolini. În Extremul Orient, pe 22 iunie cæzuse Okinawa; trupele americano°engleze se pregæteau sæ ia cu asalt arhipelagul nipon, pe care japonezii intenflionau sæ°l apere cu orice prefl. În atari condiflii se întrunea Conferinfla de la Potsdam, ultima întâlnire la vârf între conducætorii celor trei mari puteri aliate. Va debuta cu participarea lui Truman, Churchill øi Stalin. Întrucât tocmai atunci în Marea Britanie se desfæøurau alegeri parlamentare, în care partidul conservator era înfrânt, Churchill — reprezentant al acestui partid — pæræsea Conferinfla, fiind înlocuit de noul premier britanic, laburistul Clement Attlee. În ajunul Conferinei, pe poligonul de la Alamogordo, în deøertul New Mexico, fusese experimentatæ cu succes prima bombæ atomicæ. Conferinfla va definitiva chestiunea participærii URSS la înfrângerea Japoniei, dupæ ce la 5 aprilie Moscova denunflase tratatul de neutralitate cu Tokyo. Truman îi înainta lui Stalin o scrisoare prin care îl invita sæ se alæture în acest scop celorlalte mari puteri în numele Comunitæflii Nafliunilor. Acordul Chinei fiind obflinut, URSS declara ræzboi Japoniei pe 8 august. Înainte de aceasta, Conferinfla adresase un ultimatum Japoniei prin care se cerea capitularea necondiflionatæ. Douæ bombe atomice distrugeau oraøele Hiroshima (la 6 august) øi Nagasaki (la 9 august). Sub impactul distrugerilor îngrozitoare provocate de aceastæ nouæ armæ øi în condifliile înaintærii sovietice în Manciuria, Japonia accepta capitularea necondiflionatæ pe 15 august 1945. Astfel, øi ræzboiul din Pacific era încheiat. Revenind la Potsdam, Conferinfla a examinat chestiunile privitoare la organizarea postbelicæ a Europei øi a decis crearea Consiliului Miniøtrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanflii Chinei, Franflei, Marii Britanii, SUA øi URSS. Acesta urma sæ funcflioneze ca organism permanent pentru încheierea tratatelor de pace, mai întâi a celor cu Italia, Austria, Ungaria, Bulgaria, România øi Finlanda, apoi a celui cu Germania, atunci când un guvern central german avea sæ fie constituit. Conferinfla decidea asupra problemelor referitoare la funcflionarea forflelor de ocupaflie în Germania, care trebuia tratatæ ca un întreg, øi stabilea principiile dupæ care Aliaflii aveau sæ acflioneze pentru dezarmarea øi democratizarea flærii. Se hotæra trecerea la pregætirea

192

CONSTANTIN VLAD

mæsurilor de pedepsire a criminalilor de ræzboi. Se convenea asupra graniflelor vestice ale Poloniei øi a frontierelor sovieto°poloneze în Prusia Orientalæ. URSS renunfla la cererea sa anterioaræ privind despægubirile de ræzboi din partea Germaniei, în valoare de 20 miliarde dolari; se stabilea cæ fiecare din cele patru puteri aliate aveau dreptul de a ridica din zona proprie de ocupaflie utilaje øi materiale în contul datoriilor germane de ræzboi; Uniunea Sovieticæ urma sæ primeascæ 50% din totlul reparafliilor datorate de Germania, inclusiv din zonele de ocupaflie occidentale. Conferinfla se pronunfla în favoarea revizuirii Convenflei de la Montreux privind Strâmtorile. Cu acest prilej, Truman pleda pentru libertatea de navigaflie pe toate marile cæi maritime internaflionale. Stalin se va opune însæ categoric. „No, I say no!“ [nu, eu zic nu! — C.V.], a exclamat el în limba englezæ, singurul prilej în care era auzit exprimându°se altfel decât în rusæ. Chestiunea ræmânea neexaminatæ. Statele Unite aveau s°o ridice în mai multe rânduri ulterior, la fel de færæ succes. Astfel, ultima conferinflæ a marilor puteri care înfrânseseræ Germania lua sfârøit. Preøedintele Truman îøi exprima speranfla cæ „viitoarea întâlnire a celor Trei Mari va avea loc la Washington“. Îl auzea pe Stalin replicând: „Dacæ va vrea Dumnezeu“. Drumurile celor Trei Mari se despærfleau însæ definitiv øi irevocabil. „Se încheia o epocæ. Dispariflia inamicilor comuni, a cæror agresivitate îi scosese din izolaflionism, va revela dintr°o datæ Americii capitaliste øi Rusiei sovietice atât amploarea forflelor cât øi incompatibilitatea ambifliilor lor. Arareori o alianflæ supraviefluieøte victoriei“ (68, 1992, pp. 337, 338).

2) Diplomaflia în slujba unor orientæri strategice fundamentale Aøa cum arætam mai sus, poziflia privind capitularea necondiflionatæ a Germaniei era enunflatæ de Roosevelt øi convenitæ de acesta împreunæ cu Churchill la Conferinfla de la Casablanca. Stalin va adera la aceastæ poziflie mai târziu. Atât în timpul ræzboiului, cæt øi dupæ încheierea acestuia, cerinfla capitulærii necondiflionate a fost criticatæ pentru cæ ea nu încuraja acfliunea forflelor interne din Germania, eventual interesate în înlæturarea lui Hitler øi în realizarea unei pæci de compromis. În viziunea lui Roosevelt, impunerea pentru Germania a capitulærii necondiflionate ræspundea mai multor necesitæfli, øi anume: ea servea la concentrarea energiilor aliaflilor asupra câøtigærii ræzboiului, obiectiv care ar fi fost subminat de eventualele preocupæri pentru o pace de compromis; ea avea menirea sæ°l liniøteascæ pe Stalin (în ianuarie 1943 bætælia de la Stalingrad era încæ în desfæøurare) cæ aliaflii sæi occidentali nu aveau în vedere o pace separatæ cu Germania; în sfârøit, cerinfla capitulærii necondiflionate urmærea sæ previnæ o rundæ ulterioaræ de pretenflii revizioniste ale Germaniei, sub motiv cæ aliaflii i-ar fi fæcut promisiuni pe care nu le onorau, cum se întâmplase dupæ Primul Ræzboi Mondial (109, 1998, p. 369). Privitæ în perspectivæ istoricæ, ideea capitulærii necondiflionate — extinsæ ulterior øi faflæ de Japonia — chiar dacæ a contribuit la prelungirea ostilitæflilor, a avut un rol important în menflinerea unitæflii Coalifliei Nafliunilor

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

193

Unite pânæ la obflinerea victoriei finale. Au existat, în unele momente, contacte americano°germane sau sovieto°germane, în care pærflile au sondat terenul pentru eventuale aranjamente separate spre a pune capæt ræzboiului, dar ele au ræmas infructuoase. Problema deschiderii celui de°al doilea front în Europa (Operafliunea Overlord) avea o istorie mai îndelungatæ, marcatæ de mersul general al ræzboiului, ea afectând, la rândul sæu, raporturile dintre puterile Coalifliei. Cererea pentru deschiderea unui astfel de front venea din partea lui Stalin încæ din primele sæptæmâni ce urmau agresiunii Germaniei. Ea era fæcutæ sub presiunea avansului rapid al forflelor germane în adâncul teritoriului sovietic, cu ameninflarea cæderii Moscovei. Ea va fi reiteratæ de conducætorii sovietici în mod frecvent, fiind adesea însoflitæ de reproøuri adresate aliaflilor pentru amânarea repetatæ a operafliunii respective. Iniflial, Londra va vorbi în termeni generali despre un front antigerman, deschis de puterile ocidentale. Washingtonul îi va promite lui Molotov, aflat în vizitæ peste ocean în mai 1942, deschiderea celui de°al doilea front pânæ la sfârøitul anului. Câteva luni mai târziu, în august 1942, Churchill mergea la Moscova, prilej cu care îl informa pe Stalin cæ respectivul front nu va deschis în anul în curs; se avea însæ în vedere o debarcare în nordul Africii øi apoi în Italia. La Casablanca, Roosevelt øi Churchill conveneau asupra deschiderii celei de°al doilea front, dar nu stabileau data øi locul unde acesta urma sæ aibæ loc. Când, în iunie 1943, Roosevelt îl informa pe Stalin cæ frontul respectiv nu avea sæ fie deschis în 1943, Moscova îøi rechema ambasadorii de la Washington øi Londra (68, 1992, pp. 208°209). În sfârøit, la Conferinfla de la Teheran, Roosevelt øi Stalin respingeau definitiv ideea unei debarcæri în Balcani øi, împreunæ cu Churchill, decideau realizarea Operafliunii Overlord pentru anul 1944; aceasta avea sæ fie declanøatæ în noaptea de 6 spre 7 iunie 1944 prin debarcarea trupelor americano°engleze în Normandia. Atitudinea marilor puteri aliate în problema celui de°al doilea front concretiza interese distincte, în fond divergente, øi diferenfle de concepflie despre rolul øi scopurile ræzboiului. Statele Unite vor susfline deschiderea acestui front în Europa de vest, mai precis pe coastele atlantice ale Franflei, ca o modalitate de a scurta ræzboiul øi a reduce pierderile umane. Marea Britanie se va pronunfla pentru o „strategie perifericæ“, respectiv pentru debarcarea Aliaflilor în Balcani sau pe linia Câmpia Padului, Trieste, Ljubljana, Viena. Churchill, comparând coastele mediteraneene ale continentului cu un crocodil, le spunea lui Roosevelt øi Stalin, inclusiv la Teheran: sæ lovim crocodilul în burta moale, zona cea mai greu de apærat de cætre inamic. În ceea ce priveøte Balcanii, Londra vroia ca Aliaflii sæ intre aici înaintea trupelor ruseøti øi sæ împiedice astfel apropierea URSS de Mediterana de ræsærit, atât de importantæ din punct de vedere strategic pentru Marea Britanie. Propunând insistent o debarcare în nordul Italiei øi în Balcanii apuseni, Churchill urmærea ca Aliaflii occidentali sæ°øi instaleze trupele pe continent øi sæ le împingæ dupæ aceea spre Europa centralæ, înaintea pætrunderii armatei sovietice. Moscova, la rândul ei, va insista pentru deschiderea celui de°al doilea front pe coastele de nord franceze, susflinutæ øi printr°o debarcare în sudul Franflei. Se urmærea astfel ca trupele Aliate sæ se afle cât mai departe de zonele în care cel mai probabil aveau sæ intre forflele sovietice øi care, potenflial, constituiau subiecte de controverse politice: Balcanii øi Europa centralæ øi de est. În plus, Moscova vedea în ideea „strategiei periferice“ o manevræ a Londrei menitæ sæ lase Germania øi URSS sæ°øi epuizeze forflele în luptæ (83, 1993, p. 179). În privinfla „strategiei periferice“,

194

CONSTANTIN VLAD

Stalin avea un aliat în Roosevelt, care rezista insistenflelor britanice privitoare la debarcæri în Balcani øi nordul Adriaticii, considerându°le o tentativæ de a atrage SUA într°o politicæ urmærind menflinerea imperiului colonial britanic. La toate acestea, se adæuga ideea britanicæ, „foarte dragæ lui Eden“, a unei federaflii sau confederaflii a statelor din estul øi sud°estului Europei, ca modalitate de asigurare a pozifliilor postbelice ale Marii Britanii în zonæ. „Multe vor depinde (în aceastæ privinflæ) de propria noastræ ocupaflie a zonei“, va explica Eden aceastæ idee într°un memoriu adresat Cabinetului britanic referitor la Europa postbelicæ (apud 83, 1993, p. 204). Moscova va respinge o astfel de formulæ, væzând în ea cel puflin o reeditare a vechiului „cordon sanitar“ antisovietic. Din alte motive, ea întâmpina øi opoziflia americanæ În final, Washingtonul øi Londra ajungeau la concluzia unei debarcæri în Africa de nord (Maroc, Algeria: Operafliunea Torch), apoi în Sicilia øi Peninsula Italicæ, acfliuni concepute drept complementare øi nu alternative la debarcarea în Franfla.

3) Diplomaflia øi viitorul Germaniei Poziflia faflæ de viitorul Germaniei se va cristaliza în timp, cunoscând în anii ræzboiului evoluflii semnificative. Într°o primæ fazæ, Roosevelt va fi pentru distrugerea bazei industriale øi transformarea Germaniei într°un stat agrar. „Dimineafla supæ, la prânz supæ, seara supæ“ le rezerva el germanilor, care, în opinia lui trebuie „castrafli ca popor“, astfel încât Germania sæ nu mai fie tentatæ øi capabilæ de noi aventuri militare; ulterior, el va ajunge la sentimente mai bune faflæ de germani. O altæ idee care va domina dezbaterile privind soarta Germaniei va fi aceea a divizærii. Enunflatæ încæ de timpuriu, ea va fi discutatæ la conferinfla de la Teheran. Roosevelt se va pronunfla pentru formarea a 5 regiuni (state) autonome, Ruhrul, Saarul øi alte zone puternic industrializate urmând a fi plasate sub controlul Nafliunilor Unite. Churchill va fi în favoarea ruperii Prusiei de Germania — de fapt, o idee mai veche a lui Stalin — øi va pleda pentru o confederaflie sud°germanæ, care sæ înglobeze øi Austria øi, eventual, Ungaria — o „confederaflie vastæ øi paønicæ precum o vacæ“ (68, 1992, p. 248); era, într°un fel, exprimatæ øi nostalgia lui Churchill dupæ imperiul austro°ungar. Stalin va înclina spre punctul de vedere al lui Roosevelt øi va fi categoric împotriva ideii de confederaflie. Problema va fi reluatæ la conferinfla de la Ialta, la inifliativa lui Stalin. Churchill va insista asupa dificultæflilor pe care le°ar fi presupus trasarea graniflelor unei Germanii împærflite. La propunerea lui Roosevelt, problema era trecutæ în sarcina unui comitet condus de Eden, în care intrau ambasadorii american øi sovietic la Londra. De asemenea, se hotæra ca ideea dezmembrærii sæ fie introdusæ în actul capitulærii necondiflionate a Germaniei. Comitetul condus de Eden se va întâlni, dar nu va trece dincolo de probleme de proceduræ. Iar ideea divizærii Germaniei nu va mai fi inclusæ în actul de capitulare. Puterile învingætoare aveau sæ constate cæ, odatæ cu præbuøirea Germaniei, orice guvernare centralæ dispæruse; în consecinflæ, ele îøi asumau autoritatea supremæ în flaræ. În realitate, principiul ocupærii comune øi totale a Reichului — consecinflæ logicæ a capitulærii necondiflionate — fusese adoptat încæ din octombrie 1943 de cætre Conferinfla Miniøtrilor de Externe de la Moscova.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

195

Acestei stæri de fapt îi corespundea mai mult ideea creærii în Germania a unor zone de ocupaflie a puterilor învingætoare. În ianuarie 1944, Marea Britanie propunea constituirea a trei zone de ocupaflie — una americanæ, una englezæ øi cealaltæ sovieticæ —, Berlinul urmând a fi ocupat împreunæ de cætre cele trei puteri. Problema va fi tranøatæ în sensul acestei propuneri de cætre Conferinfla de la Potsdam, ajungându°se în final la patru zone de ocupaflie, cea de a patra revenind Franflei. Aceeaøi conferinflæ hotæra sæ pæstreze unitatea Germaniei, înainte de toate în domeniul economic.

4) Diplomaflia øi problema graniflelor O serie de probleme privind viitorul Germaniei se împleteau pânæ la suprapunere cu cele ce se refereau la statele central øi est europene øi, implicit, la graniflele vestice ale URSS, respectiv la cele estice ale Germaniei. Dezbaterea øi, în final, formele de soluflionare a lor depindeau direct de mersul ræzboiului, de raporturile dintre puterile Coalifliei, mai concret, de condiflia Uniunii Sovietice în ræzboi øi poziflia ei în aceste raporturi. Agresiunea germanæ punea din nou în evidenflæ dilemele de securitate ale URSS cætre vest, dileme ca stare de fapt øi ca percepflie a Moscovei, cærora Imperiul rus øi apoi Uniunea Sovieticæ încercaseræ sæ le ræspundæ prin expansiune teritorialæ. „Imperativele securitæflii ruse ræmæseseræ aceleaøi de pe vremea flarilor. Succesele fulgerætoare înregistrate încæ din prima clipæ de cætre invadatori nu vor face decât sæ sublinieze øi mai mult precaritatea unei frontiere deschise — lipsitæ de elemente de apærare naturale — în fafla oricæror invazii. Ca atare, a apærut necesitatea de a împinge frontiera cât mai mult posibil spre Vest, dar øi mai mult încæ de a o proteja printr°un amplu teritoriu ocupat de state satelit. În acelaøi timp, nevoia imediatæ în care se va gæsi URSS øi anume aceea de a importa mari cantitæfli de arme øi de provizii, va scoate în evidenflæ, mai mult ca oricând, în ce mæsuræ existenfla sa putea sæ depindæ de posesiunea de porturi la marea liberæ. Aøa cæ una dintre primele acfliuni comune ale Angliei øi Uniunii Sovietice va consta, încæ din vara anului 1941, în ocuparea Iranului, transformând astfel un cuib de intrigi prohitlerist într°o cale de acces foarte comodæ de aprovizionare a Rusiei“ (68, 1992, pp. 227°228).

Tot cu Londra, Moscova va iniflia discuflii privind configuraflia teritorialæ la graniflele occidentale ale URSS. O va face Stalin însuøi, în decembrie 1941, în convorbiri prilejuite de vizita lui Anthony Eden. Stalin îi va spune øefului diplomafliei britanice cæ URSS doreøte restabilirea frontierelor sale din 1941, ceea ce presupunea acceptarea de cætre Aliafli a expansiunii teritoriale ruseøti obflinute dupæ 23 august 1939, din Finlanda pânæ la Gurile Dunærii. Mai mult, Moscova condifliona de aceastæ acceptare semnarea tratatului de alianflæ mutualæ anglo°sovietic, pe care Eden îl propunea în timpul vizitei. Churchill øi Roosevelt se vor pronunfla însæ pentru amânarea discutærii oricæror probleme teritoriale pânæ la încheierea ræzboiului. Moscova va conveni pânæ la urmæ sæ semneze tratatul cu Marea Britanie (26 mai 1942) færæ referire la graniflele sale din 1941. Washingtonul øi Londra vor rezolva uøor contenciosul fino°sovietic

196

CONSTANTIN VLAD

øi cel româno°sovietic în favoarea Moscovei. În martie 1943, Roosevelt øi Eden cædeau de acord ca teritoriile finlandeze øi Basarabia øi Bucovina de nord, ocupate de sovietici în 1940, sæ revinæ URSS. Mai greu de rezolvat avea sæ fie problema fiærilor Baltice. Puterile occidentale vor încerca sæ obflinæ pentru aceste flæri un statut asemænætor cu cel avut între 1940°1941, când ele continuau sæ fie state independente, având însæ tratate de asistenflæ mutualæ cu URSS øi baze militare sovietice pe teritoriul lor; în final însæ, SUA øi Marea Britanie vor ajunge sæ ia în seamæ poziflia Moscovei. Nu vor recunoaøte din punct de vedere juridic reanexarea lor de cætre URSS, vor menfline reprezentanfle ale acestor flæri la Washington øi, respectiv, Londra, dar nu vor putea face mai mult. Problemele privind Polonia vor fi încæ mai dificil de soluflionat. „Soarta Poloniei nu va fi rezolvatæ uøor. Færæ îndoialæ, nici o altæ problemæ nu a ocupat mai mult timpul Aliaflilor în cursul ræzboiului. Nici chiar problema germanæ. Nici una, în orice caz, nu a fost tratatæ într°o atmosferæ de dramæ permanentæ“ (68, 1992, pp. 238°239). „Marea Britanie acceptase sæ intre în ræzboi împotriva Germaniei; Rusia fusese invadatæ de douæ ori prin traversarea Poloniei; iar Statele Unite considerau cæ de situaflia Poloniei depindea succesul sau eøecul Organizafliei Nafliunilor Unite, al tuturor planurilor acesteia“ (78, 1993, p. 264). Tensiunea în care s°au examinat adesea problemele privind Polonia a generat schimburi de replici dure, mai ales între Churchill øi Stalin. Marea Britanie, va afirma Churchill la Ialta, nu avea nici un inters material în Polonia; „dar intrase în ræzboi pentru a apæra Polonia de agresiunea germanæ într°o vreme când luarea acestei hotærâri era foarte riscantæ øi îi costase aproape existenfla sa în lume; era o chestiune de onoare“. Pentru Rusia, va replica Stalin, „ræzboiul cu Germania nu fusese numai o chestiune de onoare, ci pur øi simplu, de viaflæ sau de moarte“ (83, 1993, pp. 291°292). În 1941, Moscova recunoøtea din punct de vedere diplomatic guvernul polonez în exil, stabilit la Londra, guvern condus de generalul Sikorski. În baza pozifliei sale privind cerinfla recunoaøterii de cætre Aliafli a graniflelor sovietice din 1941, în ianuarie 1943 guvernul de la Moscova îøi fæcea cunoscutæ hotærârea de a stabili granifla cu Polonia pe Linia Curzon. Descoperirea în aprilie 1943 a gropii comune de la Katîn, unde ruøii exterminaseræ cca 15 000 de ofifleri polonezi — pentru care Moscova încerca sæ arunce vina asupra ocupanflilor germani — va determina guvernul polonez în exil sæ cearæ o anchetæ a Crucii Roøii internaflionale. Ca reacflie, URSS rupea relafliile cu guvernul polonez de la Londra. În august acelaøi an, Roosevelt øi Eden propuneau Moscovei sæ reia legæturile cu guvernul polonez în exil, în schimbul recunoaøterii Liniei Curzon. Liderii polonezi de la Londra vor bloca însæ orice inifliativæ în sensul respectiv. Ei ceruseræ chiar mai mult: la o întâlnire cu Roosevelt în decembrie 1942, Sikorski solicitase sprijinul SUA nu numai pentru menflinerea graniflei de est din 1939, ci øi pentru extinderea Poloniei spre vest pânæ pe fluviul Oder. La Teheran Churchill avea sæ treacæ peste obiecfliile liderilor polonezi øi va propune sæ se accepte Linia Curzon la est øi, pe de altæ parte, împingerea graniflei poloneze de vest pe Oder; aceasta, în condiflii când între cei trei mari prevalase deja punctul de vedere cæ Prusia orientalæ avea sæ revinæ Poloniei. Stalin va fi de acord, cu condiflia ca oraøul Königsberg øi zonele adiacente lui sæ fie încorporate la URSS. Roosevelt nu va aræta prea mult interes pentru problemæ; fusese însæ anterior de acord ca

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

197

germanii sæ fie pur øi simplu expulzafli din Prusia orientalæ. Dupæ Teheran, Churchill va face presiuni asupa guvernului în exil sæ accepte pozifliile exprimate la Conferinflæ în legæturæ cu Polonia. Noul øef al guvernului polonez de la Londra, Miko‡ajczyk, la îndemnul lui Churchill, va merge la Washington øi apoi la Moscova. Între timp, guvernul sovietic recunoscuse aøa°numitul Comitet polonez de Eliberare Naflionalæ, instalat la Lublin, comitet dominat de comuniøti øi favorabil unei colaboræri strânse cu URSS. Când Miko‡ajczyk ajungea la Moscova pe 3 august 1944, în Polonia armata clandestinæ, cu acordul guvernului în exil, declanøase ræscoala de la Varøovia. Iatæ motivaflia acestei acfliuni, aøa cum era ea formulatæ la vremea respectivæ: „Autorii insurecfliei hotærâseræ sæ acflioneze, convinøi fiind cæ, dacæ voiau ca pretenflia Guvernului de la Londra de a conduce øi reprezenta Polonia sæ fie acceptatæ de opinia publicæ mondialæ, Varøovia trebuia eliberatæ de forfle credincioase acelui guvern. Cucerind Varøovia, Armata naflionalæ urma sæ pregæteascæ terenul pentru confruntarea decisivæ, finalæ, cu Stalin, al cærui rezultat va hotærî cine va conduce flara: polonezii aflafli în exil la Londra sau comuniøtii polonezi øi simpatizanflii lor“ (apud 83, 1993, p. 266). Un punct de vedere asemænætor despre ræscoala din Varøovia avea sæ fie exprimat ulterior, din perspectivæ istoricæ: „Ruøii se aflau atunci doar la vreo zece kilometri de capitalæ. În mod evident, se dorea ca în momentul intrærii lor în Varøovia sæ fie puøi în fafla faptului împlinit øi anume al creærii unei administraflii naflionale, care sæ elimine Comitetul de la Lublin. Inutil sæ spunem cæ asupra oportunitæflii acestei operafliuni Kremlinul nu fusese câtuøi de puflin consultat, nici ocidentalilor nu li s°a cerut în vreun fel pærerea. În nici un moment, aceøtia nu fæcuseræ nici cea mai micæ promisiune de ajutor“ (68, 1992, p. 268). În sfârøit, tot din perspectivæ istoricæ, Hatchet øi Springfield: „La început Stalin, care fusese surprins de acfliune, a pærut cæ sprijinæ ræscoala lor, dar pe la mijlocul lunii august slæbiciunea polonezilor insurgenfli împotriva germanilor, incapacitatea forflelor sovietice aflate dincolo de Vistula de a le acorda ajutor decât cu prefluri mari, precum øi calculele politice ce vizau neacordarea de credit luptætorilor necomuniøti din Varøovia l°au determinat pe dictatorul sovietic sæ nu implice URSS sub nici o formæ“ (91, 1991, p. 69). În atari condiflii, ræscoala va fi înæbuøitæ cu brutalitate de cætre trupele germane. Primindu°l pe Miko‡ajczyk, Stalin îi va propune ca, în schimbul oraøului polonez Lvov, care sæ revinæ URSS, Polonia sæ primeascæ oraøele Breslau øi Stettin. În ceea ce priveøte problema guvernului polonez, el îl va îndemna sæ ia legæturæ cu Comitetul de la Lublin. La sfârøitul lunii septembrie 1944, Churchill îi scria lui Roosevelt cæ, datæ fiind înaintarea sovieticæ, nu numai problema polonezæ, ci toate chestiunile referitoare la Europa ræsæriteanæ luaseræ o turnuræ acutæ, ceea ce reclama o întâlnire la nivel înalt cu Kremlinul, pe care el era gata s°o realizeze. Roosevelt va aproba imediat ideea øi°l va împuternci pe Averell Harriman, ambasadorul american în URSS sæ°l reprezinte la convorbiri, cu menfliunea cæ acesta nu putea sæ fie parte la hotærâri, hotærâri pe care urmau sæ le adopte „doar ei trei“ (83, 1993, p. 150). Harriman va fi însæ invitat doar la unele din discufliile purtate de cætre cei doi. Liderii britanic øi sovietic aveau sæ discute øi problema polonezæ. Miko‡ajczyk øi alfli reprezentanfli ai guvernului în exil, invitafli la Moscova, acceptaseræ sæ vinæ doar sub presiunea lui Churchill, care°i ameninflase cæ un refuz al invitafliei ar fi eliminat orice øansæ de a se ajunge la o reglementare negociatæ. În prezenfla lui Harriman, ei vor afla cæ la Teheran se convenise ca Linia Curzon

198

CONSTANTIN VLAD

sæ fie frontiera esticæ a Poloniei; nu vor accepta, ceea ce atrægea dojana lui Churchill, adresatæ lui Miko‡ajczyk: „Voi nu suntefli un guvern, voi suntefli un popor nesæbuit care vrea sæ ducæ Europa la naufragiu øi sæ torpileze acordurile între Aliafli!“ (68, 1992, p. 277). „Dacæ credefli cæ putefli cuceri Rusia, ei bine, suntefli nebun øi ar trebui sæ fifli închis într°un azil de nebuni. Ne vefli târî într°un ræzboi în care ar putea pieri douæzeci øi cinci de milioane de viefli omeneøti… Væ previn, ne vom sætura pânæ în gât dacæ o sæ continuafli sæ obiectafli“ (apud 83, 1993, p. 269). Miko‡ajczyk va accepta Linia Curzon doar ca o linie de demarcaflie øi nu ca o frontieræ definitivæ, iar despre trecerea la URSS a oraøului Lvov nici nu voia sæ audæ. Liderii polonezi venifli de la Londra se vor întâlni cu reprezentanflii Comitetului de la Lublin; discufliile duceau la unele progrese, dar nu se ajungea la un acord privind componenfla viitorului guvern. La Conferinfla de la Ialta, Churchill va accepta ca oraøul Lvov sæ treacæ la URSS, în speranfla cæ Moscova avea sæ facæ concesii în alte probleme. Stalin va aduce precizæri privind granifla de vest a Poloniei, anume aceasta urma sæ fie stabilitæ pe fluviul Oder øi pe râul Neisse occidental; Roosevelt øi Churchill se vor pronunfla pentru fixarea graniflei pe Oder øi Neisse oriental. „N°are nici un rost, va exclama Churchill, sæ îndopi gâsca polonezæ cu mælai german într°atât încât sæ ajungæ sæ crape de indigestie!“; Roosevelt îl va susfline. Nu se vor putea pune de acord (68, p. 294). Controversele dintre Stalin øi Churchill se vor aprinde în legæturæ cu componenfla viitorului guvern polonez, primul susflinând o majoritate a Comitetului de la Lublin (instalat deja la Varøovia ca guvern provizoriu, dupæ ce Miko‡ajczyk respinsese propunerea lui Stalin ca frontiera esticæ a Poloniei sæ fie stabilitæ pe linia Curzon, 91, 1991, p. 71), iar cel de°al doilea pledând pentru o reprezentare paritaræ a celor din exil øi a celor din interior. Roosevelt va interveni cu o formulæ de compromis; în final, se convenea ca guvernul provizoriu aflat deja în funcfliune în Polonia sæ fie reorganizat „pe cele mai largi baze democratice“, incluzând øi lideri democrafli aflafli peste hotare. Alcætuirea concretæ a guvernului avea sæ necesite însæ încæ mai multe luni de negocieri. În sfârøit, la Conferinfla de la Potsdam, SUA øi Marea Britanie aveau sæ accepte ca granifla de vest a Poloniei sæ urmeze linia fluviului Oder øi a râului Neisse occidental, de la Stettin pânæ la frontiera cehoslovacæ. Argumentul hotærâtor adus de Stalin era urmætorul: URSS cedase deja administrafliei guvernului de la Varøovia partea din zona sa de ocupaflie aflatæ la est de Oder°Neisse occidental. Triumfa astfel politica faptului împlinit. Se convenea ca delimitarea finalæ a frontierei vestice a Poloniei sæ fie fæcutæ cu ocazia tratatului de pace cu Germania.

5) Relafliile postbelice dintre URSS øi statele est øi central°europene Pânæ în 1944, Statele Unite refuzau sæ discute orice probleme care implicau modificæri teritoriale, înainte de tratativele de pace de la încheierea ræzboiului. Roosevelt îi spunea în martie 1942 lui M. Litvinov, ambasadorul sovietic la Washington, cæ Statelor Unite le era imposibil sæ subscrie în timp de ræzboi la tratate publice sau secrete referitoare la chestiuni de frontiere (68, 1992, p. 236). De asemenea, America se pronunfla constant împotriva oricæror intenflii de a examina øi reglementa, în timp ce ostilitæflile continuau, chestiuni care priveau

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

199

zone de interes øi de influenflæ ale diferitelor mari puteri. Motivaflia pozifliei americane era complexæ. Washingtonul flinea ca ordinea postbelicæ sæ fie organizatæ conform principiilor Cartei Atlanticului, a cærei aplicare ar fi trebuit sæ ducæ la o lume unicæ (one world), guvernatæ de valorile liberalismului øi democrafliei, în care asigurarea pæcii øi securitæflii revenea unei organizaflii mondiale. Liderii americani vedeau în tentativele britanice øi sovietice de a discuta problemele postbelice în timp ce ræzboiul era încæ în plinæ desfæøurare, tendinfle de reluare a vechii politici a sferelor de influenflæ øi a diplomafliei secrete. În ceea ce priveøte Marea Britanie, Roosevelt însuøi suspecta cæ în spatele diferitelor propuneri avansate de Churchill — de pildæ aceea privind debarcarea în Balcani — se aflau interese de prezervare a pozifliilor tradiflionale coloniale engleze. Dupæ 1943 însæ, sub presiunea evenimentelor, mai ales a înaintærii sovietice cætre Europa centralæ øi de sud°est, Washingtonul era nevoit sæ accepte, pas cu pas, aranjamente care cuprindeau soluflii privitoare la lumea postbelicæ, inclusiv soluflii de ordin teritorial. Mulfli istorici øi politologi criticæ aceastæ poziflie a SUA, care n°a permis încheierea unor înflelegeri precise cu URSS încæ în timpul ræzboiului, ceea ce ar fi fæcut posibilæ o soartæ mai bunæ pentru statele din estul øi centrul continentului. Se citeazæ în acest sens poziflia exprimatæ de Stalin la convorbirile cu Eden din decembrie 1941 când, o datæ cu revendicarea recunoaøterii graniflelor din momentul atacului german, partea sovieticæ manifesta o anumitæ flexibilitate în ceea ce priveøte graniflele estice ale Poloniei, precum øi situaflia Statelor Baltice. De asemenea, se face referire la faptul cæ, în 1942, interesatæ în desprinderea Finlandei øi României de Germania, Moscova se pronunfla pentru tratate de asistenflæ mutualæ cu aceste flæri; o astfel de soluflie, mai ales în ceea ce priveøte România, ar fi fost mult mai bunæ decât cea în care se ajungea la sfârøitul ræzboiului, desigur presupunând cæ autoritæflile vremii din cele douæ flæri ar fi adoptat o asemenea cale. Cele mai multe critici la adresa pozifliei americane se referæ la situaflia creatæ pentru flærile est øi central°europene, luate în ansamblu, în urma înaintærii armatei sovietice pânæ în inima continentului. Statutul acestor flæri, susflin criticii menflionafli, ar fi trebuit negociat încæ în timpul ræzboiului. Perioada cea mai potrivitæ pentru o astfel de negociere, afirmæ Kissinger, era cea a Conferinflei de la Teheran: „Înainte de acel moment, Uniunea Sovieticæ se luptase sæ evite înfrângerea; la momentul Teheranului, bætælia pentru Stalingrad fusese câøtigatæ, victoria era siguræ øi o înflelegere separatæ cu naziøtii devenise extrem de improbabilæ… Pentru flærile est°europene aceasta putea duce la un rezultat de tipul modelului finlandez — cu respect faflæ de securitatea sovieticæ, dar în acelaøi timp democraflie øi libertatea de a urma o politicæ externæ nealiniatæ. Ar fi fost cu siguranflæ mai bine pentru popoarele din Europa de est decât ceea ce s°a întâmplat cu aceste popoare øi, pânæ la urmæ, chiar øi pentru Uniunea Sovieticæ“ (109, 1998, pp. 374, 371).

Ca atâflia istorici øi analiøti ai diplomafliei, fostul secretar de stat al SUA îøi exprimæ acordul cæ nimic nu este mai inutil decât „s°ar°fi°putut°urile“ istorice; totuøi, el nu ezitæ sæ susflinæ cæ hotærârea Americii de a amâna orice discuflie asupra lumii postbelice pânæ dupæ ce ar fi fost câøtigatæ victoria a fost decizia fatalæ care a structurat ulterior aceastæ lume øi a fæcut Ræzboiul Rece inevitabil (109, 1998, pp. 369, 371).

200

CONSTANTIN VLAD

În aceste condiflii, inifliativa discutærii unor probleme de perspectivæ era luatæ de cætre URSS øi Marea Britanie. Am menflionat mai sus tentativa fæcutæ de Stalin în decembrie 1941, în timpul vizitei lui A. Eden la Moscova. Am væzut, de asemenea, cæ, în 1944, era rândul lui Churchill, cu încuviinflarea lui Roosevelt, sæ reia problemele într°un context istoric substanflial schimbat. Prima mare înflelegere survenea cu prilejul „Conferinflei Tolstoi“ (octombrie 1944): este vorba de faimosul „acord al procentelor“. El avea drept preliminarii acfliunea lui Eden, care, pe 5 mai 1944, în baza instrucfliunilor lui Churchill, îi propusese ambasadorului sovietic la Londra ca Uniunea Sovieticæ sæ aibæ principala responsabilitate în problemele româneøti, un statut asemænætor revenind Marii Britanii în problemele privind Grecia. Iatæ cum descrie Churchill acest moment, petrecut chiar în ziua începerii convorbirilor celor doi: „I°am spus lui Stalin: Haidefli sæ reglementæm afacerile noastre în Balcani. Armatele dvs. sunt în România øi Ungaria. Noi avem acolo interese, misiuni øi agenfli. Sæ nu ne ciocnim pentru lucruri mærunte. În ceea ce priveøte Anglia øi Rusia, ce°afli spune de o predominare pentru dvs. de nouæzeci la sutæ în România, iar noi sæ avem nouæzeci la sutæ în privinfla Greciei øi fiecare câte cincizeci°cincizeci în Iugoslavia? În timp ce se traducea, am scris pe o jumætate de coalæ de hârtie: România Rusia 90% Alflii 10% Grecia Marea Britanie (de acord cu SUA) 90% Rusia 10% Iugoslavia 50°50% Ungaria 50°50% Bulgaria Rusia 75% Alflii 25% I°am întins apoi hârtia lui Stalin, care ascultase traducerea. A fost o micæ pauzæ. Apoi el øi°a luat creionul albastru øi a fæcut un semn mare de bifare øi mi°a dat hârtia înapoi. Totul a fost rezolvat în nu mai mult timp decât trebuia pentru a consemna aceasta în scris“… „Dupæ aceasta, urmæ o tæcere îndelungatæ. «Nu s°ar putea socoti, continua Churchill, cæ am fost cam cinici dacæ s°ar afla cæ am luat aceste hotærâri, fatale pentru milioane de oameni, într°un mod atât de detaøat? Sæ ardem hârtia». «Nu, pæstrafli°o», replicæ Stalin“ (33, 1988, p. 198).

Cel care pæstra „hârtia“ era generalul britanic Hastings Ismay (care, ca Lord Ismay, avea sæ fie primul secretar general al NATO între 1952°1957), în a cærui arhivæ personalæ ea va fi descoperitæ de istoricul american Daniel Yergin. Harriman, reprezentantul lui Roosevelt la convorbiri, care însæ nu fusese invitat la acea primæ întâlnire, va afla despre înflelegerea Churchill°Stalin doar a doua zi, iar Roosevelt va fi informat cæ aceastæ înflelegere este limitatæ øi temporaræ, ræspunzând unor necesitæfli izvorâte mai ales din evoluflia evenimentelor militare.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

201

Acordul, în esenfla lui, avea sæ fie confirmat, în spiritul sæu øi pe baze mai largi, la Ialta. Între timp, el fusese deja respectat în practicæ. Acordul procentelor a fost pus la încercare aproape imediat. Øi s°a dovedit eficace. Churchill a ordonat armatei britanice sæ suprime rezistenfla armatæ a stângii împotriva Casei Regale de la Atena. Stalin øi°a onorat înflelegerea sa cu Churchill øi a pæstrat tæcerea asupra Greciei. Când Stalin a intervent în România în februarie 1945 pentru a instala acolo un guvern dominat de comuniøti, Churchill nu a creat probleme (32, 1993, p. 15). Washingtonul øi Londra manifestau înflelegere pentru preocupærile de securitate spre vest ale Uniunii Sovietice øi erau gata sæ susflinæ ca, în statele mici aflate în estul continentului, care fuseseræ transformate într°un „cordon sanitar“ dupæ Primul Ræzboi Mondial, sæ existe regimuri prieteneøti faflæ de URSS. Roosevelt, spune în acest context W. Loth, recunoøtea cæ în regiunile Europei de est trebuiau instaurate regimuri prosovietice, spre a da satisfacflie intereselor sovietice, pretenfliilor URSS ca putere învingætoare, dar mai ales pentru a asigura cooperarea sovieticæ la înfæptuirea pæcii universale (109, 1992, p. 72). Astfel de regimuri favorabile unor raporturi de bunæ vecinætate cu Uniunea Sovieticæ puteau fi ca cel din Finlanda sau, dimpotrivæ, ca cel instaurat în oricare altæ flaræ intratæ dupæ ræzboi în orbita Moscovei. Influenfla URSS asupra flærilor vecine cu ea spre apus putea lua forma unei anumite tutele politice, a unei ocupaflii militare, cu impactul sæu teritorial°administrativ, sau a unei extinderi în respectivele flæri a tipului de orânduire economico°socialæ øi regimului politic, proprii Uniunii Sovietice. Aceeaøi influenflæ a URSS se putea exercita în forme care sæ nu nege, direct øi formal, suveranitatea naflionalæ a statelor în cauzæ, sæ admitæ neutralitatea în relafliile lor externe sau, dimpotrivæ, în forme care sæ presupunæ înglobarea lor în structuri de securitate dominate de URSS care, în condifliile date, deveneau inevitabil structuri de bloc. Roosevelt însæ, noteazæ Loth, „nu a reuøit sæ transmitæ conducerii sovietice acordul sæu pentru orientarea prosovieticæ a zonei est°europene. De fapt, el s°a manifestat în acest fel la toate întâlnirile sale cu Stalin, dar tentativele sale au fost necontenit contracarate de politica Departamentului de Stat care amîna problemele teritoriale pentru perioada negocierilor de dupæ ræzboi øi tergiversa delimitærile sferelor de influenflæ“ (118, 1992, p. 73). Pe fundalul unei condiflionæri mai cuprinzætoare, care amplifica suspiciunile reciproce între puterile Coalifliei, sovieticii, færæ a mai fline seama de susceptibilitæflile occidentale, au început sæ°øi edifice singuri premizele necesare pentru dezvoltarea Europei de est în sensul dorit de ei (118, 1992, p. 73). Stalin a læsat pe seama propriilor forfle armate trasarea viitoarelor linii de extindere a influenflei ruse. Soluflia Finlandei a ræmas singularæ. Moscova a considerat cæ garanfliile unei orientæri favorabile URSS în celelalte flæri vecine spre vest nu puteau fi legate de principiile democratice øi liberale — pe care orânduirea sovieticæ totalitaræ le nega — ci de extinderea modelului sovietic în aceste flæri. În acest sens, Stalin avea sæ°i spunæ lui Djilas, în aprilie 1945: „acest ræzboi nu se aseamænæ cu cel din trecut; oricine ocupæ un teritoriu îøi impune acolo propriul sæu sistem social. Fiecare îøi impune sistemul pânæ acolo unde poate avansa armata sa. Nici nu ar putea fi altfel“ (53, pp. 74°75). Astfel, sfera de influenflæ sovieticæ în estul øi centrul Europei devenea o extensiune a tipului sovietic de orânduire politicæ, economicæ øi socialæ în flærile în care intrase armata sovieticæ.

202

CONSTANTIN VLAD

6) În plin ræzboi, o nouæ speranflæ Marile puteri din Coaliflia Nafliunilor Unite au fost preocupate sæ previnæ repetarea în viitor a condifliilor care duseseræ la cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. Încæ din primii ani ai acestuia, la inifliativa americanæ, se cristaliza ideea cæ atingerea unui astfel de obiectiv presupunea constituirea unei organizaflii internaflionale care sæ poarte ræspunderea pentru asigurarea pæcii øi securitæflii în lume. Principalele puteri ale Coalifliei aveau sæ învefle din experienfla interbelicæ; atunci, Societatea (Liga) Nafliunilor, eøuase într°o misiune asemænætoare. Se estima cæ douæ fuseseræ cauzele acelei eøuæri. Anume, în primul rând, Societatea Nafliunilor se bazase pe principiul securitæflii colective, care presupunea cæ asigurarea securitæflii internaflionale se realizeazæ prin contribuflia tuturor statelor. Or, istoria interbelicæ dovedise cæ statele concepeau în mod diferit securitatea internaflionalæ øi interesele lor în aceastæ privinflæ, ceea ce le determina sæ adopte atitudini diferite în cazul unor agresiuni øi, în genere, faflæ de politici agresive. De aceea, ideea iniflialæ a securitæflii colective avea sæ fie completatæ de cætre statele care concepeau ONU cu viziunea preøedintelui american Franklin D. Roosevelt privind „cei 4 polifliøti“, viziune care atribuia Statelor Unite, URSS, Marii Britanii øi Chinei rolul principal în menflinerea pæcii, în preîntâmpinarea øi respingerea agresiunii. În al doilea rând, Societatea Nafliunilor eøuase øi din cauzæ cæ SUA, care, prin preøedintele lor, W. Wilson, o infliaseræ, se retræseseræ la sfârøitul Primului Ræzboi Mondial atât din tratatele de pace încheiate la Paris, cât øi din structurile øi activitatea Societæflii. De aceastæ datæ, Statele Unite aveau sæ ræmânæ angajate în procesele de statornicire a pæcii, precum øi în cele de asigurare a acesteia printr°o organizaflie care se dorea mai puternicæ øi mai eficientæ decæt Liga Nafliunilor. Washingtonul nu ascundea faptul cæ o organizaflie a Nafliunilor Unite urma sæ asigure un rol preponderent (leadership) Statelor Unite în treburile mondiale, rol care decurgea din împrejurarea cæ SUA ieøeau din ræzboi ca cel mai puternic stat al lumii. Poziflia americanæ se inspira în mod direct din tradifliile wilsoniene: organizaflia respectivæ urma sæ se bazeze nu pe un echilibru de forfle între marile puteri, nu pe o împærflire a sferelor de influenflæ între aceste mari puteri, ci pe înalte postulate morale, pe afirmarea valorilor liberale øi democratice. URSS avea sæ cearæ ca între membrii ONU sæ facæ parte, ca state distincte, toate republicile federafliei sovietice (pe atunci, 16 la numær); se va ajunge în final la acordarea calitæflii de membru, în afaræ de Uniunea Sovieticæ, Ucrainei øi Bielorusiei. Marea Britanie obflinea aceeaøi calitate pentru India, deøi încæ nu°i acordase independenfla. Se convenea ca rolul øi ræspunderea marilor puteri sæ fie concretizate în existenfla øi funcfliile Consiliului de Securitate al ONU, în cadrul cæruia aceste mari puteri deflineau poziflia de membru permanent, urmând ca respectivul Consiliu sæ cuprindæ øi un numær de membri nepermanenfli, aleøi pe o bazæ regionalæ. Poziflia distinctæ øi privilegiatæ a marilor puteri se concretiza, între altele, în acordarea membrilor permanenfli ai Consiliului de Securitate a dreptului de veto, menit sæ permitæ acestora participarea activæ la luarea celor mai importante hotærâri în problemele securitæflii øi pæcii mondiale. În mod concret, adoptarea acestor hotærâri se putea face doar cu votul afirmativ (adicæ, cu votul pentru sau cu abflinerea) celor cinci membri permanenfli ai Consiliului; în cazul folosirii dreptului de veto al unui membru sau al mai multor

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

203

membri, Consiliul nu putea adopta asemenea hotærâri. Atunci când un membru permanent al Consiliului de Securitate este parte a unui diferend, el trebuie sæ se abflinæ de la vot. Schimburile de idei øi negocierile dintre cele trei mari puteri, inclusiv la nivel înalt, duceau la cristalizarea unui proiect al Organizafliei Nafliunilor Unite, care era examinat øi definitivat la Dumbarton Oaks între 21 august°28 septembrie 1944, de cætre reprezentanflii SUA, URSS, Marii Britanii øi Chinei. Acest proiect fæcea obiectul Conferinflei Nafliunilor Unite, flinute la San Francisco între 25 aprilie°26 iunie 1945, cu participarea a 50 de state. Carta ONU era semnatæ pe 26 iunie, iar hotærârea de constituire a organizafliei internaflionale intra în vigoare la 24 octombrie 1945, o datæ cu ratificarea Cartei de cætre China, Franfla, Marea Britanie, Statele Unite øi Uniunea sovieticæ — membrii permanenfli ai Consiliului de Securitate — øi de majoritatea statelor semnatare. În consecinflæ, 24 octombrie devenea Ziua Nafliunilor Unite, celebratæ în fiecare an. Polonia, care nu fusese reprezentatæ la San Francisco datoritæ dificultæflilor în constituirea guvernului, semna ulterior Carta, fiind consideratæ cel de°al 51°lea membru fondator al ONU. Constituirea acestei noi organizaflii se integra într°un plan general de asigurare a cooperærii în slujba pæcii øi securitæflii internaflionale. Astfel, conferinfla de la Bretton Woods (iunie 1944) ducea la constituirea Bæncii Internaflionale de Reconstrucflie øi Dezvoltare (Banca Mondialæ) øi a Fondului Monetar Internaflional. Conferinfla de la Quebec (octombrie 1945) decidea constituirea Organizafliei Nafliunilor Unite pentru alimentaflie øi agriculturæ (FAO). Un an mai târziu, era creatæ Organizaflia Nafliunilor Unite pentru Educaflie, Øtiinflæ øi Culturæ (UNESCO). În 1947 era convocatæ Conferinfla de la Havana asupra comerflului. Conferinfla urma sæ adopte Carta unei organizaflii internaflionale de comerfl (Carta de la Havana). Întrucât Carta nu întrunea numærul necesar de ratificæri, ea nu a intrat în vigoare. Aceeaøi Conferinflæ a pregætit un Acord General pentru Tarife øi Comerfl. La sfârøitul anului 1947, 23 de state semnau un protocol de punere în aplicare a acestui acord; lua astfel naøtere Acordul General de Tarife øi Comerfl (GATT).

PARTEA PATRA: DIPLOMAfiIA ØI RÆZBOIUL RECE (I)

CAP. XV. UNELE ASPECTE GENERALE PRIVIND RÆZBOIUL RECE

În decurs de câfliva ani dupæ capitularea Germaniei øi a Japoniei se ajungea la destræmarea Coalifliei Nafliunilor Unite øi la situarea foøtilor aliafli în tabere opuse. De aceea, privitæ în perspectivæ istoricæ, victoria puterilor Aliate avea sæ reprezinte o trecere de la „ræzboiul fierbinte“ la „ræzboiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru cæ, deøi întrunea multe din træsæturile oricærui ræzboi, nu a presupus lupta armatæ, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Ræzboiul Rece se instala în anii ’46°’47 øi avea sæ dureze pânæ la sfârøitul anilor ’80 ai secolului XX. Cele mai pregnante træsæturi ale Ordinii Mondiale în perioada Ræzboiului Rece au fost existenfla unei lumi bipolare øi o confruntare globalæ între Est øi Vest. Ræzboiul singularizase douæ flæri, anume Statele Unite ale Americii øi Uniunea Sovieticæ, în postura de supraputeri, adicæ de puteri având interese globale øi dispunând de capacitæfli, inclusiv militare, de a proiecta øi proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianfle politico° militare, adicæ blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaflia Tratatului Nord°Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare urmætoarele 12 state: Belgia, Canada, Danemarca, Franfla, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia øi Statele Unite. În 1952 aderau la Alianflæ Grecia øi Turcia, în mai 1955 — Republica Federalæ Germania (RFG), iar în 1981 — Spania. Alianfla avea sæ funcflioneze cu aceøti 16 membri pânæ la încheierea Ræzboiului Rece. Dupæ depæøirea acestuia, NATO se menflinea ca alianflæ politico°militaræ, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realitæfli geipolitice. În 1997, erau invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianflei Cehia, Polonia øi Ungaria, dupæ aceastæ datæ Alianfla Nord°Atlanticæ numærând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summit°ul de la Praga, erau invitate sæ adere la NATO alte øapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia øi Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianfla Nord°Atlanticæ cuprinde 26 de state membre. De cealaltæ parte, URSS îøi crea o grupare proprie, anume Organizaflia Tratatului de la Varøovia, constituitæ pe 5 mai 1955, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democratæ Germanæ (RDG), Polonia, România, Ungaria øi Uniunea Sovieticæ. La începutul anilor ’60, Albania îøi suspenda participarea la Tratatul de la Varøovia. Dupæ transformærile

208

CONSTANTIN VLAD

revoluflionare din anii 1989°1990, pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaflei Tratatului de la Varøovia, iar pe 1 iulie, acelaøi an, era semnatæ, de cætre statele membre, încetarea existenflei acestei Organizaflii, în întregul ei.

1) O confruntare globalæ Est°Vest În deceniile Ræzboiului Rece, între aceøti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite adesea prin sintagma „confruntare Est°Vest“, care cuprindea toate domeniile: politic, militar, economic. Pe plan politic, confruntarea Est°Vest însemna o competiflie între douæ sisteme economico°sociale, adicæ între douæ tipuri de orânduire socialæ. Blocul vestic întruchipa o orânduire democraticâ, bazatæ pe pluralism politic øi pe o economie de piaflæ. Cel estic era format din state totalitare — mai precis, totalitare, respectiv, în anumite etape, autoritare, potrivit distincfliei subtile a lui Ralf Dahrendorf (47, 1993, p. 19), în care domina un sistem monopartit øi o economie de comandæ. În terminologia economiei politice ca øtiinflæ, confruntarea Est°Vest reprezenta o competiflie între douæ societæfli, anume între socialism øi capitalism. De aceea, confruntarea Est°Vest în condifliile Ræzboiului Rece a avut un pronunflat caracter ideologic; cu alte cuvinte, ea concretiza o competiflie între douæ ideologii opuse, anume cea marxistæ (socialistæ) øi cea liberalæ (burghezæ). Pe plan militar, confruntarea Est°Vest a dus la constituirea, pe osatura celor douæ alianfle, a unor mecanisme militare — structuri de comandæ unice, unitæfli din armatele naflionale integrate în forflele armate ale blocurilor, o strânsæ împletire a apærærii naflionale cu cea aliatæ etc. Atât Tratatul de la Washington (art. 5), cât øi Tratatul de la Varøovia (art. 4) instituiau ceea ce se numesc garanflii de securitate pentru statele membre, întrucât conflineau prevederi conform cærora un atac împotriva oricærui stat membru era considerat un atac împotriva alianflei în ansamblu, toate statele membre având obligaflia de a acfliona, individual øi colectiv, pentru respingerea agresorului. În deceniile Ræzboiului Rece, între cele douæ blocuri a avut loc o cursæ a înarmærilor færæ precedent în istorie. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) øi armele cu hidrogen (nucleare, bazate pe fuziunea atomilor). Ambele aceste tipuri de arme, cu deosebire cele nucleare, au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiflionale, desemnate în mod obiønuit prin termenul de arme convenflionale. Statele Unite produceau arma atomicæ în 1945, douæ bombe aparflinânnd acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraøelor japoneze Hiroshima (6 august) øi Nagasaki (9 august 1945). Câfliva ani, SUA deflineau monopolul armei atomice. Acesta înceta în 1949, când URSS detona primul sæu dispozitiv atomic. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveøte obflinerea armelor cu hidrogen, Statele Unite reuøind acest lucru în 1952, iar URSS câteva luni mai târziu, în 1953. Marea Britanie experimenta propria armæ atomicæ în 1952, iar pe cea cu hidrogen în 1957. Franfla obflinea bomba atomicæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

209

în 1960, iar în 1968 pe cea cu hidrogen. În sfârøit, China reuøea aceleaøi lucruri în 1964 øi, respectiv, în 1967. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masæ, cum sunt cele chimice øi biologice. Pe de altæ parte, o adeværatæ revoluflie se petrecea în ceea ce priveøte mijloacele de transport la flintæ a diferitelor categorii de armament. Rachetele, începând cu cele cu razæ scurtæ de acfliune øi terminând cu cele intercontinentale, avioanele cu reacflie, radarul, laserul, mijloacele ultramoderne de comunicaflii fæceau vulnerabil faflæ de armamentul nuclear orice punct de pe glob øi, totodatæ, transformau diferitele tipuri de armament convenflional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Ræzboiului Rece, omenirea a stat sub semnul primejdiei unui ræzboi racheto°nuclear între cele douæ blocuri militare, capabil sæ punæ capæt nu numai civilizafliei umane, ci chiar øi vieflii pe pæmânt. S°a reuøit evitarea unui astfel de ræzboi, dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime øi imense distrugeri materiale. Cel mai adesea, în spatele acestor conflicte, izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului, s°a aflat confruntarea Est°Vest, în ultimæ instanflæ, cea dintre URSS øi SUA. Chiar øi atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale, ele deveneau componente ale confruntærii generale dintre cele douæ blocuri, care se întreceau în furnizarea de arme, bani, sprijin øi încurajæri politice pentru una sau alta dintre pærfli. Între aceste conflicte, prin periculozitatea escaladærii lor în adeværate crize în relafliile dintre blocuri, se evidenfliazæ ræzboiul din Coreea øi cel din Vietnam, adicæ din douæ state dezmembrate. Ræzboiul din peninsula Coreea se declanøa pe 25 iunie 1950. Existenfla a douæ state coreene: Republica Coreea în sud, cu capitala la Seul, øi Republica Popularæ Democraticæ Coreeanæ în nord, cu capitala la Phenian, era rezultatul direct al ultimei faze a ræzboiului din Pacific. Atunci, trupele americane înaintaseræ în partea de sud a peninsulei, pânæ la paralelaa 38. În Nord, intraseræ trupele sovietice. Prezenfla trupelor de ocupaflie facilitase instaurarea a douæ regimuri în cele douæ pærfli ale peninsulei: în Sud, a unui regim autoritar øi corupt, apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee; în Nord, a unui regim totalitar, legat de URSS øi China, în fruntea cæruia se afla un lider comunist, Kim Ir Sen. O miøcare diplomaticæ neinspiratæ a Statelor Unite avea sæ precipite evolufliile în peninsulæ: Washingtonul declara cæ teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA. Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea sæ încurajeze atât Seulul, cât øi Phenianul sæ se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forflæ. Armata sud°coreanæ sporea de la 60 000 militari la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950, pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la Statele Unite. Pe de altæ parte, Coreea de Nord îøi întærea forflele armate, al cæror numær ajungea la 135 000 în iunie 1950, echipate militar de cætre Moscova øi Beijing. Ostilitæflile începeau prin trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38, într°o operafliune care, dupæ cum se pare, urmærea ocuparea Seulului øi doborârea regimului Rhee, contându°se ca acest lucru sæ ducæ la unificarea Coreii sub autoritatea Phenianului. Statele Unite obflineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru o intervenflie militaræ sub stindardul ONU. Decizia devenea posibilæ întrucât tocmai atunci URSS nu participa la lucrærile acestui forum, în semn de protest pentru cæ locul Chinei în Consiliul de Securitate nu revenise încæ R.P. Chineze, proclamate pe 1 octombrie 1949, ci

210

CONSTANTIN VLAD

era ocupat în continuare de cætre regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai°øi. Trupele americane se alæturau celor sud°coreene, atunci când se contura înfrângerea Seulului. La rândul lor, contingente de trupe chineze intrau în luptæ de partea nord°coreenilor, atunci când devenea iminentæ victoria trupelor americane øi sud°coreene. Se ajungea astfel la un ræzboi de proporflii øi la o crizæ profundæ în relafliile Est°Vest. Într°una din fazele de maximæ încordare, generalul MacArthur, comandantul forflelor americane în Extremul Orient, va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de susflinere a trupelor chineze angajate în ræzboi, baze situate pe teritoriul Chinei; propunerea lui în acest sens era respinsæ de preøedintele SUA, Harry Truman. În final, frontul se stabiliza øi, dupæ trei ani de ostilitæfli, pe 26 iulie 1953, se ajungea la încheierea armistifliului, cu paralela 38 devenitæ linie de demarcaflie între cele douæ state coreene. Criza legatæ de Vietnam a fost mai îndelungatæ øi mai complicatæ. Înainte de cel de°al Doilea Ræzboi Mondial, ceea ce avea sæ devinæ Vietnamul de mai târziu era colonie francezæ. În 1941, ca øi întreaga Indochinæ, era ocupat de japonezi. O ræscoalæ antijaponezæ se transforma într°o miøcare de eliberare naflionalæ dupæ ce, o datæ cu capitularea Japoniei, administraflia colonialæ francezæ se reinstala în Peninsulæ. Dupæ ani îndelungafli de lupte, în 1954 se încheia un acord la Paris în baza cæruia trupele franceze pæræseau teritoriul Vietnamului, care se diviza în douæ state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam), cu capitala la Saigon, øi Vietnamul de Nord (Republica Popularæ Democraticæ Vietnam), cu capitala la Hanoi. La solicitarea regimului de la Saigon, Statele Unite preluau rolul de pânæ atunci al Franflei. Între Nord øi Sud se declanøa în curând un adeværat ræzboi. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic øi militar al URSS øi Chinei. Statele Unite aveau sæ se implice din ce în ce mai mult în conflict, de partea Saigonului. Astfel, ceea ce începea ca un ræzboi civil între douæ pærfli ale Vietnamului, devenea un ræzboi în care se înfruntau Vietnamul de Sud øi Statele Unite, pe de o parte, øi Vietnamul de Nord, pe de altæ parte. Statele Unite aveau sæ ræmânæ angajate în acest ræzboi de°a lungul mandatelor a patru preøedinfli: Eisenhower, Kennedy, Johnson øi Nixon. Ræzboiul se încheia prin retragerea trupelor americane øi unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. Statele Unite pierdeau în lupte 50 000 militari; Vietnamul în întregul sæu — peste 3 milioane. Alte momente de crizæ în relafliile Est°Vest se petreceau în inima Europei øi în apropierea coastelor estice americane. Primele erau legate de Berlin. Dupæ capitularea necondiflionatæ a Germaniei, aceasta era împærflitæ în patru zone de ocupaflie: zona americanæ, cea britanicæ øi cea francezæ — toate situate în partea de vest, øi zona sovieticæ — în partea de est a Germaniei. Într°un mod asemænætor era divizat øi Berlinul, aflat în zona sovieticæ de ocupaflie, anume în patru sectoare, fiecare dintre acestea aflându°se sub administraflia uneia dintre cele patru mari puteri. Cele trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau, pe teritoriul lor formându°se Republica Federalæ Germania (mai 1949), cu capitala la Bonn. În octombrie acelaøi an, în zona ruseascæ se constituia Republica Democratæ Germanæ, cu capitala în sectorul sovietic din Berlin. Prima crizæ se declanøa în 24 iunie 1948, prin instituirea de cætre URSS a unei blocade a Berlinului de Vest. Blocada tæia legæturile terestre dintre acesta øi cele trei zone aflate sub ocupaflia puterilor occidentale øi urmærea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est, sub autoritatea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

211

RDG øi a forflelor de ocupaflie sovietice. Statele Unite, cu sprijinul Marii Britanii, realizau un pod aerian, prin care Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. Tentativa URSS eøua; blocada Berlinului era ridicatæ pe 9 mai 1949. A doua crizæ a Berlinului începea în noiembrie 1958, când Moscova anunfla cæ intenflioneaazæ sæ punæ capæt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. Puterile occidentale respingeau propunerea sovieticæ, formulatæ în termenii unui veritabil ultimatum. Criza se încheia abia dupæ aproape trei ani, prin ridicarea pe 13 august 1961, între partea occidentalæ øi cea orientalæ a oraøului, a Zidului Berlinului, care devenea un adeværat simbol al divizærii continentului. De partea cealaltæ a Atlanticului, în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim revoluflionar, condus de Fidel Castro. Sub acel regim, Cuba se apropia de URSS øi aliaflii acesteia. Statele Unite vor fi ostile faflæ de noua putere de la Havana øi vor sprijini tentativele întreprinse de refugiafli cubanezi aflafli pe teritoriul american de a o înlætura. Cea mai importantæ dintre aceste tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961), înfrântæ însæ de forflele cubaneze. În 1962, URSS instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu razæ medie de acfliune care, în caz de conflict, puteau lovi o parte importantæ a teritoriului american. Rachetele erau descoperite de cætre satelifli de supravehere, Statele Unite instituind o blocadæ navalæ øi aerianæ împotriva Cubei. Criza lua proporflii øi devenea cea mai gravæ confruntare Est°Vest. Forflele armate americane øi sovietice, precum øi cele ale aliaflilor celor douæ supraputeri erau puse în stare de alertæ. Nave sovietice, pe care se aflau noi rachete, navigau spre Cuba; flota navalæ øi aerianæ americanæ se pregæteau sæ le oblige sæ facæ cale întoarsæ, la nevoie prin folosirea forflei. În final, criza era dezamorsatæ: Moscova accepta sæ°øi demonteze øi sæ retragæ rachetele, în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. Omenirea fusese însæ la un pas de un cataclism nuclear. Lecflia va fi învæflatæ de ambele pærfli. Se lua cursul unei destinderi a încordærii øi a unor mæsuri de flinere sub control a înarmærilor, în primul rând a celor nucleare. Se depæøa astfel faza potenflial cea mai periculoasæ a Ræzboiului Rece. Pe plan economic, confruntarea Est°Vest avea sæ fie mai puflin dramaticæ, dar la fel de profundæ, implicafliile ei economice, politice øi chiar militare, afectând întreaga Ordine Mondialæ. Mai ales în primele faze ale Ræzboiului Rece, se pærea cæ orientærile celor douæ tabere vor duce la destræmarea pieflii mondiale unice øi formarea unor piefle paralele øi opuse. Puterile occidentale, în care un rol de prim rang revenea Statelor Unite, aveau sæ acflioneze energic pentru refacerea postbelicæ a flærilor din propria zonæ, pentru consolidarea øi extinderea principiilor liberale ale economiei de piaflæ, atât în economiile acestor flæri, cât øi în relafliile economice internaflionale. Dimpotrivæ, URSS, a cærei economie era etatizatæ øi de comandæ, ceea ce determina limite severe în afirmarea principiilor de piaflæ, a impus un tip similar de economie flærilor pe care le inclusese în orbita sa. La puflinæ vreme dupæ începerea activitæflii ONU, Consiliul Economic øi Social lua mæsura convocærii Conferinflei de la Havana asupra Comerflului. Aøa cum am arætat mai sus, Conferinfla elabora Carta unei organizaflii internaflionale a comerflului øi proiectul unui acord general de tarife øi comerfl, parte componentæ a Cartei.

212

CONSTANTIN VLAD

Întrucât Carta nu intra în vigoare, organizaflia internaflionalæ pentru comerfl, care ar fi avut o deschidere universalæ, adresându°se tuturor satatelor, nu lua fiinflæ. La sfârøitul anului 1947, 23 de state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a Acordului General pentru Comerfl øi Tarife; GATT se næøtea, în aceste condiflii, ca o organizaflie economicæ occidentalæ. Principalele instituflii financiare: Banca Mondialæ øi Fondul Monetar Internaflional, îndeplinindu°øi fiecare în parte menirea pentru care fuseseræ create, aveau sæ întæreascæ, totodatæ, tendinflele de afirmare a principiilor liberale øi economiei de piaflæ. În 1947, Statele Unite, prin secretarul de stat, generalul Marshall, lansau un amplu program de ajutorare a flærilor continentului european, devastat de ræzboi. Acest program, care lua numele inifliatorului sæu, devenind Planul Marshall, era destinat øi flærilor din Est. Moscova avea sæ ezite. Ea trimitea la Paris, unde urma sæ aibæ loc o reuniune a flærilor potenflial beneficiare ale Planului, o numeroasæ delegaflie condusæ de ministrul sovietic de Externe, V. Molotov. Acesta va negocia cu ministrul de Externe francez, G. Bidault, øi cu cel britanic, E. Bevin. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea unei organizaflii menite sæ dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Molotov era în favoarea unei organizæri care sæ lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. El exprima prin aceasta teama cæ o administrare centralizatæ a Planului Marshall ar fi subminat bazele economiei sovietice øi ar fi slæbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa de influenflæ. În plus, inifliativa Planului Marshall venea dupæ lansarea a ceea ce avea sæ devinæ Doctrina Truman, despre care voi vorbi mai târziu. În aceste condiflii, Moscova respingea propunerea de participare la Planul Marshall. La presiunea sa, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia, România øi Ungaria adoptau o poziflie similaræ. Îøi dædeau acceptul faflæ de Planul Marshall 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Elveflia, Franfla, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia øi Turcia. Aceste flæri constituiau în 1948 Organizaflia Europeanæ de Cooperare Economicæ (OECE), organizaflie cerutæ de puterile occidentale øi respinsæ de Moscova. Ulterior, aderau la OECE R.F. Germania (1949) øi Spania (1959). Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s°a ridicat la 13 miliarde dolari; în 1952, flærile occidentale beneficiare atingeau nivelul producfliei antebelice. Planul Marshall fæcea din divizarea Europei un proces ireversibil øi constituia un moment de seamæ al Ræzboiului Rece. Din iulie 1947, când Planul era adoptat, se poate vorbi, cu temei, de divizarea Europei între Est øi Vest, cu tot ceea ce implica aceasta. Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupæri de state, pe plan economic, politic øi politico°militar. Moscova replica la Plan prin întærirea controlului sæu în flærile din estul øi centrul Europei, forflând transformarea regimurilor politice øi a sistemelor economice din aceste flæri conform cu modelul sovietic. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în care intrau Albania, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria øi URSS. CAER, care°øi avea sediul la Moscova, va funcfliona ca o uniune de state ce°øi pæstrau independenfla, metoda sa principalæ de activitate fiind coordonarea planurilor naflionale de dezvoltare. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într°o organizaflie supranaflionalæ prin impunerea unui plan unic de dezvoltare øi a altor mæsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

213

aveau sæ eøueze, mai ales datoritæ opozifliei României. Totodatæ, partidele comuniste din flærile est°europene — partide de guvernæmânt în aceste flæri — øi unele partide comuniste din flærile occidentale (Franfla øi Italia) constituiau un Birou informativ al partidelor comuniste øi muncitoreøti (Cominform), prin care partidul sovietic acfliona spre a°øi subordona miøcarea comunistæ internaflionalæ. Urmând linia Moscovei, partidele comuniste din vestul european organizau greve øi alte manifestæri, menite sæ împiedice aplicarea Planului Marshall în flærile lor, acfliuni ræmase însæ færæ succes. De cealaltæ parte, cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. În martie 1948, Belgia, Franfla, Marea Britanie øi Olanda semnau un pact asupra colaborærii economice, sociale øi culturale, precum øi pentru autoapærarea colectivæ (Pactul de la Bruxelles). Pactul, cu duratæ de 50 de ani, era menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. Dacæ el putea fi considerat eficient împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german, el era total insuficient pentru cazul unui potenflial marø spre vest al URSS. El nu flinea, totodatæ, seama de ponderea pe care Statele Unite o dobândiseræ în Europa øi în treburile continentului. În consecinflæ, Statele Unite øi Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles pentru un pact nord°atlantic. Se næøtea NATO, prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), care°øi stabilea sediul la Paris, apoi la Bruxelles. În 1954, URSS cerea sæ se alæture Tratatului Nord°Atlantic, cerere respinsæ de SUA øi Marea Britanie. Urma „replica“ ræsæriteanæ a NATO, Organizaflia Tratatului de la Varøovia. Prin crearea NATO øi prin Planul Marshall, blocul occidental dobândea dimensiunile øi structurile corespunzætoare între flærile care i se alæturau. Planul Marshall øi Tratatul Nord°Atlantic consacrau prezenfla permanentæ øi poziflia dominantæ a Statelor Unite în Europa. În acest cadru creat de raporturile transatlantice, Europa occidentalæ îøi putea continua cæutærile pentru gæsirea propriilor forme de grupare. Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei, având ca state fondatoare Belgia, Danemarca, Franfla, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia øi Suedia, cærora li se alæturau Grecia, Islanda øi Turcia. Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, apærea ca o organizaflie eminamente politicæ, care°øi propunea ca prioritate absolutæ promovarea drepturilor omului øi libertæflilor fundamentale. În condifliile opozifliei tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora dintre statele occidentale øi cele totalitare, Consiliul Europei devenea un important organism al afirmærii valorilor occidentale în confruntarea Est°Vest. Prin statutul sæu, Consiliul Europei era o organizaflie cu atribuflii supranaflionale, condus de un Consiliu al Miniøtrilor (format din miniøtrii de Externe ai flærilor membre) øi dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. Pe plan economic, în mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe francez, propunea constituirea unei autoritæfli franco°germane în domeniul cærbunelui øi oflelului, deschisæ øi altor state din Europa occidentalæ. O asemenea autoritate era conceputæ ca o structuræ supranaflionalæ, ceea ce va îndepærta Marea Britanie care, în acele condiflii, nu agrea ideea de supranaflionalitate. Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951, prin Tratatul de la Paris, a Comunitæflii Europene a Cærbunelui øi Oflelului (CECO), cu participarea Belgiei, Franflei, Italiei, Luxemburgului, Olandei øi a R.F. Germania, primul pas cætre integrarea europeanæ. Urma Tratatul de la Roma (1957), unde „cei 6“ constituiau, alæturi de Comunitatea Europeanæ a Cær-

214

CONSTANTIN VLAD

bunelui øi Oflelului, Comunitatea Economicæ Europeanæ — Piafla Comunæ (CEE) øi Comunitatea Europeanæ a energiei atomice (Euratomul). Ca øi CECO, CEE øi Euratomul s°au næscut ca organisme supranaflionale, ducând mai departe procesul integrærii europene. Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma sæ realizeze „cele 4 libertæfli“: 1. Libera circulaflie a bunurilor; 2. Libera circulaflie a persoanelor; 3. Libera circulaflie a serviciilor; 4. Libera circulaflie a capitalurilor. În 1967, CECO, CEE øi Euratomul formau Comunitæflile Europene (CE) ), iar în 1987 intra în vigoare Actul Unic vest°european, care adæuga cooperærii economice pe cea politicæ. Paralel cu aceastæ adâncire a integrærii, începea øi un proces de lærgire a Comunitæflilor Europene, prin admiterea de noi membri în cadrul acestora. Astfel, în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu Comunitæflile Europene; devenea membræ a CE atunci când îndeplinea condifliile de aderare, dupæ 20 de ani, adicæ în 1981. În 1964, un acord de asociere era semnat de Turcia, dar aceastæ flaræ avea sæ stræbatæ un drum lung pânæ la îndeplinirea condifliilor de admitere în Comunitate, drum care continuæ øi în primul deceniu al secolului XXI... Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei, Irlandei øi Marii Britanii, astfel cæ Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“. În 1981, prin admiterea Greciei, CE numærau 10 state, pentru ca în 1986 sæ se ajungæ la Europa „celor 12“ prin aderarea Spaniei øi Portugaliei. Tot în 1986, încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru øi Malta. Astfel, în deceniile Ræzboiului Rece, refacerea postbelicæ øi procesul integrærii fæceau din Europa de Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentalæ, alæturi de America de Nord (Statele Unite øi Canada) øi Japonia. O datæ cu acesta, sfera economiilor de piaflæ se extindea, devenind dominantæ pe plan mondial. Pivotul dezvoltærilor ce aveau loc în acest sens erau Statele Unite, cærora li se alæturau încæ din anii ’50 „marii învinøi“ în ræzboi, anume Japonia øi Germania. Forfla economicæ a statelor occidentale, influenfla pe care acestea o exercitau în cadrul marilor instituflii internaflionale financiare øi comerciale determinau ca ordinea economicæ a Ræzboiului Rece sæ evolueze în direcflia afirmærii tot mai puternice a princpiilor de piaflæ, principii care aveau sæ se impunæ treptat øi în economiile de comandæ. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul mondial de valori, într°o diviziune internaflionalæ care va evidenflia nevoia presantæ a reformelor economice øi politice în statele estice, ceea ce avea sæ ducæ în mod necesar la ræsturnærile revoluflionare din anii ’90, care, în final, puneau capæt Ræzboiului Rece.

2) Elemente de diversitate a lumii Aøadar, confruntarea Est°Vest a dominat condiflia lumii întregi în perioada Ræzboiului Rece, desigur cu intensitæfli diferite în momente diferite ale acestei perioade. Totuøi, raporturile Est°Vest n°au epuizat nicidecum substanfla relafliilor øi a diplomafliei internaflionale. Cu alte cuvinte, confruntarea Est°Vest a dominat Ordinea Mondialæ øi diplomaflia în timpul Ræzboiului Rece,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

215

dar aceastea au fost mai bogate în conflinut øi manifestæri decât încorsetærile pe care le impunea dinamica raporturilor dintre principalele centre de putere. Am în vedere în aceastæ privinflæ prezenfla în diplomaflia mondialæ a Miøcærii de Nealiniere øi a Grupului celor 77. Ambele aceste grupuri se vor constitui în afara blocurilor existente, mai precis în opoziflie cu blocurile øi atitudinile de bloc în politica mondialæ. Miøcarea de Nealiniere se næøtea în 1955, ca rezultat al Conferinflei de la Bandung (Indonezia), inifliatæ de China, India, Indonezia, Egipt øi Iugoslavia. Conferinfla adopta cele cinci principii ale coexistenflei paønice (Pancha Shila), pe baza cærora Miøcarea avea sæ dobândeascæ dimensiuni mondiale, cuprinzând flæri din Asia, Africa, America latinæ øi Europa. Astfel, în Europa adoptau un statut de neutralitate (nealiniere) Iugoslavia, Austria, Elveflia, Suedia, Finlanda, Cipru, Malta. Existenfla acestui brâu de state neangajate pe „vechiul continent“ dobândea în condifliile date o semnificaflie deosebitæ întrucât tocmai în Europa se aflau faflæ în faflæ cele douæ blocuri militaro°politice, NATO øi Tratatul de la Varøovia, øi se fæceau cel mai puternic simflite politicile de bloc. În plus, câteva state neutre europene: Austria, Elveflia, Suedia, Finlanda creau o zonæ de comerfl liber, prin constituirea în 1959 la Stockholm a Asociafliei Europene a Liberului Schimb (AELS). Iniflial aderau la AELS øi Danemarca, Marea Britanie, Norvegia øi Portugalia, care, cu excepflia Norvegiei, îøi încetau însæ participarea la aceastæ organizaflie în persepectva intrærii lor în CE. Aceasta evidenflia încæ odatæ caracterul AELS de grupare færæ aderenflæ la blocurile vremii. Deosebit de activæ pe plan internaflional va fi componenta „Lumii a Treia“ a Miøcærii de Nealiniere. fiærile nealiniate în curs de dezvoltare se vor manifesta consecvent ca o forflæ a decolonizærii. La Nafliunile Unite ele inifliau Declaraflia Adunærii Generale privind garantarea independenflei flærilor øi popoarelor coloniale, adoptatæ în 1960. Ele vor fi un adversar hotærât al regimului de apartheid din Africa de Sud. Vor milita activ pentru creøterea rolului statelor mici øi mijlocii øi democratizarea relafliilor internaflionale. În aceastæ direcflie, ele vor fi inifliatoarele unui document privind creøterea rolului ONU øi perfecflionarea activitæflii acesteia. Aceleaøi flæri, vor fi printre promotorii dezbaterilor privind dezarmarea, îndeplinind un rol activ în pregætirea øi desfæøurarea a trei sesiuni speciale ale Nafliunilor Unite în 1978, 1982 øi 1988, dedicate dezarmærii. Grupul celor 77 se constituia în 1964 øi cuprindea flæri în curs de dezvoltare; numærul lor depæøea în timp suta de membri, denumirea Grupului ræmânând însæ neschimbatæ. Multe dintre membrele Grupului aparflineau simultan øi Miøcærii de Neliniere. Grupul celor 77 avea sæ acflioneze pentru promovarea de cætre comunitatea internaflionalæ a unor politici de sprijin dat dezvoltærii øi pentru depæøirea subdezvoltærii. La ONU, în 1974, Grupul iniflia flinerea unei sesiuni speciale pentru crearea unei Noi Ordini Economice Internaflionale (NOEI). Deøi multe state în curs de dezvoltare erau favorabile economiei de piaflæ, în centrul conceptului Noii Ordini Internaflionale se afla dreptul suveran al statelor subdezvoltate de a dispune de resursele lor naturale øi de a le pune în slujba dezvoltærii naflionale proprii. În acest sens, eforturile flærilor în curs de dezvoltare în direcflia unei Noi Ordini Internaflionale, în primul rând în domeniul economic, erau diferite, în multe privinfle opuse liniei promovate de statele occidentale øi marile

216

CONSTANTIN VLAD

institutflii financiare øi comerciale. Întrucât marea majoritate a statelor în curs de dezvoltare erau foste colonii, politica Grupului celor 77 era anticolonialæ øi antiimperialistæ. Acesta era terenul pe care, îndeosebi la ONU, Grupul celor 77 øi Miøcarea de Nealiniere acflionau împreunæ, impunând ceea ce atunci s°a numit „tirania votului“ în aceastæ organizaflie mondialæ. Totodatæ, tendinflele anticolonialiste øi antiimperialiste ale Grupului vor constitui într°o serie de momente øi în multe probleme o bazæ pentru poziflii apropiate sau comune adoptate de flærile în curs de dezvoltare øi statele socialiste. Grupul celor 77 a avut rolul principal în stabilirea de cætre ONU a deceniilor dezvoltærii, dupæ cum urmeazæ: deceniul 1961°1970, care øi°a propus ca obiectiv sæ se obflinæ de cætre flærile în curs de dezvoltare a unei creøteri a Produsului Intern Brut (PIB) cu 5% anual; deceniul 1971°1980, care lansa un apel pentru dezvoltarea cooperærii economice internaflionale pe o bazæ justæ øi echitabilæ; deceniul 1981°1990, care se pronunfla pentru introducerea de schimbæri în economia mondialæ prin negocieri globale øi cuprindea un angajament al flærilor dezvoltate de a aloca anual 0,7% din PIB în scopul acordærii de asistenflæ oficialæ pentru dezvoltare (ODA, asistenflæ acordatæ de cætre guverne); în sfârøit, deceniul 1991°2000 adopta strategia unei dezvoltæri economice internaflionale, capabilæ sæ sprijine eliminarea særæciei øi foametei, dezvoltarea resurselor umane, creøterea capacitæflii instituflionale a flærilor în curs de dezvoltare, soluflionarea problemelor populafliei øi ale protecfliei mediului ambiant. În încheierea acestei prezentæri, se impun douæ precizæri: mai întâi, aceea cæ au existat tentative din partea ambelor blocuri de a influenfla pozifliile Miøcærii de Nealiniere øi Grupului celor 77, chiar de a subordona forflele grupate în aceste structuri internaflionale politicii de bloc. Luate în ansamblu, asemenea tentative au ræmas infructuoase, atât Miøcarea Nealiniaflilor, cât øi cea a statelor în curs de dezvoltare reuøind sæ se menflinæ în afara blocurilor øi a politicii de bloc. În al doilea rând, nu se poate nega cæ, privite în perspectivæ istoricæ, Miøcarea de Nealiniere øi Grupul celor 77 au avut un impact limitat asupra politicii mondiale, mai ales a orientærilor de duratæ care s°au afirmat în aceastæ politicæ. Într°adevær, acele dinamici pe care acfliunile acestor douæ structuri le°au introdus în diplomaflia internaflionalæ au fost în final surclasate de confruntarea Est°Vest øi de impunerea pânæ la urmæ a pozifliilor Vestului în aceastæ confruntare, ca efect al prevalærii acestuia în raporturile generale de forfle. În acest sens, de pildæ, încercarea de a reforma relafliile economice internaflionale prin instaurarea unei noi ordini mondiale n°a reuøit sæ direcflioneze evolufliile de duratæ ce aveau loc în economia lumii. O astfel de direcflionare a fost datæ de marile puteri occidentale prin institufliile financiare internaflionale, prin negocierile purtate în GATT etc. La fel, deøi sesiunea ONU dedicatæ dezarmærii a prilejuit dezbateri fructuoase øi unele inifliative în domeniu, mæsurile de control al armamentelor øi unele acfliuni care, prin conflinut, puteau duce la îngrædirea øi reducerea unor tipuri de armament au ræmas apanajul celor douæ supraputeri. În ceea ce priveøte inifliativa de reformare a ONU, ea s°a limitat la un exercifliu diplomatic, util pentru manifestarea pe scena mondialæ a statelor mici øi mijlocii, lipsit însæ de consecinfle practice. Chiar øi deceniile dezvoltærii, cu toate cæ au atras atenflia comunitæflii internaflionale asupra dimensiunilor, cauzelor øi riscurilor subdezvoltærii øi au

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

217

determinat mobilizarea unor resurse pentru depæøirea acesteia, ca efecte de duratæ s°au dovedit strict limitate øi insuficiente. Øi totuøi, Miøcarea de Nealiniere øi Grupul celor 77 au fost în perioada datæ centre de putere øi factori de echilibru în raporturile de forfle pe plan internaflional. Adesea, ele au reprezentat grupuri de presiune puternice øi credibile, care au trebuit luate în seamæ de cætre supraputeri øi aliaflii acestora. În plus, prin Miøcarea de Nealiniere øi Grupul celor 77 cæutærile de soluflii pentru marile probleme care confruntau lumea, abordærile teoretice øi dezbaterile de idei care însofleau øi fundamentau aceste cæutæri au depæøit cercul îngust al celor douæ blocuri. Istoria politicæ, cea a economiei øi diplomafliei, cea a cercetærii øtiinflifice în domeniul relafliilor internaflionale etc. consemneazæ contribuflii semnificative la adâncirea cunoaøterii umane ale unor politicieni øi diplomafli patriofli øi luminafli, ale unor remarcabili oameni de øtiinflæ ridicafli din zonele defavorizate ale globului. Astfel, s°a evitat într°o mæsuræ deloc neglijabilæ uniformizarea pe care blocurile politico°militare øi politica de bloc le generau, lumea øi diplomaflia internaflionalæ ræmânând diversæ øi plinæ de culoare.

3) Drepturile Omului în condifliile Ræzboiului Rece Nafliunile Unite aduceau o schimbare fundamentalæ într°un domeniu care avea sæ marcheze atât destinele individuale øi colective ale omului øi popoarelor, cât øi raporturile internaflionale øi diplomaflia. Mæ refer la adoptarea pe 10 decembrie 1948 a Declarafliei Universale a Drepturilor Omului. Impactul de°a dreptul uriaø al Declarafliei, exercitat în lumina principiilor Cartei Nafliunilor Unite, a dus, într°un ræstimp istoric scurt, la crearea unui sistem politic øi juridic de protecflie a Drepturilor Omului, inclusiv a persoanelor aparflinând minoritæflilor, anume a unui sistem deschis, virtual capabil oricând de noi îmbogæfliri. Pactele internaflionale cu privire la drepturile economice, sociale, culturale, ca øi cele privind drepturile civile øi politice, Convenflia europeanæ pentru protecflia drepturilor omului øi a libertæflilor fundamentale øi protocoalele care i s°au adæugat, Actul Final al CSCE de la Helsinki — iatæ tot atâtea pietre de hotar în constituirea acestui sistem. Asemenea documente, în lumina Declarafliei, defineau valori, exprimau cerinfle, statorniceau comportamente de urmat, adâncind astfel conceptele privind democraflia øi statul de drept. Dar sistemul menflionat mergea mai departe, întrucât într°o serie de verigi ale sale statornicea øi obligaflii ale statelor în ceea ce priveøte drepturile omului, reguli pe care aceste state trebuie sæ le respecte. Se instituia astfel, în esenflæ, o protecflie internaflionaalæ a drepturilor øi libertæflilor fundamentale ale omului, ceea ce introducea schimbæri esenfliale în dreptul internaflional øi în relafliile dintre state. Un moment de o deosebitæ semnificaflie în acest sens era înscrierea în „Decalogul“ de la Helsinki (lista celor zece principii cuprinse în acest document) a respectærii drepturilor omului øi libertæflilor fundamentale, inclusiv a libertæflii de gândire, conøtiinflæ, religie sau convingere, ceea ce ridica respectul pentru drepturile omului la rangul de principiu al

218

CONSTANTIN VLAD

relafliilor internaflionale. Ca efect al acestui sistem, condiflia individului øi cea a colectivitæflilor, respectarea drepturilor fundamentale ale oricærei fiinfle umane nu mai ræmâneau la discreflia exclusivæ a statelor, despoflii de orice fel nemaiputând dispune în mod abuziv de destinele celor ce alcætuiesc populaflia unei flæri. Cu alte cuvinte, statutul omului, de cetæflean øi nu de supus, urma sæ fie condiflionat nu numai de regimul juridic øi politic al flærii în cauzæ, ci era de acum garantat øi prin mijloacele pe care le dobândea comunitatea internaflionalæ. În acest sens, art. 30 al Declarafliei Drepturilor Universale ale Omului proclama: „Nici o prevedere a prezentei Declaraflii nu poate fi interpretatæ ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoanæ dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a sævârøi vreun act care ar conduce la desfiinflarea drepturilor øi libertæflilor enunflate“.

În perioada postbelicæ, procesul constituirii unui sistem internaflional de protecflie a drepturilor øi libertæflilor fundamentale ale omului a purtat, inevitabil, pecetea condifliilor istorice, dominate de confruntarea Est°Vest, caracterizate însæ totodatæ øi de existenfla unor forfle care nu s°au læsat antrenate în respectiva confruntare. Astfel, privitæ în perspectivæ istoricæ, afirmarea drepturilor omului a însemnat o extindere a democrafliei în lume øi s°a realizat prin eforturile statelor, ale forflelor democratice împotriva rezistenflei regimurilor autoritare sau totalitare de orice fel. Aspecte particulare a îmbræcat aceastæ afirmare în confruntarea Est°Vest, de pildæ în pregætirea øi desfæøurarea Conferinflei pentru Securitate øi Cooperare în Europa. Înscrierea problematicii drepturilor omului în documentul cu care se încheiau consultærile pregætitoare, apoi în Actul Final a avut de întâmpinat o opoziflie sistematicæ din partea URSS øi a altor flæri estice. Iar istoria ulterioaræ avea sæ reliefeze, cum se exprima cunoscutul diplomat român, ambasadorul Valentin Lipatti, cæ drepturile omului erau un fel de bombæ cu efect întârziat în viafla politicæ a Europei, întrucât aveau sæ contribuie în mod substanflial la præbuøirea regimurilor totalitare øi la încheierea Ræzboiului Rece (114, 1993, p. 168). Aceeaøi privire istoricæ efectuatæ în spiritul obiectivitæflii øtiinflifice aratæ, totodatæ, o serie de limitæri inerente regimurilor democratice în domeniul drepturilor omului, în condifliile Ræzboiului Rece. Astfel de limite erau evidente, de pildæ, în ceea ce priveøte asigurarea drepturilor economice øi sociale. În genere, regimurile democratice au o atitudine de privilegiere a drepturilor politice øi a libertæflilor spirituale, dar sunt mult mai moderate atunci când este vorba despre asigurarea componentelor economice øi sociale ale drepturilor omului. Economia de piaflæ, mai ales în condifliile unui liberalism excesiv, nu poate garanta dreptul la muncæ pentru segmente importante ale populafliei active, nu eliminæ inegalitatea de øanse, nu optureazæ izvoarele condifliei de pauperitate pe fondul adâncirii discrepanflelor de venituri în societate. Pe de altæ parte, raportarea problematicii drepturilor omului la necesitæflile înfruntærii cu Estul a pus uneori statele democratice în posturi duplicitare. Sunt cunoscute în acest sens, insistenflele flærilor occidentale pentru introducerea în Actul Final al CSCE a unor prevederi referitoare la dreptul persoanelor de a cælætori în alte flæri, de a°øi întemeia familii prin cæsætorii mixte, de a realiza unificarea familiilor dispersate etc. Mæsurile protecflioniste luate ulterior în aceste

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

219

domenii de Uniunea Europeanæ øi alte state occidentale aratæ cæ, într°o serie de cazuri, flærile democratice au urmærit, în aspecte precum cele evocate mai sus, mai de grabæ obiective înguste, motivate ideologic øi politic în confruntarea cu Estul øi nu de aderenflæ la valori, prin natura lor general°umane. Din perspectiva drepturilor omului deosebit de importante s°au dovedit procesul de decolonizare øi eforturile noilor state independente de a depæøi grava stare de subdezvoltare în care se aflau. Mæ refer la aceste aspecte în lumina pozifliei fundamentale adoptate de Nafliunile Unite, în spiritul Cartei øi al Declarafliei Universale, în sensul cæ „supunerea popoarelor la subjugare, dominare øi exploatare stræine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contraræ Cartei Organizafliei Nafliunilor Unite øi compromite cauza pæcii øi cooperærii mondiale“. Am citat din Declaraflia Adunærii Generale a ONU referitoare la acordarea independenflei flærilor øi popoarelor coloniale, adoptatæ pe 14 decembrie 1960. Sunt variate modalitæfli de a cuantifica extinderea condifliei umane îmbogæflite prin respectul faflæ de drepturile omului øi libertæflilor fundamentale în „Lumea a Treia“: creøterea numærului de flæri care au optat pentru regimuri democratice, întocmirea de liste de dictatori øi de regimuri autoritare, inclusiv militare, înlæturate, creøteri ale Produsului Intern Brut în valori absolute øi pe locuitor în zona subdezvoltatæ a Planetei, starea de pace sau de ræzboi în aceeaøi zonæ. Desigur, fiecare dintre aceste aspecte are importanfla lui pentru mæsurarea progresului global al realizærii drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare. Mi se pare însæ cæ ultimele dintre ele se impun atenfliei prin ponderea øi semnificaflia lor în cracterizarea condifliei umane. De aceea, reproduc câteva date privind dezvoltarea diferitelor categorii de flæri în trei momente ale perioadei Ræzboiului Rece, anume anii 1965, 1980 øi 1988, pe baza statisticilor Bæncii Mondiale, precum øi câteva cifre referitoare la cheltuielile militare øi numærul conflictelor armate pe care le°a cunoscut „Lumea a Treia“ în deceniile postbelice. Pentru PIB reproduc clasificarea statelor, folositæ de Banca Mondialæ, anume flæri slab dezvoltate, flæri cu dezvoltare medie øi flæri puternic dezvoltate, categorii de flæri pe care, spre uøurinfla lecturii, le numerotez cu cifrele I, respectiv II øi III (vezi tabelul 19). Desigur, orice statisticæ poate prezenta deficienfle, iar PIB este doar unul dintre indicatorii prin care se mæsoaræ gradul de dezvoltare a unei flæri; totuøi, statisticile Bæncii Mondiale se bucuræ de o largæ recunoaøtere în lume pentru temeinicie øi acuratefle. Aøadar, în perioada Ræzboiului Rece, ponderea flærilor subdezvoltate în totalul produsului mondial brut a scæzut continuu; chiar dacæ în cifre absolute PIB al acestor flæri a cunoscut creøteri, nivelul lor de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situaflia altor flæri în aceeaøi perioadæ. În intervalul dat, ponderea flærilor mediu dezvoltate a scæzut doar puflin, dupæ a creøtere spectaculoasæ între 1965°1980; este de remarcat cæ aceastæ creøtere s°a petrecut tocmai în perioada primelor decenii ale dezvoltærii, impuse mai ales de flærile „Lumii a Treia“, decenii care au coincis cu procesul destinderii între Est øi Vest øi cu o anumitæ liberalizare a comerflului internaflional; este, deasemenea, de menflionat cæ aceastæ creøtere s°a realizat pe seama ponderii flærilor puternic dezvoltate; dar boom°ul flærilor mediu dezvoltate s°a terminat repede, evoluflia acestor flæri integrându°se în tendinflele generale. Pe de altæ parte, în perioada menflionatæ flærile

CONSTANTIN VLAD

220

Tabel nr. 19: Nivelul dezvoltærii diferitelor categorii de flæri Categorii de flæri

PIB (% din totalul mondial)

Populaflia (% din totalul mondial)

PIB (dolari) pe locuitor 1988 (medie)

1965

1980

1988

1988

I

9,1

6,9

5,2

60,8

320

II

13,3

23,0

12,8

22,5

1 930

III

79,2

75,4

81,4

16,5

17 080

puternic dezvoltate øi°au consolidat poziflia fruntaøæ. Tabloul se întregeøte prin luarea în considerare a celorlalfli indicatori privind nivelul dezvoltærii diferitelor categorii de flæri. Astfel, în 1988 în flærile slab dezvoltate træia 60,8% din populaflia globului, cæreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor. Pe de altæ parte, 22,5% din populaflie îøi ducea viafla în flæri mediu dezvoltate, în care se produceau anual 1930 dolari pe locuitor. Partea dezvoltatæ, mai bine zis privilegiatæ a planetei, era locuitæ de doar 16,5% din populaflia globului, bucurându°se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. Nu sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amænunflite pentru a înflelege diferenflele fundamentale existente în ceea ce priveøte asigurarea drepturilor omului, înainte de toate pe plan economic øi social, diferenfle în defavoarea marii majoritæfli a populafliei lumii. De aceea, este limpede cæ proclamaflia înaripatæ din Declaraflia Universalæ: „Toate fiinflele umane se nasc libere øi egale în demnitate øi în drepturi“ a ræmas în mod fatal în perioada Ræzboiului Rece — øi, de fapt, øi dupæ încetarea acestuia, dupæ cum voi aræta ulterior — un ideal de neatins. Dar aceastæ imagine despre condiflia umanæ a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregitæ cu aspecte privind situaflia acestor flæri în ceea ce priveøte securitatea lor ca state; cu alte cuvinte, pentru a caracteriza condiflia umanæ în aceste flæri trebuie avutæ în vedere împrejurarea dacæ ele s°au situat în zone de liniøte øi siguranflæ ori, dimpotrivæ, în zone bântuite de insecuritate, de conflicte deschise ori latente; aceasta, pentru cæ Declaraflia proclamase prin art. 3 dreptul la viaflæ øi securitate al oricærei fiinfle umane. Este un lucru constatat în aceastæ privinflæ cæ bipolarismul caracteristic Ræzboiului Rece a asigurat stabilitatea øi securitatea în raporturile dintre cele douæ blocuri. Dincolo de aceste raporturi însæ, situaflia era total diferitæ. Astfel, din diverse cauze, între care la loc de frunte se înscria confruntarea Est°Vest, în zonele neangajate øi în curs de dezvoltare s°au acumulat tensiuni øi stæri conflictuale, care au trecut adesea în conflicte deschise. Incertitudinile, insecuritatea — ca percepflie øi dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare numær de flæri slab dezvoltate într°o aberantæ cursæ a înamærilor. Astfel, dacæ în 1972 flærile neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria înarmare 20,9% din totalul cheltuielor militare mondiale, în 1981 ele ajunseseræ la 29,6% din respectivele

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

221

cheltuieli. Øi este de subliniat cæ mai mult de jumætate din aceste procente, anume 16,1%, reveneau flærilor în curs de dezvoltare. Cât de mare era disproporflia resurselor alocate pentru înarmæri de cætre flærile dezvoltate, pe de o parte, øi cele în curs de dezvoltare, pe de altæ parte, reiese din urmætoarea comparaflie: la 309 dolari pe locuitor alocafli pentru cheltuieli militare în flærile dezvoltate, cifra pentru învæflæmânt era în acele flæri de 382 dolari, iar cea pentru sænætate de 284 dolari; în cazul flærilor în curs de dezvoltate însæ, la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru achiziflii de arme, învæflæmântului îi erau destinafli doar 24 dolari, iar pentru sænætate ræmâneau numai 10 dolari. Este limpede cæ angajarea unui mare numær de flæri din Lumea a Treia în cursa înarmærilor înræutæflea øi mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condifliilor de trai, de educaflie øi sænætate, adicæ a condifliei umane proprii multor sute de milioane de oameni. În plus, aøa cum am arætat deja, Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate, cu tributul lor plætit în milioane de viefli omeneøti øi mari distrugeri materiale. Iatæ câteva aspecte ale tabloului afirmærii drepturilor omului în deceniile în care omenirea a træit sub zodia Ræzboiului Rec. Este, dupæ cum se vede, vorba de un tablou cu pærfli luminoase, dar øi cu multe zone întunecate. Am acordat, în prezentarea acestei tablou, spafliul cel mai larg Lumii a Treia pentrucæ în flærile care aparflin acestei lumi a træit atunci, øi continuæ sæ træiascæ øi astæzi, cea mai mare parte a populafliei globului.

4) O încheiere°surprizæ Ræzboiul Rece se încheia prin dispariflia unuia dintre cele douæ centre de putere între care se declanøase, anume a Uniunii Sovietice øi blocului est°european. Faptic, aceastæ dispariflie se petrecea dupæ cum urmeazæ: în vara anului 1989, în flærile Europei centrale øi de est se petreceau schimbæri având semnificaflia unor revoluflii, care duceau la înlocuirea regimurilor socialiste cu puteri ce reprezentau forfle democratice øi reformiste. Începutul îl fæcea Polonia unde, prin alegeri, guvernul condus de partidul comunist era înlocuit cu unul având în frunte reprezentanflii sindicatului liber „Solidaritatea“. Urmau pe rând Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. În urma unor evoluflii dramatice, guvernul RDG ceda; în noaptea de 9°10 noiembrie 1989, Zidul Berlinului era deschis, apoi demolat de mulflime. În România avea loc Revoluflia din decembrie, care înlætura dictatura ceauøistæ øi deschidea calea democratizærii flærii. În urma acestor ræsturnæri petrecute în flærile est øi central°europene, structurile internaflionale prin care erau legate de URSS nu rezistau. Pe 28 iunie 1991 era dizolvat CAER°ul; urma Tratatul de la Varøovia, pe 1 iulie, acelaøi an. În URSS se înmulfleau tendinflale unor republici federale de a ieøi din Uniune; primele care°øi declarau independenfla erau Statele Baltice. Pe 8 decembrie 1991, la Minsk, conducætorii Rusiei, Ucrainei øi Belarus decideau încetarea existenflei URSS øi crearea Comunitæflii Statelor Independente (CSI), care sæ înlocuiascæ Uniunea Sovieticæ. În ziua de 25 decembrie 1991, M. Gorbaciov, ultimul preøedinte sovietic, demisiona. URSS înceta sæ mai existe; moøtenitoarea ei în relafliile internaflionale devenea Federaflia Rusæ.

222

CONSTANTIN VLAD

Aøa cum confruntarea Est°Vest fusese globalæ, în sensul cæ ea se extindea asupra tuturor raporturilor dintre cele douæ tabere, dispariflia Estului ca centru de putere semnifica cedarea sistemului reprezentat de acesta în toate domeniile în care el se aflase în competiflie cu blocul vestic. În condifliile Ræzboiului Rece, Statele Unite ale Americii, principala putere a coalifliei occidentale, încurajaseræ flærile aliate în statornicirea øi consolidarea unor regimuri democratice, bazate pe statul de drept, pluralism politic, democraflie parlamentaræ, respect pentru drepturile omului øi libertæflile fundamentale. fiæri care cunoscuseræ un trecut totalitar: nazismul în Germania, fascismul în Italia, Spania øi Portugalia, aveau sæ se angajeze ireversibil pe calea democrafliei. Deøi, aøa cum arætam în paragraful precedent, sistemele din flærile occidentale asigurau doar într°o oarecare mæsuræ drepturile economice øi sociale, ele se dovedeau viabile øi eficiente în funcflionarea societæflii în ansamblu pe principii democratice. În contrast, regimul politic din URSS ræmânea totalitar, sub influenfla sovieticæ regimuri asemænætoare fiind menflinute øi în flærile aliate. Libertæflile cetæfleneøti înscrise în constitufliile acestor flæri erau limitate øi în mare mæsuræ formale; sistemul unipartit se dovedea contrar unei democraflii cu adeværat reprezentative, nega prin el însuøi libertatea de expresie øi asociere, înæbuøea nevoia de diversitate øi, mai ales, de opoziflie, intrinseci oricærei democraflii. În aceste condiflii, drepturile economice øi sociale — asigurarea dreptului la muncæ, la odihnæ, la învæflæturæ, protecflia sænætæflii, accesul la bunurile culturale ø. a. , în mod evident plusuri ale sistemului social bazat pe principii socialiste, nu erau suficiente pentru existenfla unei viefli autentic democratice. În domeniul economic, proprietatea privatæ, profitul, în genere principiile pieflii, cu spiritul de competiflie øi eficienfla ce le sunt proprii, asigurau o dezvoltare remarcabilæ a ansambului lumii occidentale, creau un mediu favorabil progresului øtiinflific øi tehnologic. La celælalt pol, proprietatea colectivæ, rolul precumpænitor al statului îøi dovedeau eficacitatea în mobilizarea resurselor materiale øi umane, în asigurarea unei redistribuiri mai echitabile a produsului social, evitând discrepanflele øi polarizarea excesivæ a societæflii. Dar planificarea — inerentæ într°o formæ sau alta oricærei economii moderne — devenitæ funcflie a statului, îngrædea pânæ la anulare câmpul de inifliativæ a agenflilor economici øi limita sever acfliunea forflelor pieflii. Statul socialist, care nu se mulflumea sæ creeze cadrul legal øi administartiv pentru funcflionarea economiei, ci îøi asuma øi gestiunea directæ a unitæflilor economice, se dovedea un manager slab, care favoriza risipa, birucratismul øi corupflia. Cu eforturi extraordinare, URSS îøi refæcuse economia distrusæ de ræzboi øi reluase ritmurile înalte de creøtere economicæ, specifice perioadei interbelice. Ca rezultat, în 1986 Rusia Sovieticæ, cu 6% din populaflia globului, crea 14% din produsul mondial brut øi 14,6% din producflia industrialæ a lumii. Saltul efectuat faflæ de Imperiul flarist era evident, dacæ se are în vedere cæ acesta din urmæ în 1913, cu 9,4% din populaflia globului, ajungea la 6% din produsul mondial brut øi doar la 3,6% din producflia industrialæ a vremii (94, 1994, p. 445). Dar carenflele de ordin calitativ ale economiei de comandæ nu întârziau sæ aparæ. Deøi creøterea economicæ continua, ea nu menflinea pasul cu ritmurile cunoscute de alte flæri, ceea ce reducea ponderea economiei sovietice în economia mondialæ, cu toate cæ în 1980 PIB ajunsese în URSS la 48,2% din cel al SUA — respectiv la 1 205 miliarde dolari în cazul Uniunii Sovietice,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

223

faflæ de 2 590 miliarde dolari în cel al Statelor Unite (108, 1989, p. 436). Totodatæ, în ceea ce priveøte træsæturile calitative (eficienflæ, productivitate etc. ) economia de piaflæ era net favorizatæ în raport cu economia de comandæ. Autorul american citat mai sus, Paul Kennedy, prezintæ în acest sens cifre relevante privind consumul de cærbune øi oflel, mæsurat în kilograme, pentru a se produce un venit naflional în valoare de 1 000 dolari. Astfel, în cazul Rusiei consumurile respective erau de 1 490 kg. cærbune øi 135 kg. oflel; în cazul Franflei, cifrele în cauzæ erau de 502, respectiv 42 kg, iar în cel al Elvefliei, ele se ridicau la 371, respectiv 26 kg (108, 1989, p. 493). Nu aduc în discuflie situaflia flærilor aliate cu URSS întrucât ea nu modifica tabloul general al competifliei Est°Vest în domenil economic. În domeniul militar, competiflia menflionatæ a fost acerbæ, eforturile fiind fæcute indeosebi de cele douæ supraputeri, care au alocat resursele cele mai mari pentru înarmæri. Spre a ilustra, redau cifrele privind cheltuielile militare din 1964, în miliarde dolari: SUA — 51,4; URSS — 48,7; Germania — 4,9; Franfla — 4,9; Marea Britanie — 5,5. Pentru 1969, cifrele respective erau: SUA — 81,4 miliarde; URSS — 89,8; Germania — 5,3; Franfla — 5,7; Marea Britanie — 5,4. (108, 1989, p. 384). Efectul acestor eforturi era acumularea unor arsenale militare uriaøe, mai ales de cætre supraputeri. Iatæ câteva date semnificative în aceastæ privinflæ referitoare la mijloacele de transport la flintæ a armelor nucleare de care dispuneau marile puteri în 1974 (vezi Tabelul nr. 20). Tabel nr. 20: Mijloacele de transport la flintæ a armelor nucleare* SUA

URSS

M. Britanie

Franfla

China

1 054

1 575

—

—

—

Rachete balistice cu razæ medie

—

600

—

18

80

Rachete balistice pe submarine

656

720

64

48

—

Bombardiere cu razæ lungæ de acfliune

437

140

—

—

—

Bombardiere cu razæ medie de acfliune

66

800

50

52

100

Rachete balistice intercontinentale

*108, 1998, p. 395, Table 38

Statele Unite øi aliaflii sæi, dispunând de economii puternice øi dinamice, fæceau faflæ în condiflii relativ bune acestei uriaøe curse a înarmærilor, întinse de°a lungul mai multor decenii; pentru URSS însæ, cursa înarmærilor de dovedea epuizantæ. Momentul culminant în aceastæ

224

CONSTANTIN VLAD

privinflæ intervenea în anii 1980°1981, când Ronald Reagan, preøedintele Statelor Unite, anunfla începerea unui program de înzestrare cu un scut antirachetæ amplasat în spafliul cosmic, capabil sæ intercepteze øi sæ distrugæ în sbor rachetele sovietice purtætoare de arme nucleare, lansate în direcflia teritoriului american (aøa-numita Inifliativæ de Apærare Strategicæ [SDI]) sau, în termeni colocviali, Ræzboiul Stelelor). Aceastæ mæsuræ introducea o nouæ etapæ, de ordin calitativ, în cursa înarmærilor, etapæ pe care URSS nu era capabilæ s°o stræbatæ. În genere, Rusia Sovieticæ avea sæ sucombe ca urmare a ceeace se numeøte „supraangajare strategicæ“, materializatæ într°o angajare politicæ, militaræ, economicæ pe plan extern care depæøeøte capacitæflile flærii în cauzæ, lucru dovedit de creøterea, declinul øi dispariflia mai multor mari puteri de°a lungul istoriei. Întrucât în cea de°a doua jumætate a secolului XX se desfæøura o adeværatæ revoluflie øtiinflificæ, competiflia Est°Vest se extindea în mod inevitabil în domeniile øtiinflei øi tehnologiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât cuceririle revolufliei în cunoaøtere se aplicau cu prioritate în sfera militaræ, în producflia øi utilizarea armamentelor. Ambele tabere, înainte toate cele douæ supraputeri, vor aloca resurse enorme pentru înfæptuirea revolufliei în øtiinflæ øi tehnologie, øi în acest caz Statele Unite øi aliaflii sæi rezistând mai bine efortului prelungit. Privind retrospectiv, Occidentul va reuøi mai rapid o îmbinare organicæ între cercetærile fundamentale, preponderent teoretice, øi cele aplicative; de aceea, în Occident va fi elaboratæ sintagma „Cercetare°Dezvoltare“ (R & D, Research and Development), intratæ definitiv în terminologia politicii privind øtiinfla. De asemenea, Occidentul va gæsi mai repede modalitæfli de a aplica rezultatele cercetærilor øtiinflifice cu scopuri militare în sectorul civil (aøa-numitele efecte de reværsare: spin off effects), în timp ce în Est o grijæ exageratæ pentru pæstrarea secretelor øtiinflifice cu aplicabilitate militaræ avea sæ priveze sectoarele civile ale economiei de un aflux constant øi substanflial de inovaflie bazatæ pe achizifliile øtiinflei. URSS avea sæ°øi asigure întâietatea prin descoperiri øi realizæri tehnologice de ræsunet: Rusia va fi prima în crearea unor rachete deosebit de puternice; în consecinflæ, primul satelit artificial al pæmântului: sputnik va fi lansat de ruøi, iar primul om care va pætrunde în cosmos va fi un rus: Iuri Gagarin. Øi în astfel de domenii de vârf, cum era cucerirea cosmosului în deceniile 6°7 ale secolului XX, avansul occidentului nu întârzia însæ: cei dintâi care fotografiau luna de pe un satelit artificial al pæmântului erau ruøii, dar primul om care punea piciorul pe lunæ era un american, Neil Armstrong, care, pæøind pe sol lunar, rostea cuvintele: „un pas mic pentru om, unul uriaø pentru omenire“. Toate aceste evoluflii evidenfliau declinul societæflii sovietice øi al URSS. Politica de reforme inifliatæ de Mihail Gorbaciov nu putea opri acest declin; mai mult, numeroøi analiøti ai ultimelor faze ale Ræzboiului Rece consideræ cæ acestæ politicæ a græbit præbuøirea sistemului sovietic. M. Gorbaciov a preluat conducerea URSS øi a partidului comunist în 1984. El a introdus un ambiflios program de reforme, bazat pe douæ puncte de reper: transparenflæ (glasnosti) øi restructurare (perestroika). Glasnosti privea mai ales reformarea sistemului politic, iar perestroika schimbarea sistemului economic sovietic. Procesul de reformæ a blocat însæ funcflionarea societæflii pe baze sovietice øi a fost un fiasco. Mulfli autori susflin cæ, de fapt, sistemul sovietic nu putea fi reformat. Într°adevær, tentative anterioare fæcute de unii lideri

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

225

sovietici: N. Hruøciov, A. Kosîghin, I. Andropov au eøuat. Alfli autori consideræ dimpotrivæ cæ sistemul sovietic putea fi reformat, præbuøirea lui fiind mai ales rezultatul modului defectuos în care Gorbaciov øi°a conceput øi a condus reforma. Argumente în acest sens sunt aduse cu referire la experienfla Chinei care, de la un sistem comunist rigid, sub impulsul unui lider reformator cum a fost Deng Xiaoping, s°a orientat cu hotærâre pe calea unor reforme profunde, înainte de toate în domeniul economic. Istoria — mai bine zis dezvoltarea ulterioaræ a Chinei — va fi cea care va avea ultimul cuvânt în astfel de dispute. Confruntarea Est°Vest avea sæ cuprindæ øi un domeniu inedit øi mai puflin obiønuit: modul cum cele douæ supraputeri îøi tratau proprii aliafli. Nu mæ refer la comportamentul lor general în politica mondialæ, unde între ele au existat multe similitudini, mergând de la desconsiderarea statelor mici, pânæ la aplicarea unor soluflii de forflæ, atunci când raporturile de putere nu°le încorsetau; cazul ræzboiului purtat de americani împotriva Vietnamului øi cel al intervenfliei sovietice în Afghanistan sunt elocvente în aceaastæ privinflæ. În ceea ce priveøte atitudinea faflæ de aliafli, øi una øi cealaltæ dintre supraputeri vor cere acestora „disciplinæ“, „strângerea rândurilor“ øi supunere, exercitându°øi poziflia conducætoare (leadership) færæ ezitæri øi menajamente. În ceea ce priveøte Statele Unite, pornind de un document al Pentagonului, doi cercetætori americani (Christopher Layne øi Benjamin Schwartz), scriau în revista Foreign Policy nr. 92, Toamnæ, 1993: „Ræzboiul Rece a furnizat impulsul pentru strategia preponderenflei americane, care a fost îndreptatæ atât în direcflia Uniunii Sovietice, cât øi cætre sfera vesticæ. Washingtonul trebuie sæ°øi menflinæ rolul sæu proieminent în politica mondialæ... Spre a asigura un mediu internaflional favorabil, America trebuie sæ previnæ ca alte state sæ sfideze poziflia sa conducætoare; pentru aceasta, SUA trebuie sæ menflinæ mecanismele pentru a descuraja competitorii potenfliali fie chiar sæ aspire la un rol regional sau global mai mare“; competitorii potenfliali, menflioneazæ autorii citafli, erau, desigur, Germania øi Japonia. Este de menflionat cæ în perioada Ræzboiului Rece, Statele Unite au trebuit sæ facæ faflæ unor manifestæri de nesupunere din partea unora sau altora dintre aliafli, Franfla excelând în acest sens. SUA au mizat pentru depæøirea unor astfel de dificultæfli pe poziflia lor de lider militar necontestat în Alianfla Nord°Atlanticæ, pe forfla economiei sale — prima din lume — pe rolul dolarului øi preponderenfla americanæ în marile instituflii financiare øi comerciale internaflionale (Banca Mondialæ, FMI, GATT). Chiar dacæ presiunile sale asupra partenerilor recalcitranfli au fost extrem de puternice, America n°a apelat la forfla militaræ pentru a restabili unitatea NATO, în genere, a frontului occidental. Prin contrast, URSS, deøi s°a folosit din plin de presiuni politice øi economice, în cazurile când poziflia sa de lider era contestatæ a apelat la forfla armelor. Astfel, în 1953, trupele sovietice înæbuøeau o ræscoalæ în Berlin. În 1956, tancurile ruseøti lichidau revoluflia din Budapesta. În 1968, trupele sovietice øi ale altor patru state din Tratatul de la Varøovia puneau capæt politicii de reforme promovate de Praga; România refuza sæ se alæture acfliunii de invadare a Cehoslovaciei, expunându°se astfel riscului unui tratatment asemænætor din partea Moscovei.

226

CONSTANTIN VLAD

În 1980 când, în timpul unor mari greve la Gdansk, se forma sindicatul „Solidaritatea“, Tratatul de la Varøoviaa se pregætea sæ intervinæ militar în Polonia; între factorii care au fæcut ca URSS øi alte flæri sæ renunfle era øi opoziflia României faflæ de o intervenflie militaræ. În genere, liderii sovietici ai vremii au încercat sæ dea o justificare politicæ, chiar teoreticæ, unui pretins drept la intervenflie în treburile interne ale statelor membre ale Tratatului de la Varøovia, prin aøa numita „doctrinæ a suveranitæflii limitate“, cunoscutæ ca „Doctrina Brejnev“, dupæ numele liderului aflat în fruntea URSS în timpul invaziei Cehoslovaciei. Iatæ douæ atitudini ale supraputerilor care spuneau multe despre forfla, dar øi despre slæbiciunile lor. Statele Unite se simfleau suficient de puternice spre a°øi rezolva disputele cu proprii aliafli prin mijloace politice øi economice. În plus, în ciuda tendinflelor de monopolizare a conducerii taberei occidentale, SUA se dovedeau capabile sæ tolereze o anumitæ diversitate de poziflii în cadrul acesteia, toleranflæ care izvora desigur din comunitatea de valori, inclusiv democratice, pe care aliaflii occidentali o împærtæøeau. În opoziflie cu aceasta, intoleranfla Moscovei faflæ de orice opoziflie care°i punea sub semnul întrebærii hegemonia proprie în cadrul miøcærii comuniste internaflionale øi „lagærului“ socialist era determinatæ de conøtiinfla propriilor slæbiciuni øi de o atitudine de neîncredere faflæ de aliafli. Atunci când, în anii ’60, Beijingul sfida aceastæ hegemonie, între cele douæ mari puteri socialiste apæreau divergenfle care aveau sæ submineze în mod grav influenfla socialismului în lume øi aduceau URSS øi China popularæ în pragul unui ræzboi de proporflii. Am menflionat øi acest domeniu al competifliei Est°Vest pentru cæ el, alæturi de alte manifestæri ale competifliei respective, a avut rolul sæu distinct øi, cred, deloc neglijabil în deznodâmântul final al Ræzboiului Rece. În lumina celor de mai sus, se poate afirma cu certitudine cæ deznodæmântul respectiv se impunea istoriceøte; pentru mulfli însæ el apærea drept o surprizæ. În orice caz, o serie de analiøti strælucifli ai Estului nu întrevedeau un astfel de rezultat al competifliei Est°Vest într°un termen atât de scurt. Citez în acest sens pe Zbigniew Brzezinski care, constatând eøecul comunismului, vorbea în 1989 de perspectiva unor regimuri postcomuniste, pentru care existau douæ alternative pe termen lung: „Prima era ca aceste regimuri sæ evolueze cætre societæfli pluraliste. Aceasta ar presupune iniflial grade variate de sectoare economice mixte, de stat øi private, o legitimare printr°o frazeologie social°democratæ tot mai accentuatæ, ceea ce ar putea crea în unele cazuri un punct de plecare pentru o susflinere popularæ a unui sistem economic liber. A doua era stagnarea în esenflæ în cadrul aranjamentelor instituflionale existente, cu cei de la conducere… pæstrând o putere dictatorialæ printr°o coaliflie militaro°poliflieneascæ, care urma sæ se bazeze tot mai mult pe un apel la naflionalism… ca sursæ principalæ de legitimitate politicæ“ (24, 1989, p. 253). Iar fostul preøedinte american Richard Nixon scria, tot în 1989: „În timp ce Gorbaciov doreøte reforme care sæ creeze o Uniune Sovieticæ mai puternicæ øi un imperiu sovietic mai expansiv, noi dorim ca reformele sale sæ ducæ la o Uniune Sovieticæ mai puflin represivæ acasæ øi mai puflin agresivæ în afaræ. Pentru a obfline o pace realæ pânæ în 1999, noi trebuie sæ promovæm o strategie hotærâtæ capabilæ sæ realizeze viziunea americanæ øi nu cea sovieticæ despre reforme“ (148, 1989, p. 11).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

227

Într°adevær, Nixon îøi intitula cartea la care mæ refer 1999 — Victory without War (1999 — Victorie færæ ræzboi). Iar prefafla acestei cærfli, din care am extras citatul de mai sus, era scrisæ în aprilie 1989. Deci, acest proeminent politician øi om de stat american, dând expresie unei experienfle de decenii de confruntæri øi negocieri cu Uniunea Sovieticæ, considera drept obiectiv al Statelor Unite în raporturile lor cu URSS realizarea pânæ în 1999 a unei pæci reale, færæ a se ajunge la ræzboi. Or, în 1999 Uniunea Sovieticæ era deja istorie de aproape un deceniu!

CAP. XVI. ÎNCEPUTURI

1) Primele hærfluieli La 22 aprilie 1945, în drum spre San Francisco, unde urma sæ se deschidæ Conferinfla pentru crearea ONU, V. Molotov se oprea la Washington øi era primit de preøedintele SUA, Harry Truman; avea astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul øef al administrafliei americane. Truman, potrivit propriilor mærturisiri, îi va vorbi brutal lui Molotov øi va remite un mesaj pentru Stalin, prin care prevenea guvernul sovietic cæ, dacæ se dovedea imposibil sæ se punæ în aplicare hotærârea de la Ialta privind Polonia, încrederea în alianfla celor trei puteri va primi o lovituræ duræ. „Nimeni nu mi°a vorbit încæ pe acest ton“, va ræspunde Molotov; „onorafli°væ angajamentele øi nimeni nu væ va mai vorbi astfel“, replica Truman. „Nu era vorba încæ de ræzboiul rece; era însæ deja limbajul sæu; în orice caz, acesta nu mai era cel folosit de Roosevelt“ (68, 1992, p. 316). Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplætoare: într°adevær, la Ialta se hotærâse ca, în cazul statelor din Est, puterile Coalifliei sæ acorde acestora asistenflæ în constituirea unor guverne democratice, care apoi sæ organizeze alegeri libere. Or, pe 21 aprilie 1945, guvernul sovietic semna un tratat ruso°polon cu guvernul polonez provizoriu, în condiflii când negocierile ruso°americano°britanice privind guvernul Poloniei încæ nu fuseseræ încheiate; mai mult, dupæ ce pe 14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându°i sæ invite la Moscova un numær de personalitæfli poloneze — a cæror listæ o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ. Semnele apropierii Ræzboiului Rece se vor înmulfli. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori nu cred acest lucru. „Contradicflia structuralæ a celor douæ puteri mondiale explicæ doar faptul cæ trebuia sæ se ajungæ la concurenfla øi contradicfliile celor douæ sisteme, dar nu øi la formarea celor douæ blocuri, la împærflirea lumii în douæ, la ameninflarea reciprocæ a securitæflii øi la starea de asediu în politica internæ“ (118, 1997, p. 102). Analiza evenimentelor, inclusiv a acfliunilor diplomatice, cu motivafliile lor politice, economice, militare øi, nu în ultimul rând, ideologice, aratæ însæ cæ drumul cætre Ræzboiul Rece n°a fost deloc întâmplætor. Înainte ca Churchill sæ°øi rosteascæ faimosul discurs de la Fulton, în care denunfla cæderea Cortinei de fier în mijlocul Europei, Stalin exprima în fafla liderului iugoslav Milovan Djilas, aflat în vizitæ la Moscova în iunie 1944, opinia privind inevitabilitatea rupturii dintre Est øi Vest din

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

229

rafliuni politico°ideologice. Iatæ în relatarea lui Djilas momentul respectiv. Dupæ convorbiri oficiale „Stalin ne°a invitat la cinæ, însæ în hol ne°am oprit în fafla hærflii mondiale, pe care Uniunea Sovieticæ era coloratæ în roøu øi din cauza aceasta era mai evidentæ øi pærea mai mare decât în realitate. Stalin øi°a petrecut mâna peste Uniunea Sovieticæ øi a exclamat [în legæturæ cu britanicii øi americanii — C.V.]: Ei nu se vor împæca niciodatæ cu faptul ca un spafliu atât de mare sæ fie roøu: niciodatæ, niciodatæ!“ (513, p. 49).

Cele douæ mari state, devenite la sfârøitul ræzboiului supraputeri: Statele Unite øi Uniunea Sovieticæ, aveau mari interese comune în menflinerea cooperærii lor dupæ înfrângerea Germaniei øi a Japoniei. Pe plan politic general, o ordine internaflionalæ de pace øi securitate, bazatæ pe Carta Nafliunilor Unite, nu putea fi conceputæ în absenfla unei cooperæri postbelice sovietoamericane. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeaøi cooperare. Pe plan economic, existau puternici stimulenfli care, prin natura lor, ar fi trebuit sæ acflioneze în acelaøi sens: Statele Unite ieøiseræ din ræzboi cu capacitæfli productive mult sporite, cu un uriaø surplus de produse, pentru care trebuiau gæsite noi debuøee, în lipsa cærora se conturau perspectivele unei crize de supraproducflie øi ale unui øomaj ridicat. Dimpotrivæ, URSS, învingætoare în ræzboi, suferise însæ mari distrugeri, refacerea economicæ postbelicæ reclamând atât imense cantitæfli de bunuri, înainte de toate de echipamente industriale, precum øi credite øi investiflii de capital substanfliale. În ciuda existenflei unor astfel de interese comune, Coaliflia Nafliunilor Unite avea sæ se destrame în curând øi lumea postbelicæ intra sub zodia Ræzboiului Rece. Færæ sæ°øi propunæ o analizæ istoricæ propriu-zisæ a marilor procese care au dat conflinut acestui ræzboi, cele ce urmeazæ urmæresc sæ prezinte, tematic øi, în linii mari, cronologic, acfliunile diplomatice care marcau, pas cu pas, acumulærile care au dus la instalarea lui øi apoi i°au punctat evolufliile de-a lungul a peste patru decenii. „Oricum inevitabil, ræzboiul s°a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzætor a ræmas imposibil de formulat. Perioada postbelicæ avea sæ se transforme într°o luptæ prelungitæ øi dureroasæ pentru realizarea în fapt a reglementærilor care scæpaseræ printre degete conducætorilor înainte ca ræzboiul sæ ia sfârøit… Præbuøirea Germaniei naziste øi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul ræzboiului. Obiectivele Aliaflilor erau pur øi simplu prea divergente. Churchill urmærea sæ previnæ dominaflia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia sæ fie plætit în monedæ teritorialæ pentru victoriile militare sovietice øi suferinflele eroice ale poporului rus. Noul preøedinte american, Harry S. Truman, s°a stræduit iniflial sæ continuie moøtenirea læsatæ de Roosevelt, de a fline alianfla unitæ. Pânæ la sfærøitul primului sæu mandat însæ, ultima ræmæøiflæ a înflelegerii existente pe durata ræzboiului dispæruse. Statele Unite øi Uniunea Sovieticæ, cei doi giganfli de la periferie, se aflau acum unul în fafla celuilalt în inima Europei“ (109, 1998, pp. 384, 385°386).

Venirea la Casa Albæ a lui Truman, aducea o schimbare notabilæ a atitudinii Statelor Unite faflæ de URSS. În tot timpul ræzboiului, Roosevelt manifestase o grijæ aparte faflæ de relafliile cu Uniunea Sovieticæ, arætase în repetate rânduri înflelegere pentru interesele sovietice, atenflie

230

CONSTANTIN VLAD

faflæ de susceptibilitæflile lui Stalin, în scopul menflinerii Coalifliei øi asigurærii participærii ruseøti la înfrângerea Japoniei. El flinea seama de un memorandum al Comitetului reunit al øefilor de stat major (JCS 506 din 18 septembrie 1943), care susflinea cæ SUA nu puteau câøtiga ræzboiul împotriva Germaniei øi nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. Succesele militare de pe frontul de Est fæceau ca armata americanæ sæ poatæ învinge Germania øi Japonia cu mai puflin de jumætate din diviziile considerate necesare, potrivit calculelor fæcute în anii de dinaintea ræzboiului propriu-zis. La deschiderea celui de°al doilea front în iunie 1944, în fafla trupelor americane øi britanice din Franfla øi Italia se aflau mai puflin de 90 divizii inamice, în timp ce armata rusæ continua sæ lupte pe frontul de est, dupæ trei ani de ræzboi, împotriva a peste 250 divizii (109, 1997, p. 63). În plus, Roosevelt acorda un rol deosebit obflinerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelicæ pentru înfæptuirea marelui sæu proiect [Grand design] al formærii unei „lumi unice“. Truman nu va continua o astfel de linie. „Trebuie sæ fim duri cu ruøii“, afirma el. „Nu øtiu sæ se poarte. Sunt ca niøte tauri într°un magazin de porflelanuri… Trebuie sæ°i învæflæm cum sæ se poarte“ (100, 1998. p. 388). Atitudinea lui faflæ de ruøi nu era nouæ. În 1941, dupæ declanøarea ræzboiului germano°rus, Truman, pe atunci senator, declara: „Dacæ vedem cæ Germania e pe cale sæ câøtige ræzboiul, va trebui ca noi sæ sprijinim Rusia. Dacæ vedem cæ Rusia este pe cale sæ câøtige, va trebui ca noi sæ ajutæm Germania øi astfel sæ le læsæm sæ se ucidæ între ele cât mai mult posibil“ (apud 64, 1992, p. 312). Dar ideea unei atitudini dure faflæ de URSS nu izvora doar din înclinaflii personale ale noului preøedinte american, deøi asemenea înclinaflii pot conta mult în politicæ. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsideræri generale a politicii americane postbelice, o reacflie la mæsurile luate de Moscova în flærile ocupate de forflele armate sovietice, dupæ conferinfla de la Ialta, mæsuri care, din punct de vedere sovietic, reflectau neîncrederea crescândæ a Moscovei cæ problemele securitæflii URSS erau luate în serios de cætre aliaflii occidentali. În fapt, toate acestea indicau o crizæ a Coalifliei Nafliunilor Unite: premizele ei din timpul ræzboiului încetau sæ existe, altele noi, în vreme de pace, nu erau încæ formate. Depindea de interesele marilor puteri, înainte de toate, de cele ale Statelor Unite øi URSS, de obiectivele pe care acestea øi le propuneau, de concepfliile care patronau cæile øi modalitæflile de înfæptuire a acestor obiective ca astfel de premize sæ se constituie sau, dimpotrivæ, sæ nu aparæ niciodatæ. Privitæ în perspectivæ istoricæ, eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esenflial în ræspunderea celor douæ supraputeri, cu menfliunea cæ Statele Unite erau mai bine situate în determinarea cursului general al politicii postbelice. „Pe baza superioritæflii lor structurale, scrie în acest sens W. Loth, SUA aveau posibilitæfli mai mari sæ determine viitoarele relaflii sovieto°americane. Stætea în puterea lor sæ demoleze asimetria din cadrul stærii de siguranflæ a celor douæ puteri prin recunoaøterea intereselor sovietice de securitate în Europa de est, printr°un adeværat control internaflional al armei atomice sau printr°un ajutor economic, favorabil ambelor pærfli. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovieticæ prin încercarea inutilæ ca prin superioritate economicæ øi atomicæ sæ revizuiascæ situaflia creatæ în Europa de est, guvernul american a inifliat în 1945 un mecanism de percepere reciprocæ greøitæ øi de escaladare a conflictului. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

231

securitate a URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat øi au reacflionat prin a refuza orice altæ cooperare. Conducerea sovieticæ a interpretat la rândul ei greøit acest refuz de cooperare ca fiind o dovadæ a caracterului agresiv al capitalismului american øi a reacflionat printr°o mai duræ politicæ de securitate. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de dupæ 1945, iar formarea blocurilor a devenit definitivæ“ (118, 1997, pp. 98°99).

Alfli autori, recunoscând inevitabilitatea Ræzboiului Rece, pun pe seama diplomafliei americane încrâncenarea deosebitæ a confuntærii Est°Vest, care provenea din caracterul de cruciadæ împotriva comunismului ca dominantæ a politicii externe a Statelor Unite. Aøadar, scrie în acest sens Eric Hobsbawm: „Cine poartæ ræspunderea Ræzboiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de aceastæ problemæ au fost multæ vreme un fel de meci de ping°pong între cei care aruncæ vina în exclusivitate asupra URSS øi dizidenflii (cei mai mulfli, trebuie s°o spunem, americani) care spun cæ a fost în primul rând vina SUA, ne simflim tentafli sæ ne alæturæm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce faflæ de escaladarea confruntærii, care a fæcut cele douæ tabere înarmate sæ se mobilizeze «sub drapelele lor opuse». Lucrul acesta este perfect adeværat, dar nu este tot adeværul. El explicæ mai ales ceea ce s°a numit «îngheflarea» fronturilor între 1947 øi 1949. Dar toate acestea nu explicæ tonul apocaliptic al Ræzboiului Rece, øi el a venit din America… Dintre flærile democratice numai în America preøedinflii erau aleøi împotriva comunismului. Dacæ cineva a introdus elementul cruciadei în Realpolitik, adicæ în politica confruntærii de putere pe plan internaflional, menflinându°l acolo, acela a fost Washingtonul“ (98, 1994, p. 279).

Revenind la problema elaborærii pozifliilor americane în perioada post°Roosevelt, Stettinius, secretarul de stat, îl informa pe Truman cæ, dupæ Ialta, guvernul sovietic adoptase o poziflie rigidæ øi intransingentæ în aproape toate problemele majore care interveniseræ în relafliile sovieto°americane. Iar A. Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, sosea precipitat la Washington spre a°i împærtæøi opinii øi preocupæri asemænætoare noului øef al administrafliei. Ruøii, îi va spune el lui Truman, invadeazæ Europa øi iau dorinfla americanæ de cooperare drept o dovadæ de slæbiciune. El, Harriman, considera cæ ruøii nu au intenflia de a rupe legæturile cu Statele Unite; de aceea, o atitudine de fermitate faflæ de ei în toate problemele importante putea fi luatæ færæ a exista riscuri serioase în raporturile cu Moscova (68, 1992, p. 315). Discuflii cu colaboratorii sæi apropiafli îl întæreau pe Truman în intenflia de a promova o politicæ mai hotærâtæ faflæ de Moscova. Churchill, de la Londra, transmitea îndemnuri în acelaøi sens. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliaflii sæ nu se retragæ de pe pozifliile lor actuale din lungul liniei de ocupaflie [trupe americane øi engleze se aflau în regiuni întinse din sudul a ceea ce avea sæ devinæ zona de ocupaflie sovieticæ — C.V.] pânæ când nu suntem satisfæcufli în privinfla Poloniei, precum øi în privinfla caracterului temporar al ocupafliei ruseøti a Germaniei øi a condifliilor de stabilit în flærile rusificate sau controlate de ruøi în Valea Dunærii, în special Austria, Cehoslovacia øi Balcanii“ (apud 109, 1998, p. 390). Pe 12 mai, premierul britanic, dupæ ce îi sugerase lui Truman o nouæ întâlnire a celor trei mari, îøi relua argumentele cætre Washington, adæugând cæ pozifliile dobândite de ruøi le vor permite „sæ avanseze, dacæ o vor voi, pânæ la

232

CONSTANTIN VLAD

flærmurile Mærii Nordului øi ale Atlanticului… Este færæ îndoialæ vital sæ se ajungæ acum la o înflelegere cu Rusia sau sæ evaluæm care este stadiul relafliilor cu ea, înainte de a slæbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupaflie. Numai o întâlnire personalæ ne poate permite sæ ajungem la aøa ceva“ (109, 1998, p. 390) ). La Washington se va accepta propunerea privind o nouæ întâlnire la nivel înalt, dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu circumspecflie: ele erau, prea fæfliø, impregnate de ideile sferelor de influenflæ øi politicii echilibrului de putere. Truman înflelegea sæ promoveze o politicæ mai fermæ decât predecesorul sæu faflæ de URSS, fiind însæ animat de filozofia wilsonianæ, la care adera cu entuziasm. Îl va trimite la Moscova pe Harry Hopkins, vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt, cu mesaje clare cætre conducætorii Kremlinului. Vizita lui Hopkins era precipitatæ de confruntærile apærute la conferinfla de constituire a Organizafliei Nafliunilor Unite, unde URSS insista pentru pæstrarea dreptului de veto al flærilor membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiflii când aceste flæri erau implicate în conflictul aflat în atenflia ONU. Între 27 mai°7 iunie, Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. Vor fi deblocate lucrurile la San Francisco, ceea ce permitea semnarea Cartei ONU, se va ajunge la o soluflie de compromis privind constituirea guvernului polonez øi se va conveni convocarea unei noi reuniuni între cei trei mari în iulie°august 1945. Hopkins însæ, un diplomat care credea cæ, aøa cum fusese cazul în timpul ræzboiului, rezolvarea problemelor ruso°americane presupunea spirit de armonie øi nu confruntare „îi va cere lui Stalin sæ°øi modifice pretenfliile privitoare la estul Europei, pentru a uøura presiunile interne ale administrafliei americane“; dar el n°a reuøit „sæ°i transmitæ lui Stalin cæ americanii priveau extrem de serios chestiunea autodeterminærii Europei de est“ (109, 1998, pp. 392°393). În perspectiva Potsdam°ului, pânæ la sfârøitul lunii iunie trupele americane erau retrase din zona sovieticæ de ocupaflie; deøi Churchill se împotrivise pânæ la capæt (el propusese ca retragerea sæ fie amânatæ pânæ la Conferinflæ), Marea Britanie proceda, de nevoie, la fel în ceea ce priveøte propriile trupe. Conferinfla de la Potsdam era precedatæ de unele „miøcæri“ diplomatice care dædeau expresie unor repoziflionæri în raporturile dintre cei trei. Churchill îl invita pe Truman ca, în drum spre Berlin, sæ se opreascæ la Londra, spre a særbætori împreunæ victoria anglo°americanæ în ræzboi. Pentru a evita suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înflelegeri separate, Truman îl refuza pe primul ministru britanic. La rândul sæu, motivând cæ el øi Stalin nu se cunoøteau, Truman lansa ideea unei întâlniri cu liderul sovietic, înaintea conferinflei propriu zise. Churchill însæ avea sæ ræspundæ iritat cæ el nu va participa la nici o reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferinfle Truman°Stalin. Privit în perspectivæ, episodul dezvæluia øi dificultæflile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu care flara ieøea din ræzboi, anume de partener secund al Statelor Unite, în condiflii când lumea devenea bipolaræ. Conferinfla de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania, graniflele de vest ale Poloniei, intrarea URSS în ræzboi împotriva Japoniei ø. a., dar nu oprea cursul spre confruntare. Mai multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bazæ militaræ în Strâmtori, de a prelua administraflia unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene, de a se institui un control comun al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului, precum øi de recunoaøtere de cætre puterile occidentale a regimurilor prosovietice din România øi Bulgaria. Aceeaøi soartæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

233

o aveau unele propuneri ale lui Truman, mai ales aceea privind internaflionalizarea regimului Dunærii. Truman va încerca sæ øi°l apropie pe Stalin. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocinfla premierului britanic. „Churchill vorbeøte întruna, în vreme ce Stalin doar mârâe, dar øtii ce vrea sæ spunæ“, avea sæ afirme el. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea cæ a reuøit sæ°i transmitæ acestuia færæ echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Avea sæ vadæ în curând cæ Stalin ræmânea la concepfliile sale.

2) Motive de discordie Conferinfla de la Potsdam øi evolufliile imediate de dupæ încheierea ei duceau la o reevaluare generalæ a politicii Statelor Unite, înainte de toate, faflæ de URSS. Moscova, la rândul ei, avea sæ facæ propriile reevaluæri în politica sa faflæ de aliaflii occidentali. În fapt, anii 1946°1948 duceau la cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii, aøa cum rezultaseræ ele din cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere se ciocneau erau: viitorul Germaniei, soarta statelor din Europa centralæ øi de est, gestionarea energiei atomice, cæile realizærii unei „lumi unice“, în formula atât de dragæ lui Roosevelt, precum øi unele probleme punctuale, cum erau Iranul, Grecia øi Turcia; de aceste ultime probleme, mæ voi ocupa însæ ceva mai târziu. a. Viitorul Germaniei. Dupæ 9 mai 1945, înflelegerile puterilor învingætoare referitoare la Germania au fost limitate øi strict practice. La 5 iunie 1945 era semnatæ la Berlin Declaraflia guvernelor URSS, SUA, Marii Britanii øi Franflei privind înfrângerea Germaniei øi preluarea puterii supreme. Germania era împærflitæ în patru zone de ocupaflie. Se constituia Comisia Interaliatæ de Control, formatæ din cei patru comandanfli øefi ai zonelor respective. Comisia urma sæ adopte hotærâri în unanimitate. Regiunea Marelui Berlin era ocupatæ de forflele armate ale fiecæreia din cele patru mari puteri. Administarea regiunii urma sæ fie asiguratæ de o autoritate interaliatæ de guvernæmânt, compusæ din patru comandanfli supremi, numifli fiecare în parte de cætre comandantul øef respectiv din Comisia Interaliatæ de Control. Conferinfla de la Potsdam cerea ca Germania sæ fie tratatæ ca un întreg øi stabilea principiile dupæ care aliaflii urmau sæ acflioneze pentru demilitarizarea øi crearea condifliilor pentru o dezvoltare democraticæ a ei. De asemenea, Conferinfla stabilea cæ cele patru puteri de ocupaflie aveau dreptul de a ridica din zona proprie, în contul reparafliilor de ræzboi, utilaje industriale øi alte bunuri; URSS urma sæ primeascæ 50 la sutæ din întregul cuantum al reparafliilor datorate de Germania, având posibilitatea de a°øi acoperi drepturile øi din celelalte zone de ocupaflie. Totodatæ, la Potsdam s°a hotærât crearea Consiliului Miniøtrilor Afacerilor Externe, compus din øefii diplomafliilor Chinei, Franflei, Marii Britanii, Statelor Unite øi Uniunii Sovietice. Consiliul urma sæ funcflioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România øi Ungaria „cât mai curând posibil“, apoi a tratatelor de pace cu Germania øi Austria. Atât øi nimic mai mult; cum avea sæ arate viitorul Germaniei urma sæ se stabileascæ de-abia ulterior.

234

CONSTANTIN VLAD

Discufliile purtate pe aceastæ temæ în timpul ræzboiului, inclusiv la Teheran øi Ialta, se dovedeau preliminare øi, în fapt, neangajante pentru puterile învingætoare. Se va vedea în curând cæ supraputerile în devenire abia îøi formulau politicile de perspectivæ în privinfla Germaniei. „La Ialta a apærut pentru prima oaræ conflictul esenflial care diviza cele trei mari puteri în problema germanæ: intersele americane de a integra potenflialul german în asociaflia economicæ a unei «lumi unitare», interesele sovietice de a nu læsa ca acest potenflial sæ intre pe mâna britanicilor øi americanilor…“ (118, 1997, p. 71). Roosevelt fusese iniflial adeptul „planului Morgenthau“ (dupæ numele autorului sæu, ministrul de Finanfle din timpul ræzboiului), care prevedea dezindustrializarea øi dezmembrarea Germaniei, transformarea ei în câteva state predominant agrare. În fapt însæ, astfel de idei contraveneau proiectului Grand design al lui Roosevelt, care vedea viitorul în forma unei lumi unitare, pe baze liberale øi democratice; în curând avea sæ se punæ problema cæ Germania nu putea ræmâne în afara unui asemenea proiect. Astfel, încæ din timpul pregætirilor pentru Conferinfla de la Ialta, Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit cæreia „scopul politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate, paønice, neagresive economic —pe baza egalitæflii în drepturi — într°un sistem economic mondial liberal“ (apud 118, 1997, p. 70). Acesta va ajunge ideea°cheie în definirea politicii americane faflæ de Germania postbelicæ. Ea va fi puternic întæritæ atunci când devenea stringentæ refacerea economicæ a Europei, ceea ce nu se putea concepe læsând în afara economiei europene —potenflial — cea mai puternicæ, anume cea germanæ. Atunci când divergenflele cu URSS vor aræta clar cæ nu era posibilæ nici formarea unei lumi unitare, nici integrarea într°o astfel de lume a întregii Germanii, Statele Unite aveau sæ ia hotærât cursul spre unificarea celor trei zone occidentale, proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania. Iar când confruntarea Est°Vest va atinge stadiul opozifliei blocurilor militaro°politice øi problema apærærii Europei occidentale se va impune pe un prim°plan, RFG va fi integratæ în alianfla statelor democratice. La rândul ei, Marea Britanie se orienta relativ timpuriu cætre o anumitæ diviziune a Germaniei, care sæ ræspundæ intereselor britanice. Astfel, în vara anului 1944, „grupul comun al ministerului de Ræzboi øi al Foreign Office°ului, cunoscut ca «Planificatorii post°ostilitæfli» prevedeau cæ Uniunea Sovieticæ va deveni un adversar potenflial øi vorbeau deschis despre formarea unui bloc vest°european care sæ se contrapunæ sovieticilor. Germania sau o parte a acesteia urma sæ fie încorporatæ în acest grup occidental pe considerentul cæ a ceda resursele Germaniei unei puteri ostile însemna a aduce prejudicii securitæflii insulelor britanice… Spre sfârøitul verii lui 1944, autoritæflile britanice erau, aøa dar, serios interesate în împærflirea Germaniei, ca un mijloc de a menfline resursele acesteia în interesul unei viitoare alianfle occidentale“ (91, 1991, pp. 45°46) În ceea ce o priveøte, dupæ încheierea ræzboiului, pentru o anumitæ perioadæ, Uniunea Sovieticæ îøi va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. Va cæuta sæ foloseascæ prezenfla sa militaræ într°o zonæ întinsæ a teritoriului german, precum øi pozifliile sale în structurile aliate de control øi gestionare a treburilor germane pentru a îøi extinde influenfla asupra Germaniei în ansamblu. Va urmæri cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

235

de ocupaflie proprii øi, cu deosebire, perspectiva ca potenflialul Germaniei unificate sæ fie înglobat într°o sferæ de influenflæ americanæ; în replicæ, se va pronunfla pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unitæ, neutræ øi democraticæ. Eøecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea hegemoniei sale asupra acelei pærfli a Germaniei aflate sub propria ocupaflie, ceea ce ducea inevitabil la constituirea R.D. Germane. Astfel, încheierea unui tratat de pace cu Germania, convenitæ în principiu la Potsdam, ræmânea færæ obiect pentru un viitor nedefinit. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizærii continentului, o componentæ esenflialæ a confruntærilor de bloc în inima Europei. Doritæ în anii ræzboiului, abandonatæ apoi, ideea dezmembrærii avea sæ devinæ realitate de°abia dupæ flinerea pentru un timp a Germaniei sub ocupaflia puterilor învingætoare øi în forme la care puterile aliate nu se gândiseræ atâta vreme cât luptaseræ alæturi. b. Soarta statelor din Europa centralæ øi de est. Confruntarea marilor puteri învingætoare în legæturæ cu statele din Europa centralæ øi est se accentua rapid dupæ 9 mai 1945 øi avea sæ fie, într°un fel, hotærâtoare pentru instalarea Ræzboiului Rece. Datele realitæflilor istorice erau clare. Pe de o parte, armatele ruse înaintaseræ pânæ pe Elba. Ele se aflau în zona sovieticæ de ocupaflie din Germania, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria. Iugoslavia lui Tito, eliberatæ de partizani, adopta o linie net anti°occidentalæ; o urma Albania. În nord, Finlanda simflea din plin presiunea marelui sæu vecin de la ræsærit, ale cærui fleluri acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri; ea se afla în fafla unei opfliuni iminente øi grave între statele Coalifliei, færæ sæ uite însæ cæ, în ræfuielile Rusiei cu ea, Occidentul nu°i fusese niciodatæ de un sprijin credibil. Pe de altæ parte, trupele anglo°franco°americane se instalaseræ în zonele apusene de ocupaflie din Germania. Italia, Grecia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia fuseseræ eliberate de puterile occidentaale ale Coalifliei. Austria, ca øi Germania, era împærflitæ în zone de ocupaflie. Astfel, teritorial, continentul era deja, practic, divizat. Toate tentativele URSS de a dobândi poziflii care sæ°i permitæ exercitarea unei influenfle în Vest, altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania øi Austria, precum øi din participarea sa la negocierile tratatelor de pace, aveau sæ fie respinse de cætre Statele Unite øi Marea Britanie, cærora li se alætura în curând Franfla. În martie 1945, Washingtonul va fi împotriva participærii sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea forflelor germane din Italia de nord, acceptând doar prezenfla rusæ la discufliile referitoare la capitularea propriu-zisæ a Italiei, discuflii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliaflilor. Stalin va reacfliona iritat, væzând în acestæ împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor înflelegeri potrivit cærora, în schimbul unor condiflii de pace îngæduitoare, conducerea germanæ ar fi deschis americanilor øi britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidæ în teritoriile germane, în timp ce se continua cu înverøunare rezistenfla pe frontul de est. Roosevelt va considera învinuirea în acest sens a lui Stalin „o imensæ necuviinflæ“, dar va decide ca acest incident sæ nu provoace o crizæ în relafliile sovieto°americane (118, 1997, p. 82). Mai târziu, la Potsdam, URSS nu va reuøi sæ obflinæ internaflionalizarea regimului regiunii Ruhr øi nici

236

CONSTANTIN VLAD

preluarea unor foste colonii italiene în Africa de nord. Astfel, limitele exercitærii influenflei ruse spre vest erau clar trasate. Aveau, în ceea ce le priveøte, puterile occidentale, posibilitæfli de a influenfla semnificativ situaflia flærilor din Est, în care intraseræ øi staflionau trupele ruse? Se va vedea repede cæ, deøi aceste posibilitæfli nu lipseau, ele erau limitate øi temporare. Cu toate cæ suferise pierderi umane øi distrugeri materiale imense, Rusia sovieticæ ieøea din ræzboi ca o mare putere. Prezenfla Armatei roøii pe teritorii atât de întinse øi de o importanflæ strategicæ vitalæ oferea Kremlinului poziflii deosebit de puternice în relafliile sale cu aliaflii. Stalin putea sæ transforme aceastæ prezenflæ într°un atu de mare forflæ în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare generalæ postbelicæ pe care, atunci, puterile Coalifliei o considerau nu numai de dorit, dar øi posibilæ. Unii autori chiar consideræ cæ Stalin tindea sæ atribuie un asemenea rol pozifliilor cucerite de forflele armate sovietice dincolo de graniflele URSS din 1941. „Este posibil — într°adevær, eu cred, aproape — scrie în acest sens Kissinger, ca Stalin sæ nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut drept orbita sateliflilor, cât a intenflionat sæ°øi întæreascæ mâna în vederea unei inevitabile etalæri diplomatice“ (109, 1998, p. 401). Dar el putea la fel de bine sæ socoteascæ pozifliile teritoriale câøtigate drept oportunitæfli spre a extinde orânduirea de tip sovietic în flærile ajunse la discreflia sa. Chiar aceasta avea sæ facæ, în condiflii când aliaflii URSS nu i se opuneau în mod hotærât. „De fapt, continuæ Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraflii øi niciodatæ într°o manieræ care ar fi implicat riscuri pe care Stalin sæ le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovieticæ a fost în stare sæ°øi transforme ocupaflia militaræ într°o reflea de regimuri satelit“ (ibidem). În felul acesta însæ, Stalin pierdea orice øanse de a pæstra dupæ ræzboi raporturi de conlucrare cu puterile aliate, raporturi în posibilitatea menflinerii cærora liderii sovietici credeau pentru un timp. Pe de altæ parte, Statele Unite, interesate în asigurarea cooperærii sovietice postbelice, fæceau totodatæ din respectarea principiului autodeterminærii popoarelor din estul Europei o condiflie indispensabilæ a unor relaflii normale cu URSS. „Deoarece conducerea americanæ, scrie W. Loth, vroia sæ obflinæ în acelaøi timp øi autodeterminarea Europei de est øi prietenia sovieticæ, le°a ratat pe amândouæ“. Faptul cæ „alegeri libere conform criteriilor democratice øi instaurarea unor regimuri prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înfleles de administraflia Roosevelt, dar nici de Roosevelt însuøi care, necunoscând condifliile europene, spera ca principiile Cartei Atlanticului øi interesele sovietice pentru siguranfla Europei de est sæ poatæ deveni, cumva, compatibile“ (118, 1997, pp. 72°73). Ele nu erau însæ, or diplomaflia postbelicæ nu a fost capabilæ sæ le facæ, într°un fel sau altul, compatibile. În consecinflæ, puterile occidentale aveau sæ cedeze, pas cu pas, politicii ruse de sovietizare a Europei centrale øi de est, iar sferele de influenflæ se statorniceau pe continent pentru o jumætate de secol. c. Dilema atomului: Cutia Pandorei. Sfârøitul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial era marcat de un eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie, cea atomicæ. Omenirea lua cunoøtinflæ de extraordinara forflæ ascunsæ pânæ atunci în interiorul unor particule elementare printr°o înfricoøætoare demonstraflie a capacitæflii de distrugere a diviziunii atomului de uraniu,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

237

respectiv, de plutoniu: aruncarea celor douæ bombe atomice asupra oraøelor Hiroshima øi Nagasaki, hotærâtoare, desigur, în acceptarea de cætre Japonia a capitulærii necondiflionate. Pe de altæ parte, prin spargerea atomului se deschidea accesul la o sursæ de energie, practic inepuizabilæ, care putea fi folositæ în scopuri paønice. În 1945, flara care avea privilejul de a poseda cunoøtinflele øi tehnologiile necesare stæpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite. Prin aceasta, un nou izvor de putere se adæuga imensului potenflial economic, militar, øtiinflifico°tehnologic, prestigiului politic færæ precedent cu care SUA intrau în perioada postbelicæ. Într°un discurs flinut pe 9 august (dupæ folosirea celor douæ bombe atomice), Truman declara: „Putem sæ spunem cæ ieøim din acest ræzboi drept cea mai puternicæ nafliune a lumii, nafliunea cea mai puternicæ, poate, a întregii istorii“ (apud 68, 1992, p. 13). Poziflia americanæ faflæ de perspectivele folosirii energiei atomice se va contura repede: în 1946, administraflia Truman decidea definitiv sæ pæstreze monopolul asupra armelor atomice. În vara anului 1945, ministrul de Ræzboi al SUA, Stimson, pledase pentru a se acorda URSS parteneriatul atomic, în schimbul unui comportament sovietic cooperant. Secretarul de stat Byrnes se opunea însæ, argumentând cæ, dimpotrivæ, un astfel de comportament din partea sovieticæ putea fi obflinut tocmai prin monopolul armelor atomice. „Truman nu va fi nici o clipæ tentat sæ urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna sæ utilizeze monopolul atomic american pentru a°i obliga pe ruøi sæ se replieze în cadrul frontierelor lor. Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adæpostul cæreia el va putea practica, færæ prea multe riscuri o politicæ de rezistenflæ faflæ de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier, aøa cum se stabilise de°a latul Europei în momentul capitulærii Germaniei. Færæ bombæ, este dificil sæ°fli imaginezi cum ar fi rezistat flærile Europei occidentale contagiunii comuniste, cum s°ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite sæ le protejeze“ (68, 1992, p. 14).

În noiembrie 1945, Statele Unite se consultau cu Marea Britanie øi Canada în problemele privind energia atomicæ. Rezulta o declaraflie comunæ Truman°Attlee°King (ultimul fiind primul ministru canadian), prin care cei trei condiflionau comunicarea de informaflii privind energia atomicæ a altor state de existenfla unor garanflii cæ aceste informaflii nu vor fi folosite în scopuri distructive, garanflii care, se recunoøtea, nu puteau fi obflinute. Era un refuz de a împærtæøi asemenea informaflii ruøilor. În curând se va vedea însæ cæ, din punct de vedere american, acest refuz se referea la toate celelalte state. Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenflia Nafliunilor Unite. La 24 ianuarie 1946, Adunarea Generalæ a ONU hotæra crearea Comisiei Organizafliei Nafliunilor Unite pentru Energia Atomicæ. În fafla acestei Comisii, la 14 iunie acelaøi an, reprezentantul american Bernard M. Baruch, propunea un ansamblu de mæsuri pentru controlul internaflional al utilizærilor energiei atomice (Planul Baruch). Planul prevedea constituirea unei Autoritæfli Internaflionale pentru Dezvoltarea Atomicæ, organism cæruia urma sæ i se încredinfleze ræspunderea pentru toate fazele dezvoltærii øi utilizærii energiei atomice, începând cu materiile prime. Potrivit Planului, acestei autoritæfli îi reveneau urmætoarele responsabilitæfli: (1) sæ asigure deplina exploatare a potenflialitæflilor paønice a energiei atomice; (2) sæ ofere statelor securitatea împotriva unui atac surprizæ

238

CONSTANTIN VLAD

din partea celor care ar fi violat interdicflia folosirii armelor atomice, prin acea cæ ea devenea proprietara materialelor fisionabile øi dobândea capacitæflile de a administra cercetarea øtiinflificæ øi celelalte activitæfli în domeniul atomic øi dreptul de a face inspecflii asupra acestui domeniu; potrivit Planului, Agenflia urma sæ funcflioneze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, în condiflii când statele membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activitæflii Agenfliei. În esenflæ, acest al doilea punct al Planului Baruch urmærea instituirea unui control internaflional asupra producfliei øi folosirii energiei atomice. El preciza cæ numai dupæ ce mecanismele de control intrau în funcfliune øi se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate sæ renunfle la armele lor atomice, sæ accepte interdicflia asupra producerii øi folosiurii acestor arme øi sæ punæ la dispoziflia Agenfliei toate cunoøtinflele lor øtiinflifice øi tehnologice privind energia atomicæ (159, 1976, p. 466). Planul Baruch ridica o dilemæ în fafla URSS: sæ renunfle la obflinerea propriei arme atomice în favoarea instituirii unui control internaflional, în condiflii când, pentru o perioadæ neprecizatæ, SUA aveau sæ beneficieze de monopolul atomic sau, dimpotrivæ, sæ ia cursul producerii aceluiaøi tip de armament: vor opta curând pentru aceastæ a doua variantæ. La 19 iunie, A. A. Gromîko, ambasadorul sovietic la ONU, se opunea Planului Baruch øi fæcea contrapropunerea ca, mai întâi, sæ fie distruse toate armele atomice existente øi instalafliile de producere a lor øi numai dupæ aceea sæ se instituie un sistem internaflional de control asupra energiei atomice. La numai câteva zile dupæ respingerea de cætre URSS a planului Baruch, preøedintele Truman semna Legea McMahon, care încredinfla unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul Statelor Unite. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce flinea de procesele de fabricare a armelor atomice øi pedepse drastice, inclusiv cea capitalæ, pentru divulgarea de astfel de secrete unor puteri stræine. Adoptarea acestei legi, punea capæt cooperærii americanoengleze în domeniul energiei atomice, mæsuræ resimflitæ dureros la Londra, în condiflii când savanfli britanici contribuiseræ efectiv la producerea bombei atomice; în consecinflæ, guvernul englez lua decizia creærii propriei industrii de armament atomic. Dupæ dezbateri îndelungate, la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomicæ adopta planul american (URSS s-a abflinut de la vot). În iunie 1947, Moscova îøi reafirma pozifliile. La 4 noiembrie 1948, Adunarea Generalæ a Nafliunilor Unite aproba hotærârea din decembrie 1946 a Comisiei ONU pentru Energia Atomicæ. În condiflii când cursul spre confruntare Est°Vest se instalase definitiv, activitatea Comisiei era blocatæ. Ea îøi suspenda lucrærile în iulie 1949, iar în iunie 1952 Adunarea Generalæ ONU decidea desfiinflarea ei, constatând neputinfla sa de a°øi îndeplini mandatul. Astfel, tentativa de a institui controlul internaflional asupra energiei atomice, înainte de toate asupra armamentelor atomice, eøua. În curând, cursa înarmærilor atomice, apoi a celor nucleare, avea sæ devinæ o componentæ deosebit de primejdioasæ a cursei generale a înarmærilor. Prin aceasta, domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile pânæ atunci membre ale Coalifliei Nafliunilor Unite, ci devenea un motiv în plus de dezbinare øi confruntare, o manifestare de o gravitate extremæ a Ræzboiului Rece.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

239

d. O „lume unicæ“? Nu mai puflin adânci se vor dovedi divergenflele de concepflii øi poziflii între cele douæ supraputeri în ceea ce priveøte viziunea despre lumea postbelicæ. Nu mæ refer aici la componenta de securitate a ordinii mondiale, ale cærei premise se puneau prin constituirea Organizafliei Nafliunilor Unite, pe care se vor grefa nu peste multæ vreme structurile de bloc, ci la bazele economice ale acestei ordini. Concepând „Marele proiect“, Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a principiilor liberalismului, legate indisolubil de economia de piaflæ, de asigurarea unui comerfl internaflional eliberat atât de barierele grupærilor economice închise, cât øi de încorsetærile etatiste. Cordell Hull, secretarul sæu de stat, considera cæ rivalitæflile economice din perioada interbelicæ avuseseræ un rol substanflial în declanøarea celui de°al Doilea Ræzboi Mondial. De aceea, Statele Unite, prin negocieri îndelungate øi dificile, vor determina Marea Britanie sæ renunfle în final la Zona lirei sterline. Pe de altæ parte, marele proiect rooseveltian era încrezætor øi în perspectiva includerii URSS în aceastæ economie mondialæ, pe care se baza viziunea „lumii unice“. Aceastæ supoziflie se va dovedi în curând utopicæ. Tipul de economie sovietic, bazat pe proprietatea colectivæ øi rolul predominant al statului în gestiunea economicæ, ræmânea refractar liberalizærii raporturilor economice internaflionale. Iar extinderea acestui tip de economie în flærile intrate în orbita URSS era însoflitæ, cu deosebire în primele faze ale confruntærii Est°Vest, de un curs urmærind fragmentarea pieflii mondiale.

3) Politica de îngrædire Primele „tiruri“ în cadrul Ræzboiului Rece aveau loc sub semnul „politicii de îngrædire“ (containment). Aceasta era formulatæ în anii 1945°1946 øi va constitui fundamentarea ideologicæ øi strategicæ a liniei urmate de Statele Unite øi aliaflii lor faflæ de Uniunea Sovieticæ pânæ la dispariflie acesteia. Istoria diplomaticæ a ultimelor luni de ræzboi øi a primilor ani de pace consemna evoluflii care constituiau un fel de preliminarii ale politicii de îngrædire. În fapt, trecerea de la colaborarea puterilor Coalifliei Nafliunilor Unite în timpul ræzboiului la confruntarea Est°Vest se petrecea treptat, dar într°un termen foarte scurt. Euforia Yaltei se domolea repede, când devenea evident cæ fiecare parte interpreta diferit hotærârile adoptate în Crimeea. Referindu°se în acest sens la concesia fæcutæ de Stalin aliaflilor sæi prin adoptarea Declarafliei Comune asupra Europei Eliberate, Kissinger scrie în acest sens: „Stalin, evident, s-a gândit la promisa versiune sovieticæ de alegeri libere, mai ales cæ Armata Roøie ocupase deja flærile în discuflie. Asta este ceea ce s°a întâmplat de fapt, deøi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau, în mod tradiflional, documentele juridice. Mai târziu, când s°a hotærât sæ organizeze rezistenfla împotriva expansiunii sovietice, America a fæcut aceasta bazându°se pe faptul cæ Stalin nu°øi flinuse cuvântul — aøa cum fusese dat la Ialta øi aøa cum îl înfleleseseræ conducætorii øi publicul american“ (109, 1998, p. 378).

240

CONSTANTIN VLAD

Divergenflele de interese øi de poziflii, nemulflumirile, neîncrederea reciprocæ între Statele Unite øi Marea Britanie, pe de o parte, øi URSS, pe de altæ parte, aveau sæ se acumuleze rapid, mai ales dupæ dispariflia lui Roosevelt. Este greu de stabilit øi, în fond, lipsit de importanflæ, cui i°a revenit inifliativa într°un moment sau altul în acestæ cursæ de acfliuni, reacflii øi contrareacflii, care transformau literalmente peste noapte aliaflii de pânæ atunci în adversari neînduplecafli. Suspiciunile Uniunii Sovietice cæ interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într°o mæsuræ satisfæcætoare de cætre partenerii sæi occidentali întæreau orientarea Moscovei spre satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. Aceastæ orientare se concretiza îndeosebi în consolidarea sferei sale de influenflæ în Europa de ræsærit øi centralæ, pânæ acolo unde înaintaseræ trupele ruse. Truman va replica prin politica „sæ fim duri cu ruøii!“, pentru cæ „Uniunea Sovieticæ are mai multæ nevoie de noi decât invers“ (118, 1997, p. 87). În termeni concrefli, administraflia americanæ în frunte cu el urmærea în continuare sæ obflinæ cooperarea URSS (ræzboiul din Europa nu era încæ încheiat, cel din Pacific continua în forflæ), dar cæuta aceastæ cooperare nu atât prin înflelegere øi dispoziflie de compromis, ca sub Roosevelt, ci printr°o atitudine fermæ øi prin condiflionæri în diferitele probleme aflate pe agenda raporturilor americano sovietice, condiflionæri care, luate împreunæ, au ræmas în istorie ca o politicæ de presiuni. Anume, o politicæ de presiuni prin care Statele Unite urmæreau sæ obflinæ un comportament cooperant din partea ruøilor. Churchill va fi adeptul politicii de presiuni, dar vedea în aceasta mai mult, anume modalitatea de a forfla Moscova sæ poarte negocieri care sæ ducæ la acorduri angajante pentru ea înainte ca pozifliile sale de putere sæ se fixeze în inima Europei øi, mai târziu, atâta timp cât exista monopolul atomic american. El i°a cerut lui Truman ca trupele americane sæ ræmânæ pe Elba øi sæ nu se retragæ imediat din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau sæ intre în zona sovieticæ de ocupaflie — precum øi o înaintare rapidæ spre Viena øi Praga. Eisenhower s°a opus øi Truman øi°a însuøit punctul sæu de vedere. Mareøalul englez Montgomery obflinea pe 4 mai 1945 o capitulare parflialæ a guvernului Dönitz — format dupæ sinuciderea lui Hitler — numai pe frontul de vest, iar Churchill a continuat sæ sprijine acelaøi guvern pentru o eventualæ folosire a trupelor germane împotriva Armatei Roøii, în cazul unei înaintæri sovietice spre Marea Nordului; va renunfla la aceastæ intenflie doar pe 23 mai, sub o puternicæ presiune americanæ (118, 1997, p. 88). Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic, în ciuda faptului cæ interesele americane øi cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite dispuneau de uriaøe surplusuri de produse, în timp ce URSS, distrusæ de ræzboi, avea nevoie acutæ de astfel de produse. Pentru a pune în valoare asemenea oportunitæfli, erau necesare credite substanfliale americane. Este tocmai ceea ce a încercat sæ facæ administraflia Roosevelt. Astfel, în decembrie 1943, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, oferea conducerii sovietice, în numele preøedintelui american, un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. Partea sovieticæ era de acord, avansa cifre mai modeste, precum øi propuneri privind rambursarea creditului øi dobânzile aferente. Congresul american se opunea însæ acordærii de împrumuturi cætre URSS încæ din timpul ræzboiului, cerând totodatæ o serie de concesii politice din partea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

241

sovieticilor. În ianuarie 1945, Molotov îl înøtiinfla pe Harriman cæ Uniunea Sovieticæ era interesatæ sæ cumpere din SUA instalaflii industriale în valoare de 6 miliarde dolari, dacæ obflinea un credit în condiflii rezonabile. Harriman însæ, adept iniflial al acordærii de împrumuturi URSS, îøi schimbase între timp poziflia, susflinând cæ amânarea oricæror credite era un mijloc de a obfline o atitudine cooperantæ din partea sovieticæ în problemele nerezolvate dintre Moscova øi aliaflii ei occidentali. Roosevelt va fi de acord cu ambasadorul sæu, iar în 1945 întreaga problemæ a creditelor era îngheflatæ. Pe de altæ parte, la îndemnul lui Harriman øi sub presiunile Congresului, pe 11 mai 1945, Truman aproba o hotærâre prin care se stopau orice livræri cætre URSS în cadrul programului lend°lease; ulterior, preøedintele american va recunoaøte cæ semnase decizia respectivæ færæ s°o citeascæ. Aceasta va fi pusæ în practicæ imediat, chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse din drum. Sovieticii vor protesta, unele livræri vor fi temporar reluate, dar episodul ræmânea înscris în lista punctelor controversate între cele douæ mari puteri, încæ aliate. Politica de presiuni faflæ de URSS se dovedea, în ansamblu, ineficace, ceea ce devenea evident în cursul anului 1945. Pe terenul acestui eøec, se cristaliza „politica de stævilire“ (îngrædire). Ideea acesteia era enunflatæ øi fundamentatæ iniflial de George F. Kennan, un tânær diplomat de la ambasada americanæ la Moscova. Într°un memorandum (mai, 1945), apoi în faimoasa Long Telegram (Telegrama Lungæ), (22 februarie 1946), înaintate Departamentului de Stat øi ulterior într°un articol publicat în Foreign Affairs în 1947, semnat X øi intitulat Sursele comportamentului sovietic, Kennan argumenta cæ divergenflele dintre URSS øi SUA sunt de ordinul principiilor øi îøi au originea în sistemul sovietic, pe plan ideologic angajat faflæ de flelul ræspândirii comunismului la scaræ mondialæ, iar pe plan politic°practic expansionist prin natura sa, ceea ce excludea o înflelegere øi cooperare pe termen lung. Potrivit lui Kennan, „în esenflæ, politica sovieticæ este un amalgam de zel ideologic comunist øi expansionism flarist de modæ veche“ (109, 1998, p. 406). Avem de a face, continua el, „cu o forflæ politicæ ce crede fanatic cæ nu poate exista un «modus vivendi» durabil cu SUA, cæ este necesar øi de dorit sæ fie distruse armonia internæ a societæflii noastre, modul nostru de viaflæ tradiflional øi prestigiul internaflional, toate acestea pentru a°i asigura Uniunii Sovietice securitatea“ (118, 1997, p. 106). Dacæ nu se exercita o opoziflie fermæ faflæ de instalarea de regimuri prosovietice în flærile unde intraseræ trupele ruseøti alte state aveau sæ cadæ ulterior în orbita sovieticæ, potrivit principiului dominoului. Politica ce se impunea, cæreia Kennan i°a dat denumirea de containment (stævilire, îngrædire), trebuia sæ opreascæ expansiunea sovieticæ, sæ apere statu-quo°ul cu orice prefl, inclusiv prin forfle militare superioare, spre a crea, în timp, perspectiva præbuøirii puterii sovietice sub greutatea propriilor carenfle congenitale. Deøi, ulterior, Kennan a realizat cæ exagerase componenta ideologicæ a politicii externe sovietice, împærtæøind opinia cæ „Uniunii Sovietice nu°i pasæ de revoluflia mondialæ“, el a exprimat aceastæ opinie doar în cadru privat. Kennan a reuøit sæ provoace o dezbatere amplæ øi de duratæ asupra politicii externe americane. Trei øcoli de gândire criticau ideile sale, propunând viziuni alternative (109, 1998, pp. 420°425). Prima era cea a realiøtilor, având ca reprezentant de seamæ pe Walter Lippmann, cea de a doua a adepflilor echilibrului puterii, personalitatea proieminentæ între ei fiind W. Churchill,

242

CONSTANTIN VLAD

iar cea de a treia a criticii radicale, din partea cæreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace, fost vice°preøedinte al SUA în timpul celui de°al doilea mandat al lui Roosevelt. Lippman susflinea cæ politica de îngrædire conducea la o supraextindere psihologicæ øi geopoliticæ, secætuind resursele Americii. El respingea premisa cæ societatea sovieticæ purta în sine germenii proprie°i præbuøiri øi cerea o diplomaflie americanæ activæ øi fermæ spre a înfrunta URSS øi nu una care aøtepta pasiv decæderea øi descompunerea puterii sovietice. Politica de stævilire, afirma Lippman, avea sæ atragæ America în întinsele periferii ale imperiului sovietic, automat øi neselectiv; el accentua cæ Statele Unite trebuie sæ stabileascæ criterii clare pentru definirea zonelor în care stævilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital; altfel, Statele Unite aveau sæ fie nevoite sæ punæ în picioare „o paletæ eterogenæ de satelifli, clienfli, dependenfli øi marionete“ care vor profita de politica de stævilire, remarcæ socotitæ profeticæ de cætre Kissinger. Lippman socotea cæ politica externæ americanæ trebuia sæ fie cælæuzitæ mai de grabæ de interesele americane, definite în fiecare caz în parte, decât de principii generale. Aceastæ politicæ trebuia sæ°øi propunæ mai puflin sæ înlæture sistemul comunist, cât sæ ducæ la restabilirea echilibrului puterii în Europa distrusæ de ræzboi. Stævilirea, opina Lippman, implica divizarea pe termen nedefinit a Europei, în vreme ce interesul Americii trebuia sæ fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei. „Timp de mai bine de o sutæ de ani, sublinia el, guvernele Rusiei au cæutat sæ se extindæ asupra Europei de Est. Dar numai dupæ ce Armata Roøie a ajuns la Elba au fost în stare conducætorii Rusiei sæ realizeze ambifliile imperiului rus øi flelurile ideologice ale comunismului. O politicæ veritabilæ ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementæri care sæ conducæ la evacuarea Europei… Puterea americanæ trebuie sæ fie disponibilæ nu pentru a°i «stævili» pe ruøi în puncte disparate, ci pentru a fline sub control întreaga maøinæ militaræ ruseascæ øi pentru a exercita o presiune sporitæ în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce înseamnæ retragere“ (apud 109, 1998, p. 422).

Punctele de vedere ale realiøtilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. Anume, øi acesta a sprijint politica de îngrædire, dar nu ca un scop în sine. El nu se resemna sæ aøtepte pasiv præbuøirea comunismului, ci cæuta „mai de grabæ sæ modeleze istoria decât sæ se bizuie pe ea astfel încât aceasta sæ facæ treaba în locul lui“. «Mæ declar, îl citeazæ Kissinger pe Churchill, pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovieticæ de îndatæ ce se va ivi o ocazie potrivitæ øi pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa øi nemæsurata superioritate atomicæ a Statelor Unite egaleazæ predominanfla sovieticæ în toate celelalte aspecte militare». Pentru Churchill, continuæ Kissinger, o poziflie de forflæ era deja stabilitæ; pentru conducætorii americani, ea mai trebuia creatæ. Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomaflia. Øi, deøi nu a specificat°o niciodatæ, declarafliile sale publice sugereazæ cu putere faptul cæ el avea în vedere un fel de ultimatum diplomatic al democrafliilor occidentale. Conducætorii americani dædeau înapoi de la a folosi monopolul atomic, fie øi numai ca ameninflare. Churchill voia sæ restrângæ aria influenflei sovietice, dar era pregætit sæ coexiste în limite reduse cu puterea sovieticæ.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

243

Conducætorii americani aveau o repulsie aproape visceralæ faflæ de sferele de influenflæ. Ei vroiau sæ distrugæ, nu sæ restrângæ sfera adversarului lor. Preferau sæ aøtepte victoria totalæ øi præbuøirea comunismului, oricât de îndepærtate, pentru a aplica o soluflie wilsonianæ la problema ordinii mondiale“ (109, 1998, pp. 423°424).

„Noul radicalism“ susflinea viziunea istoricæ a Americii ca far al libertæflii, dar nega dreptul ei de a interveni unilateral pe glob, considerând ideea dreptului Americii de a°øi asuma responsabilitæfli internaflionale o expresie a aroganflei. Acfliunea militaræ era legitimæ doar cu aprobarea Nafliunilor Unite, iar asistenfla economicæ trebuia distribuitæ nu direct, ca instrument al politicii externe, ci prin institufliile internaflionale. Wallace postula o echivalenflæ moralæ a acfliunilor americane øi sovietice pe plan internaflional øi schifla perspectiva unei coexistenfle a douæ sisteme social°politice. El scria: „S°ar putea sæ nu ne placæ ce face Rusia în Europa de Est. Genul ei de reformæ agraræ, expropiere industrialæ øi suprimare a libertæflilor fundamentale supæræ marea majoritate a oamenilor din Statele Unite. Dar fie cæ ne place, fie cæ nu, ruøii vor încerca sæ°øi socializeze sfera de influenflæ exact la fel cum noi încercæm sæ democratizæm sfera noastræ de influenflæ… Ideile ruseøti despre dreptatea social°economicæ vor guverna aproape o treime din lume. Ideile noastre despre democraflia liberei întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. Cele douæ idei se vor strædui sæ demonstreze care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacflie omului obiønuit din propria arie de dominaflie politicæ“ (apud 109, 1998, p. 425). Deøi influenfla „noilor radicali“ în dezbatearea publicæ øi în politica Statelor Unite a ræmas redusæ, critici de pe pozifliile lor au fost puternic prezente, mai ales în ani precum cei ai angajærii SUA în ræzboiul din Vietnam. Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferenfliau øi, în anumite puncte sau într°o anumitæ mæsuræ, se opuneau ideii øi politicii de stævilire. În ciuda unor astfel de critici, linia stævilirii a devenit repede politica oficialæ a Statelor Unite faflæ de URSS, exact în sensul în care o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovieticæ era „o politicæ de stævilire fermæ, menitæ sæ°i înfrunte pe ruøi cu o contraforflæ intolerabilæ în fiecare punct unde dau semne cæ se pregætesc sæ încalce interesele unei lumi paønice øi stabile“. Politica de stævilire a fost o sfidare, mai mult, o provocare în raporturile dintre principalii protagoniøti ai competifliei Est°Vest. Statele Unite au adoptat°o încrezætoare în superioritatea valorilor societæflii americane, pe care îøi propuneau sæ le apere øi sæ le ræspândeascæ în lume. De aceea, deøi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa øi întreg globul sæ fie împærflite în sfere de influenflæ pentru multe decenii, politica externæ øi diplomaflia americanæ de°a lungul Ræzboiului Rece au fost pætrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. URSS, la rândul ei, a luat cursul confruntærii, confidentæ în propriile valori. Orânduiurea sovieticæ, afirma Stalin cu referire la cel de°al Doilea Ræzboi Mondial, s°a dovedit mai trainicæ decât orânduirile non°sovietice. Chiar înainte de discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946), el anunfla hotærârea de a pregæti flara, prin eforturi deosebite timp de 2°3 planuri cincinale, pentru o eventualæ nouæ confruntare armatæ, care se contura ca posibilitate, de aceastæ datæ, cu aliaflii de pânæ mai ieri.

244

CONSTANTIN VLAD

În acei ani, în Occident a circulat ideea cæ URSS, beneficiind de superioritatea sa în domeniul forflelor terestre, aflate în inima continentului, ar fi putut înainta pânæ la Canalul Mânecii øi, folosind situaflia economicæ grea din unele flæri europene, cum era Franfla øi Italia, unde partidele comuniste participau la guvernare, sæ încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste flæri. Un asemenea pericol s°a dovedit, însæ, nereal. Churchill sublinia în acest sens cæ URSS nu vrea ræzboi, ci urmæreøte sæ se bucure de roadele ræzboiului abia încheiat. Într°adevær, politica Moscovei va fi de pæstrare a statu-quo°ului postbelic, ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei de influenflæ sovietice în flærile est øi central europene. Istoriceøte, politica de îngrædire a fost validatæ, Ræzboiul Rece încheindu°se cu præbuøirea URSS øi a regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. Spre deosebire de alfli experfli, subliniazæ Kissinger, Kennan a înfleles øi descris mecanismele prin care, mai de vreme sau mai târziu, printr°o luptæ sau alta în cadrul puterii, sistemul sovietic avea sæ fie transformat fundamental. Întrucât acel sistem, dominat de un partid unic, nu reuøise niciodatæ un transfer legitim de putere, Kennan considera probabil cæ, într°un anumit moment, diverøi competitori ai autoritæflii ar putea „coborî în acele mase imature politic øi neexperimentate pentru a gæsi sprijinul necesar pretenfliilor lor. Dacæ asta era sæ se întâmple vreodatæ, pentru partidul comunist puteau decurge consecinfle stranii, deoarece calitatea de membru obiønuit fusese exersatæ numai prin practica disciplinei de fier øi supunerii, nu prin arta compromisului øi a adaptærii… Dacæ, prin urmare, era sæ aparæ vreodatæ ceva care sæ sfarâme unitatea øi eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovieticæ putea fi schimbatæ peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai slabe øi mai demne de milæ societæfli“… Nici un alt document, continuæ Kissinger, nu a prezentat mai precis ce avea sæ se întâmple de fapt dupæ venirea lui Mihail Gorbaciov. În genere, pe întreg parcursul Ræzboiului Rece øi al crizelor care l°au marcat, „obiectivul politic american a fost considerat a fi pæstrarea statu quo°ului, efortul general producând colapsul comunismului numai dupæ o serie prelungitæ de conflicte în mod teoretic neconcludente“ (109, 1998, p. 413).

CAP. XVII. CÆTRE O LUME BIPOLARÆ: DE LA STAREA DE ALIAfiI, LA CEA DE INAMICI ÎN TRANØEELE RÆZBOIULUI RECE

Primii ani ce urmau capitulærii necondiflionate a Germaniei, apoi a Japoniei, vor fi martorii unui fel de cursæ contra cronometru cætre scindarea lumii øi tranziflia marilor puteri ce constituiseræ Coaliflia Nafliunilor Unite de la condiflia de aliafli, la cea de inamici neîmpæcafli, înrolafli pe aliniamentele Ræzboiului Rece. Constituirea Organizafliei Nafliunilor Unite întruchipa næzuinfla spre universalitate, reprezenta o încercare temeraræ de pæstrare a unitæflii lumii. Scopurile øi principiile înscrise în Carta ONU reflectau øi întæreau aceastæ næzuinflæ; ansamblul institufliilor specializate, care, în câfliva ani, formau familia Nafliunilor Unite, se næøtea cu aceeaøi deschidere spre universalitate. Privit retrospectiv, a fost o adeværatæ øansæ istoricæ înprejurarea cæ aceastæ nouæ etapæ de organizare a societæflii internaflionale: Organizaflia Nafliunilor Unite, în ciuda momentelor când a fost împinsæ, de o parte sau alta, pe poziflii partizane, în ansamblu nu s°a læsat antrenatæ în logica blocurilor øi a politicii de bloc. Totodatæ, în diferite pærfli ale globului: Asia, America Latinæ, Africa, lumea arabæ, Scandinavia, etc. se constituiau organizaflii regionale de cooperare, care aveau sæ reziste aceleiaøi politici de bloc, deøi unele dintre ele constituiau øi structuri de securitate. Lor li se adæugau Miøcarea de Nealiniere øi Grupul celor 77. Øi totuøi, în însuøi nucleul raporturilor de forfle pe plan internaflional se impuneau blocurile politico°militare øi politica de bloc. Etapa hotærâtoare în aceastæ privinflæ era pacursæ în anii 1946°1949, deøi blocul estic avea sæ capete dimensiunile øi caracterul formal abia în 1955, o datæ cu formarea Organizafliei Tratatului de la Varøovia. În capitolul de faflæ, acest proces este urmærit pe domenii øi în ordine cronologicæ, cu menfliunea cæ domeniile de interes, care deveneau repede în intervalul avut în vedere domenii de confruntare, nu pot fi separate rigid unele de altele, efectul cumulat al acelor confruntæri fiind tocmai drumul inexorabil spre instalarea øi manifestarea Ræzboiului Rece.

246

CONSTANTIN VLAD

1) ONU, matricea vieflii internaflionale postbelice. Primii paøi într°o lume în scindare Organizaflia Nafliunilor Unite avea sæ devinæ, imediat dupæ ræzboi, o adeværatæ matrice a vieflii internaflionale, un centru nedisputat al politicii øi diplomafliei mondiale. Aceasta, datoritæ flelurilor pentru care fusese creatæ, principiilor pe care era clæditæ øi funcfliona, spiritului care o anima øi pe care°l promova în lume, mæsurilor pe care le iniflia. Potrivit Cartei, scopurile Nafliunilor Unite sunt urmætoarele: • sæ menflinæ pacea øi securitatea internaflionalæ; • sæ dezvolte relaflii prieteneøti între nafliuni, bazate pe respectul faflæ de principiile egalitæflii în drepturi øi dreptului popoarelor la autodeterminare; • sæ coopereze în rezolvarea problemelor internaflionale în domeniile economic, social, cultural øi umanitar øi în promovarea respectului faflæ de drepturile omului øi libertæflilor fundamentale; • sæ fie un centru pentru armonizarea acfliunilor popoarelor în obflinerea acestor fleluri comune. Carta stabileøte cæ Organizaflia Nafliunilor Unite acflioneazæ în concordanflæ cu urmætoarele principii: • egalitatea suveranæ a tuturor membrilor sæi; • tofli membrii trebuie sæ îndeplineascæ cu bunæ credinflæ obligafliile ce le revin din Cartæ; • ei trebuie sæ soluflioneze disputele lor internaflionale prin mijloace paønice øi færæ sæ punæ în pericol pacea, securitatea øi justiflia internaflionalæ; • ei trebuie sæ se abflinæ de la folosirea forflei sau la ameninflarea cu forfla împotriva oricærui alt stat; • ei sunt obligafli sæ dea Nafliunilor Unite orice asistenflæ în orice acfliune pe care acestea o întreprind în concordanflæ cu Carta øi sæ nu ofere nici un ajutor statelor împotriva cærora Nafliunile Unite iau mæsuri preventive sau de aplicare a forflei; • nimic din Cartæ nu autorizeazæ Nafliunile Unite sæ intervinæ în treburi care sunt în mod esenflial sub jurisdicflia internæ a oricærui stat. Organizaflia Nafliunilor Unite are, între altele, urmætoarele structuri principale: Adunarea Generalæ, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic øi Social (ECOSOC). Potrivit Cartei, Adunarea Generalæ dispune de o serie de puteri øi îndeplineøte mai multe funcfliuni, dintre care enunfl aici urmætoarele: — examineazæ øi face recomandæri cu privire la principiile cooperærii în menflinerea pæcii øi securitæflii internaflionale, inclusiv principiile care guverneazæ controlul armamentelor øi dezarmarea;

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

247

— discutæ orice chestiune privind pacea øi securitatea internaflionalæ øi, cu excepflia cazului când o disputæ sau o situaflie este examinatæ de Consiliul de Securitate, face recomandæri în chestiunea datæ; — discutæ øi, cu aceeaøi excepflie de la punctul precedent, face recomandæri în orice chestiune aflatæ sub incidenfla Cartei sau care afecteazæ puterile øi funcfliile oricærui organ al Nafliunilor Unite; — inifliazæ studii øi face recomandæri menite sæ promoveze cooperarea politicæ internaflionalæ, dezvoltarea øi codificarea dreptului internaflional, realizarea drepturilor omului øi libertæflilor fundamentale, precum øi cooperarea internaflionalæ în domeniile economic, social, cultural, educaflional øi al asigurærii sænætæflii; — face recomandæri pentru soluflionarea paønicæ a oricærei situaflii, indiferent de originea acesteia, care poate afecta relafliile prieteneøti între nafliuni; — primeøte øi examineazæ rapoarte de la Consiliul de Securitate øi alte organe ale Nafliunilor Unite. Adunarea Generalæ este formatæ din totalitatea membrilor ONU. Hotærârile Adunærii Generale în chestiunile importante se iau cu o majoritate de douæ treimi din membrii prezenfli øi votanfli. Hotærârile în alte chestiuni se adoptæ cu majoritatea membrilor prezenfli øi votanfli. În toate cazurile, fiecare stat membru dispune de un vot. Potrivit Cartei, Consiliul de Securitate are urmætoarele puteri øi funcfliuni: — sæ menflinæ pacea øi securitatea internaflionlæ, în conformitate cu principiile øi scopurile Nafliunilor Unite; — sæ investigheze orice disputæ sau situaflie care poate duce la tensiuni internaflionale; — sæ recomande metode de abordare a unor astfel de dispute sau termenii soluflionærii lor; — sæ formuleze planuri pentru stabilirea unui sistem de reglementæri privind armamentele; — sæ determine existenfla unei ameninflæri pentru pace sau a unui act de agresiune øi sæ recomande acfliunile care ar trebui întreprinse; — sæ cearæ membrilor ONU sæ aplice sancfliuni economice øi alte mæsuri care nu implicæ folosirea forflei pentru a preveni sau stopa agresiunea; — sæ ia mæsuri militare împotriva unui agresor. Consiliul de Securitate poartæ principala ræspundere pentru menflinerea pæcii øi securitæflii internaflionale. Statele membre recunosc cæ, îndeplinindu°øi aceastæ ræspundere, Consiliul de Securitate acflioneazæ în numele lor Ele sunt de acord sæ accepte øi sæ execute hotærârile Consiliului de Securitate. Acesta poate hotærî aplicarea de mæsuri care nu implicæ folosirea forflei armate, iar atunci când acestea se dovedesc ineficiente, poate întreprinde cu forfle aeriene, navale sau terestre orice acfliune pe care o socoteøte necesaræ pentru menflinerea sau restabilirea pæcii øi securitæflii internaflionale. În conformitate cu Carta, Nafliunile Unite, prin Consiliul de Securitate, sunt singurul organ internaflional care poate folosi forfla în relafliile internaflionale. Statele pot face apel la forflæ doar în virtutea dreptului la autoapærare individualæ sau colectivæ, deci ca ræspuns la un atac armat, pânæ când Consiliul de Securitate va fi luat mæsurile necesare, în baza propriilor împuterniciri. Acfliunile luate de statele membre în scopul autoapærærii trebuie

248

CONSTANTIN VLAD

aduse imediat la cunoøtinfla Consiliului de Securitate, care îøi menfline puterea øi îndatorirea de a întreprinde oricând mæsurile pe care le consideræ necesare pentru menflinerea sau restabilirea pæcii øi securitæflii. Din aceeaøi poziflie unicæ a Consilului de Securitate, decurg øi raporturile dintre Nafliunile Unite øi acordurile øi organizafliile regionale destinate a se ocupa cu chestiuni referitoare la menflinerea pæcii øi securitæflii, pentru care sunt potrivite acfliuni cu caracter regional. Carta permite încheierea unor astfel de acorduri øi constituirea unor atari organizaflii, cu condiflia ca ele si activitæflile lor sæ fie conforme cu scopurile øi principiile ONU. Conform Cartei, când socoteøte potrivit, Consiliul de Securitate poate folosi asemenea acorduri øi organizaflii regionale, sub autoritatea sa. Dar nici o acfliune de constrângere nu pote fi luatæ în virtutea unor acorduri regionale sau de cætre organizaflii regionale decât cu autorizaflia Consiului de Securitate. Consiliul de Securitate este alcætuit din cincisprezece membri al Nafliunilor Unite. Dintre aceøtia, cinci sunt membri permanenfli: R. P. Chinezæ, Franfla, Marea Britanie, Rusia øi Statele Unite ale Americii. Alfli zece membri sunt aleøi pentru o perioadæ de doi ani, avându°se în vedere contribuflia pe care unele sau altele dintre statele membre ONU o aduc la menflinerea pæcii øi securitæflii internaflionale, precum øi o anumitæ repartiflie geograficæ a acestora. Fiecare stat membru al Consiliului de Securitate are drept la un vot. Hotærârile Consiliului de Securitate în chestiuni de proceduræ se adoptæ prin votul afirmativ a nouæ membri. Hotærârile sale în alte chestiuni, adicæ în probleme de fond, se adoptæ cu votul afirmativ a nouæ membri, acestea cuprinzând øi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenfli. „Voturile concordante“ însemnæ voturi pentru sau abflineri. Dacæ un membru permanent voteazæ împotrivæ în chestiuni de fond, Consiliul de Securitate nu poate adopta hotærâri în chestiunea discutatæ; este ceea ce se cheamæ dreptul de veto, cu menfliunea cæ atunci când un membru al Consiliului de Securitate este parte la un diferend el nu poate participa la vot. Dreptul de veto, acordat de Cartæ membrilor permanenfli ai Consiliului de Securitate este o inovaflie fundamentalæ în istoria aranjamentelor øi organizafliilor internaflionale urmærind aigurarea pæcii øi securitæflii. Într°adevær, Societatea Nafliunilor, predecesoarea ONU, nu cunoøtea un astfel de statut pentru membrii permanenfli ai Consiliului, care, în ceea ce priveøte votul, se aflau în condiflii de egalitate cu membrii aleøi (nepermanenfli). Astfel, potrivit Pactului, pentru chestiunile de fond, hotærârile se adoptau, atât în Adunarea, cât øi în Consiliul Societæflii cu unanimitatea membrilor prezenfli (art. 5, al. 1), iar în cazul chestiunilor de proceduræ, cu majoritatea voturilor membrilor prezenfli (art. 5, al. 2; 48, 1936). Prin dreptul de veto, a cærui origine ideaticæ se afla în formula preøedintelui american Roosevelt privind „cei trei (cinci) polifliøti“, marile puteri învingætoare în ræzboi au urmærit crearea unui instrument care sæ le permitæ deflinerea unei poziflii de proeminenflæ în afacerile internaflionale øi protecflia propriilor interese. Prin aceasta, a fost sacrificat principiul fundamental al egalitæflii suverane, care se traduce prin egalitatea în drepturi a tuturor statelor în raporturile internaflionale; sau, cum se exprima Titulescu, într°o formulare de valoare antologicæ, în fafla legii internaflionale nu existæ state cu drepturi mai multe decât celelalte. Or, statutul membrilor permanenfli ai Consiliului de Securitate tocmai acest lucru îl face: cele cinci state aflate în aceastæ poziflie se bucuræ de un drept în plus, øi anume un drept exclusiv, faflæ de celelalte state membre

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

249

ale Nafliunilor Unite; øi este de subliniat cæ acest drept în plus øi exclusiv le este acordat în cadrul celui mai înalt organism internaflional — ca poziflie, rol øi ræspundere în asigurarea pæcii øi securitæflii în lume. Pe plan practic, dreptul de veto a fost la originea atâtor situaflii de blocaj a organizafliei mondiale, dublate uneori de tentativa de ocolire a Cartei prin transfer de atribuflii de la Consiliul de Securitate la Adunarea Generalæ. Aceasta, în condiflii când, potrivit Cartei, ræspunderea principalæ pentru menflinerea pæcii øi securitæflii internaflionale revine Consiliului de Securitate øi nu Adunærii Generale. În conformitate cu Carta, Consiliul Economic øi Social este principalul organ de coordonare a activitæflii Nafliunilor Unite în domeniile economic øi social. Funcfliile îndeplinite øi puterile de care dispune ECOSOC sunt, în principal, urmætoarele: — sæ serveascæ în calitate de forum central pentru discutarea problemelor economice øi sociale internaflionale øi sæ formuleze recomandæri privind politica statelor membre øi cea a sistemului Nafliunilor Unite în aceste domenii; — sæ elaboreze sau sæ iniflieze studii øi rapoarte øi sæ facæ recomandæri asupra problemelor economice, sociale, culturale, educaflionale øi de ocrotire a sænætæflii; — sæ promoveze respectarea drepturilor omului øi libertæflilor fundamentale; — sæ convoace conferinfle internaflionale øi sæ pregæteascæ proiectele de convenflii, spre a le supune Adunærii Generale; — sæ coordoneze activitatea agenfliilor øi altor instituflii specializate ale Nafliunilor Unite; — sæ consulte organizafliile non°guvernamentale interesate în problemele care preocupæ Consiliul. Agenfliile øi institufliile specializate a cæror activitate este coordonatæ de ECOSOC aveau sæ formeze ceea ce constituie în prezent familia Nafliunilor Unite. Astfel, împreunæ cu Adunarea Generalæ, ECOSOC coordoneazæ activitatea UNCTAD (Conferinfla Nafliunilor Unite pentru Comerfl øi Dezvoltare), cea a UNDP (Programul Nafliunilor Unite pentru Dezvoltare), UNICEF (Fondul Nafliunilor Unite pentru Copii) ø. a. ECOSOC dispune de 10 comisii funcflionale (între care sunt Comisia pentru Dezvoltare Socialæ, Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Øtiinflæ øi Tehnologie puse în slujba dezvoltærii etc). øi 5 comisii regionale (Comisia Economicæ pentru Europa, Comisia Economicæ pentru Africa, etc. ). În sistemul Nafliunilor Unite, având legæturi de cooperare cu ECOSOC, funcflionezæ asemenea agenflii cum sunt UNESCO, FAO, grupul Bæncii Mondiale øi Fondului Monetar Internaflional, UNIDO (Organizaflia Nafliunilor Unite pentru Dezvoltare Industrialæ) ø. a. Organizaflia Mondialæ a Comerflului (OMC, succesoarea GATT) funcflionezæ în strânsæ relaflie cu sistemul Nafliunilor Unite, Centrul Comerflului Internaflional UNCTAD°OMC realizând legætura dintre preocupærile ONU pentru comerflul internafløional øi actvitæflile OMC. Pe principiile Cartei, avea sæ se clædeascæ dreptul internaflional (public) contemporan, care prelua rezultatele eforturilor de codificare a raporturilor internaflionale, depuse de°a lungul mai multor secole, cu precædere în perioada interbelicæ — în cazul acesteia din urmæ, sub auspiciile øi în cadrul Societæflii Nafliunilor. Momente de seamæ în adâncirea substanflei principiilor înscrise în Cartæ aveau sæ fie Declaraflia Adunærii Generale ONU asupra principiilor dreptului

250

CONSTANTIN VLAD

internaflional cu privire la relafliile prieteneøti øi cooperærii între state, în concordanflæ cu Carta ONU (Rezoluflia 2625 din 26 octombrie 1970), precum øi Actul Final al Conferinflei pentru Securitate øi Cooperare în Europa (CSCE), adoptat la Helsinki pe 1 august 1975. Pe Carta ONU se bazeazæ toate dezvoltærile pe care le°au cunoscut øi le cunosc dreptul internaflional public, precum øi toate celelate ramuri ale dreptului internaflional. Cu alte cuvinte, Carta Nafliunilor Unite se aflæ la temelia a aceea ce constituie ordinea juridicæ internaflionalæ, parte a Ordinii Mondiale ca nofliune cu caracter general. În acelaøi timp, pe Cartæ øi pe Nafliunile Unite, ca instituflie, luate împreunæ, se sprijinæ întregul ansamblu de organizaflii statale øi nestatale, organizaflii foarte diverse ca întindere, scopuri, domenii de activitate, structuri de funcflionare etc. , care constituie sistemul internaflional. Tocmai prin astfel de caracteristici, Organizaflia Nafliunilor Unite, care se næøtea în ultimul an bântuit de ræzboi øi în primele luni ale pæcii câøtigate cu atâtea jertfe, suferinfle øi distrugeri, avea sæ devinæ suportul real al unitæflii luimii, în curând divizatæ pe fronturile Ræzboiului Rece. Dupæ intrarea în vigoare a Cartei la 24 octombrie 1945, Organizaflia Nafliunilor Unite parcurgea un proces intens de organizare proprie. În ianuarie°februarie 1946 se desfæøura la Londra prima parte a primei sesiuni a Adunærii Generale. Secretar general al ONU era ales Trygve Lie (Norvegia). Se adoptau decizii privind privilegiile øi imunitæflile Nafliunilor Unite. S-a hotærât ca oraøul New York sæ gæzduiasæ sediul provizoriu al ONU. Cea de a doua parte a acestei prime sesiuni avea loc în octombrie°decembrie, acelaøi an, la New York, marcând astfel debutul desfæøurærii sesiunilor ordinare ale Nafliunilor Unite în toamna fiecærui an (septembrie°decembrie). S-a adoptat decizia ca New York°ul sæ gæzduiascæ sediul permanent al ONU. Clædirea peopriu zisæ, nouæ, a Organizafliei avea sæ fie inauguratæ la 24 octombrie 1949, când se împlineau patru ani de la crearea acestui for internaflional. În luna aprilie 1946, avea loc ultima sesiune a Societæflii Nafliunilor, care decidea încetarea existenflei acestei organizaflii øi transferul cætre ONU a tuturor textelor originale ale tratatelor, convenfliilor, acordurilor internaflionale înregistrate la Societatea Nafliunilor, prcum øi al proprietæflilor øi bunurilor Societæflii. Ca efect, Geneva devenea sediul european al Nafliunilor Unite. În procesul organizærii ONU, se constituia Organizaflia Nafliunilor Unite pentru Alimentaflie øi Agriculturæ (FAO, 16 octombrie 1945), era inauguratæ Curtea Internaflionalæ de Justiflie de la Haga (17 aprilie 1946), Organizaflia Internaflionalæ a Muncii (OIM), creatæ în 1919, devenea instituflie specializatæ a ONU (29 mai 1946), lua fiinflæ Organizaflia Nafliunilor Unite pentru Educaflie, Øtiinflæ øi Culturæ (UNESCO, 4 martie 1946), se constituia Comisia de Drept Internaflional, ca organ subsidiar al Adunærii Generale, având ca atribuflii codificarea øi dezvoltarea progresivæ a dreptului internaflional (21 noiembrie 1947). ONU primea noi membri: Afghanistan, Islanda, Suedia, Thailanda (1946). Solicitærile de admitere în organizaflia internaflionalæ, înaintate de Austria, Bulgaria, Finlanda, Italia, România øi Ungaria, deøi susflinute de Comitetul pentru admitera de noi membri, au fost respinse de cætre Consiliul de Securitate în august 1947. Toatæ aceastæ activitate de organizare se desfæøura „din mers“. Lumea, cu problemele ei, nævælea, pur øi simplu, asupra noii organizaflii internaflionale, de existenfla cæreia se legau

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

251

speranflele de asigurare a pæcii øi securitæflii, dupæ tragediile ræzboiului abia încheiat. ONU va încerca sæ ræspundæ provocærilor vremurilor, ca un forum care reprezenta comunitatea internaflionalæ, aflat însæ sub semnul Ræzboiului Rece care începea sæ se facæ simflit, øi al presiunilor exercitate de confruntærile tot mai frecvente øi mai ascuflite dintre marile puteri.

2) Diplomaflia multilateralæ imediat°postbelicæ: un credit onorat doar parflial Pe plan politico°diplomatic, primii ani postbelici au fost marcafli în mare mæsuræ de reuniunile (conferinflele) Consiliului Miniøtrilor de Externe, organism creat la Conferinfla de la Potsdam, alcætuit din øefii diplomafliilor Chinei, Franflei, Marii Britanii, Statelor Unite øi URSS. S°au desfæøurat øase astfel de reuniuni. Din ce în ce mai særace în rezultate concrete, flinute într°o atmosferæ „tot mai acræ“, cum se exprimæ Kissinger, evoluând de la predominarea spiritului de cooperare la cel de confruntare, întâlnirile miniøtrilor de Externe ai marilor puteri înregistrau ca un barometru instalarea Ræzboiului Rece. Prima dintre aceste întâlniri avea loc la Londra, între 10 septembrie°2 octombrie 1945. În cadrul ei s°a discutat în principal problema încheierii tratatelor de pace cu foøtii aliafli europeni ai Germaniei: Bulgaria, Finlanda, Italia, România øi Ungaria. În legæturæ cu Italia, apæreau controverse privitoare la statutul oraøului øi zonei Trieste, precum øi la soarta fostelor colonii italiene în Africa. Centrul Trieste øi regiunea înconjurætoare fuseseræ eliberate de sub germani de cætre trupele iugoslave în prima parte a lunii mai 1945. Pe 15 mai, o notæ comunæ adresatæ Iugoslaviei de cætre Marea Britanie øi Statele Unire dezaproba instituirea administrafliei iugoslave în teritoriile respective. În Conferinfla de la Londra, Moscova se pronunfla pentru atribuirea regiunii Trieste Iugoslaviei, în timp ce puterile occidentale erau în favoarea unui Trieste cu statut de port liber. Referitor la fostele colonii africane ale Italiei, pærerile vor fi, de asemenea, împærflite: Statele Unite, sprijinite de Marea Britanie, vor pleda pentru instituirea unei tutele a Nafliunilor Unite, Franfla va propune ca Italia, ea însæøi, sæ exercite o astfel de tutelæ, în timp ce URSS va fi de pærere cæ respectivele colonii sæ fie administrate de cætre marile puteri, cerând pentru ea tutela Tripolitaniei. Opoziflia puterilor occidentale avea sæ blocheze propunerea sovieticæ, ceea ce va stârni reacflia ministrului de Externe rus, Molotov. El îi va reaminti în aceastæ privinflæ lui Byrnes, øeful Departamentului de Stat, cæ predecesorul sæu, Stettinius, promisese URSS mandatul asupra unor colonii ale puterilor învinse. Tonul polemic a cunoscut note ascuflite atunci când s°a discutat problema tratatelor de pace cu Bulgaria øi România. Molotov a cerut partenerilor sæi recunoaøterea guvernului României, instalat la 6 martie 1945, øi a celui al Bulgariei. De menflionat cæ România se afla atunci în plinæ crizæ constituflionalæ, determinatæ de „greva regalæ“, care începuse la 21 august 1945, de când Regele Mihai I refuza sæ contrasemneze decretele°legi ale guvernului Groza, încercând astfel sæ provoace cæderea acestuia; în acelaøi timp, la Sofia, reprezentanflii partidelor agrarian øi social°democrat pæræseau guvernul dominat de comuniøti. În împrejurærile date, polemica încinsæ la Conferinfla de la Londra dobândea semnificaflii mai largi decât cazurile discutate. Aceste cazuri constituiau un

252

CONSTANTIN VLAD

prilej pentru reprezentanflii puterilor occidentale sæ reproøeze Moscovei acfliunile sale unilaterale în flærile unde se aflau trupe sovietice, încælcarea înflelegerilor de la Ialta, concretizate în Declaraflia asupra Europei Eliberate, privind reformele democratice øi instalarea unor guverne rezultate din alegeri libere, desfæøurate în conformitate cu voinfla popoarelor. Byrnes va declara cæ Statele Unite nu vor semna tratatele de pace cu România øi Bulgaria atâta timp cât situaflia în aceste flæri nu se clarifica. Molotov va replica, afirmând cæ Statele Unite doreau ca în aceste flæri: România øi Bulgaria, sæ existe guverne ostile URSS; în genere, ministrul de Externe rus vedea în pozifliile puterilor occidentale la Conferinflæ o îndepærtare a acestor puteri de angajamentele asumate de cætre ele faflæ de Uniuea Sovieticæ. A. Fontaine rezumæ astfel viziunea lui Molotov în aceastæ privinflæ: „Oare Churchill, în acordul pe care°l încheiase cu Stalin la Moscova în legæturæ cu sferele de influenflæ, nu îi recunoscuse o poziflie cvasiexclusivæ la Sofia øi Bucureøti? Oare URSS nu respectase ea, în mod scrupulos, angajamentul sæu de neintervenflie în Grecia? Pentru oameni, aøa cum erau conducætorii sovietici, obsedafli de problemele securitæflii, profund neîncrezætori în privinfla lumii occidentale, incapabili sæ creadæ în existenfla sentimentelor dezinteresate la interlocutori cærora putuseræ sæ le apecieze, în numeroase rânduri, cinismul øi inconsecvenfla, interesul arætat de cætre Londra øi Washington faflæ de respectarea drepturilor omului în regiuni cærora, de°a lungul vremurilor, le acordaseræ rareori atenflie, nu putea sæ însemne decât o punere în cauzæ a împærflirii moøtenirii hitleriste“ (69, 1992, pp. 58°59).

Întrucât reprezentanflii francez øi chinez se raliau pozifliilor anglo°americane, Molotov cerea excluderea lor de la lucrærile Confernflei. El îøi fundamenta solicitarea pe înflelegerea de la Potsdam, potrivit cæreia tratatele de pace urmau sæ fie pregætite de Consiliul Miniøtrilor de Externe, având în componenflæ statele semnatare ale condifliilor de capitulare impuse statului inamic în cauzæ, condiflie pe care n°o întrunea nici Franfla øi cu atât mai puflin China. Faflæ de cererea lui Molotov, Ernest Bevin, ministrul de Externe englez, îøi ieøea din fire øi exclama: „N°am væzut niciodatæ nimic care sæ semene atât de mult cu teoria lui Hitler“. Molotov se îndrepta precipitat spre uøæ, britanicul fiind nevoit sæ°i cearæ scuze spre a°l determina sæ°øi reia locul la masa de negocieri (69, 1992, p. 59). Truman îi telegrafia lui Stalin spre a°i aminti cæ, potrivit înflelegerii de la Potsdam, francezii øi chinezii puteau sæ participe la discutarea tratatelor de pace, færæ a avea însæ drept de vot. Totuøi, situaflia nu era dezamorsatæ. În timpul lucrærilor, secretarul de stat american îi avansa lui Molotov ideea unui tratat pe 25 de ani între cele patru mari puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franfla øi URSS, menit sæ asigure dezarmarea Germaniei. Molotov lua notæ de propunere, færæ sæ o comenteze. Conferinfla se încheia færæ rezultate concrete: nici mæcar nu se da un comunicat final despre desfæøurarea ei. Washingtonul fæcea publicæ decizia de a nu recunoaøte nici un guvern impus unei flæri cu forfla de cætre o putere stræinæ; aluzia la situaflia din flærile est øi central°europene era evidentæ. La rândul ei, Moscova anula vizita în Statele Unite a mareøalului Jukov, ca ræspuns la o vizitæ pe care omologul sæu american, generalul Eisenhower, o efectuase anterior în URSS.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

253

Urmætoarea întrunire a Consiliului Miniøtrilor de Externe avea loc la Moscova, între 16°26 decembrie 1945. Atmosfera generalæ era schimbatæ în bine. Secretarul de stat american, Byrnes, avea trei întâlniri cu Stalin, ceea ce permitea deblocarea unor situaflii, înainte de toate referitoare la tratatele de pace cu Bulgaria øi România. Stalin accepta ideea unei lærgiri parfliale a guvernelor din cele douæ flæri cu reprezentanfli ai opozifliei democratice, urmând ca guvernele astfel completate sæ organizeze alegeri libere, în spiritul acordurilor de la Ialta. Byrnes accepta compromisul convenit cu Stalin færæ sæ°l consulte în prealabil pe Truman; preøedintele american va fi furios pe secretarul sæu de stat pentru cæ acesta se angaja sæ recunoascæ guvernele român øi bulgar lærgite, înainte de organizarea alegerilor, dar sfârøea prin a accepta situaflia astfel creatæ (109, 1998, p. 398). În cazul României, se convenea intrarea în guvern a câte unui reprezentat al PNfi øi PNL, ca miniøtri færæ portofoliu. Pentru a supraveghea modul cum aceastæ înflelegere avea sæ fie realizatæ, se constituia o Comisie Interaliatæ, formatæ din Andrei Vîøinski (adjunct al ministrului de Externe al URSS), Averell Harriman (ambasadorul american la Moscova) øi Archibald Clark Kerr (ambasadorul britanic în Uniunea Sovieticæ), comisie care se afla în România la cumpæna anilor 1945°1946. Urma recunoaøterea guvernului Groza de cætre Statele Unite øi Marea Britanie pe 5 februarie 1946 øi, prin aceasta, reluarea relafliilor diplomatice dintre aceste flæri øi România. La Conferinfla de la Moscova, se convenea ca tratatele de pace cu foøtii aliafli ai Germaniei sæ fie pregætite de cætre flærile care încheiaseræ armistiflii cu acestea, urmând ca ele sæ fie supuse ulterior unei Conferinfle de pace cu participarea tuturor celor 21 de state care luaseræ efectiv parte la ræzboi. Conferinfla ajungea, totodatæ, la mai multe acorduri, între care cele privind crearea unei Comisii a Nafliunilor Unite pentru Orientul Îndepærtat, înfiinflarea în cadrul ONU a Comisiei pentru controlul energiei atomice, crearea Consiliului Aliat pentru Japonia, stabilirea unei Corei independente øi democratice. Byrnes îi avansa lui Stalin ideea pe care o evocase în fafla lui Molotov, la Londra, privind un tratat pe 25 de ani între marile puteri pentru dezarmarea Germaniei. Liderul sovietic se aræta favorabil ideii respective, dar lucrurile nu aveau sæ depæøeascæ aceasta manieræ generalæ de abordare, nici de o parte, nici de alta. Consiliul Miniøtrilor de Externe se întrunea din nou la Paris, la 25 aprilie 1946. Molotov accepta ca la lucrærile Consiliului sæ ia parte în permanenflæ øi øeful diplomafliei franceze, poziflie în care la acea datæ se afla Georges Bidault. Cei patru aveau sæ pregæteascæ în douæ etape: 25 aprilie°16 mai øi 15 iunie°12 iulie 1946, tratatele de pace cu foøtii aliafli europeni ai Germaniei. Consiliul aproba pe 13 iulie forma definitivæ a acestor tratate øi hotæra convocarea Conferinflei de Pace, care se desfæøura la Paris, între 29 iulie°15 octombrie. Consiliul se reunea apoi la New York între 4 noiembrie°12 decembrie 1946. Era definitivatæ redactarea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România øi Ungaria øi se adopta decizia ca aceste tratate sæ fie semnate la Paris pe 10 februarie 1947. Tot la New York se hotæra convocarea unei conferinfle internaflionale menitæ sæ reglementeze navigaflia pe Dunære, conferinflæ care se întrunea în iulie 1947, la Belgrad. Se convenea ca urmætoarea reuniune a Consiliului sæ se ocupe în special de problemele tratatului de pace cu Germania øi cele ale tratatului de stat cu Austria.

254

CONSTANTIN VLAD

Aceasta se desfæøura la Moscova, între 10 martie°24 aprilie 1947. Alæturi de Bevin, Bidault øi Molotov, participa George Marshall, noul secretar de stat american. Conferinfla Miniøtrilor de Externe avea loc în condifliile unei deterioræri accentuate a relafliilor dintre puterile occidentale øi URSS. Chiar în timpul lucrærilor ei, la Washington erau fæcute publice mæsurile care aveau sæ devinæ Doctrina Truman. Iar prezenfla lui Marshall la Moscova, urmatæ de o vizitæ a acestuia în zona americanæ de ocupaflie din Germania, vor duce la cristalizarea planului ce îi va purta numele. Conferinfla se ocupa pe larg de problema tratatului de pace cu Germania, evidenfliind mai ales existenfla unor divergenfle profunde între participanfli în aceastæ privinflæ. Menflionez aici cæ cele patru mari puteri cædeau de acord ca, în orice formulæ de organizare viitoare a Germaniei, sæ fie interzisæ orice reconstituire a Prusiei ca stat. Miniøtrii de Externe aprobau o serie de propuneri pregætite, începând din ianuarie 1947, de cætre adjuncflii lor în ceea ce priveøte tratatul de stat cu Austria. În aceastæ flaræ, la 27 aprilie 1945 se constituise un guvern provizoriu condus de Karl Renner, în care câteva portofolii erau deflinute de miniøtri comuniøti. Guvernul Renner era recunoscut de cætre URSS, dar o astfel de recunoaøtere era refuzatæ de cætre Statele Unite øi Marea Britanie, în condiflii când problema drepturilor puterilor de ocupaflie, cea a alegerilor ø. a. nu fuseseræ încæ rezolvate. La 14 mai 1945, guvernul Renner proclama independenfla Austriei. Era anulat, din punct de vedere juridic, Anschluss°ul, abolitæ legislaflia nazistæ øi dizolvat partidul nazist austriac. La 4 iulie acelaøi an, se încheia un acord între cele patru puteri: SUA, Marea Britanie, Franfla øi URSS potrivit cæruia Austria urma sæ fie administratæ de Consiliul Aliat de Control. Se hotæra, de asemenea, cæ Austria era restabilitæ în graniflele sale din 1937, îndeplinindu°se astfel decizia Conferinflei Miniøtrilor de Externe de la Moscova, din noiembrie 1943. Consiliul Aliat de Control era creat la 7 august 1945, când se convenea øi împærflirea Austriei øi a capitalei acesteia, Viena, în patru zone de ocupaflie — americanæ, rusæ, englezæ øi francezæ. Consiliul Aliat de Control era format din patru comisari militari, fiecare dintre aceøtia având autoritate deplinæ în zona proprie de ocupaflie. În octombrie acelaøi an, Consiliul Aliat de Control recunoøtea guvernul provizoriu Renner, extidea autoritatea acestuia asupra întregului teritoriu al flærii øi îi conferea dreptul de a legifera, færæ ca puterile de ocupaflie sæ dispunæ de un drept de veto asupra actelor de putere ale autoritæflilor de la Viena. La 20 decembrie 1945, Karl Renner era ales preøedinte al Austriei, iar pe 7 ianuarie 1946 cele patru mari puteri recunoøteau Austria din punct de vedere juridic, stabilind relaflii diplomatice cu aceastæ flaræ. Acestea erau condifliile în care Conferinfla Miniøtrilor de Externe de la Moscova aborda problemele tratatului de stat cu Austria. Negocierile se împotmoleau însæ înainte a se finaliza. Molotov susflinea pretenfliile Iugoslaviei asupra provinciei Carintia de sud, poziflie respinsæ însæ de cætre puterile occidentale. Problema reparafliilor de ræzboi pe care trebuia sæ le achite Austria øi soarta bunurilor germane de pe teritoriul austriac vor diviza Conferinfla. Aveau sæ treacæ mulfli ani pânæ când, în 1955, tratatul de stat cu Austria era finalizat øi semnat de cætre cele patru mari puteri. Conferinfla de la Moscova prilejuia un schimb de note sovieto°american în legætura cu China. Marshall îl informa pe omologul sæu rus cæ majoritatea trupelor americane din China vor fi retrase pânæ la 1 iunie 1947. Molotov replica, precizând cæ trupele sovietice fuseseræ retrase din Manciuria în mai 1946. Schimbul de scrisori reliefa

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

255

cu claritate ræceala ce se instala rapid în relafliile ruso°americane. De asemenea, la Conferinflæ Moscova øi Washingtonul conveneau sæ reactiveze Comisia comunæ sovieto°americanæ în Coreea. Un schimb de scrisori pe aceastæ temæ între Molotov øi Marshall era plin de acuzaflii øi încriminæri reciproce. Astfel, secretarul de stat învinuia autoritæflile sovietice cæ refuzæ sæ colaboreze cu cele americane în vederea reunificærii celor douæ pærfli ale peninsulei øi avertiza cæ, în lipsa unor rezultate concrete în direcflia reunificærii, Statele Unite aveau sæ acflioneze pentru crearea unui stat sud°corean independent. Molotov reacfliona, acuzând partea americanæ cæ se afla la originea întreruperii lucrærilor Comisiei, care trebuia sæ se ocupe de problemele reunificærii. Asemenea „politefluri“ diplomatice nu erau o noutate în retorica Ræzboiului Rece, care se manifestase din plin încæ în negocierile pentru crearea ONU øi, într°un ton încæ mai ascuflit, la recenta Conferinflæ de Pace de la Paris. Ele anunflau însæ pregætirile ce se fæceau deja pentru scindarea în state separate a flærilor în care se întâlneau armatele aliaflilor din Coaliflia Nafliunilor Unite: Coreea øi Germania. Cu atâtea subiecte aflate în atenflia participanflilor, în lucrærile Conferinflei apæreau nu pufline momente de confuzie. Într°un astfel de moment, Bevin l-a întrebat pe Bidault: „Unde am ajuns?“. Bidault i-a ræspuns: „Numai Dumnezeu øtie“. „Nu øtiam cæ face parte din Consiliu“, i-a replicat Bevin (apud 69, 1992, p. 86). La încheierea Conferinflei, pe 25 aprilie 1947, Marshall era primit de cætre Stalin. Între cei doi avea loc o lungæ convorbire — era ultima întâlnire a unui înalt oficial american cu liderul de la Kremlin, înainte de decesul acestuia, survenit în martie 1953. Secretarul de stat aducea o serie de reproøuri pærflii sovietice pentru lipsa de progrese în raporturile bilaterale øi se aræta pesimist în ceea ce priveøte perspectiva acestor raporturi. Stalin va sublinia cæ el acordæ o mare importanflæ ajungerii la un acord general cu Statele Unite. El va opina cæ „ar fi greøit sæ se interpreteze într°un mod atât de tragic divergenflele noastre actuale. Ele nu sunt decât primele hærfluieli, primele încæieræri ale detaøamentelor de recunoaøtere. Atunci când oamenii se vor fi epuizat în discuflii, ei vor admite necesitatea unui compromis“ (apud 69, 1992, pp. 87°88). Reieøea cæ, pentru Moscova, în relafliile sovieto°americane era, atunci, nevoie de ræbdare øi de timp. Se va vedea însæ în curând cæ factorul timp avea o altæ semnificaflie pentru fiecare dintre pærfli. „Noul secretar de stat al SUA, George Marshall, cæpætase convingerea cæ Stalin intenfliona sæ se foloseascæ de marile dificultæfli economice din Occident øi de larga audienflæ a partidelor comuniste din Franfla øi Italia pentru a da asaltul final împotriva «societæflii capitaliste» din Europa de Vest“ (43, 1997, p. 469). Într°adevær, Marshall, militar de carieræ, convertit de curând de cætre preøedintele Truman la diplomaflie (dupæ retragerea din serviciul militar activ, el era trimis ca ambasador cu însærcinæri speciale în China, apoi numit secretar de stat), obiønuit cu o gândire claræ øi adeptul unor hotærâri ferme, neechivoce, pleca de la Moscova cu convingerea cæ Occidentul, confruntat cu politica sovieticæ øi situaflia economicæ øi socialæ catastrofalæ din multe flæri europene, nu mai putea aøtepta. „Pânæ la momentul convorbirii lui Stalin cu Marshall, în 1947, dictatorul sovietic îøi fæcuse mâna. Era acum tot atât de puflin crezut în America pe cât de mult se bucurase anterior de bunævoinfla ei… Într°un discurs radiodifuzat în 28 aprilie, secretarul de stat Marshall a indicat cæ Occidentul depæøise punctul de unde mai exista întoarcere în politica sa faflæ de Uniunea

256

CONSTANTIN VLAD

Sovieticæ. El a respins sugestia lui Stalin de a cædea la un compromis pe motiv cæ «nu se putea ignora factorul timp implicat aici»“ (109, 1998, p. 404).

Era mai mult decât un preludiu la anunflarea Planului Marshall: anume, o expunere a unei viziuni generale asupra stadiului øi perspectivelor relafliilor dintre SUA, dintre Occident øi URSS. Cu motivaflile øi limitele ei istorice, aceastæ viziune în plin proces de cistalizare avea sæ modeleze atitudinea øi politica americanæ faflæ de URSS în deceniile ce urmau. Ultimele reuniuni ale Consiliului Miniøtrilor de Externe ai celor patru mari puteri aveau loc la Londra, între 15 noiembrie°15 decembrie 1947, øi la Paris, între 23 mai°20 iunie 1949. Ordinea de zi în cazul ambelor reuniuni va fi dominatæ de problema tratatului de stat cu Austria øi cea a tratatului de pace cu Germania. Conferinfla de la Londra va examina numeroase chestiuni, dar nu va duce aproape la nici un acord. Situaflia se repeta peste un an øi jumætate la Paris. Devenea limpede cæ vremea unei astfel de forme de conlucrare a marilor puteri trecuse. Ræzboiul Rece avea reguli øi asperitæfli care puneau raporturile dintre aceste mari puteri pe alte premize.

3) Spre o justiflie penalæ internaflionalæ: Tribunalele de la Nürnberg øi Tokyo La puflin timp dupæ 1 septembrie 1939, se ridica problema pedepsirii celor care comiteau crime de ræzboi. Astfel, în a doua jumætate a anului 1940, Marea Britanie øi guvernele polonez, francez øi cehoslovac, aflate în exil, adoptau un „Protest comun împotriva crimelor naziste în Polonia øi Cehoslovacia“. În octombrie 1941, preøedintele american Roosevelt, într°o declaraflie publicæ, la care se ralia Churchill, condamna executarea unor ostateci în regiunile ocupate de germani. În noiembrie 1941 øi în ianuarie 1942, Molotov înainta puterilor occidentale note în care acuza trupele germane de încælcæri sistematice ale dreptului internaflional prin brutalitæfli øi acte de violenflæ împotriva prizonierilor de ræzboi sovietici, prin jafuri øi distrugeri, precum øi prin atrocitæfli comise împotriva populafliei civile. În ianuarie 1942, o conferinflæ flinutæ la Londra la care participau reprezentanfli ai Belgiei, Cehoslovaciei, Franflei, Greciei, Iugoslaviei, Luxemburg°ului, Norvegiei, Olandei øi Poloniei adopta „Declaraflia de la Saint James’s Palace“, în care se susflinea cæ unul dintre obiectivele de ræzboi ale Aliaflilor trebuia sæ fie pedepsirea celor vinovafli de acte de violenflæ împotriva civililor din flærile ocupate, nesocotirea legilor existente în aceste flæri øi desfiinflarea institufliilor naflionale. Declaraflia preciza cæ trebuie pedepsifli cei vinovafli de astfel de crime, indiferent dacæ respectivii au ordonat comiterea lor, le°au comis ei înøiøi sau au participat în vreun fel la ele. La 7 octombrrie 1942, se înfiinfla la Londra Comisia internaflionalæ pentru cercetarea crimelor de ræzboi, care avea sæ devinæ Comisia Nafliunilor Unite pentru crime de ræzboi. Aceasta îøi asuma sarcina de a aduna dovezi øi mærturii øi de a întocmi liste de criminali de ræzboi din puterile Axei. La Conferinfla de la Moscova din noiembrie 1943 a Miniøtrilor de Externe american, britanic øi sovietic se adopta Declaraflia cu privire la atrocitæfli, care stabilea cæ „ofiflerii øi soldaflii germani øi membrii partidului nazist care sunt responsabili de atrocitæfli øi crime sau care au luat parte în mod voluntar la comiterea lor vor fi trimiøi în flærile în care færædelegile lor abominabile au fost comise pentru a fi judecafli

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

257

øi pedepsifli conform legilor acestor flæri“. Acordurile de la Ialta prevedeau sæ se aplice criminalilor de ræzboi o pedeapsæ promptæ øi justæ, iar Conferinfla de la Potsdam dispunea trimiterea criminailor de ræzboi în fafla justifliei. În fapt, dupæ capitularea necondiflionatæ a Germanei, problema tragerii la ræspundere a criminalilor de ræzboi se punea în termeni practici. Marea Britanie øi Franfla vor øovæi în fafla creærii unei instanfle penale internaflionale care sæ procedeze la judecarea celor ce intrau în categoria criminalilor de ræzboi. Statele Unite însæ, apoi øi URSS, se vor pronunfla în favoarea unui proces internaflional. Din inifliativæ americanæ, la 26 iunie debutau negocierile reprezentanflilor celor patru mari puteri: Statele Unite, URSS, Marea Britanie øi Franfla, care se încheiau cu Acordul de la Londra din 8 august acelaøi an privind urmærirea øi pedepsirea marilor criminali de ræzboi din puterile europene ale Axei. Acordul decidea constituirea Tribunalului Militar Internaflional, pentru a judeca pe criminalii de ræzboi ale cæror crime sunt færæ localizare geograficæ precisæ, fie cæ ei sunt acuzafli individual sau cu titlul de membri ai organizafliilor sau grupurilor. Hotærârea preciza cæ Acordul nu aduce atingere jurisdicfliei sau competenflei tribunalelor naflionale pentru a judeca pe cei care comiseseræ crime de ræzboi în teritoriile flærilor ocupate de puterile Axei. Totodatæ, era aprobat Statutul Tribunalului Militar Internaflional. Negocierile care duceau la Acordul de la Londra nu se dovedeau deloc uøoare. Iatæ câteava întrebæri care apæreau în decursul lor: „1) Cum sæ se comporte instanfla în cazul cæ apærarea germanæ va invoca faptul cæ øi alte flæri au dus ræzboaie de agresiune [aceasta, apropo, de pildæ, de participarea URSS la ocuparea Poloniei, în septembrie 1939 — C.V.] øi au comis crime de ræzboi?; 2) Cum pot fi acuzafli øi condamnafli oameni care nu au comis, ei înøiøi, infracfliuni criminale?; 3) Oamenii politici ai flærilor care judecæ acum n°ar putea fi traøi la ræspundere în viitor potrivit aceluiaøi drept?; 4) Cum stau lucrurile cu atacurile aeriene asupra cartierelor locuite øi a populafliei civile lipsite de apærare? [nu numai cazul Coventry, dar øi cel al Dresdei erau încæ proaspete în memorie — C.V.] (92, 1983, p. 105).

Negociatorii vor rezolva simplu, în final, astfel de probleme: ei vor decide cæ în fafla Tribunalului sæ fie aduse doar faptele comise de cætre cei acuzafli. Iar Statutul Tribunalului, la art. 18, al. b) øi c) prevede cæ toate întrebærile øi declarafliile care nu au legæturæ cu procesul sæ fie înlæturate, iar acuzaflii øi apærætorii care formulau astfel de întrebæri øi declaraflii în timpul procedurilor sæ fie penalizafli. De asemenea, se decidea cæ nu vor fi aduse în fafla Tribunalului atacurile aeriene. Aceeaøi negociatori aveau sæ constate cæ dreptul internaflional, la stadiul existent atunci, nu acoperea o bunæ parte din actele pe care le aveau în vedere spre a fi încriminate. În consecinflæ, guvernele celor patru mari puteri îøi asumau funcflii legislative. Drept rezultat, Statutul Tribunalului Militar Internaflional cuprindea reglementæri care reprezentau contribuflii majore la crearea dreptului penal internaflional. Astfel, art. 6 al Statutului stabileøte cæ urmætoarele acte:

258

CONSTANTIN VLAD

„sunt crime supuse jurisdicfliei Tribunalului øi antreneazæ o responsabilitate individualæ: a) Crimele împotriva pæcii, adicæ plænuirea, pregætirea, declanøarea sau purtarea unui ræzboi de agresiune sau a unui ræzboi cu violarea tratatelor, a garanfliilor sau acordurilor internaflionale, precum øi participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfæptuirea unuia dintre actele menflionate mai sus; b) Crimele de ræzboi, adicæ violærile legilor øi obiceiurilor ræzboiului. Aceste violæri cuprind, færæ a avea un caracter limitativ, asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru munci forflate, sau pentru orice alt scop a populafliilor civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratatmente aplicate prizonierilor de ræzboi sau persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea færæ motiv a oraøelor øi satelor sau devastarea nejustificatæ de necesitæfli militare; c) Crimele împotriva umanitæflii, adicæ asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea øi orice alt act inuman comis împotriva oricæror populaflii civile, înainte sau în timpul ræzboiului, sau chiar persecufliile pentru motive politice, rasiale sau religioase, când aceste acte sau persecuflii, indiferent dacæ ele au constituit sau nu o violare a deptului intern al flærilor în care ele au fost comise, ca urmare a oricærei crime intrând în competenfla Tribunalului, sau în legæturæ cu acesta din urmæ. Conducætorii, organizatorii, provocatorii sau complicii, care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan sau unui complot pentru a comite una din crimele mai sus definite sunt responsabili de toate actele sævârøite de toate persoanele, în executarea acestui plan“ (apud 39, 2003, p. 360°361).

Articolul 7 al Statutului preciza cæ situaflia oficialæ a acuzaflilor, fie ca øefi de state, fie ca înalfli funcflionari nu poate fi consideratæ o scuzæ sau un motiv de diminuare a pedepsei. Iar articolul 8 statua: faptul cæ acuzatul a acflionat conform instrucfliunilor guvernului sæu, ori al unui superior ierarhic nu°l degajæ de responsabilitatea sa. Articolul 26 menfliona cæ hotærârea Trbunalului relativ la vinovæflia sau nevinovæflia oricærui acuzat trebuia motivatæ øi era definitivæ øi nesusceptibilæ de revizuire. Tribunalul, compus din patru judecætori: Sir Geoffrey Lawrence (Marea Britanie), Francis Biddle (SUA), generalul Iona T. Nikitcenco (URSS) øi Henri Donnedieu de Vabres (Franfla) îøi îndeplinea misiunea. Procesul de la Nürnberg începea la 20 noiembrie 1945 øi se încheia la 1 octombrie 1946. În boxæ s°au aflat 22 de acuzafli — înalte oficialitæfli øi ofifleri superiori germani. Dintre aceøtia, 12 erau condamnafli la moarte: Göring, von Ribbentrop, Kaltenbrunner, Keitel, Rosenberg, Frank, Frick, Sauckel, Jodl, Seyss°Inquart, Bormann — ultimul în contumacie. Tribunalul pronunfla 3 condamnæri la închisoare pe viaflæ: Hess, Funk, Raeder, 2 la închisoare pentru 20 de ani — Schirach, Speer, una la 15 ani — Neurath øi o alta la 10 ani — Dönitz. 3 dintre acuzafli: Schacht, von Papen øi Fritzsche au fost achitafli. Cei condamnafli la pedeapsa capitalæ erau executafli prin spânzurætoare la 16/17 octombrie 1946, cu excepflia lui Göring care se sinucisese cu puflin înainte de execuflie. Alte cæpetenii naziste: Hitler, Goebbels øi Himmler se sustræseseræ ræspunderii, puându°øi capæt zilelor. În decembrie 1946, Comisia ONU pentru Crimele de Ræzboi anunfla cæ, pânæ atunci, în Europa 24 365 de persoane fuseseræ judecate

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

259

pentru crime de ræzboi, dintre care 1 432 suferiseræ condamnarea la moarte, iar peste 16 000 primiseræ pedeapsa cu închisoarea pentru diferite termene. Astfel, justiflia îøi intra în drepturi; desigur, era justiflia învingætorilor, dar exprima interesul øi starea de spirit a comunitæflii internaflionale ca asemenea delicte grave sæ nu se mai petreacæ în viitor. În acest sens, „Procesul de la Nürnberg a însemnat un pas important pe calea istoricæ°modernæ de supunere a violenflei de cætre justiflie“ (92, 1983, p. 20). În decembrie 1946, Adunarea Generalæ a ONU adopta în unanimitatee o rezoluflie prin care confirma „principiile de la Nürnberg“, cuprinse în Statutul Tribunalului Militar Internaflional. Astfel, un act de voinflæ al celor patru mari puteri, învingætoare în ræzboi, dobândea valabilitate universalæ prin autoritatea organizafliei mondale. Sub egida Nafliunilor Unite se negocia øi adopta Codul crimelor contra pæci øi securitæflii omenirii øi începeau eforturile de creare a unei instituflii penale internaflionale permanente, eforturi finalizate însæ abia dupæ depæøirea Ræzboiului Rece, în 1998, prin adoptarea de cætre Conferifla diplomaticæ de la Roma a Statutului Curflii Penale Internaflionale Permanente. Procesul de la Nürnberg øi actele diplomatice care i°au dat naøtere au stârnit, în epocæ øi ulterior, numeroase controverse. Procesul este de mult istorie øi tocmai perspectiva istoricæ permite sæ devinæ evident impactul enorm, nu întotdeauna recunoscut, pe care el l°a avut asupra relafliilor internaflionale. Lucrærile sale au permis stabilirea adeværului despre politica Germaniei naziste de pregætire øi deslænfluire a celei de°a doua conflagraflii mondiale — a adeværului despre criza renanæ, Anschluss, München, invadarea Poloniei, fronturile din Vestul Europei, atacarea URSS, pulverizând astfel imensa diversiune a diplomafliei germane din anii 1936°1941, menitæ sæ disimuleze adeværatele fleluri ale politicii externe a celui de°al Treilea Reich. În acest sens, el constituie o concluzie asupra lecfliei dureroase pe care omenirea o primise prin politica de conciliere faflæ de revizuirea tratatelor internaflionale øi cedarea în fafla politicii de forflæ. De aceea, evenimentele care au dus la Nürnberg „aratæ ceea ce ar fi trebuit sæ aparæ drept incredibil: unde se poate ajunge dacæ se nesocotesc începuturile“ (92, 1983, p. 20). Pe de altæ parte, procesul a permis cunoaøterea resorturilor øi mecanismelor interne prin care un regim totalitar poate primejdui pacea øi securitatea internaflionalæ, impunând un curs spre ræzboi øi agresiune. Totodatæ, prin pasul hotærâtor pe care°l reprezenta în instituirea justifliei penale internaflionale, procesul lansa un mesaj mai cuprinzætor privind comportamentul tuturor categoriilor de state în arena mondialæ øi ræspunderea oamenilor politici pentru acest comportament. Un astfel de mesaj a fost în mod elocvent exprimat de Robert H. Jackson, acuzatorul principal american la Nürnberg: „Civilizaflia modernæ pune la dispoziflia omenirii nenumærate arme de distrugere… Orice recurgere la ræzboi, indiferent de ce fel, este o recurgere la mijloace prin esenflæ criminale. Ræzboiul este în mod inevitabil un lanfl de omoruri, atacuri, de ræpire a libertæflii øi distrugere de proprietate… Bunul simfl al omenirii cere ca legea sæ nu se mulflumeascæ sæ pedepseascæ crime minore, de care se fac vinovafli oameni mærunfli. Legea trebuie sæ°i atingæ øi pe cei care au acaparat o mare putere øi se folosesc de ea în mod deliberat cu intenflia comunæ de a provoca o catastrofæ, care nu va ocoli nici un cæmin… Ultimul pas spre evitarea unor ræzboaie ce revin periodic, inevitabile

260

CONSTANTIN VLAD

în condifliile lipsei de legi internaflionale, constæ în a°i face pe oamenii de stat ræspunzætori în fafla legii… Permitefli°mi s°o spun deschis: aceastæ lege va fi aplicatæ mai întâi aici (la Nürnberg), împotriva agresorilor germani, dar ea …, dacæ se vrea utilæ, trebuie sæ condamne orice atac împotriva unei alte nafliuni øi nu numai pe cele aduse aici în fafla justifliei“ (apud 92, 1983, p. 27).

Jackson exprima astfel o viziune principialæ, inspiratæ din cele mai bune tradiflii wilsoniene. Viafla avea sæ°l corecteze de multe ori; dar afirmaflii ca cele cærora el le dædea glas puneau în valoare valenflele pricipiilor Cartei Nafliunilor Unite în modelarea raporturilor internaflionale øi formulau concluzii pentru ræspunderea statelor, a oamenilor de stat ce decurgeau, în ultimæ instanflæ, din respectivele principii. Prin procesul de la Nürnberg, precedentul era creat. Capitularea necondiflionatæ a Japoniei, înscria la ordinea zilei stabilirea ræspunderilor pentru ræzboiul din Pacific. Acum, lucrurile vor fi mai simple. Constituirea øi Statutul Tribunalului de la Tokyo erau aprobate printr°o proclamaflie a generalului MacArthur, Comandant Suprem al Forflelor Puterilor Aliate; de fapt, în substanfla lui, Statutul reproducea pe cel al Tribunalului Militar Internaflional pentru procesul de la Nürnberg. Completul de judecatæ a fost format din 11 judecætori, câte unul din Australia, Canada, China, Filipine, Franfla, India, Marea Britanie, Olanda, Noua Zeelandæ, Statele Unite ale Americii øi URSS. Ca preøedinte a funcflionat judecætorul William Webb, reprezentantul Australiei. Apærarea a fost asiguratæ de un panel internaflional, fiecare acuzat având, totodatæ, un consiliu de apærætori japonezi. Una dintre problemele importante care a trebuit rezolvatæ înainte de începerea lucrærilor Tribunalului a fost atitudinea acestuia faflæ de împæratul Japoniei, Hirohito (Showa, potrivit numelui postum, conform tradifliei japoneze). Conferinfla de la Potsdam adresase Japoniei Declaraflia prin care îi cerea sæ capituleze necondiflionat. La început, guvernul de la Tokyo respingea Declaraflia. Însæ, sub impactul bambardamentelor atomice øi al intrærii URSS în ræzboi, o Conferinflæ imperialæ desfæøuratæ la 9 august 1945 accepta respectiva declaraflie, cu condiflia ca statutul împæratului sæ ræmânæ neschimbat. La comunicarea primitæ în acest sens de la Tokyo, Statele Unite, în numele Aliaflilor, ræspundeau prin secretarul de stat Byrnes: „Autoritatea Împæratului va fi subordonatæ celei a Comandantului Suprem al Forflelor Puterilor Aliate, forfle care vor ræmâne în Japonia pânæ când obiectivele fixate prin Declaraflia de la Potsdam vor fi atinse“ (apud 109, 1998, p. 111). Era un ræspuns echivoc, care nu accepta ideea de capitulare condiflonatæ, dar læsa deschisæ perspectiva menflinerii institufliei imperiale øi a unei atitudini moderate în ceea ce priveøte ræspunerea împæratului în legæturæ cu ræzboiul. Dupæ confruntæri aprige între unii capi militari øi ai marinei, precum øi între politicieni, dupæ dejucarea unui complot al unui grup de militari, Tokyo accepta capitularea necondiflionatæ. Aceasta era anunflatæ de cætre Hirohito pe 15 august, iar la 12 septembrie 1945 Japonia semna actul ce confinflea capitularea, la bordul cuirasatului american Missouri. Hirohito, el însuøi, îøi aprecia propria responsabilitate în declanøarea ræzboiului, în contextul cadrului stabilit de Constituflie pentru diferitele puteri ale statului. Natural, se va confesa el în ianuarie 1946, „ræzboiul n°ar trebui niciodatæ admis. În acest caz [al ræzboiului din Pacific — C.V.] eu am încercat sæ mæ gândesc la orice lucru spre a gæsi o cale spre a°l evita. Am epuizat orice mjloace aflate în puterea mea.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

261

Totuøi, orice efort al meu a fost în van øi în final ne°am pomenit aruncafli în ræzboi. A fost cu adeværat regretabil. Împæratului unui stat constituflional nu îi este admis sæ intervinæ, impunându°øi voinfla, în treburi care sunt de autoritatea miniøtrilor, pe care aceøtia o au învestitæ prin Constituflie. În consecinflæ, când o anumitæ decizie mi se aducea spre aprobare…eu nu puteam face nimic decât s°o aprob, pornind de la faptul cæ ea fusese adoptatæ cu respectarea procedurii legale, chiar dacæ eu consideram decizia respectivæ foarte de nedorit“ (apud 185, 1971, pp. 209°210). Nu era o disculpare sau o tentativa de a se eschiva de la propriile ræspunderi. Dimpotriva, pe acestea øi le va asuma integral øi în mod solemn, în fafla generalului MacArthur. Acesta îøi lua funcfliile în primire pe 8 septeembrie 1945. Unii dintre colaboratorii sæi îl îndemnau sæ°l convoace pe împærat la sediul forflelor aliate cu intenflia „de a°øi aræta puterea“. Generalul nu împærtæøea însæ ideea. A face aceasta, spunea el, hotærât sæ°l trateze cu respect pe Hirohito, „ar însemna sæ ultragiem sentimentele japonezilor… Nu, eu o sæ aøtept øi, în timp, împæratul va veni în mod voluntar sæ mæ vadæ. În acest caz, mai repede ræbdarea proprie Estului decât graba Vestului foloseøte mai bine scopului nostru“. Ceea ce s°a øi întâmplat în ultima decadæ a lunii septembrie când, la solicitarea împæratului, cei doi se întâlneau la ambasada americanæ din Tokyo, unde MacArthur îøi avea reøedinfla. Fotografii ale vremii îl aratæ pe împærat în flinutæ oficialæ — redingotæ — alæturi de MacArthur purtând o uniformæ militaræ lejeræ. Iatæ în descrierea lui John Toland, întâlnirea celor doi: „Spre a uøura situaflia Majestæflii Sale, MacArthur a menflionat cæ el fusese prezentat tatælui acestuia, Împæratul Taisho, dupæ ræzboiul ruso°japonez. Apoi, politicos, i-a invitat afaræ pe tofli, cu excepflia interpreflilor. Cei doi s°au aøezat în fafla unui øemineu, færæ sæ øtie cæ soflia generalului øi fiul cel mai tânær al acestuia îi umæreau din spatele unor draperii roøii. Generalul i°a oferit o fligaræ americanæ, pe care Majestatea Sa a luat°o cu mulflumiri, mâinile sale tremurând, în timp ce MacArthur îi dædea foc. Ultimul sfat al marchizului Kido [øeful sigiliului privat — C.V.] dat Împæratului înaintea plecærii sale cætre ambasada americanæ fusese ca el sæ nu°øi asume nici o responsabilitate pentru ræzboi, dar Împæratul tocmai aceasta a fæcut. «Am venit la dumneavoastræ, domnule general MacArthur, a spus Hirohito, spre a mæ oferi judecæflii puterilor pe care o reprezentafli, ca cel care poartæ unica responsabilitate pentru orice decizie øi acfliune politicæ øi militaræ luatæ de poporul meu în ducerea ræzboiului». MacArthur, cum avea sæ descrie el mai târziu scena, a fost miøcat «pânæ în mæduva spinærii. El era împærat prin naøtere, dar în acel moment m°am aflat în fafla primului Gentleman al Japoniei»“ (185, 1971, p. 990).

Întâlnirea avea sæ fie decisivæ pentru consolidarea pozifliilor celor care, asemenea lui MacArthur, se pronunflau în favoarea menflinerii institufliei imperiale øi a lui Hirohito ca împærat. Aceasta, împotriva cererilor insistente din partea unor personalitæfli americane øi a unor aliafli, între care se aflau URSS øi China, în sensul ca împæratul sæ fie judecat pentru crime de ræzboi, cereri care, în final, erau respinse. Lucrærile Tribunalului de la Tokyo se deschideau la 3 mai 1946 øi se încheiau la 4 noiembrie 1948, când se pronunflau sentinflele. În fafla Tribunalului au compærut 26 de acuzafli. Dintre

262

CONSTANTIN VLAD

aceøtia, 7 au fost condamnafli la moarte prin spânzurætoare: 5 ofifleri superiori øi 2 foøti prim°miniøtri — Tojo øi Hirota. Marchizul Kido era condamnat la închisoare pe viaflæ, Togo la 20 de ani, iar Shigemitsu Mamoru la 7 ani închisoare. Prinflul Konoe se sinucidea înaintea începerii procesului, iar Matsuoka Yosuke deceda în timpul acestuia. Sentinfla împotriva celor condamnafli la moarte era executatæ la 22/23 decembrie 1948. Alte instanfle judecau în paralel 5 700 de japonezi, militari øi civili, dintre care 920 au fost condamnafli la moarte øi executafli. Tribunalul de la Tokyo s°a vrut a fi øi a fost o continuare a celui de la Nürnberg. În felul acesta, ræzboiul din Pacific era pus pe acelaøi plan cu cel din Europa, iar responsabilitatea liderilor japonezi în ræzboi a fost asimilatæ cu cea a conducætorilor naziøti. Cercetætorul american Richard Minear remarcæ însæ în aceastæ privinflæ: „Ideea unui tribunal militar internaflional, conceptele de drept internaflional pe care tribunalul respectiv era chemat sæ le invoce, opinia cæ cel de°al Doilea Ræzboi Mondial a constituit un complot întunecat împotriva civilizafliei — toate acestea au apærut ca o reacflie la actele Germaniei naziste. Aceste acte au fost, într°adeværi, hidoase. Ele meritau sæ fie pedepsite. Dar Japonia n°a fost Germania; Tojo n°a fost Hitler; ræzboiul din Pacific n°a fost identic cu cel european“ (131, 1971, p. 134).

Observaflia lui Minear explicæ multe dintre controversele apærute în cadrul completului de judecatæ, opiniile separate în probleme-cheie ale acuzærii, „scorul strâns“ cu care s°au decis condamnærile la moarte: 6 voturi pentru, 5 împotrivæ, în cazul lui Hirota, 7 voturi pentru, 4 împotrivæ în cazul celorlalfli 6 inculpafli; tot cu 6 la 5 a fost hotærâtæ øi maniera de execuflie: nu prin aducerea condamnaflilor în fafla plutonului de execuflie — consideratæ o formæ mai onorabilæ de moarte — ci prin spânzurætoare. Societatea japonezæ nu a socotit nici atunci, nici mai târziu pe cei pedepsifli de Tribunalul de la Tokyo drept criminali de ræzboi. Autoritæflile nipone au exprimat regrete pentru atrocitæflile comise de trupele japoneze la Shanghai, de pildæ, øi pentru suferinflele cauzate coreenilor în timpul ocupafliei; dar memoria colectivæ øi conøtiinfla naflionalæ japonezæ îi aøeazæ pe cei executafli între aceia care s°au jertfit pentru flaræ. Cei ræmaøi în viaflæ øi eliberafli au fost integrafli în societatea japonezæ în modul cel mai firesc. Unii dintre ei au ajuns ulterior în înalte funcflii de stat, în armatæ, în viafla politicæ, în afaceri. Astfel, Mamoru Shigemitsu, eliberat din închisoare în 1950, era ales în 1952 membru al parlamentului, iar în 1954 devenea ministru de Externe øi vice°premier. Toate acestea nu erau întâmplætoare: Japonia, societatea niponæ n°au acceptat niciodatæ ideea cæ ræzboiul Pacificului a fost, de partea japonezæ, un ræzboi criminal øi nici n°au considerat pe cei care au avut ræspunderi pentru ducerea lui drept criminali de ræzboi. Este semnificativ în acest sens urmætorul episod: în aøteptarea forflelor de ocupaflie, autoritæflile provizorii japoneze întocmeau o listæ a eventualilor criminali de ræzboi, spre a fi deferifli justifliei. Când aceasta i se prezenta împæratului, Hirohito o respingea, spunând: „Aceia pe care inamicul îi consideræ criminali de ræzboi, în mod particular cei pe care inamicul îi socoteøte ræspunzætori pentru ræzboi, sunt tofli oameni care au servit cu onestitate øi în deplinæ loialitate. De aceea, ar fi de nesuportat ca ei sæ fie judecafli în numele Împæratului“ (apud 131, 1971, p. 115).

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

263

4) Tratatele de pace postbelice øi sferele de influenflæ Ca orice ræzboi, cea de°a doua conflagraflie mondialæ ar fi trebuit sæ se termine prin încheierea unor tratate internaflionale, rezultate a unei sau unor conferinfle de pace. Lucrurile se derulau însæ altfel. Cu Germania, principala putere a Axei în Europa, nu se încheia niciodatæ un tratat de pace. Hotærârile privind problemele teritoriale care o priveau erau luate de cætre conferinflele la nivel înalt ale marilor puteri învingætore, mai ales la Potsdam. Altele, privind statutul juridic al graniflelor sale de est, erau convenite în procesul pregætirilor în vederea unei conferinfle pentru securitate øi cooperare în Europa øi, apoi, în legæturæ cu reunificarea Germaniei. Se încheiau tratate de pace cu aliaflii europeni ai Germaniei; se perfecta tratatul de pace cu Japonia, dar între semnatarii acestuia nu se afla URSS; era semnat un tratat de stat cu Austria, formulæ adoptatæ întrucât aceastæ flaræ nu participase la ræzboi ca stat independent, ci ca parte a Reichului, în urma Anschluss°ului. Conferinfla de pace din 1946°1947 era o manifestare diplomaticæ sui generis. Proiectele de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România øi Ungaria erau pregætite øi agreate de cætre cele patru mari puteri: Statele Unite, URSS, Marea Britanie øi Franfla. Aceleaøi puteri convocau conferinfla de pace propriu°zisæ, la care participau toate cele 21 de state care constituiseræ Coaliflia Nafliunilor Unite. Acestea examinau proiectele de tratate, îi ascultau pe reprezentanflii statelor foste aliate ale Germaniei øi, în final, adoptau recomandæri asupra unor modificæri ale textelor proiectelor de tratate. Decizia ultimæ revenea tot celor patru mari puteri, care hotærau asupra conflinutului tratatelor de pace, deci inclusiv asupra recomandærilor convenite de cætre Conferinflæ, invitând celelalte state participante, precum øi statele cu care urma sæ fie încheiate tratatele, spre a le semna. Era, din punct de vedere al diplomafliei multilaterale, un pas înapoi faflæ de Conferinfla de pace de la Paris din 1919°1920, în sensul cæ rolul marilor puteri apærea acum nu doar mai evident, ci øi mai direct øi lipsit de orice evhivoc; semnificaflia acestui pas înapoi nu era diminuatæ de împrejurarea cæ, în 1946, statele cu care urma sæ se încheie tratatele de pace aveau mai mari posibilitæfli de a°øi expune punctele de vedere în cadrul Conferinflei, decât fusese cazul cu puterile învinse în 1919°1920. În fapt, Conferinfla de pace din 1946°1947 reflecta într°un caz particular trecerea de la Societatea Nafliunilor la Organizaflia Nafliunilor Unite în ceea ce priveøte locul øi rolul marilor puteri: de la Consiliul Societæflii Nafliunilor, format dintr°un numær mai mare de state având calitatea de membri permanenfli, la Consiliul de Securitate cu instituflia membrului permanent, care singularizeazæ statutul unic al celor cinci mari puteri, inclusiv prin râvnitul øi discriminatorul drept de veto. De aceea, pe parcursul lucrærilor Conferinflei s°au fæcut auzite critici numeroase øi ascuflite împotriva pozifliei marilor puteri (de exemplu, din partea reprezentanflilor Australiei, Iugoslaviei, Olandei, Belgiei). Astfel, Paul°Henri Spaak, din partea Belgiei, recunoscând privilegiile de care tebuiau sæ se bucure marile puteri, întrucât ele duseseræ greul ræzboiului, afirma: „Mæ întreb însæ, dacæ drumul pe care ele s°au angajat nu a condus la unele exageræri øi dacæ echilibrul necesar între drepturi øi îndatoriri a fost într°adevær gæsit. Marile puteri se întâlnesc între ele; pregætesc tratate færæ sæ ne consulte; ne propun apoi proceduri, tinzând sæ ne impunæ

264

CONSTANTIN VLAD

reguli de vot care, în mod practic, ne împiedicæ de a face sæ triumfe punctele noastre de vedere; ne plaseazæ în fafla redutabilei dileme de a accepta uneori împotriva sentimentelor noastre ceea ce ele au elaborat sau ne silesc sæ provocæm cæderea unui acord atins cu greu. În sfârøit, dupæ ce ne hærfluiesc astfel, ne cer sæ le facem unele recomandæri“ (apud 28, 1986, pp. 577°578).

Dupæ ce la Potsdam se hotæra constituirea Consiliului Miniøtrilor de Externe, ca organ permanent, însærcinat cu purtarea tratativelor de pace, øi se stabilea obiectivul încheierii tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România øi Ungaria „cât mai curând posibil“, proiectele acestor tratate erau întocmite de diplomafli din cele patru mari puteri, øi anume: James Dunn (SUA), A. I. Vîøinski øi F. Gusev (URSS), Gladwyn Jebb (Marea Britanie) øi Maurice Couve de Murville (Franfla). Proiectele erau examinate øi negociate în cadrul sesiunii Consiliului Miniøtrilor de Externe, desfæøurate la Paris cu participarea lui James F. Byrnes (SUA), V. M. Molotov (URSS), Ernest Bevin (Marea Britanie) øi Georges Bidault (Franfla). La 13 iulie 1946, Consiliul aproba proiectele tratatelor de pace øi hotæra convocarea Conferinflei de Pace, ale cærei lucræri aveau loc la Paris, între 29 iulie°15 octombrie, acelaøi an. Iatæ câteva date privind organizarea Conferinflei de Pace, ca manifestare a diplomafliei multilaterale postbelice (28, 1986, p. 251). La Conferinflæ participau 32 de state, împærflite în patru grupe. Prima dintre acestea era formatæ din cele cinci mari puteri: Statele Unite, URSS, Marea Britanie, Franfla øi China, care au avut rolul hotærâtor — mai ales primele trei, în desfæøurarea lucrærilor øi în adoptarea hotærârilor finale. A doua grupæ era constituitæ din statele invitate, anume 16 state care participaseræ la Coaliflia Nafliunilor Unite: Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Norvegia, Noua Zeelandæ, Olanda, Polonia, Ucraina, Uniunea Sud°Africanæ; statele invitate aveau dreptul de a formula observaflii øi propuneri care puteau fi acceptate prin vot. Aceste prime douæ grupe de state constituiau în cadrul Conferinflei Puterile Aliate øi Asociate. Ele singure dispuneau de drept de vot øi erau statele care urmau sæ încheie tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei. A treia grupæ de state participau cu titlu consultativ, øi anume Albania, Austria, Cuba, Egipt, Iran øi Mexic. În sfârøit, a patra grupæ era formatæ de statele cu care urmau sæ fie încheiate tratatele de pace: Italia, România, Bulgaria, Ungaria øi Finlanda. Acestea aveau dreptul sæ°øi exprime punctele de vedere doar atunci când erau solicitate sæ dea explicaflii øi læmuriri; ele puteau înainta memorii øi observaflii, dar acestea nu puteau fi considerate materiale de lucru ale Conferinflei decât dacæ erau însuøite, ca amendamente proprii, de cætre state din primele douæ grupe. Pe lângæ Conferinfla plenaræ, se constituiau o comisie generalæ, 5 comisii pentru clauzele politice øi teritoriale — câte una pentru fiecare dintre statele din grupa a patra, 2 comisii economice — una pentru problema tratatului de pace cu Italia øi alta care se ocupa de aspectele economice ale tratatelor cu Bulgaria, Finlanda, România øi Ungaria, o comisie pentru problemele militare øi o alta juridicæ øi de redactare. Comisia generalæ realiza coordonarea celorlalte comisii. România a fost reprezentatæ la Conferinfla de Pace de o delegaflie numeroasæ, în care intrau Gheorghe Tætærescu, vicepreøedinte al Consiliului de miniøtri øi ministru al Afacerilor Externe, øeful delegafliei, Gheorghe Gheorghiu°Dej, ministrul Comunicafliilor øi Lucrærilor Publice, Lucrefliu Pætræøcanu, ministrul Justifliei, Øtefan Voitec, ministrul Muncii øi Asigurærilor Sociale,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

265

Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, general Dumitru Dæmæceanu øi alflii. La 13 august 1946, din partea delegafliei române, Gheorghe Tætærescu prezenta Conferinflei punctul de vedere al României faflæ de proiectul tratatului de pace. Delegaflia îøi exprima regretul cæ proiectul nu menfliona calitatea României de putere cobeligerantæ øi solicita Conferinflei consemnarea acestei calitæfli, în conformitate cu efortul de ræzboi al României dupæ 23 august 1944. Ea cerea ca Tratatul sæ precizeze cæ România s°a alæturat Nafliunilor Unite nu de la 12 septembrie 1944, data încheierii Convenfliei de armistifliu, aøa cum se afirma în preambulul proiectului de tratat, ci din 24 august 1944. Se solicita sæ se facæ precizarea cæ România, dupæ aceastæ datæ, a purtat ræzboi atât împotriva Germaniei, cât øi a Ungariei horthyste. Totodatæ, se cerea îmbunæflirea clauzelor militare, a celor privind reparafliile øi, în ansamblu, a clauzelor economice, cerere motivatæ prin participarea României la ræzboi, alæturi de Nafliunile Unite, øi prin condiflia sa postbelicæ (175, 1996, pp. 401°407). O problemæ de interes fundamental pentru România era consfinflirea de cætre Conferinfla de Pace a anulærii „Arbitrajului“ de la Viena. La 8 martie 1945, guvernul român solicita guvernului sovietic ca în întreaga Trasilvanie sæ fie instituitæ administaflia românescæ, solicitare la care Moscova ræspundea afirmativ. În consecinflæ, pe 13 martie 1945, la Cluj avea loc o øedinflæ solemnæ a guvernului român, pilejuitæ de instalarea administrafliei româneøti în Transilvania de nord, øedinflæ la care participa øi A. I. Vîøinski, din partea guvernului sovietic. În timpul sesiunii Consiliului Miniøtrilor de Externe, desfæøurate la Paris, pe 7 mai 1946, se adopta hotærârea de a declara nulæ øi neavenitæ sentinfla de la Viena din 30 august 1940, frontiera româno°ungaræ fiind restabilitæ aøa cum aceasta fusese la 1 ianuarie 1938. Textul astfel convenit era inclus în proiectul tratatului de pace cu România. În expunerea prezentatæ Conferinflei de Pace la 13 august 1946, Gheorghe Tætærescu sublinia: „Proiectul de tratat de pace oferæ întregului popor român… o sursæ de recunoøtinflæ, prin hotærârea formulatæ de art. 2 care declaræ nulæ øi neavenitæ sentinfla de la Viena din 30 august 1940, în virtutea cæreia Transilvania de Nord era alipitæ în mod arbitrar la Ungaria øi readuce frontiera româno°ungaræ la traseul de la 1 ianuarie 1938. Aceastæ hotærâre, care redæ României Transilvania de Nord, smulsæ Patriei Române prin violenflæ øi constrângere, pune în sfârøit capæt pe vecie opresiunii îndelungate øi repetate a cærei victimæ a fost poporul român“ (175, 1996, p. 401). Problema Transilvaniei era însæ readusæ în fafla Conferinflei de Pace de cætre Ungaria. În iunie 1946, un memorandum al guvernului ungar, apoi ministrul de Externe maghiar în plenara Conferinflei la 14 august 1946, declarau cæ, pentru Budapesta, problema Transilvaniei nu era închisæ, solicitând preluarea de cætre Ungaria a 22 000 km2 din teritoriul transilvan. Era o tentativæ de a repune în discuflie nu atât actul arbitrar de la Viena, în iniflierea cæruia Ungaria pretindea acum cæ nu avusese nici un rol, ci însuøi Tratatul de Pace de la Trianon. Budapesta conta pe faptul cæ, în Convenflia de armistifliu semnatæ la 12 septembrie 1944 la Moscova, se prevedea nulitarea „Arbitrajului“ de la Viena, urmând ca Transilvania de Nord sau „cea mai mare parte a ei“ sæ revinæ României; ultima parte a formulærii putea hræni speranfle în cercurile revizioniste maghiare. De asemenea, se avea în vedere cæ, în septembrie 1945, guvernul american „sugerase o modificare a frontierei ungaro°române“, poziflie la care renunflase ulterior, când

266

CONSTANTIN VLAD

Statele Unite acceptaseræ formularea art. 2 din proiectul de tratat, adoptatæ la 7 mai 1946 de cætre Consiliul Miniøtrilor de Externe (175, 1996, p. 440). Øi, desigur, nu erau uitate manifestærile de sprijin din perioada interbelicæ venite de la Londra øi Moscova faflæ de Ungaria, în revendicærile sale de modificare a graniflei cu România. „Momentul era primejdios, avea sæ remarce Gheorghe Tætærescu ulterior, cæci revendicærile ungare, prezentate sub aspecte modeste øi conciliante, puteau atrage bunævoinfla Conferinflei, doritoare sæ gæseascæ o formulæ de conciliere, fie øi sub forma unei obligafliuni impuse României de a discuta direct cu Ungaria chestiunile teritoriale“ (175, 1996, p. 512). Motivele invocate de partea maghiaræ aveau sæ fie expuse în fafla Consiliilor pentru tratatele de pace cu Ungaria, respectiv, cu România, la 31 august, unde problema ridicatæ era luatæ în dezbatere. Astfel, se susflinea cæ unirea Transilvaniei cu România s°a fæcut færæ ca populaflia acesteia sæ fie consultatæ; faptul cæ Tratatul de la Trianon n°a fost semnat de cætre URSS øi ratificat de cætre Statele Unite ar fi demonstrat cæ frontiera ungaro°românæ nu coincidea cu limitele etnice; România n°ar fi pus în praticæ mæsurile pentru protecflia minoritæflilor, iar reforma agraræ s°ar fi fæcut cu discriminarea maghiarilor; deøi dupæ 1945, autoritæflile române au legiferat mæsuri menite sæ protejeze identitatea naflionalæ a minoritæflilor, astfel de mæsuri nu se aplicau; de aceea, se cerea înfæptuirea autonomiei locale pe criterii etnice pentru maghiarii din România. Delegaflia cerea sprijinul Conferinflei spre a se începe negocieri directe între cele douæ pærfli privind protecflia minoritæflii ungare din România, sub controlul øi sancfliunea Nafliunilor Unite. Întrucât Conferinfla nu pærea dispusæ sæ satisfacæ cererea iniflialæ de cedare cætre Ungaria a 22 000 km2, aceastæ cerere era redusæ la o zonæ de 4 000 km2 în partea de vest a Transilvaniei, care cuprindea oraøele Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta øi Arad, mæsuræ pe care Budapesta o prezenta drept o simplæ reajustare a graniflei. La 2 septembrie, delegaflia românæ prin Gheorghe Tætærescu, analiza pe larg øi argumentat, susflinerile maghiare, demonstrând punct cu punct netemeinicia acestor susflineri. Era amintitæ Adunarea Naflionalæ din 1 decembrie 1918, când românii, care constituiau majoritatea populafliei, hotærâseræ unirea necondiflionatæ a Transilvaniei cu Regatul României. Erau readuse în atenflie constatærile comisiilor internaflionale din anii 1919°1921, inclusiv ale unor prestigioøi oameni de øtiinflæ, potrivit cærora frontiera româno°ungaræ era fixatæ conform liniei de demarcaflie etnograficæ. Se reaminteau motivele reale pentru care Uniunea Sovieticæ nu semnase, iar Statele Unite nu ratificaseræ Tratatul de la Trianon, o datæ cu toate tratatele de pace, care constituiau sistemul de la Versailles. Cu date concrete, se demonstra politica înfæptuitæ în România de asigurare a egalitæflii în drepturi a tuturor cetæflenilor, færæ deosebire de naflionalitate, politicæ urmatæ øi în cazul reformei agrare. Delegaflia românæ respingea ideea unor negocieri cu alte state în probleme care flineau de situaflia internæ a flærii. Cu rezonanfle târzii în contemporaneitate, Tætærescu declara: „Introducerea în unele tratate, cum ar fi acela al nostru, a unor mæsuri speciale pentru o singuræ categorie de state, ar duce la o condiflie de inegalitate dæunætoare colaborærii øi concordiei nternaflionale. Umanitatea n°ar putea sæ se divizeze în state cu minoritæfli protejate øi state cu minoritæfli neprotejate. Aceastæ situaflie ar fi în contradicflie absolutæ chiar cu principiile fundamentale ale Organizafliei Nafliunilor Unite øi ar genera un izvor permanent de agitaflie øi

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

267

de tulburæri“ (apud 134, 1996, pp. 422°222). Aceastæ prezentare, alæturi de documentarea amplæ pusæ de delegaflia românæ la dispoziflia Conferinflei, convingeau reprezentanflii statelor participante de justeflea pozifliei româneøti. La 5 septembrie, Comisia pentru România se pronunfla în favoarea menflinerii art. 2 din Tratat în redactarea sa iniflialæ; doar reprezentantul Australiei sprijinea ideea unei modificæri a forntierei româno°ungare, care sæ flinæ seama de solicitarea Budapstei. Cu 10 voturi pentru: Statele Unite, URSS, Marea Britanie, Franfla, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandæ, Ucraina, øi 2 abflineri: Australia øi Uniunea Sud°Africanæ, Comisia adopta art. 2 færæ nici un fel de modificæri. Iar la 10 octombrie 1946, Conferinfla în plenul sæu vota, în unanimitate, proiectul de tratat de pace cu România. „Astfel, din nou, o conferinflæ de pace, la care participau øi cele douæ mari puteri din care una (URSS) nu semnase øi alta (SUA) nu ratificase Tratatul de la Trianon din 1920 reconfirma justeflea clauzelor incluse în acest tratat, recunoscând de jure dreptul legitim al României asupra Transilvaniei“ (28, 1986, p. 593).

Conferinfla însæ nu acorda României statutul de cobeligeranflæ; împotriva acestei recunoaøteri se pronunflaseræ în Comisia pentru probleme politice øi teritoriale majoritatea statelor participante, între acestea fiind Statele Unite, URSS øi Marea Beritanie. Conferinfla de Pace de la Paris se încheia la 15 octombrie 1946, prin adoptarea proiectelor de pace supuse dezbaterii. Textele, cuprinzând øi recomandærile însuøite de Conferinflæ, intrau în examinarea sesiunii Consiliului Miniøtrilor de Externe ai marilor puteri, desfæøuratæ la New York între 4 noiembrie°12 decembrie 1946. La sesiune era definitivatæ redactarea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria øi Finlanda øi se adopta decizia ca acestea sæ fie semnate în capitala Franflei, la 10 februarie 1947. Un demers al guvernului român cætre Consiliu se solda cu unele îmbunætæfliri ale textului tratatului cu România, dar færæ obflinerea calitæflii de cobeligeranflæ, calitate care fusese, totuøi, acordatæ de cætre Conferinflæ Italiei. Principalele prevederi ale tratatelor de pace erau urmætoarele (61, 1983, pp. 49°50): Tratatul de pace cu Italia era semnat de SUA, URSS, Marea Britanie, Franfla, China, Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Olanda, Noua Zeelandæ, Polonia, Ucraina, Uniunea Sud°Africanæ. Drept clauze teritoriale, Italia renunfla la Albania øi la fostele sale colonii: Libia, Eritreea øi Somalia italianæ; insulele Dodecanez reveneau Greciei; aveau loc rectificæri minore de frontieræ în favoarea Iugoslaviei — în peninsula Istria, cu oraøul Pola, øi în favoarea Franflei. Tratatul de pace conflinea prevederi referitoare la democratizarea vieflii politice interne, reducerea forflelor armate, retragerea tuturor trupelor stræine în termen de 90 de zile dupæ intrarea în vigoare a tratutului. Italia urma sæ achite în 7 ani 360 milioane dolari drept despægubiri de ræzboi cætre URSS, Grecia øi Iugoslavia (câte 100 milioane pentru fiecare), restul de 60 de milioane revenind Etiopiei øi Albaniei. Oraøul Trieste øi zona înconjurætoare formau „Teritoriul Liber Trieste“, sub autoritatea Consiliului de Securitate. Însæ, teritoriul respectiv va constitui, în continuare, obiectul disputei între Italia øi Iugoslavia. Acestor dispute li se va pune capæt în 1954 când, printr°un „memorandum de înflelegere“ încheiat între Italia, Iugoslavia, Marea Britanie øi Statele Unite

268

CONSTANTIN VLAD

(memorandum de care URSS lua notæ) se convenea împærflirea lui între cele douæ state vecine; cu aceasta, statutul special al teritoriului Treste øi ræspunderea Nafliunilor Unite pentru administrrea lui încetau. Tratatul de pace cu România, era semnat de SUA, URSS, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandæ, Ucraina. øi Uniunea Sud°Africanæ. Din partea României el purta semnæturile lui Gheorghe Tætærescu, Lucrefliu Pætræøcanu, Øtefan Voitec øi generalului Dumitru Dæmæceanu. În preambulul Tratatului se precizeazæ cæ la 23 august 1944 România a încetat toate operafliunile militare împotriva Nafliunilor Unite øi apoi a participat activ la ræzboiul împotriva Germaniei; art. 1 stabilea cæ frontierele României sunt cele existente la 1 ianuarie 1941, cu excepflia frontierei cu Ungaria, definitæ astfel în art. 2: „Hotærârile sentinflei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule øi neavenite. Frontiera dintre România øi Ungaria este restabilitæ prin articolul de faflæ astfel cum exista la 1 ianuarie 1938“; art. 3: România se angajeazæ sæ nu facæ nici un fel de discriminæri între cetæfleni pe motive de rasæ, sex, limbæ sau religie; potrivit art. 5, România era obligatæ sæ nu permitæ funcflionarea pe teritoriul sæu a unor organizaflii care sæ facæ propagandæ ostilæ Nafliunilor Unite; art. 8 statua încetarea stærii de ræzboi între România øi Ungaria; art. 11 stabilea cæ forflele armate ale României erau limitate strict la cerinflele îndatoririlor cu caracter intern øi de apærare a graniflelor, efectivele pentru armata de uscat fiind fixate la 120 000 militari; art. 21 prevedea retragerea tuturor forflelor aliate în termen de 90 de zile dupæ intrarea în vigoare a tratatului, cu excepflia unor forfle armate ale URSS, care ar putea fi necesare pentru menflinerea liniilor de comunicaflie ale Armatei Sovietice cu zona sovieticæ de ocupaflie din Austria; potrivit art 22, România se obliga sæ plæteascæ URSS, drept reparaflii, în 8 ani, suma de 300 milioane dolari, în bunuri; art. 23 prevedea restituirea tuturor bunurilor ridicate din teritoriul vreunui stat din Coaliflia Nafliunilor Unite; art. 24: restabilirea tuturor drepturilor øi intereselor legale ale Nafliunilor Unite øi ale cetæflenilor statelor din Coaliflie, astfel cum existau ele la 1 septembrie 1939; art. 26 stipula transferarea cætre URSS a tuturor averilor germane din România, iar art. 28 cuprindea clauza ce obliga România sæ renunfle la creanflele sale faflæ de Germania; în sfârøit, art. 36 prevedea libera navigaflie pe Dunære pentru toate statele, pe picior de egalitate (134, 1996, pp. 376°393). Tratatul de pace cu Ungaria purta semnæturile URSS, Marii Britanii, Statelor Unite, Austriei, Belgiei, Bielorusiei, Canadei, Cehoslovaciei, Indiei, Iugoslaviei, Noii Zeelande, Ucrainei, Uniunii Sud°Africane. Ca prevederi principale, el cuprindea: frontierele Ungariei sunt cele existente la 1 ianuarie 1938; mæsuri pentru democratizarea vieflii politice interne; reducerea forflelor militare; retragerea tuturor trupelor aliate în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului, cu excepflia unor forfle armate sovietice necesare menflinerii liniilor de comunicaflie cu trupele sovietice din Austria; plata în decursul a 8 ani a 300 milioane dolari pentru reparaflii, din care 200 milioane cætre URSS, 50 milioane cætre Iugoslavia øi 50 milioane cætre Cehoslovacia. Tratatul de pace cu Bulgaria era semnat de cætre URSS, Marea Britanie, SUA, Austria, Belgia, Bielorusia, Cehoslovacia, Grecia, India, Iugoslavia, Noua Zeelandæ, Ucraina,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

269

Uniunea Sud°Africanæ. El prevedea: frontierele existente la 1 ianuarie 1941; mæsuri pentru democratizarea vieflii politice interne; reducerea forflelor armate; retragerea tuturor trupelor aliate în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a tratatului; plata a 70 de milioae dolari drept despægubiri de ræzboi, din care 45 milioane cætre Grecia øi 25 milioane cætre Iugoslavia. Tratatul de pace cu Finlanda era semnat de URSS, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandæ, Ucraina, Uniunea Sud°Africanæ. Tratatul prevedea: frontierele Finlandei sunt cele existente în 1 ianuarie 1941, cu excepflia peninsulei Petsamo, care revenea URSS; Finlanda areandeazæ URSS pe 50 de ani peninsula Hankö; mæsuri pentru democratizarea vieflii politice interne; reducerea forflelor militare; plata cætre URSS în decurs de 8 ani a 300 milioane dolari drept reparaflii de ræzboi. Tratatele de pace erau ratificate de cætre statele semnatare în cursul anului 1947, între acestea fiind Marea Britanie (29 aprilie), Statele Unite (5 iunie) øi URSS (9 august). La 23 august acelaøi an, Parlamentul român examina Tratatul de pace dintre România øi Puterile Aliate øi Asociate. În dezbateri se exprima din nou regretul cæ Tratatul nu acorda României calitatea de cobeligerantæ. Clauzele militare erau considerate prea aspre; se socotea nejustæ stabilirea datei de 1 septembrie 1939 pentru începerea executærii obligafliilor de restabilire a drepturilor øi intereselor Nafliunilor Unite øi a resortisanflilor lor, întrucât România intrase în ræzboi doar la 22 iunie 1941; se considera în special nejustæ clauza care obliga România sæ renunfle la toate creanflele sale faflæ de Germania, chiar øi la cele næscute în perioada neutralitæflii, în timp ce România ræmânea obligatæ sæ plæteascæ Germaniei creanflele sale; în aceeaøi categorie intrau øi obligafliile României de a restitui aurul primit de la Germania drept platæ pentru cerealele øi petrolul ridicate de germani øi cea privind restituirea materialului rulant german intrat în serviciul cæilor ferate române prin trafic normal, înainte ca materialul rulant românesc ieøit din flaræ în condiflii similare øi pentru susflinerea efortului de ræzboi alæturi de Nafliunile Unite (peste 30 000 vagoane) sæ fie restituit (181, 1996, pp. 516°517). Menflionând asemenea clauze grele øi nejuste, Guvernul propunea ratificarea Tratatului, având în vedere conflinutul sæu în ansamblu, înainte de toate înlæturarea consecinflelor Dictatului de la Viena. „Tratatul, sublinia Tætærescu în fafla legislativului, formeazæ un bloc. El nu poate fi acceptat decât în bloc sau nu poate fi respins decât în bloc. Guvernul a acceptat tratatul øi sincer s°a obligat sæ execute loial clauzele lui“ (181, 1996, p. 517). Parlamentul României ratifica în unanimitate Tratatul de pace cu Puterile Aliate øi Asociate. Tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Finlanda øi Ungaria intrau în vigoare la 15 septembrie 1947. Odatæ cu aceasta, îøi încetau activitatea comisiile aliate de control din flærile unde ele funcflionaseræ. Unii autori socotesc cæ aceste tratate de pace nu aduceau lucruri deosebite în viafla statelor cu care erau semnate øi nici în cea a continentului. „Cinci tratate, nici o pace“ noteazæ în acest sens A. Fontaine (69, 1992, p. 55). Consider cæ asemenea opinii nu sunt întemeiate. Tratatele de pace închideau o etapæ pentru statele cu care fuseseræ încheiate øi le marcau acestora existenfla pentru vreme îndelungatæ; totodatæ, pe un plan general, încheierea lor contribuia direct la cristalizarea relafliilor dintre marile puteri, în condiflii când Ræzboiul Rece se înstalase ca semn distinctiv al vremurilor. Astfel, pentru Italia, Tratatul deschidea calea

270

CONSTANTIN VLAD

democratizærii flærii øi integrærii sale în Occident. Pentru Finlanda, Tratatul crea premizele dezvoltærii sale ca stat democratic, occidental, în condifliile neutralitæflii øi ale unor relaflii speciale cu URSS. Pentru România, Bulgaria øi Ungaria, tratatele însemnau, în esenflæ, alinierea lor la condiflia celorlalte state în care erau prezente trupele ruseøti: Polonia øi Cehoslovacia, precum øi R.D. Germanæ de mai târziu. Politica sovieticæ faflæ de flærile est øi central°europene avea sæ arate în curând cæ Moscova îøi învinsese ezitærile în ceea ce priveøte calea dezvoltærii interne a acestor flæri øi optase pentru a le impune propriul tip de orânduire politicæ, economicæ øi socialæ. Acest lucru va fi pus în relief de linia formærii partidului unic de orientare comunistæ, prin eliminarea într°o formæ sau alta a altor formafliuni politice de stânga, øi prin transformarea acestui partid unic în forflæ politicæ dominantæ, în urma eliminærii din pozifliile guvernamentale øi din viafla politicæ a partidelor democratice. Aceste procese se încheiau, practic, pentru Europa centalæ øi est, prin lovitura de stat din Cehoslovacia (februarie 1948). Pe de altæ parte însæ, consacrarea internaflionalæ, cu girul puterilor occidentale, a graniflelor flærilor cu care fuseseræ semnate tratatele de pace, alæturi de aranjamentele, tot internaflionale, privind Polonia øi Cehoslovacia, devenea un dat obiectiv în relafliile acestor state cu URSS. Moscova va exercita presiuni politice, economice, uneori chiar militare — mergând, cum a fost cazul RDG în 1953, Ungariei în 1956 øi Cehoslovaciei în 1968, pânæ la intervenflii armate directe —, dar nu°øi va permite sæ repunæ în discuflie frontierele lor. Când liderul bulgar Gheorghi Dimitrov evoca, în ianuarie 1948, posibilitatea creærii unei federaflii sau confederaflii a flærilor din Estul øi Sud°Estul Europei (idee pregætitæ anterior în „laboratoarele“ Cominternului, unde Dimitrov avusese o poziflie înaltæ), Moscova se græbea sæ dezavueze o astfel de sugestie. Va fi doar o excepflie de la aceastæ regulæ, anume la 23 mai 1948, printr°un simplu proces verbal, semnat de un adjunct al ministrului de Externe român øi un prim°secretar al ambasadei sovietice la Bucureøti, Insula Øerpilor era cedatæ URSS. Menflionez, de asemenea, cæ, la 29 iunie 1945, în urma unui acord sovieto°cehoslovac, Ucraina subcarpaticæ era alipitæ la URSS. Pe de altæ parte însæ, în fapt tratatele de pace din 1946°1947 duceau pânæ la capæt consecinflele înflelegerilor de la Ialta, minus aplicarea Declarafliei asupra Europei eliberate, pusæ, practic, „între paranteze“. Prin încheierea tratatelor de pace cu România, Bulgaria øi Ungaria, puterile occidentale recunoøteau, de aceastæ datæ øi prin acte juridice, divizarea Europei, sfera de influenflæ sovieticæ în zonele centralæ øi de est ale continentului. Nu încæpea îndoialæ cæ democrafliile occidentale cunoøteau adeværul despre alegerile trucate desfæøurate în flærile din aceste zone, precum øi despre presiunile Moscovei pentru aservirea politicæ øi economicæ a acestor flæri. O confirmæ documente ale timpului. Astfel, ambasadorul britanic la Moscova Clark Kerr, venit în misiune cu Vîøinski øi Harriman în decembrie 1946, dupæ ce, la sosire primea flori de la tinere românce cu „obraji plæcut de reci øi durdulii“, mærturisea la plecare cæ a pæræsit Bucureøtiul „cu un sentiment de tristefle øi profund recunoscætor cæ nu m°am næscut în România“ (apud 32, 1993, p. 178). Iar când, în martie 1947, Maniu spunea unui diplomat american cæ PNfi doreøte sæ ræstoarne prin violenflæ guvernul român, secretarul de stat adjunct Dean Acheson transmitea cæ „guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau susfline o încercare de ræsturnare prin violenflæ, cu consecinflele probabile de rigoare pentru poporul român“ (apud 81, 2002, pp. 82, 88). Øi aveau s°o confirme

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

271

faptele ulterioare; rememorez în acest sens cæ øeful de stat al unei mari puteri occidentale caracteriza invadarea Cehoslovaciei în 1968 de trupele sovietice øi ale altor state din Tratatul de la Varøovia drept un accident de circulaflie pe autostrada largæ a destinderii Est°Vest. Aceastæ acceptare de cætre puterile occidentale a dominafliei sovietice în estul øi centrul Europei avea loc în timp ce aceste puteri îøi concentrau eforturile pentru consolidarea propriilor poziflii în regiunile continentului unde nu ajunseseræ forflele armate ruseøti; reamintim în aceastæ privinflæ împrejurarea cæ tratatele de pace erau ratificate øi intrau în vigoare în acelaøi interval în care era proclamatæ Doctrina Truman øi se lansa Planul Marshall. Urma la rând Japonia. Aflatæ sub control aliat, în principal american, cu generalul MacArthur în calitate de comandant suprem al forflelor aliate, aceastæ flaræ întreprindea dupæ 1945 o serie de reforme politice, economice øi sociale, care deschideau calea unei dezvoltæri moderne øi dinamice. Pilonul principal al acestor reforme era noua Constituflie, intratæ în vigoare la 3 mai 1947. Constituflia declara: „Noi, poporul japonez, dorim pacea pentru totdeauna. Noi dorim sæ ocupæm un loc de onoare într°o comunitate internaflionalæ care se stræduieøte pentru conservarea pæcii, interzicerea tiraniei, asupririi øi intoleranflei“ (apud 192, 1998, p. 119). Textul „suna“ foarte american; de fapt, Constituflia era inspiratæ øi formulatæ în stilul specific Occidentului, ignorând în mare mæsuræ tradifliile japoneze în materie constituflionalæ, specificul societæflii japoneze, ca tip distinct de civilizaflie. În ciuda acestor împrejuræri, ea se va dovedi foarte beneficæ pentru modelarea Japoniei ca o societate democraticæ, cu numeroase træsæturi similare flærilor occidentale, care°øi pæstreazæ însæ multe din elementele sale specifice. Aceastæ nouæ lege fundamentalæ statua cæ Japonia renunflæ la ræzboi ca instrument al politicii externe, la ameninflarea øi la folosirea forflei ca mijloace de rezolvare a disputelor cu alte state. Dupæ adoptarea Constitufliei øi având în vedere reformele înfæptuite, Statele Unite luau inifliativa încheierii pæcii cu Tokyo. La 11 iulie 1947, Departamentul de Stat lansa o invitaflie statelor membre ale Comitetului pentru Orientul Îndepærtat la o reuniune ce urma sæ aibæ loc la Washington, cu scopul de a discuta Tratatul de pace cu Japonia. Remintesc cæ acest comitet fusese creat în urma deciziei luate de cætre Consiliul Miniøtrilor de Externe, în sesiunea de la Moscova, din decembrie 1945. El cuprindea 11 state, øi anume: Australia, Canada, China, Filipine, Franfla, India, Marea Britanie, Noua Zeelandæ, Olanda, SUA øi URSS. La 22 iulie, guvernul sovietic respingea propunerea americanæ, motivând cæ problema convocærii conferinflei de pace cu Japonia nu putea fi tranøatæ unilateral, færæ examinarea ei de cætre Consiliul Miniøtrilor de Externe ai celor patru mari puteri — URSS, China, Marea Britanie øi SUA. La 15 august, secretarul de stat George Marshall respingea propunerea sovieticæ, reafirmând opfliunea SUA în favoarea examinærii tratatului cu Japonia în cadul Comitetului pentru Orientul Îndepærtat; la rânsul sæu, URSS îøi menflinea propriul punct de vedere. Disputa dintre Moscova øi Washington nu era de loc întâmplætoare. În cadrul Consiliului Miniøtrilor de Externe, fiecare stat dispunea de dreptul de veto, drept care nu funcfliona însæ în cazul Comitetului pentru Orientul Îndepærtat, în condiflii când acesta din urmæ era format mai ales din state apropiate SUA. Pregætirile pentru o conferinflæ cu Japonia continuau pe linia preconizatæ de Statele Unite. O reuniune a Commonwealthului flinutæ la Canberra, sprijinea ideea ca tratatul cu Japonia sæ fie

272

CONSTANTIN VLAD

pregætit de Comitetul pentru Orientul Îndepærtat. La 31 martie 1951, Statele Unite fæceau cunoscut un proiect american pentru un tratat cu Tokyo. Odatæ proiectul anunflat, o serie de acfliuni diplomatice se precipitau. Astfel, Marea Britanie propunea SUA ca la negocieri sæ participe øi R.P. Chinezæ (proclamatæ la 1 octombrie 1949), propunere cu care Washingtonul nu era de acord. Este de menflionat cæ în perioada respectivæ Marea Britanie øi SUA aveau poziflii diferite faflæ de autoritæflile de la Beijing: Londra recunoscuse R.P. Chinezæ la 5 ianuarie 1950, în timp ce Statele Unite se opuneau unei astfel de recunoaøteri, menflinând relaflii diplomatice cu regimul din Taiwan (Taipei), condus de Chiang Kai°øi (Jiang Jieshi). URSS propunea organizarea unei conferinfle a miniøtrilor de Externe — SUA, URSS, Marea Britanie øi R.P. Chinezæ asupra tratatului de pace cu Japonia, exprimând totodatæ o serie de opinii privind conflinutul acestuia. Bejingul sprijinea propunerile sovietice, care nu erau însæ acceptate de Washington. India, devenitæ între timp independentæ, declara cæ nu poate participa la o conferinflæ de pace alæturi de regimul de la Taipei øi cerea Statelor Unite sæ°øi reconsidere poziflia faflæ de recunoaøterea R.P. Chineze. Birmania anunfla cæ nu va participa la Conferinflæ, întrucât considera cæ prevederile proiectului de tratat erau prea blânde pentru Japonia. La 12 iulie 1951, Statele Unite ajungeau la o soluflie de compromis cu Marea Britanie, în sensul ca la Conferinflæ sæ nu fie invitate nici autoritæflile de la Beijing, nici cele de la Taipei. De asemenea, Washingtonul øi Londra conveneau ca, în cazul previzibil cæ Uniunea Sovieticæ n°ar fi semnat tratatul de pace, ele sæ nu recunoascæ apartenenfla la URSS a insulelor Kurile øi a sudului insulei Sahalin (aflate sub ocupaflie sovieticæ). Odatæ acest compromis realizat, Statele Unite convocau Conferinfla de pace cu Japonia la San Francisco pentru data de 4 septembrie 1951, adresând invitaflii de participare la 52 de state. Desfæøuratæ între 4°8 septembrie, Conferinfla se încheia cu semnarea Tratatului de pace cu Japonia; din lista semnatarilor lipseau URSS, Polonia øi Cehoslovacia, flæri care participaseræ la Conferinflæ. În principal, Tratatul prevedea urmætoarele (60, 1983, p. 124): recunoaøterea suveranitæflii egale øi depline a Japoniei cu celelalte state semnatare; adeziunea ei la principiile Cartei Nafliunilor Unite øi aderarea sa la ONU; retragerea trupelor aliate de ocupaflie în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a tratatului, clauzæ cumpletatæ în sensul cæ Japonia putea încheia tratate cu alte state privind staflionarea unor forfle armate stræine pe teritoriul sæu; recunoaøterea dreptului Japoniei la autoapærare øi la dezvoltare industrialæ neîngræditæ; reîntoarcerea la statutul teritorial din 1854, în teritoriul naflional întrând insulele Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku; insulele Ryukyu erau plasate sub tutela ONU; asumarea de cætre Japonia a responsabilitæflii de a plæti reparaflii de ræzboi prin negocierea de acorduri cu statele îndreptæflite sæ primescæ reparaflii; permisiunea ca Japonia sæ încheie acorduri comerciale cu alte state; acordarea de cætre ea flærilor semnatare a clauzei nafliunii celei mai favorizate; posibilitatea ca Japonia sæ încheie tratate de pace cu statele care nu semnaseræ tratatul de la San Francisco. Tratatul intra în vigoare la 3 mai 1952. Prima dintre prevederile sale care se împlineau era încheierea, chiar la 8 septembrie 1951, a unui tratat de securitate între Statele Unite øi Japonia. Potrivit acestuia, Statele Unite dobândeau dreptul de a stafliona trupe pe termen nelimitat în Japonia. Pe de altæ parte, SUA îøi asumau obligaflia de a asigura apærarea Japoniei, aceasta din urmæ consimflind sæ nu dezvolte decât

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

273

arme defensive øi sæ nu punæ la dispoziflia altor state baze sau facilitæfli militare færæ permisiunea Statelor Unite. Cadrul în care se dezvoltau relafliile nipono°americane era întærit la 3 aprilie 1953, prin încheierea unui tratat de prietenie, comerfl øi navigaflie. În acelaøi an, un acord convenit între cele douæ pærfli prevedea sprijin dat de Statele Unite pentru întærirea forflelor de autoapærare japoneze. Tokyo semna tratate de pace separate cu regimul de la Taipei (22 aprilie 1952), cu India (9 iunie 1952) øi cu Birmania (5 noiembrie 1954). Încheirea tratatului de pace cu Taiwanul determina proteste repetate din partea guvernului de la Beijing. Ministerul de Externe japonez publica o declaraflie prin care preciza cæ Japonia nu recunoaøte guvernul Ciang Kai°øi ca reprezentant al întregii Chine, ci doar al teritoriilor asupra cærora acesta îøi exercita sau îøi va exercita controlul. În ciuda acestei luæri de poziflie, politica urmatæ de Tokyo faflæ de Taiwan va crea greutæfli majore în raporturile chino°nipone. O deschidere diplomaticæ operatæ de Japonia în decembrie 1954 — declaraflia ministrului de Externe Mamoru Shigemitsu prin care exprima dorinfla guvernului nipon de normalizare a relafliilor cu URSS —, primitæ favorabil la Moscova, ducea la Declaraflia comunæ sovieto°japonezæ din 19 octombrie 1956, care consemna acordul privind încetarea stærii de ræzboi øi stabilirea relafliilor diplomatice dintre cele douæ flæri. Pærflile conveneau sæ continuie negocierile pentru încheierea unui tratat de pace, flel la atingerea cæruia nu s°a ajuns însæ nici pânæ în prezent (2006), deøi subiectul a figurat pe agenda multor întâlniri bilaterale, inclusiv la nivel înalt. Astfel, Tratatul de pace de la San Francisco aøeza principalii pioni ai integrærii Japoniei în sistemul relafliilor internaflionale postbelice, în condifliile normalizærii treptate øi dificile a raporturilor sale cu marii sæi vecini continentali — URSS øi R.P. Chinezæ. Negocierile asupra tratatului de stat cu Austria aveau sæ dureze aproape un deceniu. Pozifliile de bazæ privind acest tratat fuseseræ stabilite la Conferinfla de la Moscova a Miniøtrilor de Externe rus, american øi britanic din noiembrie 1943 øi la Conferinfla de la Potsdam, iar textul tratatului fusese convenit în bunæ parte la ultima sesiune a Consiliului Miniøtrilor de Externe ai celor patru mari puteri, flinutæ în iunie 1949 la Paris. Definitivarea tratatului avea sæ dureze câfliva ani însæ, mai ales întrucât atitudinea marilor puteri faflæ de el (de tratat) era influenflatæ de starea raporturilor dintre ele în legæturæ cu Gemania; în genere, atât puterile occidentale, cât øi URSS tindeau sæ abordeze problema Germaniei øi cea privind Austria luate împreunæ. Astfel, miza reglementærii situafliei Austriei dobândea noi dimensiuni øi întâmpina mari obstacole, evidenfliate øi, în final, soluflionate de un proces diplomatic îndelungat øi dificil. În cadrul acestuia, în martie 1952, Statele Unite, Marea Britanie øi Franfla propuneau URSS încheirea unui tratat „simplificat øi abreviat“, menit sæ restabilascæ independenfla deplinæ a Austriei; într°o astfel de formæ pescurtatæ, Tratatul urma sæ lase nesoluflionate unele probleme cum erau cele privind reparafliile, proprietæflile germane de pe teritoriul austriac etc. probleme aflate în suspensie, în legæturæ cu care Moscova aræta un interes deosebit. Viena îøi declara acordul cu propunerea puterilor occidentale. URSS însæ respingea ideea unui astfel de tratat, inifliativa anglo°americano°francezæ devenind un adeværat mær al discordiei între cele patru puteri de ocupaflie. În decembrie 1952 Adunarea Generalæ a ONU adopta o rezoluflie prin care adresa SUA, Franflei, Marii Britanii øi URSS un apel sæ depunæ eforturi pentru a se ajunge la un acord privind tratatul cu Austria,

274

CONSTANTIN VLAD

astfel încât sæ se punæ capæt ocupafliei acestei flæri. În ianuarie 1953, cele trei puteri occidentale propuneau URSS convocarea unei reuniuni a miniøtrilor de Externe pentru reluarea negocierilor privind tratatul cu Austria, în baza rezolufliei Nafliunilor Unite. Moscova refuza sæ negocieze problemele privind Austria în lumina acelei rezoluflii, delarând cæ acestea sunt de competenfla celor patru puteri de ocupaflie øi îøi exprima din nou opoziflia faflæ de o variantæ scurtæ a tratatului. În aceste condiflii, o întrunire a adjuncflilor miniøtrilor de Externe desfæøuratæ la Londra în februarie acelaøi an nu se solda cu rezultate concrete. Moartea lui Stalin (5 martie 1953), prilejuia noi demersuri diplomatice asupra problemelor acumulate în relafliile Est°Vest, între care se afla øi cea privind Austria. Astfel, la 16 aprilie 1953, preøedintele american D. Eisenhower declara cæ SUA este gata sæ discute cu guvernul sovietic reglementarea tuturor problemelor internaflionale în suspensie, între care enumera problema coreeanæ, tratatul cu Austria, problema germanæ; acest demers era, în fapt, o primæ tatonare a terenului în direcflia unui posibil debut al destinderii între marile puteri. Moscova ræspundea printr°un articol publicat în ziarul oficial „Pravda“, exprimându°øi dorinfla de a se ajunge, prin negocieri diplomatice, la încetarea ostilitæflilor în Coreea, încheierea tratatului cu Austria, dezarmarea øi reunificarea Germaniei. Era un prim semn de desghefl, dar nimic mai mult. La 11 iunie acelaøi an, note identice ale Statelor Unite, Marii Britanii øi Franflei — o formæ a diplomafliei purtatæ în acea vreme — cereau URSS sæ precizeze punctul sæu de vedere asupra textului tratatului cu Austria. Ræspunsul Moscovei se va rezuma însæ la a solicita celor trei puteri occidentale sæ declare cæ renunflæ la inifliativa lor privind un tratat abreviat, mæsuræ care, în opinia Kremlinului, ar fi creat condiflii pentru reluarea øi finalizarea negocierilor. În urma unei întruniri a miniøtrilor Afacerilor Externe american, britanic øi francez, flinutæ la Washington în iulie 1953, guvernele SUA, Marii Britanii øi Franflei propuneu guvernului sovietic o conferinflæ la nivel înalt, care sæ discute probleme privind Germania øi sæ finalizeze tratatul cu Austria. Moscova va ræspunde, pronunflându°se în favoarea unei astfel de întâlniri la care sæ fie examinate mæsuri pentru slæbirea încordærii internaflionale, precum øi problema germanæ; la acea întâlnire ar fi urmat sæ participe øi R.P. Chinezæ. Puterile occdentale vor insista ca o conferinflæ la nivel înalt sæ se rezume la problema germanæ øi la cea privind tratatul cu Austria, øi vor respinge participarea Chinei. La 17 august acelaøi an, SUA, Marea Britanie øi Franfla propuneau Uniunii Sovietice flinerea unei reuniuni a adjuncflilor miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri în problema Austriei, pentru 31 august, la Londra. Moscova declina invitaflia de a participa la întâlnirea propusæ, motivând cæ puterile occidentale n°au precizat dacæ îøi retrag sau nu propunerea privind un tratat „prescurtat“ cu Austria. Acest „dialog al surzilor“ avea sæ continuie, cu schimburi de note care nu aduceau decât reafirmæri de poziflii; el era legat în mare mæsuræ de condifliile existente la Moscova, unde noi lideri trebuiau sæ preia (mai bine zis, sæ împartæ) moøtenirea stalinistæ øi sæ elaboreze propriile opfliuni øi poziflii. Se convenea, în final, întrunirea unei conferinfle a miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri, care avea loc la Berlin între 25 ianuarie°18 februarie 1954. Era prima reuniune de acest nivel între SUA, URSS, Marea Britanie øi Franfla, dupæ ce Consiliul Miniøtrilor de Externe instituit la Potsdam încetase sæ se mai întâlneascæ. Ræspunzând unei solicitæri a guvernului austriac, Conferinfla examina øi problema tratatului de stat cu Austria,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

275

færæ însæ a se obfline rezultate concrete. Perspectiva deblocærii situafliei existente avea sæ fie deschisæ de o inifliativæ a autoritæflilor de la Viena. Acestea, la 22 iulie 1954, propuneau guvernelor SUA, Marii Britanii, Franflei øi URSS crearea unui comitet format din ambasadorii lor în Austria, care sæ studieze, împreunæ cu un reprezentant austriac, cæile øi mijloacele pentru uøurarea regimului de ocupaflie. Rând pe rând, Londra, Parisul, Washingtonul øi Moscova ræspundeau favorabil propunerii austriece øi organismul respectiv începea sæ lucreze. Pe canale diplomatice (anume, o întâlnire între Molotov øi ambasadorul austriac în URSS), se aranja o vizitæ la Moscova a cancelarului Austriei, Julius Raab, între 12°15 aprilie 1955. În cadrul negocierilor purtate cu acest prilej, se conveneau problemele ræmase în suspensie, ceea ce netezea calea spre finalizarea Tratatului de stat cu Austria. Acesta era semnat pe 15 mai 1955, la Viena, în Palatul Belvedere, de cætre miniøtrii de Externe øi ambasadorii acreditafli în Austria ai SUA, URSS, Marii Britanii øi Franflei, pe de o parte, øi ministrul de Externe austriac, pe de altæ parte. Tratatul prevedea (60, 1983, p. 189): restabilirea independenflei øi suveranitæflii Austriei; interzicerea unirii politice sau economice între Austria øi Germania, cu obligaflia Austriei de a nu promova o politicæ ce ar conduce la o astfel de unire; restabilirea frontierelor Austriei, aøa cum erau ele la 1 iauarie 1938; Austria se angaja sæ respecte drepturile omului øi sæ acorde minoritæflilor slovacæ øi croatæ drepturi egale cu cele ale celorlalfli cetæfleni; Austria nu va permite existenfla pe teritoriul sæu a unor organizaflii fasciste; ea recunoøtea tratatele de pace încheiate la Paris cu fostele state aliate ale Germaniei; forflele stræine de ocupaflie aveau sæ fie retrase în termen de 90 de zile dupæ intrarea în vigoare a Tratatului. Totodatæ, erau reglementate problemele privind reparafliile datorate de Austria, soarta bunurilor germane øi a proprietæflilor ONU de pe teritoriul austriac. Tratatul intra în vigoare la 27 iulie 1955. Odatæ cu semnarea Tratatului de stat, cele patru puteri adoptau o Declaraflie comunæ, prin care se angajau „sæ respecte statutul unei neutralitæfli permanente a Austriei“. În felul acesta, alæturi de Finlanda, în Europa postbelicæ apærea un nou stat neutru; cu menfliunea cæ, dacæ neutralitatea Finlandei rezulta dintr°un aranjament fino°sovietic, neutralitatea Austriei era recunoscutæ de cele patru mari puteri. Astfel aræta lista tratatelor de pace încheiate dupæ cel de°al Doilea Ræzboi Mondial. Pe aceastæ listæ nu se afla însæ cel cu Germania, principala putere care declanøase acel ræzboi.

5) Germania øi problema germanæ dupæ Potsdam Între problemele obiect de disputæ pentru marile puteri în perioada postbelicæ, Germania avea sæ ocupe, timp îndelungat, un loc de prim°plan. Deciziile cardinale în ceea ce priveøte viitorul acestei mari învinse erau luate de Conferinflele la nivel înalt flinute la Ialta øi Potsdam. Într°o formulare mai liberæ a acestei idei, anul 1945, în februarie øi iulie°august (datele conferinflelor menflionate) era anul marii diplomaflii în legæturæ cu Germania. Vor urma ani de decizii mai restrânse prin conflinut øi consecinfle, luate tot mai frecvent nu în comun ce cætre cele patru mari puteri, ci de cætre „cele douæ pærfli“: Statele Unite, Marea Britanie øi Franfla,

276

CONSTANTIN VLAD

puterile de ocupaflie în zonele apusene ale Germaniei, pentru aceste zone, pe de o parte, øi URSS, puterea de ocupaflie în estul Germaniei, pentru regiunile germane de ræsærit, pe de altæ parte. La capætul unor succesiuni de mæsuri, care materializau un fel de dilpomaflie a înaintærii pas cu pas, dar într°un interval istoric foarte scurt, se constituiau douæ state germane, care aderau la cele douæ blocuri militaro°politice: NATO øi, respectiv, Organizaflia Tratatului de la Varøovia. Problema germanæ cæpæta astfel o configuraflie ce va dura mai multe decenii, constituind una dintre træsæturile definitorii ale confruntærii Est°Vest în perioada Ræzboiului Rece. Realitatea fundamentalæ de la care pleca aceastæ diplomaflie a paøilor mærunfli era aceea cæ Germania se afla nu numai în postura de flaræ învinsæ, ocupatæ, ci øi aceea de flaræ administratæ militar de cætre puterile de ocupaflie. Astfel, la 5 iunie 1945, la Berlin, era semnatæ Declaraflia guvernelor URSS, SUA, Marii Britanii øi Franflei privind înfrângerea Germaniei øi preluarea puterii supreme. Ultima parte a formulærii: „preluarea puterii supreme“, exprima tocmai aceastæ realitate. În scopul administrærii Germaniei se constituia Comisia Interaliatæ de Control, formatæ din comandanflii øefi ai celor patru zone de ocupaflie. Regiunea „Marelui Berlin“ (oraøul Berlin øi împrejurimile), ocupatæ de forflele celor patru mari puteri, urma sæ fie administratæ de Autoritatea Interaliatæ de Guvernæmânt, constituitæ din patru comandanfli supremi, numifli de cætre comandantul øef al fiecærei zone de ocupaflie. A guverna Germania în acele condiflii era o sarcinæ uriaøæ. Comisia Interaliatæ de Control se constituia la Berlin pe 30 iulie 1945; ea îøi crea un sistem de organisme øi un aparat ramificat, format din peste 170 de directorate, comisii, subcomisii, grupe de lucru (69, 1992, p. 67). Franfla, alæturatæ ulterior la hotærârile Conferinflei de la Potsdam, va exprima rezerve faflæ de o serie de prevederi ale acordurilor celor trei mari puteri. La 14 septembrie 1945, un memorandum al guvernului francez se pronunfla pentru divizarea Germaniei în mai multe state, pentru separarea Renaniei øi internaflionalizarea Ruhrului. Franfla avea sæ se opunæ creærii unor departamente administrative centrale, conduse de cætre secretari de stat — aøa cum se decisese la Potsdam —, între aceste departamente fiind cele pentru finanfle, transporturi, comunicaflii, comerfl exterior øi industrie. De asemenea, ea va fi împotriva constituirii unor partide politice la nivelul tuturor zonelor de ocupaflie. Parisul vedea în astfel de mæsuri administrative øi politice germeni ai unei Germanii unificate. Era premisa unei întregi serii de dezacorduri între Franfla, Anglia øi Statele Unite, precum øi, în anumite probleme, între Franfla øi URSS. Aceasta din urmæ se va pronunfla øi ea pentru internaflionalizarea Ruhrului, prin trecerea acestei regiuni sub control cvatripartit, ceea ce i°ar fi permis sæ aibæ un cuvânt de spus în chestiuni care priveau nu numai zona de ræsærit a Germaniei. Ideii internaflionalizærii Ruhrului avea sæ i se punæ capæt prin opoziflia Statelor Unite øi Marii Britanii, atitudine la care se ralia în final øi Franfla. Puterile aliate vor ajunge la anumite înflelegeri în problema reparafliilor de ræzboi ce urmau sæ fie plætite de Germania, creând în decembrie 1945, la Paris, Agenflia Interaliatæ pentru Reparaflii. La Potsdam se hotærâse ca fiecare putere de ocupaflie sæ foloseascæ zona proprie pentru a ridica echipamente industriale øi alte bunuri în contul reparafliilor; echipamentele respective urmau a fi dezafectate întrucât erau o parte a industriei de ræzboi. Se hotæra, totodatæ, ca URSS øi Polonia sæ primeascæ øi o parte din echipamentele dezafectate din cele trei zone

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

277

de ocupaflie occidentale, în primul rând din Ruhr, care trebuiau compensate parflial prin livræri de mærfuri de cætre pærflile sovieticæ øi, respectiv, polonezæ. În ceea ce priveøte volumul reparafliilor, URSS va insista în repetate rânduri pentru dreptul de a preleva bunuri în valoare de 10 miliarde dolari, aøa cum promisese în principiu la Ialta preøedintele Roosevelt; o decizie formalæ în acest sens nu se luase însæ la Ialta, øi nu se lua nici la Potsdam. Disputele în aceastæ privinflæ aveau sæ se încheie abia în 1947, când Molotov reitera solicitarea Moscovei, iar Marshall se opunea categoric, argumentând cæ o asemenea mæsuræ ar fi condamnat Germania la mizerie. În martie 1946, Comisia Interaliatæ de Control adopta un plan care interzicea industriile de ræzboi øi ramurile conexe — uzinele de tractoare grele, de cauciuc øi benzinæ sintecticæ ø. a. În total, cca 1 800 de fabrici urmau a fi dezafectate, majoritatea cærora se aflau în zonele de ocupaflie englezæ øi americanæ. În practicæ însæ, pânæ la sfârøitul anului 1947 doar 31 dintre ele fuseseræ demontate øi puse la dispoziflia Agenfliei Interaliate pentru Reparaflii (69, 1992, p. 77). Autoritæflile de ocupaflie sovietice vor supune propria zonæ la mæsuri aspre de preluare de echipamente øi alte bunuri în contul reparafliilor. Îøi vor exprima nemulflumirea faflæ de ritmul lent de preluare a echipamentelor dezafectate în celelate zone øi vor refuza sæ livreze mærfuri în schimbul celor efectiv preluate. Puterile occidentale vor insista pentru adoptarea unui program comun de export øi import pentru toate cele patru zone de ocupaflie, ca parte a unei politici generale de refacere a Germaniei. În fafla opozifliei ruseøti faflæ de un astfel de plan, generalul Lucius D. Clay, reprezentantul american în Comisia Interaliatæ de Control, adopta mæsura de oprire a oricærei livræri cætre URSS din zona proprie de ocupaflie în contul reparafliilor de ræzboi; mæsura era preluatæ øi de cætre autoritæflile de ocupaflie engleze øi franceze. Între timp, modul în care erau administrate diferitele zone de ocupaflie, mæsurile luate pe teritoriul lor în vederea dezarmærii øi denazificærii pregæteau, pas cu pas, scindarea Germaniei. În Est, autoritæflile de ocupaflie sovietice impuneau o reformæ a învæflæmântului, în sensul etatizærii øi laicizærii acestuia; în Vest, puterile occidentale vor menfline învæflæmântul tradiflional, inclusiv pe cel confesional. Reforma agraræ va însemna exproprieri masive în Est, pe seama proprietæflilor junkerilor, ale naziøtilor øi criminalilor de ræzboi; în Vest, se va merge pe linia limitærii dimensiunilor proprietæflilor funciare, parcele mici de teren fiind totodatæ distribuite milioanelor de germani stræmutafli din Polonia øi Cehoslovacia. În domeniul industrial, în Est, printr°un referendum desfæøurat în iunie 1946, erau naflionalizate færæ despægubire un mare numær de uzine, care aparflinuseræ naziøtilor øi criminalilor de ræzboi. Prin alte mæsuri, tot ceea ce flinea de industria grea în zona sovieticæ de ocupaflie era trecut în proprietatea landurilor. Dimpotrivæ, mæsurile luate în Vest, nu afectau proprietatea privatæ în industrie. Sechestrul asupra bunurilor aparflinând companiilor cu caracter de monopol era o mæsuræ temporaræ, anulatæ pe fundalul respectului pentru principiile liberalismului economic. În domeniul politic, în Est autoritæflile de ocupaflie sovietice aprobau încæ din iunie 1945 constituirea sau reconstituirea a patru partide politice, între care se aflau cel comunist øi cel social°democrat; apoi, în curând, vor determina unificarea acestor douæ partide de stânga, aøa cum aveau sæ procedeze în toate celelalte flæri din Euroapa centralæ øi de est. Partide politice se constituiau øi în zonele occidentale de ocupaflie: creøtin democrat, social°democrat ø. a. Alegerile legislative desfæøurate la nivelul landurilor

278

CONSTANTIN VLAD

arætau potenflialul de separare pe care°l conflinea procesul constituirii unor structuri politice post°naziste în Estul øi în Vestul Germaniei: de unde în zona sovieticæ de ocupaflie câøtiga detaøat noul partid unificat (PSUG), în cele occidentale imensa majoritate de voturi era datæ creøtin°democraflilor øi social°democraflilor, partide care aveau sæ°øi dispute întâietatea — øi guvernarea — decenii de°a rândul, în timpul Ræzboului Rece, øi dupæ încetarea acestuia. Acesta era fundalul evolufliilor interne pe care, la mijlocul anului 1946, URSS øi Statele Unite îøi fæceau cunoscute unele idei privind perspectivele Germaniei. Mai întâi, Molotov, în timpul sesiunii de la Paris a Consiliului Miniøtrilor de Externe, va enunfla ideea cæ germanii înøiøi, prin plebiscit, sæ decidæ dacæ preferau sæ træiascæ într°un stat unificat sau într°unul federal. El se va pronunfla, în principiu, în favoarea unui tratat de pace cu Germania, dar va subordona încheierea acestuia de constituirea unui guvern german, capabil sæ asigure denazificarea flærii øi achitarea reparafliilor de ræzboi. Discursul lui Molotov ataca în termeni ascuflifli politica puterilor occidentale, în primul rând cea americanæ, faflæ de Germania, acuzând Washingtonul, Londra øi Parisul de sabotarea acordurilor de la Potsdam. Urma la rând Byrnes care, în septembrie acelaøi an, la Stuttgart, în fafla autoritæflilor de ocupaflie øi a unui mare numær de reprezentanfli germani, expunea o viziune cuprinzætoare privind conduita americanæ faflæ de Germania. El pornea de la teza conform cæreia forflele stæine de ocupaflie nu pot garanta, pe termen lung, dezvoltarea democraticæ a unei flæri, trægând de aici concluzia cæ venise timpul sæ se încredinfleze poporului german responsabilitatea propriilor treburi. În acest sens, se preconiza stabilirea færæ amânare a unui guvern provizoriu al întregii flæri øi punerea Germaniei în condiflia de a°øi satisface propriile necesitæfli economice, ceea ce presupunea ridicarea nestingheritæ a producfliei industriale øi agricole, producflie care sæ ræmânæ la dispoziflia sa. Totodatæ, Byrnes anunfla intenflia Statelor Unite de a se interesa, în continuare, de problemele Europei, de a se opune oricærei manifestæri de forflæ pe continent øi, în acest context, voinfla de a menfline trupele americane în Germania; acestæ ultimæ precizare era importantæ pentru cæ, la Ialta, preøedintele Roosevelt vorbise despre planurile americane de a retrage trupele americane din Europa, la puflinæ vreme dupæ încheierea ræzboiului. Privit ca o replicæ datæ lui Molotov, discursul secretarului de stat conflinea critici dure la adresa Moscovei; dincolo de retorica Ræzboiului Rece, prin conflinutul lui, acest discurs era apreciat ca marcând o schimbare decisivæ în politica americanæ în problema germanæ (65, 1992, p. 83). Urma anunflul oficial fæcut de preøedintele Truman la 31 decembrie 1946 privind încetarea stærii de ræzboi între SUA øi Germania. Iar de la 1 ianuarie 1947, era creatæ „Bizonia“, prin unirea — mai ales pe plan economic — a zonelor de ocupaflie americanæ øi englezæ, cu menfliunea cæ un acord de principiu în aceastæ privinflæ între Washington øi Londra fusese convenit încæ din iulie 1946. Privite în perspectivæ, asemenea acfliuni aratæ cæ Statele Unite, puterile occidentale fæcuseræ deja opfliunea în problema cardinalæ a unificærii sau scindærii Germaniei în favoarea acesteia din urmæ, desigur privitæ ca o mæsuræ temporaræ, în condifliile date. Aceastæ opfliune era exprimatæ færæ echivoc de cætre Bedell Smith, ambasadorul american la Moscova. Astfel, acesta remarca, dupæ eøecul Conferinflei Miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri, flinutæ la Moscova: „Era evident cæ, de acum înainte, nici un efort din lume nu ne va permite sæ identificæm o bazæ de acord cu ruøii în problema germanæ. Germania ori era

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

279

divizatæ, ori cædea sub dominaflia economicæ øi politicæ a ruøilor… Trebuia ca zonele occidentale sæ fie asociate efectiv øi færæ întârziere puterilor vest°europene prin acorduri economice øi, poate, în viitor, prin acorduri politice“ (apud 69, 1992, pp. 90°91). Aceeaøi avea sæ fie øi opfliunea unor influente cercuri politice din zonele de vest ale Germaniei. Astfel, Konrad Adenauer, personalitate proieminentæ a primelor decenii postbelice, care în 1946 se pronunfla pentru neutralizarea Germaniei, cu speranfla cæ aceasta va face posibilæ reunificarea, avea sæ ajungæ la concluziia cæ, întrucât reunificarea nu se contura în viitorul previzibil, alternativa ce ræmânea zonelor vest°germane era integrarea lor în sistemul statelor occidentale, inclusiv în cele de securitate øi apærare. „Între integrarea în Occident øi reunificarea Germaniei — despre care øtia cæ aveau sæ fie încæ pentru lung timp incompatibile — „bætrânul domn“ optase pentru cea dintâi“ (69, 1993, p. 63). Molotov va cere, la sesiunea de la Moscova a Consiliului Miniøtrilor de Externe (martie°aprilie 1947) anularea mæsurii de unire a zonelor britanicæ øi americanæ. Sesiunea va prilejui un schimb de vederi între cei patru miniøtri asupra structurii politice viitoare a Germaniei. Statele Unite vor fi favorabile creærii unei federaflii germane, formatæ din 10°18 state, condusæ de un guvern central cu puteri limitate. Federaflia urma sæ se organizeze pe o constituflie elaboratæ de germani øi care sæ realizeze o descentralizare efectivæ a statului. URSS se va pronunfla pentru crearea unui stat german democratic, cu un guvern central puternic, constituit dupæ modelul Republicii de la Weimar øi cu un parlament bicameral. Marea Britanie va pleda pentru o republicæ federalæ, cu un guvern central având puteri limitate øi un parlament bicameral. În ceea ce o priveøte, Franfla îøi va exprima preferinfla pentru un stat german centralizat, care presupunea amânarea formærii unui guvern central pânæ dupæ constituirea guvernelor locale øi realizarea dezarmærii øi denazificærii. Acest schimb de vederi se va dovedi mai mult un exercifliu academic, færæ vreun impact asupra diplomafliei puterilor de ocupaflie în privinfla viitorului Germaniei. Oprindu°se la Berlin la întoarcerea sa la Washington, secretarul de stat Marshall va cere generalului Clay sæ urgenteze mæsurile de punere în practicæ a Bizoniei øi de creøtere a producfliei industriale. În disputa sovieto°americanæ privind problema germanæ apærea øi aceea a graniflei ræsæritene a Germaniei, respectiv a graniflei de vest a Poloniei. Astfel, Byrnes, în discursul de la Stuttgart, afirma cæ la Potsdam cei Trei mari nu°øi asumaseræ nici un angajament în legæturæ cu granifla de est a Germaniei. Molotov îi replica, reafirmând caracterul definitiv al frontierei Oder°Neisse. În aprilie 1947, la sesiunea de la Moscova a Consiliului Miniøtrilor de Externe, Marshall propunea revizuirea frontierei antebelice polono°germane, astfel încât Polonia sæ fie recompensatæ pentru teritoriul cedat la ræsærit, pe Linia Curzon. El avea în vedere redistribuiri teritoriale în Prusia Orientalæ øi în Silezia. În acest demers, va fi sprijinit de E. Bevin. Molotov va respinge ideile lui Marshall, susflinând cæ frontierele Poloniei fuseseræ stabilite la Ialta øi Potsdam. El evoca faptul cæ germanii de la est de linia Oder°Neisse (aproximativ 6 milioane) fuseseræ transferafli, în locul lor instalându°se cetæfleni polonezi, fapt de care Consiliul Miniøtrilor de Externe luase act într°una dintre sesiunile sale anterioare. Reamintesc în aceastæ privinflæ cæ la Conferinfla de la Potsdam se consemnase faptul cæ frontiera occidentalæ a Poloniei se afla pe râurile Oder

280

CONSTANTIN VLAD

øi Neisse, urmând ca definitivarea ei sæ aibæ loc prin viitorul tratat de pace cu Germania. Tot la Potsdam se conveniseræ modalitæfli de transferare în Germania a germanilor din Polonia, Cehoslovacia øi Ungaria. De aceea, readucerea în discuflie a acestei probleme pærea mai de grabæ sæ ræspundæ logicii confruntærilor specifice Ræzboiului Rece, færæ sæ constituie un demers diplomatic cu øanse sæ producæ anumite consecinfle, înaintea unei conferinfle de pace cu Germania. Crearea Bizoniei marca o nouæ etapæ în procesul stabilirii configurafliei postbelice a Germaniei. Acest proces se desfæøura øi în Est. Astfel, încæ din iulie 1945, autoritæflile ruse creaseræ 12 administraflii centrale germane, însærcinate cu exercitarea controlului economiei din zona de ocupaflie sovieticæ. În Vest, în ianuarie 1948, autoritæflile de ocupaflie britanice øi americane, împreunæ cu reprezentanflii landurilor, cædeau de acord asupra unui nou statut al Bizoniei. Planul prevedea crearea unui parlament bicameral, a unui organ executiv, a unei înalte curfli, care sæ rezolve diferendele dintre landuri øi administraflia civilæ bizonalæ, precum øi a unui consiliu economic, având anumite funcflii în domeniul financiar. Parisul protesta împotriva acestui plan; Londra øi Washingtonul renunflau la inifliativa respectivæ øi se convenea convocarea unei conferinfle la Londra, cu participarea SUA, Marii Britanii, Franflei, Belgiei, Luxemburgului øi Olandei, care sæ examineze ansamblul problemelor privind dezvoltarea zonelor de ocupaflie occidentale. Odatæ cu acestæ mæsuræ, acfliunile diplomatice se vor precipita. Guvernul sovietic va reacfliona, printr°o declaraflie øi apoi printr°un protest, susflinând cæ, prin convocarea conferinflei de la Londra pentru discutarea unor probleme aflate în competenfla celor patru puteri, se încælcau acordurile de la Potsdam; o notæ comunæ anglo°franco°americanæ nega o astfel de interpretare a respectivelor acorduri. Conferinfla de la Londra se desfæøura în intervalul 23 februarie°1 iunie 1948, cu o întrerupere între 6 martie°20 aprilie. Ca reacflie la convocarea conferinflei, mareøalul V. D. Sokolovski, reprezentantul URSS în Comisia Interaliatæ de Control, pæræsea acest organism la 23 martie 1948. Dupæ aceastæ datæ, încetau, practic, sæ funcflioneze organele cvadripartite privind Germania; continua sæ existe øi sæ acflioneze doar Autoritatea interaliatæ de guvernæmânt pentru Marele Berlin. Conferinfla de la Londra elabora o serie de acorduri, øi anume: se autoriza reunirea unei Adunæri Constituante, care urma sæ pregæteascæ instalarea unui guvern central german; se crea o autoritate internaflionalæ a Ruhrului, Germania dobândind dreptul de a exploata zæcæmintele din regiune, sub controlul SUA, Marii Britanii, Franflei, Belgiei, Luxemburgului øi Olandei; se stabileau mæsuri pentru integrarea economicæ øi monetaræ a zonelor de ocupaflie occidentale; era creat un oficiu militar de securitate, având ca atribuflii controlul demilitarizærii Germaniei. În timpul lucrærilor Conferinflei de la Londra, era publicatæ Carta de la Frankfurt, privitoare la crearea unei administraflii guvernamentale civile în zonele occidentale ale Germaniei. Dupæ ce unele dintre hotærârile aflate în pregætire la Londra deveneau publice, la 12 aprilie 1948 autoritæflile de ocupaflie sovietice întrerupeau toate comunicafliile rutiere øi feroviare între zonele occidentale ale Berlinului øi zonele de ocupaflie americanæ, britanicæ øi francezæ. Începea blocada, adicæ prima crizæ a Berlinului. Statele Unite øi Marea Britanie inifliau un pod aerian, care avea sæ dureze tot timpul crizei, permiflând aprovizionarea Berlinului Occidental cu bunurile strict necesare. În septembrie, acelaøi an, SUA, Marea Britanie øi Franfla

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

281

sesizau Consiliul de Securitate al ONU în legæturæ cu blocada Berlinului; URSS folosea dreptul sæu de veto, astfel încât Consiliul de Securitate nu putea adopta nici o mæsuræ în problema datæ. Contacte diplomatice sovieto°americane la Nafliunile Unite permiteau încheierea unui acord cvadripartit, în baza cæruia blocada Berlinului era ridicatæ la 9 mai 1949. Între timp, la 20 iunie 1948, în urma mæsurilor convenite la Londra, în zonele de ocupaflie occidentale era efectuatæ o reformæ monetaræ. La doar douæ zile distanflæ, autoritæflile sovietice întreprindeau o reformæ similaræ în propria zonæ de ocupaflie; era o dovadæ cæ ambele pærfli se pregætiseræ de mai mult timp pentru o astfel de mæsuræ, cu implicaflii profunde. Tot în iunie 1948, la inifliativa guvernelor sovietic øi polonez, la Varøovia avea loc o conferinflæ a miniøtrilor de Externe ai Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, României, Ungariei øi URSS. Conferinfla lua poziflie împotriva mæsurilor inifliate de puterile occidentale în ceea ce priveøte Germania øi se pronunfla pentru înfæptuirea înflelegerilor celor patru mari puteri în problema germanæ, pentru introducerea controlului cvadripartit în Ruhr, stabilirea unui guvern democratic provizoriu pentru întreaga Germanie, încheierea unui tratat de pace øi retragerea trupelor stræine de pe teritoriul german. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1948, ignorând opoziflia Franflei (care, în octombrie, acelaøi an, decisese integrarea zonei sale de ocupaflie în Bizonia), Washingtonul øi Londra decideau înapoierea industriei din Germania occidentalæ foøtilor proprietari. Se constituiau 14 trusturi în domeniile minier øi cel al industriei grele, conduse de experfli germani øi scoase de sub jurisdicflia autoritæflilor militare de ocupaflie. Un nou acord privind Germania occidentalæ, de aceastæ datæ anglo°franco°american, încheiat la Washington în aprilie 1949, crea Înalta Comisie Aliatæ, formatæ din înalfli comisari reprezentând cele trei puteri, însærcinatæ cu supravegherea demilitarizærii, activitæflii în regiunea Ruhr, plæflilor în contul reparafliilor de ræzboi, afacerilor stræine, comerflului exterior. Adunarea Constituantæ, reunitæ în baza hotærârilor Conferinflei de la Londra, care°l alegea drept preøedinte pe Konrad Adenauer, împreunæ cu reprezentanflii landurilor, convenea asupra textului Constitufliei Republicii Federale Germania, intratæ în vigoare la 23 mai 1949. Noul stat german, cu capitala la Bonn, era proclamat la 7 septembrie 1949. O Cartæ adoptatæ în iunie, acelaøi an, de cætre SUA, Marea Britanie øi Franfla, învestise Înalta Comisie Aliatæ cu exercitarea puterii supreme aliate, în condifliile proclamærii RFG. Un protest al URSS în legæturæ cu crearea unui guvern separat pentru Germania occidentalæ era, în condifliile date, un demers diplomatic de rutinæ. La 7 octombrie 1949, o Adunare provizorie a poporului german proclama Republica Democratæ Germanæ, cu capitala în Berlinul de est. La 10 octombrie, guvernul URSS anunfla dizolvarea administrafliei militare sovietice în RDG, recunoscându°i totodatæ guvernului est°german conducrea politicii externe. Pe de altæ parte, în noiembrie 1949, se încheiau „Acordurile de la Petersberg“ între Înalta Comisie Aliatæ øi guvernul RFG, prin care se hotæra încetarea demontærii uzinelor de pe teritoriul vest°german în contul reparafliilor, includerea RFG în sistemul de alianfle vest°european (decizie luatæ în termeni generali), dreptul RFG de a avea o flotæ comercialæ, de a stabili relaflii comerciale øi consulare cu alte flæri. Astfel, la puflin peste patru ani de la capitularea necondiflionatæ øi ocupaflia miilitaræ a Germanei, diplomaflia paøilor mærunfli crea o realitate care modifica substanflial marile decizii

282

CONSTANTIN VLAD

luate la Ialta øi Potsdam. Germania era divizatæ, dar în alt fel decât discutaseræ liderii principalilor state din Coaliflia Nafliunilor Unite, în inima unui continent fracturat între Est øi Vest. Condiflia internæ øi cea internaflionalæ a celor douæ state germane genera dinamici diferite, de fapt, opuse de dezvoltare. Diplomaflia în problema germanæ îøi urma cursul devenind mai diversificatæ øi încæ mai complexæ. Ea cuprindea acum politica marilor puteri faflæ de RFG øi de RDG, relafliile acestora cu alte state, precum øi, cu timiditate øi încrâncenæri, raporturile dintre ele. În anii imediat urmætori, diplomaflia marilor puteri faflæ de cele douæ state germane, mai precis, diplomaflia celor trei puteri occidentale faflæ de RFG øi diplomaflia sovieticæ faflæ de RDG, se concentra pe dobândirea de cætre aceste douæ state a deplinei suveranitæfli øi atragerea lor în sistemele de securitate øi apærare, precum øi în formele de integrare economicæ constituite în Vest, respectiv, în Est. Astfel, zonele de ocupaflie occidentale beneficiau de prevederile planului Marshall, ele participând la constituirea, în aprilie 1948, a Organizafliei Europene de Cooperare Economicæ (OECE), care administra realizarea planului; dupæ proclamare, RFG prelua acest statut în OECE. Pe de altæ parte, RDG adera în septembrie 1950 la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în ianuarie 1949 de cætre Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria øi URSS. În mai 1950, miniøtrii de Externe american, englez øi francez decideau sæ acorde RFG o serie de atribuflii în politica economicæ internæ øi în politica externæ, pas întreprins tocmai în direcflia consolidærii atributelor suverane ale Germaniei occidentale. La 6 iulie 1950, Polonia øi RDG semnau Tratatul cu privire la frontiera polono°germanæ pe Oder°Neisse; era prima reglementare juridicæ internaflionalæ postbelicæ — bilateralæ — privind frontierele germane. În 29 august, acealaøi an, cele trei puteri occidentale aprobau o constituflie a Berlinului Occidental, alcætuitæ dupæ modelul Constitufliei RFG. Proiectul de constituflie prevæzuse ca Berlinul ocidental sæ fie cel de°al 12°lea land al RFG, propunere care nu era însæ acceptatæ de cætre cele trei puteri de ocupaflie; se menflinea astfel o anumitæ ambiguitate în ceea ce priveøte statutul juridic al pærflii occidentale a Berlinului, care nu avea sæ fie eliminatæ decât odatæ cu reunificarea Germaniei. În septembrie 1950, o propunere americanæ de integrare a unor forfle militare vest°germane în sistemul militar occidental cædea datoritæ opozifliei Franflei. În aceeaøi lunæ însæ, Consiliul Nord°Atlantic aproba, în principiu, participarea RFG la apærarea occidentalæ. Trei luni mai târziu, în decembrie 1950, acelaøi Consiliu îøi dædea votul pentru un plan privind integrarea unor brigæzi vest°germane în cadrul forflelor armate ale Alianflei Nord°Atlantice; Bonnul va cere un statut egal pentru RFG în structurile NATO, cerere neacceptatæ, însæ. Diplomaflia sovieticæ va încerca sæ previnæ intrarea RFG în institufliile de securitate øi apærare occidentale øi, odatæ cu aceasta, reînarmarea statului vest°german. Prin note adresate Statelor Unite, Marii Britanii øi Franflei, guvernul sovietic atrægea atenflia cæ înarmarea RFG contravenea acordurilor încheiate de aceste flæri cu URSS; aceastæ acfliune inaugura o serie de luæri de poziflie ale Moscovei în procesul apropierii de øi integrærii RFG în NATO. În ianuarie 1951, Camera Popularæ (Parlamentul) a RDG adresa Bundestag°ului propunerea privind crearea Consiliului Constituant pe întreaga Germanie, în vederea reunificærii flærii; propunerea a fost respinsæ. Se

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

283

asista, astfel, la o primæ tentativæ diplomaticæ de stabilire a unor contacte directe între cele douæ state germane. Vor urma altele. Astfel, la 20 septembrie 1950 era încheiat un acord comercial intergerman, care prevedea cæ schimburile reciproce între cele douæ state germane se desfæøurau în cadrul aceluiaøi regim vamal, fiind deci exceptate de la taxe vamale. Aceastæ importantæ reglementare juridicæ pe plan comercial, cu o semnificaflie politico°diplomaticæ majoræ, avea sæ fie menflinutæ pânæ la reunificarea Germaniei. Pe aceeaøi linie, în septembrie 1952, o delegaflie a Camerei Populare a RDG prezenta la Bonn Bundestagului un plan de reunificare a Germaniei. Evident, în condifliile date, inifliativa ræmânea færæ urmæri. Însæ, acfliunea marca un moment important pe plan diplomatic: realizarea unor contacte directe între parlamentele celor douæ state germane. Un nou pas în direcflia recunoaøterii atributelor de suveranitate ale RFG era efectuat de cætre miniøtrii de Externe ai SUA, Marii Britanii øi Franflei la 6 martie 1951, când se acorda Bonn°ului dreptul de a forma un minister propriu de Externe øi de acredita reprezentanfli diplomatici oficiali în alte flæri. Pe plan internaflional, începea o miøcare de recunoaøtere øi de stabilire a relafliilor diplomatice cu statul vest°german, mai întâi de cætre Elveflia, apoi de cætre India, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia, Brazilia, Chile øi Vatican. La 8 mai 1951, RFG era admisæ ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei. La 10 februarie 1952, Bundestagul decidea constituirea unor forfle armate naflionale ale RFG. Câteva zile mai târziu, guvernul est°german adresa note URSS, Statelor Unite, Marii Britanii øi Franflei, prin care propunea acfliuni urgente de încheiere a unui tratat de pace cu o Germanie reunificatæ. Primitæ favorabil la Moscova, inifliativa Berlinului de est nu era acceptatæ de cætre statele occidentale; ea marca însæ un moment diplomatic când RDG, ca stat, se adresa direct, într°o problemæ care privea Germania, nu numai Moscovei, ci øi Washingtonului, Londrei øi Parisului. Acest moment preceda o serie de acfliuni diplomatice ale celor patru mari puteri cu privire la Germania. Astfel, la 10 martie 1952, prin note adresate SUA, Marii Britanii øi Franflei, URSS propunea organizarea unor negocieri pentru încheierea unui tratat de pace cu Germania, care sæ cuprindæ recunoaøterea frontierei Oder°Neisse, recunoaøterea dreptului Germaniei de a°øi constitui forfle de apærare, færæ însæ a adera la Alianfla Nord°Atlanticæ. Cele trei puteri occidentale îøi arætau disponibilitatea de a negocia un tratat de pace în urmætoarele condiflii: organizarea de alegeri în Germania, sub supravegherea ONU; constituirea unor forfle armate germane doar sub un control internaflional (în aceastæ privinflæ, se evidenfliau din nou aprehensiunile franceze faflæ de orice reînarmare a Germaniei); posibilitatea Germaniei reunificate de a participa la alianflele militare occidentale; convenirea unor reglementæri finale în ceea ce priveøte graniflele. Demersurile diplomatice urmætoare se concentrau asupra alegerilor ce trebuiau organizate în Germania. URSS propunea ca acestea sæ se desfæøoare nu sub supravegherea ONU, ci a celor patru mari puteri; Washingtonul, Londra øi Parisul ræspundeau cæ puteau avea în vedere supravegherea alegerilor de cætre o comisie internaflionalæ imparflialæ. Moscova revenea, propunând ca negocierile sæ cuprindæ întregul ansamblu de probleme privind tratatul de pace øi reunificarea Germaniei; puterile occidentale insistau ca, mai întâi, sæ se convinæ asupra problemei alegerilor. Aceste schimburi de note diplomatice se întindeau pânæ în septembrie

284

CONSTANTIN VLAD

1952; era vorba de o reprizæ în „dialogul surzilor“, care nu aducea nimic nou nici în problema germanæ, nici în relafliile dintre cele patru mari puteri. În fapt, se aplicaseræ deja ori se aplicau noi mæsuri în legæturæ cu Germania. Astfel, la 24 octombrie 1951, Statele Unite, Marea Britanie øi Franfla proclamau oficial încetarea stærii de ræzboi cu Germania. Iar la 26 mai 1952 se încheiau Tratatele de la Bonn, între SUA, Marea Britanie øi Franfla, pe de o parte, øi R.F. Germania, pe de altæ parte. Prin aceste documente, se exprima hotærârea de a abroga statutul de ocupaflie a RFG de cætre cele trei puteri, de desfiinflare a Înaltei Comisii Aliate øi a institufliei înalflilor comisari øi de încetare a statutului de forfle de ocupaflie al forflelor armate aliate. Înfæptuirea unor astfel de mæsuri urma sæ aøeze raporturile dintre cele trei puteri occidentale øi autoritæflile vest°germane pe baze diplomatice normale, ceea ce presupunea deschiderea de reprezentanfle diplomatice americanæ, englezæ, respectiv, francezæ, øi acreditarea de ambasadori ai statelor respective la Bonn. Statele Unite, Marea Britanie øi Franfla îøi pæstrau dreptul de a menfline forfle militare în RFG øi de a întreprinde mæsurile pe care le°ar fi socotit necesare pentru a înlætura pericolele interne sau externe la adresa securitæflii statului vest°german. Prin Tratatele de la Bonn (numite uneori un „contract de pace“, termen færæ acoperire în prevederile dreptului internaflional) RFG prelua controlul asupra vieflii sale interne øi externe øi dobândea un statut egal în raporturile sale cu statele membre ale Alianflei Nord°Atlantice. Desigur, suveranitatea recunoscutæ RFG era incompletæ: cele trei puteri occidentale îøi pæstrau prerogativele (deci, îøi asumau responsabiitatea) asigurærii securitæflii statului vest°german. Cu alte cuvinte, funcfliile apærærii „împotriva pericolelor interne øi externe“, esenfliale pentru securitatea unui stat, încæ nu reveneau RFG, ci celor trei puteri, care nu mai pæstrau integral vechiul statut de puteri de ocupaflie, dar nici nu deveneau, contractual vorbind, adicæ din punct de vedere juridic, puteri aliate. Acordarea acestei componente a suveranitæflii cætre RFG va fi strâns legatæ de aranjamentele integrærii sale în sistemul de securitate øi apærare occidental; în mod concret, de intrarea R.F. Germania în Organizaflia Tratatului de la Bruxelles (Uniunea Europei Occidentale) øi în Comunitatea Defensivæ Europeanæ (CDE). Dupæ respingerea CDE de cætre parlamentul francez (30 august 1954) acestui obiectiv îi va ræspunde admiterea RFG în Alianfla Nord°Atlanticæ. Chiar a doua zi, pe 31 august 1954, secretarul de stat J. F. Dulles declara cæ situaflia creatæ prin decizia legislativului de la Paris nu modifica poziflia de bazæ a SUA, care presupunea o contribuflie substanflialæ a RFG la apærarea Europei prin integrarea ei în structuri supranaflionale, singura garanflie de prevenire a ræzboiului între nafliuni care au fost angajate în repetate conflicte militare. El va avea convorbiri la Bonn øi Londra asupra cæilor de asociere a RFG „în deplinæ suveranitate la sistemul de securitate occidental“. La rândul sæu, Anthony Eden, øeful Foreign Office°ului, examina acelaøi subiect cu omologii sæi din Belgia, Italia øi Franfla, precum øi la Bonn. Pregætitæ în acest fel, o conferinflæ a miniøtrilor de Externe ai Belgiei, Canadei, Franflei, RFG, Italiei, Luxemburgului, Marii Britanii, Olandei øi Statelor Unite avea loc la Londra între 28 septembrie°3 octombrie 1954. Conferinfla decidea intrarea RFG øi Italiei în Organizaflia Tratatului de la Bruxelles øi admiterea Germaniei occidentale în Alianfla Nord°Atlanticæ, cæreia urma sæ°i furnizeze 12 divizii øi 1 000 avioane, afectate în întregime comandamentului interaliat integrat. Conferinfla lua notæ de declaraflia

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

285

RFG cæ aceasta va promova o politicæ externæ bazatæ pe Carta ONU. Consensul întrunit la Londra fusese facilitat de cætre angajamentul Marii Britanii (luat la solicitarea Franflei) de a menfline pe continent forfle militare echivalente cu cele pe care le avea la data respectivæ, precum øi de acela al Bonnului de a nu fabrica pe teritoriul sæu arme de distrugere în masæ (70, 1993, p. 167). Conferinfla de la Londra pregætea proiecte de documente în problmele menflionate mai sus. Acestea erau transformate în urmætoarele acorduri juridice la Conferinfla Miniøtrilor de Externe ai statelor occidentale, întrunitæ la Paris între 19°23 octombrie 1954: 1. Acordul între RFG, pe de o parte, øi Statele Unite, Franfla øi Marea Britanie, pe de altæ parte, privind încheierea regimului de ocupaflie în RFG, restaurarea suveranitæflii acesteia øi raporturile dintre pærfli în noile condiflii; 2. Acordul între statele membre ale Uniunii Europei Occidentale privind intrarea Italiei øi a RFG în aceastæ organizaflie; 3. Acordul între cele 14 state membre ale Alianflei Nord°Atlantice privind admiterea RFG în NATO. Totodatæ, între Franfla øi RFG erau reglementate problemele privind statutul regiunii Saar. Câteva zile dupæ reuniunea de la Paris, cu prilejul vizitei la Washington a cancelarului Konrad Adenauer, era semnat un tratat de prietenie, comerfl øi navigaflie între SUA øi RFG. În urma ratificærii Tratatelor de la Paris, la 5 mai 1955 înceta în termeni practici regimul de ocupaflie în Germania occidentalæ, iar la 9 mai, acelaøi an, RFG devenea membræ a Alianflei Nord°Atlantice. În anii când R.F. Germania se îndrepta spre redobândirea suveranitæflii, relafliile Est°Vest, tot mai încordate ca stare generalæ, stagnau pe plan diplomatic. Aceastæ stagnare nu era depæøitæ prin dispariflia lui Stalin (martie 1953). În cercurile cele mai înalte ale puterii de la Moscova, atitudinea faflæ de Germania øi problema germanæ genera unul dintre primele dezacorduri. Atotputernicul øef al serviciilor secrete, L. Beria, era în favoarea reunificærii Germaniei, ceea ce, în condifliile date, ar fi însemnat, în mod cert, pierderea pozifliilor sovietice în partea de est a Germaniei; va fi înlæturat øi executat. Gheorghi Malenkov, premierul desemnat dupæ moartea lui Stalin, avea sæ susflinæ un punct de vedere asemænætor cu cel al lui Beria; era înlocuit din funcflia de prim°ministru pentru… lipsæ de experienflæ! Revolta de la Berlin, îndreptatæ împotriva ocupafliei stræine øi a regimului est°german, era înæbuøitæ færæ dificultate de trupele ruseøti, punând capæt pentru mult timp oricæror potenfliale deschideri ale Kremlinului în problema germanæ. În aceste condiflii, firavele semne de destindere de dupæ martie 1953, care cuprindeau øi unele inifliative privind problema germanæ, nu se îndepærtau însæ de linia sovieticæ tradiflionalæ în aceastæ problemæ. Astfel, la 15 august 1953, URSS propunea SUA, Marii Britanii øi Franflei convocarea unei conferinfle de pace cu Germania, la care urmau sæ participe øi reprezentanflii celor douæ state germane, sarcina constituirii unui guvern german provizoriu revenind parlamentelor din RFG øi RDG. În ceea ce priveøte puterile occidentale, cu prilejul Conferinflei de la Berlin a Miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri (25 ianuarie°18 februarie 1954), Eden propunea un plan pentru unificarea Germaniei în mai multe etape: alegeri libere, care sæ ducæ la constituirea unei adunæri naflionale, elaborarea unei constituflii øi pregætirea tratatelor de pace, acestea urmând a fi încheiate dupæ crearea unui guvern pentru întreaga Germanie. În cadrul aceleiaøi conferinfle, Molotov propunea un plan sovietic de tratat de pace, care prevedea restabilirea unitæflii germane, retragerea

286

CONSTANTIN VLAD

trupelor stræine, funcflionarea liberæ a partidelor democratice, dar interzicerea celor antidemocratice, neutralitatea Germaniei, aceasta urmând sæ nu adere la grupæri îndreptate împotriva puterilor aliate. Erau, în fapt, øi de o parte øi de alta, demersuri diplomatice de rutinæ, destinate mai ales opiniei publice. La 25 martie 1954, URSS hotæra sæ stabileascæ raporturi cu R.D. Germanæ ca stat suveran, RDG dobândind capacitatea de a°øi eabora øi înfæptui propria politicæ internæ øi externæ. Uniunea Sovieticæ îøi menflinea funcfliile legate de asigurarea securitæflii, dar înceta supravegherea organelor de stat ale RDG. Asemenea mæsuri semnificau un prim pas în direcflia recunoaøterii de cætre URSS a suveranitæflii statului est°german. Reacflionând la acordurile de la Paris privind RFG chiar în ziua când acestea erau adoptate (23 octombrie 1954), guvernul sovietic propunea o întâlnire a miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri, care sæ ia mæsuri pentru restaurarea unitæflii Germaniei, retragerea trupelor stræine øi convocarea unei conferinfle generale pentru crearea unui sistem de securitate colectivæ în Europa. Diplomaflia sovieticæ instrumenta aceatæ idee printr°o inifliativæ unilateralæ: la 13 noiembrie 1954, tuturor statelor europene cu care URSS avea relaflii diplomatice, precum øi SUA øi R.P. Chineze, le era adresatæ invitaflia de a participa la o conferinflæ privind organizarea securitæflii pe continent, care sæ aibæ loc la Paris ori Moscova, începând cu 29 noiembrie 1954. Faptul cæ, în textul invitafliei, erau condamnate acordurile de la Londra øi Paris privind Germania nu læsa nici o îndoialæ asupra orientærii pe care Moscova dorea sæ o dea conferinflei propuse. Washingtonul, Londra øi Parisul aveau sæ condiflioneze o conferinflæ a miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri de urmætoarele: 1. semnarea tratatului de stat cu Austria; 2. clarificarea pozifliei sovietice în ceea ce priveøte desfæøurarea unor alegeri libere în întreaga Germanie øi 3. examinarea pe canale diplomatice a oricæror probleme de interes reciproc pentru cele patru puteri, în primul rând a celor legate de securitatea europeanæ. Asemenea acfliuni ar fi putut duce, în opinia puterilor occidentale, la o conferinflæ a miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri urmatæ, eventual, de o conferinflæ lærgitæ a statelor europene øi a altor state interesate. Acest ræspuns era înaintat Moscovei la 29 noiembrie 1954. Înainte de aceastæ datæ, Elveflia declina invitaflia, motivând cæ aceasta nu era compatibilæ cu statutul sæu de neutralitate. Alte state — de exemplu, Finlanda, Iugoslavia, Austria — condiflionau într°un fel sau altul participarea lor la reuniunea propusæ. În aceste condiflii, conferinfla internaflionalæ organizatæ în capitala sovieticæ între 29 noiembrie°2 decembrie 1954 avea drept participante Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germanæ, Polonia, România, Ungaria øi URSS; cu statut de observator, era prezent un reprezentant al R.P. Chineze. Într°o declaraflie adoptatæ de conferinflæ, statele participante denunflau ceea ce numeau pericolul militarizærii RFG øi participarea acesteia la Alianfla Nord°Atlanticæ øi UEO. Potrivit aceleiaøi declaraflii, rezolvarea problemei germane presupunea renunflarea la planurile de militarizare a RFG øi de atragere a statului vest°german în alianfle militare, organizarea de alegeri libere în 1955 øi crearea unui guvern al întregii Germanii, cu care sæ fie încheiat ulterior un tratat de pace. Declaraflia menfliona cæ, în cazul ratificærii acordurilor de la Paris, statele participante intenflionau sæ ia mæsurile pe care le considerau necesare în

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

287

domeniul militar; era preludiul constituirii blocului militaro°politic estic, ceea ce se va concretiza la 14 mai 1955, la Varøovia. La 25 ianuarie 1955, URSS declara încetarea stærii de ræzboi cu Germania. Dupæ admiterea R.F. Germania în NATO, la 7 iunie 1955 Moscova propunea Bonnului stabilirea de relaflii diplomatice între URSS øi RFG øi transmitea cancelarului Konrad Adenauer invitaflia de a vizita Uniunea Sovieticæ. Vizita era perfectatæ pentru perioada 9°13 septembrie 1955. Înainte de efectuarea ei, reuniunea la nivel înalt a SUA, URSS, Marii Britanii øi Franflei, desfæøuratæ la Geneva între 18°23 iulie 1955, examina, între altele, øi problema germanæ. Øefii guvernelor celor patru puteri conveneau cæ securitatea europeanæ øi reunificarea Germaniei erau strâns legate între ele, cæ reunificarea Germaniei prin alegeri libere trebuia sæ se facæ atât în conformitate cu interesele germane, cât øi cu cerinflele securitæflii europene. Asemenea poziflii erau înscrise în directivele date de øefii guvernelor miniøtrilor lor de Externe, ce urmau a se întâlni ulterior. Principalul rezultat al convorbirilor lui Adenauer cu liderii sovietici era decizia de stabilire a relafliilor diplomatice între URSS øi RFG. La încheirea vizitei, pe 14 septembrie, cancelarul vest°german anunfla într°o conferinflæ de presæ cæ a adresat o scrisoare premierului sovietic în care aræta urmætoarele: 1. stabilirea relafliilor diplomatice între cele douæ flæri nu modifica punctul de vedere al guvernului federal potrivit cæruia soluflionarea problemei frontierelor germane trebuie sæ se facæ la conferinfla de pace øi 2. guvernul federal era singurul guvern legal al Germaniei. Pe 15 septembrie, guvernul sovietic preciza cæ el consideræ frontierele Germaniei ca definitive, iar RFG ca o parte a Germaniei, cealaltæ parte fiind reprezentatæ de R.D. Germanæ. Urma peste câteva zile, vizita la Moscova a unei delegaflii est°germane la nivel înalt, în timpul cæreia (la 20 septembrie) era semnat Tratatul de prietenie øi cooperare mutualæ între URSS øi RDG. Tratatul recunoøtea suveranitatea R.D. Germane, trecea autoritæflilor din Berlinul de est controlul asupra traficului prin teritoriul est°german între RFG øi Berlin. Era, totodatæ, desfiinflatæ funcflia de înalt comisar sovietic pentru RDG. Potrivit Tratatului, forflele armate sovietice urmau sæ continue sæ staflioneze pe teritoriul statului est°german, în conformitate cu acordurile internaflionale øi cu aprobarea guvernului RDG. Conferinfla Miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri (27 octombrie°16 noiembrie 1955), flinutæ la Geneva, discuta, în baza directivelor øefilor de guvern, øi probleme privind Germania, securitatea europeanæ øi unificarea Germaniei. URSS propunea încheierea unui tratat general de securitate colectivæ, cu participarea statelor europene øi a SUA, dizolvarea NATO, UEO øi a Tratatului de la Varøovia, precum øi crearea unui Consiliu pe întreaga Germanie, format din reprezentanfli ai RFG øi ai RDG. Puterile occidentale propuneau încheierea unui pact de garanflii speciale pe continent øi reunificarea Germaniei pe baza alegerilor libere. Erau poziflii care se vor relua de°a lungul anilor, cu variaflii nesemnificative, conjuncturale. Conferinfla Miniøtrilor de Externe se încheia færæ rezultate concrete. La 9 decembrie 1955, guvernul RFG anunfla cæ va rupe relafliile diplomatice cu orice flaræ care recunoaøte RDG øi cæ nu va stabili asemenea relaflii cu statele est øi central°europene, cu excepflia URSS; era, astfel, proclamatæ „doctrina Hallstein“, dupæ numele oficialului din

288

CONSTANTIN VLAD

Ministerul de Externe de la Bonn, care inifliase mæsura respectivæ. Pe de altæ parte, la 28 ianuarie 1956, R.D. Germanæ adera la Organizaflia Tratatului de la Varøovia. Astfel, la sfârøitul primului deceniu al Ræzboiului Rece, germanii îøi redobândeau suveranitatea, dar o fæceau nu în cadrul unui stat unitar, ci în douæ state, diferite prin natura orânduirii politice øi economice øi opuse prin apartenefla lor la cele douæ blocuri militare, care întruchipau în modul cel mai direct confruntarea Est°Vest. Problema germanæ avea, în consecinflæ, sæ ræmânæ în centrul acestei confruntæri, timp de decenii. Deøi se vorbise øi avea sæ se vorbeascæ mult, în continuare, despre reunificarea Germaniei, în condifliile date, nici una din pærfli nu era pregætitæ pentru aceastæ reunificare. Avea s°o recunoascæ unui diplomat francez în 1955 mareøalul sovietic Gheorghi Jukov, cu francheflea militarului: „Voi avefli germanii voøtri øi noi îi avem pe ai noøtri. Nu e oare aceasta cea mai bunæ soluflie?“ (apud 69, 1993, p. 63).

6) Doctrina Truman Alæturi de statele din centrul øi sud°estul Europei øi de Germania, confruntarea Est°Vest pe continent cunoøtea øi câteva cazuri „punctuale“: Norvegia, Turcia øi Grecia. Ea rezulta, în esenflæ, din tendinfla de expansiune sovieticæ în zone în care trupele ruseøti nu ajunseseræ; dar Moscova considera cæ, dupæ încheierea ræzboiului, raporturile de forfle øi climatul general erau propice pentru extinderea sferelor sale de influenflæ, care implicau importante atuuri geostrategice. La rândul lor, Marea Britanie øi, tot mai accentuat, Statele Unite aveau interese majore în zonele amintite, orice schimbare a statutului acestora exercitând un impact direct asupra situafliei generale în Europa øi în lume. Acesta era fundalul pe care øi în legæturæ cu care asemenea cazuri concrete, aflate însæ într°o conexiune strânsæ cu balanfla de forfle în ansamblu, prilejuiau desfæøurarea unei „diplomaflii a confruntærii“. Înaintea acestor „puncte fierbinfli“ (Norvegia, Turcia, Grecia) era însæ Iranul. Aici, confruntarea ieøea direct din ræzboi, era, într°un fel, o prelungire a acestuia. Din motive de securitate, în 1941, Marea Britanie øi URSS, în înflelegere, ocupau Iranul. În ianuarie 1942, se încheia un acord între autoritæflile de la Teheran øi cele douæ puteri potrivit cæruia trupele engleze øi cele ruseøti urmau sæ fie retrase în termen de øase luni dupæ terminarea ræzboiului. Angajamentul consemnat de acord era reînnoit în 1943 de cætre Stalin, Churchill øi Roosevelt la prima lor conferinflæ (Teheran, 1943), øi se referea atât la trupele sovietice øi engleze, cât øi la cele americane, ultimele introduse în Iran în 1942, cu scopul de a proteja cæile prin care ajutoarele aliate erau trimise în URSS. Moscova, însæ, avea intenfliile øi planurile sale în legæturæ cu Iranul. Unele, minimale, preponderent economice, priveau Azerbaidjanul iranian, situat în vecinætatea celui sovietic øi la sud de Marea Caspicæ, zonæ foarte bogatæ în petrol. Altele, mult mai ambiflioase, aveau în vedere Iranul mai ales sub aspect geostrategic: includerea acestei flæri într°o sferæ de influenflæ sovieticæ ar fi asigurat accesul URSS la Oceanul Indian. În aceste scopuri, Moscova va folosi partidul de stânga Tudeh pentru a dobândi poziflii la Teheran øi va stimula miøcærile separatiste azere øi kurde în nordul Iranului. Interesele ruseøti se ciocneau

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

289

însæ direct cu interesele Marii Britanii, ca øi cu cele americane. Compania Anglo°Iranian era principala societate care se ocupa de extracflia, prelucrarea øi valorificarea flifleiului. În septembrie 1944, aceasta încheia un acord cu firma americanæ Standard Oil urmærind prospectarea øi exploatarea în comun a noi zæcæminte de hidrocarburi. URSS va cere øi ea autoritæflilor iraniene constituirea unei companii mixte sovieto°iraniene pentru explorarea øi, ulterior, exploatarea rezervelor de petrol din zonele de nord ale flærii. La îndemnul companiilor occidentale, interesate sæ°øi pæstreze monopoul asupra petrolului iranian, Teheranul respingea propunerea rusæ. În aceste condiflii, la Ialta Stalin refuza sæ accepte o propunere fæcutæ de Eden privind reafirmarea angajamentului privind retragerea trupelor ruse, engleze øi americane din Iran. La 19 mai 1945, Iranul cerea retragerea anticipatæ a tuturor trupelor stræine de pe teritoriul sæu. Urma Conferinfla de la Potsdam, care aducea doar un progres parflial în problema datæ; anume, Stalin fæcea o concesie, acceptând retragerea trupelor ruse din capitala Teheran, întreaga problema a prezenflei trupelor stræine fiind trecutæ în seama Consiliului Miniøtrilor de Externe. Reunit la Londra în septembrie 1945, Consiliul convenea ca retragerea trupelor sæ aibæ loc pânæ cel mai târziu la 2 martie 1946. Înainte de acest termen însæ, în noiembrie 1945 izbucnea o revoltæ în Azerbaidjanul iranian. Forflele armate trimise de Teheran sæ restabileascæ ordinea erau înpiedicate de trupele ruse sæ intre în zona cuprinsæ de revoltæ. Iranul sesiza cele trei puteri: SUA, URSS øi Marea Britanie, de situaflia creatæ. O încercare de mediere a Washingtonului øi Londrei eøua, ca urmare a opozifliei sovietice. Atunci, Iranul sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care se întrunea însæ abia în ianuarie 1946, când adopta o rezoluflie chemând la negocieri între URSS øi Iran. Între timp, la 24 noiembrie 1945, SUA cereau URSS øi Marii Britanii sæ°øi evacueze militarii din Iran pânæ la 1 ianuarie 1946, trupele americane din Iran pregætindu°se în mod deschis sæ intervinæ în crizæ, de partea Teheran°ului. În negocierile purtate la Moscova pe 19 februarie 1946, partea sovieticæ va condifliona retragerea trupelor sale din zona centralæ a Iranului de acordarea de cætre Teheran a autonomiei Azerbaidjanului øi de realizarea companiei mixte ruso°iranianæ în domeniul petrolier. Trupele britanice øi cele americane pæræseau Iranul în termenul stabilit, adicæ la 2 martie 1946. Dupæ ce, la 21 februarie 1946, Moscova anunfla cæ intenflioneazæ sæ°øi menflinæ trupele în Iran øi dincolo de termenul convenit în comun, la 6 martie acelaøi an Departamentul de stat american remitea o notæ guvernului sovietic, cerând retragerea trupelor ruse din Iran în cel mai scurt timp. La 9 martie însæ, unitæfli militare sovietice se îndreptau spre Teheran. Iranul sesiza din nou Consiliul de Securitate. URSS va cere amânarea examinærii plângerii Iranului; nereuøind sæ obflinæ acest lucru, reprezentantul sovietic în Consiliu, A. A. Gromîko, pæræsea lucrærile acestuia. Moscova încerca sæ obflinæ un rægaz, exercitând între timp presiuni asupra Teheranului pentru constituirea companiei mixte, în care partea sovieticæ urma sæ deflinæ 51% din acfliuni. La 5 aprilie, Teheranul anunfla încheierea unui acord cu Moscova prevæzând retragerea trupelor sovietice pânæ în mai 1946 øi constituirea unei companii petroliere mixte ruso°iraniene. Trupele ruse pæræseau Iranul pânæ pe 4 mai; acordul privind constituirea companiei mixte nu era însæ aprobat de parlamentul iranian, proiectul cæzând astfel cu totul. Existând ameninflarea unei intervenflii anglo°americane de partea Iranului, URSS era nevoitæ sæ accepte situaflia. Trupele iraniene lichidau rapid miøcærile separatiste din nordul flærii, iar

290

CONSTANTIN VLAD

la 6 octombrie 1946 era încheiat un acord între SUA øi Iran în baza cæruia o misiune militaræ americanæ urma sæ acorde asistenflæ armatei iraniene. Astfel, „cazul“ Iranului se încheia prin retragerea URSS. Era prima confruntare între Moscova øi puterile occidentale, în care diplomaflia bazatæ pe forflæ (fiecare pas înapoi era fæcut de Uniunea Sovieticæ sub presiunea unei posibile intervenflii armate anglo°americane) reuøea sæ îngrædeascæ tendinflele expansioniste sovietice. Lecflia învæflatæ de Occident va fi instructivæ în abordarea punctelor de confruntare din Europa, iar pentru SUA øi în adoptarea liniei ce avea sæ devinæ Doctrina Truman. În ultima parte a anului 1944 øi în prima parte a celui urmætor aveau loc negocieri sovieto°norvegiene privind statutul arhipelagului Spitzberg. Se ajungea la o înflelegere privind necesitatea apærærii în comun a arhipelagului; pærflile conveneau, totodatæ, sæ consulte guvernele interesate pentru revizuirea tratatului din 1920, prin care arhipelagul Spitzberg era atribuit Norvegiei. Fæcând aceastæ tentativæ, diplomaflia sovieticæ era în contradicflie cu dreptul internaflional. Într°adevær, se încerca modificarea statutului unui teritoriu, stabilit printr°un acord internaflional multilateral, printr°un alt acord, internaflional øi el, desigur, dar bilateral. În mod concret, tratatul din 1920 fusese semnat de Marea Britanie, Danemarca, Franfla, Italia, Japonia, Norvegia, Olanda, Suedia øi Statele Unite; or, aceste state semnatare ar fi urmat doar sæ fie consultate. Arhipelagul Spitzberg, situat în plin ocean arctic, la nord de Norvegia, prezenta un mare interes strategic atât pentru URSS, cât øi pentru puterile occidentale. Moscova anunfla negocierile øi înflelegerea la care se ajunsese abia la 14 ianuarie 1947. Într°o luare de poziflie promptæ, Departamentul de Stat american declara la 15 ianuarie, acelaøi an, cæ URSS øi Norvegia nu puteau modifica tratatul de la Paris, færæ acordul SUA, stat semnatar al respectivului tratat, acord pe care Washingtonul refuza sæ°l dea. Marea Britanie adopta aceeaøi atitudine. Astfel, iniflitiva diplomaticæ a Moscovei era blocatæ. Ea nu avea sæ ræmânæ færæ urmæri, care erau însæ altele decât cele dorite de URSS. Anume, când, în februarie 1948, guvernul sovietic propunea Norvegiei încheierea unui pact de neagresiune, Oslo spunea nu; iar Norvegia, care fusese o flaræ neutræ în timpul Primului Ræzboi Mondial øi în perioada interbelicæ, avea sæ fie printre statele semnatare ale Tratatului de la Washington, devenind astfel membræ fondatoare a Alianflei Nord°Atlantice. Tot atunci, o altæ flaræ nordicæ, Danemarca, opta pentru apartenenfla la NATO. Se limita astfel orientarea nordului european spre neutralitate (Finlanda, Suedia), ceea ce, færæ îndoalæ, era øi rezultatul presiunilor exercitate de cætre URSS asupra zonei. Confruntarea privind Turcia urma sæ aibæ un impact substanflial asupra relafliilor Est°Vest, prin Est înflelegând în acest caz mai ales URSS. Alæturi de situaflia din Grecia, ea se va afla nemijlocit la originea Doctrinei Truman. „Criza turcæ avea sæ joace în istoria Ræzboiului Rece un rol care depæøeøte cu mult, oricare ar fi importanfla ei, miza sa imediatæ. Împreunæ cu ræzboiul civil grec…ea este, într°adevær, în mod direct, la originea Doctrinei Truman, care a constituit primul pas al angajamentelor americane în Europa øi, deci, al Alianflei Atlantice“ (69, 1992, p. 46). Raporturile ruso°turce se bazau de decenii pe tratatul de neagresiune, arbitraj øi bunæ vecinætate, încheiat în 1925 la Odessa. Aranjamentele internaflionale privind Strâmtorile, zonæ de importanflæ strategicæ majoræ atât pentru Turcia, cât øi pentru URSS, ræspundeau intereselor celor douæ flæri. Conferinfla de la Montreux (1936) reconfirmase suveranitatea Turciei asupra

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

291

Strâmtorilor, punând asigurarea securitæflii acestora în sarcina Ankarei. În ceea ce o priveøte, Uniunea Sovieticæ beneficia de regimul circulafliei prin Strâmtori, care°i permitea, ca flaræ riveranæ, trecerea nestingheritæ a flotei sale militare. În timpul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial, Turcia ræmæsese neutræ, în ciuda eforturilor fæcute, pe de o parte, de Germania øi, pe de altæ parte, de Puterile Aliate, mai ales de Marea Britanie, în vederea atragerii sale în conflict. În timpul „Conferinflei Tolstoi“ (octombrie 1944), Stalin enunflase pentru prima oaræ ideea schimbærii regimului Strâmtorilor. Churchill, nemulflumit de poziflia de expectativæ a Ankarei în problema intrærii în ræzboi de partea Aliaflilor, îøi dæduse, în principiu, acordul. Întâlnirea la nivel înalt de la Ialta se pronunfla pentru revizuirea Convenfliei de la Montreux, mæsuræ pentru care guvernul turc îøi exprima acordul, întrucât valabilitatea acesteia expira la 20 iulie 1946. Într°o miøcare surprinzætoare, la 19 martie 1945, URSS denunfla pactul sovieto°turc din 1925, socotindu°l perimat. În iunie acelaøi an, Moscova se adresa Ankarei, solicitând acordul acesteia pentru începerea demersurilor în vederea încheierii unei noi convenflii asupra Strâmtorilor. La 7 august acelaøi an, URSS îøi preciza pozifliile în aceastæ privinflæ, propunând Turciei o apærare comunæ ruso°turcæ a Strâmtorilor, ceea ce presupunea o prezenflæ militaræ sovieticæ permanentæ în zonæ. Totodatæ, Moscova cerea retrocedarea vilaietelor (departamentelor) Kars, Ardahan øi Artwin din Transcaucazia, pe care Rusia le obflinuse în urma ræzboiului din 1877°1878 prin hotærârile Congresului de la Berlin (1878), dar le pierduse prin pacea de la Brest°Litovsk (1918). În contactele cu statele occidentale, inclusiv la Conferinfla de la Potsdam, URSS va insista pentru obflinerea unei baze militare în Dardanele, motivând cæ Turcia era prea slabæ din punct de vedere militar pentru a proteja Strâmtorile, ceea ce ar fi fost de naturæ sæ afecteze interesele sovietice de securitate. Statele Unite propuneau libertatea completæ a cæilor martime interioare (gen intrarea în Marea Neagræ), ceea ce URSS nu accepta. Într°o notæ înaintatæ Moscovei la 2 noiembrie 1945, Washingtonul propunea ca navele de ræzboi ale statelor neriverane la Marea Neagræ sæ nu poatæ trece prin Strâmori færæ acordul prealabil al statelor riverane sau al Nafliunilor Unite. În timp ce demersurile diplomatice stagnau, în relafliile sovieto°turce se acumulau tensiuni. Aveau loc miøcæri de trupe ruse de°a lungul frontierei dintre cele douæ flæri, iar Turcia declara cæ este gata sæ°øi apere teritoriul naflional prin forfla armelor. Diplomaflia sovieticæ reintra în scenæ la 7 august 1946, când Moscova adresa Ankarei o notæ — trimisæ în copii Washingtonului øi Londrei — prin care solicita ca regimul Strâmtorilor sæ fie de aøa manieræ modificat încât apærarea Bosforului øi Dardanelelor sæ revinæ în comun URSS øi Turciei, astfel încât sæ se previnæ utilizarea cæii de acces cætre Marea Neagræ, împotriva intereselor statelor riverane. Era momentul când Statele Unite aveau sæ intervinæ direct în disputæ. Astfel, la 19 august, Departamentul de Stat declara cæ Turcia trebuie sæ ræmânæ în continuare principalul responsabil pentru apærarea Strâmtorilor. Luarea de poziflie americanæ susflinea cæ, dacæ Strâmtorile ar deveni obiectul unui atac sau ameninflærii cu un atac din partea unui stat agresor, situaflia care ar rezulta de aici ar constitui o ameninflare la adresa securitæflii internaflionale, intrând prin aceasta în atribufliile Consiliului de Securitate al ONU. Statele Unite însofleau acest demers diplomatic de acfliuni pe plan militar, deplasând douæ portavioane øi un numær de alte nave de luptæ în largul coastelor turceøti. În discufliile de la Casa Albæ care pregæteau aceste mæsuri, subsecretarul

292

CONSTANTIN VLAD

de stat Dean Acheson — adept al unei atitudini ferme faflæ de Moscova în problema datæ — remarca în fafla lui Truman cæ, în cazul când Rusia nu va da înapoi, exista riscul unui conflict armat. Preøedintele american îi ræspundea: „Nu este necesar sæ se aøtepte cinci sau zece ani pentru a stabili dacæ ruøii erau hotærâfli sæ cucereascæ lumea“ (apud 69, 1992, p. 45). URSS însæ nu va da înapoi, situaflia ræmânând indecisæ. Abia dupæ dispariflia lui Stalin, în mod concret la 30 mai 1953, guvernul sovietic informa guvernul de la Ankara cæ nu avea pretenflii teritoriale faflæ de Turcia øi considera cæ interesele de securitate ale URSS în Marea Neagræ erau satisfæcute prin aranjamentele existente în ceea ce priveøte Regimul Strâmtorilor. Între timp însæ, Turcia beneficia din 1947 de sprijin financiar american direct øi de prevederile planului Marshall, iar în 1952 devenise membræ NATO. Totodatæ, Statele Unite deciseseræ sæ menflinæ, pe o bazæ permanentæ, o importantæ flotæ de ræzboi în Mediterana, inclusiv în cea de est. În primii ani postbelici, Grecia devenea obiect de preocupæri în diplomaflia europeanæ øi mondialæ în urma unor grave probleme interne. Ea træia drama unui îndelungat ræzboi civil, desfæøurat în douæ faze. Prima dintre acestea se næøtea din miøcærile îndreptate împotriva ocupafliei germane øi, dupæ eliberare, continua în confruntarea dintre forflele de rezistenflæ antinaziste, de stânga, cu un puternic nucleu comunist, øi regaliøti, ultimii sprijinifli masiv de cætre trupele britanice. Diplomaflia, anume aceea la nivel înalt, era implicatæ direct în încheierea acestei prime faze a ræzboiului civil: în urma acordului procentelor, Stalin refuza cel mai neînsemnat gest de sprijin pentru insurgenflii antimonarhiøti, zdrobifli în scurt timp de cætre forflele engleze. Cea de a doua fazæ se declanøa în decembrie 1945 øi se încheia abia în octombrie 1949. Protagoniøtii erau în mare mæsuræ aceeaøi, cu menfliunea cæ, de aceastæ datæ, rebelii se bucurau de sprijinul regimurilor comuniste din mai multe flæri vecine: Iugoslavia, Bulgaria, Albania, cu acordul tacit al Moscovei. Autoritæflile de la Atena vor sesiza Organizaflia Nafliunilor Unite asupra încælcærilor repetate ale suveraniæflii statului elen de cætre statele vecine, care sprijineau forflele insurgente. La inifliativa Statelor Unite, Consiliul de Securitate instituia o comisie ONU de anchetæ pentru Balcani, cu sediul la Salonic. Aceasta, la 24 iunie 1947, prezenta un raport Consiliului de Securitate în care afirma cæ Iugoslavia øi, într°o mæsuræ mai redusæ, Bulgaria øi Albania, sprijiniseræ acfliunile insurgenfllor greci. Totodatæ, raportul comisiei de anchetæ constata cæ cele trei state menflionate, dar øi Grecia, se fæceau vinovate de repetate violæri ale graniflelor comune. În primii ani ai ræzboiului civil, Marea Britanie menflinea în Grecia 40 000 de militari øi furniza Athenei, ca øi Turciei, un important sprijin financiar. Aceøtia însæ erau ani când Anglia însæøi întâmpina mari dificultæfli economice, urmare a eforturilor fæcute øi pierderilor suferite în timpul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial. În aceaste condiflii, la 24 februarie 1947, ambasadorul englez la Washington prezenta secretarului de stat Marshall o notæ prin care guvernul englez anunfla cæ trupele britanice vor fi retrase din Grecia începând cu finele lunii martie a anului respectiv. Era demersul diplomatic care avea sæ declaøeze în cercurile conducætoare ale Statelor Unite o amplæ analizæ a evolufliilor curente în sud°estul Europei øi în lume, cu scopul de a preciza atitudinea pe care politica externæ øi diplomaflia americanæ urmau sæ le ia faflæ de aceste evoluflii. Pentru liderii americani, retragerea sprijinului

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

293

britanic acordat Greciei øi Turciei putea sæ aibæ consecinfle grave. Instalarea militaræ a URSS în Strâmtori øi instaurarea la Atena a unui regim obedient faflæ de URSS ar fi schimbat multe date privind situaflia geostrategicæ în regiune øi în lume. În plus, ele ar fi constituit succese de naturæ sæ încurajeze Kremlinul în tendinflele sale de extindere a influenflei proprii, desigur pe seama intereselor Occidentului, în primul rând ale SUA. De aceea, pentru Statele Unite a prelua misiunea care revenise pânæ atunci Marii Britanii în regiunea respectivæ dobândea conotaflii noi øi majore. Londra îøi asumase ræspunderea, de pildæ pentru Grecia, având în vedere interesele sale în Orientul Apropiat øi cele privind asigurarea drumului cætre India. Statele Unite dædeau angajamentului lor faflæ de Turcia øi Grecia o anverguræ øi semnificaflie mondiale. Era o miøcare hotærâtæ în direcflia asumærii de cætre SUA a rolului sæu la nivel global, în calitate de supraputere. În acest sens, preøedintele Truman avea sæ noteze în memoriile sale:“A venit momentul de a aøeza hotærât Statele Unite ale Americii în tabæra øi în fruntea lumii libere“. Iar senatorul Arthur H. Vandenberg, preøedintele Comisiei pentru afaceri externe a Senatului, considera cæ, în condifliile date „America avea întâlnire cu destinul“ (apud 69, 1992, pp. 50,51). La 12 aprilie 1947, Truman se adresa Congresului propunând acordarea unui ajutor de 400 milioane dolari Greciei øi Turciei (din care 250 milioane dolari primei, iar 150 milioane dolari celei de a doua), sumæ aprobatæ cu o mare majoritate de cætre ambele camere ale legislativului. În cel mai autentic spirit wilsonian, Preøedintele prezenta programul de ajutor pentru Grecia øi Turcia ca o parte a luptei la nivel global dintre democraflie øi dictaturæ. „Cred, afirma el în fafla Congresului, cæ Statele Unite trebuie sæ susflinæ popoarele libere care rezistæ încercærilor de aservire din partea unor minoritæfli înarmate sau presiunilor venite din exterior. Cred cæ trebuie sæ ajutæm popoarele libere sæ°øi fæureascæ destinele cu propriile mâini“ (apud 69, 1992, p. 50). Astfel, se næøtea Doctrina Truman, Era o sfidare la provocærile Moscovei, sfidare ale cærei dimensiuni øi implicaflii vor cere timp spre a fi conøtientizate. „Dacæ conducætorii sovietici ar fi fost mai la curent cu istoria americanæ, ei ar fi înfleles natura ræu prevestitoare a celor spuse de preøedinte. Doctrina Truman a marcat o cumpæna a apelor deoarece, o datæ ce America aruncase mænuøa moralæ, avea sæ se termine pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin îl înflelegea cel mai bine, øi negocierea avea sæ fie scoasæ din discuflie. De aici înainte, conflictul nu se mai putea reglementa decât printr°o schimbare a flelurilor sovietice, prin præbuøirea sistemului sovietic sau prin amândouæ“ (109, 1998, p. 411).

La 20 iunie 1947, la Athena se încheia un acord eleno°american privind aplicarea programului de ajutor pentru Grecia. Potrivit prevederilor acordului, Statele Unite aveau drept de control asupra modului cum erau utilizate fondurile, autoritæflile greceøti angajându°se sæ coopereze strâns cu misiunea americanæ venitæ la Atena în acest scop, inclusiv sæ creeze toate facilitæflile pentru accesul reprezentanflilor mass media americanæ la informafliile privind derularea concretæ a programului de ajutor. Ræzboiul civil din Grecia continua, fæcând ravagii încæ peste doi ani. Dar potenflialul sæu de a pune în pericol stabilitatea Greciei diminua, în ciuda unor succese temporare ale insurgenflilor. La începutul anului 1948, Moscova avea sæ înfleleagæ cæ Statele Unite nu vor permite

294

CONSTANTIN VLAD

ræsturnarea regimului de la Atena; ea va tempera zelul statelor vecine care°i sprijineau pe rebeli, în primul rând cel al Iugoslaviei, øi, în final, le va cere sæ punæ capæt acestui sprijin. În octombrie 1948 ræzboiul civil înceta, dupæ ce fæcuse peste 50 000 victime øi devastase regiuni întregi. Urmærile sale nu vor fi, însæ, mai puflin dramatice decât fusese desfæøurarea sa. Zeci de mii de foøti partizani luau calea exilului sau era întemniflafli. „Dintre toate tragediile pe care le°a suscitat ræzboiul zis rece, pufline vor atrage nivelul de amæræciune rezervat acestui pæmânt al pasiunilor øi al zeilor avizi“ (69, 1992, p. 53).

7) Planul Marshall Alæturi de Doctrina Truman, lansarea Planului Marshall în prima jumætate a anului 1947 avea sæ constituie o adeværatæ piatræ de hotar în cristalizarea raporturilor dintre Est øi Vest, mai bine zis în angajarea definitivæ a acestor raporturi pe fægaøul Ræzboiului Rece. Ca øi în alte împrejuræri, diplomaflia, de ambele laturi ale „cortinei de fier“, stabilea aliniamente dincolo de care nu se putea trece, crea structuri øi mecanisme, inclusiv de ordin juridic, care aveau s°o încorseteze timp de decenii, limitându°i potenflialitæflile specifice de flexibilitate, capacitatea de acomodare a intereselor øi pozifliilor pærflilor, prin negociere øi compromis. De multe ori, îøi va træda adeværatele rosturi, devenind, øi ea, un instrument al ræzboiului ideologic°mediatic, contribuind la crearea de cliøee despre sine øi despre adversari, cliøee capabile sæ modifice percepfliile asupra realitæflilor vremii pânæ la denaturarea acestora, nu numai în cazul opiniei publice, ci øi cel al unor importante centre de putere øi decizie. Contextul øi climatul internaflional erau favorabile unei astfel de angajæri a diplomafliei. Conferinfla de la Moscova a Miniøtrilor de Externe se încheia cu un eøec; ea nu înregistrase nici un avans în abordarea problemelor aflate pe agenda raporturilor dintre cele patru puteri. Semnificativ însæ, ea constituise un prilej ca Bidault, ministrul de Externe francez, sæ ajungæ la un acord în problema condifliilor de exploatare a cærbunelui din Ruhr doar cu omologii sæi american øi britanic, ceea ce avea sæ contribuie în mod sensibil la clarificarea pozifliilor franceze în cadrul acestui organism, în sensul apropierii lor de cele ale celorlalte state occidentale. Dupæ încheierea tratatelor de pace de la Paris, devenea tot mai evidentæ linia URSS de întærire a controlului asupra flærilor în care erau prezente trupe ruse øi de creøtere a presiunilor asupra lor spre a le impune modelul sovietic de organizare a vieflii politice, economice øi sociale. Refacerea postbelicæ a Europei de vest se dovedea mai anevoioasæ decât se anticipase. Împrumuturile americane, care atingeau cifre impresionante (cca 15 miliarde USD), acordate exclusiv statelor vest°europene, nu reuøeau sæ redreseze situaflia. Condifliile economice grele stimulau instabilitatea øi tensiunile sociale. Partidele comuniste participau la guvernare în flæri ca Franfla øi Italia, exercitând o importantæ influenflæ politicæ øi în alte state vest°europene. În primii ani de dupæ ræzboi, ele sprijiniseræ eforturile de refacere economicæ, acflionând ca factori moderatori faflæ de potenflialul revendicativ øi de revoltæ al maselor de muncitori, întreflinut de prelungirea, chiar înræutæflirea condifliilor economice. Dar aceste partide, aflate sub tutela

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

295

Moscovei, puteau oricând, aøa cum avea sæ se vadæ în curând, sæ°øi schimbe atitudinea øi sæ încurajeze conflictele sociale. În Europa occidentalæ øi peste Ocean se intensifica psihoza pericolului unor tentative de preluare a puterii de cætre stânga, eventual în contextul unei încercæri de forflæ sovietice în direcflia Atlanticului øi Canalului Mânecii. Deøi astfel de temeri se vor dovedi lipsite de temei, atunci contau asemenea percepflii despre natura øi dimensiunile ameninflærii sovietice. La Washington, recent înfiinflatul compartiment de planificare politicæ din cadrul departamentului de stat, condus de George Kennan, finisa politica de îngrædire faflæ de URSS. Secretarul de stat Marshall se reîntorcea din Europa (aprilie 1947) convins cæ vechiul continent „este pe cale sæ se dezintegreze din punct de vedere politic, social øi economic — în avantajul comuniøtilor — dacæ America nu°i va oferi imediat ajutor economic“ (58, 1983, p. 62). El îl informa pe preøedintele Truman cæ „venit la Moscova pentru a°i convige pe ruøi de dorinfla de pace a Statelor Unite, descoperise cæ interlocutorii sæi erau ferm hotærâfli sæ exploateze situaflia în care se gæsea o Europæ færæ apærare pentru a propaga comunismul“ (69, 1992, p. 98). De aici, sentimentul urgenflei unei acfliuni americane. Pleda pentru o astfel de acfliune, færæ succes însæ, subsecretarul de stat Dean Acheson, la 8 mai 1947, într°un fel de prolog la Planul Marshall. Altfel vor sta lucrurile cu intervenflia secretarului de stat. Într°un discurs radiodifuzat, rostit pe 28 aprilie 1947, apoi în faimoasa lui expunere la Universitatea Harvard (5 iunie acelaøi an), George Marshall imprima un caracter imperativ demersului sæu: „Refacerea Europei a fost mult mai lungæ decât se sperase. Forflele dezintegrærii devin tot mai evidente. Pacientul se îneacæ în vreme ce doctorii delibereazæ. Prin urmare, eu cred cæ acfliunea nu poate aøtepta compromisul pânæ la epuizare… Orice acfliune care poate veni în întâmpinarea acestor probleme presante trebuie fæcutæ færæ amânare“ (apud 109, 1998, p. 404). El declara cæ Statele Unite vor întreprinde tot ceea ce le stæ în putinflæ „spre a ajuta lumea sæ°øi redobândeascæ sænætatea economicæ, færæ de care nu existæ nici stabilitate politicæ, nici pace“. Exprimând disponibilitatea SUA de a sprijini un program destinat sæ repunæ pe picioare vechiul continent, el i°a îndemnat pe europeni sæ elaboreze în comun un astfel de program øi sæ se înfleleagæ între ei spre a°øi defini nevoile (69, 1992, p. 97). Dupæ ce Doctrina Truman reprezentase un fel de declaraflie de ræzboi adresatæ Moscovei, secretarul de stat întindea acum o ramuræ de mæslin liderilor sovietici: oferta americanæ era adresatæ tuturor statelor europene, inclusiv URSS øi flærilor central øi est°europene, aflate în sfera ei de influenflæ. „Nu luptæm contra nici unei flæri, contra nici unei doctrine, singurii noøtri duømani se numesc foamea, mizeria, disperarea øi haosul. Scopurile noastre sunt reînvierea unei economii sænætoase în lume, care sæ permitæ apariflia condifliilor politice øi sociale în care institufliile libere pot exista“ sublinia Marshall, precizând cæ Statele Unite sunt gata sæ colaboreze cu oricine se alæturæ acestor obiective(apud 154, 1976, p. 468). În acelaøi timp, în spiritul Doctrinei Truman, secretarul de stat american avertiza cæ „Guvernele, partidele politice øi grupærile care încearcæ sæ perpetueze mizeria pentru a o exploata în scopuri politice sau de altæ naturæ se vor lovi de opoziflia Statelor Unite“ (69, 1992, pp. 97°98). Acestei importante deschideri americane, diplomaflia europeanæ îi ræspundea prompt. La 17 øi 18 iunie, øeful Foreign Office°ului, Bevin, purta convorbiri în capitala Franflei cu primul

296

CONSTANTIN VLAD

ministru Ramadier øi ministrul de Externe Bidault. Oficialii celor douæ puteri occidentale propuneau guvernului sovietic desfæøurarea unei conferinfle a miniøtrilor de Externe sovietic, britanic øi francez pentru examinarea ansamblului problemelor decurgând din inifliativa americanæ. Iniflial, Moscova, prin intermediul ziarului „Pravda“, respingea ideea unui plan american pentru Europa, denunflând°o ca o manifesatre a Doctrinei Truman øi acuzând Statele Unite cæ intenflioneazæ sæ se amestece în treburile interne ale statelor europene. La 22 iunie însæ, URSS accepta invitaflia anglo°francezæ, iar Molotov sosea la Paris în fruntea unei impresionante delegaflii, numærând 89 diplomafli øi experfli. Convorbirile celor trei miniøtri aveau loc între 26 iunie øi 2 iulie 1947. Divergenflele nu întârziau sæ aparæ. Reprezentanflii britanic øi francez propuneau constituirea unui Comitet care sæ inventarieze nevoile statelor europene, sæ examineze posibilitæflile de acoperire a acestor nevoi cu resurse europene øi sæ pregæteascæ propuneri pentru ajutorul aøteptat din partea Statelor Unite, în ræspunderea lui revenind apoi administrarea aplicærii progamului de refacere economicæ a Europei. Molotov nu respingea ideea ca atare a unui astfel de organism, însæ reducea sarcina lui la colectarea datelor oferite de statele europene privind necesitæflile lor economice, urmând ca primirea øi folosirea ajutoarelor americane sæ intre în competenfla statelor beneficiare. Un alt punct divergent privea Germania. Conøtienfli cæ refacerea economicæ a Europei nu putea fi realizatæ færæ punerea pe picioare a economiei germane, Bevin øi Bidault considerau cæ Germania trebuie inclusæ în proiectul inifliat de secretarul de stat Marshall, urmând ca zonele de ocupaflie sæ fie reprezentate de guvernatorii lor militari. Ministrul de Externe sovietic respingea aceastæ soluflie, subliniinând cæ problemele privind Germania, inclusiv cele privind refacerea ei economicæ, erau de competenfla celor patru puteri de ocupaflie øi a structurilor create în baza hotærârilor Conferinflei de la Potsdam. Aceastæ poziflie sovieticæ exprima interesul pentru primirea, în continuare, a reparafliilor de ræzboi, Moscova temându°se cæ un aranjament privind Germania în cadrul planului american putea afecta transferul de bunuri germane în contul acestor reparaflii. Conferinfla bætea pasul pe loc. Documentele vremii consemneazæ faptul cæ, mai ales ministrul Bevin, nu aræta un interes deosebit pentru succesul lucrærilor întrucât „se temea, nu færæ temei, cæ, o acceptare sovieticæ, sæ nu antreneze dupæ sine respingerea Planului Marshall de cætre Congresul american în care, de la victoria republicanæ în alegerile legislative din 1946, curentul anticomunist devenise dominant“ (69, 1992, pp. 100°101). În cadrul Conferinflei, cât øi în luæri de poziflie publice, partea sovieticæ respingea orice idee privind alcætuirea unui plan de ansamblu. Moscova limita scopurile eforturilor diplomatice la întocmirea unei liste cuprinzând necesitæflile statelor interesate, la determinarea mæsurii în care Statele Unite erau dispuse sæ acorde ajutor øi la sprijinirea statelor europene în obflinerea acestuia. Diplomaflia sovieticæ insista cæ, în acfliunea de ajutorare a Europei, trebuiau sæ aibæ prioritate flærile care suferiseræ ocupaflia nazistæ øi contribuiseræ la victoria asupra Germaniei (169, 1992, p. 100). Hotærârea privind soarta convorbirilor „era luatæ la Moscova: pe 1 iulie Molotov a primit o telegramæ de la Stalin «pe care a citit°o øi nu a mai scos un singur cuvânt întreaga zi». A doua zi a refuzat definitiv

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

297

propunerile britanico°franceze «care duceau la pierderea independenflei economice», fiind «incompatibile cu pæstrarea suveranitæflii naflionale» øi a pæræsit conferinfla“ (118, 1997, p. 154). În noua situaflie, pe 4 iulie 1947, Bevin øi Bidault adresau invitaflii guvernelor a 22 state europene, adicæ guvernelor tuturor statelor continentului, cu excepflia URSS øi Spaniei franchiste, spre a participa pe 12 iulie acelaøi an în capitala Franflei la o conferinflæ menitæ sæ discute modul cum urma sæ se ræspundæ inifliativei americane. Moscova avea sæ împiedice participarea la conferinflæ a statelor din sfera sa de influenflæ. Pe 12 iulie se întâlneau la Paris reprezentanflii a 16 state europene: Marea Britanie, Franfla, Austria, Belgia, Danemarca, Elveflia, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia øi Turcia. Se constituia Comitetul pentru Cooperare Economicæ Europeanæ øi 4 subcomitete: pentru alimentaflie øi agriculturæ, cærbune øi oflel, transport, combustibil øi energie. Aceste structuri aveau sarcina de a elabora, pânæ la 1 septembrie, propuneri privind un program comun de redresare economicæ, care sæ fie înaintat autoritæflilor americane spre a se obfline ajutorul anunflat de Marshall. Un comitet executiv, constituit din reprezentanflii Marii Britanii, Franflei, Italiei, Norvegiei øi Olandei, coordona întreaga activitate de pregætire a proiectului de program. La 22 septembrie, Comitetul înainta un raport care estima necesarul ajutorului american la 16,6 — 22,4 miliarde de dolari, ajutor eøalonat pe urmætorii 4 ani. La 19 decembrie acelaøi an, preøedintele Truman înainta Congresului propunerea privind acordarea unui ajutor pentru reconstrucflia europeanæ în valoare de 17 miliarde de dolari. Congresul aproba aceastæ sumæ la 2 aprilie 1948 prin Foreign Assistance Act (Legea Asistenflei pentru Stræinætate“) øi crea Administraflia pentru Cooperare Economicæ, organism însærcinat cu administrarea din partea americanæ a Planului Marshall. Ulterior, sumele destinate ajutorului trebuiau solicitate de statele beneficiare øi aprobate anual de cætre Congresul american, ceea ce ducea la creøterea influenflei Statelor Unite în derularea programului de reconstrucflie europeanæ. La 16 aprilie 1948, cele 16 state beneficiare creau Organizaflia Europeanæ pentru Cooperare Economicæ (OECE), menitæ sæ administreze aplicarea Planului Marshall, iar în octombrie, acelaøi an, încheiau Acordul intereuropean de plæfli spre a facilita repartizarea fondurilor americane øi realizarea unui sistem multilateral de compensæri reciproce. Deøi cunoøtea o serie de dificultæfli în aplicarea sa, Planul Marshall se dovedea o inifliativæ de succes. Pânæ în 1952, ajutorul total american în credite øi împrumuturi se ridica la aproximativ 13 miliarde de dolari. Statele beneficiare atingeau nivelurile antebelice ale producfliei øi obflineau stabilitatea economicæ øi socialæ. Poziflia sovieticæ de respingere a inifliativei secretarului de stat aamerican a surprins puflini oameni avizafli ai timpului. Desigur, URSS avea necesitæfli extraordinar de mari pentru refacerea economiei sale, dupæ distrugerile catastrofale pe care le suferise în ræzboi; de aici, øi prezenfla lui Molotov la Paris. Dar acceptarea Planului Marshall presupunea punerea la dispoziflia unor organisme stræine a numeroase informaflii despre starea realæ a economiei sovietice, acceptarea intrærii URSS în structuri supranaflionale cu drept de decizie, administrare øi control în care Moscova øi aliaflii sæi s°ar fi aflat în minoritate. Un control exterior asupra situafliei interne, cu implicafliile sale inevitabile asupra intereselor de securitate ale URSS, era de neconceput pentru Kremlin. Motive asemænætoare explicau de ce URSS nu facea demersuri pentru a obfline

298

CONSTANTIN VLAD

împrumuturi din partea Bæncii Mondiale øi Fondului Monetar Internaflional, deøi avea nevoie disperatæ de asemenea împrumuturi. În acest sens, Planul Marshall era un test pentru gradul real în care o orânduire de tip sovietic se putea integra în ordinea mondialæ economicæ ce se constituia în baza acordurilor de la Bretton Woods øi Acordului General de Tarife øi Comerfl (GATT), pe principiile pieflii. Dar Planul Marshall era o provocare nu numai din punct de vedere al dezvoltærii interne a URSS ci øi, poate chiar mai mult, din cel al raporturilor sale cu statele intrate în orbita sa dupæ ræzboi. Aceste state, confruntate cu imense dificultæfli economice øi aflate în plin proces de sovietizare, manifestau un interes nedisimulat pentru a se afla printre beneficiarele ajutorului american. Mai multe dintre ele îøi anunflau public intenflia de a participa la conferinfla convocatæ la Paris pentru 12 iulie 1947. Doar presiuni puternice din partea Uniunii Sovietice le determinau în final sæ nu dea curs invitafliei anglo°franceze. În cazul Cehoslovaciei, Stalin declara unei delegaflii pragheze la nivel înalt, aflate la Moscova, cæ „Planul Marshall nu avea alt obiectiv decât izolarea URSS øi cæ acceptarea sa ar echivala cu o denunflare a alianflei sovieto°cehoslovace“ (apud 66, 1992, p. 102). Desigur, în asemenea condiflii, Cehoslovacia declina invitaflia de a participa la conferinfla de la Paris. Revenit la Praga, Jan Masaryk, øeful diplomafliei cehoslovace, declara: „Am plecat la Moscova ca ministru de Externe al unui stat suveran øi m°am întors ca lacheu al guvernului sovietic“ (apud 118, 1997, p. 155). Øi celelalte state est°europene, precum øi Finlanda, refuzau oferta anglo°francezæ, deci implicit pe cea americanæ. Aplicarea Planului Marshall doar într°o parte a continentului constituia pasul hotærâtor în scindarea Europei. „Din aceastæ lunæ, din iulie 1947, dateazæ cu adevæat ruptura Europei: pe de o parte, clienflii Americii, pe de alta — sateliflii URSS øi milioanele de bærbafli øi femei care, dincolo de cortina de fier, considerau cæ nu aveau o altæ patrie decât aceea a socialismului. Climatul internaflional avea sæ se deterioreze rapid“ (69, 1992, p. 104).

Conducerea sovieticæ va lua, în sfera de influenflæ a URSS, douæ mæsuri: pe plan politic, va crea Biroul informativ al partidelor comuniste (Cominform), iar pe plan economic va determina formarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Decizia de constituire a Cominformului era luatæ la o consfætuire a partidelor comuniste din URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Ungaria, Franfla øi Italia, flinutæ la Szklarska Poreba (Polonia), în septembrie 1947. Apærea astfel un mecanism menit sæ întæreascæ controlul URSS asupra statelor est øi central°europene, precum øi a influenflei pe care Moscova o exercita faflæ de partidele comuniste din alte flæri, în primul rând din Europa occidentalæ. Lucrærile consfætuirii marcau instaurarea unei orientæri dure antioccidentale, înainte de toate, antiamericane. Reprezentantul partidului comunist sovietic, A. A. Jdanov, afirma cæ lumea se împærflise în „douæ lagære, cel imperialist øi cel socialist“, cæ Planul Marshall era expresia unui curs agresiv, expansionist, în care se angajase politica externæ americanæ, un plan de înrobire a Europei øi de formare a unui bloc de state aservite SUA. Prima victimæ a politicii de întærire a subordonærii faflæ de Moscova a statelor din orbita sovieticæ aveau sæ fie relafliile dintre URSS øi Iugoslavia. În aceasta din urmæ, partizanii°comuniøti ai lui Tito câøtigaseræ puterea prin

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

299

propriile forfle øi îøi exprimau o evidentæ intenflie de independenflæ. Deøi iugoslavii fuseseræ sprijinitori fervenfli ai creærii Cominformului, linia lor intra în conflict cu pretenflia URSS de a impune modelul sovietic. În martie 1948 URSS îøi rechema consilierii militari øi economici, în iunie, acelaøi, an Cominformul blama Iugoslavia øi excludea din rândurile sale pe comuniøtii din aceastæ flaræ, iar în septembrie 1949 Moscova denunfla tratatul bilateral cu Belgradul. Raporturile sovieto°iugoslave atingeau cote înalte de încordare, mergând pânæ la pregætirile efectuate de cætre URSS øi aliaflii sæi estici pentru o eventualæ lovituræ de forflæ, menitæ sæ schimbe puterea de la Belgrad. Regimul mareøalului Tito rezista însæ cu succes. Iugoslavia se apropia de Occident, unde va gæsi sprijin în confruntarea sa cu URSS øi aliaflii acesteia. Într°o mutare cu profunde semnificaflii politice, în noiembrie 1951 era semnat un acord între Washington øi Belgrad, în baza cæruia Statele Unite aveau sæ livreze Iugoslaviei echipamente militare. În decembrie acelaøi an, Iugoslavia recunoøtea R.F. Germania, devenind astfel prima flaræ din Est care stabilea relaflii diplomatice cu Bonn°ul. Abia dupæ dispariflia lui Stalin cele douæ pærfli se orientau spre reluarea legæturilor lor. În iunie 1953, Iugoslavia øi URSS decideau sæ°øi normalizeze relafliile diplomatice øi sæ facæ schimb de ambasadori. Moscova însæ nu avea sæ obflinæ vreodatæ integrarea Belgradul în sistemul de alianfle pe care°l domina. În schimb, la 9 august 1954, Iugoslavia, împreunæ cu Turcia øi Grecia, încheia Pactul Balcanic, un tratat de alianflæ, care prevedea în articolul 2 ca „pærflile sæ°øi acorde sprijin reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi victima unui atac“. Împrejurarea cæ partenerii Iugoslaviei în Pact erau membri ai Alianflei Nord°Atlantice din 1952 punea în relief întreaga semnificaflie a încheierii lui. O vizitæ sovieticæ la nivel înalt la Belgrad în mai°iunie 1955 constituia un important pas în reactivarea raporturilor dintre URSS øi Iugoslavia, færæ însæ a afecta bazele independente ale politicii iugoslave. În declaraflia comunæ publicatæ cu acel prilej se preciza cæ pærflile se pronunflau pentru respectarea suveranitæflii, integritæflii teritoriale, egalitæflii în drepturi øi coexistenflei paønice, pentru respectul reciproc øi neamestecul în treburile interne, sub nici un motiv. Reuøita Iugoslaviei avea sæ încurajeze tendinflele spre independenflæ ale unor state precum România, ca øi cursul în direcflia pluralismului politic øi ideologic în rândurile partidelor comuniste. Un efect ceva mai îndepærtat în timp al Planului Marshall era constituirea formalæ a unui bloc economic estic. Astfel, în ianuarie 1949 se forma CAER°ul, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria øi URSS. Cu sediul la Moscova, CAER°ul avea sæ funcflioneze ca o uniune de state ce°øi pæstrau independenfla pe plan economic, metoda principalæ de activitate a organizafliei constând în coordonarea planurilor de dezvoltare naflionale. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într°o organizaflie suprastatalæ prin impunerea unui plan unic de dezvoltare øi a altor mæsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER de la Moscova aveau sæ eøueze, mai ales datoritæ opozifliei României. Astfel, iniflierea øi apoi aplicarea Planului Marshall aveau efecte profunde øi de duratæ. „Formarea unui bloc occidental, lucru pe care stategia sovieticæ dorea sæ°l evite, era acum inevitabilæ nu numai pentru cæ guvernul american dorea acest lucru, ci øi deoarece conducerea URSS decisese sæ considere cooperarea multilateralæ în cadrul programului de reconstrucflie ca

300

CONSTANTIN VLAD

incompatibilæ cu controlul sæu asupra spafliului est°european… Conducerea sovieticæ nu a folosit øansa de a limita øi de a trece cu încetul peste conflictul est°vest, lucru conflinut de Planul Marshall, indiferent de scopurile intrinsece ale acestuia. Ea a interpretat Planul Marshall mai mult ca pe o agresiune asupra propriului sistem de securitate (ceea ce acesta n°a fost din start, el fiind în realitate foarte limitat ca scop) … La fel cum s°a întâmplat la americani cu politica de îngrædire, la sovietici politica Cominform°ului a însemnat sfârøitul dorinflei de negociere, sfârøitul diplomafliei… Miopia conducerii sovietice legatæ de grija faflæ de menflinerea neîngræditæ a unui sistem dictatorial în 1947/1948, ca øi miopia din 1945/1946 a conducerii americane, care a dorit sæ foloseascæ principiile liberale în toatæ lumea, au fæcut ca procesul de împærflire a lumii sæ devinæ definitiv“ (118, 1997, pp. 156, 166°167).

8) Alianfle øi regionalism în primul deceniu postbelic În condiflii istorice date, interesele statelor, ale unor grupuri de state, raporturile dintre diferite centre de putere îøi gæsesc adesea o expresie concentratæ în alianflele politico°militare. Perioada Ræzboiului Rece nu fæcea excepflie în aceastæ privinflæ. Dimpotrivæ. În deceniile când acesta avea sæ dureze, stratificarea øi instituflionalizarea relafliilor internaflionale în alianfle tindea sæ domine arena mondialæ la scaræ, în profunzimi øi cu efecte necunoscute pânæ atunci. Iar diplomaflia era instrumentul principal al pregætirii, organizærii øi funcflionærii acestora, înjghebând sau, uneori, desfæcând asemenea legæturi între state, între nafliuni. Alianflelor propriu°zise li se alæturau mari ansambluri regionale care se distingeau, uneori chiar se distanflau de blocuri, ansambluri având în mod predominant obiective de cooperare politicæ, economicæ, culturalæ, dar uneori øi preocupæri de securitate øi apærare. Nici amploarea unor asemenea ansambluri nu avea precedent. Astfel de rafliuni, precum øi simultaneitatea aparifliei, acfliunii øi, de multe ori, interacfliunii lor, mæ determinæ sæ prezint în paragraful de faflæ împreunæ, atât alianflele politico°militare, cât øi grupærile regionale constituite în primul deceniu de dupæ 1945, când se statorniceau structurile internaflionale care aveau sæ dæinuie pe toatæ durata Ræzboiului Rece. Începuturile erau ambiguie, reflectând cæutærile, dibuirile, iluziile øi confuziile lumii primilor ani postbelici. Astfel, doar spre a ilustra ideea, cu Republica China, URSS încheia un tratat de prietenie øi asistenflæ la 14 august 1945, iar Statele Unite un pact de asistenflæ la 26 iunie 1946; Olanda renunfla la statutul de neutralitate permanentæ, færæ vreo intenflie de a°øi cæuta aliafli; Franfla øi Marea Britanie încheiau un tratat de alianflæ împotriva Germaniei; continuau sæ ræmânæ în vigoare tratatele sovieto°francez øi sovieto°britanic; Cehoslovacia øi Polonia negociau încheierea unor tratate antigermane cu Franfla øi Marea Britanie; Danemarca cerea Washingtonului revizuirea acordului încheiat în timpul ræzboiului privind dreptul de folosinflæ de cætre SUA în scopuri militare a Groenlandei. Dar, prin aceastæ miøcare brownianæ, se vor impune repede liniile de forflæ care vor statornici bipolarismul. Începutul îl fæcea Estul. Încæ la 11 aprilie 1945, URSS încheia cu Iugoslavia un tratat care prevedea angajamentul pærflilor de a continua lupta contra Germaniei, de a contribui la organizarea pæcii øi securitæflii internaflionale, precum øi de a nu adera la alianfle adverse uneia faflæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

301

de cealaltæ. Pentru Moscova, acesta era cel de°al doilea astfel de aranjament cu Iugoslavia, primul fiind cel semnat în ajunul atacærii statului slav din Balcani de cætre Germania, tratat ræmas literæ moartæ într°un mod penibil pentru URSS. Tratatul cel nou, încheiat pentru 20 de ani, nu avea însæ viaflæ îndelungatæ: el va fi denunflat de cætre Moscova la 28 septembrie 1949, mæsuræ ce se încadra în tentativa, nereuøitæ, de înlæturare a regimului Tito. Dupæ aceastæ datæ, deøi temporar øi ocazional au cunosut îmbunætæfliri semnificative, relafliile sovieto°iugoslave, apoi ruso°iugoslave nu au mai atins nivelul reprezentat de un tratat bilateral. Urma, la 21 aprilie acelaøi an, un tratat între URSS øi guvernul provizoriu polonez. Încheierea acestuia la puflinæ vreme dupæ Conferinfla de la Ialta, era un act politic important în disputa dintre Uniunea Sovieticæ øi puterile occidentale în legæturæ cu calea pe care urma s°o adopte Polonia, precum øi celelalte flæri est øi central°europene în care se aflau trupe ruse. Deøi cele mai multe prevederi ale Tratatului erau legate de lupta împotriva Germaniei, el consemna øi angajamentul pærflilor de a continua cooperarea dupæ ræzboi. Sensul miøcærii diplomafliei sovietice în direcflia încheierii de alianfle devenea clar prin semnarea unui acord sovieto°bulgar de asistenflæ militaræ (iulie 1945), apoi prin Tratatul de prietenie øi asistenflæ mutualæ dintre URSS øi Cehoslovacia (decembrie 1945) øi prin cel încheiat în februarie 1946 între URSS øi Mongolia, cuprinzând øi clauza de asistenflæ mutualæ pe plan militar. Totodatæ, din inspiraflie øi cu sprijin moscovit, începea constituirea unei adeværate reflele de acorduri bilaterale între statele intrate în orbita sovieticæ. Deosebit de activ în aceastæ privinflæ se dovedea Belgradul, care încheia un tratat cu Varøovia în martie 1946, în mai acelaøi an altul cu Praga, iar în iulie 1946 un aranjament asemænætor cu Tirana. În aceiaøi ani, primii paøi de organizare pe plan regional se fæceau pe continentul american øi în lumea arabæ. Astfel, la Ciudad de Mexico, avea loc între 21 februarie°8 martie 1945 cea de a 4°a conferinflæ interamericanæ, care examina o serie de probleme ridicate de încheierea previzibilæ a ræzboiului. La 6 martie era adoptat Actul de la Chapultepec, care conflinea, între altele, o declaraflie asupra securitæflii, se pronunfla în favoarea încheierii unui acord pentru prevenirea øi reprimarea actelor agresive. Rod al unui efort diplomatic multilateral, Actul de la Chapultepec tindea sæ punæ bazele unui sistem de securitate interamerican. La 22 martie 1945, la Cairo, o conferinflæ arabæ la nivel înalt, cu participarea Arabiei Saudite, Egiptului, Irakului, Libanului, Siriei, Transiordaniei øi Yemenului øi în prezenfla unui reprezentant al arabilor din Palestina în calitate de observator, hotæra crearea Ligii Arabe. Potrivit statutului acestuia, scopul Ligii este strângerea legæturilor dintre statele membre øi coordonarea acfliunilor lor politice în vederea apærærii independenflei øi suveranitæflii lor. Statutul prevede consultæri în caz de agresiune øi interzice folosirea forflei øi ameninflarea cu forfla în reglementarea problemelor ce pot apærea între statele Ligii. În ciuda vicisitudinilor istoriei øi slæbiciunilor Ligii, prin ea lumea arabæ dobândea o structuræ internaflionalæ proprie, care avea sæ sprijine decolonizarea, afirmarea independentæ a statelor membre øi va da, periodic, impulsuri spre unitate, ræsturnate, e drept, de disensiunile care nu vor înceta niciodatæ pânæ în prezent sæ macine aceastæ lume.

302

CONSTANTIN VLAD

Odatæ cu anul 1947, creøterea încordærii inernaflionale øi ascuflirea confruntærii Est°Vest, intrarea în vigoare a Doctrinei Truman øi aplicarea Planului Marshall, linia URSS de întærire a controlului asupra flærilor din sfera proprie de influenflæ vor clarifica opfliunile statelor în materie de securitate, intensificând øi direcflionând procesul formærii de alianfle politico°militare. Statele Unite vor acfliona punctual. În februarie 1947, încheiau cu Canada un acord de apærare comunæ. În martie acelaøi an, semnau la Manila un tratat cu Filipinele, valabil pentru 99 ani, prin care primeau dreptul de a avea baze navale øi militare în insulele arhipelagului. În mai 1947, guvernul danez cerea Washingtonului încetarea acordului din aprilie 1941, care permitea SUA sæ construiascæ øi sæ deflinæ instalaflii militare în Groenlanda. Secretarul de stat Marshall declara cæ Statele Unite erau gata sæ negocieze un alt acord, dar doreau sæ ræmânæ pe insulæ, datæ fiind importanfla acesteia pentru apærarea SUA øi a Occidentului; un asemenea nou acord avea sæ fie negociat øi semnat câfliva ani mai târziu, dupæ declanøarea conflictului coreean. În decembrie, acelaøi an, un acord semnat cu statul Panama oferea SUA posibilitatea folosirii în continuare a celor 14 baze militare de care dispuneau pe teritoriul acestui stat. Parlamentul panamez respingea însæ acordul, ceea ce determina autoritæflile americane sæ menflinæ doar bazele militare aferente Canalului Panama. Asemenea acorduri øi tratate reprezentau primele acumulæri de mæsuri întreprinse de diplomaflia americanæ pe linia aplicærii politicii de îngrædire a URSS, devenitæ politicæ oficialæ. În primii ani postbelici, Europa occidentalæ îøi va învinge greu obsesiile privind pericolul german; apoi, va cocheta cu ideea de a deveni o a treia putere între Statele Unite øi URSS. Pe plan diplomatic, amintitele obsesii duceau la tratatul franco°englez de la Dunkerque. În mod concret, la 15 ianuarie 1947, premierul francez Léon Blum purta la Londra convorbiri cu omologul sæu britanic, Clement Attlee, prilej cu care se convenea ca cele douæ state sæ încheie o alianflæ militaræ având drept scop prevenirea oricærei agresiuni din partea Germaniei în viitor. Ca rezultat, pe 4 martie acelaøi an, la Dunkerque era semnat Tratatul de alianflæ øi asistenflæ militaræ între Franfla øi Regatul Unit, care prevedea obligaflia pærflilor de a°øi acorda ajutor militar în cazul unei agresiuni germane. Alte prevederi ale Tratatului priveau cooperarea economicæ anglo°francezæ, precum øi livrarea cætre Franfla a unor cantitæfli sporite de cærbune din Ruhr, aflat în zona de ocupaflie englezæ. Durata Tratatului, 50 de ani, aræta cæ el întruchipa o viziune de perspectivæ a semnatarilor asupra realitæflilor europene øi punea în relief îngustimea øi anacronismul acestei viziuni. Desigur, Franfla nu putea uita uøor experienfla interbelicæ, când avertismentele sale privind posibilitatea reînvierii unui militarism german din inofensiva Republicæ de la Weimar ræsunaseræ în van, iar strædaniile sale de a crea alianfle care sæ se opunæ revizuirii sistemului de la Versailles fuseseræ taxate drept o politicæ de încercuire a Germaniei. În cazul diplomafliei britanice, se repeta într°un fel miopia deceniilor care urmaseræ Primului Ræzboi Mondial: dacæ atunci învinuise Franfla — flaræ învingætoare, dar ieøitæ din ræzboi slæbitæ sub raport strategic — de tendinfla de a°øi instaura dominaflia asupra continentului, acum acfliona pentru a preveni o agresiune germanæ, în condiflii când Germania era înfrântæ, divizatæ øi ocupatæ de principalele puteri ale lumii. Avea sæ revinæ diplomafliei americane rolul de a determina aliaflii de dincoace de Atlantic sæ renunfle la aceastæ concepflie depæøitæ istoriceøte øi sæ introducæ

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

303

în dezbaterile despre securitatea europeanæ o viziune globalæ, impregnatæ ideologic de înfruntarea generalæ dintre Est øi Vest, viziune care patronase deja elaborarea øi lansarea Doctrinei Truman. De altfel, chiar inifliatorii Tratatului de la Dunkerque realizau în curând limitele acestuia. Sub impulsul evenimentelor petrecute în cursul anului 1947, cu prilejul Conferinflei de la Londra a Miniøtrilor de Externe ai celor patru puteri, Bevin øi Bidault încercau sæ°l convingæ pe George Marshall de necesitatea unei alianfle a Occidentului, care sæ garanteze europenilor o protecflie militaræ americanæ. Modul de gândire al acestor înalfli demnitari europeni se întâlnea astfel cu pæreri exprimate în cercuri influente de peste Ocean — potrivit spuselor lui Bedell Smith, ambasadorul american la Moscova, însuøi preøedintele Truman se gândea la o astfel de alianflæ încæ de la începutul anului 1946. Marshall îøi exprima acordul de principiu, dar cerea „ca angajamentul militar al SUA în Europa occidentalæ sæ depindæ de o intensificare prealabilæ øi de coordonarea eforturilor de apærare europene. Færæ o inifliativæ proprie, era el de pærere, un asemenea angajament nu putea trece prin Congres, la fel cum fusese cazul øi cu ajutorul economic“ (118, 1997, p. 185). De aici pornea impulsul care ducea la Tratatul de la Bruxelles. La 20 ianuarie 1948, Franfla øi Marea Britanie propuneau Belgiei, Olandei øi Luxemburgului încheierea unui pact politic, iar peste douæ zile Bevin pleda în Camera Comunelor pentru crearea unei „Uniuni Occidentale“, în care ar fi putut intra nu numai flærile din Benelux, ci øi altele, cum ar fi Italia øi Grecia. Pe 4 martie începeau lucrærile reuniunii de la Bruxelles, cu participarea celor cinci state: Franfla, Marea Britanie, Belgia, Olanda øi Luxemburg, iar la 17 martie acestea semnau un tratat de apærare comunæ, precum øi de cooperare în domeniile economic, social øi cultural, intrat în istorie ca Tratatul de la Bruxelles. Prin Tratat, încheiat pentru 50 de ani, se crea Uniunea Occidentalæ, o alianflæ care instituia obligativitatea asistenflei reciproce în caz de agresiune contra unuia dintre semnatarii europeni øi a consultærilor în caz de agresiune în afara Europei sau de ameninflare din partea Germaniei. Intervalul dintre lansarea ideii øi încheierea Tratatului de la Bruxelles explicæ prevederile sale fundamentale: factorul hotærâtor în aceastæ privinflæ erau lovitura de stat din Cehoslovacia (23°25 februarie), care aducea la putere partidul comunist, într°o flaræ care cunoscuse pânæ atunci institufliile de bazæ ale democrafliei. „Atunci când, la 22 ianuarie, Bevin lansase ideea pactului nu era vorba decât de extinderea la Benelux a tratatului franco°britanic, semnat cu un an mai de vreme la Dunkerque. Dar, între aceste douæ documente era o mare diferenflæ: cel din 1947 era îndreptat împotriva Germaniei, cel din 1948 — împotriva oricærei agresiuni“ (69, 1992, p. 141°142). Ca øi aplicarea Planului Marshall, Tratatul de la Bruxelles era væzut de mulfli în Europa occidentalæ ca o expresie a unei „a treia puteri“. Speranfla unei astfel de poziflii a Europei fiind larg ræspânditæ la începutul anului 1948, inifliatorii sæi se vedeau silifli sæ°l prezinte drept baza unei cooperæri largi, politice øi militare, a Europei de vest. „Ei au ascuns funcflia strategicæ a pactului ca inifliator al protecfliei militare americane øi a ajutorului militar american pentru Europa, fiind cæ numai astfel pærea sæ poatæ fi introdus în politica internæ vest°europeanæ“ (118, 1997, p. 186). Este însæ de menflionat cæ, pentru cei ce°l concepeau øi realiazau, Tratatul de la Bruxelles se næøtea cu o acutæ conøtiinflæ a limitelor sale congenitale. Era limpede cæ statele semnatare,

304

CONSTANTIN VLAD

cu forflele lor, nu puteau preveni sau respinge o agresiune, de pildæ din partea URSS. Este semnificativ în acest sens cæ pe 5 martie 1948, deci a doua zi dupæ începerea convorbirilor de la Bruxelles, Bidault îi scria confidenflial lui Marshall spre a°i propune sæ întæreascæ pe terenul politic øi cât mai repede posibil øi pe cel militar colaborarea dintre Lumea Veche øi Lumea Nouæ (119, 1997, p. 142). Iar la 11 iulie, deci tot în timpul reuniunii celor cinci din capitala Belgiei, Bevin preconiza convorbiri anglo°americane privind o lærgire a Tratatului de la Bruxelles øi un plan de securitate transatlanticæ. „Aøa cum cheia Planului Marshall fusese acordul flærilor europene pentru refacerea în comun øi repartizarea ajutorului Statelor Unite, tot aøa aceea a Pactului atlantic a fost semnarea Tratatului de la Bruxelles, oricât de limitatæ ar fi putut fi semnificaflia sa realæ în situaflia forflelor de care semnatarii dispuneau atunci“ (69, 1992, p. 143). Într°adevær, semnificaflia Tratatului de la Bruxelles avea sæ fie datæ nu atât de tratat ca atare, cât mai ales de modul cum el se va articula cu miøcærile diplomatice care duceau la constituirea NATO, la atragerea Germaniei occidentale în sistemul de securitate øi apærare vestic, precum øi la formarea unor structuri menite sæ promoveze principiile democratice pe Continent, cum este Consiliul Europei. Anii 1947°1948 determinau în gândirea americanæ schimbæri semnificative de ordin geopolitic. Doctrina Truman era doar începutul acestor schimbæri. Criza cehoslovacæ øi blocada Berlinului constituiau evenimentele care aveau sæ stimuleze definitivarea cursului spre formarea blocului vestic, mai precis a Organizafliei Tratatului Nord°Atlantic. În dezbaterile de peste ocean în legæturæ cu formarea NATO, un loc aparte îl ocupa problema pericolului unei agresiuni sovietice împotriva Europei occidentale. În cadrul Departamentului de stat se exprimau îndoieli în legæturæ cu un eventual atac armat al URSS împotriva teritoriului din vestul continentului. George Kennan sublinia în acest sens cæ Occidentul este ameninflat nu de puterea militaræ a ruøilor, ci de influenfla lor politicæ. De aci, tendinfla diplomafliei americane de a concentra eforturile de îngrædire în domeniile economic øi politic. Pe de altæ parte, Comitetul mixt al øefilor de stat major (Joint Chiefs of Staff) considera în decembrie 1947 cæ în urmætorii cinci ani øi probabil nici în urmætorii zece ani nu era de aøteptat o agresiune sovieticæ, având în vedere greutæflile în refacerea economicæ øi în asigurarea supremafliei URSS în Europa de est, precum øi superioritatea atomicæ americanæ. Dar, un ræzboi întâmplætor, datorat unor calcule sovietice greøite, de pildæ pânæ unde Moscova ar putea împinge o flaræ vest europeanæ în direcflia Estului, færæ teama unei riposte, un asemenea ræzboi n°ar trebui exclus (118, 1997, pp. 192°193). Însæ evenimentele de la Praga fæceau ca o încercare de forflæ din partea Uniunii Sovietice sæ aparæ pentru mulfli drept o posibilitate realæ. La 5 martie 1948, generalul Clay scria din Berlin: „Multe luni am socotit ræzboiul ca improbabil încæ cel puflin zece ani. În ultimile sæptæmâni însæ am simflit o schimbare bruscæ în comportamentul sovieticilor, pe care nu o pot explica øi care mæ face sæ bænuiec cæ ræzboiul ar putea începe brusc în mod dramatic“. Clay avea sæ arate ulterior cæ transmisese la Washington telegrama în care exprimase aceastæ opinie spre a ajuta Pentagonul sæ obflinæ în Congres partea sa din bugetul aflat în dezbaterea legislativului american; însæ telegrama respectivæ „avea efectul unei bombe“. Oficiului de servicii strategice, viitoarea CIA, îi vor trebui zece zile spre a pregæti pentru preøedintele Truman øi colaboraorii

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

305

acestuia un raport care ajungea la concluzia cæ ræzboiul nu este probabil în urmætoarele øaizeci de zile (69, 1992, p. 124). Privit în perspectivæ øi, mai ales, în contextul istoric dat, comportamentul sovieticilor sesizat de Clay anunfla apropiata crizæ a Berlinului care, pe plan diplomatic, fusese deja amorsatæ. Astfel, în ianuarie 1948, autoritæflile de ocupaflie americane øi britanice, împreunæ cu reprezentanflii landurilor, ajunseseræ la o înflelegere potrivit cæreia „Bizonia“ urma sæ dispunæ de un parlament, un organ executiv, o curte de justiflie øi un consiliu economic. Væzând într°o asemenea mæsuræ un pas în direcflia creærii unui stat vest°german, Franfla se opunea. Se ajungea astfel la convorbirile din capitala Marii Britanii, desfæøurate între 23 februarie°1 iunie 1948, care se finalizau prin adoptarea „Recomandærilor de la Londra“. Acestea, care purtau nu numai semnætura reprezentanflilor americani øi englezi, dar øi a celor francezi, olandezi, belgieni øi luxemburghezi, preconizau convocarea unei Adunæri Constituante, care sæ formeze un guvern german central în zonele de ocupaflie vestice, precum øi integrarea economicæ øi efectuarea unei reforme monetare în aceste zone. Autoritæflile sovietice de ocupaflie reacflionau blocând toate cæile rutiere øi feroviare între Berlinul de Vest øi landurile occidentale. Era o mæsuræ prin care Moscova urmærea sæ forfleze desfæøurarea de nogocieri în problema germanæ, cu speranfla de a împiedica astfel formarea unui stat centralizat în teritoriile germane de vest. Blocada Berlinului rezulta dintr°o greøealæ de calcul a conducerii sovietice: negocierile avute în vedere de cætre Kremlin nu se flineau, iar întreaga acfliune avea sæ fie un eøec, efectele fiind cu totul altele decât cele scontate la Moscova. Spectacolul blocadei a dus la un consens anticomunist færæ precedent în Germania apuseanæ, în Europa øi peste ocean. Pentru opinia publicæ blocada a apærut ca o încercare a URSS de atragere a întregului Belin, poate chiar a întregii Germanii, în zona de dominaflie sovieticæ (118, 1997, pp. 199°200). Cercetarea istoricæ aratæ însæ cæ pericolele unui atac sovietic au fost supraestimate. „Este foarte clar cæ Administraflia a prezentat primejdia sovieticæ în mod exagerat, ca fiind mult mai mare øi mai acutæ, la fel ca øi cu lansarea Doctrinei Truman cu un an în urmæ, pentru a obfline în Congres ceea ce considera necesar pentru o politicæ de îngrædire pe termen lung: Planul Marshall, o pregætire militaræ generalæ, reintroducerea parflialæ a serviciului militar obligatoriu, mærirea bugetului pentru forflele aeriene øi un sprijin acordat europenilor, mai mult psihologic decât militar. Preøedintele Truman avea un motiv suplimentar sæ preia avertismentele de agresiune sovieticæ øi cererile de mærire a eforturilor de apærare: trebuia sæ demonstreze «duritate» în anul 1948 cu alegeri prezidenfliale, pentru a valida dorinfla sa de conducere a nafliunii într°o situaflie de aøa°zisæ crizæ“ (118, 1997, pp. 193°194).

În aceste condiflii, un demers al lui Bidault în sensul cæ aprobarea de cætre parlamentul francez a Tratatului de la Bruxelles depindea de o angajare claræ a Statelor Unite în apærarea Europei occidentale gæsea ecou la Departamentul de Stat. Calea unei astfel de angajæri era deschisæ la 11 iunie, acelaøi an, când Senatul vota rezoluflia Vandenberg, prin care Administraflia era autorizatæ sæ asocieze Statele Unite pe timp de pace la alianfle situate în afara continentului american. Era un caz færæ precedent în istoria Statelor Unite. În baza acestei rezoluflii, la 6 iulie

306

CONSTANTIN VLAD

1948 începeau convorbiri preliminare între SUA øi Canada, pe de o parte, øi statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, pe de altæ parte. În octombrie, acelaøi an, acestea din urmæ fæceau publicæ identitatea lor de vederi privind crearea unui pact defensiv al Atlanticului de nord. La 10 decembrie, începeau negocierile propriu°zise privind încheierea alianflei transatlantice. Pe 15 martie, erau invitate sæ se alæture proiectului Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia øi Portugalia. Într°o luare de poziflie împotriva creærii NATO, la 31 martie 1949, guvernul sovietic adresa un memorandum statelor participante la negocieri, în care afirma cæ formarea unei alianfle transatlantice exprima o tendinflæ agresivæ din partea Statelor Unite øi Marii Britanii øi submina poziflia øi rolul Organizafliei Nafliunilor Unite. Pe 2 aprilie, guvernele statelor în cauzæ respingeau printr°o notæ comunæ alegafliile sovietice, subliniind cæ viitoarea organizaflie occidentalæ de securitate urma sæ se constituie în conformitate cu prevederile Cartei ONU. Iar la 4 aprilie 1949, Tratatul de la Washington era semnat în chip solemn în capitala americanæ de cætre cele 12 state, membre fondatoare ale Organizafliei Tratatului Nord°Atlantic. Blocul vestic era astfel constituit în mod formal; se aøezau pe baze juridice angajamentul SUA în apærarea Europei occidentale øi temeiul prezenflei militare americane pe teren european pe termen nelimitat. Între statele membre fondatoare ale Organizafliei Nord°Atlantice se aflau øi cele aparflinând Tratatului de la Bruxelles; iar în decembrie 1950, aceleaøi state decideau fuziunea Uniunii Occidentale cu NATO. Mæsuræ excepflionalæ în politica Stalor Unite, crearea Organizafliei Atlanticului de Nord era prezentatæ în termeni tradiflionali wilsonieni. „Wilsonismul era prea puternic pentru a permite Americii declararea drept alianflæ a vreunui aranjament pentru protejarea statu°quo°ului teritorial european. Tofli purtætorii de cuvânt ai administrafliei Truman au fæcut pe larg distincflia între NATO øi orice altceva semænând cu o coaliflie tradiflionalæ în vederea protejærii echilibrului puterii“ (109, 1998, 415). S°a susflinut cæ NATO „sprijinæ principiul øi nu teritoriul“, nu se opunea schimbærii, ci doar folosirii forflei pentru înfæptuirea schimbæri, cæ el reprezenta o dezvoltare a conceptului de securitate colectivæ, nefiind o alianflæ militaræ, „ci o alianflæ împotriva ræzboiului însuøi“. „Nici un student la istorie n°ar fi primit notæ de trecere pentru o astfel de analizæ“ (109, 1998, p. 416). În realitate, NATO se næøtea ca o alianflæ politico°militaræ creatæ de un numær de state democratice, aflate în situaflia de a°øi apæra interesele øi valorile în confruntarea ce devenea tot mai ameninflætoare cu Estul dominat de o putere totalitaræ. În conformitate cu acest caracter, articolul 4 al Tratatului de la Washington prevede: „Pærflile se vor consulta între ele de fiecare datæ când, dupæ pærerea uneia dintre ele, va fi ameninflatæ integritatea teritorialæ, independenfla politicæ sau securitatea uneia dintre pærfli“. Iar articolul 5 al aceluiaøi Tratat, statueazæ: „Pærflile convin asupra faptului cæ, un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor pærflilor semnatare øi, în consecinflæ, convin asupra faptului cæ, dacæ se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimæ apærare, individualæ sau colectivæ, recunoscut de articolul 51 din Carta Organizafliei Nafliunilor Unite, va acorda ajutor pærflii sau pærflilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte pærfli, orice acfliune

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

307

pe care o crede de cuviinflæ, inclusiv folosirea forflei armate, pentru a restabili øi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Orice atac de aceeastæ naturæ øi orice mæsuri luate în consecinflæ vor fi aduse imediat la cunoøtinflæ Consiliului de Securitate. Aceste mæsuri vor înceta atunci când Consiliul de Securitate va fi luat mæsurile necesare pentru restabilirea pæcii øi securitæflii internaflionale“ (apud 122, 1997, p. 230).

Prin conflinutul sæu, articolul 5 din Tratatul de la Washington concretizeazæ în termeni clari, lipsifli de orice echivoc, conceptul contemporan de garanflii de securitate, în forma apærærii colective, concept care exprimæ esenfla oricærei alianfle politico°militare. De fapt, unii dintre primii paøi în organizarea NATO vor fi întreprinøi tocmai în direcflia creærii condifliilor pentru îndeplinirea funcfliilor sale ca alianflæ. Astfel, în ianuarie 1950, Statele Unite øi statele europeme membre semnau la Washington un acord de asistenflæ mutualæ (Mutual Assistance Act), iar la 1 aprilie 1950 era aprobat planul privind apærarea integratæ a Alianflei. Constituirea NATO intra într°o logicæ a structurærii în blocuri a relafliilor internaflionale, înainte de toate a relafliilor Est°Vest. În Est, URSS continua încheierea de tratate bilaterale cu statele din sfera sa de influenflæ: cu România pe 4 februarie 1947, cu Ungaria pe 18 februarie acelaøi an, iar cu Bulgaria la 18 martie 1948. Aceste tratate cuprindeau clauze precise de securitate øi apærare între pærfli. Astfel, Tratatul de prietenie, colaborare øi asistenflæ mutualæ dintre România øi URSS consemna angajamentul politic de a lua în comun mæsurile pentru înlæturarea oricærei ameninflæri de repetare a unei agresiuni germane sau a oricærui alt stat care s°ar alia cu Germania. În cazul când una din pærfli ar fi fost antrenatæ într°un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s°ar alætura Germaniei, cealaltæ parte urma sæ°i acorde ajutor militar øi de altæ naturæ. Astfel, obsesia pericolului german continua sæ bântuie øi spiritele celor din Est, într°o lume care se schimba rapid. Pærflile se obligau sæ nu încheie nici o alianflæ, sæ nu ia parte la nici o coaliflie øi nici la acfliuni îndreptate împotriva celeilalte pærfli; ele urmau sæ se consulte în legæturæ cu chestiunile internaflionale importante, care atingeau interesele ambelor flæri. Prevederi asemænætoare erau cuprinse în toate tratatele semnate de Uniunea Sovieticæ cu statele est øi central°europene. Drept rezultat, deøi formal nu exista un pact general al statelor din ræsæritul continentului, aceste state, prin legæturile lor cu URSS, consfinflite juridic, constituiau deja un bloc. La aceasta, trebuia adæugatæ împrejurarea cæ cele mai multe dintre aceste state încheiau între ele tratate bilaterale, care conflineau øi clauze de securitate øi apærare. De fapt, în 1947°1948, un adeværat iureø de vizite la nivel înalt ducea la semnarea unor astfel de tratate: între Polonia øi Cehoslovacia (10 aprilie 1947), între Iugoslavia øi Bulgaria (25 martie 1947), între Ungaria øi Iugoslavia (3 decembrie 1947), între Albania øi Bulgaria(16 decembrie 1947), între România øi Iugoslavia (19 decembrie 1947), între Polonia øi Ungaria (11 iunie 1948), între România øi Cehoslovacia (21 iulie 1948), între Ungaria øi Cehoslovacia (16 aprilie 1949). Am amintit toate aceste date pentru a pune în relief cât de ramificatæ øi de strânsæ era refleaua de legæturi între aceste state — între ele øi, fiecare în parte, cu URSS. Deøi tratatele prevedeau cæ raporturile dintre URSS øi statele respective se bazau pe egalitatea în drepturi, pe respectarea suveranitæflii øi independenflei, în realitate ele consfinfleau o accentuatæ

308

CONSTANTIN VLAD

subordonare a acestor state faflæ de Moscova. Anii la care mæ refer aici erau cei ai statornicirii unor aøa°zise relaflii de tip nou, ceea ce presupunea cæ pricipiile dreptului internaflional aveau doar un caracter general°democratic øi aplicabilitate limitatæ în aceste relaflii, guvernate de „principiul internaflionalismului proletar (socialist)“. Acesta recunoøtea rolul conducætor al URSS faflæ de statele intrate în orbita sa, mergând pânæ la admiterea dreptului Moscovei de a interveni în situaflia internæ a acestor state, inclusiv cu mijloace militare. În practicæ, acesta devenea un fel de „drept“ al URSS de a pedepsi statele care se îndepærtau de la orientarea datæ de Moscova, atât în politica lor internæ, cât øi în cea externæ; aceasta se întâmpla în Berlinul de est în vara anului 1953, în Ungaria în 1956 øi în Cehoslovacia în 1968. În fond, tot mæsuri de pedepsire se aplicau Iugoslaviei în 1949 øi Albaniei un deceniu mai târziu. Kremlinul va cere o obedienflæ totalæ din partea celor aflafli în conducerea statelor satelite øi, sub imperiul unei neîncrederi øi suspiciuni paranoice, va declanøa o adeværatæ vânætoare de vræjitoare pentru orice deviere, realæ sau închipuitæ, de la linia sovieticæ. Zeci de procese înscenate vor trimite la moarte sau dupæ gratii, pentru ani grei de închisoare, numeroøi lideri comuniøti tocmai spre a întæri subordonarea statelor est øi central°europene faflæ de URSS. În felul acesta, gruparea esticæ era bine caracterizatæ prin termenul introdus de Vîøinski, cu prilejul constituirii Cominformului, anume acela de „lagær“. Bazatæ pe asemenea premize, politica sovieticæ de alianfle va duce la rezultate restrânse øi strict limitate. Încercarea de a încheia un pact de neagresiune cu Norvegia era respinsæ de Oslo. Moscova avea sæ încerce sæ impunæ Finlandei un tratat asemænætor celor semnate cu statele satelite, tratat care sæ prevadæ øi o prezenflæ militaræ sovieticæ pe teritoriul finlandez. Abilitatea diplomaticæ a conducætorilor de la Helsinki, îndeosebi cea a preøedintelui Juho Paasikivi, permitea Finlandei sæ încheie, la 6 aprilie 1948, un tratat cu URSS care menflinea neutralitatea flærii. Finlanda se angaja sæ lupte pentru respingerea oricærui atac armat venit din partea Germaniei sau a vreunui stat aliat cu aceasta, fie împotriva ei însæøi, fie împotriva URSS (prin teritoriul finlandez). Chiar în cazul unui asemenea atac, Finlanda nu accepta sæ apeleze la un sprijin sovietic, evitând astfel atât ocupaflia permanentæ, cât øi pericolul unei acfliuni sovietice unilaterale (69, 1992, p. 139). Un pas important întreprins de Moscova în domeniul alianflelor era încheierea, la 14 februarie 1950, a Tratatului de prietenie, colaborare øi asistenflæ mutualæ dintre URSS øi R. P. Chinezæ. Tratatul prevedea angajamentul pærflilor de a°øi acorda ajutor militar øi de altæ naturæ în cazul unui atac din partea Japoniei sau a altor state aliate cu aceasta, de a se consulta în probleme internaflionale de interes comun, de a°øi respecta reciproc suveranitatea, integritatea teritorialæ øi neamestecul în treburile interne. URSS øi China garantau independenfla R.P. Mongole øi conveneau o serie de acorduri în domenii de interes mutual. Încheiat la puflinæ vreme dupæ proclamarea R.P. Chineze (1 octombrie 1949), tratatul întærea poziflia internaflionalæ a Chinei, în condiflii când situaflia în Asia de est øi sud°est cunoøtea tensiuni øi încordæri crescânde. El crea cadrul necesar pentru dezvoltarea raporturilor dintre aceste douæ mari puteri estice, dar nu putea preveni deteriorarea gravæ a acestor raporturi, începând cu ultima parte a deceniului al øaselea.

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

309

Anii 1947°1950 aduceau noi elemente øi în promovarea structurilor regionale. Ele erau legate de apariflia unor noi state independente, între care se remarca India, constituind, totodatæ, o reacflie la formarea blocurilor militare øi ascuflirea confruntærii Est°Vest. Astfel, între 23 martie°2 aprilie 1947, la New Delhi, avea loc prima conferinflæ panasiaticæ, la care erau reprezentate 25 de state. Conferinfla adopta o rezoluflie în care se subliniazæ cæ toate statele Asiei îøi vor acorda reciproc asistenflæ în lupta pentru independenflæ, un ajutor special urmând a fi îndreptat cætre statele aflate încæ în stare de colonii. Conferinfla marca începutul afirmærii statelor Asiei în viafla internaflionalæ øi, totodatæ, debutul Indiei ca lider regional, promotor al cauzei decolonizærii øi cooperærii tinerelor state independente. În acest sens, în ianuarie 1949, New Delhi gæzduia prima conferinflæ afro-asiaticæ, forum care adopta o rezoluflie cerând Olandei încetarea operafliunilor sale militare împotriva forflelor care acflionau pentru independenfla Indoneziei. Rezoluflia era înaintatæ de India Consiliului de Securitate. Pe de altæ parte, India încheia un tratat de prietenie cu Afghanistanul (ianuarie 1950); tratate similare erau perfectate cu Nepalul øi Irakul (februarie 1950) La 30 august 1947, la Rio de Janeiro, era încheiat Tratatul interamerican de asistenflæ mutualæ. Statele semnatare se obligau sæ nu recurgæ la forflæ sau la ameninflarea cu folosirea forflei în relafliile internaflionale øi sæ rezolve diferendele dintre ele pe cale paønicæ. Articolul 3 al Tratatului statua cæ, dacæ unul dintre statele semnatare devenea victima unui atac, acesta era considerat drept un atac împotriva tuturor statelor americane. Prin asemenea prevederi, Tratatul dobândea caracteristici ale unei alianfle, fiind, ca statut juridic øi politic, unul dintre documentele internaflionale cele mai avansate ale vremii. Tratatul crea relaflii speciale între Statele Unite øi celelalte state de pe continent, oferind diplomafliei americane posibilitæfli øi instrumente de exercitare a influenflei Washingtonului în aceastæ zonæ în care avea interese speciale încæ de pe vremea doctrinei Monroe. Tratatul de la Rio va fi ulterior comparat de cætre Departamentul de Stat cu Alianfla Nord°Atlanticæ øi considerat esenflial pentru apærarea emisferei vestice. La 30 aprilie 1948, cea de°a IX°a conferinflæ interamericanæ, desfæøuratæ la Bogota (Columbia), crea Organizaflia Statelor Americane (OSA) øi adopta o serie de documente: Carta Organizafliei Statelor Americane; Tratatul interamerican privind reglementarea paønicæ a diferendelor (Pactul de la Bogota); Carta interamericanæ a organizafliilor sociale; Declaraflia drepturilor øi îndatoririlor omului. Crearea OSA întærea pozifliile Statelor Unite în relafliile interamericane. Organismele permanente create la Bogota: Consiliul (organ executiv) øi Uniunea Panamericanæ, însærcinatæ cu dezvoltarea cooperærii economice, sociale, juridice øi culturale între statele membre, îøi aveau sediile permanente în Washington. Anul 1948 aducea constituirea unei prime grupæri europene, distanflate de tendinfla spre formarea blocurilor. Anume, la 28 februarie, Danemarca, Norvegia øi Suedia, întrunite la Oslo, decideau crearea Uniunii Nordice. Uniunea devenea ulterior Consiliul Nordic, care admitea în rândurile sale Islanda (1952) øi Finlanda (1956). Deøi majoritatea statelor participante deveneau în 1949 membre ale NATO, Uniunea, apoi Consiliul îøi pæstrau caracterul iniflial, de grupare menitæ sæ promoveze cooperarea regionalæ. Consiliul era format din reprezentanfli

310

CONSTANTIN VLAD

ai parlamentelor øi guvernelor statelor participante. El avea un caracter consultativ øi întocmea recomandæri, pe care le înainta autoritæflilor naflionale. Tot pe plan regional, la 13 aprilie 1950, Consiliul Ligii Arabe aproba un tratat privind apærarea comunæ øi cooperarea economicæ a statelor membre. Iar între 26°30 mai, acelaøi an, øapte state asiatice øi australe, anume Filipine, Australia, Ceylon, Pakistan, Thailanda, Indonezia øi India, reunite la Baguio (Filipine), adoptau un document prin care cereau marilor puteri sæ nu întreprindæ acfliuni care afectau flærile asiatice, færæ consultarea prealabilæ a acestora; luarea de poziflie reflecta îngrijorarea statelor în cauzæ pentru încordarea crescândæ în Asia de est øi de sud°est, care reflecta în mare mæsuræ conflictele de interese ale marilor puteri în legæturæ cu aceste zone ale continentului.

9) Problema Palestinei dupæ 1945. Israelul, un nou stat pe harta lumii În primii ani postbelici, problema privind Palestina va constitui un punct central în politica mondialæ øi, deci, în diplomaflia lumii. Ea va produce o angajare diplomaticæ internaflionalæ la o scaræ extraordinaræ, se poate spune, færæ precedent. Va intra în repetate rânduri în atenflia Nafliunilor Unite, va antrena marile cancelarii, va afecta interese dintre cele mai diverse øi va pune la încercare principiile abia proclamate de Carta ONU, ca øi multe cutume ale practicii relafliilor internaflionale. Lucrarea de faflæ nu°øi propune o prezentare a procesului istoric parcurs de Palestina în acei ani, într°un context internaflional deosebit de complex øi contradictoriu. Consecvent cu linia generalæ urmatæ în paginile ei, voi înfæfliøa principalele acfliuni diplomatice care, în 1948, se finalizau cu formarea statului Israel, dar øi cu acumulæri de potenflial conflictual, care nu øi°a epuizat resursele nici pînæ la începutul mileniului al 3°lea. Încheierea celui de°al Doilea Ræzboi Mondial gæsea Palestina sub mandat englez, încredinflat Marii Britanii de Societatea Nafliunilor în 1922. Teritoriul sæu era, de decenii, obiect de disputæ aprigæ øi purtatæ adesea în forme violente între evreii palestinieni øi arabii palestinieni. Evreii din Palestina afirmau dreptul lor divin (90, 1992, p. 36) asupra teritoriului vechiului Canaan, unde stræmoøii lor, în proces de constituire ca popor, se statorniciseræ cu cca 4 000 de ani în urmæ, øi pe care nu°l pæræsiseræ niciodatæ cu totul, deøi statul evreu fusese distrus de asirieni, apoi de babilonieni øi de romani. Arabii palestinieni motivau dreptul asupra teritoriului Palestinei, atît prin vechimea prezenflei lor, cât øi prin faptul cæ ei constituiau majoritatea locuitorilor pe acele teritorii. Potrivit unor statistici, populaflia Palestinei era formatæ în 1905 din 600 000 arabi øi 70 000 evrei, în 1928 din 850 000 arabi øi 108 000 evrei (124, 1972, pp. 144, 151), iar în 1947 din 1 327 000 arabi øi 600 000 evrei (61, 1983, p. 63; aceste ultime cifre sunt furnizate de Comisia specialæ ONU pentru Palestina la 31 august 1947). Dupæ Holocaust, ideea constituirii unui stat evreu în aceastæ zonæ a Orientului Apropiat câøtiga repede teren. Ea nu era nouæ. Legætura evreilor cu Eretz Israel (fiara lui Israel) pe plan religios, spiritual, nu încetase niciodatæ, în ciuda vicisitudinilor træite de ei. În a doua jumætate

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

311

a secolului XIX, aceastæ legæturæ luase forma unui curent internaflional al reîntoarcerii în Sion; odatæ cu aceasta, se constituia Sionismul. Cel care avea un rol hotærâtor în apariflia acestui curent, Moses Hess, scria în 1862, într°o carte de ræsunet în epocæ, intitulatæ „Roma øi Ierusalimul“: „Iudaismul nu poate supravieflui în exil. Grupul iudeu nu va putea lua parte la marea miøcare istoricæ a noii societæfli umane decât dupæ întoarcerea în flara lui øi în casa pærinflilor sæi“ (apud 62, 1993, p. 304). În ultimele decenii ale secolului XIX, miøcæri ca cea a „Iubitorilor Sionului“ organizau grupuri de emigranfli din diferitæ flæri cætre Palestina; se næøtea astfel Alia, reîntoarcerea în fiara Sfântæ. În 1897, inifliat de Theodor Herzl, o personalitate vizionaræ, avea loc la Basel primul Congres sionist. Congresul adopta „Programul de la Basel“, care declara: „Sionismul aspiræ la întemeierea unei patrii (cæmin naflional) pentru poporul lui Israel, în fiara lui Israel, care sæ fie garantatæ de drept“ (apud, 62, 1993, p. 306). Odatæ cu acest prim congres, sionismul devenea o miøcare politicæ. Acest drept la o patrie pentru poporul evreu era recunoscut de cætre Marea Britanie prin Declaraflia Balfour din 2 noiembrie 1917, în care se afirmæ: „Guvernul Majestæflii Sale priveøte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cæmin Naflional pentru poporul evreu øi va depune toate eforturile pentru a uøura realizarea acestui obiectiv, înflelegând foarte clar sæ nu facæ nimic care sæ aducæ atingere drepturilor civile øi religioase ale comunitæflilor neevreieøti din Palestina, ca øi drepturilor øi statutului politic de care se bucuræ evreii în alte flæri“ (apud 62, pp. 231°232).

Adresatæ de cætre Lordul Arthur James Balfour, øeful Foreign Office°ului, Lordului Rothschild, Declaraflia era încorporatæ în Tratatul de pace cu Turcia, odatæ cu menflionarea legæturii istorice dintre poporul evreu øi fiara Sfântæ. Prin aceasta, Declaraflia Balfour devenea un document politico°diplomatic internaflional øi un element°cheie în mandatul pe care Marea Britanie îl primea asupra Palestinei. Londra va pendula între obligafliile care decurgeau din Declaraflie, pe de o parte, øi lumea arabæ, în care avea mari interese, pe de altæ parte. În 1937, Declaraflia Balfour era consideratæ inaplicabilæ, iar Londra propunea o împærflire a Palestinei între evrei øi arabi. „Nu Palestina va deveni un cæmin naflional evreesc, ci în Palestina se va stabili un cæmin naflional al evreilor“ (apud 90, 1992, p. 16) era interpretarea ce se dædea acum Declarafliei. Propunerea britanicæ de partajare a Palestinei urma sæ fie prezentatæ Societæflii Nafliunilor în sesiunea acesteia din 1938. Arabii respingeau însæ inifliativa englezæ; organizafliile sioniste hotærau sæ înceapæ negocieri cu Londra pentru extinderea teritoriilor ce urmau sæ fie atribuite evreilor. Tratativele durau pânæ în 1939, færæ rezultat însæ. În acelaøi an: 1939, guvernul britanic edita o Carte Albæ, care punea drept obiectiv constituirea în urmætorii zece ani a unui Stat Palestinian independent, legat printr°un tratat cu Marea Britanie. Cartea Albæ preciza cæ evreii trebuie sæ ræmânæ o minoritate în statul preconizat, care sæ nu depæøeascæ o treime din totalul populafliei acestuia. În consecinflæ, se stabilea ca imigraflia evreiascæ sæ fie limitatæ la 75 000 persoane în urmætorii cinci ani, dupæ care orice imigraflie trebuia sæ înceteze. Cartea Albæ interzicea transferarea de pæmânturi arabe în proprietatea evreilor, în anumite zone (124, 1972, p. 157). Organizafliile

312

CONSTANTIN VLAD

evreieøti respingeau mæsurile propuse de Cartea Albæ; în condifliile izbucnirii celui de°al Doilea Ræzboi Mondial, aceasta nu se aplica. Ræzboiul schimba datele problemei. Crimele comise de nazism øi cu deosebire Holocaustul readuceau la ordinea zilei ideea creærii unei patrii pentru poporul evreu. În genere, condifliile postbelice reclamau noi abordæri ale problemei privind Palestina. Diplomaflia intra în scenæ. Prima miøcare o fæceau statele arabe. În martie 1945, la constituirea Ligii Arabe, era invitat øi un reprezentant al arabilor palestinieini, ales în Consiliul Ligii øi beneficiind de drept de vot deliberativ; era o reafirmare a sprijinului pe care statele arabe îl acordau arabilor palestinieni; ea ræmânea însæ la nivelul unei poziflii generale, færæ impact practic imediat. La 1 august, acelaøi an, se întrunea prima conferinflæ sionistæ mondialæ dupæ 1939. În numele conferinflei, preøedintele miøcærii sioniste mondiale, Chaim Weizmann, adresa Nafliunilor Unite cererea privind înfiinflarea unui stat evreu în Palestina. Conferinfla aproba un plan în cinci puncte, pe care Agenflia evreiascæ îl înainta guvernului britanic, având în vedere calitatea Marii Britanii de putere mandataræ asupra Palestinei. Acestea erau urmætoarele: crearea unui stat evreu în Palestina; împuternicirea Agenfliei evreieøti de a instala cât mai mulfli evrei în Palestina øi de a dezvolta resursele flærii; obflinerea unui împrumut internaflional øi a altor ajutoare pentru intrarea în Palestina a unui prim milion de evrei din diaspora øi pentru dezvoltarea economicæ; impunerea de despægubiri Germaniei pentru suferinflele cauzate evreilor øi pentru sprijinirea reconstrucfliei Palestinei; crearea unor facilitæfli internaflionale pentru plecarea øi tranzitul tuturor evreilor care doreau sæ se stabileascæ pe teritoriul palestinian. Astfel, prima luare de poziflie postbelicæ a organizafliei evreieøti internaflionale constituia un veritabil program de creare a statului evreu în Palestina, plan care va fi precizat øi completat ulterior, færæ însæ a suferi schimbæri în premisele sale fundamentale. Reacflia diplomafliei mondiale la aceastæ primæ deschidere era græbitæ de puternice reizbucniri ale confruntærilor dintre grupærile armate ale arabilor palestinieni øi organizafliile evreilor palestinieni, între care Haganah constituia o adeværatæ armatæ clandestinæ. Într°un memorandum comun al reprezentanflelor diplomatice la Washington ale Egiptului, Irakului, Siriei øi Libanului, Departamentul de Stat era avertizat cæ formarea unui stat evreu independent în Palestina avea sæ ducæ la ræzboi. În noiembrie 1945, la Washington øi Londra era anunflat acordul privind crearea unui comitet de investigaflie anglo°american care sæ examineze situaflia evreeilor din Europa øi problema Palestinei. Prezentând acest acord în Camera Comunelor, ministrul de Externe Bevin afirma cæ, potrivit opiniei guvernului britanic, Palestina urma sæ devinæ un stat sub tutela ONU care, în timp, avea sæ ajungæ la autoguvernare. Deasemenea, Bevin anunfla disponibilitatea puterii mandatare de a permite imigrarea în Palestina a câte o mie evrei pe lunæ, peste limitele stabilite prin Cartea Albæ din 1939. O primæ mæsuræ propusæ de Comitetul comun anglo°american privea admiterea a 100 000 de evrei în Palestina, ceea ce provoca protestul pærflii arabe. În ceea ce o priveøte, Agenflia evreiascæ sublinia caracterul limitat al ideii avansate de Comitet øi reafirma cæ doar formarea unui stat evreu în Palestina putea solufliona problemele regiunii. Înaltul comitet arab, în numele Ligii Arabe, va cere Marii Britanii øi Statelor Unite anularea mandatului britanic asupra Palestinei, retragerea trupelor stræine, încetarea oricærei imigraflii evreieøti øi crearea unui stat arab în Palestina. În mai 1946, o reuniune arabæ la nivel

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

313

înalt, cu participarea Egiptului, Transiordaniei, Arabiei Saudite, Irakului, Siriei, Libanului øi Yemenului va duce la un acord de respingere a oricærei imigræri evreieøti în Palestina. Reacflionând la politica englezæ, consideratæ proarabæ, la 21 iulie 1946 o grupare sionistæ extremistæ distrugea hotelul King David din Ierusalim, unde se afla sediul statului major al trupelor britanice, ceea ce agrava în mod deosebit tensiunile existente între Londra øi organizafliile evreieøti. La 25 iulie acelaøi an, Comitetul anglo°american propunea un plan de împærflire a Palestinei în trei zone: una arabæ, una evreiascæ øi una administratæ de un guvern central. Primele douæ urmau sæ dispunæ de Adunæri (parlamente) proprii øi sæ se bucure de o anumitæ autonomie. În subordinea guvernului central — pus sub controlul Marii Britanii — urmau sæ se afle, între altele, Ierusalimul øi Bethlehemul. Planul era respins atât de arabi cât øi de evrei, fiecare cerând constituirea unui stat propriu: arab, respectiv, evreu. În aceste condiflii, guvernul britanic lua inifliativa unei conferinfle internaflionale asupra Palestinei. Deschisæ la 10 septembrie 1946, Conferinfla de la Londra se încheia færæ rezultate. La ea participau doar øapte state arabe, care propuneau un plan ce prevedea constituirea unei Palestine independente, cu un guvern interimar format din 7 arabi øi 3 evrei øi cu o Adunare constituantæ compusæ din 60 de membri, maximum 20 la sutæ din aceøtia urmând sæ fie evrei. Totodatæ, planul arab prevedea oprirea oricærei imigræri evreieøti în Palestina. Primul ministru Attlee era nevoit sæ constate, în încheierea lucrærilor, cæ o conferinflæ la care nu participau toate pærflile interesate nu avea nici o øansæ de reuøitæ. Boicotarea conferinflei de cætre organizafliile evreieøti aræta cæ acestea nu considerau Marea Britanie capabilæ sæ soluflioneze problema palestinianæ. Acesta era contextul în care, la 4 octombrie 1946, preøedintele Statelor Unite, Truman, îøi exprima sprijinul pentru planurile organizafliilor evreieøti internaflionale vizând constituirea unui stat evreu viabil într°o parte a Palestinei øi anunfla disponibilitatea Washingtonului de a susfline financiar acfliunile de imigrare. Aceastæ luare de poziflie marca un pas înainte în angajarea SUA în problemele privind Palestina: de la „duetul“ anglo°american reprezentat de Comisia comunæ, Statele Unite indicau cæ erau pregætite sæ acflioneze pe cont propriu în zonæ. În decembrie acelaøi an, Congresul sionist mondial condamna modul cum Marea Britanie îøi exercita autoritatea de putere mandataræ. Susflinând constituirea unui stat evreu în Palestina, congresul respingea orice idee privind împærflirea acesteia øi tutela ONU asupra ei. O nouæ tentativæ întreprinsæ de Londra în februarie 1947 de a negocia cu reprezentanflii arabi øi organizafliile evreieøti problema Palestinei eøua. În aceste condiflii, la 2 aprilie 1947 guvernul britanic cerea secretarului general al Nafliunilor Unite sæ înscrie problema Palestinei pe ordinea de zi a proximei sesiuni a forumului internaflional. Se ajungea astfel la o primæ sesiune specialæ a Adunærii Generale a ONU dedicatæ problemei Palestinei. Desfæøuratæ între 28 aprilie°15 mai 1947, sesiunea specialæ lua în dezbatere urmætoarele trei puncte: cererea britanicæ privind formarea unei comisii de anchetæ asupra Palestinei; cererea statelor arabe referitoare la încetarea mandatului britanic øi declararea independenflei Palestinei; cererea unor organizaflii evreieøti de a fi admise la dezbateri. Adunarea Generalæ respingea cererea arabæ privind acordarea independenflei Palestinei øi însærcina Comitetul sæu politic øi de securitate sæ asculte Agenflia evreiascæ øi organizafliile arabe în problema unei comisii

314

CONSTANTIN VLAD

de anchetæ. Adunarea Generalæ decidea constituirea unei Comisii speciale a ONU pentru Palestina (UNSCOP), compusæ din 11 state, øi anume: Austria, Canada, Cehoslovacia, Guatemala, India, Iran, Iugoslavia, Olanda, Peru, Suedia øi Uruguay. Mandatul Comisiei speciale era de a examina toate aspectele problemei Palestinei øi de a prezenta recomandærile sale Adunærii Generale. Întrunit la 8°9 mai 1947, Comitetul politic øi de securitate lua cunoøtiinflæ cu pozifliile celor douæ pærfli: reprezentantul Agenfliei evreieøti cerea crearea unui stat evreu independent øi relaxarea restricfliilor asupra imigrærii evreilor; reprezentantul Ligii Arabe insista asupra opririi imigrærii evreilor în Palestina, încetærii mandatului britanic øi constituirii unui stat arab independent. Comisia specialæ a ONU pentru Palestina se afla timp de o lunæ (iunie°iulie 1947) la Ierusalim, luând contact cu toate cercurile interesate în problema palestinianæ. Ea îøi prezenta raportul în fafla Adunærii Generale la 31 august, pronunflându°se pentru încetarea imediatæ a mandatului britanic. Raportul Comisiei prezenta douæ planuri pentru soluflionarea problemei Palestinei. Un prim°plan, majoritar, susflinut de Canada, Guatemala, Olanda, Peru, Suedia, Cehoslovacia øi Uruguay prevedea împærflirea Palestinei în øase zone: trei dintre acestea urmau sæ constituie statul evreu øi se întindeau pe 56% din teritoriul palestinian øi cuprindeau 498 000 evrei øi 497 000 arabi; celelalte trei, care urmau sæ constituie statul arab, se întindeau pe 43% din teritoriu øi erau locuite de 725 000 arabi øi 10 000 evrei. Ierusalimul urma sæ fie zonæ internaflionalæ, sub administraflie ONU, reprezentând 0,65% din teritoriu øi cuprinzând 100 000 evrei øi 105 000 arabi. Cele douæ state urmau sæ parcurgæ o perioadæ de tranziflie de doi ani pânæ la independenflæ, în cursul cæreia trebuiau sæ adopte constituflii, sæ prezinte ONU garanflii pentru locurile sfinte øi protecflia minoritæflilor, sæ semneze un tratat privind cooperarea economicæ øi crearea unei uniuni economice a Palestinei. Se propunea ca, în perioada de tranziflie, Marea Britanie sæ administreze Palestina, sub egida ONU. Al doilea plan, minoritar, sprijinit de India, Iran øi Iugoslavia propunea crearea, dupæ o perioadæ de tranziflie de maximum trei ani, a unui stat federal, cu capitala la Ierusalim, format dintr°un stat arab øi unul evreu. În perioada de tranziflie, în care Palestina avea sæ fie administratæ de o autoritate ONU, urma sæ se desfæøoare alegeri pentru o Adunare Constituantæ. Adunarea Generalæ a ONU urma sæ proclame independenfla statului federal, odatæ cu adoptarea constitufliei. Australia se abflinea sæ se pronunfle pentru unul sau altul dintre planuri, motivând cæ elaborarea lor depæøea mandatul Comisiei (60, 1983, p. 63). La 20 septembrie 1947, guvernul englez se pronunfla în favoarea planului majoritar. O decizie similaræ adopta la 11 octombrie administraflia de la Washington. Cu câteva zile înainte (9 octombrie), Consiliul Ligii Arabe recomanda statelor membre sæ trimitæ trupe la granifla cu Palestina pentru a putea interveni în sprijinul arabilor palestinieni în cazul când evreii palestinieni ar fi încercat sæ împartæ Palestina dupæ plecarea trupelor britanice. O comisie ad°hoc constituitæ de Adunarea Generalæ, în care erau reprezentate toate statele membre ale ONU, examina raportul Comisiei speciale a Nafliunilor Unite pentru Palestina, însuøindu°øi în final planul majoritar. Acesta era înaintat spre dezbatere Adunærii Generale care, la 29 noiembrie 1947, prin rezoluflia 182(II), preconiza formarea, pânæ la 1 octombrie

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

315

1948, a douæ state, arab øi evreu; constituirea Ierusalimului într°un corp separat, sub un regim special, administrat de ONU. Trupele britanice trebuiau retrase din Palestina pânæ la 1 august 1948. Se crea Comisia Nafliunilor Unite pentru Palestina, formatæ din Bolivia, Cehoslovacia, Danemarca, Filipine øi Panama, care urma sæ preia progresiv administrarea Palestinei de la Marea Britanie. Comisia avea sarcina de a pregæti cele douæ state în vederea independenflei, în condiflii când acestora li se cerea sæ formeze o uniune economicæ. Deøi considerat doar parflial satisfæcætor, planul elaborat de Adunarea Generalæ a ONU era acceptat de Agenflia evreiascæ. El era însæ respins de arabii palestinieni øi de cætre statele arabe. La 10 decembrie 1947, Liga Arabæ decidea sæ se adopte mæsuri imediate pentru ajutorarea arabilor din Palestina. La 11 decembrie, Londra anunfla hotærârea de a depune mandatul sæu asupra Palestinei la 15 mai 1948, când cele douæ state palestiniene, evreu øi arab, urmau sæ devinæ independente. La 10 ianuarie 1948, Consiliul Naflional evreiesc din Palestina declara cæ este gata sæ formeze un guvern interimar de îndatæ ce ONU va trece la împærflirea teritoriului, conform rezolufliei Adunærii Generale. La 15 ianuarie acelaøi an, Liga Arabæ ameninfla cæ armatele regulate ale statelor membre: Egipt, Liban, Irak, Arabia Sauditæ, Siria, Transiordania øi Yemen, sunt pregætite sæ ocupe, færæ întârziere, întreaga Palestinæ, dupæ retragerea trupelor britanice. Datæ fiind încordarea øi ciocnirile armate între cele douæ pærfli, la 16 februarie Comisia Nafliunilor Unite pentru Palestina (pe care arabii refuzau s°o recunoascæ) cerea Consiliului de Securitate sæ°i punæ la dispoziflie suficiente contingente militare pentru a se evita lupte de amploare, în perspectiva încetærii mandatului britanic. fiinând seama de opoziflia flærilor arabe faflæ de hotærârile ONU privind Palestina, de faptul cæ luptele dintre evrei øi arabi ameninflau pacea, la 19 martie Statele Unite îøi retrægeau sprijinul pentru mæsura de împærflire a Palestinei øi propuneau transferul provizoriu al administrærii acesteia cætre Consiliul de Tutelæ al ONU. Aceastæ schimbare de poziflie, sprijinitæ de Marea Britanie, China øi Franfla, era sever criticatæ de Agenflia evreiascæ, iar URSS anunfla intenflia de a°i opune veto°ul sæu, în cazul cæ propunerea americanæ ar fi fost adusæ în fafla Consiliului de Securitate. La 17 aprilie, Consiliul de Securitate invita comunitæflile arabæ øi evreiascæ din Palestina sæ respecte rezolufliile ONU, astfel încât sæ se ajungæ la un armistifliu între pærfli; Consiliul de Securitate crea o Comisie de Armistifliu în Palestina, compusæ din Belgia, Franfla øi Statele Unite. O nouæ sesiune specialæ a Adunærii Generale, dedicatæ Palestinei øi desfæøuratæ între 16 aprilie°14 mai 1948, menflinea hotærârile anterioare ale Nafliunilor Unite øi decidea numirea unui mediator al Organizafliei internaflionale pentru Palestina. La 20 mai, în aceastæ calitate era desemnat contele Folke Bernadotte, preøedintele Crucii Roøii suedeze. În timp ce se desfæøurau lucrærile sesiunii speciale a Adunærii Generale, confruntærile militare între arabi øi evrei continuau la o scaræ crescândæ, angajând zeci de mii de luptætori de ambele pærfli. La 28 aprilie, o conferinflæ a øefilor de state arabe întrunitæ la Amman se pronunfla în mod definitiv împotriva formærii unui stat evreu în Palestina øi îøi reconfirma intenflia de a se opune cu forfla unui astfel de stat. În aceeaøi zi, evreii palestinieni creau la Tel Aviv un Comitet Provizoriu de guvernæmânt. Astfel, lucrurile se îndreptau rapid spre o confruntare de proporflii.

316

CONSTANTIN VLAD

La 13 mai 1948, guvernul Marii Britanii publica declaraflia referitoare la încetarea mandatului asupra Palestinei. A doua zi, la 14 mai, Consiliul Naflional, reprezentând evreii din Palestina øi organizafliile internaflionale sioniste proclama crearea statului evreu al Palestinei, sub denumirea de Israel. În funcflia de prim°ministru a fost ales David Ben°Gurion, iar ca preøedinte provizoriu dr. Chaim Weizmann. Declaraflia de independenflæ a statului Israel, adoptatæ cu acel prilej, proclama „Restaurarea statului evreu în Eretz Israel“ (apud 90, 1993, p. 32). Încæ în timp ce se citea Declaraflia de independenflæ, se anunfla recunoaøterea de facto a Israelului de cætre Statele Unite. Urma în câteva zile recunoaøterea de jure a noului stat de cætre URSS. România recunoøtea Israelul pe 11 iunie 1948. Odatæ cu proclamarea creærii statului Israel, începea primul ræzboi arabo°israelian. La 15 mai, forfle armate ale Egiptului, Libanului, Siriei, Irakului øi Transiordaniei atacau teritoriul noului stat. Armatele egiptene ocupau Gaza øi ajungeau în apropierea oraøelor Ierusalim øi Tel Aviv. La 22 mai, Consiliul de Securitate invita pærflile în conflict sæ înceteze luptele. Armistifliul este obflinut pentru o lunæ, øi intra în vigoare la 11 iunie. Pe 7 iulie Consiliul de Securitate cerea pærflilor sæ prelungeascæ încetarea focului. Statele arabe refuzau øi luptele erau reluate; desfæøurarea lor în continuare avea sæ fie favorabilæ forflelor israeliene. La 15 iulie, intervenflia Consiliului de Securitate devenea fermæ: o rezoluflie adoptatæ de acesta ordona încetarea ostilitæflilor, ameninflând cu o intervenflie directæ a Nafliunilor Unite în caz cæ acestea continuau. Cele douæ pærfli acceptau încetarea focului pe termen nelimitat, intratæ în vigoare la 20 iulie. În mersul ræzboiului se contura perspectiva unui eøec al statelor arabe øi arabilor palestinieni de a împiedica pe calea armelor constituirea statului evreu. Pânæ la sfârøitul lunii septembrie, forflele libaneze, iordaniene, siriene øi irakiene pæræseau Israelul. Ræmâneau în luptæ doar Egiptul øi grupurile armate ale arabilor palestinieni. Era acum rândul Israelului sæ punæ capæt încetærii focului la 14 octombrie øi sæ înainteze spre sud, ocupând Gaza øi o serie de puncte din peninsula Sinai. La 23 octombrie, Consiliul de Securitate ordona din nou încetarea focului øi cerea Israelului sæ se retragæ din Gaza øi din Sinai. Luptele încetau; retragerea trupelor israeliene din Gaza øi Sinai avea loc în ultimele zile ale lunii decembrie 1948, în urma unor repetate presiuni exercitate de Washington (124, 1972, p. 185). Între timp însæ, la 16 decembrie, Transiordania, devenitæ Iordania, ocupa teritoriile de la vest de fluviul Iordan, locuite de arabi palestinieni. (Cisiordania de mai târziu). Liga Arabæ protesta împotriva acestei anexiuni, dar starea de fapt creatæ ræmânea neschimbatæ. Eforturile de mediere întreprinse de ONU de°a lungul lunilor de ræzboi ræmæseseræ infructuoase. La 28 iunie, contele Bernadotte prezentase statelor arabe øi Israelului un plan de pace. Deøi mediatorul ONU îl considera doar o sugestie, planul era ambiflios øi cuprindea prevederi care, în unele cazuri, modificau mæsurile stabilite de Adunarea Generalæ. Astfel, planul Bernadotte propunea: a) crearea unei uniuni între statul arab øi cel evreu pe teritoriul Palestinei, aøa cum aceasta se aflase sub mandat britanic, ceea ce presupunea øi includerea în acest aranjament a Transiordaniei; Uniunea urma sæ aibæ un Consiliu, însærcinat cu dezvoltarea economicæ, cu politica externæ øi de apærare; fiecare stat din Uniune urma sæ poarte ræspunderea pentru politica internæ; b) sæ se asigure, timp de doi ani, o imigrare liberæ în statele Uniunii,

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

317

dupæ care politica în domeniul imigrærii urma sæ fie reglementatæ de aceste state, cu sprijinul ONU; c) cele douæ state, arab øi evreu, puteau menfline teritoriile ocupate de ele la 15 mai 1948 (data încetærii mandatului britanic asupra Palestinei), cu urmætoarele precizæri: deøertul Negev, atribuit de ONU evreilor, sæ treacæ în posesia arabilor; Galileea de vest (pe flærmul mediteranian) trebuia transferatæ de la arabi la evrei; Ierusalimul urma sæ devinæ arab, cu autonomie municipalæ asiguratæ evreilor. Era, totodatæ, precizat statutul unor oraøe°port øi aeroporturi. În septembrie 1948, Bernadotte revenea cu un plan refæcut, care pornea de la câteva constatæri: nu era posibilæ constituirea unei uniuni economice între Israel øi Palestina arabæ; pacea între Israel øi statele arabe trebuie impusæ prin orice mijloace, la nevoie sub presiunea Nafliunilor Unite; statele arabe nu pot înfrânge Israelul, iar acesta ar trebui sæ se angajeze cæ nu va încerca ocuparea de teritorii arabe. Pornind de la astfel de premize, planul prevedea: a) recunoaøterea Israelului øi admiterea lui în ONU; b) la fixarea frontierelor dintre cele douæ state, nord°vestul Palestinei sæ revinæ Israelului, iar o porfliune din deøertul Negheev sæ intre în posesia arabilor; c) oraøul Ierusalim urma sæ fie internaflionalizat, sub controlul ONU; d) reîntoarcerea refugiaflilor la locuinflele pe care le pæræsiseræ din cauza ræzboiului sau compensarea celor ce nu doreau acest lucru. Planul refæcut era anunflat la 16 septembrie 1948. În aceeaøi zi, într°o luare de poziflie publicæ, Bernadotte susflinea cæ nici o reglementare a problemelor privind Palestina nu poate fi justæ øi completæ færæ recunoaøterea dreptului refugiaflilor arabi de a se reîntoarce în cæminele din care fuseseræ alungafli. La 17 septembrie, contele Folke Bernadotte era asasinat în sectorul israelian al Ierusalimului, de un extremist, membru al grupærii militante evreieøti Stern. Am reprodus, în datele sale esenfliale, „cazul Bernadotte“ pentru cæ inifliativele mediatorului ONU, deøi færæ impact practic, ræmân în istoria eforturilor diplomafliei vremii de a gæsi o soluflie politicæ problemei Palestinei, precum øi pentru a reliefa stângæciile Nafliunilor Unite, într°o perioadæ de pionierat în monitorizarea øi rezolvarea stærilor conflictuale. În condiflii când devenea evident cæ formarea statului Israel nu putea fi opritæ prin forflæ, arabii palestinieni treceau la crearea unor structuri statale proprii. Astfel, la 20 septembrie 1948, la Gaza se constituia un guvern arab al întregii Palestine. Acesta era repede recunoscut de statele musulmane, cu excepflia Iordaniei. De asemenea, la 2 octombrie, Adunarea Naflionalæ Arabæ Palestinianæ proclama independenfla Palestinei ca stat arab. Aceste acte politice ræmâneau însæ færæ urmæri prectice. Dupæ asasinarea lui Bernadotte, Adunarea Generalæ a ONU constituia, la 11 decembrie 1948, o Comisie de Conciliere a Nafliunilor Unite pentru Palestina, formatæ din Statele Unite, Franfla øi Turcia. La 29 decembrie acelaøi an, Consiliul de Securitate cerea tuturor pærflilor implicate în conflictul din Orientul Apropiat sæ înceteze focul øi sæ realizeze acorduri de armistifliu. Prima reacflie la solicitarea Consiliului de Securitate venea din partea Egiputului care, la 3 ianuarie 1949, accepta sæ încheie armistifliu cu Israelul. În baza acestui ræspuns, Comisia de Conciliere obflinea încetarea ostilitæflilor øi anunfla negocieri de armistifliu în insula Rhodos. Desfæøurate sub egida ONU, aceste negocieri începeau la 13 ianuarie øi se încheiau la 24 martie

318

CONSTANTIN VLAD

1949, prin semnarea armistifliului între Egipt øi Israel. Prin acordul de armistifliu, regiunea lacului Tiberiada, platourile occidentale øi cea mai mare parte a deøertului Negev reveneau Israelului, în timp ce Egiptul ræmânea în Gaza. La 22 martie era semnat armistifliul între Israel øi Liban, pærflile convenind ca trupele lor sæ se stabileascæ de°a lungul frontierei libano°israeliene, recunoscute internaflional. Pe 3 aprilie, acordul de armistifliu israeliano°iordanian stabilea trecerea la Iordania a pærflii de ræsærit a Palestinei (Cisiordania), apartenenfla la Israel a Ierusalimului nou, controlul iordanian asupra Palestinei centrale, cuprinzænd vechiul Ierusalim, Bethlehemul, Hebronul, precum øi o serie de aspecte tehnice privind circulaflia pe øoselele Tel Aviv°Ierusalim, Ierusalim°Bethleem ø. a. La 20 iulie era încheiat armistifliul dintre Israel øi Siria, stabilindu°se o zonæ demilitarizatæ pe frontiera celor douæ state. La un an de la proclamare, pe 11 mai 1949, Israelul era admis ca membru al Organizafliei Nafliunilor Unte. Prin aceasta, ONU accepta existenfla Israelului cu extensiile teritoriale rezultate din ræzboi. Odatæ încheiate acordurile de armistifliu între Israel øi statele arabe, diplomaflia îøi muta centrul de preocupæri asupra statutului Ierusalimului øi, implicit, asupra raporturilor dintre Israel øi Nafliunile Unite. La 9 decembrie 1949, Adunarea Generalæ adopta o rezoluflie privind internaflionalizarea Ierusalimului, însærcinând Consiliul de Tutelæ sæ pregæteascæ, adopte øi sæ punæ în aplicare Statutul Ierusalimului. O nouæ rezoluflie a Adunærii Generale cerea Israelului, la 20 decembrie, sæ pæræseascæ Ierusalimul. La 31 decembrie, Israelul anunfla Consiliul de Securitate cæ nu acceptæ internalionalizarea Ierusalimului. La 1 ianuarie 1950, guvernul israelian øi Knessetul (parlamentul) începeau sæ funcflioneze în Ierusalim, acesta fiind proclamat la 29 ianuarie acelaøi an drept capitalæ a Israelului. Disputa dintre ONU øi Israel privind statutul Ierusalimului continua însæ. La 4 aprilie 1950, Consiliul de Tutelæ invita Israelul øi Iordania — aceasta din urmæ se opunea, deasemenea, internaflionalizærii Ierusalimului — sæ studieze statutul øi sæ sprijine aplicarea lui; acesta era momentul în care URSS anunfla secretarul general al ONU cæ nu mai sprijinæ internaflionalizarea Ierusalimului, întrucât aceasta nu dædea satsfacfliie nici uneia dintre pærfli. La 28 mai, Israelul respingea din nou planul ONU privind internaflionalizarea Ierusalimului, acceptând doar controlul Nafliunilor Unite asupra locurilor sfinte. În aceste condiflii, datoritæ opozifliei atât a Israelului, cât øi a Iordaniei, Consiliul de Tutelæ renunfla sæ înainteze Adunærii Generale planul privind internaflionalizarea Ierusalimului. Astfel, în controversa dintre ONU, pe de o parte, øi Israel øi Iordania, pe de altæ parte, privind statutul Ierusalimului, Nafliunele Unite cedau. Un moment important în consolidarea pozifliei internaflionale a Israelului era semnarea, la 23 august 1951, a tratatului de prietenie, comerfl øi navigaflie cu Statele Unite. Era primul astfel de tratat încheiat de Israel cu un alt stat, el punând bazele relafliilor privilegiate americano°israeliene. Nu lipseau nici unele tentative de a influenfla în sens pozitiv raporturile dintre Israel øi lumea arabæ. Astfel, în aprilie 1951, Liga Arabæ, prin intermediul Comisiei de Conciliere a ONU, propunea începerea unor convorbiri de pace cu Israelul pe urmætoarele premise: repatrierea

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

319

refugiaflilor arabi palestinieni, revenirea la liniile de partajare a Palestinei stabilite de ONU în 1947, internaflionalizarea Ierusalimului. Israelul respingea aceste propuneri, considerænd cæ ele nu puteau constitui o bazæ pentru negocieri de pace. Sub egida Comisiei de Conciliere a ONU, avea totuøi loc o conferinflæ arabo°israelianæ la Paris, între septembrie°noiembrie 1951. Propunerile Comisiei de Conciliere cu acest prilej priveau principalele probleme disputate între cele douæ pærfli, mergând de la negocierea unor înflelegeri privind refacerea distrugerilor provocate de ræzboaie, pânæ la cea referitoare la refugiaflii palestiniei. Øi aceastæ tentativæ eøua însæ. Astfel se încheia primul ræzboi între Israel øi arabi. Ambele pærfli consideraseræ cæ aveau legitimitatea de a°øi impune drepturile prin forflæ. Ca urmare, conflictul arabo°israelian devenea un joc de sumæ nulæ: ceea ce pierdea o parte, câøtiga cealaltæ. Spre surprinderea multor observatori ai vremii, partea care câøtiga era Israelul. În Palestina se formau nu douæ state, unul arab øi altul evreu, cum hotærâse ONU, ci doar unul, anume Israel. Acesta îøi extindea suprafafla cu aproximativ 6 700 km2 faflæ de prevederile rezolufliei de partaj a Nafliunilor Unite privind Palestina. Totodatæ, din cauza ræzboiului, cca 800 000 arabi palestinieni îøi pæræseau locurile natale, devenind refugiafli. Dupæ cum avea sæ se vadæ însæ în curând, conflictul dintre Israel øi arabi se afla de-abia la început, iar rezultatele cu care se încheia primul ræzboi dintre Israel øi arabi semænaseræ germenii celor ce aveau sæ vinæ.

10) Debutul decolonizærii postbelice. Opoziflii, conflicte, avansuri Decolonizarea avea sæ fie una dintre træsæturile definitorii ale primelor decenii postbelice. Istoriceøte, ea continua procesul început încæ în secolul XVIII, în decursul cæruia numeroase popoare îøi constituiseræ state proprii. O etapæ distinctæ a acestui proces o reprezentase perioada interbelicæ din secolul XX, când, în lumina principiului naflionaliæflilor, dupæ præbuøirea imperiilor otoman, habsburgic øi flarist, pe harta politicæ a Europei apæruseræ o serie de state noi. Decolonizarea postbelicæ va privi îndeosebi popoarele din Asia øi Africa. La sfârøitul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial, principalele puteri coloniale erau Marea Britanie, Franfla, Olanda, Italia, Belgia, Portugalia. Deøi regimul colonial, inclusiv în forma teritoriilor aflate sub mandat, instituitæ dupæ Conferinfla de pace de la Paris, era perimat din punct de vedere istoric, acest adevær se va impune greu. Poate cel mai important semn cæ vremea sistemului colonial trecuse îl constituia faptul cæ cele douæ state care ieøeau din ræzboi cu statut de supraputeri: Statele Unite øi URSS se opuneau menflinerii acestui sistem. „Lupta ideologicæ împotriva lui Hitler a fæcut ca principiile coloniale de dinainte de ræzboi sæ paræ demodate. Deøi mulfli politicieni britanici credeau încæ (poate) cæ rasa albæ este superioaræ, era mult mai greu acum sæ afirmi acest lucru. Ba mai mult, cele douæ mari puteri, Statele Unite øi URSS, se împotriveau din punct de vedere ideologic ideii de colonie, iar împotrivirea lor

320

CONSTANTIN VLAD

faflæ de existenfla imperiului [britanic — C.V.] a alimentat speranflele poporelor din colonii“ (66, 1994, p. 65).

Statele Unite, ele însele foste colonii pânæ în 1776, erau promotoare ale unor valori opuse colonialismului. Adepte ale libertæflii comerflului internaflional, SUA vor fi împotriva grupærilor economice închise, reprezentate de regimurile preferenfliale instituite de marile puteri coloniale — de pildæ, zona lirei sterline. Longevivul secretar de stat american, Cordell Hull, învinuia direct astfel de obstacole în calea schimburilor comerciale pentru tragedia pe care o træia lumea prin cea de°a doua conflagraflie mondialæ. De aceea, atitudinea faflæ de condiflia popoarelor din colonii diviza Occidentul în tot timpul ræzboiului. Statele Unite nu°øi ascundeau dezaprobarea faflæ de politica colonialæ a Marii Britanii øi suspiciunea cæ Londra intenflionna sæ foloseascæ forflele americane spre perpetuarea imperiului sæu. Mari dispute øi mari decizii din timpul ræzboiului erau generate, respectiv erau adoptate sub imperiul acestei atitudini diferite faflæ de problema colonialæ. De pildæ, ideea premierului britanic de a deschide un al doilea front în Balcani, avea sæ fie în final respinsæ de liderii americani tocmai pentru cæ aceøtia o considerau o expresie a interesului Angliei de a°øi pæstra pozifliile în Mediterana de Est øi de a°øi asigura cæile de acces cætre Indii. Aceeaøi atitudine diferitæ în ceea ce priveøte perspectivele colonialismului diviza Occidentul în legæturæ cu viitorul lumii postbelice. Între oamenii de stat englezi, Winston Churchill înflelegea cel mai clar cæ Regatul Unit nu va mai fi, dupæ încheierea ræzboiului, marea putere care fusese înainte de declanøarea acestuia; de aici, orientarea sa (urmatæ apoi de tofli guvernanflii britanici) cætre statornicirea unor relaflii speciale cu Statele Unite, care sæ permitæ Marii Britanii sæ exercite o influenflæ asupra treburilor internaflionale mai importantæ decât o îndreptæflea statutul sæu real în configuraflia centrelor de putere postbelice. Dar acceptarea unui rol secund în raport cu SUA nu însemna resemnarea faflæ de perspectiva pierderii imperiului. În acest sens, Churchill considera cæ principiul autodeterminærii este aplicabil doar în Europa øi°i va spune lui Roosevelt, într°un moment de sinceritate, cæ el nu devenise prim°ministru spre a patrona lichidarea imperiului britanic (69, 1993, p. 208). Un mod de gândire similar cu cel al premierului britanic se întâlnea la numeroøi oameni politici din alte metropole. De aceea, în multe cazuri, decolonizarea se realiza sub presiunea luptei de emancipare a popoarelor din flærile cu statut de colonii, luptæ care lua uneori forma unor adeværate ræzboaie sângeroase øi îndelungate. La rândul ei, URSS va sprijini procesul decolonizærii. Ideologia comunistæ propaga dreptul popoarelor la autodeterminare, subordonându°l însæ flelurilor revolufliei, ceea ce, în fapt, însemna flelurilor sovietice. Totodatæ, Uniunea Sovieticæ avea interese directe øi pragmatice pe care le urmærea prin politica sa în acest domeniu: emanciparea popoarelor de sub colonialism era de naturæ sæ slæbeascæ mai multe state occidentale, membre NATO, între care se aflau øi mari puteri precum Anglia øi Franfla. De aceea, procesul decolonizærii avea sæ dea naøtere la asemenea paradoxuri, cum a fost o alianflæ sui generis între politica sovieticæ øi miøcærile de eliberare naflionalæ, sub o frazeologie antiimperialistæ, precum øi la intervenflia simultanæ a SUA øi URSS în criza Suezului, când cele douæ supraputeri, adversare de neîmpæcat, se gæseau pe poziflii mai mult sau mai puflin comune împotriva Marii Britanii, Franflei øi Israelului. În Africa, Moscova

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

321

avea sæ încerce transformarea unor fronturi populare din flæri recent eliberate: Angola, Mozambic, ø. a. în formafliuni marxiste øi sæ orienteze prin ele dezvoltarea acestor flæri în direcflia unui „socialism african“. Deasemenea, URSS va sprijini miøcæri naflionaliste, cæutând sæ foloseascæ în propriile scopuri potenflialul lor antioccidental. Tentativa Moscovei, ca øi a Beijingului, Havanei øi Phenianului de a da o anumitæ orientare dezvoltærii Lumii a Treia avea sæ ducæ la o interferenflæ a miøcærilor de emancipare naflionalæ postbelice cu Ræzboiul Rece. În acest sens, fostul preøedinte francez François Mitterrand afirma cæ orice conflict care implica flærile în curs de dezboltare, indiferent de cauzele sale directe, devenea în mod inevitabil o parte a confruntærii Est°Vest. Pe termen lung, aceastæ tentativæ angaja o uriaøæ risipæ de resurse (livræri de armament, împrumuturi, ajutoare, consilieri etc.) care, în ceea ce priveøte Uniunea Sovieticæ, contribuia la colapsul ei final. Decolonizarea avea sæ angajeze masiv diplomaflia, atât pe plan bilateral, cât øi multilateral, la nivel regional øi global. În paragraful de faflæ, nu°mi propun sæ urmæresc procesul istoric al decolonizærii. Consider cæ, din punct de vedere al diplomafliei, pentru înflelegerea debututlui acestui proces în primul deceniu postbelic sunt instructive cazurile Indoneziei, subcontinentului indian øi Iranului. Al Indoneziei, prin cucerirea independenflei în urma unui ræzboi îndelungat cu puterea colonialæ øi cu sprijinul acordat insistent de Organizaflia Nafliunilor Unite; al subcontinentului indian, prin consecinflele post°independenflæ ale unei diviziuni a populafliei pe criterii religioase în douæ state, India øi Pakistan, consecinfle concretizate într°un îndelungat conflict armat, care a necesitat intervenflia ONU øi constituirea uneia dintre primele misiuni ale organizafliei mondiale; în fine, cel al Iranului, prin disputele legate de preluarea resurselor materiale ale flærii, problemæ cardinalæ pentru dezvoltarea noilor state independente din Lumea a Treia. Indonezia. În condifliile capitulærii Japoniei, Indonezia îøi declara independenfla la 15 august 1945, douæ zile mai târziu proclamându°se republicæ. Totodatæ, în Indonezia reveneau trupele olandeze, iar la 16 septembrie acelaøi an, Marea Britanie debarca trupe proprii în arhipelag; deøi erau însærcinate sæ primeascæ capitularea forflelor japoneze, aceste trupe se vor alætura celor olandeze, în acfliunea Olandei de reluare a controlului asupra teritoriilor indoneziene. În aceste condiflii, primele mæsuri de organizare naflionalæ din partea indonezianæ aveau un scop anticolonial. Astfel, în septembrie 1945 erau create detaøamente armate, care angajau operafliuni atât împotriva trupelor olandeze, cât øi a celor britanice, iar în ianuarie 1946, era constituitæ Uniunea de luptæ din Indonezia, un adeværat front naflional, grupând un mare numær de partide øi organizaflii. În februarie 1946, trupele engleze începeau evacuarea teritoriului indonezian, operafliune ce se încheia în noiembrie acelaøi an. În timp ce ciocnirile militare continuau, diplomaflia îøi fæcea intrarea în scenæ, mai întâi pe plan bilateral. Astfel, la 15 noiembrie 1946, se încheia un prim acord, preliminar, olandezo°indonezian, anume acordul de la Linggadjati. Acesta prevedea recunoaøterea de cætre Olanda a Republicii Indonezia, care urma sæ fie formatæ din insulele Java, Sumatra øi Madura; acordul preconiza ca, în 1949, sæ se constituie „Uniunea Statelor Indoneziene“, care sæ cuprindæ

322

CONSTANTIN VLAD

Republica Indonezia, statele autonome Borneo, Bali, Celebes, Noua Guinee olandezæ øi insulele Moluce. Totodatæ, acordul de la Linggadjati preconiza crearea unei uniuni Olanda°Indonezia, în care pærflile urmau sæ aibæ drepturi egale. Era o tentativæ de soluflionare la masa tratativelor a problemei independenflei Indoneziei, crearea Uniunii Statelor Indoneziene øi a Uniunii Olanda°Indonezia ræspunzând øi intereselor olandeze în teritoriile pânæ atunci colonii. În climatul creat de acordul de la Linggadjati, la 25 martie 1947, Olanda recunoøtea de facto Republia Indonezia, care urma, de aceastæ datæ în înflelegere cu Olanda, sæ°øi proclame independenfla la 1 ianuarie 1949. Dar, drumul Indoneziei spre independenflæ se dovedea anevoios. Haga va cere constituirea unei jandarmerii comune, aflate sub control olandez. Indonezia refuza, ceea ce ducea la atacarea de cætre trupele olandeze a forflelor indoneziene, la 20 iulie 1947; astfel, ostilitæflile erau reluate. La 1 august, Consiliul de Securitate cerea Olandei øi Indoneziei sæ înceteze luptele øi sæ soluflioneze diferendele dintre ele prin negocieri; la 4 august, cele douæ pærfli acceptau încetarea focului. La 12 august, guvernul olandez propunea întrunirea unei mese rotunde cu participarea Olandei, Indoneziei øi a insuleler aflate sub control olandez, care nu fæceau parte din Republica Indonezia. Potrivit autoritæflilor de la Haga, scopul reuniunii era constituirea unei uniuni în forma „Statelor Unite ale Indoneziei“. În paralel, Indonezia cerea Consiliului de Securitate retragerea completæ a trupelor olandeze, precum øi constituirea unei comisii a Nafliunilor Unite care sæ supravegheze respectarea legii øi ordinii publice øi sæ arbitreze chestiunile litigioase dintre Olanda øi Indonezia. Întrucât ostilitæflile reîncepeau, Consiliul de Securitate cerea din nou, la 26 august, încetarea focului, oferindu°se sæ medieze între pærfli; oferta era acceptatæ de Indonezia, dar consideratæ insuficientæ de cætre Olanda. La 18 septembrie, Consiliul de Securitate stabilea Comisia pentru Indonezia, formatæ din Statele Unite, Australia øi Belgia, având mandat sæ negocieze cu Olanda øi Indonezia încetarea conflictului armat. Sub auspiciile ONU, la Batavia (Djakarta), începeau la 1 decembrie negocieri directe între Olanda øi Indonezia. Pe de altæ parte, la 4 ianuarie 1948, reprezentanflii indonezieni din teritoriile ocupate de trupele olandeze, reunifli la Batavia, cereau crearea imediatæ a Statelor Unite ale Indoneziei, din care sæ facæ parte øi Republica Indonezia. Cu sprijinul ONU, la 17 ianuarie 1948 se încheia un acord de armistifliu între Olanda øi Indonezia. Acordul prevedea retrageri øi regrupæri ale trupelor olandeze øi indoneziene în diferite regiuni, stabilirea unei zone demilitarizate pe care pærflile se angajau s°o respecte, precum øi organizarea de plebiscite în insulele aflate sub control olandez, prin care populaflia urma sæ se pronunfle asupra apartenenflei sau nonapartenenflei la Indonezia. Se creau astfel condiflii pentru formarea la Djakarta, cu sprijinul autoritæflilor olandeze, a guvernului provizoriu al Statelor Unite ale Indoneziei. La 21 februarie 1948, Indonezia adresa Consiliului de Securitate o plângere prin care acuza Olanda cæ împiedica organizarea plebiscitelor convenite øi crea pe teritorii indoneziene ocupate guverne obediente faflæ de Haga. Olanda avea sæ foloseascæ asemenea guverne spre a încerca formarea Statelor Unite ale Indoneziei într°o formulæ favorabilæ intereselor sale. La 20 septembrie 1948, era publicatæ o constituflie, care proclama independenfla Statelor Unite ale Indoneziei; Republica Indonezia refuza sæ adere la aceastæ entitate. La 18 decembrie 1948, Olanda

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

323

reîncepea ostilitæflile øi pânæ la sfârøitul anului ocupa întreaga flaræ, arestând pe principalii lideri indonezieni, între care se afla øi Ahmed Sukarno, viitorul preøedinte al Indoneziei. Comisia ONU pentru Indonezia condamna acfliunile guvernului de la Haga. În plinæ campanie, Consiliul de Securitate cerea Olandei sæ înceteze operafliunile militare øi sæ elibereze prizonierii politici, cerere cæreia Olanda refuza sæ°i dea curs. O nouæ luare de poziflie a Consiliului de Securitate ræmânea færæ efect. La 7 ianuarie 1949, Comisia ONU pentru Indonezia informa Consiliul de Securitate cæ Olanda nu s°a conformat solicitærilor Organizafliei mondiale privind încetarea focului øi eliberarea prizonierilor politici. La 28 ianuarie, Consiliul de Securitate adopta un plan privind Indonezia, care prevedea: încetarea luptelor de gherilæ dintre Olanda øi Indonezia, retragerea imediatæ a trupelor olandeze, eliberarea tuturor deflinuflilor politici, neintervenflia Olandei în treburile interne ale Indoneziei. Planul preconiza crearea unui guvern indonezian interimar pânæ la 15 martie 1949, convocarea unei adunæri constituante indoneziene pânæ la 1 octombrie acelaøi an, urmând ca transferul suveranitæflii cætre Statele Unite ale Indoneziei sæ se efectueze pânæ la 1 iulie 1950. Era, de aceastæ datæ, o luare de poziflie hotærâtæ, cuprinzætoare øi pragmaticæ a forumului mondial. Dupæ o primæ reacflie negativæ, la 16 februarie Haga anunfla cæ acceptæ „în principiu“ planul ONU privind Indonezia. Dar procesul înaintærii acestei flæri spre independenflæ nu se încheiase: la 12 martie, Olanda propunea convocarea la Haga a unei conferinfle asupra Indoneziei. Întrucât procedeul folosit de Olanda nu flinea cont de planul stabilit de Consiliul de Securitate, Djakarta respingea aceastæ inifliativæ. Negocieri laborioase desfæøurate ulterior între reprezentanflii olandezi øi indonezieni, sub egida Comisiei ONU, permiteau celor douæ pærfli sæ informeze, la 7 mai 1949, Consiliul de Securitate cæ au ajuns la un nou acord de încetare a focului, cæ au convenit revenirea guvernului republican indonezian la Djakarta, eliberarea tuturor deflinuflilor politici, cooperarea între Indonezia øi Olanda în menflinerea ordinii, precum øi convocarea la Haga a unei conferinfle care sæ examineze mæsurile necesare urgentærii transferului suveranitæflii cætre Indonezia. Era, în sfârøit, un semn cæ rafliunea triumfa. În baza acestui acord, începea retragerea trupelor olandeze, iar la 6 iulie 1949 membrii cabinetului indonezian reveneau la Djakarta. Un nou acord între cele douæ pærfli consolida regimul încetærii focului. Iar în august°noiembrie 1949, conferinfla desfæøuratæ la Haga, cu participarea primilor miniøtri ai Olandei øi Indoneziei, precum øi a reprezentanflilor teritoriilor indoneziene care nu fæceu parte din Republicæ, ajungea la un acord privind crearea Statelor Unite ale Indoneziei, precum øi a Uniunii olandezo°indoneziene. Acordul prevedea totodatæ retragerea trupelor olandeze, recunoaøterea independenflei Indoneziei øi a suveranitæflii sale asupra tuturor teritoriilor, cu excepflia Irianului de Vest. Urma, tot la Haga, o conferinflæ olandezo°indonezianæ, prilej cu care Olanda recunoøtea Indonezia ca stat independent, în cadrul Uniunii olandezo°indoneziene. La 14 decembrie 1949, parlamentul din Djakarta aproba Constituflia flærii, Ahmed Sukarno devenind primul preøedinte al Indoneziei. Câteva zile mai târziu era constituit guvernul indonezian, în fruntea cæruia se afla Mohammed Hatta. Primele recunoaøteri ale noului stat independent veneau din capitalele URSS, Iugoslaviei, Argentinei. România øi Indonezia stabileau relaflii diplomatice pe 18 februarie 1950. La 28 septembrie, acelaøi an, Indonezia era admisæ în Organizaflia Nafliunilor Unite. În iunie

324

CONSTANTIN VLAD

1951 se încheia retragerea completæ a trupelor olandeze, iar în 1954, în urma unor negocieri îndelungate, se convenea abrogarea Uniunii olandezo°indoneziene, Olanda øi Indonezia stabilind relaflii diplomatice ca douæ state independente øi suverane. Astfel, dupæ aproape un deceniu de la încetarea ocupafliei japoneze, Indonezia se numæra printre statele independente ale lumii. „Cazul“ sæu demonstra cæ apelul la forflæ din partea metropolei nu putea menfline condiflia perimatæ de colonie pentru un popor hotærât sæ°øi cucereascæ dreptul la o existenflæ øi dezvoltare de sine stætætoare. Se ilustra, totodatæ, cæ negocierile, oricât de dificile ar fi fost, se dovedeau singurele în mæsuræ sæ aøeze pe baze noi raporturile dintre o fostæ putere colonialæ øi un nou stat independent. În sfârøit, independenfla Indoneziei era un test pe care Organizaflia Nafliunilor Unite îl trecea, în final, cu succes. ONU se dovedea forumul care avea autoritatea sæ impunæ încetarea ræzboiului øi, totodatæ, înflelepciunea de a pune la punct un plan constructiv, capabil sæ aducæ adversari ce pæreau de neîmpæcat în jurul mesei de negociere. În felul acesta, acfliunea de mediere a Nafliunilor Unite era validatæ, deøi în unele momente statele mandatate s°o exercite adoptaseræ poziflii care favorizau Olanda, poziflii depæøite însæ repede, în spiritul obiectivitæflii øi imparflialitæflii. Trebuie spus cæ Nafliunile Unite aveau atunci mare nevoie de asemenea etalare de autoritate, dupæ Palestina, unde fuseseræ puse în fafla faptului împlinit, pe care erau nevoite sæ°l accepte, atât în cazul formærii a douæ state pe teritoriul palestinian, cât øi în cel privind statutul Ierusalimului. India. La sfârøitul celui de°al Doilea Ræzboi Mondial, India era în continuare cea mai importantæ colonie britanicæ, având statut de dominion. Orientarea principalelor forfle politice ale flærii în direcflia dobândirii independenâei se bucura de un sprijin general. În ceea ce o priveøte, clasa politicæ britanicæ era divizatæ în legæturæ cu viitorul Indiei. Winston Churchill, prim°ministru pânæ în iulie 1945, se opunea acordærii independenflei subcontinentului indian. Clement Attlee, succesorul sæu, va fi însæ hotærât în favoarea acestei independenfle; poziflia sa în aceastæ privinflæ nu era stræinæ de situaflia economicæ a Marii Britanii dupæ ræzboi, care în anii 1946°1947 cunoscuse o serioasæ înræutæflire. Guvernul laburist era preocupat în principal de menflinerea Indiei în componenfla Commonwealthului; în plus, cabinetul laburist, care intenfliona sæ acorde independenflæ doar Indiei, considera cæ în felul acesta îøi pæstra resursele necesare pentru menflinerea posesiunilor engleze de peste mæri, în ansamblu, în componenfla Imperiului. Poziflia Marii Britanii faflæ de perspectiva Indiei se cristaliza în condiflii când unitatea acestei întinse flæri era ameninflatæ de confruntarea tot mai accentuatæ dintre Partidul Congresului (hindus), condus de Gandhi øi Nehru, øi Liga Musulmanæ, în fruntea cæreia se afla Mohammed Ali Jinnah. În martie 1946, o misiune condusæ de viceregele Indiei, lordul Wavell, se informa la fafla locului asupra raporturilor dintre Partidul Congresului øi Liga Musulmanæ øi fæcea tentativa de a determina cele douæ pærfli sæ ajungæ la înflelegere. Misiunea elabora un plan propriu, care prevedea ca cele unsprezece provincii ale Indiei sæ se grupeze pe zone, ceea ce ar fi permis indienilor musulmani sæ se adune laolaltæ, într°o comunitate autonomæ, care nu s°ar fi bucurat însæ de suveranitate deplinæ. Un guvern federal format din reprezentanflii tuturor provinciilor urma sæ gestioneze politica externæ, apærarea øi comunicafliile, celelalte probleme de stat cæzând

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

325

în ræspunderea guvernelor provinciilor (66, 1994, p. 68). Convorbirile tripartite eøuau, însæ; Partidul Congresului anunfla în iunie 1946 cæ acceptæ planul englez, dar Liga Musulmanæ îl respingea, anunflându°øi intenflia de a constitui un stat musulman separat, sub denumirea de Pakistan. În septembrie 1946, Partidul Congresului lua inifliativa creærii unui Consiliu executiv (cu statut de guvern interimar) pentru întreaga Indie, în care majoritatea locurilor urma sæ revinæ hinduøilor. În acest Consiliu, Jawaharlal Nehru deflinea principalul portofoliu, anume cel al Afacerilor Externe øi Relafliilor cu Commonwealthul. În aceastæ calitate, el declara cæ India va promova „o politicæ independentæ, în afara politicii de putere a grupurilor de state aliniate unul împotriva celuilalt“ (apud 60, 1983, p. 42). Se exprima astfel într°o formulare în premieræ pe plan mondial, ideea neutralitæflii. Într°o miøcare ce putea deschide calea spre o eventualæ înflelegere, Liga Musulmanæ anunfla la 15 octombrie cæ accepta sæ participe la guvernul interimar. Între timp, la Londra lucrurile se precipitau. Revenit în Marea Britanie în decembrie 1946, lordul Wavell informa guvernul despre iminenfla unui ræzboi civil sângeros între hinduøi øi musulmani. Pentru prevenirea unui astfel de ræzoi, vice°regele Indiei propunea ca Marea Britanie sæ anunfle cæ nu intenflionezæ sæ plece din India în urmætorii 15 ani øi sæ întærescæ substanflial contingentul englez staflionat pe subcontinent. Era o soluflie pe care Londra nu o accepta. În februarie 1947, premierul Attlee îl demitea pe lordul Wavell din funcflia de vicerege al Indiei, înlocuindu°l cu lordul Mountbatten, fost comandant suprem al forflelor aliate în sud°estul Asiei. De asemenea, primul ministru anunfla public cæ Marea Britaniee se va retrage din India cel târziu în luna iulie 1947. Sosit la New Delhi, Mountbatten ajungea repede la concluzia cæ pe subcontinent trebuie formate douæ state, unul hindus øi altul musulman, ca alternativæ la un ræzboi civil de amploare. În iunie 1947, el publica un plan care prevedea constituirea pe criterii religioase a douæ entitæfli statale separate — Hindustan (India) pentru hinduøi, øi Pakistan pentru musulmani. Nehru, apoi Jinnah, acceptau propunerile viceregelui. În baza planului Mountbatten, o lege care acorda independenfla celor douæ state din subcontinentul indian era votatæ de parlamentul de la Londra. La 14 august 1947 Pakistanul, apoi, a doua zi, India, îøi proclamau independenfla. Urma separarea celor douæ comunitæfli religioase, în cursul cæreia violenfle de ambele pærfli provocau peste un milion de victime. Contrar aøteptærilor guvernului britanic, independenfla Indiei nu stopa procesul desprinderii flærilor coloniale din Commonwealth, ci îl stimula. „Attlee n°a îndeplinit nici unul dintre obiectivele inifliale. India era divizatæ, iar Marea Britanie nu avea un acord de apærare nici cu India, nici cu Pakistanul, care acum erau efectiv total independente. Semnificativul precedent creat de India, prima colonie ai cærui locuitori nu sunt albi, devenitæ stat independent, avea sæ exercite o puternicæ influenflæ asupra desfæøurærii evenimentelor dintr°o serie întreagæ de colonii… Churchill avea poate dreptate: dacæ Marii Britanii îi va lipsi voinfla de a stæpâni India, întregul ei imperiu colonial va fi pierdut“ (66, 1994, p. 70). Într°adevær, Birmania devenea independentæ øi ieøea din Commonwealth în octombrie 1947, iar Ceylonul (devenit ulterior Sri Lanka) îøi proclama independenfla în februarie 1948, ræmânând însæ în Commonwealth.

326

CONSTANTIN VLAD

Un adeværat val al decolonizærii avea sæ aibæ loc un deceniu mai târziu, dupæ criza Suezului. Astfel, se proclamau state independente în 1957 Ghana, Singapore øi Federaflia Malaya, în 1960 Somalia britanicæ, Cipru øi Nigeria, în 1961 Sierra Leone øi Tanganika, în 1962 Jamaica, Trinidad øi Uganda, iar în 1963 Zanzibar. India devenea subiect al preocupærilor diplomafliei internaflionale dupæ independenflæ; pânæ atunci, evenimentele legate de dobândirea acestui statut erau fie interne, fie priveau raporturile dintre Marea Britanie øi subcontinentul indian, adicæ între metropolæ øi colonie. Deci, din perspectiva lucrærii de faflæ, „cazul“ Indiei era, de fapt, un caz post°independenflæ; el era determinat de conflictul indo°pakistanez privind Kashmirul. Kashmirul este o regiune cât o flaræ — întins pe o suprafaflæ de 222 000 kmp øi populat de cca 13,5 milioane locuitori —, øi care a fost cândva o flaræ. Aflat sub stæpânire mongolæ în secolele 16°18, el a cunoscut apoi o anumitæ stare de independenflæ, intrând ulterior sub stæpânirre britanicæ, extinsæ treptat asupra întregului subcontinent indian. În 1846, autoritæflile coloniale britanice vindeau Kashmirul unui hindus, Gulab Singh, contra sumei de 7,5 milioane rupii. Pentru majoritatea musulmanæ a populafliei începea o perioadæ de grele încercæri. Gulab Singh a promovat o politicæ urmærind impunerea cu brutalitate musulmanilor cultura øi preceptele religioase ale hinduismului, incendiind moschei øi executându°i pe oponenfli. Deceniile ce au urmat aveau sæ fie martore a numeroase revolte ale musulmanilor împotriva dominafliei hinduse. În procesul formærii celor douæ state: India øi Pakistan, avea loc o amplæ migraflie a populafliei — numeroøi musulmani din India cætre Pakistan, pe de o parte, hinduøi øi alte grupuni non°islamice din Pakistan cætre India, pe de altæ parte. Conform actului de independenîæ, statul Kashmir (Jammu øi Kashmir, potrivit denumirii indiene) era liber sæ se alæture fie Indiei, fie Pakistanului. Deøi majoritatea populafliei era musulmanæ, guvernatorul statului (Maharajah) era hindus. În confuzia creatæ de migraflii, membri ai unor triburi pakistaneze invadau Kashmirul. Maharajahul chema India în ajutor. Primul ministru indian, Jawaharlal Nehru, oferea asistenflæ cu condiflia ca întregul Kashmir sæ se alipeascæ Indiei. Færæ a consulta populaflia, Maharajahul hotæra unirea Kashmirului cu India, iar Mountbatten aproba aceastæ hotærâre, promiflând cæ statutul definitiv al provinciei sæ fie stabilit ulterior printr°un plebiscit (16, 1965, p. 651). În aceste condiflii, izbucnea primul ræzboi indo°pakistanez pentru Kashmir; India supunea chestiunea Organizafliei Nafliunilor Unite. Astfel, conflictul dintre proaspetele state independente intra în atenflia øi preocupærile ONU. Pe 20 ianuarie 1948, Consiliul de Securitate adopta Rezoluflia 39(1948), prin care se stabilea Comisia Nafliunilor Unite pentru India øi Pakistan (UNCIP), formatæ din trei state membre øi având mandat „sæ investigheze faptele în conformitate cu articolul 34 al Cartei Nafliunilor Unite øi sæ exercite orice inflluenflæ mediatoare de naturæ sæ faciliteze înlæturarea dificultæflilor“ apærute între cele douæ flæri. Deøi India øi Pakistanul fuseseræ consultate asupra Rezolufliei, între guvernele celor douæ flæri au apærut serioase dezacorduri privitoare la aplicarea ei, astfel încât Comisia propusæ n°a putut fi constituitæ. Întrucât ostilitæflile continuau, la 21 aprilie 1948, Consiliul de Securitate s°a întrunit din nou øi a adoptat Rezoluflia 47(1948), prin care a decis sæ lærgeascæ Comisia

DIPLOMAfiIA SECOLULUI XX

327

prin includerea a cinci state membre (Argentina, Belgia, Cehoslovacia, Columbia øi Statele Unite) øi a cerut ca aceasta sæ se deplaseze færæ întârziere pe subcontinentul indian. Ea urma sæ°øi ofere bunele oficii celor douæ guverne cu scopul de a facilita luarea mæsurilor necesare atât pentru retaurarea pæcii, cât øi pentru desfæøurarea unui plebiscit în Kashmir. De asemenea, Comisia era împuternicitæ sæ stabileascæ observatorii pe care°i considera necesari. Comisia a sosit pe subcontinent la 7 iulie 1948 øi a angajat imediat consultæri cu autoritæflile indiene øi pakistaneze. La 20 iulie Comisia ruga secretarul general al ONU sæ numeascæ øi sæ trimitæ imediat un ofifler de rang înalt care sæ funcflioneze în calitate de consultant militar al Comisiei øi, de asemenea, sæ numeascæ ofifleri øi prsonalul necesar, care sæ fie gata sæ cælætoreascæ pe subcontinentul indian la solicitare spre a supraveghea încetarea focului, dacæ øi când aceasta ar fi fost obflinutæ. Dupæ efectuarea unei inspecflii asupra situafliei în zon