Copacul Simbol Si Motiv in Literatura [PDF]

Zitiervorschau

I.Introducere II. Cuprins 1..Abordarea simbolisticii arborelui în psihologia analitică 2.Copacul

simbol al visului ( M .Eminescu)



mijlocitorul ideal dintre cer şi pămînt (G. Vieru)



Copacul care ne uneşte (N. Esinencu)



Dublu vegetal omului şi jertfă ( Moromeţii de Marin

Preda) 

Copacul întors- fiinţă umană in viziunea lui N.

Stănescu 

Plopul – emblema unei aventuri banale (M.

Eminescu)

III.Concluzii IV. Referinte biblografice

Introducere Lucrarea

de

faţă

are

ca

principal

scop

prezentarea

simbolisticii arborelui,

analizând totodată şi semnificaţia arborelui din

punct de vedere mitologic. Ideea ce a stat la baza motivaţiei ce m-a determinat să aleg această temă a avut ca punct de pornire informaţiile obţinute din literatura

de

specialitate,

a

mitologiei,

a

simbolisticii

arborelui, precum şi a numeroaselor elementele adunate din operele romîneşti. Arborele este una dintre cele mai bogate şi mai răspândite teme simbolice, simpla ei bibliografie poate alcătui o carte. Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii, ca arborele lui Leonardo da Vinci. Pe de altă, pentru caracterul ciclic al evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare; de acest caracter ciclic amintesc mai cu seamă arborii foioşi, cărora în fiecare an le cad şi le cresc din nou frunzele. Mircea Eliade distinge şapte interpretări principale pe care de altfel, nu le consideră exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în continuă regenerare.

În pofida unor aparenţe superficiale şi a unor concluzii pripite, arborele, chiar sacru, nu este pretutindeni un obiect de cult; el este întruchiparea simbolică a unei entităţi ce-l depăşeşte şi care poate deveni ea însăşi obiect de cult. Arborele înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului. Reptile se târăsc printre rădăcinile sale; arborele leagă lumea htoniană şi lumea uraniană. Adună laolaltă toate elementele: apa circulă cu seva lui, pământul i se încorporează prin rădăcini, frunzele i se nutresc cu aer, iar din frecarea lemnului ţâşneşte focul. Abordarea simbolisticii arborelui în psihologia analitică Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, arborele este îndeobşte socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui

centru, ceea ce face ca Arborele lumii să fie sinonim cu Axa lumii. Aşa îl şi descrie liric Pseudo-Hrisostomul în cea de-a şasea omilie despre Paşte: Nestrămutat reazem al universului, legătură a toate, sprijin a tot pământul locuit, împletitură cosmică. Figură axială, arborele reprezintă în mod firesc drumul ascensional pe care-l străbat cei care trec din lumea vizibilului în cea a invizibilului: pe aceasta îl evocă aşadar şi scara lui Iacov, şi stâlpul şamanic din iurta siberiană şi stâlpul – centru din sanctuarele vandu, sau cel al colibei indienilor sioux, în jurul căruia are loc dansul soarelui. Este stâlpul central pe care se sprijină, în tradiţia iudeo-creştină, templul sau casa, sau coloana vertebrală ce susţine corpul omenesc, templu al sufletului. După Jung, pădurea este un loc întunecos şi impenetrabil; ca şi

apele

profunde

şi

marea;

ea

este

receptorul

necunoscutului şi al misteriosului. Este o imagine frapantă a inconştientului. Printre mulţimea arborilor, fiinţelor care vieţuiesc în pădure, se distinge unul prin talia sa (stejarul, regele pădurii). Arborii reprezintă, ca şi peştii

apelor, conţinuturile vii ale inconştientului. Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unei esenţe de o măreţie deosebită. Aşa apar, în credinţele popoarelor respective, stejarul celtic, teiul germanic, frasinul scandinav, măslinul din orientul islamic, zada şi mesteacănul siberieni, arbori remarcabili prin

dimensiuni,

prin

logevitate

sau

cum

este

cazul

mesteacănului, prin albul luminos al scoarţei. Crestăturile de pe trunchiul acestuia din urmă sunt materializarea etapelor ascensiunii şamanice. Zeii, spiritele şi sufletele o iau pe drumul dintre cer şi pământ pe care îl reprezintă arborele lumii. Aşa se întâmplă în China cu copacul Qianmou, ce se înalţă din centrul lumii – dovadă, faptul că la picioarele lui nu afli nici umbră, nici ecou; cele nouă ramuri şi cele nouă rădăciuni ale sale ajung la cele nouă ceruri şi la cele nouă izvoare, sălaş al morţilor. El este calea pe care urcă şi coboară suveranii, mijlocitori între Cer şi Pământ, dar şi substituţi ai soarelui. Tot astfel, soarele şi luna coboară pe zada siberiană sub chipul unor păsări; în plus, de o parte

şi de cealaltă a copacului Qlan se află copacul Fu spre răsărit, şi copacul Ruo, spre apus, pe care urcă şi coboară soarele. Copacul Ruo poartă, de asemenea, zece sori sub forma a zece corbi. Pentru musulmanii şiiţi de rit ismaelian, arborele ce-şi ia hrana din pământ şi apă şi ajunge dincolo de al şaptelea cer simbolizează starea de beatitudine sau haklkat, în care misticul, depăşind dualitatea aparenţelor, ajunge la Realitatea supremă, la Unitatea originară în care fiinţa coincide cu Dumnezeu. Unele tradiţii vorbesc despre mai mulţi arbori ai lumii. Aşa, de pildă, pentru goizii altaici, un prim arbore s-ar afla în ceruri, un al doilea pe pământ, iar un al treilea – în împărăţia morţilor. La antipod de ţara goizilor, în cosmologia indienilor puebla, apare

marele

brad

al lumii subpământene,

care

reia

simbolismul ascensional al migrării sufletelor prin aceea că el este scara pe care, in illo tempore, străbunii au urcat până la pământul soarelui nostru. Dar acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii, de la cosmos până la om, este, în mod necesar, şi

arbore al vieţii, fie că nu-şi pierde – frunzele, ca dafinul, simbol al nemuririi, fie că şi le pierde – regenerarea lor periodică exprimând atunci ciclul morţii şi al renaşterii, deci, viaţa în dinamica ei: Arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele, şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori. Pomul vieţii are drept sevă roua cerească, iar fructele lui, păzite cu străşnicie, transmit un dram de nemurire. Aşa fac fructele vieţii din Eden, care sunt douăsprezece la număr, semn al reînnoirii ciclice, sau ale celui din Ierusalimul ceresc, sau merele de aur din grădina Hesperidelor şi piersicile pe care le dăruieşte zeiţa XI Wangmu, ori seva acelui Haoma iranian, ca să nu mai vorbim de diferitele răşini de conifere. Himorogi-ul japonez adus în Pământul din mijloc, este probabil un Pom al Vieţii. Pomul Vieţii este o temă decorativă larg răspândită în Iran, unde apare reprezentat între două animale cu frunţile lipite; în Java, el figurează, împreună cu muntele central, pe

ecranul (numit Kayon) al teatrului de umbre. Arborele înţelepciunii (Boddhl), sub care Buddha a cunoscut iluminarea, este şi el un Arbore al Lumii şi un Pom al Vieţii: el reprezintă, în iconografia primitivă, pe Buddha însuşi. Rădăcinile lui, arată o inscripţie din Angkor, sunt Brahma, trunchiul lui este Shiva, ramurile, Vishnu. Apare o reprezentare clasică a axei lumii. Arborele cosmic care, în Bătutul Mării de Lapte, slujeşte la obţinerea unei băuturi dătătoare de nemurire, este reprezentat la Angkor cu Vishnu la rădăcină, pe trunchi şi în vârf. Dar, în alte împrejurări, arborele central este Shiva, în timp ce Brahma şi Vishnu sunt rădăcinile lui laterale. În Upanishade, Universul este un copac răsturnat, ce-şi împlântă adânc rădăcinile în cer şi-şi întinde crengile peste întreg pământul. După Eliade, această imagine ar putea avea o semnificaţie solară. În Rig-Veda se precizează: În jos îşi îndreaptă ramurile, sus îi aflăm rădăcina, pogoară-se razele-i asupra noastră! Mircea Eliade

comentează: copacul Acvattha reprezintă aici în toată limpezimea ei manifestarea lui Brahman în Cosmos, altfel spus, creaţiunea ca mişcare descendentă. După Gilbert Durand, acest copac răsturnat insolit, care ne şochează simţul verticalităţii ascendente, este chiar semnul coexistenţei, în arhetipul arborelui, a schemei reciprocităţii ciclice. Ideea de reciprocitate conduce la aceea de unire între continuu şi discotinuu, între unitate şi dualitate, la alunecarea simbolică de la Pomul Vieţii la acel Pom al Cunoşterii Binelui şi Răului, care se distinge de cel dintâi. În paradisul terestru, acesta va fi instrumentul căderii lui Adam, după cum Pomul Vieţii va fi instrumentul izbăvirii lui prin răstignirea lui Iisus. Această distincţie din Vechiul Testament, care întăreşte şi mai mult ideea de reciprocitate, ar introduce totodată, paralelismul şi deosebirea dintre două evoluţii creatoare, una biologică – Pomul Vieţii, cealaltă psihologică şi istorică. Ideea de evoluţie biologică face din Pomul Vieţii, un simbol al

fertilităţii, pe care s-a clădit de-a lungul timpului, o întreagă magie care urmărea înduplecarea zeităţilor şi în legătură cu care şi astăzi se găsesc numeroase mărturii. În unele triburi nomade iraniene, femeile tinere îşi împodobesc trupul cu un arbore tatuat ale cărui rădăcini pornesc de la sex şi al cărui frunziş se răsfiră pe sâni. Străvechi obicei totodată: de la Mediterana până în India se pot întâlni copaci frumoşi, izolaţi pe câmp, adesea lângă un izvor, cu coroana plină de batiste roşii pe care femeile sterpe le-au prins de ramuri spre a îndupleca soarta. Obiceiul dravidian al căsătoriei mistice dintre copaci şi oameni este menit să sporească potenţialul de procreare al femeii: logodnica unui goala hindu este în mod obligatoriu măritată cu un manghier înainte de a se uni cu propriul soţ. La Bombay, la aşa numiţii kudva kunbis din ţinutul Gujerat, în cazul în care căsătoria prezintă anumite dificultăţi, fata este măritată mai întâi cu un manghier sau cu vreun alt pom fructifer, deoarece, orice duh se teme de arbori şi mai ales de pomii fructiferi. Analogia pom fructifer

– femeie fecundă joacă un rol complementar cu analogia arbore latex – forţă genezică (masculină). Aşa se explică de ce la populaţia kumi, logodnicul este cel căsătorit mai întâi cu manghierul în ziua nunţii. El îmbrăţişează pomul, de care este apoi legat. După o bucată de vreme, este dezlegat, dar la încheieturile mâinilor rămân frunze din pom. Căsătoria cu arbori asociată căsătoriei omului se regăseşte în America de Nord la indienii sioux şi în Africa, la boşimani şi hotentoţi. La Iacuţi se povesteşte că în buricul pământului se înalţă un copac semeţ cu opt crengi. Din coroana copacului se revarsă o licoare divină de un galben înspumat. Trecătorilor care beau din această licoare le trece oboseala şi le piere foamea. Când primul om, la venirea lui pe lume, a vrut să ştie de ce se află aici, a mers lângă acest copac uriaş al cărui vârf străpunge cerul. A văzut atunci în trunchiul copacului celui minunat o scorbură unde i se arată până la brâu o femeie care îi spuse că el venise pe lume spre a fi strămoşul neamului omenesc.

Altaicii spun şi ei că înainte de a veni pe pământ, sufletele oamenilor stau în cer sau cocoţate pe vârfurile cereşti ale copacului cosmic sub chipul unor păsărele. Marco Polo relatează că primul rege al uigurilor s-a născut dintr-o anumită ciupercă hrănită cu seva copacilor. Credinţe analoage regăsim în China. Toate aceste legende nu prezintă decât o alternativă: fie un copac este fecundat de lumină – ceea ce pare a fi forma cea mai veche a mitului - , fie doi copaci se împreunează. Obiceiul dravidian căsătoreşte şi copacii între ei, ca înlocuitori ai oamenilor. Astfel, în India de Sud, un cuplu ce nu izbuteşte să procreeze merge pe malul iazului sau râului sacru în dimineaţa unei zile faste. Aici, cei doi soţi sădesc unul lângă celălalt doi puieţi de copaci sacri, unul mascul şi unul femel, şi împletesc tulpina mlădioasă a copacului femel pe tulpina dreaptă şi rigidă a copacului mascul. Perechea de copaci astfel formată este apoi protejată cu o împrejmuire, ca să poată trăi şi asigura prin propriei fecunditate pe aceea a cuplului care a sădit-o. Totuşi se consideră că aceşti copaci

nu sunt pentru moment decât logodiţi. Este necesar să treacă vreo zece ani până ca femeia stearpă să meargă, din nou, de data asta singură, la cei doi copaci îmbrăţişaţi şi să aşeze între rădăcinile lor o piatră îndelung spălată de apa râului sau iazului sacru şi pe care este săpată imaginea unui cuplu de şerpi înlănţuiţi. De-abia atunci se va produce împreunarea mistică a copacilor sacri şi femeia va deveni mamă. Asocierea simbolurilor apă-piatră-şarpe-copac în acest ritual de fecundare este deosebit de semnificativă. La populaţiile altaice şi turco-mongole din Siberia mai întâlnim şi interpretări antropomorfice ale copacului. Astfel, la tunguşi, un om se poate transforma în copac şi-şi poate relua apoi forma dintâi. Arborele izvor de viaţă, precizează Eliade, presupune că izvorul vieţii se află concentrat în acest vegetal; că modalitatea umană se află deci acolo în stare virtuală, sub formă de germeni şi seminţe. După Spencer şi Gillen, citaţi de acelaşi autor, tribul Warramunga din nordul Australiei crede că spiritul copiilor, mic ca

un grăunte de nisip, s-ar afla înăuntrul anumitor copaci de unde se desprinde uneori pentru a pătrunde prin buric în pântecele matern. Ceea ce aminteşte de credinţa foarte răspândită potrivit căreia principiul focului, ca şi cel al vieţii, stă ascuns în anumiţi copaci de unde poate fi extras prin frecare. Toate credinţele pe care le-am evocat mai sus arată, că din punct de vedere sexual, simbolismul arborelui este ambivalent. Putem considera că pomul vieţii este la origine o imagine a androginului iniţial. Dar, în planul lumii fenomenale, trunchiul înălţat spre cer, simbol eminamente solar de forţă şi putere, nu este altceva decât Falusul, imaginea arhetipală a tatălui. La rândul lui, arborele scorburos, ca şi arborele cu frunziş des şi învăluitor unde se cuibăresc păsările şi care rodeşte periodic evocă imaginea arhetipală lunară a mamei fertile: aşa este stejarul scorburos din care ţâşneşte apa tinereţi; aşa este athanorul alchimiştilor, matricea unde se produce gestaţia aurului filosofal, comparat adeseori cu un arbore. Aceasta este semnificaţia pe care i-o dă Hieronymus Bosch în

„Ispitirea sfântului Anton”, unde îl asimilează cu o scorpie de femeie care-şi smulge din pântece de scorţă un prunc înfăşat. De asemenea, câteodată, cutare arbore este socotit mascul, cutare, femel: la ciuvaşi, stâlpii funerari se fac din tei pentru ceremonia funerară a femeilor, şi din stejar pentru cea a bărbaţilor. Cele două polarităţi se pot însuma, ceea ce îl conduce pe Jung la o interpretare androgină, sau mai degrabă hermafrodită a acestui simbol. În acelaşi sens şi-n legătură tot cu pinul mai interpretează şi Jung un alt mit, luându-şi o oarecare libertate în privinţa amănuntelor din legendele vechi. Eroul Penteu este fiul lui Echion, năpârca, şi el însuşi şarpe prin natura sa. Împins de curiozitate, el urcă într-un pin spre a spiona orgiile menadelor. Dar mama lui, zărindu-l le dă de veste menadelor. Copacul este doborât, iar Penteu, luat drept animal, este sfâşiat. Propria lui mamă se aruncă cea dintâi asupra-i…Regăsim astfel în acest mit înţelesul falic al arborelui (doborârea simbolizează castrarea) şi semnificaţia lui maternă, exprimată prin urcarea în pin şi moarte fiului.

Ambivalenţa simbolismului arborelui, totodată falus şi matrice, se manifestă şi mai clar în copacul dublu: Un copac dublu simbolizează procesul de individuaţie în cursul căruia contrariile se unesc în noi. Prezenţa frecventă, în legendele popoarelor, a taţilor-arbori, ca şi a mamelor-arbori conduce la arborele-străbun a cărui imagine, desprinsă treptat din context ei mitic, va ajunge în zilele noaste sub forma arborelui genealogic. Putem cita, parcurgând acest drum de la simbolul profund la alegoria modernă, mitul biblic al arborelui lui Iesei, care a inspirat atâtea operee de artă şi comentarii mistice: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesel şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Arborele lui Iesei simbolizează şirul generaţiilor a căror istorie ne-o rezumă Biblia şi care va culmina cu venirea Fecioarei şi a lui Hristos. El s-a bucurat de mare succes în rândul minasturiştilor şi meşterilor sticlari din secolul al XIII lea, datorită evlaviei lor deosebite faţă de Fecioară. În imaginile ce-l reprezintă arborele creşte din buricul, gura

sau coasta lui Iesei. Trunchiul lui poartă ramuri pe care apar regii lui Iuda, strămoşii lui Hristos. Un alt arbore al lui Iesei, care, potrivit lui Oursel, constituie capodopera miniaturii cisterciene. Simbol al dezvoltării unei familii, cetăţi, seminţii sau, mai mult decât atât, al puterii crescânde a unui rege, arborele vieţii îşi poate răsturna brusc polaritatea, devenind arbore al morţii. Cunoscând cazul lui Nabucodonosor, pradă viselor sale, şi interpretarea pe care i-o oferă prorocul Daniel. „Am visat un vis care m-a înspăimântat…Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului. Frunzişul lui era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el…şi iată un înger, un sfânt, se coboară din ceruri; el a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa: Doborâţi copacul şi tăiaţi-i crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui…O stăpâne, răspunde Daniel, visul să fie pentru cei ce te urăsc pe tine, iar tâlcuirea lui pentru

vrăjmaşii tăi. Copacul pe care tu l-ai văzut, mare şi puternic, care cu vârful ajunge la cer…Acela eşti tu, o rege, tu care te-ai făcut puternic…” La Iezechiel, Faraonul este comparat cu un cedru din Liban. Copacii mari, cum sunt cedrii, îi închipuie uneori în Psalmi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său: Glasul Domnului…sfărâmă cedrii…glasul Domnului despoaie codrii. Isaia îi denunţase pe tiranii care vor, asemenea chiparoşilor şi cedrilor, să se suie deasupra norilor, dar care sunt doborâţi. Prin acest negativ al simbolismului lor, aceşti copaci semeţi reprezintă şi ambiţia nemăsurată a mai-marilor pământului, care tot vrând să-şi întindă şi să-şi întărească puterea, sunt până la urmă nimiciţi. Anagrama cuvântului arbre („arbore”), notează Jacques Lacan în Ecrits, este barre (bară): Arbore circulatoriu, cerebel, arbore al vieţii, copac al lui Saturn sau al Dianei, cristale precipitate într-un copac lovit de trăsnet, chipul vostru oare ne scrie soarta pe solzul trecut prin foc al ţestoasei, sau fulgerarea voastră face să ţâşnească dintr-o multiplă beznă lentă mutaţie a fiinţei. Cu frunzele lui îşi acoperă Adam goliciunea, iar Zaharul vede într-însul simbolul cunoaşterii magice, care este una din consecinţele căderii. Ea se leagă de existenţa corpului fizic lipsit de corpul de lumină. Crucea ca instrument de supliciu şi de izbăvire, reuneşte într-o singură imagine cei doi semnificaţi extremi ai semnificantului major care este Arborele – prin moarte spre viaţă, per crucem ad lucem, prin cruce spre lumină.

În China antică, tuia era arboarele estului şi al primăverii. El trebuia sădit pe altarul Pământului aşezat spre Răsărit. În plus, ca toate coniferele, tuia era un simbol al nemuririi, cu răşina şi fructele ei se hrăneau Nemuritorii.

Copacul- simbol al visului

În literatura , simbolismul copacilor e cu totul specific. Motivul apare în primul episod al poemului „ Scrisoarea a III „ de Mihai Eminescu: proiectînd istoria pe marele ecranal timpului, poetul se întoarcela vremea cînd turcii erau încă nomzi. Un tînăr sultan (probabil Osman ) , adormind sub fereastra iubitei , viseayă ca luna coboară pe pămînt luînd chipul unei fecioare; n acel moment , din inima sultanului răsare un copac ale cărui ramuri vor umbri întreg pămîntul. Copacul sugereayă creşterea prin vreme a imperiului Otoman, toţi sultanii care i -au urmat lui Osman, inclusi Baiazid, realizind visul de mărire al celui dintîi.

Copacul care ne uneşte

În nuvela „Copacul care ne uneşte” de N. Esinencu, pomul de pere din cimitirul satului e cel care nu lasă ca o viţă de sînge să rămînă printre străini; este veghea ce-i aduce pe toţi acasă. La moartea lui Vologhiţă, un frate de al său spune : „ Simt că mă înăduş, dar în acelşi timp se luminează ceva in mine. Să fie oare copacul care ne uneşte, nu ne lasa să ne pierdem de tot în timp? ... Aici sunt îngropate foarte multe neamuri ale noastre ... „

Copacul din Moromeţii

În „ Moromeţii” scena tăieri salcîmuluieste o pagină unică prin dra,matism si de o realizare artistică ezemplară . „ Salcîmul în discuţie este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat

de destinul celuilalt” , afirma Eugen Simion, decodînd ssemnificaţiile secvenţei. Tăierea copacului pare un ritual sîngeros, un sacrificiu proiectat în orizontul credinţelo magice ale satului, înainte de răsăritul soarelui, pe fundalul sonor al bocetelor ce răsună din vechiul cimitir.

Cădere simbolului vegetal anunţă drama irevocabilă a familiei, care priveşte neputincioasă trunchiul „ ca un animal bolnav care fusese ucis”, în lumina expresivă prin cromatică : „ Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedea cum sclipesc cîteva raze roşii de soare „.

Eroul se

metamorfozează o dată cu dispariţia acestei axe a lumii : „ Salcîmul tăiat străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satuluiş Acum totul se facuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Arborele devine o jertfă necesară pentru plata fonciirei.

Simbolul copacului în creaţia lui G. Vieru La Grigore Vieru , acest motiv e mijloctorul ideal dintre cer şi pămînt , rod al ciclurilor cosmice, al comuniunii dintre cele trei regnuri, axă a lumii; el este superior omului: „ Aţi văzut pom să nuaibă rădăcini? Pom care să nu înflorească? Pentru că, vezi bine, Are altegriji, mai de seamă? Aţi văzut pom să răcnescă, să lehăie din frunze? Să-şisune altfel foile cînd vîntul îşi schimbă directia? Aţi văzut pom să zgîrîie cu gheara Icoana soarelui de sus? Pom să nu-i sîngere frunza Cînd vine toamna şi îngeţul?”

Arborele lui Eminescu teiul Simbolul impus de lirica eminesciană , în care este subliniat obsesiv , teiul este arbore sfînt pentru că induce o stare de transă revelatoare, înrudit cu narcoza rememorării, cu visul de iubire şi cu moartea. În poemul Sarmis , imaginea teiului devine un simbol al timpului ferivit , pe care are forţa să-l reînvie şi după dramatica despărţire de Tomiris: „ Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se îm jos, Iar tei cu umbra lată, cu floripînă-n pămînt Spre

marea-ntunecată

se

scutură de vînt” (Gemenii) Magia florilor de tei pare bîntuită de secretele lui legături cu apa izvoarelor : „ Dar prin codri ea pătrunde Lîngă teiul vechi şi sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde.” (Povestea teiului) Ploaia florală a teiului are valoarea uniu ritual de trecere spre atitudinea înălţării:

„Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie , Ramul tînăr vînt să-şi die Şi de braţe sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dînsa.” (Freamăt de codru) Uneori fericirea conferită de vraja olfactivă seamănă cu pătrunderea într-un spaţiu al visului revigorant, căci teiul exprimă o formă de umil extaz în adormirea sub trianul de floare : „ Adorm-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi” (Povestea codrului) Eliberarea de sub canoanele lumii,

singurătatea

fericită

capătă amploare sub influenţa acestei fermecătoare miresme: „ E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi Şi suntem atît de singuri Si atît de fericiţi! (Lasă-ţi lumea...) În troienirea florilor de tei subzistă moartea prin otrăvire subtilă. Căderea lor declanşează o stare de revenire poetică, de abandon spiritual, pe care Eminescu o echivalează cu somnul morţii: „ Deasupra-mi crengi de tei Să-şi scuture floarea” (Nu voi mormînt bogat); Pentru el , teiul nu are durată.

Copacul întors- fiinţă umană in viziunea lui N. Stănescu Simbol al fericirii şi al vieţii care coboară din cer, pomul răsturnat apare deseori în doctrine şi în Orient; la noi Nichita Stănescu îsi compară condiţia se fiinţă umană care trăieşte în legătură cu eternitatea, cu un copac întors: „ Arbor invers am rămas, rupt din sfera Cu sfera aceasta aidoma, geamănă Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica Din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă” (Arbor invers) Imaginea sugerează şi paradoxul întîlnirii dintre etern şi efemer în actul creaţiei artistice.

Plopul – verticalitate perfectă şi monotonie Simbol al verticalităţii perfecte, dar şi al momotoniei, plopul este evocat simbolic pentru a delimita imaginiil etalon al memoriei individuale; aleile de plopi, plopi răyleţi din marginea aşezări devin adeseori reper în rememorarea faptelor. Acest arbore de asemenea este asociat infernului, durerii, sacrificiuluişi lacrimilor.arbore funerar, el simbolizează forţele regresiveale naturii, amintirea mai mult decît spreanţa, timul trecut mai mult decît viitorul renaşterii. În romanţa eminesciană , plopii fără soţ sunt emblema unei aventuri banale. Blaga remarcă verticalitatea gotică a plopului şi îi acordă locul de reper al reveriilor sale : „Din plopii albi se cerne jarul „ (Risipei de dă Florarul).

Referinte : 1. „ Eminescu opera” coordonatorul ediţiei Mihai Cimpoi 2001 2. „ Moromeţii” de Marin Preda 3. „ Copacul care ne uneşte” de N.Esinencu

4. „Opera Poetică” de Nichita Stănescu editura cartier 2007 5. „Dicţionar de motive şi simboluri literare” autori Maria Ciobanu , Dorina Negriu 2007 pag 42-43 6. „ Dicţionar de teme şi simboluri” Doina Rusti editura Univers enciclopedic, Bucureşti 2002 7. poezii de Grigore Vieru 8. poezii de Lucian Blaga

Vis de iubire (teiul)

Cel care ne uneşte (părul)

Axă a lumii

Verticaltitate şi monotonie (Plopul)

Moartea (teiul)

Copacul

Dublu vegetal al omului şi jertfă (salcîmul)

Arbore întorssFiinţă umană Simbol al fericiri şi al vieţii care coboară din cer

SimbolCreşterea în vreme a imperiului Otoman