36 0 363KB
CONSECINTELE SOMAJULUI. POLITICI DE OCUPARE. Somajul este un concept al carui continut continua sa fie inteles si interpretat in moduri diferite. In esenta ,,somajul’ este un fenomen economic care presupune depasirea cererii de forta de munca de catre oferta, deci iesirea unor oameni apti de munca din activitate si trecerea lor in inactivitate; straduintele din partea lor in vederea gasirii unor alte locuri de munca. Oamenii apti de munca aflati in aceasta situatie sunt numiti in mod current ,,someri’’. • somajul este una dintre problemele macroeconomice de maxima actualitate si complexitate; sau somajul – suma agregata a tuturor acelor persoane care au statut oficial de somer; • somajul – un dezechilibru al pietei muncii nationale, adica un dezechilibru intre cererea globala de munca si oferta globala de munca; • somajul – nefolosirea, in forme si grade diferite, a unei parti a fortei de munca. • somerul – acea persoana care cauta un loc de munca remunerate si care nu are un asemenea loc in mod current. El trebuie sa fie inregistrat la Oficiul de Plasare al Fortei de Munca si sa fie disponibil sa inceapa lucrul imediat ce i se ofera un loc de munca corespunzator pregatirii sale; Pe piata muncii se pot intalni: o situatie de echilibru si anume ocuparea deplina a fortei de munca si o situatie de dezechilibru care reflecta un grad de subocupare sau supraocupare a fortei de munca. Biroul International al Muncii, apreciaza ca ,,somerii’’ sunt persoane care au peste 15 ani, apte de munca, nu muncesc, cauta un loc de munca, sunt disponibile pentru o munca salariala (sau nesalariala). Intelegerea somajului natural implica explicarea notiunilor de somaj voluntar si somaj involuntar. ,,Somajul voluntar’’ – persoanele care refuza salariul oferit sau se afla in imposibilitatea acceptarii acestuia. Aceste persoane prefer sa someze decat sa accepte anumite conditii pe care le ofera piata muncii. In aceasta categorie sunt incluse: persoanele care au lucrat dar au decis sa inceteze munca temporar, deoarece considera ca prin indemnizatia de somaj pot sa isi asigure un trai decent; somerii care asteapta locuri de munca mai favorabile decat cele pe care le-au avut sau decat cele pe care le ofera unitatile economice la un moment dat; persoanele casnice care, desi doresc sa se incadreze in munca, tergiverseaza acest lucru, datorita conditiilor date de pe piata, referitoare la marimea salariului, distanta pana la locul de munca, programul de lucru etc. Şomajul involuntar – reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul, existent sperând că, atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării. În cadrul şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj „fricţional” (tranzitoriu); între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc „fricţiuni” permanente. Informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Cei care caută locuri de muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită diferit în locuri diferite. Posesorul forţei de muncă este dispus să îşi consacre o parte a timpului său căutării informaţiei necesare, care îl conduce spre un loc de muncă adecvat. În categoria mare a şomajului voluntar intră şi şomajul structural. Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Şomajul tehnologic – o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei, în valuri şi uniform pe sectoarele economiei şi îndeosebi felul în care forţa de muncă receptează , oferă răspuns la schimbările tehnologice, se constituie în cauze ale şomajului tehnologic. 1
Principalele caracteristici prin care poate fi surprins şi studiat fenomenul şomajului, se referă la: a) nivelul şomajului – care se determină atât în mărime absolută, ca număr, cât şi relativă, ca rată a şomajului (numărul mediu de şomeri/populaţia activă x 100) sau populaţia activă disponibilă sau populaţia ocupată; b) intensitatea şomajului – gradul de pierdere a posibilităţii dea muncii. Din această perspectivă distingem: - şomaj total – manifestat prin pierderea efectivă a locului de muncă; - şomaj parţial – constă în diminuarea, din diferite motive, a perioadei legale de muncă, cu reducerea proporţională a salariului; - şomajul deghizat – specific ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea desfăşurată de unele persoane este doar aparentă, cu o eficienţă foarte redusă şi bineînţeles, cu o retribuţie pe măsură; c) durata şomajului – indică intervalul cuprins între momentul pierderii locului de muncă şi cel al reluării activităţii. În prezent, acesta are tendinţa de creştere; d)- structura şomajului – vizează categoriile sociale cuprinse de acest fenomen, departajabile după indicatorii structurali calitativi, ca: ramura de activitate, nivelul calificării, vârsta, profesia, sexul, rasa, meserii, specializări etc. Rezultă că printre cauzele apariţiei şi accentuării şomajului se numără: - ritmul de creştere economică în condiţiile unei productivităţi ridicate a muncii, numai este capabil să creeze noi locuri de muncă astfel încât să asigure ocupare deplină; - progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; - criza economică este caracterizată de scăderi sau stagnări ale activităţii; - modificări în structura ramurilor şi sectoarelor economice ; - imigrarea/emigrarea influenţează starea pieţei muncii; - conjunctura economică şi politică nefavorabilă.
Consecinţele şomajului. Şomajul generează numeroase consecinţe, pozitive şi negative, pentru muncitori şi patroni, pentru familie şi societate privite în ansamblul lor. a) Consecinţele pozitive al şomajului: - constituie o oază de rezervă pentru piaţa muncii, un rezervor de mână de lucru pentru acoperirea cererii suplimentare de forţă de muncă pentru întreprinzători; - intrarea în şomaj aduce persoanelor respective timp liber; - factor de presiune pozitivă asupra populaţiei active ocupate, deoarece, prin aceasta contribuie la: - disciplinarea muncii populaţiei ocupate; - ridicarea gradului de angajare a populaţiei ocupate la îndeplinirea calitativă şi cantitativă a îndatoririlor profesionale; - impulsionarea populaţiei ocupate să răspundă pozitiv dorinţelor întreprinzătorilor, de creştere a intensităţii muncii; - orientarea populaţiei ocupate spre ridicarea competenţei profesionale şi folosirea acesteia pentru amplificarea activităţii de invenţii şi inovaţii, de sporire a productivităţii muncii, de reducere a costurilor unitare de producţie;
2
b) Consecinţe negative ale şomajului: - povară grea pentru şomeri, pentru familiile lor, pentru bugetul fiecărei ţări, pentru convieţuirea şi pacea socială din fiecare ţară. Atunci când depăşeşte un anumit nivel, costă mult; - antrenează o multitudine de costuri. Costurile şomajului poartă amprenta a două categorii de particularităţi: - particularităţi care derivă din formele în care şomajul există şi evoluează; - particularităţi care derivă din condiţiile de timp şi spaţiu în care şomajul există şi evoluează; - formă de inutilizare al celui mai important factor de producţie – forţa de muncă; - şomajul loveşte direct populaţia subocupată activă deoarece: - o privează de posibilitatea de a muncii; - scăderea standardului de trai; - pierderea locului de muncă generează un stres adus atât de către şomeri cât şi de către familiile acestora; - sursă de conflicte sociale şi ameninţarea puternică a păcii sociale. În cadrul complexului de soluţii pentru diminuarea şomajului, ar putea intra: - regândirea profundă şi îmbunătăţirea, în consecinţă, a întregului sistem de învăţământ; - reducerea numărului de ore de muncă/muncitor/săptămână; - „tratamentul social” al şomajului – prin natura consecinţelor sale, şomajul este un fenomen social. „Tratamentul social” presupune munci de utilitate colectivă (temporare şi slab plătite), stagii de formare în întreprindere, instituţionalizarea sistemului de angajare al absolvenţilor (o parte din salariu plătit de către întreprindere, o parte de către stat), mărirea concediilor, reducerea vârstei de pensionare etc. Tratamentul social urmăreşte evitarea lăsării unui număr mare de tineri în afara câmpului muncii. Somajul are efecte negative pe plan economic si social. Acceptand existent somajului, societatea trebuie sa renunte la un anumit volum al productiei care s-ar fi putut produce cu acesti indivizi, ceea ce constituie o pierdere pentru economie. In acelasi timp, societatea este nevoita sa suporte cheltuieli cu intretinerea persoanelor aflate in somaj, mai ales cu indemnizatia de somaj si cu calificarea, recalificarea sau perfectionarea pregatirii profesionale corespunzator cerintelor economiei. Indemnizatia de somaj reprezinta suma de bani pe care o primeste fiecare somer, lunar, pe o anumita perioada bine determinate. Micsorarea veniturilor familiei prin intrarea intr-o perioada de somaj al unui membru al acesteia, reduce nivelul de trai cu consecinte negative pe plan social. De aceea fiecare tara, aplica masuri menite sa combata somajul. Acestea se refera la: -asigurarea unei cresteri economice sanatoase pentru crearea de locuri de munca si asigurarea deplinei utilizari; -scaderea varstei de pensionare; -cresterea duratei de formare a tinerilor prin scoli de cultura generala, profesionale, postliceale si universitati; -recalificarea somerilor in functie de necesitatea economiei. -restrangerea imigrarilor, daca pe aceasta scade numarul somerilor; -introducerea orarului flexibil in special femeilor care se ocupa si de educarea copiilor; -programe pentru cresterea mobilitatii salariatilor. Şomajul se caracterizează prin nivel (mărime absolută sau relativă a numărului de şomeri), corespondenţa intrări–ieşiri din şomaj (căile prin care o persoană iese şi, respectiv, intră din/în rândul şomerilor), durata şomajului, structura şomajului (pe vârste, calificări, sectoare de
3
activitate tip de pregătire, sex etc.) şi frecvenţa acestuia (de câte ori, în medie, lucrătorii devin şomeri într-o perioadă dată de timp). Este important de precizat că şomajul nu poate fi definit, pur şi simplu, ca reprezentând acel număr de oameni fără un loc de muncă. O definiţie atât de generală ar include şi copiii, care sunt prea tineri pentru a munci, şi pensionarii, care se află la vârsta încetării activităţii, sau alte categorii de oameni care nu doresc să desfăşoare o muncă remunerată. Din moment ce aceste grupuri sociale nu ridică probleme economice grave, este corect ca ele să fie omise din statisticile şomajului. Şomajul nu loveşte numai indivizii. Peste o anumită limită, el subminează întreaga societate. Munca nu este doar mijlocul de a-ţi câştiga viaţa, ci este şi un mod de a te identifica. Şomerul poate oricând să-şi ocupe timpul, dar el nu mai are un loc definit în societate. Victima unei concedieri economice se consideră, adesea, şi victima a unei concedieri sociale. Teama de şomaj bulversează comportamentele noastre sociale şi atitudinea faţă de muncă. În ansamblul factorilor de producţie, unul dintre cele mai importante elemente îl reprezintă omul, baza desfăşurării multor procese socioeconomice. Calitatea vieţii sale, a împrejurărilor în care el trăieşte, prezintă interes deosebit. Lista de indicatori ai calităţii vieţii, grupaţi în 21 de categorii1 , include şi ocuparea, respectiv proporţia şi structura populaţiei ocupate, proporţia şomajului, securitatea locului de muncă. De aceea, modul de concepere a organizării diverselor activităţi trebuie să aibă în vedere problema ocupării, a folosirii mâinii de lucru, ea constituind o dimensiune specifică a dezvoltării. Importanţa respectivei noţiuni poate fi motivată tocmai prin raportarea la termenul contrar (acela de subocupare), dat fiind că neutilizarea forţei de muncă înseamnă, după cum ştim, nu atât un element în plus pentru raportări statistice, cât mai ales costuri sociale suplimentare. În opinia internaţională, subocuparea este un fenomen care apare atunci când ocuparea unei persoane devine insuficientă, în raport cu normele determinate sau cu alt reper posibil, ţinând seama de calificarea profesională. Conform acestui punct de vedere, se disting două forme ale subocupării: – una vizibilă, cuprinzând indivizi care muncesc – involuntar – mai puţin decât durata normală a lucrului în activitatea corespunzătoare şi care sunt în căutarea unei slujbe suplimentare; – alta invizibilă, care sugerează, din start, un concept mult mai vag şi care desemnează situaţia persoanelor exercitând o activitate profesională în care calificarea lor nu e pe deplin utilizată.2 Pentru a caracteriza volumul ocupării, Maurice Allais se foloseşte de numărul total de ore de muncă, susceptibil a fi presate în absenţa şomajului – în idea complementarităţii termenilor şomaj şi ocupare. Se vorbeşte – mai mult – despre necesitatea utilizării depline a forţei de muncă, ceea ce sar traduce prin posibilitatea ca, în orice moment, individul dornic să lucreze să-şi poată găsi o ocupaţie şi un post corespunzător pregătirii lui, convenabil, bine plătit, în ciuda oscilaţiilor şi dereglementărilor economico-sociale. Nu trebuie omis faptul că întotdeauna se vor găsi persoane care nu doresc şi, altele, care nu sunt apte pentru a depune o activitate salariată. Vorbim de folosirea în condiţii normale a forţei de muncă, la o populaţie ocupată în proporţie de 95–98%; diferenţa de neocupare (2–5%) fiind cu neputinţă de anulat (căci între numărul persoanelor apte de a desfăşura o activitate – în mod potenţial – şi numărul efectiv al locurilor de muncă, nu există, practic, egaliate). Gradul de ocupare într-o economie – şi pornind de la el, nivelul subocupării şi cel al şomajului – ţine seama de multiple împrejurări, dintre care menţionăm, în prezentul context, doar câteva mai importante: 4
a. Economia este determinată de un sistem propriu de organizare dispunând – la un moment dat – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptual de cerere de muncă, implicând obligatoriu condiţia salarială). Supradimensioarea ,,pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări fundamentale. b. Societatea a fost şi va rămâne stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care influenţează negativ şi definitoriu gradul de ocupare. c. Piaţa muncii presupune anumite premise, care, dacă nu sunt respectate, provoacă multiple disfuncţionalităţi: transparenţa în privinţa informaţiei, raţionalitatea economică, mobilitatea forţei de muncă. d. Există, desigur, şi factori care determină în mod direct (deşi nu întotdeauna proporţional) mărimea şomajului: creşterea populaţiei, progresul tehnic şi sistemul de învăţământ.3 Din toate aceste considerente, datorită neputinţei de a folosi întregul fond disponibil de mână de lucru, operăm cu noţiunea de inutilizare sau cu cea de neutilizarea forţei de muncă. De aceea, îşi face simţită prezenţa fenomenul ocupării incomplete (subocupare), caracteristic situaţiilor în care oferta declarată depăşeşte cererea pe piaţa corespunzătoare. Avem de-a face, în asemenea cazuri, cu termenul şomaj. Politicile de ocupare reprezinta un ansamblu de masuri elaborate de stat pentru a interveni pe piata muncii in scopul stimularii si crearii de noi locuri de munca, al ameliorarii adaptarii resurselor de munca la nevoile economiei, al asigurarii unei fluiditati si flexibilitati eficiente pe piata muncii, diminuandu-se dezechilibrele si disfunctionalitatile de pe piata muncii. Politicile de ocupare passive sunt acelea care pornesc de la nivelul ocuparii, considerat dat si urmaresc gasirea de solutii pentru angajarea excedentului de resurse de munca. Aici intra: reducerea duratei muncii; diminuarea varstei de pensionare; cresterea perioadei de scolarizare obligatory; sporirea numarului de locuri de munca cu program zilnic redus si atipic; descurajarea activitatilor salariale feminine si interzicerea sau descurajarea imigrarilor; Politicile de ocupare active sunt acelea care presupun un ansamblu de masuri, metode, metode, procedee si instrumente, cu ajutorul carora se urmareste sporirea nivelului ocuparii. Acest ansamblu cuprinde masuri menite sa favorizeze accentuarea mobilitatii populatiei active, crearea de noi locuri de munca pe baza de investitii. Aceasta masura favorizeaza aparitia locurilor de munca la populatia activa disponibila. Intre masurile de politica activa, amintim: ameliorarea continutului invatamantului de toata gradele; imbunatatirea orientarii scolare si profesionale a tinerilor; stimularea mobilitatii persoanelor active spre noi locuri de munca; extinderea masurilor ecologice; amplificarea investitiilor ca act economic fundamental cu cea mai mare capacitate de a crea noi locuri de munca. Pentru prevenirea socurilor de pe piata muncii si atenuarea dezechilibrelor dintre cererea si oferta de forta de munca, se impune adaptarea unor ,,politici pro- active de ocupare’’. Aceste politici urmaresc sustinerea aparitiei de inreprinderi mici si mijlocii; acordarea de sprijin financiar somerilor pentru a-si crea propriile locuri de munca, reglarea pietei muncii in conditii noi, economice, tehno-stiintifice, ecologice, manageriale, educationale etc. Politica de venituri are ca scop imbunatatirea relatiei dintre somaj si imflatie, astfel ca, daca sporirea salariilor este redusa, guvernul poate sa imfaptuiasca o politica fiscala si monetara de stimulare a expansiunii economice, pentru a reduce somajul.
5