Comentariu Unei Sedinte de Supervizare [PDF]

Zitiervorschau

SUPERVIZAREA Sedinţă Supervizarea reprezintă un ajutor din punct de vedere teoretic şi practic manifestat prin sugestii, recomandări şi idei pentru anumite posibile probleme dintr-un caz social. Supervizorul este persoana care urmăreşte abilităţile, cunostinţele şi calităţile ale asistentului social, cât şi procesul de soluţionare a cazului. Supervizarea este întalnită în mai multe forme şi anume din punctul de vedere al relaţiei supervizorului cu organizaţia(supervizarea internă şi supervizare externă), după forma de organizare a supervizării(supervizare individuală şi supervizare de grup) şi din perspectiva de abordare a realităţii(supervizare clasică şi supervizare apreciativă). Procesul de supervizare este o activitate de formare specifică profesiei de asistent social cu drept de libera practică prin care se asigură de catre supervizor managementul calităţii actului de asistenţă socială. Activitatea de supervizare reprezintă întâlniri lunare în cadrul carora sunt abordate subiecte referitoare la activitatea de asistenţă socială: dificultăţi întâmpinate în managementul cazuisticii sociale instrumentate la nivelul Compartimentelor de Asistenţă Socială, propuneri de intervenţie socială, dupa caz, recomandări (în acord cu standardele minime obligatorii în domeniu). Iar la sfârşitul fiecarei întâlniri de supervizare este întocmit un raport de supervizare în care sunt consemnate toate aspectele abordate în cadrul supervizării. În lucrarea de faţă este prezentat comentariu unei şedinţe de supervizare din filmul « În derivă » episodul 2. Acest film, realizat în 2010, se focalizează pe una dintre caracteristicile moderne ale societăţii, psihoterapie văzut prin ochii unui singur terapist. Actorul principal Marcel Iureş joacă rolul lui Andrei Poenaru, un profesionist şi psiholog care înfruntă provocările vieţii sale – dragostea lui pentru un pacient. Această dragoste va ameninţa tot ce are el mai drag: familia sa, respectul de sine, reputaţia sa şi mai ales slujba sa. Data realizării supervizării şi intervalul duratei nu poate fi descris deoarece sedinţa aleasa de mine este una fictivă, mai exact este un film ce are drept sursă cazuri sociale reale. În acest film data este ‚‚marţi, ora 11:00’’. Locul desfăşurării se petrece în cabinetul psihoterapeutului Andrei Poenaru cu “Victor” care este ofiter in Trupele Speciale. Subiectele dezbatute în cadrul supervizării sunt referitoare la atentatul la care Victor a luat parte în Kandahar şi urmările acestea asupra lui. Discuţia dintre psihoterapeut şi consiliat începe cu atitudinea lui Victor în care ‘‘acesta alege ce e mai bun pentru persoana sa’’, mai exact ‘‘cel mai bun dentist, cel mai bun mecanic’’ adăugând şi faptul că s-a interesat asupra psihoterapeutului de unde a înteles că este cel mai bun în domeniu şi tocmai de aceea apelează la acesta. Psihoterapeutul apelează la un feedback spunând „clientul nu are niciodată dreptate” Victor îi prezintă psihoterapeutului atentatul care a existat în Kandahar unde acesta a luat parte ca ofiţer, prezentând singur situaţia sa actuală. Psihoterapeutul nu cunoaşte iniţial acest atentat dar îi oferă cereri de continuare pentru a afla mai multe detalii şi recunoaşte că „a auzit” despre acest subiect. Totodată Victor îi spune psihoterapeutului că „eu după o asemenea misiune nu mă uit la televizor, nu ma uit la ştiri, mă duc direct la culcare pentru că sunt praf de oboseală ”, iar apoi îl provoacă pe psihoterapeut prin

întrebarea „acum precis vrei sa afli dacă dorm bine, aşa e?”, însă răspunsul este unul de clarificare rezumativă şi anume „te întreb, dormi bine?”. Psihoterapeutul răspunde provocărilor la care este supus de către consiliat, însă subliniază sau foloseşte metoda reluării ceea ce Victor întreabă. Atitudinea clientului este una „dură”, de împăcare faţă de faptul că „şi-a facut datoria”, însă atacul, mai exact explozia pe care a realizat-o acesta împreună cu camarazii săi nu şi-a atins scopul deoarece în locul acela erau copii (12 la număr) nevinovaţi, iar ţinta lor trebuia să fie un grup de tanibani. Prin metoda clarificării, psihoterapeutul cere detalii privind locul unde se afla la aflarea veştii, iar clientul îi răspunde că era cu un prienten jucând tenis. Victor, militar de profesie, temperamental, îi pune la încercare răbdarea lui Andrei în timp ce-i povesteşte despre misiunea eşuată din Afganistan şi despre atacul de cord jucând tenis cu prietenului ceea ce şi care l-a condus la terapie. Acest atac de cord a survenit în urma unui joc de tenis ce s-a desfăşurat pentru mai multe repreze decât deobicei. Psihoterapeutul îl întreabă pe client „mai ţii minte ce simţeai atunci?” după ce acesta îi povesteşte că nimeni dintre persoanele apropiate nu erau interesate decât de „tunelul” dintre viaţă şi moarte, folosind astfel clarificarea sentimentelor acestuia. De asemenea clarificarea rezumativă este dată psihoterapeut prin dorinţa „mare” de a trăi a lui Victor şi pentru prima dată în toată conversaţia acestora clientul îi dă dreptate pentru acestă idee concisă. Totodată psihoterapeutul clarifică sau subliniază încercând să-l provoace pe client prin faptul că acesta a fost dezamăgit de persoanele dragi care îl înconjurau din cauza faptului că nu au apreciat „voinţa” acestuia de a trăi, chiar erau şi ei pe de altă parte decepţionaţi. Prietenul lui Victor cu care acesta juca tenis este medic militar, iar printr-o coincidenţă, relatează clientul că s-a nimerit ca acesta din urmă să facă acţiune umanitară exact în locul unde s-a produs explozia şi clientul îşi doreşte să-l însoţească. Psihoterapeutul abordează de data aceasta o întrebare directă obictivă „aşa ai decis?”, Victor pune pe seama revenirii sale motivul pentru care doreşte să se întoarcă în Afganistan deşi viaţa sa ar putea fi în pericol, însă este foarte sigur pe hotărârea acestuia. Prietenul lui Victor este împotriva acestei decizii de a se întoarce la locul atentatului şi tocmai de aceea „l-a pus” mai întâi să meargă la un psihoterapeut pentru a cere opinia acestuia. Astfel întrebarea psihoterapeutului survine direct apelând la părerea soţiei acestuia despre această călătorie pe care clientul o ignoră total din decizia acestuia. Evitând întrebarea clientul trece direct la subiect şi anume parerea acestuia cu privire la faptul dacă „este nebun sau nu” cu această hotărâre luată, mai mult pentru a-i face pe plac prietenului său care l-a îndemnat să consulte psihoterapeutul. Psihoterapeutul foloseşte metodata reluării sau reformulează ceea ce a spus clientul mai exact „te aştepţi ca eu săţi spun că e bine ceea ce faci?”, „să-mi asum eu responsabilitatea acestei călătorii?”. Clientul îi răspunde „mă crezi tâmpit?” „adică nu eu îmi asum această responsabilitate?”. Astfel psihoterapeutul îi rezumă întreaga conversaţie lăsându-l pe client să aleagă cea mai bună decizie din punctul său de vedere, încercând astfel o clarificare rezumativă. Data urmatoarei întâlniri nu este fixată deoarece clientul îi plăteşte pe loc psihoterapeutului şi pleacă spunându-i „nu-mi urezi noroc?”, iar psihoterapeutul îi urează „noroc”. În această consiliere s-a folosit reluarea cuvintelor clientului, clarificarea spuselor clientului ajutându-l să îşi înţeleagă mai bine situaţia în care se află şi clarificarea rezumativă, feedbackul, combinarea răspunsurilor şi totodată cererile de continuare.

Supervizarea în cazul de faţă este una individuală ceea ce reprezintă o intervenţie iniţială de un asistent social cu experienţă asupra unuia cu mai puţină experienţă în scopul dezvoltării profesionale a celui din urmă şi pentru monitorizarea calităţii serviciilor profesioniste oferite clienţilor de către acesta. Indiferent de modelul adoptat, supervizarea este o intervenţie prin care asistentul social cu mai puţină experienţă este sprijinit de supervizor pentru a-şi dezvolta abilităţile şi competenţele pe programe sociale specifice, într-un cadru caracteristic educaţiei adulţilor. Acest proces are trei dimensiuni: a) administrativă, care se concentrează asupra a ceea ce face asistentul social şi mai exact pentru cazul prezentat este vorba de psihoterapeutul care este atent la detaliile pe care le prezintă clientul său ajutându-l să-şi aleagă singur răspunsul la întrebarea “dacă e bine sau nu să se întoarcă în Afganistan” b) de sprijin, care ia în considerare ceea ce simte supervizatul, c) educativ, care se orientează spre ceea ce gândeşte asistentul social supervizat unde părerea psihoterapeutului nu îi este dată clientului lăsându-l să-şi realizeze singur o opinie cu privire la ceea ce ar trebui să aleagă. Totodată am ales supervizarea apreciativă deoarece ajută asistenţii sociali, iar în cazul de faţă psihoterapeutul să depaşească situaţiile de criză si, prin evaluarea implicaţiilor pe termen lung, ca parte a strategiei dezvoltării personalului, aceasta poate construi noi competente pentru provocări viitoare ale organizaţiei. Uneori echipa de management a organizaţiei nu acceptă supervizarea apreciativă, deoarece aceasta presupune un grad ridicat de autonomie a practicienilor şi a supervizorilor, autonomie considerată factor de încurajare a independenţei angajaţilor şi scăderii loialităţii lor faţă de organizaţie. Acest lucru poate fi adevarat, dar printr-o supervizare apreciativă se realizează în paralel o intervenţie apreciativă, care conduce la îmbunătăţirea serviciilor pentru clienţi, atingerea unui nivel ridicat de succes al organizaţiei prin mobilizarea punctelor tari ale clienţilor şi ale practicienilor