Cheltuielile Publice Cu Sanatatea [PDF]

Zitiervorschau

UNIVESRSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL TIMIŞOARA ECONOMIA COMERŢULUI,TURISMULUI SI SERVICIILOR

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎINDRUMATOR ŞTIINŢIFIC, CONF. UNIVERSITAR,DR. PAŢAC FILIP

ABSOLVENT,

TIMIŞOARA 2012

UNIVESRSITATEA CREŞTINA DIMITRIE CANTEMIR DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL TIMIŞOARA

CHELTUIELILE PUBLICE CU SĂNĂTATEA

INDRUMATOR STIINŢIFIC, CONF. UNIVERSITAR,DR. PAŢAC FILIP

ABSOLVENT,

TIMIŞOARA 2012

CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................4 CAPITOLUL 1.Structura cheltuielilor publice..............................................6 1.1.Continutul economic al cheltuielilor publice.....................................6 1.2.Formele principale ale cheltuielilor publice......................................11 1.3.Cheltuielile publice pentru ocrotirea sanatatii...................................18 CAPITOLUL 2.Cheltuieli pentru sanatate publica........................................24 2.1.Prezentare generala a cheltuielilor publice pentru sanatate...............24 2.2.Finantarea sectorului de sanatate.......................................................26 2.3.Structura cheltuielilor publice cu sanatatea din bugetul de stat.........32 CAPITOLUL 3.Elementele si analiza cheltuielilor publice pentru sanatate.............................................................................................................36 3.1.Elemente de baza ale cheltuielilor pentru sanatate..............................36 3.2.Analiza cheltuielilor pentru sanatate din Romania..............................40 3.3.Necesitatea cresterii nivelului de finantare a sistemului de sanatate din Romania........................................................................................43 3.4.Directii de dezvoltare a serviciilor de sanatate....................................46 CONCLUZII...................................................................................................50 BIBLIOGRAFIE.............................................................................................52

INTRODUCERE Materialul de faţă analizează serviciile de sănătate din România, subliniind semnificaţia pe care calitatea, echitatea şi accesibilitatea acestora o au asupra stării de sănătate a populaţiei, cu implicaţii asupra dezvoltării sociale. Mă voi referi, astfel, la importanţa existenţei unui capital uman sănătos în dezvoltarea socială, cât şi la implicaţiile nivelului de dezvoltare economic asupra stării de sănătate şi calităţii serviciilor sanitare. Starea de sănătatea a unei naţiuni corelează cu multiple dimensiuni ale calităţii vieţii: venit, loc de muncă, locuire şi utilităţi, echitate şi calitate a serviciilor de sănătate şi educaţie şi nu numai. Conform definiţiilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, adoptate în ultimii 30 de ani, sănătatea unui om nu ar trebui să se rezume doar la o lipsă a bolii, ci la o stare de prosperitate atât fizică, cât şi mentală şi socială. Prin această definire modernă, sănătatea individului este strâns legată de conceptul de calitate a vieţii, mai mult ca niciodată. Pornind de la această viziune, în ţările dezvoltate oferta de servicii de sănătate este combinată cu succes, în prezent, cu servicii de consiliere psihologică sau de asistare socială, cu servicii la domiciliul pacientului sau servicii eficiente medico-sociale, pentru persoane cu dizabilităţi sau persoane cu alte tipuri de probleme medicale şi sociale, în acelaşi timp. În epoca modernă, sănătatea unei comunităţi a devenit mult mai vulnerabilă şi dependentă de sănătatea altor comunităţi, datorită deschiderii graniţelor şi posibilităţilor de transport rapide către oricare colţ al lumii. Transportul oamenilor şi mărfurilor ca şi migrarea intensificată prezintă un risc care poate fi doar parţial controlat de către autorităţile sanitare, în ciuda eficienţei politicilor naţionale adoptate în domeniu. Astfel, problemele de dezvoltare şi sănătate ale unor societăţi mai puţin dezvoltate pot afecta indirect şi societăţile dezvoltate. Aceste tipuri de probleme au generat strategii comune de cooperare regională, între ţări, cu sprijinul unor organizaţii globale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau regionale, precum foruri ale Uniunii Europene, cu obiectivul de a găsi soluţii pentru ameliorarea problemelor globale sau comunitare de sănătate şi standard de viaţă.

Unul dintre obiectivele de dezvoltare socială durabilă ar putea fi, prin urmare,creşterea finanţării serviciilor sanitare şi un management mai eficient al resurselor existente, având în vedere că dezvoltarea socială este influenţată direct de investirea în capitalul uman. Întrebarea este dacă România are un sistem eficient de colectare şi management al resurselor şi dacă a conştientizat importanţa domeniului sănătăţii publice ca sector necesar de investire, pentru o dezvoltare durabilă pe termen lung. Ceea ce s-a întâmplat în România după introducerea sistemului asigurărilor din 1997 a fost, în fapt, (în contradicţie cu obiectivele statuate la iniţierea reformei)existenţa unui sistem hibrid între controlul financiar al Casei de asigurări şi în acelaşi timp, al Ministerului finanţelor, fapt care a generat numeroase distorsiuni în alocarea resurselor şi, în primul rând, o deturnare a unei părţi a lor dinspre sistemul medical. Urmărind funcţionarea acestui sistem hibrid, unii specialişti în domeniu consideră că nu era necesară o trecere a României la sistemul de asigurări de sănătate.

Capitolul 1. Structura cheltuielilor publice 1.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice Nevoile oamenilor nu se limitează la nevoile lor individuale, care pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, procurate prin mecanismul pieţei. Pe lângă acestea oamenii mai au multiple alte nevoi sociale. Astfel ei au nevoie să fie apăraţi împotriva eventualelor agresiuni militare externe, ca şi a atacurilor săvârşite de persoane sau organizaţii teroriste; să fie protejaţi împotriva indivizilor care, nesocotind legea şi regulile de convieţuire în societate, le pun în pericol viaţa, integritatea corporală sau averea; să fie ajutaţi împotriva acţiunii dezlănţuite de forţele oarbe ale naturii (inundaţii, incendii, furtuni, seisme); să fie asistaţi atunci când se află într-o situaţie critică (orfani, bătrâni, persoane cu handicap, boli cronice, etc.) căreia nu-i pot face faţă fără sprijinul comunităţii. Asemenea nevoi au un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcute pe seama unor activităţi organizate de autorităţile publice. Spre deosebire de bunurile private, care pot fi procurate prin intermediul pieţei, bunurile publice pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice, care sunt chemate să recepţioneze semnalele cetăţenilor, să sesizeze nevoile justificate ale acestora şi să se îngrijească de satisfacerea lor, oferindu-le serviciile de care aceştia au nevoie.1 Administraţiile publice au, îndeosebi după criza din 1929, un rol de importantă crescând în economie şi societate, fenomen ce poate fi observat evidenţiind, de regulă, volumul şi structura cheltuielilor publice. Tendinţele creşterii volumului acestor cheltuieli şi ale transformării structurii lor sunt 1

Mihaela Gondor, Finante publice, Editura Universităţii „Petru Maior”Targu Mures, 2004, p.56

incontestabile, oricare ar fi dificultăţile reconstituirii seriilor statistice pe termen lung,fapt ce incită la căutarea factorilor explicativi. Prezenţa statului în economie este puternic legată de magnitudinea intervenţiilor bugetare. În epoca liberalismului economic (sec. XIX şi începutul sec.XX) principiul „laissez-faire”era stăpân şi economiştii nu se preocupau de incidenţele economice ale bugetului. Mai mult, liberul joc al forţelor economice impunea, pentru funcţionarea economiei, neutralitatea finanţelor publice, statului interzicandu-i-se utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de intervenţie în economie. Marea criză economică din 1929 şi sechelele din al doilea război mondial au facilitat avântul intervenţionismului economic. Atenţia a fost atrasă de faptul că orice cheltuială publică are o incidenţă, directă sau indirectă, asupra funcţionării economiei. Progresul contabilităţii naţionale şi al programării economice au contribuit la recunoaşterea faptului că”masele” bugetare pot constituii un instrument de reglare a cererii globale, fiind o componentă esenţială a acesteia, şi că bugetul de stat permite influenţarea economiei în sensul dorit de autorităţile publice. Reinoirea

liberalismului

economic

nu

conduce

la

abandonarea

instrumentului bugetar al cheltuielii publice, deoarece se cunoaşte că numai prin simpla lor existenţă acestea exercită influenţa asupra vieţii economice. Totuşi, se încearcă preconizarea unei noi utilizări a instrumentelor bugetare, în sensul unei limitări sau unei restricţionări a rolului finanţelor publice şi a unei susţineri a eficacităţii presupuse a economiei de piaţă. 2

2

Gheorghe Manolescu, Buget adordare economica si financiara, Ed.Economica 1997, p.89

Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public,care poate fi privit ca reflectând tranzacţii bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privinţa ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educaţie,sănătate,apărare etc.). Cheltuielile publice sunt acţiuni care stabilesc obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare veniturile publice şi în special veniturile fiscale. Cheltuielile publice sunt definite, în funcţie de aria lor de cuprindere, astfel: -cheltuieli ale puterilor publice centrale şi locale prevăzute în bugetul de stat; -plati efectuate din fondurile pentru securitate socială (ajutoare de şomaj, pensii, indemnizaţii, etc.); -cheltuieli publice totale (cele de mai sus, la care se adaugă cheltuielile întreprinderilor publice).3 Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică, administrativă şi de altă natură, desfăşurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi 3

Nicolae Hoanta, Economie si finante publice, Ed.Polirom, Iasi, 2000, p.131,132

servicii considerate prioritare în fiecare perioadă. 4 Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice se finalizează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţii desfăşurate în domeniul militar, ordine publică internă, securitatea socială, acţiuni economice etc.. Cheltuielile publice, din punct de vedere al tehnicii bugetare, sunt indicatori care se aprobă prin lege sub forma creditelor bugetare, care exprimă limita maximă aprobată a nivelului de finanţare a diferitelor nevoi colective. Creditele bugetare nu pot fi depăşite, dar existenţa lor implică mecanisme de finanţare, prin alimentarea conturilor consumatorilor de resurse financiare publice, la nivelul instituţiilor publice. Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare reprezintă un proces complex care antrenează competenţa şi responsabilitatea conducătorilor instituţiei publice, în calitate de ordonator de credite. Acest proces are la bază principii şi norme specifice, în general a bunurilor publice, pentru care ordonatorii de credite, pe de o parte, sunt avertizaţi să pună în aplicare prevederile bugetare, iar pe de altă parte, la sfârşitul fiecărui an, sunt descărcaţi de gestiune, pe baza unui raport public al Curţii

4

Mihaela Gondor, op. cit ,p.56

de Conturi.5 Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs de acestea pe destinaţiile lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute a capitalului atât în sfera producţiei materiale, cât şi sfera nematerială.6 Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona.Altele influenţează direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale. Expresie a manifestării finanţelor publice, conţinutul cheltuielilor constă în procesele şi relaţiile economice în formă bănească prin care are loc distribuirea şi utilizarea efectivă a fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în vedere conţinutul cheltuielilor publice de relaţii de redistribuire financiară a PIB sau chiar a avuţiei naţionale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermendiul autorităţilor publice, în favoarea diferitelor persoane fizice şi juridice aflate în ipostaza de beneficiar de utilităţi sociale inclusiv de bani publici.

5

6

Iulian Vacarel, Finante publice,Editia a VI-a, Ed.Didactica si Pedagogica-R.A., Bucuresti, 2007, p.127

Maria-Andrada Georgesc, Administrarea finantelor publice si a bugetului, Ed.Pro Universitaria, Bucuresti, 2009, p.76

Astfel, ele se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub formele bunurilor şi serviciilor destinate consumului public şi, în principiu, trebuie să asigure, sub aspect financiar, funcţionarea normală a instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. În acelaşi timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de guvernare ale grupurilor care deţin puterea în stat, iar, în mod obişnuit, se concretizează prin finanţarea de acţiuni, considerate de interes public, ce corespund obiectivelor urmărite de către autorităţile publice.7 Astfel, cheltuielile publice înglobează: 1.Cheltuielile

efectuate

din

fondurile

constituite

la

nivelul

bugetelor

administraţiilor publice centrale (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetele instituțiilor publice autonome şi altele). La statele cu structură federală, se cuprind şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor membre ale federaţiei. 2.Cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice locale, pe trepte, ale acestora; 3.Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe; 4.Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaţionale şi distribuite, pe programe, statelor beneficiare.8 Cheltuielile publice totale consolidate dimensionează efortul financiar anual al statului pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor în cadrul politicii bugetare. 7

8

Gheorghe Filip, Finante Publice, Ed.Junimea, Iasi, 2004, p.105 Iulian Vacarel, op. cit ,p.128

Trebuie făcută distincţie între noţiunea de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele instituţiilor publice autonome, din bugetele fondurilor speciale, din bugetele locale. Cheltuielile publice includ pe lângă cheltuielile bugetare şi cheltuielile din venituri proprii, cheltuieli finanţate din credite externe, cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială.9 1.2 Formele principale ale cheltuielilor publice Repartizarea cheltuielilor publice pe destinaţii şi beneficiari în vederea satisfacerii nevoilor publice presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora. Structura cheltuielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele financiare ale statului în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc. Structura cheltuielilor poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare.10 Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta ilustrează modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale şi cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare etc. Totodată, analiză în dinamică a cheltuielilor publice trebuie efectuată atât pe total,cât şi pe componente, delimitate pe baza diferitelor criterii (ecomomice, 9

Mihaela Gondor, op. cit. ,p.63

10

Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.80

funcţionale, administrative, politice, financiare s.a.). Asemenea criterii se folosesc de către autoritatea finanţelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificaţiilor indicatorilor bugetari pe baza cărora se întocmesc şi se execută bugetul. În literatură şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale,

se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: administrativă,

economică, funcţională, financiară, în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale, gruparea folosită de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate. a)Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente,agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Deşi gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe benficiari, ea prezintă neajunsul că fiecare instituţie beneficiară se schimbă destul de des ceea ce determină o imposibilitate a comparării în timp a volumului cheltuielilor publice. Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare. b)Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: primul conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (cu caracter de investii) al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli cu bunuri şi servicii şi cheltuieli de transfer (de redistribuire). Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi bună funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (împrumuturi). În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli

curente. Acestea cuprind cheltuieli privind plata de bunuri şi servicii de către instituţiile publice (inclusiv drepturile de personal), plata dobânzilor, subvenţiilor şi transferurilor.11 Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.12 Cheltuielile privind bunurile şi serviciile se deosebesc de cheltuielile de transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care, acestea se efectuează de către stat. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor şi serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente. Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanțate, întreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.) sau a unor bugete ale administraţiilor locale.13 Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale. 11

Iulian Vacarel, op. cit. ,p. 131

12

Maria-Andrada Georgesc, op. cit., p.81

13

Iulian Vacarel, op. cit., p. 131

În buget, transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar transferurile consolidabile sunt cele efectuate între diferitele niveluri ale bugetelor. Transferurile neconsolidate sunt, prin esenţa lor, cheltuieli de transfer. Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii şi cheltuieli curente de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind bunurile şi serviciile plătite şi cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări: 1.cheltuieli privind bunuri,care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital 2.cheltuieli de transfer care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani (alocaţii,asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanțate în vederea acoperirii cheltuielilor care devansează veniturile obţinute pe seama preţurilor sau tarifelor, şi transferuri de capital.14 c)Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal de urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de 14

Ibidem, p. 132

către parlament. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatori de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt desemnaţi ordonatori de credite bugetare.15 În România, cheltuielile din aceste domenii sunt stabilite avându-se în vedere politica financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: 1)în domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport; 2)susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentale; 3)în domeniul economic-realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii; 4)asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţa naţională; 5)finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; 6)dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii.16 d)Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice, în funcţie de 15

Mihaela Gondor, op. cit., p.60

16

Iulian Vacarel,op. cit., p. 132

momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele financiare publice, în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile. Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât cheltuielile curente, cât şi cheltuielile de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv, finalizându-se cu plăti la scadențe certe şi atestă lichidarea completă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice. Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăti cu scadenţe certe. Majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturi speciale ale trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică. Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resurse special constituite sau de către debitorii giranţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală. 17 e)Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U.. Aceasta are la bază două criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică. Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile 17

Berea Aurel, Finante publice, Ed.Bren, Bucuresti, 2005, p.40

pentru: servicii publice generale; apărare; ordine internă şi securitate civilă; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; recreere, cultură şi religie; acţiuni economice; alte acţiuni. În plus, clasificaţia funcţională acoperă toate componentele cheltuielilor, unele având destinaţie diferită în clasificaţia economică: împrumuturile acordate; transferurile, dobânzile, rezervele.

Tabelul nr.1.1. Clasificaţia economică O.N.U. Total cheltuieli publice

-cheltuieli care reprezinta consum definitiv de venit national: salarii, bunuri si servicii; -subventii si transferuri; -dobanzi aferente datoriei publice; -formarea bruta de capital(investitii brute, stocuri materiale, achizitii de terenuri si active necorporale)

Total cheltuieli publice

-transferuri de capital;

si imprumuturi minus

-investitii financiare;

rambursari

-imprumuturi acordate/garantate; -rambursari de credite, dobanzi si comisioane aferente;

Imprumuturi minus

-intrari de credite externe (se adauga);

rambursari

-rate anuale de rambursat (se scad);

Conform acestei clasificaţii calculul cheltuielilor publice consolidate integrează şi relaţia „împrumuturi minus rambursări”, care serveşte dimensionării efortului financiar public total şi a deficitului la nivelul bugetului general consolidat, care reflectă nevoia de finanţare anuală a acestuia.18

1.3. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătăţii Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrată din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.

18

Iulian Vacarel, op. cit.,p. 134

Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse pentru finanţarea ocrotirii sănătăţii. Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Cheltuilelile pentru sănătate urmăresc, pe de o parte, prevenirea apariţiei şi combaterea unor boli care pot afecta întrega populaţie, iar pe de altă parte, menţinerea capacităţii forţei de muncă la un nivel cât mai apropiat de potenţialul ei.19

Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de investiţii(construcţii de unităţi sanitare şi dotarea acestora cu aparate, utilaje şi instrumente medicale moderne, mijloace de transport adecvate), cât mai ales pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea normală a spitalelor, dispensarelor şi a altor unităţi sanitare(salarii şi alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrană pentru bolnavi, cheltuieli gospodăreşti, reparaţii).

Datele tabelului 1.2. prezintă evoluţia cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii, într-un număr de 12 ţări.

19

Gheorghe Matei, op. cit.,,p.144

Tabelul nr. 1.2. Ponderea cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii în totalul cheltuielilor publice Ţara

1980

1990

2000

2007

Anglia

12.78

14.03

15.41

16.10

Australia

9.94

12.73

14.81

14.77

Austria

12.89

12.87

12.85

15.34

Canada

7.55

8.31

8.67

9.30

Egipt

3.55

2.81

4.58

5.20

Filipine

4.16

3.95

2.95

1.60

Finlanda

10.48

11.18

7.77

10.46

Germania

18.98

17.88

20.36

20.35

India

1.64

1.65

1.57

1.96

Iran

3.49

7.62

7.01

6.53

Luxemburg

2.04

2.45

1.15

1.26

S.U.A.

10.47

18.29

20.50

25.17

Sursă:Calculat după Government Finances Statistics Yearbook 1981 , 1995 , 2002 , 2008 Din datele prezentate în tabel reiese că în ţările în curs de dezvoltare ponderea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii este redusă, cum este cazul Indiei, unde acestea înregistrează o pondere între 1.57%(2000) şi 1.96%(2007), pe când în cazul ţărilor dezvoltate ponderea acestora este mai ridicată ajungând până la 25.17% în S.U.A.(2007). În ultimii ani, cheltuielile pentru sănătate au prezentat o tendinţă în creştere datorită unor factori cum ar fi: 

cu influenţă majoră(creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale);



cu influenţă importantă(creşterea veniturilor, majorarea ponderii asigurărilor de sănătate în detrimentul plăţii directe efectuate de cetăţeni pentru serviciile medicale prestate în favoarea lor);



cu influenţă minoră(amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect el creşterii numărului populaţiei şi al modificării structurii sale- îmbătrânirea populaţiei, creşterea duratei medii a vieţii, creşterea cheltuielilor de administrare etc.).20 Sunt cunoscute două sisteme principale de finanţare a sănătăţii, şi anume:

sistemul german (care poartă numele cancelarului Bismarck, iniţiatorul lui încă din anul 1883) şi sistemul englez (cunoscut şi sub numele de Beveridge). În ţările foste

20

Daniela Parvu, op.cit., p.44

socialiste a existat un alt sistem cunoscut sub numele de sistemul centralizat de stat (Semasko). Sistemul german se caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi. Aceste cotizaţii sunt colectate de instituţii speciale, case de asigurări de boală; pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii, tratamente, deoarece respectivele case de asigurări încheie contracte cu “prestatorii”-medici, specialiști, unităţi sanitare, farmacii-şi suportă cheltuielile respective. Raportul între finanţarea publică şi finanţarea prin cotizaţii este, de regulă, de 25% finanţare bugetară şi 75% finanţare prin cotizaţii. Acest sistem se bazează pe o largă autonomie, este specializat şi permite concurenţa. Un astfel de sistem, cu unele trăsături caracteristice, se practică în Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda, Franta, Austria. În Germania, de exemplu, 90% din populaţie cotizează în mod obligatoriu la casele de asigurări de boală (restul având asigurări private).21 Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toţi indivizii; statul finanţează integral ocrotirea sănătăţii prin Sistemul Naţional de Sănătate.Este un sistem bazat pe resurse financiare care provin din impozite. Pacienţii nu plătesc nimic, dar au obligaţia de a se înscrie la un medic care primeşte remuneraţia de la SNS pe baza contractului încheiat cu acest organism. Finanţarea bugetară a sănătăţii se face în proporţie de 85%, restul suportându-se din alte fonduri sau de către pacienţi (de exemplu medicamentele, în parte, sunt suportate de bolnavi).Bugetul pentru sănătate este administrat de Ministerul Sănătăţii care

21

Idem, p.211

repartizează creditele bugetare autorităţilor regionale. În ultimii ani sistemul a fost parţial reformat, întărindu-se responsabilitatea şi autonomia medicilor de familie şi a unităţilor sanitare şi instituindu-se un sistem de control (audit) asupra calităţii îngrijirilor medicale. Sistemul englez de finanţare a sănătăţii funcţionează în Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Canada şi, evident, în Regatul Unit. Modelul sistemului centralizat de stat a fost caracteristic ţărilor din Europa Centrală şi de Est, foste socialiste. Sistemul era finanţat integral de la bugetul de stat, era controlat de stat prin sistemul de planificare centralizată şi statul avea monopolul serviciilor de sănătate, neexistând alternative private. Personalul sanitar era în întregime salarizat, accesul la servicii medicale era general, dar finanţarea lui era scăzută. În S.U.A., asigurarea sănătăţii se realizează într-o mare măsură prin intermediul pieţei, prin asigurări private de sănătate. Aceste sume nu sunt considerate obligatorii, aşa cum sunt considerate cotizaţiile sociale. Statul american finanţează doar două programe în domeniul sănătăţii; programul MEDICARE pentru persoanele în vârstă de peste 65 de ani şi cei aflaţi în incapacitate de muncă şi programul MEDICAID pentru persoane cu venituri sub pragul sărăciei. În afara acestor două programe şi a asigurărilor private pentru sănătate, în S.U.A. există aproape 40 milioane de persoane fără asigurări de sănătate (şomeri, lucrători temporari, persoane cu venituri mici).22 Se poate aprecia că, la nivel mondial, în ultimile trei decenii volumul cheltuielilor pentru sănătate a crescut, dublându-se în majoritatea ţărilor dezvoltate. 22

Ibidem, p.212

Efectul general al creşterii acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o creştere a speranţei de viaţă la naştere, în majoritatea ţărilor, chiar în unele ţări în curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a populaţiei, în special în ţările dezvoltate unde se vorbeşte de “vârsta a patra”, respectiv de cei trecuţi de 80 de ani. Un aspect ce trebuie menţionat este cel referitor la legătura dintre nivelul cheltuielilor pentru sănătate şi indicatorii stării de sănătate, din diferite ţări. De exemplu, S.U.A. are cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu; în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate ocupă locul întâi. În Uniunea Europeană, cele mai mari cheltuieli pentru sănătate le efectuează Germania, dar în clasamentul performanţelor privind starea de sănătate se află pe locul 22 (clasament mondial) şi pe locul 12 (între ţările U.E.); Franţa, cu cheltuieli pentru sănătate mai reduse ocupă locul 3 în clasamentul mondial. În ultimii ani în mai multe ţări şi în special în Uniunea Europeană, s-au iniţiat şi înfăptuit reforme ale sistemului de sănătate. Ele au vizat în principal sustenabilitatea din punct de vedere financiar şi asigurarea unui raport cât mai bun între costuri şi efecte. Creşterea cheltuielilor pentru sănătate a impus o mai puternică şi sigură “stăpânire”a evoluţiei costurilor însoţită de o îmbunătăţire a gestiunii cheltuielilor, prin măsuri considerate radicale.23 Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii scoate în evident faptul că bolile netransmisibile au dus la moartea a 36 de milioane de persoane în 2008, iar 80%

23

Ibidem, p.213

dintre acestea au avut loc în ţări cu o situaţie economică slabă sau foarte slabă. De asemenea aceste boli cauzează pierderi de milioane de dolari din economiile naţionale şi împing milioane de oameni dincolo de limita sărăciei. Multe dintre aceste decese ar putea fi evitate dacă ar fi introduse politici care să susţină hrana sănătoasă şi o legislaţie puternică împotriva fumatului.

Capitolul 2.Cheltuieli pentru sanatatea publica 2.1.Prezentare generala a cheltuielilor publice pentru sanatate Pentru fiecare individ, ca si pentru intreaga colectivitate, sanatatea reprezinta unul din cei mai importanti factori care asigura conditii optime pentru desfasurarea vietii si activitatii.Organizatia Mondiala a Sanatatii defineste sanatatea ca fiind “o stare de completa bunastare fizica, mentala si sociala si nu doar o absenta a bolii si a infirmitatii; ea este un drept fundamental al omului si atingerea celui mai inalt nivel posibil al

sanatatii , este unul dintre cele mai importante obiective sociale pe plan mondial a carui realizare necesita actiunea multor alte sectoare economice si sociale in afara sectorului sanitar”. Deci, ocrotirea sanatatii nu este numai o problema de asistenta medicala,ci si o problema cu un profound caracter social, facand parte integranta din asamblul conditiilor social-economice de dezvoltare.Politica sanitara este parte integranta a politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tarii ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare. Cheltuielile pentru sanatate au o mare importanta in asigurarea calitatii vietii indivizilor si, privite din acest punct de vedere,prezinta mari disparitati de la o tara la alta.Ocrotirea sanatatii este un serviciu public cu caracteristici deosebite; el nu poate fi supus numai cerintelor pietei , ci in acelasi timp el trebuie supus unei ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Cristina Cioponea, op.cit., p.131

economii de tip administrativ. Relatia medic pacient nu este o relatie ca de la vanzator la cumparator, ea implica si alte aspecte. Trebuie tinut seama de imprevizibilitatea riscurilor, de amploarea lor , de efectele colective multiple cu influente negative (imbolnaviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea imbolnavirilor, vaccinari); trebuie recunoscuta necesitatea accesului tuturor indivizilor la protectia sanitara si socializarea riscurilor.Autoritatea publica are importante responsabilitati in domeniul sanatatii. Ea intervine pe piata medicala atat la nivelul cererii, cat si al ofertei de servicii medicale. Cheltuielile publice pentru sanatate sunt destinate intretinerii si functionarii institutiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici), precum si finantarii unor actiuni de prevenire a imbolnavirilor, evitare a accidentelor si de educatie sanitara. Ca si in cazul celorlalte actiuni social – culturale, si in domeniul sanatatii, exista institutii medicale de stat si particulare ; sectorul privat in domeniul medicinei, ca si numarul medicilor ce-si desfasoara activitatea in cadrul lui este, in cele mai multe tari, restrans (Suedia si Marea Britanie). Resursele financiare pentru ocrotirea sanatatii servesc atat pentru realizarea de investitii ( cheltuieli pentru constructii de unitati sanitare si dotarea acestora cu aparate, utilaje si instrumente medicale

moderne, mijloace de transport

adecvate),cat mai ales pentru intretinerea curenta si functionarea normala a spitalelor, dispensarelor si a altor unitati sanitare ( cheltuieli pentru salarii si alte drepturi de personal, materilae sanitare, medicamente, hrana pentru bolnavi, cheltuieli gospodaresti, reparatii). ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Georgeta Dragomir, op.cit., p.83

2.2.Finantarea sectorului de sanatate Statul trebuie sa intervina si sa impuna reglementarile specifice,sa acrediteze institutii si medici, sa finanteze actiuni sanitare,sa sprijine grupuri sociale. In alta ordine de idei, sistemul de sanatate trebuie sa fie bine organizat si structurat, trebuie sa existe o “cultura de sanatate”, care sa conduca la respectarea unei discipline in economia sanatatii; intre “cererea” si “oferta” de sanatate trebuie sa existe elemente care sa le puna in legatura in mod cat mai convenabil si efficient . O astfel de legatura o asigura si mecanismul de finantare a sanatatii. Principalele surse ale cheltuielilor pentru finantarea sanatatii sunt :  fonduri alocate din buget – cheltuielile bugetare pentru sanatate reprezinta acele cheltuieli facute de administratia publica in domeniul sanatatii. In tarile dezvoltate, ele cuprind, de regula, cheltuieli pentru institutiile sanitare de importanta nationala, cercetari medicale, administratia in domeniul sanatatii si acoperirea totala sau partiala a cheltuielilor indivizilor cu ingrijirea sanatatii.Cheltuielile effectuate prin intermediul unor institutii speciale – case de asigurari de sanatate (de boala) sau organizatii “mutuale”- se bazeaza pe cotizatiile sociale platite de salariati, patroni si alte personae.in functie de sistemul ingrijirilor folosit, pot predomina cheltuielile bugetare pentru sanatate sau cheltuielile care se finanteaza pe seama cotizatiilor sociale.  cotizatii de asigurari de sanatate – acestea sunt suportate in mod obligatoriu de

salariati, alte persone fizice si patroni. Cotizatiile difera in functie de nivelul salariilor si de specificul activitatii desfasurate. Pe seama acestor cotizatii se

acopera onorariile platite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestatii medicale. In unele tari, asiguratii beneficiaza de restituirea unei parti din cotizatii, in cazul in care nu au apelat o anumita perioada de timp la asistenta medicala .  resursele populatiei (cheltuieli de sanatate privata) – in cazul in care persoanele respective nu sunt asigurate si suporta integral costul prestatiilor medicale,medicamentelor, tratamentelor sau fac pe cont propriu cheltuieli cu sanatatea.  ajutor extern- este intalnit in special in tari in curs de dezvoltare, sub forma ajutorelor oferite de organizatii speializate (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala, Semiluna Rosie Internationala, Banca Mondialas.a.). Finantarea actiunilor privind sanatatea prezinta o mare varietate de forme (sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente: a) sistemul Bismark (care poarta numele cancelarului Bismark, initiatorul lui inca din anul 1883) , practicat în mai multe tari din Uniunea Europeana, în care finantarea publica este secundara si cea prin cotizatii este predominanta; cotizatiile sunt platite si de salariati si de întreprinderi si sunt gestionate de case de asigurari de boala; acestea acopera toate cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent ca sunt prestate de unitati sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urma. Raportul intre finantarea publica si finantarea prin cotizatiieste de 25% finantare bugetara si 75% finantare prin cotizatii.Acest system se bazeaza pe o larga autonomie, este specializat si permite concurenta. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Gheorghe Bistriceanu,op. cit. , p.298

In Germania , de exemplu, 92% din polpulatie cotizeaza in mod obligatoriu la casele de asigurari de boala (restul avand asigurari private). b) sistemul Beveridge, în care finantarea se face din impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sanatatii. Finantarea din sursele bugetare este puternic

predominanta , in proportie de 85%, completarile facându-se din plati efectuate de bolnavi, în special pentru o cota din contravaloarea medicamentelor . In ultimii ani sistemul a fost partial reformat,intarindu-se responsabilitatea si autonomia medicilor de familie si a unitatilor sanitare (spitale) si instituindu-se un sistem de control (audit) asupra calitatii ingrijirilor medicale.Sistemul functioneaza in anemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Canada si Marea Britanie. c) sistemul centralizat de stat a fost characteristic tarilor din Europa centrala si de est, foste socialiste.Sistemul era finantat integral de la bugetul de stat, era controlat de stat prin sistemul de planificare centralizata si statul avea monopolul serviciilor de sanatate, neexistand alternative private. Personalul sanitar era in intregime salarizat, accesul la servicii medicale era general, dar finantarea lui era scazuta. In SUA asigurarea sanatatii se realizeaza intr-o mare masura prin intermediul pietei, prin asigurari private de sanatate.Aceste sume nu sunt considerate medicale.Sistemul de asigurari private de sanatate se caracterizeaza prin asigurari individuale pe baze contractuale; acordarea serviciilor medicale se face prin sistem privat, orientat in mod predominant catre profit; de asemenea, exista contributii

individuale ale patronatului. Pacientii si furnizorii de asistenta medicala stabilesc contracte individuale cu privire la tipul, volumul si pretul serviciilor medicale.Acest sistem este orientat escesiv catre intervntii in cazul afectiunilor acute, in defavoarea celor profilactice. Statul American finanteaza doar doua programme in domeniul sanatatii : programul MEDICARE pentru persoanele in varsta de peste 65 ani si cei aflati in incapacitate de munca si programul MEDICAID pentru persoanele cu venituri sub pragul saraciei. În România, sistemul de finantare a ocrotirii sanatatii a intrat, începând cu anul 1998,resursele destinate ocrotirii sanatatii au provenit in proportie covarsitoare de la

bugetul de stat. Reforma care se desfasoara in domeniul sanatatii in tara noastra a introdus un nou system si anume asigurarile sociale de sanatate (un sistem asemanator celui german). Ele au caracter obligatoriu , functioneaza descentralizat si resursele banesti necesare functionarii sistemului de sanatate sunt constituite, in principal din contributii ale asiguratilor , ale angajatorilor (persoane fizice si persoane juridice) si din alte surse. Cotizatiile sunt suportate de catre salariati (prin impozitul pe salarii) si de catre persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acopera plata medicamentelor, a serviciilor medicale si cheltuielile ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Georgeta Dragomir, op.cit., p.86

administrative si de functionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si unitatilor similare judetene si a municipiului Bucuresti. Din bugetul de stat sunt finantate: functionarea unitatilor sanitare publice, a institutiilor administrative de sanatate, a unitatilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie s.a.), a institutiilor de cercetare pentru sanatate, precum si investitiile în sectorul sanitar public. Din anul 2002 finantarea cheltuielilor unitatilor sanitare publice de interes judetean si local se realizeaza astfel : - din fondul de asigurari sociale de sanatate pentru pachetul de servicii medicale de baza; - din bugetele locale pentru cheltuieli de intretinere si gospodarire, reparatii, consolidari, dotari independente, in limita bugetelor aprobate. În plus, exista câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sanatate dintre care „Fondul de asigurari sociale de sanatate” reprezinta principala sursa de finantare a sanatatii in Romania si are o pondere de peste 80% din cheltuielile publice pentru sanatate. Agentii economici efectueaza unele cheltuieli pentru sanatate, prin organizarea unor cabinete proprii sau prin suportarea cheltuielilor de evaluare a starii de sanatate a salariatilor, conform obligatiilor legale. La anumite actiuni in domeniul ocrotirii sanatatii mai contribuie organizatii neguvernamentale cu character filantropic, caritabil etc.

si

Romania beneficiaza si de resurse externe. Este cazul creditului acordat de Banca Nationala in anul 1991, pentru realizarea reformei in domeniul sanatatii. De asemenea au mai fost primate resurse financiare de la Uniunea Europeana in cadrul unor programe PHARE sau din Fondul de Dezvoltare Sociala. In principal resursele externe servesc dotarii cu aparatura medicala de performanta. In anul

2004, finantarea sectorului de sanatate s-a desfasurat in cadrul

limitelor impuse de nivelul fondurilor publice allocate (3,6% din PIB), de insuficienta finantarii acestui sector de-a-lungul timpului precum si de nerealizarile inregistrate in procesul de reforma. Este de remarcat ca, nivelul de finantare a sistemului de sanatate din Romania ramane scazut in context European, tari din centrul si estul Europei precum Ungaria ,Croatia sau Cehia cheltuind pentru sanatate , din fondurile publice si private, in medie, 6-8% din PIB. Introducerea in anul 1998 a Legii asigurarilor de sanatate a urmarit, printe altele, cresterea nivelului de finantare a acestui sector, astfel incat sa apropie Romania de media din tarile candidate la integrarea in Uniunea Europeana, prin crearea Fondului asigurarilor sociale de sanatate. Din pacate , acest deziderat nu a fost atins in totalitate, deoarece , acest sistem care a fost conceput, potrivit legii, ca un sistem autonom, prin includerea lui in bugetul general consolidat a fost, din ce in ce mai mult, subordonat necesitatilor de echilibrare a acestui buget, motiv pentru care veniturile si cheltuielile au fost an de an subdimensionate, excedentele anuale realizate nefiind utilizate pentru finantarea sanatatii decat in mica masura. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Mihai Antonescu, op.cit., p.99

2.3.Structura cheltuielilor publice cu sanatatea din bugetul de stat Sănătatea constituie un factor important, care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii pentru fiecare membru al societăţii, ca şi pentru întreaga colectivitate. Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social şi face parte din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare. În România, cheltuielile pentru sănătate se finanţează, în primul rând, din Fondul special pentru asigurări de sănătate (începând cu 1998) şi în al doilea rând din buget de stat, dar şi din bugetele locale (într-o măsură mai mică) pentru realizarea unor acţiuni sanitare în profil teritorial. Ele se înscriu în bugetul de stat într-o anumită structură care reflectă acţiunile şi unităţile ce se finanţează în acest domeniu. Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din contribuţia asiguraţilor, a persoanelor juridice şi fizice care angajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale precum şi din alte surse.24 În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au provenit, până în 1998, în proporţie covârşitoare de la bugetul de stat. Într-o măsură redusă se alăturau unele cheltuieli efectuate de agenţii economicii, unele venituri proprii ale instituţiilor sanitare (care erau mobilizate într-un fond special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populaţiei pentru îngrijirea şi păstrarea sănătăţii, efectuate din propria iniţiativă. Reforma care se desfăşoară în domeniul ocrotirii sănătăţii în ţara noastră a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătăţii, şi anume asigurările sociale de

Gheorghe Matei, op. cit. , p.143

sănătate. Ele au caracter obligatoriu, funcţionează descentralizat şi resursele băneşti necesare funcţionării sistemului de sănătate sunt costituite, în principal, din contribuţii ale asiguraţilor, ale angajatorilor (persoane fizice şi juridice) şi din alte surse.25Raportându-ne la bugetul de stat, finanţarea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii în România se prezintă astfel: Indicatorii specifici cheltuielilor publice pentru sănătate în România (bugetul general consolidat) 1990 Cheltuielile

1995

pentru

sănătate

2000

2004

2008

2955,5

8049,9 12408,1

25,2

207,51 2

4

4

2,9

2,9

3,7

3,37

3,2

7,6

8,3

10,4

10,95

12,43

17,2

17,4

19,3

17,98

17,9

(față de anul precedent)

0

0,7

2,1

0,55

1,48

Elasticitatea față de PIB

0

0,97

1,3

0,87

0,51

Ponderea cheltuielilo: - în PIB -in totalul cheltuielilor publice -in totalul cheltuielilor social culturale Modificarea relativă

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice

Iulian Vacarel, op.cit. ,p.214

Din datele prezentate în tabel rezultă că ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate în perioada 1990-2008 a reprezentat între 7,6% şi 12,43%. În condiţiile noului sistem de ocrotire a sănătăţii în România, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt: -fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate; -bugetul de stat; -cheltuielile populaţiei pentru sănătate; -cheltuielile unor organizaţii nonguvernamentale, fundaţii s.a.; -resurse externe. La anumite acţiuni în domeniul ocrotirii sănătăţii pot contribui şi oganizatiile neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc.. România beneficiază şi de resurse externe. Este cazul creditului acordat de Banca Mondială în anul 1991, în valoare de 150 mld.de dolari S.U.A. pentru realizarea reformei în domeniul sănătăţii. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare de la Uniunea Europeană în cadrul unor programe PHARE sau din Fondul de Dezvoltarea Socială. În principal resursele externe sevesc dotării cu aparatură medicală de performanţă.26 În ultimii ani, cheltuielile pentru sănătate au prezentat o tendinţă în creştere datorită unor factori: 

cu influenţă majoră (introducerea în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratamane, medicamente);

Idem, p.215



cu

influenţă

importantă

(creşterea

veniturilor,

majorarea

ponderii

asigurărilor de sănătate în detrimentul plăţilor directe efectuate de cetăţeni pentru serviciile medicale prestate în favoarea lor) 

cu influentă minoră (îmbătrânirea populaţiei, creşterea cheltuielilor de administrare, etc).27 Prin legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii s-au instituit,

începând cu 2007, contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate. Aceste contribuţii, cunoscute ca „taxă de viciu” urmaresc combaterea consumului excesiv de tutun şi băuturi alcoolice, altele decât berea şi vinul. Agenţii economici efectuează unele cheltuieli pentru sănătate, prin organizarea unor cabinete medicale proprii sau prin suportarea cheltuielilor de evaluare a stării de sănătate a salariaţilor, conform obligaţiilor legale. Cheltuielile populaţiei pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate; de asemenea, popuatia poate încheia asigurări facultative, private de sănătate. În ţara noastră au avut loc: reorganizarea unităţilor şi a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii; unificarea asistenţei medicale şi trecerea ei sub conducerea şi controlul Ministerului Sănătăţii; înfiinţarea a numeroase unităţi de ocrotire a sănătăţii.

Daniela Parvu, op.cit ,p.4

Capitolul 3.Elementele si analiza cheltuielilor publice pentru sanatate 3.1.Elemente de baza ale cheltuielilor pentru sanatate Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii, în practica medicală, a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale. În ţările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punct de vedere al celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi cheltuieli private pentru sănătate. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici), precum şi finanţării unor actiuni de prevenire a îmbolnavirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară. Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diferite şi anume:  fonduri alocate din buget (central sau local) care deţin în unele ţări un loc important în totalul cheltuielilor publice. Statul finanţează instiţutiile sanitare publice (spitale) şi unele acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinări, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);  cotizaţii de asigurări de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de salariaţi, alte persoane fizice şi patroni. Cotizaţiile diferă în funcţie de nivelul salariilor şi de specificul activităţii desfaşurate. Pe seama acestor cotizaţii se acoperă onorariile plătite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestaţii medicale. În unele ţări, asiguraţii beneficiază de restituirea  unei parţi din cotizaţii, în cazul în care nu au apelat o anumită perioadă de timp la asistenţa medicală;

 resurse ale populaţie, cheltuite în calitate de pacienti, în cazul în care persoanele respective nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;  ajutor extern, întâlnit în special în ţări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de la organizaţii specializate (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională). De asemenea, Banca Mondială acordă împrumuturi importante pentru sănătate. Efectul general al creşterii acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o creştere a speranţei de viaţă la naştere, în majoritatea ţărilor, chiar în unele ţări în curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a populaţiei, în special în ţările dezvoltate unde se vorbeşte de “vârsta a patra”, respectiv de cei trecuţi de 80 de ani. Un alt aspect ce trebuie menţionat este cel referitor la legatura dintre nivelul cheltuielilor pentru sănătate şi indicatorii stării de sănătate, din diferite ţări. De exemplu, Statele Unite au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu; în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate sunt apreciaţi ca fiind indicatori buni. În cursul ultimilor zece ani, toate ţările – bogate sau sărace – au avut dificultaţi în elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea funcţionării sistemelor de sănătate.

Multe ţări au întreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sănătate şi politica în domeniul sănătăţii. Creşterea cheltuielilor pentru sănătate a impus o mai puternică “stăpanire” a evoluţiei lor, o îmbunătăţire a gestiunii acestor ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Vlădescu Cristian, Dragomireşteanu Aurora, Enăchescu Dan, Politici de alocare a resurselor şi de planificare a personalului medical în sistemele de sănătate. România în context internaţional, Bucureşti, Editura CPSS, 2001,p.145.

cheltuieli, o cunoaştere mai bun ă a activităţilor de îngrijire a sănătăţii, a evaluării

calităţii lor în funcţie de informaţii specifice, stabilirea precisă a obiectivelor şi a modului de realizare.

În noile condiţii de ocrotire a sănătăţii în România, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

     

fondurile de asigurări sociale de sănătate; bugetul de stat; fondul special pentru sănătate; cheltuielile populaţiei pentru sănătate cheltuielile unor organizaţii non-guvernamentale de caritate; resurse externe.

Fondurile de asigurări sociale de sănătate reprezintă principala sursă de finanţare a sănătăţii în Romania şi ele reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi fondurile caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti. Constituirea fondurilor se realizează pe seama contribuţiilor suportate de persoane fizice (salariaţi, pensionari, alte persoane fizice) şi juridice şi se utilizează pentru plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de administrare şi funcţionare etc. Bugetul de stat, finanţează cheltuielile curente ale unităţilor sanitare (organizate ca instituţii publice) integral sau parţial (sub forma de alocaţii care completează veniturile extrabugetare). Sunt finanţate integral de la bugetul de stat: institutele şi centrele de sănătate publică, inspectoratele de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, Institutele şi Academia de Ştiinţe Medicale, spitalele de psihiatrie, sanatoriile şi preventoriile TBC, spitalele de boli infectocontagioase, unităţile şi activităţile specifice Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului Transporturilor. Sunt finanţate cu alocaţii bugetare (în completarea veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurări de sănătate) următoarele unităţi sanitare:

institutele cu activitate de cercetare şi invaţământ sau care coordonează programe de sănătate, serviciile de ambulanţă, unitaţile sanitare cu secţii de psihiatrie, TBC şi boli infecto-contagioase. Prin cheltuieli de capital, bugetul de stat finanţează construirea unor unitaţi sanitare şi procurarea de aparatură şi echipamente de mare performanţă. Fondul special pentru sănatate, se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii prelevate de la persoanele juridice care realizează încasări din acţiuni publicitare la produsele din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice (într-o cotă de 10% din valoarea acestor încasări); la fel, persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea de produse din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice, contribuie cu 1% din valoarea acestor încasări. De asemenea, în acest fond se cuprind şi o serie de venituri din activitatea unităţilor sanitare (cotă din veniturile policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale ş.a.). Resursele acestui fond special pentru sănătate se alatură resurselor bugetului de stat pentru unităţile finanţate integral din resurse bugetare. Cheltuielile populaţiei pentru sănătate, sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate; de asemenea, populaţia poate încheia asigurări facultative, private. La anumite acţiuni în domeniul ocrotirii sănătăţii pot contribui şi organizaţiile neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc. România beneficiază şi de resurse externe. Este cazul creditelor acordate de Banca Mondială în pentru realizarea reformei în domeniul sănătăţii. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare în cadrul unor programe PHARE sau de la alte organisme internaţionale.

̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Preda Marian (coord), Aspecte privind dezvoltarea, populaţia şi sănătatea reproducerii la nivel naţional şi studii de caz, UNFPA, 2003,p.138.

3.2.Analiza cheltuielilor pentru sanatate din romania

În domeniul sănătăţii din România, a fost demarată o amplă reformă atât financiară, cât şi conceptuală cu rezultate în asigurarea stării de sănătate a cetăţenilor. Reforma sistemului de sănătate a îmbunătăţit eficienţa de utilizare a fondurilor în spitale şi a ameliorat calitatea actului medical şi nivelul de satisfactie a pacienţilor şi a personalului medical, în paralel cu reorientarea serviciilor medicale către ambulator, prin încurajarea dezvoltării asistenţei de sănătate primară şi a prevenţiei. Concomitent s-au asigurat fondurile publice necesare modernizării infrastructurii sanitare. Comparativ cu anul 2004, cheltuielile publice pentru sănătate s-au majorat semnificativ încă din anul 2005 când creâterea a fost de 32%, iar pe întreaga perioadă creşterea a fost de 135%; Totodată, ponderea cheltuielilor pentru sănătate în PIB a crescut progresiv, ajungând în 2008 la 3,9% faţă de 3,7 % în 2007. Tabelul nr.3.1.

Sursa: : Ministerul Finanţelor Publice

Toate aceste majorări de fonduri au avut ca scop asigurarea accesului egal al cetăţenilor la îngrijirile sanitare de bază indiferent de veniturile realizate; astfel, prin creşterea fondurilor pentru medicamente cu 130%, de la 1138,4 milioane lei în 2004, la 2617,9 milioane lei în 2007, peste 2000 de medicamente se eliberează gratuit sau compensat; De asemenea, a fost lărgit accesul la medicamente prin reproiectarea listei de medicamente gratuite şi compensate. Noua listă are cu 25% mai multe DCI-uri (substanţe active care stau la baza medicamentelor). De asemenea, în noua listă sunt incluse medicamente de ultimă generaţie, ceea ce va duce la o mai bună gestionare a bolilor şi la creşterea calităţii vieţii pacientului; S-a creat posibilitatea achiziţionării prin farmaciile cu circuit deschis a medicamentelor necesare tratamentului ambulatoriu pentru afecţiunile oncologice, diabet zaharat şi tratamentul stării post transplant, incluse în programe de sănătate aferente; acestă măsură a venit în sprijinul bolnavilor cu afecţiuni grave, facilitând accesul acestora la medicamentele necesare; Programul naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei (PNESS) în asistenţa medicală primară este începutul medicinii preventive în România. În cursul anului în care s-a derulat PNESS s-au prezentat la medic şi au fost evaluaţi 11.104.655 de cetăţeni, respectiv peste 55% din populaţia ţării, care a primit taloane. PNESS s-a adresat şi neasiguraţilor. Din cei peste 11 milioane de cetăţeni evaluaţi, 1.215.593, adică 5,7% sunt persoane neasigurate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Dezvoltarea asistenţei medicale de urgenţă atât în segmentul prespitalicesc, cât şi cel spitalicesc s-a concretizat astfel: A fost creat şi consolidat sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat; astfel, s-a reorganizat asistenţa medicală de urgenţă, atât prin redefinirea cadrului legal, cât şi prin implementarea unor proiecte cu finanţare externă, prin care se urmăreşte îmbunătăţirea infrastructurii şi a dotării cu echipamente şi pregătirea continuă a personalului din unităţi şi camere de primiri urgenţă;

De asemenea, s-au înfiinţat structuri integrate pentru asigurarea urgentelor, respectiv Unităţi de Primiri Urgenţe (UPU) - Servicii Mobile de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (SMURD) şi prin reglementarea competenţelor spitalelor de urgenţă; S-au înfiinţat Servicii Mobile de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare noi, în 21 de judeţe şi în municipiul Bucureşti; Totodată, numărul echipajelor de intervenţie a crescut de la 30 în 2005, la 120 în 2008, urmând ca în anul 2009 numărul acestora să crească cu încă 150 de echipaje; municipiul Bucureşti dispune în prezent de 30 de echipaje. A fost finalizată achiziţia a 1520 de ambulanţe, faţă de un număr de 400 de maşini din perioada 2000-2004, ceea ce a determinat reînoirea parcului auto şi atingerea standardelor UE. În domeniul sănătăţii fondurile propuse pentru anul 2009 se ridică la 4,0% din PIB.      

îmbunatăţirea calităţii şi siguranţei actului medical; creşterea accesibilităţii populaţiei la actul medical; dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii; asigurarea resurselor umane profesionalizate; realizarea compatibilităţii cu sistemele de sănătate din statele membre; creşterea aportului serviciilor de sănătate publică la îmbunătăţirea stării generale de sănătate a populaţiei  Se vor derula următoarele programe bugetare:  Programul naţional de profilaxie;  Programul naţional de diabet şi alte boli de nutriţie;  Programul naţional de transplant de organe, ţesuturi şi celule;  Programul naţional de tratament în strainătate;  Programul naţional de asistenţă comunitară şi acţiuni pentru sănătate;  Programul naţional privind evaluarea stării de sănătate a populaţiei în asistenţa medicală primară. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Posea Constantin, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,p.48

3.3.Necesitatea cresterii nivelului de finantare a sistemului de sanatate din Romania Unul dintre obiectivele de dezvoltare socială durabilă ar putea fi, prin urmare, creşterea finanţării serviciilor sanitare şi un management mai eficient al resurselor existente, având în vedere că dezvoltarea socială este influenţată direct de investirea în capitalul uman. Întrebarea este dacă România are un sistem eficient de colectare şi management al resurselor şi dacă a conştientizat importanţa domeniului sănătăţii publice ca sector necesar de investire, pentru o dezvoltare durabilă petermen lung. Ceea ce s-a întâmplat în România după introducerea sistemului asigurărilor din 1997 a fost, în fapt, (în contradicţie cu obiectivele statuate la iniţierea reformei) existenţa unui sistem hibrid între controlul financiar al Casei de Asigurări şi în acelaşi timp, al Ministerului finanţelor, fapt care a generat numeroase distorsiuni în alocarea resurselor şi, în primul rând, o deturnare a unei părţi a lor dinspre sistemul medical. Urmărind funcţionarea acestui sistem hibrid, unii specialişti în domeniu consideră că nu era necesară o trecere a României la sistemul de asigurări de sănătate. Una dintre raţiunile schimbării, invocate de către decidenţi, a fost faptul că structura de sistem centralizat, finanţat direct de la bugetul de stat, structură venită pe filiera sovietică, înainte de 1989, era asociată cu regimul centralizat comunist. Nemulţumirile şi aşteptările populaţiei erau însă difuze şi ele nu erau legate de un mod sau altul de funcţionare, ci de calitatea evident proastă a serviciilor medicale, iar nemulţumirile medicilor, legate de salariile reduse şi condiţiile dificile de muncă, în condiţiile lipsei de materiale sanitare, dotări şi utilităţi. Trecerea la noua schemă financiară a creat, în opinia mea, un nou mamut administrativ consumator anual de resurse financiare importante, mă refer la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (incluzând aici şi ramurile sale judeţene), a cărei eficienţă administrativă raportată la costuri este discutabilă. Analizând modelele europene, cele două opţiuni de schimbare ar fi fost: modelul actual de tip Bismark prezent azi în Germania, Austria, Franţa, bazat pe asigurări şi modelul de tip Beveridge din Anglia, Italia, Suedia, bazat pe impozite generale. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Văcărel Iulian, Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Ed.Didactică şi Pedagogica-R.A., Bucureşti,2007,p.88.

Una dintre explicaţiile specialiştilor (C. Vlădescu (coord.), 2004) ar fi că modelulales era mai aproape de realitatea româneacă interbelică şi reprezenta o cale demijloc între două opţiuni susţinute de două tabere: suporterii pieţei libere pentrufuncţionarea sistemului de sănătate şi suporteri ai planificării guvernamentale. Din unele interviuri purtate cu decidenţi din domeniul sanitar a rezultat însă că trecerea la noul sistem s-a făcut fără o analiză foarte clară a implicaţiilor diverselor modele europene în contextul românesc şi a presupus, mai degrabă, unele preferinţe ale funcţionarilor şi oficialilor din guvernul de atunci pentru sistemul de tip german al asigurărilor. De fapt, România nici nu avea pregătiţi, în perioada imediată momentului ’89, prea mulţi specialişti în domeniul managmentuluisanitar sau al politicilor sanitare. Întrebarea este dacă aşteptările iniţiale ale populaţiei şi profesioniştilor din sistem au fost îndeplinite. Printre aceste aşteptări, figurau: creşterea calităţii serviciilor şi creşterea salariilor personalului medical, prin independenţa financiară a sistemului, creşterea resurselor financiare ale acestuia şi transparenţa ridicată a alocării resurselor. Cristian Vlădescu susţinea, în volumul său din 2004, că problemele actuale din sistem ţin de faptul că funcţionarea şi legislaţia curentă s-au îndepărtat de scopurile şi filosofia iniţială a Legii Asigurărilor, analizele efectuate de autorul menţionat indicând o diferenţă importantă între politica afirmată şi realitatea implementată, în aproape toate secţiunile enumerate : descentralizarea, mecanismelenoi de alocare a resurselor, autonomia instituţională. Legea asigurărilor de sănătate a intrat complet în funcţiune abia în 1999. Ea a suferit însă o serie de amendamente consecutive în decursul anilor, care au trecut de la implementare (una dintre tradiţiile româneşti postrevoluţionare, căci s-a întâmplat în cazul a nenumărate legi), astfel că filosofia ei iniţială a fost schimbată serios. Aşa cum arată unele studii, noua lege a introdus, încă de la început, doar schimbări parţiale, prin reglementările ei. Precaritatea resurselor financiare alocate sectorului sanitar, în perioada 1990–2005, a continuat trendul investirii deficitare în sistemul de sănătate al ultimelor decenii din România. Aceasta a determinat dotarea la un nivel slab a unităţilor sanitare publice cu aparatura medicală modernă şi utilităţi performante şi acordarea unor salarii mici personalului din sistem, comparativ cu statutul autoperceput al acestora. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Vlădescu Cristian, Dragomireşteanu Aurora, Enăchescu Dan, Politici de alocare a resurselor şi de planificare a personalului medical în sistemele de sănătate. România în context internaţional, Bucureşti, Editura CPSS,p.176.

Acest fapt s-a răsfrânt direct asupra calităţii serviciilormedicale de care a beneficiat populaţia. Percepţia personalului medical asupracondiţiilor de muncă pe care le oferă sistemul şi asupra statutului său social,cumulată cu insatisfacţia faţă de salarizarea de nivel redus legitimează, în opiniapersonalului medical, pretinderea unor extraplăţi pentru prestarea actuluimedical. Aceasta limitează accesul la servicii al populaţiei sărace, care percepe,la rândul ei, drept necesară/încetăţenită plata suplimentară. Cheltuielile publice cu sănătatea, ca procent din PIB, au fost doar de 2,8% în 1997 şi de 3,8% în 2000 (sursa datelor: C. Vlădescu (coord.), 2004). Astfel, totalul cheltuielilor pentru sănătate ca procent din PIB şi ca venit net plasează România la coadă, între ţările central europene şi între ţările cu PIB/per capita similar. Cheltuielile publice cu sănătatea reprezintă mai puţin de jumătate, comparativ cu multe ţări europene. Deci, prin introducerea asigurărilor sociale resursele au crescut doar cu 1% din PIB. (C. Vlădescu, 2004). Pe de altă parte, independenţa financiară a fondului de sănătate, care era unul dintre obiectivele principale ale noii legi, este încălcată prin procedurile actuale. Sistemul este, din punctul de vedere al alocării resurselor, un hibrid între sistemul public şi cel al asigurărilor. Contribuţiile din asigurări sunt colectate la fondul de asigurări sociale, în timp ce guvernul, prin Ministerul Finanţelor, a continuat până în 2003 să intervină în alocarea fondurilor şi stabilirea unei limite superioare a cheltuielilor mereu inferioară veniturilor colectate. Astfel, surplusul colectat a fost folosit, în mod ilegal, la acoperirea deficitului bugetar. În 2001,chltuielile au fost stabilite la 91% din veniturile încasate, iar în 2002 la 95%dintre acestea (sursa datelor: C. Vlădescu (coord.), 2004). Această practică a redus controlul financiar al Casei şi a produs acumularea de datorii în fiecare an, generând crize temporare, precum cea a medicamentelor compensate, în mod succesiv, alei cărei efecte se resimt şi în prezent (2005). Cunoscând dificultăţile financiare ale sistemului şi întârzierile de plată către ei, furnizorii de medicamente au introdus preţuri crescute produselor medicamentoase vândute pentru a-şi asigura acoperirea pierderilor. Aşa s-a ajuns ca, într-unul dintre cele mai slab finanţate sisteme, o populaţie sărăcită să beneficieze de cele mai crescute preţuri la medicamente, dintre ţările central-estice. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Stănculecu Manuela (coord), Sărac lipit caut altă viaţă, Bucureşti, Editura Nemira, 2004,p.79.

Chiar şi în cazul Casei naţionale, aşa cum arată raportul CNAS pe 2002, disparităţile financiare între regiuni pe cap de asigurat sunt mari: Cheltuielile pe persoană asigurată diferă foarte mult de la un judeţ la altul, cu variaţii între 34,9% şi 202,3% faţă de media pe ţară, reflectând disparităţile între regiunile bogate sau sărace ale ţării ( Raportul CNAS pe 2002, apărut în 2003). 3.4.Directii de dezvoltare a serviciilor de sanatate În epoca modernă, sănătatea unei comunităţi a devenit mult mai vulnerabilă şi dependentă de sănătatea altor comunităţi, datorită deschiderii graniţelor şi posibilităţilor de transport rapide către oricare colţ al lumii. Transportul oamenilor şi mărfurilor ca şi migrarea intensificată prezintă un risc care poate fi doar parţial controlat de către autorităţile sanitare, în ciuda eficienţei politicilor naţionale adoptate în domeniu. Astfel, problemele de dezvoltare şi sănătate ale unor societăţi mai puţin dezvoltate pot afecta indirect şi societăţile dezvoltate. Aceste tipuri de probleme au generat strategii comune de cooperare regională, între ţări, cu sprijinul unor organizaţii globale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau regionale, precum foruri ale Uniunii Europene, cu obiectivul de a găsi soluţii pentru ameliorarea problemelor globale sau comunitare de sănătate şi standard de viaţă. Naţiunile Unite au stabilit, pentru perioada 1990–2015, un plan de acţiune pe plan mondial, pentru a îmbunătăţi unii indicatori globali implicaţi în dezvoltarea socială. Mă voi referi, în continuare, la obiective propuse, legate de îmbunătăţirea indicatorilor de sănătate: – Obiectivul nr. 4: se referă la reducerea mortalităţii infantile, la nivel global(ţinta este reducerea cu două treimi, între 1990 şi 2015, a numărului de decese sub5 ani); – Obiectivul nr. 5: îmbunătăţirea sănătăţii mamelor (reducerea cu trei pătrimi,între 1990 şi 2015, a ratei mortalităţii materne); – Obiectivul nr. 6: combaterea HIV, a malariei şi a altor boli, precum tuberculoza, spre exemplu.

̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Vlădescu Cristian, Manea Livius, Stănescu Alin, Polarizarea serviciilor de sănătate şi de educaţie ca sursă a sărăcirii în viitor, contract VIASAN, ICCV şi Facultatea de sociologie, 2003–2005, 2005.p168.

Raportul dezvoltării umane pe 2004 prezintă toate aceste obiective ale mileniului propuse în sensul dezvoltării şi soluţii pentru atingerea acestora. Principalele cauze ale problemelor legate de starea de sănătate rezidă şi în problemele sistemelor sanitare. Se menţionează: – resursele limitate investite de unele guverne în asistenţa medicală şi insuficienţa resurselor pentru asistenţa primară; – inechitatea în oferta de servicii medicale (insuficienţa resurselor dedicate mamelor şi copiilor în mediul rural); – ineficienţa de organizare şi financiară în domeniul sanitar (programele specifice pentru diverse boli nu sunt integrate în sistemul general, într-un mod eficient). Principalele puncte nevralgice în care trebuie acţionat sunt în funcţie de obiectivele propuse. În cazul mortalităţii infantile: malnutriţia (starea de sănătate şi nutriţie a mamei înainte şi în timpul sarcinii), boli parazitare sau infecţioase ale nou-născutului, imunizarea, nevoia de vitamina A, fier, zinc, iod a copilului mic). În cazul mortalităţii infantile, se poate acţiona prin creşterea numărului de servicii de obstetrică de urgenţă în regiunile unde nu există, răspândirea mai bună a informaţiilor de planning familial şi sănătatea reproducerii, creşterea numărului de naşteri asistate de o persoană cu pregătire medicală (medic, moaşă). În ceea ce priveşte stoparea răspândirii unor boli, precum TBC-ul, care reprezintă o problemă pentru România, se recomandă strategia DOTS, ceea ce înseamnă, în traducere, urmarea tratamentului medicamentos sub strictă supraveghere (a medicului sau a unei persoane abilitate) (Raportul dezvoltării umane, 2004). Pe fondul problemelor economice, de politică socială, inclusiv sanitară, unii indicatori de mortalitate şi morbiditate plasează România pe ultimele locuri din Europa. Boli ale mizeriei, precum TBC-ul, au sporit îngrijorător de mult în România, plasându-ne pe primele locuri în Europa, în sens negativ. Mortalitatea infantilă şi maternă ridicată în România sunt indicatori ai problemelor de acces a unor mame şi copii nou-născuţi la asistenţă medicală, ai calităţii reduse a serviciilor oferite, cât şi ai gradului de educaţie sanitară redus. Copii provenind din familiile sărace prezintă anemii, deficienţe în dezvoltarea conform vârstei, fapt cu consecinţe pe termen lung asupra viitoarei lor stări de sănătate. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Dragomir Georgeta, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei Academice Danubius Galaţi, 2005,p.147.

În acelaşi timp,dezorganizarea familială, stresul, starea psihică a individului sărac, de multe ori cu un nivel de educaţie scăzut au generat o abandonare a grijii faţă de propria sănătate şi a copiilor sau un stil nesănătos de viaţă (incluzând alcoolismul), acestea ducând,treptat, la o acumulare de boli insuficient tratate. Integrarea noastră viitoare în Uniunea Europeană ne obligă, în plus, să acţionăm asupra acestor indicatori de mortalitate şi morbiditate, pentru a ajunge la nivelul celorlalte ţări europene dezvoltate. Speranţa de viaţă a crescut în Uniunea Europeană, deci şi ponderea populaţieiîmbătrânite (principalul consumator de servicii) în totalul populaţiei; de asemenea,medicamentele şi tehnicile de ultimă generaţie sunt costisitoare. Resursele alocate sănătăţii reprezintă un efort chiar şi în ţările dezvoltate, îngrijirea de calitate a sănătăţii fiind un consumator important de resurse al comunităţii. La nivelul tuturor sistemelor europene de sănătate se discută despre direcţia de dezvoltare într-un mod profitabil, eficient pentru o naţiune, a serviciilor de sănătate, în sensul unei dezvoltări sociale durabile. Presiunile fiscale fac ca şi ţările dezvoltate să îşi pună probleme asupra unor surse noi financiare, asupra unui management cât mai eficient al acestora sau a unor modalităţi alternative de organizare a serviciilor. Fiecare dintre modelele europene se confruntă cu dificultăţi; nici un sistem nu poate realiza, din păcate, toate obiectivele propuse la un nivel maximal în mod simultan. Majoritatea ţărilor europene acordă prioritate unuia sau altuia dintre obiectivele următoare, pentru serviciile lor sanitare: – acces universal şi echitabil la un pachet de servicii; – libertatea opţiunilor pentru consumatori şi furnizori; – utilizarea eficientă a resurselor disponibile. Rămâne la latitudinea fiecărei ţări să stabilească ponderea şi prioritatea unuia sau altuia dintre aceste obiective, în funcţie de factorii economici, ideologici, sociali existenţi la nivelul acesteia. O libertate ridicată de alegere din partea beneficiarilor, dar şi a furnizorilor determină costuri crescute şi o îngrădire a accesibilităţii, fiindcă pacienţii trebuie să suporte costuri ridicate. SUA au un astfel de sistem care accentuează libertatea opţiunilor. Acest tip de sistem sanitar face ca, în ciuda investirii înalte de către stat în sănătate (cheltuieli de 14% din PIB pentru sănătate), să existe 35 de milioane de cetăţeni care nu au asigurare şi nu beneficiază de servicii. ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Vlădescu Cristian, Dragomireşteanu Aurora, Enăchescu Dan,Politici de alocare a resurselor şi de planificare a personalului medical în sistemele de sănătate.România în context internaţional, Bucureşti, Editura CPSS, 2001,p.86.

Un alt tip de model este cel britanic, în care există acces crescut la asistenţa sanitară, echitate, dar însoţită de o limitare a opţiunilor, a libertăţii de alegere. Sistemul britanic este dintre sistemele cel mai puţin costisitoare din UE, dar opţiunile sunt limitate şi există lungi liste de aşteptate. Peste un milion de pacienţi sunt pe listele de aşteptare pentru diferite intervenţii. Concluzionând, se poate spune că sănătatea este considerată, la nivel european un drept social, la care trebuie să aibă acces toţi cetăţenii, spre deosebire de SUA, spre exemplu, unde sănătatea este un bun individual, pentru care trebuie să plăteşti costuri ridicate. (C. Vlădescu (coord.), 2004).

̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ ̶̶̶ Stănculecu Manuela (coord), Sărac lipit caut altă viaţă, Bucureşti, Editura Nemira, 2004,p.89

CONCLUZII

Se poate aprecia ca, la nivel mondial, in ultimile trei decenii volumul cheltuielilor pentru sanatate a crescut, dublandu-se in majoritatea tarilor dezvoltate.Efectul general al cresterii acestor cheltuieli publice pentru sanatate s-a manifestat intr-un progres al starii de sanatate, intr-o crestere a sperantei de viata la nastere,in majoritatea tarilor, chiar in unele tari in curs de dezvoltare. Trebuie mentionat legatura dintre nivelul cheltuielilor pentru sanatate si indicatorii starii de sanatate, din diferite tari.De exemplu,SUA au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sanatate, dar au indicatori ai starii de sanatate de nivel mediu; in schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar la indicatorii starii de sanatate ocupa locul intai. In Uniunea Europeana, cele mai mari cheltuieli pentru sanatate le efectueaza Germania, dar in clasamentul performantelor privind starea de sanatate se afla pe locul 22 (clasament mondial) si pe locul 12 (intre tarile U.E.). Sănătatea pare a fi un nou segment în care problemele tind să se globalizeze. România, nu este singura ţară care se confruntă cu probleme în finanţarea acestui sector, ci acestea apar în mai toate ţările lumii. Într-un studiu efectuat de OECD, la nivelul statelor membre se arată că valoarea cheltuielilor pentru sănătate creşte într-un ritm mai ridicat decât ritmul de creştere economică. Italia, una din ţările dezvoltate, carea operat accesul generalizat la serviciile sanitare, se confruntă de asemenea cu dificultăţi din ce în ce mai mari,provocate de îmbătrânirea populaţiei, de baby-boom-uri care scot de asemenea bani din buzunarul sănătăţii sau de numărul tot mai mare de boli cronice. Dacă evoluţia în creştere acheltuielilor pentru sănătate se va menţine şi în viitor, guvernele celor două ţări vor fi nevoite fie să crească taxele, fie să reducă cheltuielile în alte domenii, fie să oblige cetăţenii să plătească mai mult din sursele proprii, pentru a putea menţine funcţionalitatea sistemelor sanitare naţionale. Faptul că dimensiunea cheltuielilor pentru sănătate a înregistrat o creştere mai mare decât creşterea economică, reprezintă o situaţie destul de critică, care nu poate fi trecută cu vederea, ceea ce ne face să credem că aceste costuri tind să depăşească limitele de suportabilitate financiară ale celor două state. Asigurarea susţinerii finanţării sistemului de sănătate este un punct critic pentru guvern, mai ales în condiţiile în care ponderea cheltuielilor din PIB este prevăzută să crească, date fiind noile tehnologii medicale foarte costisitoare şi

procesul continuu de îmbătrânire. Pentru ca România să ajungă la un sistem de servicii medicale compatibil cu cel european, banii trebuie gestionaţi cu mare corectitudine; cauza principală a slabei performanţe în materii de servicii sanitare fiind subfinanţarea sistemului. Sumele cheltuite în domeniul sănătăţii sunt insuficiente comparativ cu realitatea europeană, situaţia fiind tot mai deficitară dacă ne raportăm la PIB pe cap de locuitor mai mic decât media europeană. Dacă în UE se cheltuieşte pentru sănătate aproximativ 9-10% din PIB, ţara noastră nu poate să rămână la 4% dintr-un PIB pe cap de locuitor incomparabil mai mic.Chiar şi cu un management perfect,resursele alocate acestui domeniu sunt insuficiente, soluţia fiind ca procentul alocat sănătăţii din PIB să atingă cel puţin 8-10% pentru anii viitori astfel încât sistemul sanitar românesc să devină eficient, potenţialul sistemului de dezvoltare să se poată apropia de cel european, reformele din sănătate fiind o prioritate strategică, politică şi naţională. Încheiem comparaţia dintre cele două ţări subliniind faptul că îmbunătăţirea sistemului sanitar este un privilegiu şi un scop al societăţii şi, în acelaşi timp, o provocare cu un impact pozitiv asupra tuturor aspectelor sociale, cu o importantă relevanţă economică şi socială.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu Mihai, Finanţe publice, Ed.Sitech, Craiova, 2006 2. Berea Aurel, Finanţe publice, Ed.Bren, Bucureşti, 2005 3. Bistriceanu Gheorghe, Bugetul de stat al României, Ed.Universiatara,

Bucureşti, 2007 4. Bodnar Maria, Finanţe publice, Ed.Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti,

2007 5. Chirică Lefter , Finanţe publice, contabilitate bugetară şi de trezorerie, vol I,

Ed.Economică, 2002 6. Cioponea Cristina, Finanţe publice şi teorie fiscală, Ed.Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007 7. Dragomir Georgeta, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei Academice Danubius

Galaţi, 2005 8. Filip Gheorghe, Finanţe Publice, Ed.Junimea, Iaşi, 2004 9. Georgesc Maria-Andrada, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului,

Ed.Pro Universitaria, Bucureşti, 2009 10. Gondor Mihaela, Finanţe publice, Editura Universităţii „Petru Maior”Târgu

Mureş, 2004 11. Hoantă Nicolae, Economie şi finanţe publice, Ed.Polirom Iaşi 2000 12. Manolescu

Gheorghe,

Buget

adordare

economică

şi

financiara,

Ed.Economică, 1997 13. Matei Ghorghe, Finanţe publice, Ed. Ex Ponto, 2001 14. Mihăilescu Ion , Finanţe publice, Ed.Independenţa Economică, 2010, Piteşti

15. Moraru Dan, Finanţe publice şi evaziune fiscală, Ed.Economică, 2008 16. Pârvu Daniela, Finanţe publice, Ed.Sitech, Craiova, 2009 17. Posea Constantin, Finanţe publice, Ed.Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007 18. Stoica Emilia Cornelia, Finanţe publice, Ed.Cartea Universitară, Bucureşti,

2004 19. Văcărel Iulian, Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Ed.Didactică şi Pedagogica-

R.A., Bucureşti,2003 20. Văcărel Iulian, Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Ed.Didactică şi Pedagogica-

R.A., Bucureşti,2007 21. Mărginean Ioan, (coord), Doboş Cristina, Stanciu Mariana, Stoica Laura,

Neagu Gabriela, 22. Vlădescu Cristian, Manea Livius, Stănescu Alin, Polarizarea serviciilor de sănătate şi de educaţie ca sursă a sărăcirii în viitor, contract VIASAN, ICCV şi Facultatea de sociologie, 2003–2005, 2005. 23. Mincă Dan, Marcu Mihail, Sănătate publică şi management sanitar, Bucureşti, Editura Universitară Carol Davila, 2004. 24. Preda Marian (coord), Aspecte privind dezvoltarea, populaţia şi sănătatea reproducerii la nivel naţional şi studii de caz, UNFPA, 2003. 25. Scambler Graham, Health and social change. A critical theory, Buckingham, Open University Press, 2002. 26. Stănculecu Manuela (coord), Sărac lipit caut altă viaţă, Bucureşti, Editura Nemira, 2004. 27. Vlădescu Cristian, Dragomireşteanu Aurora, Enăchescu Dan, Politici de alocare a resurselor şi de planificare a personalului medical în sistemele de sănătate. România în context internaţional, Bucureşti, Editura CPSS, 2001.

Pagini WEB

1. www.imf.org 2. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/ 3. www.mfinante.ro 4. www.insse.ro