Bazele Activitatii Investitionale [PDF]

Zitiervorschau

MOLDCOOP UNIVERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN MOLDOVA

CATEDRA FINANŢE ŞI BĂNCI

NOTE DE CURS LA DISCIPLINA

BAZELE ACTIVITĂŢII INVESTIŢIONALE Pentru studenţii specialităţii 364.1 Finanţe şi bănci

Chişinău 2011

Note de curs sunt elaborate de: Elena Fuior, profesor universitar, doctor în economie; Tatiana Sanduţa, lector superior universitar

Examinat şi aprobat: Catedra Finanţe şi bănci (proces verbal nr. 12 din 17 mai 2011)

© E. Fuior, T. Sanduţa; UCCM, 2011

Prelegere 1: Investiţiile şi gestiunea acestora. Strategii de relansare a investiţiilor (2 ore) 1. Bazele teoretice ale investiţiilor. 2. Clasificarea investiţiilor. 3. Politici şi strategii de relansare a investiţiilor. Surse de finanţare. 4. Participanţii procesului investiţional. Conceptul investiţiilor În orice domeniu – economic, social-cultural – investiţiile sunt asociate ideii de dezvoltare.

Dezvoltarea

oricărei

societăţi comerciale necesită

şi

investiţii

corespunzătoare. În mod logic, la nivelul economiei naţionale, dezvoltarea aparatului de producţie şi lărgirea suportului material al activităţilor social-culturale sunt în dependenţă directă de fondurile de investiţii pe care societatea îşi permite să le aloce într-o anumită perioadă. Dar creşterea economică nu este în funcţie numai de volumul investiţiilor. Ea este şi urmarea modului în care fondurile băneşti disponibile sunt repartizate pe obiecte concrete, a manierei în care aceste fonduri sunt eşalonate în timp, a felului cum sunt gestionate. Eficienţa investiţiilor este o condiţie la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, care apare în activitatea economică. Actul decizional ca obiect dezvoltarea economică trebuie, întotdeauna, să se fundamenteze pe determinări cantitative şi calitative riguroase, să se motiveze prin direcţionări precise reieşite din asemenea operaţii. În economie, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice cheltuială bănească făcută cu scopul de a obţine profit. În sens mai restrâns, prin investiţii se înţeleg cheltuielile care vizează construirea de clădiri, achiziţionarea de utilaje şi altele asemenea. La nivelul unei societăţi comerciale, investiţiile vizează creşterea patrimoniului acesteia. Definite în sens restrâns, investiţiile vizează numai creşterea capitalului fix. Investiţiile au un pronunţat caracter novator deoarece prin ele se creează condiţiile materiale necesare promovării progresului tehnic şi a rezultatelor activităţii

de cercetare ştiinţifică în toate domeniile de activitate iar prin aceasta se asigură perfecţionarea mijloacelor de producţie, tehnologiilor, formelor de organizare a producţiei precum şi înnoirea produselor. În dezvoltarea economiei naţionale investiţiile au un rol hotărâtor în asigurarea modernizării întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de adaptare a sistemelor tehnice şi economice la condiţiile de trecere a economiei naţionale la o economie de piaţă, de participare a ţării noastre la relaţiile economice internaţionale în condiţii de concurenţă şi competitivitate. Prin investiţii se poate asigura dotarea locurilor de muncă cu utilaje performante, perfecţionarea proceselor tehnologice, realizarea unor măsuri de natură tehnico-organizatorică, extinderea şi generalizarea conducerii activităţii cu ajutorul mijloacelor de prelucrare automată a datelor etc. Prin investiţii se asigură creşterea gradului de utilizare a resurselor materiale şi de muncă ale societăţii având un rol deosebit de important în dezvoltarea economicosocială a ţării, rol pe care l-a avut în toate perioadele istorice pe care le-a parcurs omenirea. Un alt aspect care vizează creşterea eficienţei economice a investiţiilor îl constituie liberalizarea finanţării acestora prin crearea posibilităţii utilizării de către agenţi economici a oricăror surse de finanţare. În general, apreciem că acestea ar putea fi sursele proprii care se constituie din profitul repartizat în acest sens, fondul de amortizare, emisiuni de acţiuni, încasările obţinute în urma dezafectării sau vânzării unor utilaje şi alte surse; capitalul particular ( intern sau extern ); creditele bancare ( interne sau externe ); alocaţii de la buget pentru obiectivele economice. Investiţiile constituie principala cale de promovare a progresului tehnic prin dotarea obiectivelor economice cu maşini, utilaje, dispozitive care asigură perfecţionarea proceselor tehnologice, creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime, ridicarea nivelului productivităţii muncii şi, în final o eficienţă economică sporită. Dar, pentru aceasta, în activitatea de investiţii se cere introducerea principiului liberei concurenţe în elaborarea documentaţiilor şi contractării livrărilor de echipamente.

În ridicarea eficienţei economice a investiţiilor un rol deosebit de important îl au informaţiile financiar-contabile ale unităţilor, evidenţiind necesitatea ca ele să reflecte cât mai exact valoarea la zi a patrimoniului fiecărei societăţi comerciale sau regii autonome în funcţie de utilajele existente, preţurile reale ale acestora, utilitatea lor în procesul de producţie, perioada de timp cât vor mai funcţiona până la scoaterea din funcţiune, evaluarea corectă a realizărilor şi a eventualelor acţiuni, necesitatea folosirii unor categorii financiare speciale economiei de piaţă, cum ar fi: lichidare, faliment, vânzarea activelor etc.; reorientarea activităţii de contabilitate şi control spre furnizarea celor interesaţi (investitori existenţi şi potenţiali dar şi a posibililor creditori) a unor informaţii financiare sigure şi corecte asupra stării unităţii economice, pentru fundamentarea deciziilor de investiţii sau a altor acţiuni. Clasificarea investiţiilor pe baza diverselor criterii Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune contribuţia mai multor factori (capital fix, muncă, materii prime etc.), iar în cadrul acestora un loc deosebit de important îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum şi aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul tehnic contemporan se realizează numai prin investiţii. În acest context investiţiile de capital reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri fixe, productive şi neproductive, se dezvoltă, modernizează şi reutilează cele existente. Prin investiţii de capital se asigură construirea de noi unităţi economice, dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu caracter social-cultural şi de locuinţe. Sânt asimilate investiţiilor cheltuielile pentru explorări, prospecţiuni şi cercetări geologice referitoare la lucrările de investiţii; cheltuielile ocazionate cu proiectarea tehnologică şi constructivă a obiectivelor de investiţii; cheltuielile pentru împăduriri şi plantaţii de pomi şi vii, îmbunătăţiri funciare; cheltuielile pentru achiziţionarea animalelor de muncă şi de prăsilă. prin extindere, sunt considerate investiţii cheltuielile cu supravegherea realizării viitorului obiectiv şi pentru

calificarea salariaţilor care vor deservi unitatea nou construită; cheltuielile pentru demolări, exproprieri şi amenajări. Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi restructurării economiei naţionale. Indiferent de natura investiţiei (de stat, de grup sau particulară) fiecare agent economic investitor, în general, urmăreşte cu prioritate: - accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii producţii materiale; - reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema apare cu atât mai importantă cu cât reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului calitativ al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia; - promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice; - gospodărirea judicioasă a materialelor de care dispune fiecare beneficiar de investiţii, ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale etc.; - creşterea calitativă a întregii activităţii de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională. Apreciem că în următorii ani investiţiile de capital vor fi orientate cu prioritate pentru modernizarea capacităţilor de producţie, care influenţează, în primul rând, laturile calitative ale procesului de producţie, favorizând ridicarea nivelului tehnic al producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor şi diversificarea acestora, corespunzător economiei de piaţă. Investiţiile se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: a) După structura lor, se pot grupa în:

• maşini, utilaje, instalaţii şi linii tehnologice, inclusiv aparate de măsură şi control; • lucrări de construcţii-montaj, compuse din lucrări de construcţii şi instalaţii şi lucrări de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe şantierele de construcţii;

• lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanţe minerale utile; • alte cheltuieli de investiţii care se referă la plantaţii pomi-viticole, până la trecerea acestora pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor până dau în producţie. b) După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investiţiile se clasifică

în investiţii directe, colaterale şi conexe. Investiţiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziţionarea utilajelor, montarea acestora, executarea fundaţiilor şi a construcţiilor etc.). Aceste investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe categorii de lucrări, pe obiectiv sau pe întreaga investiţie (devizul general). Investiţiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilităţile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, reţele telefonice, precum şi cele îndreptate spre constituirea unor obiecte destinate deservirii obiectivului de bază – magazine, locuinţe din jurul obiectivului de bază etc.). Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize special elaborate. Investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie. c) După sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din

surse proprii sau din surse atrase. Sursele proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din fondul de amortizare şi din încasările obţinute în urma unor vânzări unor utilaje). Sursele atrase în această perioadă au rol mare în finanţarea investiţiilor şi se constituie din credite bancare interne şi externe, alocaţii de la buget sau din alte surse. d) După modul de constituire, investiţiile se împart în investiţii nete şi

investiţii brute. Investiţiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul naţional net şi au ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii prime şi materiale. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea care are ca scop

principal înlocuirea capitalului fix uzat, se obţin investiţiile brute, care contribuie la creşterea absolută a capitalului fix. e) După natura obiectivului, investiţiile se materializează în obiective noi şi în

dezvoltări, modernizări, reutilară sau reprofilări. De menţionat că în perioada actuală de dezvoltare economică investiţiile vor fi orientate spre modernizări, reutilări şi retehnologizări care se asigură restructurarea economiei naţionale în condiţii şi eficienţă şi competitivitate. f) După modul de execuţie, investiţiile se împart în investiţii executate în

antrepriză şi în regie. Această clasificare se foloseşte cu precădere pentru lucrările de construcţii. Modul de execuţie este impus de o serie de factori, din care precizăm: gradul de specializare a viitorului obiectiv, mărimea obiectivului, natura lucrărilor etc. Politici şi strategii investiţionale Investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice, ele stau la baza diversificării sau creşterii calitative a tuturor factorilor de producţie. Nu se pot asigura sporirea capitalului fix sau circulant, suplimentarea numărului de locuri de muncă, creşterea randamentului utilajelor, sporirea productivităţii muncii etc. fără consum de resurse financiare, fără investiţii. Investiţiile pentru dezvoltare, ca totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine (diminuarea cererii pentru produsele finite, creşterea cantităţilor de produse finite apărute pe piaţă, creşterea costurilor materiilor prime, apariţia altor produse mai performante etc.); de aceea, în cadrul strategiilor şi politicilor firmei, strategia investiţională are un loc important pentru că toate celelalte activităţi ale firmei depind de investiţii, depind de politica de investiţii adoptată. Strategia investiţională, ca o mulţime ordonată de informaţii cu caracter tehnic, economic sau de altă natură, stabileşte pe baza unor studii, analize, simulări, obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional, acţiunile ce urmează să se desfăşoare pentru atingerea obiectivelor, modalităţile de atingere a acestora, sursele

de finanţare şi metodele de alocare a resurselor. Strategia investiţională, ca o strategie parţială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor şi politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere şi celelalte strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare, privatizare, informatizare etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul financiar al materializării programelor firmei. Strategia investiţională a firmei are un puternic caracter novator, deoarece prin investiţii se asigură promovarea progresului tehnic şi a rezultatelor cercetării ştiinţifice, perfecţionarea capitalului fix, tehnologiilor, a metodelor de organizare a producţiei etc. În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce ea produce şi cererea pieţei, strategia investiţională poate fi de redresare, de consolidare sau de dezvoltare. În cazul unei firme la care cererea de produse finite a scăzut foarte mult, strategia investiţională ce trebuie urmată este una de redresare, care presupune restructurarea producţiei, schimbarea utilajelor şi tehnologiei etc. Apreciem că în această perioadă de tranziţie pe care o parcurge ţara noastră, strategiile investiţionale ale firmelor, în majoritate, trebuie să fie strategii de redresare, de adaptare la principiile unei economii concurenţiale de piaţă. În această perioadă unitatea poate duce o politică de diminuare parţială a activităţilor, care să-i permită efectuarea de schimbări structurale, fără un efort investiţional prea mare şi pierderi de producţie. Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici modificări în structura pieţei, unde au apărut şi alţi furnizori de produse finite, unde se constată o creştere a concurenţei şi există riscul vechilor pieţe de desfacere a produselor finite. Strategia aplicată în această perioadă trebuie să fie una de adaptare la condiţiile concrete ale vieţii social-economice, de menţinere a poziţiei câştigate, a locului deţinut în acţiunile de cooperare şi contractuale cu vechii parteneri. Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunţată de produse finite sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de noi produse finite cu parametri, calităţi sau efecte sociale superioare celor existente deja pe piaţă.

Investiţiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi, în acest caz, investitorului nu-i poate fi indiferent modul cum se cheltuieşte această economie a lui. Ca urmare, la baza oricărei activităţi investiţionale trebuie să stea principiul eficienţei economice, al obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută. Dar fiecare investitor ştie că nu pot obţine rezultate foarte bune, o eficienţă maximă, decât achiziţionând utilaje de bună calitate, materii prime şi materiale în structura şi de calitatea cerute, folosind salariaţi de înaltă calificare. Toate acestea necesită eforturi (cu investiţia şi cu producţia) mari, dar care vor aduce efecte cu mult mai mari, ducând la o eficienţă economică mai ridicată. În acest caz, firmele trebuie să adopte o strategie de piaţă ofensivă, care să le permită menţinerea locului ocupat pe pieţele de desfacere. În condiţiile economiei de piaţă, fiecare firmă are drept scop să obţină un profit cât mai mare la un anumit nivel al resurselor consumate (aspectele sociale trebuind şi ele să reprezinte pentru firmă aspecte prioritare), dar pentru aceasta managerul trebuie să privească în mod sistemic toate activităţile firmei. Strategia investiţională este o strategie independentă, care trebuie să fie globală sau, mai bine zis, să integreze celelalte strategii având drept scop realizarea strategiei generale a firmei. Elaborarea unei strategii investiţionale presupune multă abilitate din partea celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, ştiindu-se că cea mai mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar şi la cele mai mari pierderi. De aceea, orice strategie, şi cu atât mai mult cea investiţională, necesită multă gândire şi analize minuţioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obţine cel mai mare profit este cea mai bună. Atenţia trebuie îndreptată spre cei care cumpără, deoarece calitatea produsului este determinată şi de dorinţa cumpărătorului, de ceea ce el vrea. Ca urmare, o firmă nu este apreciată numai prin ceea ce a făcut, ci şi prin ceea ce oferă sau va oferi în viitor. Tocmai de aceea, fiecare decident trebuie să analizeze dacă va utiliza resursele numai într-o direcţie, dacă îşi va diversifica activitatea, va schimba sau nu caracteristicile economice ale produselor etc. Pentru fundamentarea

strategiei investiţionale a firmei trebuie să se analizeze rolul şi locul firmei în cadrul ramurii respective, să se facă un studiu al comportamentului celorlalţi producători, al furnizorilor de materii prime, al obiceiurilor şi tradiţiilor locale etc. Elaborarea unei strategii investiţionale necesită multă muncă, cunoştinţe şi ingeniozitate. Pentru a reuşi, strategia trebuie să se bazeze pe forţele proprii; din noianul de oportunităţi care apar trebuie să te bazeze pe cea care se potriveşte firmei, să existe un respect pentru ceea ce faci şi să fii receptiv la toate informaţiile care îţi parvin. În general, este bine să începi cu afaceri mici, dar să ţinteşti spre supremaţie, nu din punct de vedere al anvergurii, ci al eficienţei economice. Trebuie avut în vedere că importanţa acţiunii nu depinde de profitul obţinut imediat, ci de profitul total, realizat pe un anumit orizont de timp, care, în general, depinde de durata de funcţionare a viitorului obiectiv. Deci, în evaluarea strategiei investiţionale trebuie luate în calcul şi efectele obţinute în urma reinvestirii sumelor obţinute iniţial. În fundamentarea strategiei investiţionale, şi în general a firmei, trebuie observat ce tip de economie de piaţă promovează ţara. Într-un fel se va fundamenta dacă economia de piaţă se bazează pe o concurenţă perfectă sau pe una imperfectă, pe o economie de piaţă dirijată de stat, planificată sau pe una modernă, liberă. Este clar că fiecare ţară îşi doreşte o economie de piaţă modernă, care se realizează prin mecanisme economico-financiare unde statul influenţează în mod direct activitatea firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată şi proprietatea publică coexistă cu cea privată. Strategia investiţională, cel puţin pentru marele firme, depinde de opţiunile politice. De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acţiuni concrete pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal etc. De astfel, cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea activităţii de investiţii, lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce vizează reforma economică şi activitatea investiţională. Nu se poate face relansarea activităţii de industrie sau construcţie ridicarea productivităţii muncii şi eficienţei utilizării factorilor de

producţie, creşterea mai accelerată a exportului faţă de import fără a avea o politică clară în domeniul investiţiilor, care se constituie un element orientativ pentru fundamentarea strategiilor investiţionale ale firmelor. Orice strategie investiţională trebuie să răspundă la cel puţin patru întrebări de bază: 1) Ce urmează să se facă? 2) Cu ce se va face? 3) Care sunt modalităţile în care se va realiza scopul? 4) Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze? În funcţie de potenţialul de care dispune firma, ea îşi va alege criteriul de eficienţă economică ce va sta la baza deciziei de a investi. Dacă unitatea dispune de un volum de resurse limitat, atunci va urmări obţinerea unui anumit efect economic cu un minimum de efort. Va căuta ca volumul de resurse de care dispune să fie folosit în aşa fel încât să-i permită obţinerea anumitor rezultate care vor sta la baza acţiunilor viitoare. Cunoaşterea potenţialului firmei va permite, deci, stabilirea criteriului eficienţă economică ce va fi urmărit de firmă, deoarece numai prin evaluare a eficienţei economice se poate stabili relaţia de cauzalitate dintre eforturi şi rezultate. Există, uneori, părerea că obţinerea unei eficienţe maxime se poate realiza prin folosirea unor eforturi minime care să asigure rezultate maxime. Această părere este complet greşită, deoarece niciodată nu poţi realiza produse competitive (de calitate, la parametri ceruţi şi cu un preţ normal) achiziţionând utilaje uzate sau cu parametri tehnico – economici scăzuţi, cumpărând materii prime ieftine şi asigurând un salariu derizoriu angajaţilor firmei. Această modalitate de a gândi era valabilă înainte de anul 1990, când prin “sarcinile de plan” se cereau produse mai bune, dar la costuri mai scăzute. Nu negăm că pot exista şi astfel de situaţii în unele societăţi comerciale, dar acestea nu pot fi absolutizate, devenind criterii de eficienţă economică, criterii de optimizare a alocării resurselor investiţionale. În funcţie de volumul resurselor, criteriul eficienţei economice ce va fi urmărit de firmă, se va dimensiona potenţialul viitor al firmei care nu întotdeauna

trebuie să crească, ci trebuie să asigure utilizarea cu maximă eficienţă a tuturor resurselor firmei. Definitivarea viitoarei structuri a producţiei trebuie să asigure includerea acesteia într-o concepţie unitară asupra strategiei generală a firmei; creşterea gradului de specializare şi cooperare în producţie; un grad mare de flexibilitate, de adaptare la nevoile pieţei; folosirea cu eficienţă maximă a resurselor; adoptarea unor metode şi tehnici de muncă, organizarea producţiei, conducere care să permită promovarea noului fără eforturi deosebite; folosirea completă a capacităţilor de producţie etc. Este cunoscut că nu întotdeauna unităţile economice pot răspunde comenzilor formulate de cererea pieţei. A te hazarda în a realiza ceva care depăşeşte posibilităţile tehnice, tehnologice, financiare ale firmei înseamnă a cheltui fără să fii convins că va veni vremea când banii respectivi vor fi recuperaţi. Trebuie avut în vedere că investiţia este o cheltuială cu caracter ireversibil, că o dată ce a fost făcută nu mai poate fi reconstituită decât pe baza altor cheltuieli, altor eforturi investiţionale. Schimbarea destinaţiei unei secţii de producţie, a proceselor tehnologice, a structurii producţiei necesită noi eforturi investiţionale. O strategie investiţională bine fundamentată trebuie să stabilească priorităţile firmei în domeniul resurselor investiţionale. Pentru o unitate economică existentă ordinea de alocare a resurselor trebuie să fie: pentru modernizarea utilajelor existente şi a producţiei, pentru reutilarea secţiilor, pentru dezvoltări şi numai în ultimă instanţă pentru constituirea de noi capacităţi de producţie. Activitatea de modernizare trebuie să deţină un rol important, deoarece prezintă o serie de avantaje, faţă de celelalte direcţii de alocare a investiţiilor, dintre care mai importante sunt: se porneşte de la o bază tehnico-materială existentă, care se reînnoieşte şi se adaptează nivelului tehnic de la momentul respectiv; durata de realizare este mai mică, fapt ce va permite scoaterea pe piaţă a producţiei mult mai scurtă, cu toate efectele ce decurg de aici (câştigarea pieţei, preţ mai ridicat, reducerea imobilizărilor de fonduri etc.); efortul investiţional este orientat cu prioritate asupra mijloacelor fixe active, care participă nemijlocit la procesul de

producţie, apoi spre celelalte părţi ale utilajelor care duc la creşterea randamentelor economice ale acestora, la creşterea performanţelor tehnico-economice ale lor. Activităţile de reutilare şi de dezvoltare ale secţiilor de producţie au, de asemenea, o serie de avantaje care se regăsesc şi la modernizări, cum ar fi: existenţa investiţiilor colaterale, care se materializează în utilităţi; existenţa unui personal calificat, cu o anumită experienţă şi tradiţie; fonduri de investiţii etc. Aceste activităţi sunt folosite în special atunci când utilajele, procesele tehnologice, soluţiile tehnice sunt învechite sau când are loc o schimbare radicală a structurii de producţie sau apar solicitări suplimentare de producţie şi nu pot fi acoperite prin folosirea capacităţii de producţie existente sau prin adaptarea acesteia la noile condiţii de producţie. Un loc important îl ocupă stabilirea surselor de finanţare a viitorului obiectiv, respectiv a surselor proprii sau a surselor atrase. Normal ca cele mai importante surse sunt cele proprii (provenite din profit şi din amortizări) dar, în actualele condiţii de dezvoltare a ţării, un loc important îl au sursele atrase, respectiv creditul şi vânzarea de acţiuni. Indiferent de forma de finanţare aleasă, se va urmări acelaşi scop: creşterea eficienţei economice a investiţiei, unde un rol important îl are evaluarea eforturilor corespunzătoare fiecărei surse de finanţare şi apoi alegerea variantei optime, a aceleia pentru care eficienţa economică este maximă. În această direcţie, a stabilirii celei mai bune surse de finanţare, un loc important îl are dimensionarea nivelului maxim al ratei dobânzii, care depinde de o serie de factori, din care: nivelul eficienţei economice a viitorului obiectiv, durata de funcţionare a acestuia, eficienţa economică a activităţii unde se vor folosi banii (profitul) obţinuţi la investiţia iniţială etc. După aceea se vor stabili, în funcţie de mărimea capacităţilor de producţie, felul şi cantitatea de materii prime şi materiale necesare desfăşurării viitorului proces de producţie. La baza stabilirii soluţiilor tehnice, tehnologice şi constructive trebuie să stea principiul eficienţei economice, care permite analiza mai multor variante după care se stabileşte soluţia optimă. Tot în această etapă are loc şi procesul de alegere a amplasamentului viitorului obiectiv economic, un proces complex, cu implicaţii directe asupra

eficienţei economice, dar şi cu implicaţii sociale, ecologice. Criteriile de alegere a amplasamentului optim pot fi economice, tehnologice, sociale, strategice, natural. Prin stabilirea criteriilor economice se va urmări îmbunătăţirea raportului dintre resursele economice consumate şi rezultatele ce se vor obţine. Se va avea în vedere alegerea acelui amplasament care asigură o relaţie optimă între baza de aprovizionare cu materii prime, obiectivul economic şi piaţa de desfacere a produselor finite; existenţa forţei de muncă în numărul şi structura cerute; posibilităţi de dezvoltare în viitor, dar şi existenţa unor platforme care să asigure folosirea în comun a unor utilităţi; folosirea cât mai bine a suprafeţelor construite etc. Criteriile tehnologice decurg din necesitatea ca viitorul obiectiv să se încadreze structural în platforma industrială pentru a asigura o bună colaborare cu firmele din vecinătate şi, pe cât posibil, să nu ducă la concurenţă, ci la relaţii de colaborare ce vor avea la bază aspecte economice. Aceste aspecte se referă la cooperare în producţie, cooperare în asigurarea utilităţilor, asigurarea unor condiţii pentru o protecţie reciprocă atât în ceea ce priveşte securitatea, cât şi unele aspecte ecologice. Criteriile sociale au o importanţă mai mică la nivel microeconomic, ele prezentând importanţe la nivelul economiei naţionale unde apar probleme de ridicare a nivelurilor de trai şi cultural, de venit şi de confort ale populaţiei. În ceea ce priveşte criteriile strategice, ele au o importanţă deosebită, deoarece aproape fiecare investitor îşi începe activitatea cu un volum mai mic de resurse, datorită posibilităţilor financiare limitate la început, după care, pe măsură ce creşte puterea lui economică, urmăreşte să-şi extindă activităţile şi deci, încă din faza de elaborare a strategiei investiţionale, trebuie să cunoască posibilităţile de dezvoltare în viitor, de cooperare şi specializare, existenţă a utilajelor etc. Aspectele naturale ce trebuie avute în vedere la fundamentarea strategiei investiţionale a firmei se referă la condiţiile naturale ale zonei, cum ar fi clima, direcţia vânturilor, dar şi posibilităţile de asigurare a debitelor de apă necesare proceselor de producţie, protecţia mediului etc.

Următorul aspect, ce stă la baza elaborării strategiei investiţionale îl reprezintă modalitatea în care se face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze. În acest sens, metodologia de evaluare trebuie să cuprindă următoarele particularităţi: •

evaluarea eficienţei trebuie să se bazeze pe un sistem de indicatori ce

asigură comparabilitatea dintre efecte şi eforturi, nu pe indicatori de volum (profit, venit, încasări valutare, cifra de afaceri, cheltuieli investiţionale, cheltuieli de producţie etc.); •

la calculul indicatorilor de eficienţă trebuie să se folosească tehnica

actualizării; •

fiecare proiect trebuie analizat atât prin prisma investitorului, la nivel

microeconomic, cât şi prin prisma economiei naţionale, la nivel macroeconomic. Trebuie avut în vedere că în cazul unei economii de piaţă interesele, la cele două niveluri, diferă, fără a fi contradictorii. La nivelul întreprinzătorului, scopul principal îl constituie obţinerea unui profit cât mai mare la fiecare leu cheltuit, iar la nivel macroeconomic, alături de criteriile economice, apar şi cele sociale, strategice, ecologice etc. În acest context, prioritară trebuie să fie analiza la nivelul întreprinzătorului, deoarece acesta este cel care face efortul investiţional şi de producţie. Mai mult, o serie de elemente ca taxe, dobânzi, impozite, care pentru economia naţională constituie venituri, pentru întreprinzător se constituie în cheltuieli. De aceea, o variantă de investiţii are o eficienţă mai scăzută la nivel microeconomic, ea putând fi ineficientă prin prisma întreprinzătorului, dar eficientă prin prisma economiei naţionale. •

pentru reuşita afacerii, investitorul trebuie să aibă respect pentru ceea ce el

intenţionează să facă. În acest sens, în evaluarea principalelor elemente ale costurilor, în special ale materiilor prime, trebuie să se ia în calcul costul acestora existent pe piaţa mondială şi nu cel de conjunctură, existent la un moment dat la un furnizor. Preţurile internaţionale ale materiilor prime au un grad mai mare de stabilitate. Aceeaşi evaluare, la nivelul pieţei mondiale, ar trebui să se facă şi pentru forţa de muncă: nu este normal ca aproape toate elementele costurilor să fie aliniate la piaţa mondială, iar nivelul salariilor să fie inferior.

•

evaluarea cât mai exactă a eforturilor presupune însumarea acestora, atât

pe durata realizării investiţiei, cât şi pe cea a funcţionării viitorului obiectiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât un efort investiţional mai mare, pentru acelaşi nivel al capacităţii de producţie, va duce la un consum mai redus de resurse în perioada funcţionării obiectivului economic. Orice strategie investiţională presupune mai multe variante, caracterizate printr-o multitudine de aspecte tehnice, economice, sociale etc. De aceea, pentru stabilirea variantei optime de strategie, aceasta trebuie apreciată printr-un sistem de indicatori de eficienţă economică, incluzând mai multe criterii de optimizare. În cadrul politicii de extindere a activităţii firmei, strategia investiţională deţine un loc primordial, deoarece prin ea se direcţionează viitorul firmei, se orientează efortul acesteia pentru atingerea unor obiective care să-i permită valorificarea cu eficienţă maximă a resurselor consumate. Contribuţia principalelor participanţi la creşterea eficienţei economice a investiţiilor Investiţiile se caracterizează prin aceea că se înfăptuiesc în scopul creării de noi mijloace fixe, iar realizarea lor necesită un timp îndelungat în principalele faze: proiectare, execuţie şi apoi atingerea parametrilor proiectaţi. Investiţiile se realizează în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie o ramură de sine stătătoare a economiei naţionale. Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiţii este beneficiarul lucrării, viitorul proprietar al obiectivului. Adesea el nu participă la realizarea efectivă a investiţiilor. Realizarea unei investiţii este opera următorilor participanţi: beneficiarul, proiectantul, executantul. De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică. Beneficiarul Beneficiarul unei investiţii este proprietarul viitorului obiectiv sau mandatarul acestuia. De el depinde orientarea investiţiilor pe ramuri şi subramuri ale economiei

naţionale. Beneficiarul este acela care cunoaşte necesitatea unei investiţii şi mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. El dispune de aceste fonduri şi răspunde de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influenţează bineînţeles asupra eficienţei investiţiilor. Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiţii, el determină priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi eşalonarea lor judicioasă în timp. Beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiţii, el stabileşte structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce beneficiarul a comandat. Lipsa

de

exigenţă

a

beneficiarului

poate

conduce

la

cheltuirea

neeconomicoasă a fondurilor, iar cererile sale nejustificate se pot materializa în supradimensionări constructive, lucrări nefolositoare, cu adânci implicaţii asupra eficienţei economice a investiţiilor. Beneficiarul nu poartă vina pentru toate greşelile proiectantului şi ale executanţilor, dar în calitatea sa de coordonator general al lucrărilor, el dispune, în final, de întreaga investiţie. În plus, este de reţinut că acţiunile întreprinse de proiectant şi executant trebuie aprobate de beneficiar, ceea ce îi sporeşte rolul său de “guvernator” al lucrării de investiţii. De aici rezultă necesitatea sporirii gradului de competenţă a beneficiarului. În general, beneficiarul unei investiţii este întreprinderea sau instituţia care va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat. Proiectantul Proiectarea – înţelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a viitorului obiectiv de investiţii, de la definirea principiilor de funcţionare a acestuia şi până la elaborarea documentaţiilor tehnico-economice după care se execută lucrările de investiţii – are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a investiţiilor. De calitatea proiectării depinde gradul de eficienţă a noului obiectiv. Executantul nu face altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele elaborate. Nivelul producţiei, consumurile de materiale, caracteristicile utilajelor, numărul şi structura pe profesii a muncitorilor şi în general toate prevederile din documentaţiile tehnico-

economice sunt concepute de cercetător şi proiectant, multe din ele reprezentând creaţia lor originală. De aceea, una din căile sigure de creştere a eficienţei economice a investiţiilor o constituie îmbunătăţirea activităţii de proiectare. Analizând rolul proiectantului trebuie să ne referim şi la cercetarea ştiinţifică, activitate care precede proiectării, între eforturile şi rezultatele lor de multe ori existând o împletire strânsă. Datorită faptului că investiţiile se referă întotdeauna la crearea de noi mijloace fixe, cercetarea ştiinţifică este chemată să elaboreze procesele tehnologice care corespund cel mai bine scopului urmărit, asigurând totodată performanţele cele mai ridicate ale acestora, în funcţie de cele mai noi cuceriri ale progresului tehnico-ştiinţific mondial. Introducerea în fabricaţie de noi produse se face adesea cu ajutorul investiţiilor. În plus, este necesar să se ţină seama că celelalte ramuri economice care concură la realizarea investiţiilor – industria, construcţiile etc. – sunt puternic influenţate de nivelul activităţii de cercetare ştiinţifică şi că cele două laturi ale acesteia – cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă – determină progresul întregii producţii materiale. Activitatea de cercetare se întrepătrunde cu cea de proiectare. Fiecare proiectant desfăşoară în acelaşi timp şi o muncă de cercetare, după cum fiecare cercetător îşi finalizează creaţia printr-un proiect mai mult sau mai puţin detaliat. Orice investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico-economice elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule şi desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care compun investiţiile. Prin proiectele de execuţie iau formă concretă profilul viitorului obiectiv, principiile sale de funcţionare, modul de execuţie, utilajele, instalaţiile tehnologice şi obiectele de construcţii, amplasamentul şi mărimea teritoriului afectat noului obiectiv, precum şi celelalte elemente necesare pentru execuţia investiţiei. În cadrul activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor, construcţiilor speciale şi utilajelor tehnico-sanitare, obiectelor cu caracter social etc.

O condiţie de bază a proiectării eficiente o constituie reducerea duratei de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice. Este cunoscut că proiectarea unei investiţii se realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată. Întrucât investiţiile au ca scop promovarea noului, apare limpede necesitatea scurtării a duratei proiectării. În caz contrar, se poate ajunge la situaţia ca mijloacele fixe proiectate şi realizate prin investiţii să fie uzate moral încă înainte de a fi puse în funcţiune sau la scurt timp după aceasta. Proiectarea tehnologică Se ştie că între potenţialul tehnico-ştiinţific al unei societăţi şi dezvoltarea economică a acesteia există o strânsă interdependenţă: progresul tehnico-ştiinţific general determină creşterea economică de ansamblul. O bună proiectare tehnologică se concentrează în obiective de investiţii de înalt nivel tehnic, cărora le este proprie o eficienţă economică sporită. Asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are drept rezultat realizarea unor fabrici şi uzine care funcţionează la parametri înalţi, contribuind la sporirea eficienţei economice a investiţiilor. În felul acesta se pot obţine beneficiile necesare finanţării activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică la un nivel superior, sporirii mijloacelor de studiu şi investigare şi îmbunătăţirii calităţii lor. Proiectarea unei noi investiţii este precedată de analiza modului de folosire a capacităţilor de producţie similare existente. Este neraţional şi dăunător pentru economia naţională să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de acelaşi gen, stau nefolosite. În cadrul activităţii de proiectare este necesar să se desfăşoare intense studii economice privind prognoza cererii interne, posibilităţile de export al produselor finite, evoluţia preţurilor şi a tendinţelor lor în viitor. Dacă în urma efectuării unor analize temeinice rezultă necesitatea constituirii noului obiectiv de investiţii, atunci pentru obţinerea unei înalte eficienţe economice există căi multiple, printre care menţionăm: a) Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluţii şi procedee tehnologice, la nivelul cuceririlor ştiinţei şi tehnicii mondiale.

b) Crearea şi punerea în funcţiune a acelor utilaje tehnologice capabile să funcţioneze cu parametri ridicaţi, comparabili cu nivelul atins de tehnica mondială. c) Proiectarea de utilaje şi instalaţii cu gabarit şi greutate reduse. d) Prevederea în proiectul noului a acelor utilaje care economisesc forţa de muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii. e) Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime şi materiale, la acelaşi volum de producţie finită. f) Adoptarea acelor soluţii tehnologice care prevăd folosirea raţională a resurselor energetice ale ţării, utilizarea cu precădere a sortimentelor de combustibili inferiori. g) Proiectarea noilor investiţii ţinând seama de necesitatea reducerii, la minimul necesar, a importurilor, cât şi în procesul exploatării noului obiectiv, al realizării produselor finite. h) Stabilirea profitului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de produse şi sortimente care se vor fabrica ţinând seama de solicitările pieţei interne şi externe, asigurându-se competitivitatea cu produsele similare străine, precum şi tehnologic, în mod suplu, producţia să poată fi orientată spre sortimentele solicitate de cumpărătorii interni şi externi. i) Includerea în proiectele de investiţii a acelor utilaje prin care se realizează produse cu caracteristici superioare, solicitate de cumpărători, succesul în competiţia economică asigurându-l calitatea produselor. j) Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranţă în funcţionare, durabilitate, mentenabilitate, materializată într-o îndelungată perioadă de funcţionare. k) Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor şi chiar a utilajelor tipizate şi standardizate, care sunt uşor de produs, au performanţe testate, sunt interschimbabile.

l) Introducerea în proiecte a acelor utilaje care necesită cheltuieli minime pentru achiziţionarea şi montarea lor, exploatare şi întreţinere, precum şi pentru realizarea produsului finit. m) Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie. n) Elaborarea proiectelor de execuţie a noilor investiţii pe baza celor mai raţionale metode de organizare a procesului de producţie. Proiectarea construcţiilor Prin construcţii se înţeleg două categorii de obiective de investiţii, şi anume: clădiri şi construcţii speciale. Atât la realizarea clădirilor, cât şi a construcţiilor speciale, cerinţa de bază care trebuie respectată este cheltuirea unor fonduri minime. Acest lucru este posibil printro judicioasă proiectare care se realizează pe multiple căi, şi anume: a) Reducerea suprafeţelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor şi construcţiilor speciale în funcţie de noile capacităţi de producţie. b) Economia de teren ocupat cu construcţiile, prin analiza minuţioasă a posibilităţilor de realizare, a clădirilor înalte, precum şi prin amplasarea cât mai compactă a clădirilor. c) Concentrarea activităţilor într-un număr cât mai mic de clădiri. d) Combaterea gigantismului şi a exagerărilor arhitecturale, acordându-se prioritate elementului funcţional. e) Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare. f) Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor administrative şi a celor cu caracter auxiliar, cutându-se renunţarea la unele dintre ele care nu sunt de strictă necesitate. g) Reducerea pe cât posibil a spaţiilor de circulaţie din interiorul clădirilor contribuie de asemenea la diminuarea cheltuielilor. h) Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de construcţii.

i) Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obţinerea de însemnate economii atât în faza de proiectare, cât şi în procesul de execuţie a construcţiilor. j) Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investiţiilor şi, dacă acest lucru este posibil; amplasarea utilajelor în aer liber, de exemplu, utilajele capsulate, staţiile electrice de transformare etc. k) Eşalonarea judicioasă a investiţiilor. l) Asigurarea asistenţei tehnice necesare. Executantul Executanţii principali ai lucrărilor de investiţii sunt industria şi construcţiile. Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de investiţii. Influenţa ei asupra eficienţei economice a investiţiilor poate fi sintetizată în următoarele: 

Reducerea costului producţiei industriale.



Promovarea progresului tehnic în industrie;



Introducerea în proiectele de execuţie a soluţiilor tehnologice

avansate; 

Punerea în valoare a resurselor naturale ale ţării;



Reducerea importurilor;



Realizarea de către industrie a unor produse de calitate superioară;



Durabilitatea utilajelor fabricate şi siguranţa în funcţionare;



Automatizarea proceselor de producţie ;



Reducerea duratei de execuţie în construcţii ;



Industrializarea a construcţiilor etc.

Construcţiile reprezintă una dintre ramurile producţiei materiale ce are ca loc de desfăşurare a activităţilor şantierul, unde se efectuează lucrările de investiţii. Există căile prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la creşterea eficienţei economice a investiţiilor: a) Reducerea duratei de execuţie a lucrărilor;

b) Reducerea dispersării frontului de lucrări; c) Reducerea cheltuielilor de organizare a şantierelor; d) Îmbunătăţirea organizării muncii şi a proceselor de execuţie pe şantiere; e) Îmbunătăţirea proiectelor de execuţie; f) Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine; g) Mecanizarea operaţiilor; h) Folosirea deplină a forţei de muncă; i) Reducerea costului producţiei de construcţii-montaj etc. Investiţiile prin efectele lor contribuie la dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naţionale, constituind suportul material al acestei dezvoltări. Între dezvoltarea ramurilor economiei naţionale şi necesitatea creşterii eficienţei economice a investiţiilor există o strânsă interdependenţă.

Prelegere 2: Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii (2 ore) 1. Abordarea financiară a proiectelor de investiţii. 2. Criterii de evaluare şi analiză a proiectelor de investiţii. 3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Proiectele de investiţii au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea întreprinderii. pentru că ele pregătesc capacităţile şi condiţiile de producţie viitoare, aceste proiecte condiţionează competitivitatea pe termen a întreprinderii şi în consecinţă rezultatele şi echilibrul financiar. Deoarece investiţiile angajează importante resurse financiare pe termen lung, aceste proiecte prezintă riscuri deosebite, lansarea lor având un caracter ireversibil. Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să facă aprecieri asupra nevoilor de investiţii în viitor. Trebuie evaluate efectele investiţiilor precedente şi prevăzute efectele proiectelor vizate în viitor. Punerea la punct a procedurilor de diagnostic, de evaluare şi de luare a deciziilor cere o delimitare prealabilă a operaţiunilor care reprezintă investiţii.

Definirea criteriilor de apreciere a proiectelor de investiţii conduce la selectarea celor mai avantajoase proiecte. Definirea investiţiilor Definirea investiţiilor şi delimitarea câmpului politicii de investiţii se fac prin formulări mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Investiţiile pot fi definite în diverse feluri. Definirea contabilă şi juridică a investiţiilor Într-o definire restrânsă se consideră investiţii numai cheltuielile care se concretizează într-o achiziţie de bunuri de folosinţă îndelungată. Noţiunea de investiţii desemnează în acest caz, achiziţia sau constituirea de noi imobilizări, adică de active corporale, financiare sau necorporale. Această înţelegere a noţiunii de investiţii prezintă un dublu interes. Pe de o parte, permite suprapunerea unei viziuni contabile şi a unei viziuni juridice asupra investiţiilor, pentru că sunt reţinute numai elementele patrimoniale în aceste două optici referitoare la investiţii. Pe de altă parte, o astfel de definire poate fi cu uşurinţă aplicată mai ales în momentul analizei bilanţului, întrucât prezintă un caracter obiectiv indiscutabil, atestat de evidenţa contabilă. Totuşi, o astfel de accepţiune a noţiunii de investiţii prezintă un caracter restrictiv deoarece nu permite luarea în calcul a investiţiilor care nu au incidenţă asupra activului întreprinderii. Această viziune patrimonială asupra investiţiilor exclude de fapt toate cheltuielile care fac să crească potenţialul viitor al întreprinderii, pentru că nu fac să sporească valoarea activelor întreprinderii. Definirea “psihologică” a investiţiilor În timp ce abordarea contabilă şi juridică a investiţiilor pune accent pe natura elementelor achiziţionate prin efectuarea unor cheltuieli, definirea “psihologică” pune accent pe intenţia individului sau a firmei care investeşte şi deci se insistă asupra faptului că investiţia conduce la decalarea consumului în timp. Din această perspectivă, investiţia înseamnă renunţarea la bunuri imediate în schimbul bunurilor viitoare. Sau, după o altă formulare, schimbarea unei satisfacţii

imediate şi certe, la care se renunţă, contra unei speranţe pentru o satisfacţie mai bună în viitor. Aceste formulări prezintă destul de clar “contradicţia psihologică” la care este supus investitorul, constrâns să confrunte resursele imediate pe care le angajează cu veniturile viitoare pe care le speră. Definirea monetară a investiţiilor Definirea monetară consideră investiţii toate cheltuielile efectuate în vederea obţinerii de venituri monetare în viitor. De altfel, orice plată imediată susceptibilă să antreneze încasări ulterioare e presupusă ca fiind politică de investiţii. Astfel se extinde considerabil sfera de cuprindere a noţiunii de investiţii, nemaiexistând nici o limită dată de natura elementelor achiziţionate. În acest fel se ajunge la concluzia că toate cheltuielile să fie considerate investiţii, fără a fi necesar să se analizeze destinaţia lor. Definirea operativă a politicii de investiţii În domeniul politicii de investire se înscrie orice operaţie constând în angajarea pe termen lung a resurselor monetare, materiale sau umane în vederea creşterii potenţialului şi a performanţelor întreprinderii. Această definiţie implică trei observaţii complementare: 1) ea este parţial compatibilă cu accepţiunile restrictive sau extensive. O asemenea definiţie poate servi ca suport pentru o evaluare strict financiară a politicii de investiţii, fie măsurând resursele angajate prin fluxurile de cheltuieli iniţiale explicite sau implicite, pe care operaţiunea le-a cerut, fie măsurând performanţele adiţionale şi potenţialul suplimentar aduse de operaţiile considerate, cu ajutorul surplusurilor monetare pe care le aduce. 2) Analiza financiară a proiectelor de investiţii are o importanţă deosebită prin aceea că furnizează un fundament obiectiv pentru aplicarea metodelor de evaluare a proiectelor, chiar dacă criteriile financiare nu sunt singurele determinante ale deciziei.

3) Luarea în calcul a caracteristicilor economice şi sociale poate fi asigurată chiar într-o concepţia mai largă asupra eficienţei sau utilităţii socialeconomice a investiţiilor. Efectele investiţiilor Ţinând cont de diversitatea definiţiilor date noţiunii de investiţii, analiza efectelor induse de proiectele de investiţii poate duce la rezultate foarte diferite. Două direcţii pot să fie reţinute pentru a introduce o anumită claritate în studierea veniturilor determinate de investiţii. Prima direcţia caută să ţină cont de investiţii sub diferitele lor aspecte tehnice, economice, financiare, sociale, propunând criterii “pluridimensionale” de analiză şi de clasificare. A doua direcţie vizează o abordare exclusiv monetară şi se limitează să claseze proiectele de investiţii după forma de eşalonare a cheltuielilor şi a veniturilor pe care le ocazionează. Efectele investiţiilor stabilite pe baza analizelor multicriteriale Efectele obţinute de pe urma investiţiilor determină o anumită clasificare a acestora. Clasificarea este bazată pe cinci criterii legate de efectele sau scopurile urmărite de investitori: 1) Sursa câştigurilor aşteptate de investitori: - reducerea costurilor; - expansiunea (creşterea producţiei sau a vânzărilor ca volum); - diminuarea riscurilor; - ameliorarea condiţiilor de muncă. 2) Efectele asupra concurenţei: -

efecte ofensive;

-

efecte defensive. 3) Forma luată de investiţie:

-

achiziţia de echipamente industriale;

-

îmbunătăţirea gamei de produse;

-

îmbunătăţirea metodelor de producţie;

-

ameliorarea poziţiei pe piaţă. 4) Relaţia cu progresul tehnic 5) Incidenţele strategice Efectele investiţiilor asupra fluxurilor monetare ale întreprinderii Recurgerea la o analiză exclusiv monetară permite să distingem marile tipuri

de proiecte definite prin modul de succesiune a fluxurilor monetare pe care le determină. Astfel putem distinge patru tipuri de investiţii: 1) Unele proiecte cer o anumită mărime a fondurilor alocate şi determină o anumită mărime a rezultatelor obţinute, rezultate care se obţin în totalitate într-un moment final, la o anumită dată. Proiecte de acest tip sunt relativ rare în industrie. În schimb activităţile agricole, forestiere, financiare furnizează numeroase exemple de acest fel. 2) Unele proiecte cer o anumită mărime a fondurilor investite, dar antrenează încasări eşalonate. Numeroase investiţii în echipamente industriale antrenează acest caz. 3) Alte proiecte reclamă o investire eşalonată a fondurilor dar determină toate încasările la o anumită dată. Ansamblurile industriale complexe livrate la cheie por fi exemple de acest fel. 4) Unele proiecte necesită cheltuieli eşalonate şi determină încasări de asemenea eşalonate. Este cazul majorităţii investiţiilor industriale sau al investiţiilor în infrastructură care implică alocări de fonduri pe mai mulţi ani înainte de punerea în exploatare, totală sau parţială a obiectivelor. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii Aprecierea proiectelor de investiţii este făcută după criterii care să se poată aplica tuturor investiţiilor. În practică, conducerile întreprinderilor pun pe primul loc criteriile financiare pentru că acestea reflectă obiective şi constrângeri identificabile şi cuantificabile şi pot fi aplicate într-un mod riguros.

Criteriile financiare avute în vedere pentru evaluarea proiectelor de investiţii se referă la: - influenţa acestor proiecte asupra rezultatelor şi rentabilităţii întreprinderii; - influenţa lor asupra echilibrului financiar; - influenţa lor asupra mărimii riscurilor suportate de întreprindere. Incidenţa proiectelor de investiţii asupra rezultatelor viitoare. Fiecare proiect de investiţii vizat sau analizat de întreprindere determină cheltuieli şi venituri, pe toată durata sa de viaţă. Este deci posibil să se calculeze diverşi indicatori ai rezultatului care permit să se măsoare contribuţia specifică şa rentabilitate globală. Aprecierea unui proiect în funcţie de rentabilitate va consta în confruntarea fondurilor utilizate iniţial cu rezultatele viitoare posibile. Pe de o parte, evaluarea proiectului poate să se axeze pe mărimea beneficiului contabil rezultat din compararea ansamblului veniturilor şi ansamblului cheltuielilor determinate de proiect în cursul fiecărui an de exploatare în viitor. Pe de altă parte, cash-flow-ul sau rezultatul brut reprezintă un al doilea tip de indicatori. Aceştia măsoară surplusul monetar degajat de investiţie în cursul anilor viitori. Acest cash-low previzional rezultă numai din confruntarea dintre veniturile şi cheltuielile monetare angajate de proiect, măsoară deci surplusul monetar. Incidenţa proiectelor de investiţii asupra echilibrului financiar. Acest criteriu vizează incidenţa investiţiilor asupra solvabilităţii întreprinderii. în primul rând, fondurile iniţiale necesare pentru un proiect de investiţii constând în achiziţia de active imobilizate pune o problemă de finanţare pentru întreprindere. Întreprinderea este constrânsă să acopere cheltuielile efectuate pentru investiţii, fie procurând resurse externe adiţionale, fie efectuând prelevări din fondul de rulment şi acceptând astfel o anumită deteriorare a trezoreriei. În al doilea rând, investiţia suscită, pe toată durata sa de viaţă o nevoie suplimentară de fond de rulment. Această nevoie suplimentară este determinată de creşterea stocurilor şi a creanţelor stocurilor şi a creanţelor comerciale determinate de noua investiţie.

Incidenţa proiectelor de investiţii asupra riscului financiar. Proiectele de investiţii vizate sau lansate de întreprindere au incidenţă asupra riscului pe care întreprinderea îl suportă. Trei tipuri de risc pot fi identificate. În primul rând, cheltuielile de finanţare adiţionate suportate şi eventuala deteriorare a trezoreriei pot ameninţa solvabilitatea întreprinderii. Aceasta se expune riscului de faliment. În al doilea rând, investiţia sporeşte incertitudinea relativă la activitate şi la rezultate şi determină astfel o amplificare a riscului de exploatare. Acest risc este definit în raport cu variabilitatea sau instabilitatea rezultatelor. În sfârşit, finanţarea necesară pentru acoperirea nevoilor determinate de investiţii expune întreprinderea la un risc financiar a cărui amploare depinde de raportul între rata randamentului activelor obţinute prin investiţie şi costul resurselor utilizate pentru efectuarea investiţiei. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii urmăreşte în general după obiective. În primul rând se urmăreşte asigurarea unei comparaţii între proiectele concurente, între care trebuie să se stabilească ordinea de prioritate. În al doilea rând se urmăreşte formularea unei aprecieri asupra valorii intrinseci a proiectului. Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează, fie prin metode care pun accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode fondate pe actualizare. 1) Metode fondate pe rentabilitatea medie a) rata medie de rentabilitate în exploatare Metodele fondate pe rentabilitatea medie caută să măsoare mărimea unei rate de tipul: rm =

Re zultatul mediu anual Cheltuieli medii anuale de exp loatare

Aplicarea lor dă naştere la formulări variate după indicatorul ales pentru măsurarea rezultatelor anuale şi mărimea reţinută pentru capitalurile angajate.

b) termenul de recuperare a cheltuielilor Termenul de recuperare Tr este termenul necesar pentru ca investitorul săşi reconstituie fondurile avansate iniţial. Este vorba de cash-flow-uri, care ca surplusuri monetare, permit o astfel de recuperare. Putem stabili că: Tr =

Costul ini ţniţ al investi ţnvi Cash flow anual mediu

după o variantă a acestei metode, putem calcula termenul de recuperare comparând la sfârşitul fiecărui an cash-flow-ul cumulat, obţinut de la darea în exploatare a investiţiei, cu costul iniţial al investiţiei. 2) Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor Actualizarea constă în “datarea” fiecărui flux monetar pentru a ţine cont de momentul în care al apare efectiv.

Prelegere 3: Amplasarea obiectivelor de investiţii (2 ore) 1. Criterii de fundamentare a amplasamentelor de investiţii. 2. Metode şi modele de stabilire a amplasamentului optim pentru obiectivele de investiţii. 3. Determinarea necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice. În cadrul studiilor tehnico-economice, odată cu stabilirea necesităţii şi a oportunităţii realizării viitoarei investiţii, un rol important îl are alegerea amplasamentului obiectivului de investiţii care are implicaţii nu numai economice, dar şi sociale, ecologice etc. Astfel, stabilirea unui amplasament care să satisfacă un număr cât mai mare de criterii reprezintă o problemă de importanţă vitală în luarea deciziei de investiţii La stabilirea amplasamentului trebuie avute în vedere cel puţin două aspecte: în primul rând faptul că decizia de stabilire a amplasamentului este ireversibilă, odată începută realizarea obiectivului pe un anumit amplasament nu mai poate fi schimbată

decât prin efectuarea unor cheltuieli foarte mari, în al doilea rând, un amplasament este favorabil prin prisma unor criterii dar mai puţin favorabil prin altele. Criteriile de fundamentare a amplasamentelor de investiţii Stabilirea amplasamentului optim impune analiza unui complex de factori şi criterii, care influenţează eficienţa viitorului obiectiv economic. Aceste criterii se pot împărţi în criterii economice, funcţional-tehnologice, sociale, strategice, la care se adaugă factorii naturali. Criteriile economice. Aceste criterii au un rol hotărâtor în alegerea variantelor de amplasament, deoarece prin intermediul lor se poate influenţa raportul dintre resursele consumate şi rezultatele obţinute. Acestea la rândul lor pot fi analizate la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic. Dar indiferent de nivelul de analiză prin alegerea amplasamentului optim se urmăreşte în principal, obţinerea rezultatelor scontate cu cele mai mici cheltuieli de muncă (cheltuieli de investiţii, de producţie, de transport tec.); utilizarea deplină a resurselor umane, financiare, materiale; asigurarea unei dezvoltări armonioase echilibrate a ţării, concomitent cu atragerea investitorilor spre acele activităţi care să le asigure un profit maxim. La nivel macroeconomic criteriile economice preponderente se vor referi la asigurarea unei dezvoltări generale a economiei naţionale care să permită participarea ţării noastre pe piaţa internaţională în condiţii de competitivitate şi eficienţă; valorificarea completă a resurselor şi atragerea investitorilor spre descoperirea de noi resurse. La nivelul agentului economic – microeconomic – se va urmări reducerea efortului total, cu investiţia şi cu producţie, în condiţiile realizării unor anumite rezultate economice. Pentru aceasta se va acţiona în următoarele direcţii:  apropierea viitorului obiectiv economic de sursele de materii prime, materiale, combustibil etc.;  apropierea de consumatorii produselor finite;  existenţa unui surplus de forţă de muncă;

 existenţa “tradiţiei” în acea zonă referitoare la realizarea produselor respective;  existenţa unor platforme industriale care ar permite, în acest caz, folosirea în comun a unor utilităţi, cum ar fi: surse şi reţele de energie electrică şi termică; surse şi reţele de alimentare cu apă; reţele de evacuare a apelor; reţele magistrale, drumuri şi şosele; staţii şi linii de cale ferată; centre tehnice de reparaţii; dotări sociale, sanitare, culturale, de învăţământ etc.;  reducerea suprafeţelor alocate amplasării viitoarelor obiective prin extinderea, acolo unde se poate, a construcţiilor pe verticală şi restrângerea desfăşurării viitoarelor obiective pe plan orizontal; folosirea construcţiilor vechi, care asigură reducerea efortului investiţional comparativ cu executarea de noi construcţii. Criterii funcţional-tehnologice. În categoriile acestor criterii se pot include aspecte referitoare la colaborarea în ceea ce priveşte aprovizionarea în comun cu unele materii prime; participarea în comun la activitatea de cercetare ştiinţifică pentru descoperirea de noi soluţii tehnologice; efectuarea în comun a unor investiţii care să asigure combaterea poluării zonelor respective, cum ar fi: staţii de epurare a apelor, instalaţii de captare, filtrare sau diluare a noxelor etc. Criterii sociale. Ele se referă la armonizarea nivelurilor şi proporţiilor în profil teritorial a potenţialului productiv; gospodărirea raţională a resurselor naturale; asigurarea creşterii economice echilibrate în toate raioanele; mobilizarea surselor şi resurselor naturale locale; atragerea în circuitul economic productiv a persoanelor neocupate sau parţial ocupate; ridicarea nivelului tehnic şi cultural, de venit şi de confort al populaţiei. Criterii restrictiv-strategice. Dintre aceste criterii menţionăm pe cele referitoare la existenţa condiţiilor de dezvoltare în perspectivă: existenţa unor utilităţi şi căi de comunicaţii favorabile amplasării, restricţii impuse de zone ce au caracter turistic, de recreere sau de tratament medical; restricţii impuse de apărarea naţională;

evitarea marilor aglomerări industriale; asigurarea unor condiţii de siguranţă în exploatare etc. Factorii naturali. Aici se iau în vedere şi o serie de aspecte impuse de condiţiile naturale, cum ar fi: asigurarea protecţiei mediului înconjurător; asigurarea debitelor de apă necesare desfăşurării proceselor de producţie, aşa cum este cazul hidrocentralelor; condiţii de climă favorabile; direcţia şi intensitatea vânturilor etc. Metode şi modele de stabilire a amplasamentului optim pentru obiectivele de investiţii În vederea stabilirii amplasamentului optim al unui obiectiv de investiţii se pot folosi unele metode şi modele economico-matematice. Trebuie precizat că nici una din metodele utilizate nu poate surprinde totalitatea criteriilor economice, sociale, strategice, care caracterizează amplasamentul luat în studiu. 1) Metoda minimizării efortului specific. Unul din principalele criterii îl constituie minimizarea efortului total, cu investiţia şi cu producţia, ce revine la o unitate de producţie. Acest criteriu se cuantifică cu ajutorul indicatorului cheltuieli specifice recalculate: Ki =

I i + Chi × D qi × D

unde: Ki – cheltuieli specifice recalculate Ii – valoarea investiţiei din varianta i Chi – cheltuielile de producţie aferente aceleiaşi variante D – durata de funcţionare a viitorului obiectiv qi – capacitatea de producţie 2) Metoda minimizării cheltuielilor de transport. Alegerea amplasamentului optim este influenţată de cheltuielile care se fac pentru transportul materiilor prime, materialelor şi combustibilului de la furnizor şi a produselor finite la piaţa de desfacere. În acest caz se pune problema găsirii

amplasamentului care asigură minimizarea cheltuielilor de transport, indiferent că sunt de aprovizionare sau de desfacere a produselor finite. Se poate folosi relaţia: p

n

CT i = ∑∑qkj tkj d ij ;

i =1; 2; 3; ... m

k =1 j =1

unde: CTi – cheltuielile de transport totale ce se efectuează în şi din localitatea i; qkj – cantitatea din produsul k de transportat în localitatea i de la localitatea j; tkj – tariful de transport al produsului k din localitatea j la i; dij – distanţa de transport dintre localităţile j şi i; p – numărul de sortimente ce urmează a fi transportate; n – numărul de localităţi din care sau spre care se transportă; m – numărul localităţilor luate în studiu. În baza modelului prezentat, va fi acceptată acea variantă pentru care cheltuielile totale de transport sunt minime. 3) Metoda minimizării tonelor-kilometri parcurşi. În cazul în care tariful de transport nu diferă esenţial în funcţie de natura materialului ce urmează a fi transportat sau categoria de mijloc de transport ce se va folosi, amplasamentul optim se determină folosind relaţia: n

min P = ∑q j × d j j =1

în care: P – tone-kilometri parcurşi; qj – cantitatea de transportat din produsul j; dj – distanţa pe care se transportă produsul j; n – numărul de produse ce urmează a fi transportate.

Prelegere 4: Eficienţa economică – baza deciziei de investiţii (2 ore) 1.

Caracteristicile şi principiile argumentării eficienţei economice a investiţiilor.

2.

Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor.

3.

Costurile de investiţii şi de exploatare.

Conceptul de eficienţa economică a investiţiilor Prin eficienţă economică a investiţiilor înţelegem relaţia care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului pe de o parte, ca generatori de efecte, şi nivelul rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional. În categoria eforturilor se cuprind eforturi care se referă la procesul investiţional (valoarea investiţiei, valoarea lucrărilor de construcţii-montaj, numărul de utilaje şi de personal atrase în procesul investiţional) dar şi cele referitoare la procesul de producţie (costurile de producţie, cheltuielile materiale, numărul de salariaţi, etc.). Aceste eforturi se pot referi la un singur an (cheltuielile anuale de producţie, investiţia anuală, importul anual pentru investiţii sau producţie etc.) sau la întregul volum de activitate (investiţia totală, cheltuielile totale realizate pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului, importul total pentru funcţionare a obiectivului, importul total pentru investiţii sau pentru producţia etc.). Efectele economice, atât ca volum cât şi ca structură, au un rol deosebit de important în aprecierea eficienţei economice. Acestea pot fi: - directe (rezultatele imediate obţinute în urma procesului investiţional); - indirecte . Cele directe se împart în efecte anuale (profituri anuale, valoarea anuală a producţiei) sau efecte totale, pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului economic (profituri totale sau valoare totală a producţiei).

Efectele economice ale procesului investiţional, ca de altfel la orice activitate economică se mai pot împărţi în efecte brute, ca de exemplu, valoarea producţiei, şi efecte nete, cum sunt profiturile. În cazul în care eficienţa economică se calculează ca raport între efecte brute şi eforturi, indicatorul trebuie să fie supraunitar pentru a reflecta o activitate rentabilă. Dacă la numărător se consideră efectul net, raportul poate fi subunitar, dar la un nivel cât mai ridicat. În vederea creşterii eficienţei economice a investiţiilor în condiţiile unei economii de piaţă se impune luarea unor măsuri, dintre care prezentăm: ♦

analiza temeinică a variantelor propuse, pe baza unui sistem

complex de indicatori de eficienţă economică, îmbunătăţirea structurii producţiei concomitent cu ridicarea nivelului de competitivitate a acesteia; ♦

respectarea termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor

economice, recuperarea mai rapidă a sumelor investite şi obţinerea mai devreme a rezultatelor propuse prin documentaţiile de investiţii; ♦

realizarea unor nivele superioare a productivităţii muncii, a

cheltuielilor la 1 leu producţie, indicele de valorificare a materiilor prime etc. Sistemul de indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor Indicatorii folosiţi în aprecierea variantelor de investiţii se pot clasifica după mai multe aspecte: 1) După sfera de cuprindere:  indicatori, ce reflectă efectele economice (capacitatea de producţie, valoarea anuală a producţiei, structura producţiei, profitul anual, încasările valutare etc.);  indicatori, ce cuantifică eforturile necesare realizării obiectivului de investiţii şi funcţionării capacităţilor de producţie (investiţia totală, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de producţie, structura

costurilor de producţie, numărul total de salariaţi şi structura acestora etc.);  indicatori referitori la perioada de realizare şi funcţionare a obiectivului (durata de execuţie a obiectivului; durata de execuţie până la punerea parţială în funcţiune a unor capacităţi de producţie; durata de funcţionare fizică şi eficientă a capacităţilor de producţie etc.);  indicatori ai eficienţei economice (investiţia specifică, termenul de recuperare, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor). 2) După nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică:  indicatori la nivel macroeconomic (la nivelul ramurilor sau pe ansamblul economiei naţionale);  indicatori la nivel microeconomic: - generali (se referă la cei ce se folosesc şi în activitatea de producţie); - de bază (se referă la eforturile şi efectele investiţionale); - suplimentari (completează sistemul de informaţii); - specifici. Indicatorii generali cuprind: 1. Capacitatea de producţie. 2. Numărul de salariaţi. 3. Cheltuielile de producţie. 4. Valoarea producţiei. 5. Profitul. 6. Productivitatea muncii. 7. Consumurile specifice de materii prime, materiale, combustibil şi energie. Indicatorii de bază sunt: 1. Valoarea investiţiei Mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv constituie unul dintre indicatorii de volum principali, folosit în adoptarea deciziei de investiţie, ce caracterizează eforturile procesului investiţional. În principiu, investiţiile însumează

totalitatea resurselor ce se consumă pentru edificarea obiectivului, până la punerea lui în funcţiune. Prin extensie, în volumul investiţiei se includ stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare a obiectivului economic, precum şi o serie de cheltuieli care nu măresc valoarea capitalurilor fixe, precum cheltuielile pentru pregătirea salariaţilor viitoarei unităţi economice, cu supravegherea desfăşurării lucrărilor etc. acest efort investiţional se calculează cu ajutorul relaţiei: It = I + MO + CS ,unde: It - reprezintă investiţia totală; I – reprezintă investiţia calculată conform devizului general; MO – reprezintă necesarul iniţial de mijloace circulante pentru începerea funcţionării obiectivului; CS – reprezintă

alte cheltuieli (cu pregătirea cadrelor, supravegherea

lucrărilor etc.). Investiţiile se materializează în capitaluri fixe, care pot fi active (participă nemijlocit la procesul de producţie, spre ex., utilajele) sau pasive (numai asigură buna funcţionare a celor active, spre ex., clădirile). 2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii În această perioadă eforturile investiţionale se materializează în capital fix. Ca urmare a faptului că pe această perioadă sunt scoase din circuitul economic productiv importante fonduri de valori, perioada respectivă trebuie să fie cât mai scurtă, pentru a reduce imobilizările de fonduri. 3. Durata de funcţionare a capitalului fix Întreaga perioadă în care poate funcţiona mijlocul fix reprezintă durata fizică de funcţionare (Df) (vezi graficele), iar durata eficientă de funcţionare (D) reprezintă perioada în care mijlocul fix este menţinut în funcţiune, generând profit. 4. Cheltuieli echivalente sau recalculate Un anumit efect economic poate fi obţinut fie datorită unui volum mai mare de cheltuieli de producţie, dar cu o investiţie mai mică, fie datorită unui consum mai mare de resurse investiţionale, dar cu cheltuieli mai mici.

Indicatorul cheltuieli echivalente este un indicator de efort economic şi reflectă efortul total, atât de investire, cât şi de exploatare, necesar pentru realizarea şi funcţionarea viitorului obiectiv şi se determină în baza relaţiei: K = I t + C h × De

, unde:

K - reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate; It –

costurile totale de investiţii;

Ch –

costurile anuale de producţie;

De –

durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

În unele cazuri, acest indicator se calculează folosind relaţia: K = I t + Ch × T

, unde:

T - indică termenul de recuperare al investiţiei. Această relaţie de calcul se recomandă în cazurile în care duratele de funcţionare (D) ale obiectivelor realizate sunt mari, ceea ce ar denatura analiza economică. Însă, sub formele prezentate mai sus, indicatorul cheltuieli echivalente asigură comparabilitatea rezultatelor numai dacă în toate variantele capacităţile de producţie sunt egale. În situaţiile în care variantele comparabile se deosebesc prin capacităţile de producţie, se recurge la o formulă specifică de calcul al acestui indicator, şi anume: k=

K q× De

, unde:

k reprezintă cheltuieli echivalente specifice; K – cheltuieli echivalente; De –

durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

Indicatorul calculat astfel reflectă efortul total de capital investit şi de cheltuieli de producţie pe durata de funcţionare a obiectivului, ce revine pe unitate de capacitate fizică. 5. Investiţia specifică Acest indicator asigură comparabilitatea dintre efortul investiţional depus pentru realizarea unui obiectiv şi rezultatele obţinute, exprimate prin capacitatea de producţie. Relaţiile de calcul se stabilesc diferenţiat, pentru:

obiective noi şi pentru dezvoltări, modernizări şi retehnologizări, astfel: în cazul obiectivelor noi: s=

It qh

, unde:

s-

reprezintă investiţia specifică;

It

– volumul investiţiei;

qh

– capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (bucăţi,

tone etc.). Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional pe unitate fizică de capacitate. Uneori, în practică, când este prea mare gradul de eterogenitate a producţiei privind obiectivul analizat, se impune calculul acestui indicator în funcţie de capacitatea de producţie, exprimată valoric: s=

It , Qh

unde :

s- reprezintă investiţia specifică; It –

volumul investiţiei;

Qh

– capacitatea anuală de producţie exprimată valoric.

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional depus pentru obţinerea unei unităţi monetare-producţie. Dacă e nevoie, această relaţie de calcul poate fi aplicată şi în cazul producţiei eterogene. b) Pentru activitatea de modernizare, dezvoltare, retehnologizare a obiectivelor existente, investiţia specifică se calculează astfel: sm =

Im , qm − qo

unde: - indică investiţia specifică pentru modernizări, dezvoltări sau

sm

retehnologizări; I m–

investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau

retehnologizare; qm

– capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice, după modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

qo

– capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Astfel calculat, indicatorul arată care este efortul de capital investit, exprimat în unităţi monetare, ce se cheltuieşte pentru a spori capacitatea de producţie cu o unitate fizică, ca rezultat al modernizării, dezvoltării, retehnologizării. În acest caz, ca şi în cazul noilor construcţii, indicatorul respectiv se poate calcula şi în funcţie de sporul realizat la valoarea producţiei: sm =

Im , Qm − Qo

unde:

Qm -

reprezintă capacitatea de producţie, exprimată valoric, după modernizare, retehnologizare sau dezvoltare, Q0 –

capacitatea de producţie, exprimată valoric, înainte de

modernizare, dezvoltare, retehnologizare. În cazul dat, indicatorul reflectă cheltuielile investiţionale pentru sporirea capacităţii de producţie, exprimată valoric printr-o unitate monetară. Când se compară între ele mai multe variante de investiţie, va fi preferată varianta în care indicatorul amintit are valoarea cea mai mică. Indicatorul investiţie specifică cuprinde o sferă largă de aplicabilitate şi are un grad înalt de relevanţă, ceea ce, practic, face ca acesta să fie prezent în multe calcule de argumentare a eficienţei economice a investiţiilor. Acest indicator are, însă, anumite limite, impuse de faptul că efortul investiţional total depus se compară cu efectul de capacitate obţinut numai la nivelul unui an, din care motiv indicatorul investiţie specifică trebuie completat cu alţi indicatori pentru fundamentarea deciziilor investiţionale. 6. Termenul de recuperare a investiţiei (sau durata de recuperare a investiţiilor) Termenul de recuperare reprezintă perioada de timp în care efortul investiţional făcut este recuperat din profit în urma punerii în funcţiune a unor capacităţi de producţie. Indicatorul termenul de recuperare a investiţiei permite investitorului să cunoască încă din etapa deciziei în cât timp e posibil să se recupereze costurile de

investiţie pe seama avantajelor economice ce le va obţine după realizarea proiectului de investiţie. Durata de recuperare a investiţiilor poate fi calculată atât prin abordarea statică, cât şi prin abordarea dinamică a proceselor economice. În abordarea statică, termenul de recuperare a investiţiilor, ca şi în cazul investiţiei specifice, se poate calcula pentru mai multe situaţii: a) pentru obiective noi: T =

It Eh

sau It

T =

It , CFh

unde:

- reprezintă costul net iniţial total al investiţiei; CE h Eh –

– fluxul de numerar mediu anual;

avantajele economice anuale.

Indicatorul astfel calculat exprimă care este intervalul de timp (perioada) în care se va recupera capitalul investit din avantajele economice anuale obţinute. În practică, rareori se întâmplă ca avantajele economice (profiturile anuale) să fie constante în timp. Acest aspect este justificat, cel puţin, prin faptul că, imediat după punerea în funcţiune a obiectivului, începe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, în care profitul se va situa sub nivelurile planificate. Acest decalaj între profitul proiectat şi cel planificat sporeşte, într-un fel, efortul investiţional şi deci conduce la creşterea termenului de recuperare. Pe de altă parte, uneori este posibil ca încă din perioada de realizare a obiectivului să fie puse în funcţiune unele capacităţi parţiale (segmente) de producţie, care vor aduce profit până la darea integrală în exploatare a obiectivului, profit ce va diminua efortul investiţional din perioada respectivă. În asemenea caz, pentru un calcul corect al termenului de recuperare, trebuie să se ţină seama de toate aceste aspecte. Astfel, termenul de recuperare al investiţiei se va stabili în baza relaţiei: T =

I t + ∆E + E ' Eh

, unde:

T - indică termenul de recuperare; ∆E – diferenţa dintre avantajele planificate şi cele realizate în cadrul perioadei de

atingere a parametrilor proiectaţi (profiturile nerealizate); E ' – avantajele suplimentare (profitul suplimentar) realizate în cazul punerii în

funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie pe parcursul duratei de realizare a obiectivului. b) pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări ale obiectivelor existente, termenul de recuperare se va calcula în baza relaţiei: T =

Im , unde: E hm − Eho I m-

indică valoarea investiţiei, alocată pentru modernizarea,

dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv existent; E hm – avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma modernizării,

dezvoltării sau retehnologizării unui obiectiv existent, E ho – avantajul

anual (profitul anual) generat de obiectivul existent

înainte de realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare. În cazul dat, indicatorul termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se recuperează investiţia din avantajele suplimentare obţinute, ca urmare a modernizării, dezvoltării sau retehnologizării obiectivului supus analizei. Deci, în cazul

modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor unităţi

economice, valoarea investiţiei trebuie completată cu o serie de alte elemente, precum: sumele obţinute din valorificarea unor utilaje, valoarea neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi lichidat, pierderea unei părţi din profit datorată întreruperii procesului de producţie pe durata realizării investiţiei etc. Influenţa elementelor enunţate mai sus asupra termenului de recuperare a investiţiei ar putea fi demonstrată prin următoarea relaţie de calcul: T =

I m + A − V + Pp E hm − E ho

, unde:

T - indică termenul de recuperare a capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare; Im

–

capitalul

investit

pentru

modernizare,

dezvoltare,

retehnologizare; A – amortizarea nerecuperată; V – veniturile obţinute din valorificarea unor utilaje; Pp

– pierderea de profit pe timpul realizării investiţiei; E hm

– avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma

modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unui obiectiv existent, E ho – avantajul anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent

înainte de realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare. 7.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor sau rata de rentabilitate Acest indicator asigură comparabilitatea dintre valoarea anuală a avantajului economic al proiectului, pe de o parte, şi efortul de capital investit, pe de altă parte. În cazul în care se compară mai multe variante de proiect, se optează pentru varianta la care coeficientul de eficienţă economică este mai mare. Relaţiile de calcul pentru cele două situaţii sunt: a) pentru obiective noi: e=

Eh It

unde:

It -

reprezintă costul net iniţial total al investiţiei;

Eh

– avantajele economice anuale.

În ceea ce priveşte semnificaţia rezultatului obţinut, coeficientul e arată care este cuantumul avantajului, calculat în unităţi monetare, ce se va obţine pe unitate monetară de capital investit. Indicatorul reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai mare.

La fel e şi în cazul termenului de recuperare, dacă există posibilităţi de punere în funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie, efectele suplimentare obţinute în aceste cazuri vor trebui luate în seamă la calculul indicatorului. Din relaţiile de calcul prezentate, rezultă că între termenul de recuperare şi coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor există o relaţie inversă. Datorită acestui fapt, cei doi indicatori sunt complementari şi, drept urmare, în calculele de eficienţă economică a investiţiilor nu se ia decât unul din ei, în general, calculat cu aceleaşi valori. b) Pentru modernizări, dezvoltări şi retehnologizări ale obiectivelor (unităţilor) existente: e=

E hm − E ho Im

unde:

I m -indică

valoarea investiţiei alocate pentru modernizarea, dezvoltarea sau

retehnologizarea unui obiectiv existent; E hm – avantajul anual ( profitul anual) obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau

retehnologizării unui obiectiv existent, E ho – avantajul

anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent înainte de

realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare. 8. Randamentul economic al investiţiei Pentru a înţelege mai bine ce exprimă indicatorul randamentul economic al investiţiei este necesar să remarcăm faptul că există mai multe categorii de profituri, şi anume: a)

Profitul anual ( Ph ), care se determină calculând diferenţă dintre

valoarea producţiei şi costul producţiei: Ph = Qh − C h ,

unde:

Ph

indică profitul anual;

Qh –

valoarea anuală a producţiei;

Ch –

costul anual al producţiei.

b) Profitul total ( Pt ), care reprezintă profitul realizat în perioada din momentul punerii în funcţiune a obiectivului şi până la expirarea duratei de funcţionare a acestuia:

Pt = Ph ⋅ De unde: Ph –

- indică profitul total;

profitul anual;

– durata de funcţionare eficientă.

De

c)

Pt

Profitul de recuperare ( Pr ) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării investiţiilor alocate. Prin urmare, profitul de recuperare este profitul obţinut până la expirarea termenului de recuperare a investiţiei. Deci,

d)

Pr = I t .

Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obţinut după expirarea termenului de recuperare a investiţiilor. Astfel:

Pf = Pt − Pr

unde:

sau

Pf = Pt − I t

Pf

- indică profitul final;

Pt

– profitul total;

Pr −profitul It –

ce urmează să fie recuperat;

valoarea capitalului investit.

Randamentul economic al investiţiei se determină din raportul dintre profitul final şi capitalul investit: R=

Pf It

, unde: R - indică randamentul economic al investiţiei; Pf

– profitul final;

It –

valoarea capitalului investit.

Acest indicator exprimă ce profit final în unităţi monetare se va obţine pe unitate monetară de capital investit. În practică, randamentul economic al investiţiilor se mai calculează şi în funcţie de profitul total, astfel:

R=

Pt − I t It

De unde rezultă: R=

Pt −1 It

Indicatorul respectiv reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai ridicat.

Prelegere 5: Evaluarea influenţei factorului timp asupra eficienţei investiţiilor (2 ore) 1.Influenţa factorului timp asupra procesului investiţional. 2.Tehnica de actualizare în calculele de eficienţă economică. 3.Tehnica discontării: principii, momente de referinţă ale actualizării. Factorul timp şi eficienţa economică a investiţiilor Ca şi în alte activităţi economice, în domeniul investiţiilor timpul reprezintă un factor de o deosebită importanţă deoarece procesul de materializare a investiţiilor în capital fix şi apoi procesul de obţinere a producţiei, dar şi de recuperare a cheltuielilor este dinamic, se desfăşoară pe o perioadă mare de timp. De aceea, efectele utile ale investiţiilor vor fi puternic influenţate de factorul timp. Legătura între investiţii şi timp se urmăreşte pe mai multe segmente ale procesului investiţional, şi anume: •

în programarea realizării investiţiilor prin optimizarea funcţiei cost-durată;

•

efectul economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace materiale necesare efectuării investiţiilor;

•

perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;

•

efectul uzurii morale;

•

durata de funcţionare a viitorului obiectiv etc.

Timpul este un factor de legătură dintre investiţii şi progresul general al societăţii, timpul acţionează ca un multiplicator al efectelor investiţionale. În mod concret timpii operatori în procesul investiţional sunt: •

durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnicoeconomice;

•

durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier;

•

durata atingerii parametrilor proiectaţi;

•

durata de recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite;

•

perioada stabilită pentru restituirea creditelor;

•

durata de funcţionare a obiectivului respectiv.

În conformitate cu timpii operatori menţionaţi, până la momentul punerii în funcţiune a obiectivului, se disting două perioade: durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice şi apoi durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier. Pe parcursul duratei proiectării, imobilizările de fonduri băneşti sunt mici. Este perioada dintre momentul luării deciziei de investiţii şi încheierea elaborării documentaţiilor de investiţii. Perioada proiectării, care uneori cuprinde şi un timp de cercetare, necesar găsirii unor tehnologii, are influenţă asupra termenului de punere în funcţiune. Durata de execuţie pe şantier este aceea, în care se consumă cea mai mare parte din valoarea investiţiei, se începe cu deschiderea şantierului, terminându-se cu începerea probelor tehnologice şi a punerii în funcţiune. În perioada de execuţie a obiectivului eficienţa economică a investiţiilor este influenţată de fondul de investiţii alocat, durata de execuţie, modul cum au fost eşalonate fondurile de investiţii şi capacităţile de producţie puse parţial în funcţiune, în acest interval. Eşalonarea investiţiilor influenţează în mod direct imobilizările de fonduri, care reprezintă pierderi potenţiale pentru economia naţională. În general, investiţiile pot fi eşalonate în mod crescător, uniform sau descrescător.

Deoarece o sumă cheltuită rămâne imobilizată până la începerea funcţionării obiectivului, şi chiar după acest moment până la recuperarea efectivă, varianta cea mai convenabilă este cea crescătoare la care imobilizările sunt cele mai mici. Pentru evaluarea eficienţei economice pe această perioadă, prin prisma mărimii imobilizărilor şi a pierderilor datorate acestor imobilizări, se folosesc o serie de indicatori şi anume: a) mărimea imobilizărilor totale; b) imobilizarea specifică; c)efectul economic al imobilizărilor. Acest indicator reflectă efectul nerealizat ca urmare a scoaterii din circuitul productiv a resurselor; d) efectul economic specific al imobilizărilor. Exprimă efectul economic nerealizat ce revine la o unitate de capacitate. Tehnica actualizării Procesul investiţional se desfăşoară într-o îndelungată perioadă de timp. De la data adoptării deciziei de a se constitui un obiectiv este necesar să treacă 6-12 luni, uneori chiar şi mai mult pentru elaborarea documentaţiei tehnico-economice de execuţie a investiţiei respective, după care urmează o perioadă de circa 2 ani pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi de montaj ale utilajelor pe şantier. Punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii marchează trecerea sa la o altă etapă, aceea de desfăşurare a procesului de producţie, care se poate întinde pe durata a zeci de ani. În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului ce se scontează a fi obţinut dintr-o acţiune productivă cu fondurile de investiţii necesare. Se ştie că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obţine într-o altă perioadă. Mai mult decât atât, fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o perioadă relativ scurtă, de 1-3 ani, iar profitul se obţine pe parcursul unei perioade îndelungate, de 15-20 ani în cazul utilajelor şi 60-80 ani în cazul clădirilor. Calculele de eficienţă economică prezentate până acum au avut un caracter static, adică au făcut abstracţie de influenţa timpului asupra efectelor finale.

Deoarece în analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment, care de regulă este cel actual, acest procedeu poartă numele de tehnica actualizării. O investiţie de un leu făcută astăzi echivalează peste h ani nu cu o sumă de 1 leu ci de (1 + a)h lei, dacă dorim să ţinem seama de influenţa factorului timp. Expresia (1 + a)h se numeşte factor de fructificare şi se notează cu z1. Factorul de fructificare z1 se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau la ducerea din prezent a sumelor investite, spre viitor mărind aceste sume, deoarece întotdeauna z1>1. Dar problema se poate pune şi invers, adică, dacă un leu investit în prezent devine peste h ani (1 + a)h, atunci care va fi valoarea actuală (prezentă) a unui leu ce se va obţine în anul h. Aceasta va fi 1 / (1 + a)h, unde 1 / (1 + a)h este factorul de actualizare z folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei de un leu. Dacă se notează cu y suma totală acumulată peste h ani a x lei investiţi în prezent, atunci vom avea y = x (1 + a)h, de unde x = y / (1 + a)h, în care x reprezintă valoarea actuală a y lei obţinuţi în anul h. factorul de actualizare z = 1 / (1 + a)h se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume ce se vor realiza în viitor, micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna z