36 1 94KB
■ TEORIE LITERARĂ ■ BASMUL
Numele acestei specii literare a genului epic provine din cuvântul slav „basni” care înseamnă născocire, scornire, astfel, semnalând chiar din nume caracterul de ficţiune al basmului. Basmul este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. I . DEFINIŢIE
Basmul este o specie literară a genului epic, în proză (mai rar în versuri), în care se narează întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezintă binele şi răul, în final răul fiind învins. II . CLASIFICARE
Basmele sunt de două feluri: 1. basme populare ( sunt supuse variabilităţii, datorită circulaţiei lor pe cale orală, iar autorul este anonim ) 2. basme culte ( rămân în forma în care au fost create, deoarece aparţin literaturii scrise, au autor, ceea ce dă operei unicitate, originalitate ) III. CARACTERISTICI
1. Tema basmului este o aventură eroică a fiinţei care luptă pentru apărarea, recuperarea, impunerea unei valori, reuşind în acţiunea sa; această valoare este desemnată generic prin termenul „bine” şi se constituie în opoziţie cu „răul”. 2. Tiparul narativ al basmului Basmul are la bază un tipar narativ cu un grad mare de stabilitate, care cuprinde: a) situaţia iniţială de echilibru: se prezintă viaţa liniştită a unei familii de împărat (crai, rege) sau de oameni simpli. b) împrejurarea prin care se pierde echilibrul iniţial: o lipsă sau o prejudiciere care afectează familia respectivă. c) acţiunea de remediere a echilibrului: pornirea într-o călătorie iniţiatică, supunerea eroului la încercări grele şi depăşirea lor. d) restabilirea echilibrului iniţial: pedepsirea personajului (personajelor) negativ (negative) şi răsplătirea eroului prin atribuirea unei împărăţii şi a unei fete de împărat ca soţie. 3. Timpul şi spaţiul sunt nedefinite. Acţiunea se proiectează într-un timp magic „in illo tempore”, un timp necronologic care parcă şi-a întrerupt curgerea, propria-i devenire. 4. Unele personaje se pot metamorfoza în păsări, animale, obiecte; în basme, existenţa instrumentelor magice întăresc puterea personajului (personajelor) care luptă împotriva răului: paloş, buzdugan, săgeată, etc. 5. Repetarea unor cifre simbolice ( 3, 7, 9, etc.). Cifra trei este cel mai des întâlnită, ea scoţând în evidenţă progresiv, gradat, acţiunea, menţinând astfel interesul cititorului; de asemenea, simbolizează perfecţiunea, cele trei probe iniţiatice prin care trece personajul principal fiind un proces al „devenirii întru Fiinţă”.
■ TREI - CIFRĂ SIMBOLICĂ ■ ● exprimă o ordine intelectuală şi spirituală în cosmos, în om, întru Dumnezeu; ● numărul trei este numărul Cerului, un număr perfect, expresia totalităţii, a desăvârşirii; ● semnifică armonia, iniţierea, exprimă un mister al depăşirii, al sintezei, al reunirii; ● exprimă o evoluţie mistică: curăţire (intrarea în fântână, urmată de moartea simbolică a lui Harap-Alb, care devine sluga Spânului, pentru a putea să-şi desăvârşească iniţierea), iluminare (depăşirea celor trei probe la care îl supune Spânul), unire (moartea reală a lui Harap-Alb şi învierea sa îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de Fiu legitim al Cerului şi al Pământului);
6. Formulele tradiţionale Începutul şi sfârşitul basmului sunt marcate prin formule iniţiale şi finale, ce încadrează discursul narativ, înlesnind trecerea din lumea reală în cea ficţională care, în cazul basmului, este o lume fabuloasă. În cuprinsul textului apar şi formule mediane. a) formula iniţială îi aduce pe cititori în lumea irealului, într-un univers mitic, sub semnul lui „a fost odată”; Ex: „A fost odată ca niciodată”
b) formulele mediane menţin discursul narativ, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit sau realizează mici pauze; de asemenea, ele se constituie în elemente de oralitate; Ex: „Şi-nainte cu poveste că de aicea mult mai este”, „Şi se luptară,/ Şi se luptară/ Zi de vară până seară” „Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă”, etc.
c) formula finală readuce cititorii la realitate, dar, în acelaşi timp, proiectează personajele în etern, într-un spaţiu paradisiac, în care Fiinţa îşi recapătă statutul de creaţie a lui Dumnezeu, regăsindu-şi starea edenică. Ex: „Şi-am încălecat pe-o şa/ Şi v-am spus povestea-aşa”, „Şi-am încălecat pe-o căpşună/ Şi v-am spus o gogonată minciună”etc.