Auxiliar Clasa A XII A [PDF]

Zitiervorschau

Romanitatea românilor in viziunea istoricilor A. Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii (sec. VII-XIII) Prin romanitatea românilor înțelegem în primul rând ideea despre descendența română a românilor. De asemenea, se mai înțelege stăruința elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române și esența romană a unor datini si obiceiuri populare. După retragerea aureliană, majoritatea populației daco-romane a rămas la nordul Dunării. Există puține izvoare istorice scrise care să vorbească despre continuitatea românilor, însă există foarte multe descoperiri arheologice din perioada secolelor III-VIII. Primele mențiuni despre români apar în secolul al VII-lea în Tratatul militar Strategikon a împăratului bizantin Mauricius. Autohtonii nord-dunăreni sunt numiți romani. Din acest moment mențiunile despre români încep să se înmulțească, astfel în secolulul al IX-lea este amintită Țara Balak, în lucrarea Geografia armeană scrisă de Moise Chorenati. În același secol, cronica turcă Oguzname sau Legenda despre Oguz-Han amintea țara „Ulak-Ili” și pe locuitorii ei „ulakes”. În secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, vorbește despre locuitorii nord-dunăreni în lucrarea Despre administrarea imperiului. În această lucrare el afirma: ,,aceștia se mai numesc romani pentru că au venit de la Roma și poartă acest nume până astăzi”. Un alt împărat bizantin, Vasile al II-lea Macedoneanul în corespondența sa din anii 980 și 1020, îi menționa pe români cu numele de „vlahi”. În secolul al XI-lea, geograful persan Gardizi aduce noi mențiuni despre români în lucrarea Podoaba istoriilor. Acesta îi plasează pe români între Dunăre și un munte mare alături de slavi, ruși și unguri. În aceeași perioadă, cronicarul bizantin Kekaumenos în Sfaturile și povestirile sale îi menționează pe românii care locuiau în apropierea Dunării. În secolul al XII-lea, cronicarul bizantin Ioan Kynamos vorbește despre români spunând „că sunt coloni veniți de mult din Italia”. În același secol, își redactează opera notarul regelui maghiar Bella al III-lea, supranumit Anonymus. Acesta în lucrarea Gesta Hungarorum descrie cucerirea Transilvaniei de către maghiari și opoziția pe care au înfruntat-o aceștia din partea ducilor Glad, Gelu și Menumorut. În secolul al XIII-lea, un alt cronicar maghiar, Simon de Keza redactează lucrarea Gesta Hunorm et Hungarorum (Faptele hunilor și ale ungurilor). El afirmă că „romanii erau

1

în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila locuitorii orașelor s-au înapoiat în Italia, iar vlahii care erau păstorii și agricultorii acestora au rămas să locuiască în continuare acolo”.

B. Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor Umanismul este un curent filosofic, apărut în timpul Renaşterii în Italia, de unde s-a extins în Europa Occidentală şi ulterior în Europa Răsăriteană. Începând cu secolul al XV-lea, o serie de umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români au manifestat interes faţă de trecutul poporului român, mai ales în condiţiile în care voievozii români au opus rezistenţă în faţa expansiunii otomanilor în Europa. Primul umanist care a afirmat originea română a românilor a fost Poggio Braccioloni în secolul al XV-lea. El a sesizat asemănarea dintre limba latină și limba română și tradiții referitoare la descendența lor dintr o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, relata faptul că românii cu care se întâlnise la Roma ,,invocau cu mândrie originea lor romană”. În același secol, Enea Silvio Piccolomini devenind papă sub numele de Pius al II-lea introducea în circuitul științific european ideea romanității românilor. În preajma căderii Constantinopolului (1453), Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, cunoștea originea comună a românilor numindu-i geți pe cei din sudul fluviului și daci pe cei la nord de Dunăre. Primul umanist român care vorbește de unitatea de neam, de limbă, de credință și de obiceiuri a românilor este Nicolaus Olahus în lucrarea Hungaria din anul 1536. Câtiva ani mai târziu (1542), Johannes Honterus realiza o hartă cu întreg teritoriul locuit de români pe care o va intitula Dacia. În secolulul al XVII-lea, Grigore Ureche scrie Letopisețul Țării Moldovei unde afirma următoarele: ,,de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ne este amestecat graiul”. Miron Costin, continuator al Letopisețului, a dedicat o lucrare originii poporului român, De neamul moldovenilor care reprezintă primul tratat savant pe această temă. În secolul al XVIII-lea, își desfășoară activitatea marele cărturar, Dimitrie Cantemir care a fost și domnul Moldovei în perioada 1710-1711. Acesta a dedicat o lucrare originii poporului român: Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor. În această lucrare, Cantemir afirma că românii sunt urmașii puri ai romanilor considerând că dacii au fost nimiciți în urma războaielor cu Traian. În anul 1716, stolnicul Constantin Cantacuzino realizează lucrarea Istoria Țării Românești în care analizează critic originea poporului român.

2

C. Teoria imigraționistă și teoria autohtoniei românilor Până în secolul al XVIII-lea, romanitatea românilor și continuitatea acestora nu au fost contestate. La sfârşitul secolului XVIII, împăratul austriac Iosif al II-lea, Contele Teleki și istoricul Huszti Andras considerau că românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei. În ciuda acestui fapt, în secolul al XVIII-lea, problema romanității românilor devine una politică. Națiunile privilegiate din Transilvania (unguri, sași, și secui) neagă romanitatea românilor și continuitatea acestora acestora la nordul Dunării. Acest fapt a fost consecința cererilor românilor care doreau drepturi politice egale cu națiunile privilegiate. În anul 1744, episcopul greco-catolic, Ioan Inochențiu Micu Klein a redactat documentul Supplex Liblleus în care cerea drepturi politice pentru românii transilvăneni argumentând faptul că aceștia sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și au o origine nobilă, romană. În replică, națiunile privilegiate au reacționat lansând teoria imigraționistă. Autorul acestei teorii, Franz J. Sulzer, un ofițer sas redacta în anul 1781, lucrarea Istoria Daciei transalpine. Teoria lui afirma următoarele: românii nu s-au format ca popor

la nordul

Dunării, ci la sudul fluviului, undeva între bulgari și albanezi de la care au preluat unele cuvinte precum și credința ortodoxă. De aici ar fi imigrat în secolulul al XIII-lea la nordul Dunării și apoi în Transilvania unde îi vor găsi pe unguri și pe sași. De asemenea, Sulzer afirma că românii nu sunt urmașii romanilor deoarece în anul 271, Aurelian ar fi părăsit în întregime provincia. Teoria lui Sulzer a fost susținută de o serie de istorici precum, I. C. Eder, Engel, Bola Marton, etc. Această teorie a fost contestată de o serie de istorici ca Michael Lebrecht și Eduard Gibbon. Ultimul, autor al istorii Imperiului Roman, afirma că în Dacia după retragerea aureliană a rămas o parte însemnată din populație deoarece aceasta ,,avea o groază mai mare de imigrație decât de stăpânitorul got”. Teoria imigraționistă a fost contestată și de reprezentații Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Budai-Deleanu). În 1791, ei elaborau documentul Supplex Libellus Valachorum în care cereau drepturi politice pentru românii transilvăneni având ca argumente latinitatea poporului român, vechimea și continuitatea acestuia. Teoria lui Sulzer a fost reluată și îmbogățită de către un geograf austriac Robert Roesler în lucrarea Studii românești (1871). Lucrarea lui Roesler vine deloc întâmplător după

3

anul 1867, când s-a realizat dualismul austro-ungar. Imperiul Austriac a devenit Imperiul Austro-Ungar și Transilvania a fost anexată Ungariei.

Ideile lui Roesler au fost: -

dacii au fost exterminați ca popor în urma celor două războaie cu romanii. Roesler a interpretat spusele unui scriitor latin de secol IV, Eutropius, care afirmase că ,,Dacia a fost secătuită de bărbați”;

-

cei 165 ani de stăpânire efectivă română în Dacia nu au fost suficienți pentru romanizare;

-

cei 165 ani de stăpânire efectivă romană în Dacia nu au fost suficienți pentru romanizare;

-

în anul 271/274, Aurelian a retras toată populația din Dacia mutându-o la sudul Dunării;

-

poporul român s-a format la sudul Dunării unde a suferit influența slavilor ceea ce explică și acceptarea ortodoxiei;

-

nu există izvoare istorice care să-i menționeze pe români înainte de secolul al XIIIlea la nordul Dunării;

-

vocabularul comun româno-albanez.

Teoria imigraționistă a fost combătută imediat de istorici și filologi străini și români. O replică viguroasă a venit din partea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu în lucrarea Pierit-au dacii și lui A. D. Xenopol cu lucrarea Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884). Se naștea astfel teoria autohtoniei sau continuității românilor care are următoarele argumente: -

românii nu au fost exterminați în urma celor două războaie cu romanii. Există

dovezi arheologice, logice, lingvistice, dar și hidronimia și toponomia; -

Dacia a fost romanizată atât în 165 de ani, dar și înainte prin contactele preliminare cât și după retragere;

-

Aurelian a retras din Dacia numai armata și administrația, restul populației rămânând la nordul fluviului;

-

poporul român s-a format la nordul Dunării și acolo a preluat credința ortodoxă;

-

există o multitudine de surse istorice începând cu Mauricius care îi menționează pe români la nordul Dunării;

4

asemănarea dintre limba albaneză și limba română se datorează fondului comun

-

indo-european; Dacă argumentele lui Xenopol erau de ordin logic, istoricii perioadei interbelice au elaborat lucrări care demonstrau continuitatea românilor cu argumente științifice: Vasile Pârvan în lucrarea Getica, Nicolae Iorga în monumentala sa lucrare dedicată istoriei românilor și nu în ultimul rând, Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea O enigmă și un miracol istoric, poporul român.

D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist În perioada 1945-1947, România a intrat sub sfera de influență a Moscovei. În primii ani ai regimului comunist, istoriografia românească subordonată Moscovei a insistat pe slavi și pe contribuția acestora la formarea poporului român. În manualul de istorie al României, redactat de Mihai Roller în 1947, se nega romanitatea românilor și se punea accent pe rolul slavilor în etnogeneză. Acesta afirma că ,,după retragerea aureliană, majoritatea populației nu a fugit fiind asimilată de slavi”. Romanii sunt numiți cotropitori, iar plecarea lor din Dacia este numită eliberare. Din 1965, conducător al României devine Nicolae Ceaușescu. Acesta se distanțează de Moscova, fapt care va duce la abandonarea tezelor lui Roller. Istoriografia din timpul lui Ceaușescu punea accent pe rolul dacilor în formarea poporului român. Factorul roman era minimizat și era considerat asupritor. După prăbușirea regimului comunist, istoriografia actuală a încercat să prezinte obiectiv atât rolul dacilor cât și al romanilor în procesul de etnogeneză. Un exemplu este lucrarea Romanitatea românilor. Istoria unei idei, de Adolf Armbruster, o lucrare caracterizată prin obiectivitate. Printre ideile sale de bază menţionăm: descendenţa românilor din coloniştii romani aduşi în Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după 271, unitatea de neam şi de limbă, latinitatea limbii române şi faptul că esenţa romană reiese din tradiţii şi datini populare. Problema etnogenezei românești a fost bine analizată în lucrarea lui Lucian Boia Istorie și mit în conștiința românească dar și în lucrarea O istorie sinceră a poporului român, a istoricului Florin Constantiniu.

5

Sugestii de rezolvare Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 1. Prezentaţi un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideei romanităţii românilor. Odată cu cristalizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale în întreaga Europă, şi mai ales printre popoarele aflate sub stăpânire străină la cumpăna secolelor XVIII-XIX, ideea romanităţii românilor este în atenţia istoricilor. Unii dintre ei folosesc argumentul istoric pentru obţinerea de drepturi politice, alţii pentru a argumenta politica de dominaţie. În prima situaţie se înscriu istoricii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu) care susţineau că românii trebuie să obţină drepturi politice în Transilvania pentru că sunt cei mai vechi, au trăit neîntrerupt aici şi sunt cei mai numeroşi locuitori ai acestei provincii. În a doua situaţie este istoricul austriac Robert Roesler care, pentru a demonstra temeinicia imperiului habsburgic (ce păstra ca naţiuni privilegiate pe maghiari, saşi şi secui, iar ca toleraţi pe români) afirmă întâietatea maghiarilor în Transilvania. Teoria sa cunoscută ca teoria roesleriană a fost combătută de istoricii români A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Grigore Tocilescu etc. care au formulat contraargumente bazându-se pe surse istorice numeroase şi variate prin care susţin continuitatea dacilor după cucerirea romană, romanizarea durabilă a spaţiului nord-dunărean, continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană. 2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în perioada comunismului, influenţa slavă a fost exagerată. În primii ani ai regimului comunist, instaurat după cel de-Al Doilea Război Mondial, istoricul oficial al acestui regim a fost Mihai Roller. În manualul de istorie al României, Roller şi colaboratorii săi negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. Ideologia comunistă care, conform teoriilor staliniste, sublinia caracterul imperialist, și deci reprobabil al civilizaţiei romane, valoarea civilizatoare a slavilor, a determinat şi rescrierea, conform modelului, a etnogenezei românilor. Apoi, când Nicolae Ceauşescu a susţinut naţionalismul comunist, rescrierea, din nou deformând adevărul istoric, constă în valorizarea unicităţii civilizaţiei geto-dacilor.

6

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor, având în vedere: - numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor şi precizarea unui secol în care au apărut scrieri referitoare la ideea romanităţii românilor; - prezentarea unui motiv pentru care s-au implicat istoricii în abordarea romanităţii românilor; - menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor; - formularea unui punct de vedere referitor la implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare: Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale datează din secolul al VII-lea şi este menţionată într-un tratat militar bizantin (Strategikon), populaţia fiind desemnată cu termenul de romani. Bazată pe izvoare istorice care redau adevărul istoric, istoriografia fixează desăvârşirea poporului român în secolul al VIII-lea, iar atestarea limbii române, în secolul al IX-lea. Din secolul al IX-lea, interese politice externe asupra spaţiului românesc şi afirmarea românilor în procesul de formare a statalităţii sale (secolele XI-XIV), amintesc în documente românii cu numele de blahi, vlahi, volohi, olahi, toate desemnând descendenţa românilor din romanitatea orientală. Totodată, izvoarele istorice consemnează continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul în care ei s-au format. Aşadar, atestarea românilor în izvoare istorice a însemnat şi începutul evidenţierii romanităţii lor. Secolele XIV-XVIII, au marcat cristalizarea conştiinţei romane a românilor şi europenizarea cunoştinţelor despre originea romană a poporului român, dar şi afirmarea limbii române scrise. Cărturarii umanişti români (Miron Costin, Şerban Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir) accentuează pentru prima dată problema originii românilor, a elementelor etnice şi lingvistice care au intrat în sinteza etno-lingvistică românească, determinaţi de spiritul epocii Renaşterii cât şi al nevoii trezirii sentimentelor românilor în lupta de emancipare de sub dominaţia străină. Secolul al XVIII-lea, a fost decisiv în conturarea programului românesc de emancipare naţională a românilor. Ca reacţie la dezvoltarea mişcării naţionale a românilor, istoricii străini s-au implicat tot mai mult în abordarea originii şi continuităţii românilor. Afirmării romanităţii românilor în istoriografia românească istoricii străini au răspuns cu formularea unor teze şi teorii pseudoştiinţifice privind etnogeneza românească. Contestarea continuităţii 7

de locuire a românilor din Transilvania a fost tema preferată a istoricilor unguri şi austrieci, motivul politic al justificării stăpânirii habsburgice şi apoi austro-ungare fiind evident. Teoria imigraţionistă, care îi prezinta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi emigrat la nord de fluviu abia în secolul al XIII-lea, a fost susţinută, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Franz Joseph Sulzer şi Johann Christian Eder. În secolul al XIX-lea, Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraţionistă sau roesleriană. Faţă de teoria imigraţionistă au luat poziţie, între alţii, istoricii români Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Alexandru Dimitrie Xenopol. Astfel, istoricii români au conturat, pe baze ştiinţifice, teoria romanităţii şi continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoriografia românească modernă şi contemporană susţine cu argumente istorice continuitatea dacilor după cucerirea romană, convieţuirea dintre daci şi romani şi procesul romanizării dacilor, continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană, desăvârşirea etnogenezei româneşti de o parte şi de alta a Dunării. De exemplu, Xenopol afirmă că elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român, peste acesta suprapunându-se elementul roman. El considera că arheologia, toponimia, hidronimia, aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor. Dintre migratori, slavii au avut o influenţă mai puternică asupra poporului român şi a limbii române. Ca urmare poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav din care cel roman este predominant. Aşadar, în condiţiile în care, de-a lungul timpului, adevărul istoric a fost deformat din interese politice, desigur că este necesară studierea romanităţii românilor. Aceasta presupune acumularea unor surse credibile, analizate şi interpretate corect pentru a înţelege şi respecta identitatea românească. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor având în vedere: -

menţionarea a doi umanişti care au susţinut ideea romanităţii românilor;

-

prezentarea a două argumente din secolul al XIX-lea care au susţinut ideea romanităţii românilor;

-

prezentarea a două argumente prin care se contestă ideea romanităţii românilor;

-

menţionarea unui istoric român care a abordat ideea romanităţii românilor;

-

formularea unui punct de vedere referitor la politizarea ideii romanităţii românilor în secolul al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Rezolvare:

8

Una din cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească este cea a etnogenezei poporului român. Cauzele abordării romanităţii românilor sunt diferite în funcţie de epoca istorică şi de persoanele care abordează problema. Începând cu secolul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta în cadrul statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Declanşarea „cruciadei târzii” transformă Ţările Române în bastioane ale rezistenţei antiotomane. Interesul european faţă de români sporeşte, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. În secolul al XVI-lea, Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană a fost primul care a susţinut în lucrarea sa Hungaria din anul 1536, unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Johannes Honterus, învăţat umanist sas, originar din Braşov, reformator religios al saşilor din Transilvania, înscrie în harta sa (1542) numele „Dacia”, pentru întreg teritoriul locuit de români. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, continuitatea românilor era considerată o evidenţă. Dar pentru români, populaţia majoritară a Transilvaniei, în secolul al XVIII-lea, începea lupta pentru drepturi politice prin elaborarea documentului Supplex Libellus Valachorum (1791), în care se sublinia că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. În această atmosferă sunt lansate ideile imigraţioniste, care contestă romanitatea românilor, susţinând că Dacia ar fi devenit o „terra deserta”, un teritoriu rămas nelocuit după retragerea aureliană (271/275), că poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar de aici, românii ar fi pătruns, către mijlocul secolului al XIII-lea, în Transilvania, unde i-au găsit stabiliţi pe unguri şi pe saşi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, ideile Şcolii Ardelene sunt continuate de reprezentanţii curentului romantic (Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu), care admiteau cu greu ideea că la formarea poporului român contribuiseră şi dacii, pe care îi considerau mai degrabă un fel de strămoşi mitici. În a doua jumătate a secolului al XIXlea, Bogdan Petriceicu Haşdeu, în lucrarea Perit-au dacii?(1860), demonstrează că dacii nu au fost exterminaţi, romanizarea a avut loc şi poporul român s-a format din câteva elemente, din care nici unul nu a fost predominant. În anul 1871, Robert Roesler, publica lucrarea Studii româneşti, în care sistematiza ideile şi argumentele teoriei imigraţioniste iniţiată de

Franz Joseph Sulzer. Teoria

roesleriană contestă romanitatea românilor şi susţine că românii nu au origine latină. Roesler susţine că dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii, 9

cauză care ar fi contribuit şi la dispariţia vechii toponimii dacice. În susţinerea punctului său de vedere se bazează pe informaţia ce apare la Eutropius (istoric roman din secolul al IV-lea): „Dacia... viris fuerat exhausta” (Dacia a fost secătuită de bărbaţi). O altă idee a lui se referă la faptul că romanizarea nu ar fi fost posibilă în cei 165 de ani de stăpânire romană efectivă. A.D. Xenopol, istoric român, foloseşte argumente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate teoria lui Roesler. Ideile esenţiale, prezentate în lucrarea Studii asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiană (1884), sunt: elementul traco-dacic peste care se suprapune elementul roman reprezintă baza etnică a poporului român; dintre migratori, slavii au avut influenţa cea mai mare; prezenţa termenilor creştini de origine latină în limba română se explică prin permanentele legături între populaţia romanizată de la nord şi sud de Dunăre; migraţiile au împins populaţia daco-romană spre munţi; arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor (după 106) şi daco-romanilor (după 271/275); poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav, dintre care cel roman este predominant şi fundamental. În secolul al XX-lea, investigaţiile ştiinţifice conduse de istorici, lingvişti și arheologi au făcut progrese remarcabile. Vasile Pârvan, istoric român, a organizat o serie de săpături arheologice sistematice, în baza cărora a scris lucrarea Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa şi o vastă sinteză istorico-arheologică. A reuşit să ilustreze sinteza dacoromană într-un echilibru perfect, prin temeinicia informaţiei literare şi arheologice. Lucrări științifice de mare valoare au elaborat printre alții, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Adolf Ambruster, Lucian Boia, Florin Constantiniu, etc. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele vecine fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor concrete, prin care identitatea românească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

10

Secolul XX între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și Europa A. Democrația în secolul XX Democrația este un regim polititic caracterizat prin participarea cetățenilor la procesul de conducere al statului. Democrația ca sistem de guvernare a apărut în secolul al V-lea î.Hr. în Atena fiind directă, adică permitea tuturor cetățenilor să participe la procesul de conducere al statului. Astăzi, democrația este reprezentativă, adică cetățenii își aleg reprezentanții pe care-i trimit în parlament. 1. Trăsăturile democrației: -

existența principiului separării puterilor în stat: puterea executivă deținută de guvern,

legislativă deținută de Parlament și puterea judecătorească deținută de instanțele de judecată; -

votul universal acordat tuturor cetățenilor cu vârsta de peste 18 ani;

-

alegeri libere: odată la 4 sau 5 ani, cetățenii fără să fie constrânși își aleg reprezentanți;

-

pluripartidism și pluralism politic;

-

respectarea drepturilor și libertăților cetățenești: 

drepturi civile: libertatea cuvântului, credinței, individuală;



drepturi politice: dreptul de a alege, dreptul de a fi ales și dreptul de asociere în

partide politice; 

drepturi sociale: dreptul la educație, la muncă, șomaj;

2. Evoluția democrației în secolul XX După Primul Război Mondial democrația s-a instaurat în aproape toată Europa, mai puțin Rusia, care era comunistă. Lipsa unei tradiții democratice autentice a dus la prăbușirea democrației în aproape toate statele europene până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial (democrația a supraviețuit în Anglia, Franța și în țările nordice). După al Doilea Război Mondial democrația a avut de înfruntat asaltul comunismului. Partidele comuniste susținute de Moscova au acaparat puterea în țări precum Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Albania și Republica Democrată Germană. Anul 1989, a însemnat prăbușirea comunismului în Europa și revenirea la democrație pe întreg continentul european.

11

3. Principalele state democratice: Germania, Franța, Marea Britanie După Primul Război Mondial, Germania a fost organizată ca un stat democratic prin Constituția de la Weimar. În anul 1933, Hitler a preluat puterea și a transformat Germania într-un stat totalitar. În 1945, la sfârșitul războiului, Germania a fost divizată în două state: Republica Federală Germană-stat capitalist și Republica Democrată Germană-stat comunist. Republica Federală Germană a fost unul dintre membrii fondatori ai Comunității Economice Europene. Cancelarul german Konrad Adenauer este unul dintre părinții fondatori ai Europei Unite. Un rol deosebit de important în istoria Germaniei l-a avut cancelarul Helmut Kohl (cancelar timp de 17 ani). Acesta a coordonat procesul de unificare a statului german petrecut în anul 1989, în contextul prăbușirii comunismului în Europa. Germania este astăzi un stat federal, o republică parlamentară fiind cea mai puternică țară din Uniunea Europeană. Franța a avut în perioada interbelică un regim republican caracterizat prin instabilitate guvernamentală (ascensiunea forțelor de extremă stânga). După anul 1945, a fost adoptată o constituție ce instituia un sistem parlamentar clasic. În anul 1959, președinte devine Charles de Gaulle care a susținut ideea consolidării puterii șefului statului. În anul 1962, printr-o reformă constituțională s-a hotărât ca președintele Franței să fie ales prin vot universal, nu de un colegiu ca până atunci. Astăzi, Franța are un regim semiprezidențial caracterizat printr-o coabitare între președinte și premier. Din punct de vedere economic, Franța este cea de-a doua putere a Uniunii Europeane. Marea Britanie a cunoscut o evoluție politică relativ constantă. După Primul Război Mondial pe scena politică engleză apare alături de Partidul Liberal și Partidul Conservator, un nou partid: Partidul Laburist. În scurt timp, conducerea Angliei va fi deținută de conservatori și laburiști, liberalii pierzând din importanță. Anglia este organizată ca o monarhie constituțională, însă adevărata putere aparține primului ministru. În prima jumătate a secolului al XX-lea s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Conservatorilor, în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945) și după război (1951-1955). În anii de după război, s-a remarcat personalitatea unui alt prim ministru, Margaret Thatcher, supranumită “Doamna de Fier”. Aceasta a luat măsuri pentru consolidarea economiei și creșterea prestigiului extern al țării.

12

B. Totalitarismul. Caracteristici. Evoluţia statelor totalitare 1. Caracteristici A apărut la începutul secolului XX, însă rădăcinile acestuia se pot găsi în autoritarismul conservator din secolele XVIII – XIX. A fost un regim politic caracterizat prin controlul total al statului asupra cetățenilor. Trăsături: - existența partidului unic care se identifică cu statul: Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în URSS, Partidul Național Fascist în Italia și Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP), în Germania; - cultul personalității conducătorului: Secretar general în URSS, Il Duce în Italia și Fuhrer în Germania; - existența poliției politice: controla întreaga societate și dădea socoteală numai în fața conducătorului: CEKA-Comandamentul rusesc al tuturor rușilor, NKVD-Comisariatul pentru Afaceri interne al Poporului , KGB-Comitetul Securității Statului în URSS; OVRAOrganizația pentru Vigilență și Reprimare a Antifascismului în Italia; GESTAPO-Poliția secretă de stat în Germania; - cenzura și propaganda: statul avea controlul asupra mijloacelor de informare în masă. Nimic nu putea fi publicat fără să fie cenzurat. Nu se admitea nici o critică la adresa regimului. Mai mult, prin propagandă se exagerau până la absurd rolul și virtuțile conducătorului și partidului. - nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești: chiar daca prin constituție regimurile totalitare prevedeau existența drepturilor și libertăților cetățenești acestea nu erau respectate. De exemplu, constituția sovietică din anul 1936, era cea mai democratică din lume la acel moment. 2. Comunismul Comunismul a fost o ideologie de stânga, teoretizată de Karl Marx și Friedrich Engels în „Manifestul Partidului Comunist”, lucrare apărută în anul 1848. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi fără clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Cel care reușește să pună în pratică ideologia comunistă a fost V. I. Lenin, conducător al Partidului Comunist din Rusia, care la 25octombrie/7noiembrie preia puterea printr-o lovitură de stat.

13

Încă de la începutul regimului a fost instituită teroarea în stat. În anul 1917, a fost creată CEKA, poliția politică a regimului.

A fost interzisă funcționarea partidelor politice cu

excepția PCUS și orice formă de opoziție a fost lichidată. Statul și-a impus controlul în economie prin naționalizarea întreprinderilor, proprietatea privată fiind lichidată. Politica economică a statului sovietic în timpul lui Lenin a purtat numele de NEP (Noua Politică Economică). În anul 1922, Rusia se transformă în URSSUniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Rusia, Ucraina, Belarus,Republicile Caucaziene). După venirea lui Stalin la putere (1924) teroarea asupra populației s-a intensificat. Stalin a impus o economie centralizată și planificată rigid. Din 1929, s-a trecut la colectivizarea forțată a agriculturii în paralel cu industrializarea forțată și planificarea producției în planuri cincinale. Una dintre urmările colectivizării agriculturii a fost marea foamete din Ucraina cunoscută și sub numele de Holodomor. În anii Marii Terori (Ejovcina) dintre anii 1936-1938, milioane de oameni au căzut victime terorii lui Stalin. Cultul personalității a căpătat proporții fără precedent, presa era controlată sever și întreaga creație culturală se găsea în slujba intereselor partidului. Demascarea crimelor lui Stalin și condamnarea cultul personalității acestuia au fost făcute de Nichita Hrușciov la congresul XX al PCUS din anul 1956. Adevărata deschidere se va face însă abia în 1985, când la conducerea URSS-ului vine Mihail Gorbaciov, care lansează o politică de reformă numită perestroika și glasnost (reformă și deschidere). Practici politice totalitare în URSS: - lichidarea opoziției și încarcerarea celor considerați ostili în GULAG (Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată) ; partidele politice au fost desființate, singura activitate politică permisă putea să o desfășoare PCUS; - crearea poliției politice cu rolul de a controla foarte strict societatea și pentru a împiedica declanșarea unor acțiuni de protest. Opozanții regimului au fost executați sau trimiși în lagăre de muncă forțată aflate în Siberia. Se estimează că aproximativ 30 milioane de oameni au căzut victime epurărilor lui Stalin deoarece erau considerați dușmani ai poporului, iar 18 milioane au murit.

3. Fascismul Ideologie de extrema dreaptă apărută în Italia la începutul secolului XX. Numele vine de la fascie, simbolul lictorilor romani. Era o ideologie care punea accent pe naționalism și pe 14

promisiunile de restaurare a onoarei naționale. Scopul regimului fascist din Italia era crearea unui stat la fel de important ca Imperiul Roman. Baza ideologiei fasciste era națiunea pe care o considerau nu doar o sumă de indivizi, ci un organism viu. Fascismul se declara împotriva democrației parlamentare, sprijinea violența, războiul și militarismul, iar în plan social, dorea realizarea statului corporatist (corporații: asociații profesionale din care făceau parte atât salariații cât și patronii). Bazele regimului/partidului fascist au fost puse de Benito Mussolini care a și preluat puterea în anul 1922, în Italia, în urma marșului asupra Romei. Odată ajuns la putere, a eliminat adversarii politici, mai ales socialiști. În perioada anilor 1925-1926, au fost adoptate legile fasciste, prin care a fost instituit un regim dictatorial: 

partidele politice erau desființate;



a fost instituită cenzura;



țara era condusă de Duce care deținea atât puterea legislativă cât și cea executivă fiind

asistat de Marele Consiliu Fascist; 

în plan economic și social este impus corporatismul;



în plan religios Mussolini se împacă cu Biserica Catolică cu care semnează Acordul

de la Lateran (1929), acord prin care se recunoștea independența Vaticanului; Mussolini a condus dictatorial, implicând țara în al Doilea Război Mondial, unde Italia a suferit înfrângeri destul de grave. În 1943, este înlăturat de la putere, însă este instalat de germani în fruntea Republicii de la Salo din nordul Italiei. Dar în anul 1945, este arestat și ucis de către partizanii italieni. 4. Nazismul Numele vine de la Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) creat imediat după Primul Război Mondial. A fost o ideologie de dreapta asemănătoare fascismului (fascism radical). Ideologia nazistă este expusă în lucrarea Mein Kampf din 1925, a lui Adolf Hitler. În această lucrare Hitler vorbește despre spațiul vital – Lebensraum – teritoriile din est pe care Germania ar trebui să le ocupe pentru a se putea dezvolta. Pentru aceasta era nevoie de anularea restricțiilor impuse prin tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919. Conform ideologiei naziste oamenii erau împărțiți în două categorii: rasa superioară (reprezentată de germani-arieni) și rasele inferioare (slavi, evrei, țigani);

15

În anul 1933, Hitler devine cancelar al Germaniei pe cale democratică, iar în 1934, își anihilează adversarii în noaptea „cuțitelor lungi”. Politica rasială începe în anul 1935, când sunt adoptate legile de la Nurnberg și continuă în anul 1938, printr-un pogrom general cunoscut sub numele de kristallnacht (noaptea de cristal). Anularea restricțiilor impuse prin tratatul de la Versailles începe în anul 1935, când Hitler reintroduce serviciul militar obligatoriu. În anul 1936, Hitler ocupă zona demilitarizată renană, iar în anul 1938, Austria și zona sudetă din Cehoslovacia. Prin atacul asupra Poloniei din 1 septembrie 1939 începea cel de Al Doilea Război Mondial. care va împărți lumea în două tabere: Axa Roma-Berlin-Tokyo și Națiunile Unite (26 state, nucleul fiind reprezentat de SUA, Marea Britanie și URSS). În timpul războiului, în anul 1942, la Wansse, este adoptată „soluția finală” a problemei evreiești (Holocaust – exterminarea evreilor aflați în lagărele de concentrare). Principalele lagăre de concentare au fost: Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Maidanek, Sobibor, etc. Războiul se încheie în anul 1945,

cu victoria Națiunilor Unite și cu dispariția

nazismului. C. Statele democratice și politica de stăvilire a comunismului 1. Politica de îndiguire a comunismului După cel de-al Doilea Război Mondial, marea alianță formată din SUA, Marea Britanie și URSS s-a destrămat din cauza deosebirilor ideologice (Marea Britanie și SUA erau state democratice, iar URSS era stat totalitar) Din acel moment, statele occidentale vor urmări să blocheze ascensiunea comunismului. Astfel, în anul 1947, este lansată politica de containment (îndiguire) a comunismului. Această politică a fost elaborată în timpul președintelui H. Truman și a vizat acordarea unui ajutor financiar Greciei și Turciei pentru a nu intra în sfera de influență comunistă. Primul rezultat concret al acestei politici a fost lansarea Planului Marshall din anul 1947, plan care prevedea ajutorarea economică a statelor Europei lovite de război. De acest ajutor au beneficiat numai statele din vest pentru că URSS-ul și statele din sfera sa de influență au refuzat planul. Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea NATO în anul 1949- alianța militară a statelor aflate sub influența SUA.

16

Sovieticii au ripostat, creând în anul 1955 o alianță militară cunoscută sub numele Tratatul de la Varșovia. Apariția acestor două alianțe arăta faptul că lumea devenise bipolară, statele comuniste grupate în jurul URSS și statele democratice grupate în jurul SUA. 2. Evoluția postbelică a regimurilor comuniste În Europa, în perioada anilor 1944-1948, comunismul s-a instaurat în următoarele state: Bulgaria, Iugoslavia, Albania, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și RDG. Cu excepția Albaniei și Iugoslaviei toate celelalte state se aflau sub controlul total al Moscovei. Moartea lui Stalin, din anul 1953, a dat semnalul destalinizării. Pe această linie se înscriu marile revolte anticomuniste din Germania: RDG în anul 1953, Polonia și Ungaria în anul 1956. Chiar dacă Stalin murise, metodele au rămas la fel și aceste revolte au fost lichidate cu forța armată și vărsare de sânge. În România, lupta împotriva regimului comunist a fost rezistența din munți la care au participat țărani, foști ofițeri, studenți și chiar elevi. Rezistența din munți a fost lichidată de comuniști abia în anul 1961. În anul 1968, mișcarea de reformare a regimului comunist din Cehoslovacia a fost reprimata de intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia. 3. Falimentul sistemului comunist Anii 1970-1989, au scos în evidență falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populației, precum și să renunțe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Acest lucru a favorizat apariția unor mișcări de disidență în țări ca Polonia și Cehoslovacia, unde opozanții regimurilor comuniste și militanții pentru drepturile omului, ca Adam Micknik, Bronislaw

Geremek (Polonia) și Vaclav Havel

(Cehoslovacia), au fost supuși persecuțiilor politice de către autorități, devenind simboluri internaționale ale rezistenței anticomuniste. Aventura militară a URSS în Afganistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistența mujahedinilor, sprijiniți de SUA, precum și revolta muncitorilor polonezi și crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârșitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanți ai elitelor comuniste au devenit conștienți de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă și URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetățenilor din statele Europei de E a început să se risipească. În unele țări, ca Polonia și Ungaria, a început 1989 un proces de negociere între forțele de opoziție recent recunoscute și partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic și tranziția spre 17

democrație. În altele, precum Cehoslovacia și Germania de Est, înlăturarea liderilor comuniști opuși oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestații de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura țară în care sfârșitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârșitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice și naționale de popoarelor pe care le indusese cu forța între granițele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficțiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcțiile pe care le deținea.

D. România între democrație și totalitarism în sec. XX 1. Ideologii și practici politice până în 1918 Bazele democrației românești au fost puse prin Constituția din anul 1866. Acest act constituțional preciza că România este monarhie constituțională. Regele Carol I a fost arbitrul vieții politice (1866-1914). Viața politică a fost dominată de 2 partide: Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880). Aceste două partide au guvernat țara pe baza rotativei guvernamentale instituită în anul 1895, de regele Carol I. 2. Ideologii și practici politice în perioada interbelică a) Factorii care au influențat democrația interbelică: -

acordarea votului universal în 1918 pentru bărbații care aveau peste 21 ani;

-

Constituția din 1923, continuatoare a celui din 1866, însă îmbunătățită în urma modificărilor apărute după realizarea României Mari;

-

dinamica partidelor politice (apariția mai multor partide);

b) Evoluția vieții politice Viața politică interbelică a fost dominată de Partidul Național Liberal condus de familia Brătianu (Ionel, Vintilă și Dinu). PNL reprezenta interesele marii burghezii industriale și financiare. Cele mai importante guvernări liberale s-au desfășurat între anii 1922-1926 și 1933-1937. În 1926, apare Partidul Național Țărănesc format prin fuziunea Partidului Țărănesc din Vechiul Regat condus de Ion Mihalache cu Partidul Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu. Partidul apăra interesele țărănimii o clasă socială importantă după aplicarea reformei agrare și reformei electorale. Țărăniștii au guvernat țara în perioada marii crize economice, confruntându-se cu foarte mari probleme. Dispar partidele conservatoare din cauza aplicării reformei agrare și reformei electorale. Este vorba de Partidul Conservator Democrat condus de Take Ionescu și Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman.

18

Apar partidele de extremă: Partidul Comunist Român, partid de extremă stânga, subordonat Moscovei (1921) și Legiunea Arhanghelului Mihail, formațiune politică de extremă dreapta (1927). PCR se identifica cu interesele Moscovei fiind un partid politic minuscul, aproximativ 1000 de membrii, liderii săi fiind alogeni. Legiunea Arhanghelului Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, va juca un rol important pe scena politică a țării în perioada anilor 30, ajungând la alegerile din anul 1937, un partid de masă. Monarhia a fost arbitrul vieții politice în timpul regelui Ferdinand (1914-1927). Prin renunțarea la tron a prințului Carol în 1925, începea criza dinastică care se va acutiza după moartea Regelui Ferdinand în anul 1927. Între anii 1927-1930, țara a fost condusă de regele Mihai, fiul lui Carol și nepotul lui Ferdinand. Deoarece acesta doar șase ani țara a fost condusă de o regență formată din trei personalități ale României interbelice. În anul 1930, Carol se întoarce în România și este proclamat la 8 iunie de către parlament rege al României înlăturându-și practic fiul. Carol al II-lea conduce România între anii 1930-1940 într-o manieră personală, reușind în 1938, să impună monarhia autoritară. Noul regim a fost girat de Constituția din anul 1938. Pierderile teritoriale din vara anului 1940 duc la înlăturarea lui Carol de către generalul Antonescu care va băga România în al Doilea Război Mondial alături de Germania sperând atfel să se anuleze Dictatului de la Viena din 30 august 1940, în urma căruia am pierdut Nordvestul Transilvaniei. c) Principalele ideologii interbelice Liberalismul pune în centrul societății individul. A fost susținut până la finalul Primului Război Mondial. După război, apare neoliberalismul care susținea intervenția statului în economie pentru corectarea unor dezechilibre. Ideologia neoliberală a fost susținută de Ștefan Zeletin, Mihai Manolescu, Vintilă Brătianu. Aceștia susțineau că alternativa României era industrializarea și urbanizarea. Ideologia neoliberală a fost susținută de PNL, condus între anii 1909-1927 de către Ionel Brătianu. Țărănismul a fost o concepție promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache. Țărăniștii considerau că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar. Ei nu negau dezvoltarea industriei, ci își propuneau dezvoltarea acelor ramuri industriale care exploatau produsele agricole și bogățiile subsolului. În plan politic, țărănismul era susținut de PNȚ. Naționalismul a fost ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Arhanghelului Mihail creată în 1927, de Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii erau împotriva democrației parlamentare și împotriva partidelor politice. Politica lor s-a îndreptat în special contra 19

evreilor care în acel moment dețineau pozițiile cheie din comerț. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranța și apologia morții. Legionarii doreau o Românie morală, creștină, “mândră ca soarele pe cer”. Comunismul a fost ideologia Partidului Comunist Român, partid înființat în anul 1921, din elementele de stânga ale mișcării socialiste. PCR a fost un partid minuscul care a acționat în toată perioada interbelică împotriva intereselor României pe care o considera un stat multinațional, o creație a imperialismului apusean care trebuia distrusă.

20

Sugestii de rezolvare Secolul XX între democrație si totalitarism. Ideologii și practici politice în România și Europa 1. Mentionaţi două trăsături ale democraţiei din spaţiul european în prima jumatate a secolului al XX-lea. Principala caracteristică a democrației este reprezentată de separarea puterilor în stat: puterea executivă deținută de guvern (în cazul republicilor parlamentare) și de președinte și guvern (în cazul republicilor prezidențiale), puterea legislativă deținută de parlament care poate fi unicameral (cazul Franței) și bicameral (cazul Marii Britanii, României) și puterea judecătorească deținută de instanțele de judecată. Principiul separației puterilor în stat a fost teoretizat de către iluministul francez Montesquieu în lucrarea Spiritul legilor. O altă caracteristică a democraţiei este respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. Cele mai importante dintre acestea sunt dreptul la viaţă, egalitatea în faţa legii, libertatea individului, dreptul la educaţie, libertatea de expresie, dreptul la proprietate. Toate aceste drepture şi libertăţi sunt legiferate prin constituţiile statelor democratice dar şi prin acte internaţionale, cum ar fi „Declaraţia universală a drepturilor omului.” 2. Prezentaţi o practică politică specifică democratiei din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După al Doilea Război Mondial, competiţia dintre democraţie şi totalitarism a continuat, statele lumii regrupându-se în cadrul a două tabere aflate în conflict (cunoscut sub numele de Războiul Rece). Prima dintre aceste tabere a continuat să funcţioneze pe principiile democraţiei pluraliste. Un asemenea exemplu este cel al Marii Britanii care punea accentul pe promovarea liberei iniţiative, descentralizare, implicarea limitată a statului în rezolvarea problemelor sociale. Modelul politic britanic a cunoscut ascensiunea Partidului Laburist, care a guvernat în alternanţă cu Partidul Conservator. În perioada postbelică s-a remarcat un prim-ministru conservator, Margaret Thatcher care prin măsurile de consolidare a economiei a contribuit la sporirea prestigiului extern al Marii Britanii. Un alt caz de stat democratic din perioada postbelică este cel al Franţei. După război, statul francez a cunoscut o instabilitate politică şi guvernamentală, însă prin adoptarea unei noi constituţii, situaţia s-a reglementat, astăzi Franţa fiind un model de republică prezidenţială, în care prerogativele preşedintelui sunt mult mărite.

21

3. Prezentaţi o practică politică prin care să ilustraţi existenţa democraţiei în secolul al XX-lea în Europa. Sistemul democratic se bazează pe o serie de principii. Acestea permit participarea cetăţenilor la viaţa politică, oferă garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor, separarea puterilor în stat. O caracteristică a tuturor statelor democratice din secolul XX a fost constituţionalitatea. Constituţia ca lege fundamentală reprezintă suma principiilor şi valorilor democratice ale unui stat. De exemplu, în Franţa, după al Doilea Război Mondial, s-a adoptat o constituţie ce instituia un regim parlamentar. Preşedintele Charles de Gaulle, ales în 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Ca atare, reforma constituţională din 1962, a stabilit că preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral ca până atunci. Astfel, datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă coexistenţa la putere a unui preşedinte de orientare politică de stânga cu un prim-ministru de orientare de dreapta. Aşadar, într-un stat democratic, în constituţie sunt înscrise principiile de guvernare ale statului, ceea ce este legitim sau nu. 4. Prezentaţi o caracteristică a totalitarismului secolului al XX-lea, numind şi un stat european în care aceasta s-a aplicat. Controlul total exercitat de stat asupra societăţii: în societatea comunistă fiecare moment din viaţa unui locuitor era supravegheat de instituţiile statului. În România înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel, copiii din grădiniţe erau cuprinşi într-o organizaţie specifică, numită ,,Şoimii Patriei” în care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorii acestuia. De la vârsta de 7 ani, elevii deveneau fără excepţie membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Atât şoimii cât şi pionierii purtau o costumaţie obligatorie, care indica, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizarea membrilor societăţii. La 14 ani pionierii treceau la o nouă etapă socială şi politică devenind membri U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist), depuneau un jurământ specific şi se pregăteau pentru a deveni ,,oamenii noi” ai regimului comunist. După vârsta de 18 ani adulţii puteau deveni membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locurile de muncă, erau încadraţi în organizaţii sindicale, aflate de asemenea sub controlul PCR.

22

5. Prezentaţi o altă practică politică totalitară în Europa contemporană, numind şi statul în care aceasta a fost adoptată. O practică totalitară – Proletcultismul Din august 1944, România a fost ocupată de Armata Roşie, iar modelul stalinist impus prin forţă în viaţa economică, socială şi politică va fi implementat cu aceeaşi tărie în cultură sub forma proletcultismului –care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului şi îşi propunea să creeze o ,,cultură pur proletară”, după modelul sovietic. Acest obiectiv nu se putea realiza fără distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Drept pentru care s-a trecut la o campanie agresivă de promovare a limbii ruse, a literaturii ruse, a cinematografiei şi folclorului rus – creaţie a ,,maselor populare.” S-au înfiinţat în toate marile oraşe cluburi ale prieteniei româno-ruse, festivaluri periodice care să preamărească frăţietatea dintre cele două popoare. Trecutul românilor a fost complet revizuit prin manualul lui Mihail Roller din 1947; ideea naţională şi conceptul de patriotism au fost legate de ,,lupta de clasă” şi aspiraţia ,,maselor populare” antrenate într-o revoluţie continuă, spre ţinta numită ,,progres.” Legăturile intelectualilor cu apusul au fost complet întrerupte. Academia Română a fost desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă supusă partidului. Autorii şi titlurile care promovau valorile tradiţionale au fost puşi sub cenzură întocmindu-se un index al publicaţiilor interzise ce cuprindea peste 8000 de titluri. Au fost încurajaţi toţi acei scriitori şi falşi scriitori care erau dispuşi să preamărească noul regim şi să redea principiile de viaţă şi modelele umane avizate de partid: clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatoare. Elitele politice şi culturale au fost marginalizate şi supuse represiunii politice, prin mijloacele deţinute de partidul unic. Regimul comunist nu avea nevoie de elite intelectuale, care puteau să combată prin argumente politica oficială. 6. Menționaţi două ideologii totalitare din Europa secolului al XX-lea. Două ideologii totalitare prezente în secolul al XX-lea au fost fascismul (impus ca regim politic în Italia în 1922 de către Benito Mussolini) şi nazismul (instaurat în Germania ca politică de stat în 1933 de Adolf Hitler). 7. Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre Regimul politic în România interbelică, având în vedere: -menționarea a două trăsături ale regimurilor democratice; -prezentarea a două ideologii din România interbelică, precizând o asemănare și o deosebire între acestea; -prezentarea contextului politic al ascensiunii extremismului în România interbelică;

23

-formularea unui punct de vedere referitor la importanța regimului democratic pentru România interbelică și susținerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare De-a lungul timpului oamenii au acționat pentru a-și îmbunătăți viața și în acest scop au creat forme de guvernământ și regimuri politice. Statele se deosebesc esențial din punct de vedere a regimurilor politice care se definesc în funcție de metodele prin care se exercita puterea și prin relațiile dintre stat și cetățeni. Distingem astfel regimuri democratice întemeiate pe pluralism politic, separația puterilor, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești și regimuri totalitare. Regimurile democratice au o serie de trăsături, precum: organizarea și funcționarea societății pe baza unei legi fundamentale, pluralism politic și separarea puterilor în stat, libertăți și drepturi cetățenești, apariția și consolidarea societății civile. Cele mai importante libertăți și drepturi cetățenești se referă la: drepturi civile cum ar fi libertățile individuale, drepturi politice materializate în dreptul de vot care devine universal în secolul al XX-lea, drepturi sociale, spre exemplu dreptul la educație etc. După Marea Unire, România a facut pași importanți spre consolidarea democrației prin măsuri precum: adoptarea votului universal pentru bărbații de la 21 de ani (1918), adoptarea Constituției din 1923, care consfințea drepturile și libertățile cetățenești și preciza separația puterilor. Ideologiile care s-au afirmat în perioada interbelică au fost: liberalismul, țăranismul și extremismul. După 1918, ideologia liberală a îmbrăcat forma neoliberalismului, avându-i ca reprezentanți pe Ștefan Zeletin, Mihai Manoilescu, Vintilă Brătianu, care susțineau pe plan economic doctrina „prin noi înșine”, pe plan social, întărirea pozițiilor burgheziei și respectarea echilibrului social iar în plan politic, dezvoltarea democrației parlamentare. Liberalismul a fost promovat de Partidul Național Liberal care a dominat viața politică în perioada interbelică, formând guverne în perioadele 1922-1926 și 1933-1937. Printre cele mai importante măsuri legislative se numără, Constituția din 1923, Legea minelor, Legea de unificare administrativă, Legea electorală (legea primei electorale). Țărănismul a fost susținut de teoreticieni ca Virgil Madgeanu, Constantin Stere, Ion Mihalache. În plan economic, în concepția țărăniștilor, agricultura ocupa locul principal în dezvoltarea statului dar se susținea și necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, mai ales a celor care valorificau produsele agricole și bogățiile subsolului. Doctrina economică a fost cea a „porților deschise” care încuraja capitalul străin. În plan social sustinea primatul 24

țărănimii care era considerată o clasă omogenă și independentă iar pe plan politic politic țăraniștii au propus constituirea statului național țărănesc. Ei au au susținut ideea „luptei de clasă”. Mai târziu au abandonat-o și au susținut democrația parlamentară reală, în cadrul statului țărănesc. Țărănismul a fost promovat de Partidul Țărănesc, creat în 1918 și Partidul Național Țărănesc, apărut în 1926, prin fuziunea Partidului Țărănesc din Vechiul Regat cu Partidul Național Român din Transilvania, președinți fiind Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Țărăniștii sau aflat la guvernare între anii 1928-1931 și 1932-1933 ani care au coincis cu criza economică. Politica economică a fost cea a „porților deschise” care susținea pătrunderea neîngrădită a capitalului străin, apreciind că investițiile de capital românesc sunt insuficiente pentru valorificarea eficientă a resurselor țării. Între cele doua ideologii există asemănări dar și deosebiri. Ambele ideologii sunt ideologii democratice. Își propuneau dezvoltarea regimului democratic. Spre exemplu cele două partide liberal și țărănist care reprezintau cele două ideologii au respectat Constituția democratică elaborată în anul 1923. Ambele ideologii își propuneau dezvoltarea economiei românești. Între ele existau însă deosebiri importante în ceea ce privește calea de urmat. Liberalii prin politica „prin noi înșine” militau pentru dezvoltarea capitalului autohton în timp ce țărăniștii susțineau politica „porților deschise” susținând pătrunderea neîngrădită a capitalului străin. În România interbelică au apărut mai multe formațiuni politice de extremă dreapta în care cea mai cunoscută a fost Legiunea Arhanghelului Mihail, apărută în 1927 și condusă de Corneliu Zelea Codreanu. A fost cunoscută și sub numele de Mișcarea Legionară. S-a aflat în ascensiune în perioada interbelică obținând la alegerile parlamentare din 1937 peste 15% din numărul de voturi situându-se pe al treilea loc după liberali și tărăniști. Succesul lor s-a datorat mai multor factori. Partidele politice tradiționale își pierduseră, în parte, credibilitatea ca urmare a nerezolvării problemelor cu care se confrunta societatea românească. Ele se aflau în declin și datorită politicii lui Carol al II-lea de slăbire a acestora deoarece urmărea să instaureze o guvernare personală. Pe de altă parte ascensiunea extremei drepte s-a datorat și conjuncturii europene. Regimurile totalitare se aflau în ascensiune dominând politica internațională în preajma celui de Al Doilea Război Mondial. Apreciem că existența regimului democratic în România interbelică a fost foarte importantă deoarece a contribuit la dezvoltarea societății. Regimul democratic a permis luarea unor măsuri cum ar fi votul universal sau Constituția din 1923, care au asigurat participarea mai largă a cetățenilor la treburile publice. Regimul democratic a permis dezbaterea publică 25

legată de dezvoltarea țării și luarea unor măsuri potrivite pe plan economic care au situat România pe o poziție medie în Europa dacă ne raportăm la produsul intern brut. În concluzie putem aprecia că regimul politic din România interbelică a fost unul democratic. Totuși democrația românească s-a dovedit a fi firavă ea fiind desființată de regele Carol al II-lea fără a avea parte de o opoziție serioasă atunci când a instaurat conducerea personală. A urmat în istoria României o perioadă de peste cinci decenii de conducere autoritară sau totalitară (conducerea autoritară a lui Carol al II-lea în perioada 1938-1940) dictatura lui Ion Antonescu (1940-1944) și apoi regimul comunist care a durat până în 1989).

26

Constituțiile României Constituția este legea fundamentală a unui stat, în care sunt consemnate principiile de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale, etc.

A. Documente cu valoare constituțională Istoria constituționalismului românesc este veche, unul din primele acte cu valoare constituțională fiind Constituția Cărvunarilor a lui Ionică Tăutu din anul 1822. Numele de „Cărvunari” face aluzie la Carbonarii italieni. Constituția prevedea principii inspirate din ideologia revoluției franceze: respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legilor, libertatea persoanei, etc. Următoarele documente cu valoare constituțională au fost Regulamentele Organice intrate în vigoare în perioada anilor 1831-1832 în cele două țări române. Între anii 1828 şi 1834, Principatele Române s-au aflat sub ocupaţie militară rusă. În acest timp, două comisii boiereşti au redactat pentru Ţara Românească şi Moldova primele legi fundamentale cu rol de constituţie, Regulamentele Organice. 

Domnul era ales pe viață dintre marii boieri de către Adunarea Obștească Extraordinară;



Se instituia separarea puterilor în stat: executivă (exercitată de domn, ajutat de sfat administrativ extraordinar, alcătuit din 6-8 miniști, numiți și revocați de domn), legislativă (Adunare Obștească format din boieri aleși pe cinci ani), judecătorească (deținută de instanțele de judecată-tribunalele județene, instanțele de apel, Înaltul Divan Domnesc);



Modernizarea sistemului fiscal (introducerea unei dări unice);



Lichidarea vămilor interne;



Reînființarea armatei naționale;



Modernizarea învățământului;



Reglementarea obligațiilor țăranilor clăcași față de boieri. În timpul revoluției pașoptiste au fost elaborate o serie de documente programatice în

tot spațiul românesc. Un rol aparte l-a avut Proclamația de la Islaz din 9 iunie 1848. A fost cel mai avansat program politic al revoluționarilor pașoptiști având rol de constituție a guvernului revoluționar din Țara Românească. Între lunile mai-august 1858, s-a desfășurat la Paris Conferința puterilor garante care a elaborat o lege cu valoare constituțională pentru spațiul românesc. Documentul numit, 27

Convenția de la Paris, avea rolul de a da o organizare definitivă noului stat numit Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. 

Fiecare principat era condus de către un domnitor ales pe viață de către Adunarea Electivă;



În fiecare principat funcționa o Adunare Electivă aleasă pe 7 ani;



Puterea executivă era încredințată domnitorului, care guvera cu ajutorul Consiliului de Miniștri;



Puterea legislativă era deținută de domn, Adunarea Electivă și Comisia Centrală de la Focșani;



Puterea judecătorească se exercita în numele domnului;



Singurele instituții comune erau Comisia Centrală de la Focșani (elabora proiectele de legi) și Înalta curte de casație și justiție;



Era propusă modernizarea relațiilor dintre proprietari și țărani. În urma loviturii de stat din 2 mai 1864, era elaborată de către Al. I. Cuza o nouă lege

fundamentală numită Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Acest document sporea puterea domnului și micșora puterea Adunării legislative. 

Domnitorul era singurul care avea inițiativă legislativă (legile fiind elaborate de Consiliul de Stat);



Puterea legislativă devenea bicamerală (Adunarea Electivă și Corpul Ponderator);



Puterea legislativă era deținută de Domn, Adunarea Electivă și Corpul Ponderator.

B. Constituția din 1866 Îndepărtarea lui Cuza în februarie 1866, punea serioase probleme succesorilor săi. Este vorba de o locotenență domnească și un guvern provizoriu. Soluția găsită de locotenența domnească a fost aducerea unui prinț străin. Tronul a fost oferit lui Filip de Flandra, care-l refuză fără nicio explicație, apoi a fost oferit

prințului prusac Carol de Hohenzolern-

Sigmaringen. Deși nu a fost agreat de toate marile puteri, prințul străin a fost acceptat în cele din urmă, așa că, la 10 mai 1866, depunea jurământul, devenind domn al României. 1. Adoptarea Constituției Constituția a fost votată de către Adunarea legislativă la 29 iunie fiind promulgată de Carol la 1 iulie. Adoptarea ei a fost o necesitate istorică deoarece trebuia să corespundă noilor realități politice de după înlăturarea lui Al. I. Cuza și trebuia să reprezinte temeiul juridic al domniei lui Carol. 2. Trăsături generale 28

- Este prima constituție internă românească elaborată de reprezentanții legitimi ai națiunii; - A avut la bază modelul Constituției belgiene; - Este prima lege fundamentală care proclama oficial numele țării de România; - A fost rezultatul compromisului dintre conservatori și liberali; - A pus bazele domniei constituționale (1866-1881) și a monarhiei constituționale (18811938). 3. Conținutul Constituției Teritoriul țării În privința teritoriului țării se preciza clar caracterul unitar al statului și numele de România. De asemenea, se mai preciza caracterul nealienabil al statului (stat indivizibil cu numele România). Principiile constituției - Principiul suveranității naționale; - Principiul guvernării reprezentative și responsabile; - Principiul responsabilității ministeriale; - Principiul monarhiei ereditare; - Principiul separației puterilor în stat: puterea executivă exercitată de domn și guvern, puterea legislativă deținută de domn și parlament și puterea judecătorească reprezentată de instanțele de judecată (Instanța supremă-Curtea de Casație). Toate sentințele se pronunțau în numele domnului. În privința puterilor în stat, Constituția acorda largi prerogative domnului, apoi regelui. Instituția centrală era implicată în toate structurile de putere ale statului: în cea executivă cu Guvernul, în cea legislativă cu Parlamentul și în cea judecatorească pentru că hotărârile instanțelor se executau în numele domnului. Drepturile și libertățile cetățenești Art.5 prevedea libertatea conștiinței, presei, învățământului, întrunirilor și asocierilor. Pe baza acestui articol au apărut partidele politice, dar și sindicatele; Art. 7 condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la creștinism. Era un articol cu tentă antisemită. Avea să fie abrogat în anul 1879; Art. 10 prevedea egalitatea românilor în fața legilor și obligațiilor; Art.19 declara proprietatea de orice natură, sacră și inviolabilă. Sistemul electoral Constituția includea și o nouă lege electorală bazată pe vot cenzitar (puteau vota numai cetățenii care făceau dovada unui venit). 29

Adunarea Deputaților era aleasă de patru colegii electorale. În primele două colegii votau marii proprietari funciari-vot direct; în colegiul trei vota burghezia-vor direct, în colegiul patru vota țărănimea-vot indirect prin delegați: un delegat la 50 de țărani. Senatul era ales de către două colegii-unul al marilor proprietari funciari (conservatorilor) și unul al burgheziei. Această lege electorală s-a aflat în vigoare până în anul 1918, când a fost introdus votul universal. 4. Semnificația Constituției Pe plan intern a creat cadrul necesar funcționării instituțiilor moderne ale statului. A pus bazele monarhiei constituționale. A stat la baza vieții politice în perioada anilor 18661923. A suferit trei modificări: în 1879, când a fost modificat articolul 7; în 1884, când s-a redus numărul colegiilor electorale de la 4 la 3 și în 1917, când au fost modificate articolele 57 și 67 pentru a se realiza votul universal și reforma agrară. Pe plan extern a fost percepută de marile puteri ca o manifestare a dorinței de independență a românilor pentru că nu amintea nicăieri de regimul suzeranității otomane și de garanția colectivă a marilor puteri.

C. Constituția din 1923 1. Adoptarea Constituției Unirea cu Vechiul Regat a provinciilor românești Basarabia, Bucovina și Transilvania punea problema unei noi constituții pentru a reflecta noile condiții politice, economicosociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă problema minorităților naționale, apăruseră confesiuni noi, iar prin tratatele de pace România era obligată să le garanteze drepturile. Noua Constituție a fost votată de Camera Deputaților la 26 martie; de Senat la 27 martie; fiind promulgată de regele Ferdinand la 28 martie. La 29 martie 1923, este publicată în Monitorul Oficial și devine lege. Constituția a fost contestată până la adoptare de către Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, dar după adoptare a dost acceptată unanim de toți factorii politici. Noua lege fundamentală păstra neatinse mai mult de jumătate din articolele Constituției din anul 1866. 2. Elemente de noutate Ținând seama de realitatea politică la care se ajunsese în urma unirii din 1918, dar și ca o măsura de prevedere îndreptată împotriva posibilelor tendințe separatiste, noua

30

constituție preciza clar caracterul statului Regatul României: este un stat național, unitar și indivizibil. O altă deosebire vizează proprietatea. Dacă în 1866, proprietatea era sacră și inviolabilă, în noua constituție dreptul la proprietate nu mai este absolut, ci este nuanțat prin referire la utilitatea socială (proprietatea este garantată de stat). Bogățiile subsolului sunt declarate proprietate de stat. Căile de comunicație, apele navigabile și spațiul atmosferic sunt incluse în domeniul politic. În privința legislației electorale era desființat sistemul electoral cenzitar. Se trece la vot universal pentru bărbații de peste 21 de ani. Votul era universal, direct, obligatoriu și secret. Nu aveau drept de vot magistrații și ofițerii. Drepturile cetățenești erau definite în conformitate cu noile tendințe internaționale: ,,fără deosebire etnică, de religie și de limbă”. Se preciza egalitatea între sexe fără a se da drept de vot femeilor cu precizarea că drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Constituția preciza că Biserica Ortodoxă este dominantă în stat însă acorda un statut aparte Bisericii Greco-Catolice. O altă noutate a fost introducerea unui consiliu legislativ care trebuia să vizeze legile, dar al cărui rol era consultativ și nu deliberativ. 3. Elemente de continuitate - Principiul suveranității naționale; - Principiul guvernării reprezentative; - Principiul responsabilității ministeriale; - Principiul monarhiei ereditare; -Principiul separației puterilor în stat. 4. Semnificația Consituției Prin această revizuire, Consituția României păstrază intact spiritul liberal al Constituției din 1 iulie 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative și într-un limbaj modern adaptează vechile texte la situația politică, economică și socială din România Mare.

D. Constituția din 1938 În condițiile crizei apărute în urma alegerilor din decembrie 1937, în care niciun partid politic nu reușise să asigure majoritatea, regele Carol al II-lea și-a impus propria guvernare (monarhie autoritară).

31

Noul regim avea nevoie de un temei juridic, așa că la 20 februarie 1938, este adoptată o nouă constituție supranumită și „Constituția monarhiei autoritare”. Noul act fundamental reprezenta un abuz pentru că nu mai emana de la națiune, ci de la puterea executivă și nu fusese adoptată potrivit procedurilor legale. Ea a fost înfățișată poporului și votul s-a făcut prin declarație verbală. La 27 februarie 1938, legea intra în vigoare, fiind abrogată Constituția din 1923. Constituția încetase să mai fie liberală deoarece întâi vorbea despre îndatoririle românilor și de abia apoi despre drepturile lor. Era desființat principiul separării puterilor în stat și se producea o concentrare a puterii în mâinile regelui care devenea „capul statului”(Art. 30). Puterea legislativă era exercitată de rege prin Reprezentanța Națională, iar puterea executivă era încredințată tot regelui care o exercită prin guvernul său. Regele deținea inițiativa legislativă, Parlamentul fiind mult limitat în acest domeniu. Parlamentul a devenit chiar decorativ, fiind controlat prin numirea de către rege a unui număr mare de senatori. Regele putea convoca, închide și dizolva ambele adunări. România devenea o monarhie autoritară în care regele nu numai că domnea, dar și guverna. Se aduceau modificări importante legislației electorale, dreptul de vot pentru Adunarea Deputaților era ridicat la 30 de ani și acordat numai știutorilor de carte. Se acorda pentru prima dată drept de vot femeilor, însă acestea nefiind eligibile. Prin aceste modificări, numărul alegătorilor scădea de la 4,6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939. Se mențin câteva elemente prezente și în Constituția din 1866 și 1923, cum ar fi principiul monarhiei ereditare. Regimul carlist și cel antonescian Monarhia autoritară a lui Carol al II-lea a durat doar 2 ani (1938-1940). Ea s-a bazat pe controlul regelui, pe existența partidului unic și pe doctrina corporatismului. Regimul antonescian a mers mai departe. Președintele Consiliului de Miniștri a devenit conducătorul statului, regele fiind păstrat într-o poziție strict ceremonială. Președintele era Ion Antonescu, iar regele era Mihai I. Acest regim s-a desfășurat între 6 septembrie 1940 și 23 august 1944. După momentul 23 august 1944, este repusă parțial în drepturi Constituția din 1923. Între anii 1944-1947, PCR va pregăti preluarea puterii. Una dintre acțiunile sale a fost legea electorală din 1946 care desființa Senatul, cobora vârsta pentru vot la 18 ani și acorda drept de vot și femeilor. Pe baza acestei legi s-au desfășurat alegerile din 19 noiembrie 1946 care au dat câștig de cauză comuniștilor.

E. Constituția din 1948 32

1. Adoptarea Constituției Intrarea României în sfera de influență sovietică, preluarea puterii politice de către comuniști și înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, făceau necesară adoptarea unei noi constituții. Noua constituție a fost adoptată la 13 aprilie 1948. Conform acesteia statul român se numea Republica Populară Română. 2. Conținut Forma de stat era Republica Populară, statul era unitar, independent și suveran (această prevedere avea caracter propagandistic deoarece România se afla sub ocupație sovietică). Constituția consfințea principii democratice precum suveranitatea poporului și votul universal. Dreptul de vot îl aveau persoanele de peste 18 ani, dreptul de a fi ales în funcții publice se acorda de la 23 de ani și se preciza egalitatea femeilor cu bărbații. Constituția prevedea egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii RPR. Erau prevăzute drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la muncă, la odihnă și la învățătură. Deși în continuare în statul român existau instituții cu atribuții executive, legislative și judecătorești, principiul separării puterilor în stat nu era prevăzut în mod explicit. Puterea legislativă era deținută de MAN (Marea Adunare Națională). Prerogativele MAN: alegea Prezidiul MAN (Constantin I. Parhon), numea Guvernul RPR, modifica Constituția, vota bugetul, impozitele, decidea consultarea poporului prin referendum. Prerogativele Prezidiul MAN: convoca MAN în sesiuni ordinare și extraordinare, emitea decrete, interpreta legile votate de MAN, avea drept de grațiere, reprezenta RPR în relațiile internaționale, în caz de agresiune, instituia starea de necesitate, ratifica sau denunța tratatele internaționale. Puterea executivă aparținea Consiliului de miniștri (Guvernului RPR). În fruntea Consiliului de miniștri era primul ministru. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare. Puterea judecătorească era deținută de către instanțele de judecată. Ca element de noutate, Constituția avea un titlu nou numit Structuri social-economice care preciza că proprietatea asupra mijloacelor de producție aparține statului ca reprezentant al poporului (se deschidea calea naționalizării-trecerea proprietății private în mâinile statului). O altă noutate era legată de interzicerea dreptului de vot persoanelor lipsite de drepturi civile și politice și persoanele nedemne.

33

Constituția nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea PMR (format în februarie 1948 din fuziunea PCR cu PSD), însă organele de stat erau subordonate acestuia. Secretarul general al PMR era de fapt conducătorul țării.

F. Constituția din 1952 În anul 1952, au loc o serie de epurări în cadrul PMR. În aceste condiții a fost adoptată o nouă lege fundamentală la 24 septembrie 1952. Această constituție consfințește aservirea totală a României față de URSS. Principiile fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea populară, activismul social şi politic al cetăţenilor. Statul român este definit ca stat democrat popular, unitar, suveran și independent, dar nefăcându-se niciun fel de referire la caracterul indivizibil sau inalienabil. Constituția prevedea în Capitolul 1 că RPR este stat al oamenilor muncii de la orașe si de la sate. Mai preciza că baza puterii în RPR este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare în care rolul conducător aparține clasei muncitoare. MAN era organul suprem al puterii în stat. Dacă Constituția din 1948, deschidea calea naționalizării, Constituția din 1952, preciza clar trecerea proprietății private în mâinile statului. La 11 iunie 1948, avusese loc naționalizarea adică trecerea proprietății private în proprietatea statului iar la 3-5 martie 1949, începuse procesul de colectivizare al agriculturii, proces care avea să dureze până în anul 1962.

G. Constituția din 1965 În condițiile procesului de destalinizare și a venirii la putere a lui Nicolae Ceaușescu a fost adoptată o nouă Constituție la 21 august 1965. 1. Noutăți Potrivit noii constituții se schimba denumirea țării în RSR. Se preciza în mod explicit că forța conducătoare a întregii societăți este PCR (PMR devine PCR din 1965). 2. Elemente de continuitate Constituția nu aducea modificări importante în ceea ce privește atribuțiile MAN, ce reprezenta în continuare organul suprem al puterii de stat și unicul organ legiuitor al RSR. Guvernul își păstra numele de Consiliul de Miniștri și era definit ca organul suprem al administrației de stat.

34

Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate factorului politic reprezentat de PCR. În ceea ce privește proprietatea era precizat foarte clar caracterul socialist al proprietății și al economiei. Statul era deținătorul tuturor bogățiilor solului și subsolului, fabricilor, uzinelor, căilor de comunicații, fondul de clădiri. Constituția a fost modificată prima dată în 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la județe ca forme de organizare administrativă locală în locul raioanelor de inspirație sovietică. De asemenea, se introducea calitatea de municipiu pentru orașele mari. A doua modificare a constituției s-a făcut în 1974, după ce a fost înființată funcția de președinte RSR, Nicolae Ceaușescu fiind primul președinte al României. Prerogativele președintelui: prezida Consiliul de stat, reprezenta România în relațiile internaționale, era comandantul suprem al armatei, prezida ședințele Consiliului de Miniștri când era necesar, acorda decorații, grațierea, stabilea rangurile misiunilor diplomatice, emitea decrete prezidențiale.

H. Constituția din 1991 Revoluția din 1989, a dus la prăbușirea comunismului și s-a revenit la democrație. În aceste condiții, a fost necesară o nouă constituție. Adoptată de Parlament la 21 noiembrie 1991, constituția a fost aprobată de popor prin referendum la 8 decembrie 1991. Potrivit Constituției autoritățile publice ale statului sunt: Parlamentul, președintele, Guvernul, Administrația publică și Autoritatea Judecătorească. Se pot constata două asemănări între constituțiile comuniste și cea din anul 1991: - forma de organizare politică (republică); -votul universal acordat peroanelor de peste 18 ani; Noutățile aduse de constituția postdecembristă sunt: -separația puterilor în stat; -proprietatea privată; -inițiativa legislativă a electoratului; -libertatea circulației în străinătate. Constituția a fost modificată în 2003, pentru a pune legea fundamentală în concordanță cu noile realități impuse de aderarea României la NATO și la UE. De asemenea, mandatul președintelui a devenit de 5 ani.

35

Sugestii de rezolvare Constituțiile României 1. Precizați contextul politic în care a fost adoptată Constituția din 1866 Adoptarea primei constituții din istoria României se află în strânsă legătură cu situația țării după detronarea lui Cuza și aducerea principelui străin. Monarhia constituțională în România a fost introdusă în anul 1866, însă această acțiune a fost pregătită din perioada anterioară. Hotărârile Adunărilor ad-hoc se refereau la unirea Principatelor într-un stat numit România sub conducerea unui principe străin. Această cerință a fost apreciată de Marile Puteri ca o intenție de înlăturare a statutului de dependență față de Turcia, înfăptuirea unității tuturor românilor și de aceea n-au aprobat-o. După înlăturarea lui Al. I. Cuza, românii au adus pe tron un principe străin punând Europa în fața faptului împlinit. Aducerea lui Carol I a grăbit elaborarea Constituției pentru a înlocui Statutul Dezvoltător, pentru consolidarea unirii și modernizarea statului. Este prima constituție internă românească, elaborată de reprezentanții națiunii române aleși prin vot liber și secret. Ea a instituționalizat regimul parlamentar modern. 2. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia Constituția din 1923 a fost importantă pentru regimul democratic din România. Constituția din anul 1923, a dus la dezvoltarea regimului democratic deoarece a asigurat o participare mai largă a cetățenilor la viața publică. Ea prevedea votul universal egal, direct și secret pentru bărbați începând cu vârsta de 21 de ani. În 1917, pe frontul din Moldova, regele Ferdinand a promis soldaților extinderea dreptului de vot. Astfel, Parlamentul a făcut, la Iași, modificări Constituției din 1866, pentru a face posibilă adoptarea legii din 1918, care acorda drept de vot universal. Această prevedere a fost inclusă în Constituția din 1923. O limită a sistemului de vot era excluderea femeilor, acestea obținând drept de vot prin legea electorală adoptată în timpul conducerii autoritare a lui Carol al II-lea. 3. Asemănări și deosebiri între Constituția din 1866 și cea din 1923 Comparând Constituţia din 1866 cu cea din 1923 observăm că ele sunt asemănătoare. De fapt Constituţia din 1923 este o modificare a celei din 1866 deoarece peste jumătate din articole au rămas neschimbate. Ambele Constituţii au la bază principiul separării puterilor în stat (puterea executivă - exercitată de rege şi guvern; puterea legislativă – exercitată de Parlamentul bicameral şi puterea judecătorească - exercitată de instanţele de judecată).

36

Ambele constituţii acordau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, dreptul de întrunire şi asociere, dreptul la proprietate, dreptul de vot. O altă asemănare se referă la succesiunea la tron ce se făcea pe linie masculină. În ceea ce priveşte dreptul de vot există deosebiri între cele două constituţii. În Constituţia din 1866, votul era cenzitar, adică votau cei ce făceau dovada că au venit. Pentru Adunarea Deputaţilor se vota în 4 colegii electorale, iar pentru Senat în 3 colegii electorale. Numărul colegiilor a fost redus în 1884, când s-a modificat a doua oară Constituţia. Constituţia din 1923, prevedea că votul este universal. Potrivit actului fundamental aveau drept de vot bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi a ofiţerilor de carieră. O altă deosebire între cele două Constituţii se referă la proprietate. Potrivit actului constituţional din 1866, proprietatea era sacră şi inviolabilă iar în constituţia din 1923, era garantată de stat. Adoptarea Constituţiei din 1866, a avut consecinţe deosebite pentru societatea românească în sensul democratizării acesteia. Elaborată după modelul Constituţiei belgiene, a fost una dintre cele mai democratice din acea perioadă. Această Constituţie a permis funcţionarea şi dezvoltarea instituţiilor statului român. Promulgarea Constituţiei de către domn, fără a mai aştepta acordul puterii suzerane şi a puterilor garante era un pas spre obţinerea independenţei. Constituţia din 1923, a permis extinderea participării cetăţenilor la viaţa politică şi a creat cadrul legislativ pentru afirmarea României Mari. Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii româneşti. Ele au fost necesare pentru că au permis democratizarea societăţii. Ca urmare, societatea românească a progresat. S-a trecut de la votul cenzitar, la cel universal, s-au extins drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-a creat cadrul propice apariţiei partidelor politice, etc. 4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Evoluţia constituţionalismului romȃnesc după Al Doilea Război Mondial, având în vedere: - menționarea contextului care a dus la adoptarea constituțiilor staliniste - precizarea principiilor de bază ale acestor constituții - prezentarea constituției național-comunismului - precizarea a două elemente de continuitate între constituțiile comuniste și constituția statului de drept După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici, ale cuceririi puterii politice de către comunişti şi ale înlăturării monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi Constituţii. În martie 1948, după autodizolvarea fostului parlament, au fost 37

organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum Marea Adunare Naţională. Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13 aprilie 1948, fiind publicată în „Monitorul Oficial” nr. 87, la aceeaşi dată. Se consfinţea noua titulatură a statului, de Republica Populară Română şi se preciza caracterul său de „stat popular, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”. Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea poporului şi votul universal: „întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”, care „îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret.” Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât MAN devenea „organul suprem al puterii de stat al RPR”, deci legislativul şi executivul se confundau. Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului român. Adevăratul conducător al statului era însă Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general Partidului Muncitoresc Romȃn (partid unic apărut din fuziunea PCR cu PSD în februarie 1948). Deşi Constituţia susţinea garantarea proprietăţii private „agonisită prin muncă şi economisire”, aceasta anunţă şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică mai târziu. În 1952, în condiţiile unor epurari în rândurile partidului, a fost promulgată şi o nouă constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din 1948. Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, este actul fundamental prin care se consfinţeşte aservirea totală a României faţă de URSS. În aceasta se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă, precum şi de rolul conducator al partidului. Principiile fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea populară, activismul social şi politic al cetăţenilor. Statul român este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran şi independent, dar nefăcându-se nicio referire la caracterul său indivizibil sau inalienabil. În condiţiile în care începuse procesul de destalinizare şi venise la conducerea partidului unic Nicolae Ceauşescu, odată cu schimbarea denumirii ţării în Republica Socialistă România, la 21 august 1965, a fost adoptată o nouă constituţie, publicată în „Buletinul Oficial al R.S.R” nr.1/21.08.1965. Aceasta prevedea în mod explicit că forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român şi că scopul tuturor

38

„oamenilor muncii” este construirea societăţii socialiste şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la comunism. Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietăţii şi al economiei. Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport, telecomunicaţiile de stat, fondul de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat. Prima modificare importantă adusă Constituţiei din 1965, datează din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de administrare locală, în locul regiunilor şi raioanelor de inspiratie sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari. Pe masură ce puterea personală a lui Ceauşescu creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui proces prin modificări constituţionale. După ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea funcţiei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965. Această constituţie a fost în vigoare pȃnă în anul 1989, cȃnd în urma revoluţiei din decembrie comunismul a fost înlăturat. Noua constituţie elaborată a ţinut seama de transformările profunde care au survenit în societatea romȃnească. Adoptată de Parlament la 21 noiembrie 1991, şi aprobată apoi de către popor prin referendum la 8 decembrie 1991, (73% pentru), Constituţia cuprinde principiile de organizare ale statului şi asigura buna funcţionare a instituţiilor acestuia. Potrivit Constituţiei, autorităţile publice ale statului român sunt: parlamentul, preşedintele României, guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecătorească. Sunt garantate separaţia puterilor în stat, proprietatea privată, respectarea drepturilor omului (libertatea de gândire, de conştiinţă, de expresie). Pe lȃngă faptul că reintroduce principiile de bază ale funcţionării statului democratic, prevede o serie de drepturi noi: libertatea circulaţiei şi iniţiativa legislativă a electoratului. Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vȃrsta de 18 ani şi este „universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat„ Toate aceste constituţii au avut rolul lor şi au stat la baza organizării sistemului politico – instituţional al Romȃniei, reflectȃnd stadiile de dezvoltare socială, economică şi politică a statului în ultimii 50 de ani.

39

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc A. Întemeierea statelor medievale românești Românii în primul mileniu al erei creștine După retragerea aureliană, populația daco-romană a continuat să trăiască la nordul Dunării. Acest fapt este ilustrat îndeosebi de descoperirile arheologice. Forma de organizare a românilor era obștea sătească. Nicolae Iorga afirma că aceste obști erau adevărate „românii populare”. Sursele istorice sunt destul de sărace pentru acea perioadă. Prima mențiune îi aparține împăratului Mauricius în tratatul de artă militar Strategikon, scris la începutul secolului al VII-lea. Din acel moment, mărturiile despre locuitorii romanici de la nordul Dunării se înmulțesc. În timp, aceste obști sătești au evoluat către forme superioare de organizare statală: cnezate si voievodate. O serie de factori interni și externi au contribuit la apariția statului. Factori interni: -

creșterea demografică

-

viață economică dinamică

-

apariția claselor sociale (desprinderea elementelor conducătoare din sânul obștilor este vorba cnezi și juzi care se află în fruntea autonomiilor locale)

Factori externi: -

Constituirea statelor medievale românești a fost posibilă în contextul slăbirii presiunii exercitate de coroana maghiară. Este vorba de stingerea dinastiei arpadiene (1301) și de izbucnirea luptelor pentru tron (1301-1308).

-

Prezența cumanilor, dar mai ales a tătarilor a împiedicat extinderea stăpânirii regatului maghiar peste Carpați oferind populației locale posibilitatea de a-și crea structuri și intituții statale.

-

Slăbirea puterii Bizanțului în Dobrogea.

II. Formarea statelor medievale 1. Constituirea Voievodatului Transilvaniei a) Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale Cronica notarului anonim a regelui Bella al III-lea (Gesta Hungarorum). Această lucrare a fost scrisă în secolul al XII-lea, însă relatează evenimente desfășurate la finalul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea. Anonymus relatează în această lucrare intrarea ungurilor în Transilvania și luptele pe care le-au avut aceștia cu formațiunile întâlnite. Anonymus povestește că ungurii au întâlnit în Transilvania formațiuni politice româno-slave 40

conduse de duci. Acești duci erau Menumorut în Crișana, Glad în Banat și Gelu în Transilvania. Acești conducători politici sunt învinși de către maghiari și acceptă stăpânirea acestora (Menumorut și Glad acceptă stăpânirea maghiară în urma unor lupte, iar Gelu moare în urma confruntărilor cu maghiarii). Cronica lui Nestor din secolul al XII-lea. Acesta povestește despre drumul făcut de maghiari în Panonia (relatează evenimente din secolul al X-lea ). Legenda Sfântului Gerard din secolul al XI-lea. Amintește informații din secolul al XI-lea. Vorbește de voievodatele conduse de Ahtum în Banat, Gyla în Transilvania. Aceste formațiuni politice au fost cucerite de regele maghiar Ștefan I (997-1038). b) De la formațiunile româno-slave la voievodatul Transilvaniei După așezarea lor în Câmpia Panonică (896) ungurii au început cucerirea Transilvaniei. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de voievodatul lui Glad și Gelu. După moartea lui Gelu conducerea voievodatului este preluată de Tuhutum, căpetenia maghiarilor invadatori. Acesta își constituie un „dominium” propriu și o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Panonia. Timp de 100 de ani urmașii lui Tuhutum stăpânesc Transilvania. La începutul secolului al XI-lea, ducele Gyla se împotrivește misiunior apostolice ale regelui Ștefan cel Sfânt (Gyla era un urmaș a lui Tuhutum). Gyla este învins și închis pe viață de regele maghiar. După ce l-a învins pe Gyla, regele maghiar îl atacă pe Ahtum, un urmaș a lui Glad, pe care îl învinge. Din acest moment, începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală Ungariei. După anul 1100, regii maghiari încearcă să impună modele religioase, politico-administrative și socio-economice apusene. În 1111, documentele îl amintesc pe Mercurius Princeps. Doi ani mai târziu, documentele îl amintesc pe episcopul catolic Simion. Acesta arată efortul regalității maghiare de a organiza Transilvania după model apusean. În 1111, ungurii au înființat primul comitat din Transilvania, Bihorul. În cele din urmă, instituția voievodatului se păstrează în Transilvania deoarece documentele îl amintesc în 1176 pe voievodul Leustachius. Voievodul Transilvaniei era subordonat regelui maghiar, avea atribuții administrative, militare și juridice. Era ajutat de un voievod și de o cancelarie. Autoritatea voievodului era exercitată asupra celor 7 comitate întemeiate de unguri începând cu anul 1111. Pentru a organiza mai bine Transilvania, ungurii i-au colonizat pe sași și pe secui. Sașii, populație de neam germanic, a fost adusă de unguri în Transilvania cu rol comercial. S-au așezat în zona Sibiu, Sighișoara, Brașov și Bistrița, fiind organizați în 7 scaune și 2 districte. Beneficiau de o largă autonomie dând socoteală numai în fața regelui maghiar. Secuii, 41

populație de neam turcic, au fost așezați de maghiari în zona Carpaților de Curbură cu rol militar.Erau organizați în 7 scaune. Cei mai numeroși locuitori ai provincei au fost românii. Aceștia au avut drepturi politice până în anul 1366, când regele maghiar Ludovic de Anjou a condiționat calitatea de nobil de apartenența la catolicism. Unii nobili români au trecut la catolicism și s-au maghiarizat, alții pierzându-și calitatea de nobili, au devenit țărani. Românii sunt excluși definitiv de la viața politică a Transilvaniei în urma răscoalei de la Bobâlna din 1437 când se formează Unio Trium Naționum (Uniunea celor trei națiuni privilegiate- unguri, sași, secui). Transilvania a fost parte integrată a regatului maghiar până în 1541, când devine mare principat sub suzeranitate otomană. Stăpânirea otomană nu a afectat sistemul națiunilor privilegiate, românii fiind în continuare excluși de la viața politică. Stăpânirea otomană asupra Transilvaniei va dura până în anul 1688, când austriecii devin stăpânii Transilvaniei. 2. Întemeierea Țării Românești Formațiuni politice prestatale sunt amintite în izvoarele istorice străine începând cu secolul al XIII-lea. Astfel, o bulă papală din anul 1234, amintea la sud de Carpați elemente de ierarhie bisericească, ceea ce implica firesc și o organizare politică. Între anii 1240-1241, are loc marea invazie mongolă. Această invazie a pulverizat cnezatele și voievodatele românești existente în acel moment, dar a dezorganizat și regatul maghiar, care în ultima perioadă își extinsese dominația și asupra spațiului extracarpatic. Astfel presiunea maghiarilor scade și sunt create condițiile statului de la sud de Carpati. În anul 1247, regele maghiar Bella al IV-lea acordă cavalerilor ioaniți Țara Severinului. Diploma cavalerilor ioaniți este un document istoric fundamental pentru spațiul românesc. Diploma oferă informații politice, sociale și economice. Sunt amintite următoarele formațiuni politice: Banatul de Severin, cnezatele lui Ioan și Farcaș pe Olt, voievodatul lui Litovoi în Țara Hațegului și nordul Olteniei și voievodatul lui Seneslau în Argeș, la stânga Oltului. Cu excepția voievodatului lui Seneslau, toate celelalte formațiuni politice erau controlate de regalitatea maghiară. Pe lângă informațiile de ordin politic, diploma oferă informații și asupra stratificării sociale (sunt amintite două clase sociale: majores terrae și rustici). Între anii 12771279 voievodul Litovoi încearcă să anuleze raportul de vasalitate față de coroana maghiară. Acesta este ucis în luptă, conducerea statului său fiind luată de fratele lui Bărbat. Această transmitere ereditară a puterii denotă existența unor structuri politico-sociale bine conturate. Întemeierea Țării Românești este strâns legată de acțiunea transilvănenilor. Între anii 1290-1291, ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea (1290-1301) sosește în Transilvania pentru a aduce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej consolidează privilegiile nobililor 42

unguri, ale secuilor, sașilor, dar anihilează autonomia Țării Făgărașului. În acest context are loc „Descălecatul” lui Negru-Vodă de la Făgăraș la Argeș (descălecat= întemeiere legendară de stat realizată prin transfer demografic și instituțional dintr-o parte în alta a Carpaților). Descălecatul lui Negru-Vodă este legendar, însă fără îndoială ascunde un sâmbure de adevăr. Adevăratul întemeietor al Țării Românești este Basarab I (1310-1352). Acest voievod unește formațiunile politice amintite în Diploma ioaniților și pune bazele Țării Românești. La începutul domniei, în anul 1324, Basarab încheie un acord cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Prin acest acord regele Ungariei recunoaște unitatea statului condus de Basarab, pe care îl numește Voievodul nostru Transalpin. La rândul său, Basarab se recunoștea vasalul regelui maghiar. În anul 1330, situația se schimbă între cei doi, ajungându-se la conflict. Regele maghiar organizează o campanie contra lui Basarab în toamna lui 1330. Pentru a evita războiul, Basarab îi oferă regelui maghiar, Banatul de Severin și 7000 mărci argint. Carol refuză oferta și pătrunde în Țara Românească, unde la 9-12 noiembrie 1330, suferă o usturătoare înfrângere în bătălia de la Posada. Această bătălie este relatată de izvorul istoric Cronica pictată de la Viena. Victoria de la Posada are ca urmare obținerea independenței Țării Românești în raport cu coroana maghiară. Basarab participă la o serie de lupte contra tătarilor și cucerește sudul Moldovei actuale, care primește numele de Basarabia. Basarab I este întemeietorul dinastiei Basarabilor. Urmașii acestuia au continuat procesul de consolidare a statului. Nicolae Alexandru (1352-1364) se proclamă singur stăpânitor și pune bazele primei mitropolii a Țării Românești cu sediul la Argeș în 1359. Politica sa este continuată de Vladislav Vlaicu (1364-1377). Acesta recunoște suzeranitatea maghiară, însă obține titlul de Ban de Severin și Duce de Făgăraș. Tot el respinge primul atac otoman la Dunărea de Jos în 1369, întemeiază cea de-a doua mitropolie a Țării Românești cu sediul la Severin în 1370, bate primele monede de argint ale Țării Românești și acordă privilegii negustorilor brașoveni. 3. Întemeierea Dobrogei În secolul al X-lea, Dobrogea reintră în sfera de influență bizantină. Un izvor epigrafic slav, inscripția de la Mircea Vodă, din prima jumătate a secolului al X-lea, îl amintește pe Jupan Dimitrie. Spre sfârșitul secolului al X-lea, este amintit un alt conducător local pe o inscripție de la Basarabi Murfatlar. Numele acestui conducător este Gheorghe. În secolul al XI-lea, prințesa bizantină Ana Comnena amintește în lucrarea Alexiada trei conducători locali: Tatos, cu reședința la Dârstov, Seslav, cu reședința la Vicina și Satza, cu reședința la Preslav. Pentru secolul al XIII-lea, izvoarele istorice amintesc Țara Cavarnei 43

situată între Mangalia și Varna. Această țară a fost nucleul statului dobrogean. Primul conducător al spațiului dintre Dunăre și Marea Neagră a fost Balica (1346-1354). Un urmaș al acestuia, Dobrotici (1354-1386) primește titlul de despot din partea împăratului bizantin. Fiul său, Ivanco se desprinde din sfera influenței bizantine și bate monedă proprie, semn de independență. În jurul anului 1388, Ivanco moare în luptele cu turcii, fapt care îi permite lui Mircea cel Bătrân să intervină în Dobrogea și să o ia sub stăpânire. Dobrogea a stat sub stăpânirea Țării Românești până în anul 1420, când a fost cucerită de turci. Turcii vor stăpâni Dobrogea până în 1878, când aceasta revine României. 4. Moldova Pentru spațiul dintre Carpați și Nistru izvoarele istorice sunt ceva mai sărace. Cronica lui Nestor aduce informații despre locuitorii din acest spațiu pe care îi numește volohi. Cea mai veche cronică turcă, Ogüzname, îi amintește pe locuitorii cu numele de ulakes. Izvoarele istorice vorbesc despre o serie de formațiuni politice pe care le numesc țări, codri, câmpuri, ocoale, cobâle. Toate aceste formațiuni politice vor fi unificate în jurul descălecătoriilor. Între 1346-1354, regele maghiar Ludovic de Anjou organizează o serie de expediții contra tătarilor la răsărit de Carpați. La finalul acestor campanii, organizează pe valea râului Moldova o marcă de apărare cu capitala la Baia. Această marcă de apărare era dependentă de regele maghiar, în fruntea ei fiind pus Dragoș, un voievod maramureșean. Ludovic de Anjou suprimă autonomia țării Maramureșului, fapt care îl nemulțumește pe voievodul maramureșean Bogdan din Cuhea. Acesta se răscoală și trece Carpații în Moldova, alungând pe urmașii lui Dragoș, Sas și Balc. Descălecatul lui Bogdan are drept consecință apariția Moldovei ca stat independent. Acest eveniment este relatat de către cronicarul Ioan de Târnave în opera sa. Între 1364-1365, regele Ungariei este obligat să accepte independența Moldovei. Succesorul lui Bogdan, Lațcu (1365-1375), acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret. Este urmat la tron de Petru I Mușat (1375-1391). Acest domn întemeiază prima mitropolie a Moldovei la Suceava în 1386. Pentru a contracara tendințele expansioniste ale regatului maghiar, Petru I Mușat inaugurează tradiția depunerii jurământului de vasalitate față de regele Poloniei în 1387. Tot atunci, domnul Moldovei acordă un împrumut substanțial regelui polonez Vladislav Jagello, care îi garantează împrumutul cu regiunea Pocuția. Petru I este cel care bate primele monede din Moldova, groșii de argint. După Petru I, la tron urmează Roman I (1391-1394). În timpul domniei sale, Moldova atinge întinderea maximă de la munte până la mare. Lui Roman I, îi urmează Ștefan I (1394-1399), care reușește să învingă oștirile maghiare în bătălia de la Ghindăoani. 44

B. Structuri instituționale 1. Transilvania A fost voievodat, parte integrantă a regatului maghiar până în 1541. În fruntea Transilvaniei se afla voievodul. Primul voievod a fost menționat în 1176 a fost Leustachius. Acesta avea prerogative limitate, era conducătorul armatei, dirija administrația și era înaltul scaun de judecată. Nu avea atribuții de politică externă. Unii voievozi ca Roland Borș și Ladislau Kan s-au comportat ca niște suverani independenți fără să țină cont de regele maghiar. Voievodul Transilvaniei era ajutat de Sfatul voievodului din care făceau parte vicevoievodul și comiții. Vicevoievodul avea și el atribuții importante: conducea Transilvania în lipsa voievodului și avea uneori atribuții administrative, legislative și judecătorești. O altă instituție importantă din Transilvania a fost Congregația generală amintită prima dată în în documente în 1288. Românii sunt amintiți ca făcând parte din Congregația generală într-un document din anul 1291. Ultima mențiune a românilor în Congregația Generală apare în anul 1355. Din secolul al XVI-lea, congregațiile se transformă în Dieta Transilvaniei. În 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Principele a luat locul voievodului, este ales de dietă și confirmat de sultan. Principele Transilvaniei avea prerogative de politică internă și de politică externă. Sfatul principelui era format din 12 membri aleși din rândul celor trei națiuni privilegiate. Dieta era compusă din 150 membri și se întâlnea de 2 ori pe an, hotăra în chestiuni de interes general și era formată din reprezentanții stărilor privilegiate. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei Transilvania avea în componență comitatele maghiare conduse de comiți, scaunele secuiești în număr de 7, conduse de un comite; scaunele săsești în număr de 7 , districtele săsești în număr de 2 (Brașov, Bistrița). Scaunele săsești și cele două districte vor forma în secolul al XV-lea Universitatea sașilor. Pe lângă aceste formațiuni administrativ-teritoriale existau și districtele românești în zonele de graniță. Organizarea bisericească Într-o primă fază în Transilvania au existat două confesiuni, catolică și ortodoxă. În secolul al XVI-lea, în Transilvania pătrunde protestantismul (luteranism, calvinism și unitarianism ). La finalul secolului al XVII-lea, prin unirea unei părți a Bisericii Ortodoxe din

45

Transilvania cu Biserica Catolică, ia naștere Biserica Greco-Catolică sau Unită. Fruntașii acestei Biserici vor conduce lupta pentru emanciparea românilor transilvăneni. 2. Țara Românească și Moldova Instituțiile centrale a celor două state românești extracarpatice au fost Domnia și Biserica. Domnia a fost instituția centrală reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții: - administrative (numea dregătorii,

acorda privilegii boierești,

stabilea

impozitele) - judecătorești (domnul era înaltul scaun de judecată) - legislative ( emitea hrisoave care aveau putere de lege) - militare: în calitate de voievod, domnul era conducătorul armatei - bătea monedă (atribut al suveranității ) - dirija politica externă (declanșa război, încheia pace, trimitea și primea ambasade) Trăsăturile domniei Succesiunea la tron în Moldova și Țara Românească a fost electiv ereditară (nu era un principiu clar de succesiune - „orice era os domnesc putea revendica tronul”). Cele două dinastii au fost reprezentate de Basarabi în Țara Românească și de Mușatini în Moldova. Considerată de origine divină, instituția domniei trebuie să aibă legitimarea mitropolitului. Acesta îl încorona și îl ungea ca domn. Titlul domnesc conținea paricula Io = Ioannes ( cel ales de Dumnezeu ). Domnul se intitula singur stăpânitor (domn autocrat), independent. Cu timpul, domnul își pierde din prerogative și ajunge un simplu funcționar al Imperiului otoman, pașă cu două tuiuri (epoca fanariotă). Domnii fanarioți nu aveau dreptul de a face politică externă și beneficiau de o autonomie limitată. Biserica Românii din Moldova și Țara Românească au fost ortodocși aflați sub conducerea Patriarhiei de la Constantinopol. Organizarea bisericească a Țării Românești începe în anul 1359, când Nicolae Alexandru întemeiază prima mitropolie din Țara Românească cu sediul la Argeș. În 1370, domnul Vladislav Vlaicu întemeiază cea de-a doua mitropolie cu sediul la Severin. În Moldova, mitropolia a fost înființată de către Petru I Mușat cu sediul la Suceava.

46

Recunoașterea acestei mitropolii de către patriarhia de la Constantinopol se va face în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun. Alături de mitropolii au existat și episcopiile: Buzău și Râmnic în Țara Românească, iar Roman, Rădăuți și Huși în Moldova. Legătura dintre Biserică și domnie era extrem de strânsă, domnul îi numea pe mitropolit și pe episcopi, iar mitropolitul îl încorona și îl ungea pe domn. Mitropolitul era cel de-al doilea demnitar în stat, cea mai importantă figură a sfatului domnesc, întâiul sfetnic al domnului, participa la scaunul de judecată al acestuia și era locțiitor al domnului. Sfatul domnesc ˗

Era format din boierii cu dregătorii și avea atribuții politice, administrative și

judecătorești. Domnul se consulta cu sfatul său în privința celor mai importante probleme ale țării. ˗

Cele mai importante dregătorii au fost: banul Olteniei în Țara Românească și

portarul Sucevei în Moldova. ˗

Alte dregătorii: vornicul (era conducătorul curții domnești), logofătul (era

conducătorul cancelariei domnești), vistiernicul (se ocupa cu finanțele statului), spătarul (purta spada domnului la ceremonii și era șeful armatei ). Adunarea țării ˗

se întrunea periodic și îi reunea pe reprezentanții stărilor privilegiate (uneori participau și țărani liberi)

˗

hotăra în chestiuni legate de alegerea domnului, stabilirea impozitelor, semnarea tratatelor și declanșarea războaielor. Armata Era formată din oastea cea mică de la curtea domnului și oastea cea mare alcătuită din

bărbații ce puteau participa la război. Convocarea oștii mari se făcea numai în perioade de mare primejdie (ex: Bătălia de la Vaslui).

47

Sugestii de rezolvare Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc 1. Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale şi-au adus aportul la constituirea statelor române medievale. Constituirea statelor medievale în spaţiul românesc - Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea - reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului de la nord de Dunăre. La baza statului stau ţările, obştile săteşti, câmpurile sau codrii. Acestea se reunesc între secolele IX-XIII în cadrul unor formaţiuni prestatale - jupanate, cnezate şi voievodate. Asemenea formaţiuni sunt pomenite la începutul Evului Mediu în Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult la răsărit de Carpaţi, iar despre populaţia din aceste zone aflăm ca se opunea în secolul al XIII-lea deopotrivă ruşilor din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole. La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor din Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354), iniţiate de regele maghiar Ludovicde Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşeză în teritoriul determinat de râul Moldova. El organizează acolo o marcă de apărare supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de dependenţă faţă de Ungaria, ceea ce duce în 1359, la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel se naşte un nou stat românesc independent, şi anume Moldova. Noul său statut politico-juridic este recunoscut între 1364-1365, de către Regatul Ungariei. 2. O acţiune a românilor transilvăneni care a contribuit la întemeierea statelor medievale extracarpatice. Întemeierea Moldovei s-a realizat la mijlocul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice prestatale existente la est de Carpaţi. Constituirea Moldovei este rezultatul unui dublu „descălecat”: al lui Dragoş (1350) şi apoi al lui Bogdan (1359). În cazul Moldovei, realitatea personajului „descălecător” este în afara oricărei îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului (nordul Transilvaniei) care, în anumite condiţii, au trecut la est de Carpaţi. Statutul lor aici a fost diferit: Dragoş a fost voievod dependent de regele Ungariei iar Bogdan a fost voievod independent. Dominaţia tătarilor la est de Carpaţi a slăbit. De această situaţie au profitat regii maghiari, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-a făcut un program din lichidare a dominaţiei tătare la est de Carpaţi. În 1345, Ludovic I a organizat o expediţie împotriva lor la care au participat şi românii din Maramureş sub 48

comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un pericol şi ameninţau încă Ungaria dinspre est. De aceea, Ludovic I a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia l-a numit pe Dragoş. Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a acceptat suzeranitatea maghiară. Carol Robert şi Ludovic I au dorit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor din Ţara Maramureşului unde domnea Bogdan. Bogdan era stăpânul unui cnezat compus din 22 de sate, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. Bogdan s-a opus presiunilor venite din partea regalităţii maghiare şi când nu a mai putut rezista a trecut la est de Carpaţi.

Venirea lui

Bogdan la est de Carpaţi a coincis cu o revoltă a boierimii locale răsculată împotriva dominaţiei maghiare. Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi (Sas şi Balc) de coroana maghiară, contravenea aspiraţiilor clasei conducătoare autohtone şi a determinat decizia acesteia de a-i îndepărta pe aceştia şi de a înlătura suzeranitatea maghiară. Bogdan i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş, cu ajutorul boierimii locale, şi a eliminat suzeranitatea maghiară. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei. 3. Un fapt istoric prin care Ţara Românească, respectiv Moldova, îşi afirmă statutul de independenţă faţă de statele vecine în secolul al XIV-lea. Independenţa Ţării Româneşti de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Basarab I în urma luptei de la Posada (9-12 noiembrie 1330), împotriva regelui Carol Robert de Anjou. Lupta este descrisă în „Cronica pictată de la Viena” a lui Markus Kalt. Independenţa Moldovei de sub dominaţia Ungariei a fost obţinută de Bogdan I. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei. Succesul lui Bogdan a fost facilitat şi de faptul că în această perioadă, regele Ludovic I era preocupat de o cruciadă împotriva otomanilor. 4. Asemănări şi deosebiri între procesele de constituire a statelor medievale Asemănări : 

Descălecatele românilor transilvăneni la sud şi la est de Carpaţi:

-

La sud de Carpaţi este vorba de descălecatul lui Negru Vodă de la Făgăraş la Argeş din cauza suprimării autonomiei Făgăraşului de ultimul rege arpadian Andrei al III-lea (1290-1301);

-

La est de Carpaţi este vorba de descălecatul lui Dragoş şi a lui Bogdan. Descălecatul lui Dragoş este strâns legat de campaniile antitătăreşti organizate de Ludovic de Anjou, pe când descălecatul lui Bogdan a fost cauzat de încercarea lui Ludovic de Anjou de a suprima autonomia Maramureşului.

49



Ambele ţări s-au format prin unificarea formaţiunilor politice

statale existente în jurul

descălecătorilor. 

Ambele ţări îşi obţineau independenţa în urma unor conflicte cu regatul maghiar. Deosebiri:



Țara Românească s-a format în urma unui descălecat, Moldova în urma a două descălecate;



Țara Românească s-a format în urma unei lupte directe cu regele maghiar (la Posada), Moldova şi-a obţinut independenţa în urma unui luptelor lui Bogdan cu urmașii lui Dragoș. 5. Instituţiile statului medieval românesc extracarpatic Domnia. Puternic înfluenţată de modelul politic bizantin, domnia a constituit în Evul Mediu, instituţia centrală a statelor româneşti. Domnul era stăpânul ţării şi în calitate de voievod era conducătorul suprem al armatei. Principalele prerogative ele domnului erau:

-

conducerea politicii interne şi externe a statului;

-

acordarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti;

-

emiterea actelor cu putere de lege;

-

exercitarea dreptului suprem de judecată;

-

asigurarea conducerii supreme a armatei;

-

stabilirea dărilor;

-

înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor;

-

baterea monedei (semn al independenţei statului); Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-ereditar: domnul putea fi ales din cadrul dinastiei domnitoare, având dreptul la tron toţi descendenţii pe linie masculină. Cele mai importante dinastii din Ţările Române au fost: dinastia Basarbilor în

Ţara

Românească, întemeiată de Basarab I şi dinastia Muşatinilor în Moldova, întemeiată de Petru I Muşat. Prin încoronarea Domnului de către Mitropolit şi prin ungerea cu mir era exprimat caracterul divin al puterii domneşti. În Evul Mediu titlul domnesc făcea referiri la: -

originea divină a puterii domneşti, exprimată prin particula „Io” adică „cel ales de Dumnezeu”;

-

independenţa statului şi puterea deplină asupra supuşilor: „singur stăpânitor şi domn”, „ de sine stătător”;

-

calitatea de comandant militar suprem: „mare voievod”;

-

întinderea teritorială a statului şi posesiunile domnului;

50

Sfatul Domnesc. Domnul era sprijinit în luarea deciziilor de Sfatul Domnesc. Alcătuit iniţial din marii boieri, cu timpul au fost păstraţi în componenţa sa doar boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt. Cele mai importante dregătorii în sfat erau: Marele Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portarul Sucevei în Moldova. Figura centrală în Sfat era Mitropolitul, acesta fiind în anumite cazuri chiar locţiitor al Domnului. Alte dregătorii erau: logofătul (şef al cancelariei domneşti), vornicul (şef al curţilor domneşti), spătarul (purtătorul de spadă al domnului), clucerul, pitarul, paharnicul, postelnicul, etc.. Biserica. Era organizată atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, sub forma Mitropoliei Ortodoxe, dependente de Patriarhia de la Constantinopol, a episcopiilor şi mănăstirilor. În Ţara Românească a fost înfiinţată Mitropolia de la Argeş în anul 1359, de către domnul Nicolae Alexandru şi Mitropolia de la Severin în anul 1370, de către domnul Vladislav Vlaicu. De la sfârşitul secolului al XIV-lea prin titlul de „exarh al Ungariei şi al plaiurilor”, conferit de Patriarhia de la Constantinopol, mitropoliţii din Ţara Românească şi-au extins autoritatea şi asupra ortodocşilor din Ungaria şi Transilvania. În Moldova, Mitropolia a fost înfiinţată de Petru I Muşat, însă recunoaşterea ei de către Patriarhia de la Constantinopol s-a făcut mai târziu în anul 1401, la începutul domniei lui Alexandru cel Bun. Ulterior s-au înfiinţat Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi. Domnia sprijinea constant Biserica, prin ctitorii de lăcaşuri de cult sau danii. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel mai important sfetnic al domnului. Participa la alegerea domnului şi îi conferea autoritate divină prin ungerea cu mir. Era ales de episcopi şi confirmat de domn. 6. Prezentați evoluția instituției domniei în secolele XVII-XVIII După instaurarea dominației otomane numirea domnilor se făcea direct de către Poartă, fără consultarea boierimii. Domnia a început să depindă de voința sultanului. Atribuțiile de politică internă rămân neschimbate însă domnitorii sunt îndeaproape supravegheați de turci prin intermediul boierilor greci care devin tot mai mulți în administrația română. Tot în această perioada crește influența unor mari boieri care își dispută tronul instaurându-se așa zisul regim boieresc. Numirea domnilor de către sultan a însemnat o știrbire a autonomiei țării. Domnia devine din ce în ce mai instabilă prin desele schimbări la tron. Aceste tendințe se accentuează o dată cu instaurarea regimului fanariot: 1711, în Moldova și 1716, în Țara Românească. În timpul regimului fanariot, deși autonomia n-a fost anulată ea a fost grav știrbită. Domnii sunt numiți în afara țării, de regulă greci din Fanar. 51

Sunt des schimbați sau mutați dintr-o țară în alta. Sunt lipsiți de atribuții externe executând ordinele Porții pe lângă puterile vecine. 7. Elaborați un eseu de cel puțin 2 pagini despre Formarea statelor medievale Țara Românească și Moldova, având în vedere. -prezentarea contextului care a favorizat formarea Țării Românești și Moldovei -menționarea a trei formațiuni politice prestatale românești situate la sud și/sau est de Carpați, atestate în secolele XI-XIII și precizați un izvor istoric care să le ateste -prezentarea câte unui fapt istoric desfășurat în procesul de constituire a Țării Românești, respectiv a Moldovei; -formularea unui punct de vedere referitor la importanța constituirii statelor medievale românești și susținerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare La începutul Evului Mediu, după etnogeneza popoarelor europene, constatăm un proces de evoluție spre forme de organizare politică care au ca finalitate apariția statului. Evoluția societății a creat nevoia de organizare de la comunități mici la stat care exercită controlul asupra unui teritoriu bine delimitat şi care are institutii care susțin funcționarea societății. Acest proces istoric a avut loc şi în spațiul românesc, însă mai târziu comparație cu apusul Europei datorită continuării migrațiilor. Procesul de unificare a teritoriilor româneşti a dus la formarea statelor medievale, Transilvania, Tara Românească şi Moldova. Aflate în zona de contact dintre catolicism, ortodoxism şi islamism, Țările Române au evoluat sub influența echilibrului militar, politic și diplomatic dintre acestea. Procesul de organizare politică a fost îndelungat şi se înscrie într-o evoluție firească care a cuprins toate popoarele din această zonă. În aceste secole s-au constituit state ale cehilor, moravilor şi polonezilor, ale bulgarilor, statul kievean etc. La sud de Dunăre s-a menținut ca mare putere Imperiul Bizantin care si-a exercitat, cu întreruperi, controlul la nordul fluviului. La sfârşiul secolului al IX-lea ungurii s-au aşezat în Câmpia Panonică. De aici au desfăşurat expediții, mai întâi spre vest, iar apoi spre est urmărind ocuparea Transilvaniei. Procesul politic de formare a statelor româneşti avut loc într-un context extern şi inten deosebit de complex. În acest spațiu s-a manifestat preocuparea de exercitare a controlului de către Regatul Ungariei, Imperiul Bizantin sau Hoarda de Aur. Regatul Ungariei cunoaşte puternice frămantări interne după stingerea dinastiei arpadiene. Acest fapt a reprezentat o

52

oportunitate pentu români, mai ales ca Regatului Ungariei i se opuneau în această zonă tătarii dar şi Imperiul Bizantin, care considera acest spațiu important din punct de vedere strategic. Hotărâtori în procesul de întemeiere au fost factorii interni: dezvoltarea economică, creşterea populației, structurarea societății și apariția unei categorii dominante, dezvoltarea fomațiunilor politice. În secolele XII-XIII, informațiile legate de organizarea politică la sud şi est de Carpați sunt mai numeroase. Diploma cavalerilor ioaniți (1247), act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, conducătorului ioaniților, menționează cinci formațiuni politice la sud de Carpați: Țara Severinului, numită mai târziu Banatul de Severin, voievodatul condus de Seneslau în stânga Oltului, cel condus de Litovoi în dreapta Oltului, cnezatele conduse de Ioan și Farcaș în sudul și nordul Olteniei. Toate acestea se aflau sub suzeranitatea regelui Ungariei. Pentru teritoriul de la est de Carpați documentele nu sunt la fel de lămuritoare. Fără a fi menționați conducători, documentele vorbesc o țară Berlad sau o țară a brodnicilor. De asemenea sunt menționate o serie de autonomii locale precum, Codrii Cosminului, Codrii Orheiului, Câmpul lui Dragoș, cobâle, ocoale, etc. Formarea statului Țara Românească, se va face în mai multe etape. Prima etapă este legată de dezvoltarea şi unificarea formațiunilor politice menționate în Diploma Ioaniților (1247). A doua etapă este legată de contribuția ardelenilor. Formarea Țării Românești este atribuită conform tradiției istorice lui Negru-Vodă, voievod din Făgăraş care a descălecat la Câmpulung și la Argeș în 1290, în contextul in care regalitatea maghiară încerca să-şi impună autoritatea în Transilvania şi la sud de Carpați. Teoria descălecatului deşi reflectă o realitate, nu este susținută de izvoare. A treia etapa este legată de întemeietorul statului consemnat in documente, Basarab I (?1310-1352). Acesta realizează unificarea formațiunilor politice. În 1324, un document maghiar îl menționează ca „voievodul nostru transalpin”, deci vasal regelui ungar. În anul 1330, Basarab I intră în conflict cu regalitatea maghiară, cauza conflictului fiind stăpânirea Banatului de Severin. Regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, organizează o expediție la sud de Carpați. Încercările lui Basarab de a încheia pace au eșuat. Armata maghiară pătrunde în Țara Românească însă nu reuşeşte să obțină o victorie decisivă. În timpul retragerii spre Transilvania, în bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330), este decisiv înfrântă de români. Expediția maghiară este descrisă în Cronica Pictată de la Viena. Victoria lui Basarab I semnifică obținerea independenței față de Ungaria. În crearea statului medieval Moldova există asemănări şi deosebiri cu Țara Românească. La fel ca şi Țara Românească formarea statului a avut loc prin unificarea formațiunilor politice. Şi pentru Moldova tradiția istorică menționează descălecatul. Prima 53

etapă a însemnat descălecatul lui Dragoş, voievod din Maramureş. Se pare că acesta a participat la expedițiile antitătăreşti organizate de regalitatea maghiară. Cu ocazia uneia dintre expediții (1345 sau 1354) este organizată în nordul Moldovei o marcă de apărare, cu centrul la Baia, condusă de Dragos, voievod român din Maramureş, sub suzeranitatea maghiară. A doua etapă a reprezentat obținerea independenței. Bogdan, voievod din Maramureş, în conflict cu regalitatea maghiară, care încearcă să lichideze autonomiile româneşti, trece în Moldova (al doilea descălecat) şi cu sprijinul boierimii moldovene îl înlătură pe un urmaş al lui Dragoş şi pun bazele statului independent Moldova. În Cronica lui Ioan de Târnave se arată că încercările lui Ludovic I de a-l alunga pe Bogdan n-au dat rezultate. A treia etapă presupune consolidarea și extinderea statului spre sud. În timpul lui Roman I (1391-1394) Moldova a devenit stat riveran al Mării Negre prin unificarea teritoriilor dintre Carpați, Nistru, Dunăre si Mare -„Moldova Mare”-, prin retragerea stăpânirii tătare. Formarea statelor medievale a fost foarte importantă. A reprezentat cadrul instituțional care a perpetuat şi dezvoltat civilizația românească. El a asigurat ordinea internă, apărarea teritoriului şi a credinței creştine. Apariția statului este importantă și în ceea ce privește dezvoltarea celorlalte instituții. De exemplu dupa apariția statului a fost organizată Biserica din punct de vedere instituțional. În 1359, a fost organizată Mitropolia Țării Româneşti, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol. Mitropolia Moldovei întemeiată de Petru I Mușat a fost recunoscută la începutul domniei lui Alexandru cel Bun.

54

Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începutul modernității A. Contextul internațional Moldova și Țara Românească au apărut ca state independente în secolul al XIV-lea, ambele state obținându-și independența în urma luptelor cu maghiarii. Basarab I obține o victorie categorică în fața maghiarilor la Posada, iar Bogdan I profită de dificultățile prin care trecea Regatul maghiar și obținea independența Moldovei. La finalul sec. al XIV-lea statul otoman ajunge pe linia Dunării după ce în anii 1393 și 1396 lichidase țaratele bulgare de Vidin și Târnovo. Din acel moment, Imperiul otoman devine un real pericol pentru țările române. Moldova și Țara Românească confruntate cu pericolul otoman se văd nevoite să se recunoască vasale statelor catolice vecine. Moldova se recunoaște vasală Poloniei, iar Țara Românească vasală Ungariei. Luptele dintre români și turci au fost definite ca un conflict asimetric (istoricul Florin Constantiniu). Strategia folosită de domnii români a fost una defensivă ,,tactica pământului pârjolit” deoarece erau puțini românii nu puteau să lupte în câmp deschis cu otomanii, de aceea au apelat la această tactică care urmărea uzura armatei inamice. Această tactică și-a arătat roadele în cazul bătăliei de la Vaslui din anul 1475.

B. Acțiuni politico-militare desfășurate de români în Evul Mediu 1. Mircea cel Bătrân-voievod al Țării Românești (1386-1418) La finalul secolului al XIV-lea turcii ajung pe linia Dunării lichidând țaratele bulgare și amenințând direct Țara Românească. Domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân amenințat de otomani trimite un corp de oaste în ajutorul cneazului sârb Lazăr. În lupta de la Kossovoplje (1389) turcii îi înving pe sârbi, fapt care duce la intrarea Serbiei în sfera de influență otomană. Sultanul Baiazid I (1389-1402) organizează o expediție de pedepsire a lui Mircea. În anul 1394, turcii pătrund în Țara Românească și sunt învinși de către armatele muntene în Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394). Mircea fiind conștient de replica otomanilor se orientează către o alianță cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg. La 7 martie 1395, la Brașov între Mircea cel Bătân și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg se semnează primul tratat de alianță antiotomană din istoria S-E Europei. La 17 mai 1395, are loc o nouă bătălie între români și turci, soldată cu victoria lui Mircea și cu pierderea tronului. Pe tronul Țării Românești turcii l-au numit pe Vlad Uzurpatorul.

55

Având suficiente resurse militare Mircea îl însoțește pe Sigismund în virtutea acordului încheiat cu acesta, la Cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396). Forțele creștine au fost distruse de otomani, însă Mircea scapă cu efectivele neatinse și redevine stăpânul Țării Românești. În anul 1402, mongolii îl înving pe Baiazid și îl iau în captivitate, între fiii acestuia declanșându-se lupta pentru tron. Mircea susține la tronul Imperiului otoman pe doi fii ai lui Baiazid, pe Musa și Mustafa, ambii fiind învinși de Mehmed. Acesta, după ce devine sultan pregătește o expediție contra Țării Românești. Expediția nu atinge teritoriul Valahiei, însă la finalul domniei Mircea se vede nevoit să plătească tribut Imperiului Otoman. În anul 1418, Mircea moare și este înmormântat la ctitoria sa Mănăstirea Cozia de pe valea Oltului. Este urmat la tron de fiul său Mihail (1418-1420) care moare cel mai probabil într-un alt conflict cu Imperiul Otoman. 2. Iancu de Hunedoara-voievod al Transilvaniei (1441-1456) Nobil de origine română, a obținut diverse demnități, îndeplinind funcția de guvernator al Ungariei și căpitan general al oștilor maghiare. A fost un mare luptător antiotoman, dar și un bun strateg. Iancu a înțeles că nu este suficientă politica defensivă, el fiind adeptul incursiunilor în teritoriul inamic. În politica sa antiotomană i-a atras și pe domnii Țării Românești și Moldovei punând bazele unui adevărat bloc românesc La un an de la preluarea conducerii voievodatului, în martie 1442, este atacat și învins la Sântimbru de către otomani, după care obține victoria asupra acestora la Sibiu și Ialomița În anul 1443, Iancu organizează Campania cea Lungă desfășurată la sudul

Dunării în

Peninsula Balcanică. Această campanie se încheie după 6 luni cu un mare succes al lui Iancu: pace încheiată cu otomanii pe 10 ani. Regele Ungariei, lipsit de experiență și prost sfătuit rupe pacea cu otomanii în același an, decis fiind să le dea lovitura de grație. La 9 noiembrie 1444, are loc Bătălia de la Varna încheiată cu un dezastru pentru armata maghiară. Regele maghiar este ucis în luptă, Iancu devenind guvernator al Regatului maghiar. În această calitate, Iancu de Hunedoara

a

organizat o altă campanie împotriva otomanilor la sud de Dunăre. În bătălia de la Kossovopolje din 1448, Iancu este învins de otomani, acesta fiind ultima acțiune ofensivă a acestuia. Cea mai importantă faptă de arme a lui Iancu a fost apărarea Belgradului în vara 1456. Acest oraș, considerat ,,cheia Europei Centrale” a fost atacat de Mahomed al II-lea, cel care cu trei ani înainte cucerise Constantinopolul. Campania otomană este oprită de Iancu care reușește să-i învingă pe turci. Această victorie a amânat cucerirea Regatului Maghiar de către 56

otomani cu 70 ani. La câteva zile după victorie Iancu se îmbolnăvește și moare de ciumă în tabăra de la Zemun. Iancu a fost înmormântat în Catedrala Romano-Catolică de la Alba-Iulia. Pe piatra sa funerară stă scris ,, s-a stins lumina lumii”. Papa Calixt al III-lea afirma despre Bătălia de la Belgrad că a fost ,, cel mai fericit moment al vieții sale” și l-a numit pe Iancu ,,atletul lui Cristos”. 3. Vlad Țepeș-domn al Țării Românești:1448, 1456-1462, 1476 A domnit într-o perioadă când presiunea otomană devenea din ce în ce mai mare. Se aliază cu regele maghiar Matei Corvin (fiul lui Iancu de Hunedoara) și declanșează lupta antiotomană. În anul 1459, când refuză plata tributului, turcii încearcă să-l captureze însă nu reușesc și în consecință Vlad organizează în iarna anilor 1461-1462 o campanie la sudul Dunării. În această campanie au fost uciși aproximativ 20000 de turci, lucru pe care îl aflăm dintr-o scrisoare trimisă de Vlad Țepeș regelui maghiar Matei Corvin. În replică, sultanul Mehmed al II-lea, conduce personal o campanie militară împotriva Țării Românești în anul 1462. Dezechilibrul de forțe îl detrmină pe Vlad Țepeș să recurgă la tactica ,,pământului pârjolit” și la ,, hărțuirea permanentă a inamicului”. În noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad Țepeș organizează celebrul atac de noapte de la Târgoviște, scopul fiind uciderea sultanului. Uciderea sultanului eșuează însă a fost provocată panică în tabăra otomană. Vlad Țepeș este trădat de boierii săi, cere ajutor de la Matei Corvin, dar acesta îl arestează pe motiv de trădare. Între 1462-1476, Vlad Țepeș este întemnițat din ordinul lui Matei Corvin, fiind eliberat la rugămințile lui Ștefan cel Mare care avea nevoie de un aliat de încredere pe tronul Țării Românești în contextul luptelor cu otomanii. Vlad revine pe tronul Țării Românești în anul 1476, însă după o lună este ucis de un complot boieresc, mormântul său aflându-se la Mănăstirea Snagov. 4. Ștefan cel Mare-domn al Moldovei (1457-1504) Unul dintre obiectivele politicii sale a fost acela de a nu se confrunta cu doi dușmani în același timp. Domnia sa se poate împărți în mai multe perioade, în funcție de obiectivele urmărite. Cu ajutorul lui Vlad Țepeș îl învinge pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, în bătălia de la Doljești de pe Siret din 12 aprilie 1457 și devine domn al Moldovei. După înscăunarea sa, Ștefan urmărește să stabilescă relații bune cu Polonia din dorința de a stăpâni Chilia care în acel moment se afla la unguri. În 1459, Ștefan încheie cu regele polonez Cazimir al IV-lea Tratatul de la Overchelăuți. Prin acest tratat era recunoscută suzeranitatea Poloniei iar Petru Aron era alungat de la granițele Moldovei. La adăpostul acestui tratat, Ștefan cel Mare atacă

57

Chilia pe care reușește să o cucerească în 1465. Această acțiune va atrage ostilitatea lui Matei Corvin care organizează o expediție în Moldova în anul 1467. În noaptea de 14-15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin este surprinsă la Baia (jud. Suceava) de Ștefan cel Mare care obține o mare victorie împotriva Ungariei. Această victorie a însemnat emanciparea Moldovei de sub suveranitatea maghiară (a fost ultima încercare a Ungariei de a controla spațiul est-carpatic). Din acel moment, raporturile dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin s-au îmbunătățit ajungându-se la o alianță între cei doi în condițiile amenințării otomane tot mai evidente. După ce și-a normalizat raporturile cu Polonia și Ungaria Ștefan a declanșat lupta antiotomană. În anul 1470, Ștefan refuză să mai plătească tribut turcilor, iar în 1473, Ștefan intervine în Țara Românească învingându-l pe Radu cel Frumos care era supus turcilor și înlocuindu-l cu Laiotă Basarab un domn fidel lui în acel moment. Turcii îi cer lui Ștefan să plătească tributul restant și să le cedeze cetățile Chilia și Cetatea Albă. Refuzul lui Ștefan a determinat replica sultanului Mehmed al II-lea care a trimis o armată contra Moldovei sub conducerea Soliman Pașa. Disproporția de forțe îl determină pe Ștefan să apeleze la ,,tactica pământului pârjolit”. La 10 ianuarie 1475, pe valea râului Bârlad are loc lupta de la Podul Înalt-Vaslui. Această luptă s-a încheiat cu victoria lui Ștefan, armata otomană fiind hărțuită până la Dunăre. După această victorie, conștient că Imperiul Otoman va reacționa, Ștefan trimite o scrisoare principilor europeni pe care îi anunță de victorie și le cere ajutorul într-un viitor conflict. În această scrisoare Ștefan vorbește de Moldova ca de o poartă a creștinătății și le spune principilor europeni că vor fi în mare pericol dacă țara va fi cucerită de turci. Singurul rezultat concret a fost încheierea unui tratat de alianță antiotoman cu Ungaria în vara anului 1475. În vara 1476, în fruntea unei armate numeroase vine în țara Moldovei însuși sultanul Mehmed al II-lea. Având la dispoziție o mică armată, Ștefan îl înfruntă pe Mehmed la Valea Albă-Războieni în ziua de 26 iulie 1476 unde moldovenii sunt înfrânți. Mehmed al II-lea nu reușește să valorifice victoria de la Valea Albă deoarece cetățile Moldovei rezistă și izbucnește ciuma în tabăra otomană. Acest fapt îl determină pe sultan să se retragă din Moldova. După moartea lui Mehmed al II-lea în 1481, sultan devine Baiazid al II-lea care reia politica de cucerire a cetăților Chilia și Cetatea Albă. În vara anului 1484, otomanii cuceresc cetățile Chilia și Cetatea Albă, fapt cu grave consecințe pe termen lung pentru Moldova. Din acest moment otomanii pun monopol pe comerțul din zonă, ruinând Moldova.

58

Ștefan se vede nevoit să reînoiască jurământul de vasalitate în fața regelui polonez Cazimir al IV-lea la Colomeea în 1485. Cu ajutorul polonez, Ștefan obține victoriile de la Cătlăbuga (1485) și Șcheia (1486). După aceste bătălii, în 1487, Ștefan încheie pace cu Imperiul Otoman și reia plata tributului. A fost obligat la aceasta deoarece, aliații săi, Regatul Maghiar și Veneția încheiaseră pace cu otomanii. La finalul domniei Ștefan va intra în conflict cu Polonia. După Cazimir al IV-lea rege al Poloniei devine Ioan Albert care are două obiective: să cucerească cetățile Chilia și Cetatea Albă și să își extindă dominația asupra Moldovei. La 26 octombrie 1497, Ștefan zdrobește armata poloneză în Bătălia de la Codrii Cosminului. Ca urmare a acestei bătălii, Moldova iese de sub suveranitatea poloneză, fapt ilustrat de tratatul de la Hârlău din 12 iulie 1499 încheiat pe poziții de deplină egalitate. În acel moment, Moldova era stat tributar Imperiului otoman, însă nu mai avea niciun fel de obligație față de Polonia și Ungaria. La 2 iulie 1504, Ștefan moare și este înmormântat la prima sa ctitorie, Mănăstirea Putna. 5. Petru Rareș-domn al Moldovei (1527-1538, 1541-1546) A fost fiul lui Ștefan cel Mare fiind considerat un adevărat predecesor al lui Mihai Viteazul. A inițiat o politică foarte activă în Transilvania profitând de luptele pentru tronul Ungariei după moartea regelui Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs (1526). Prin victoria de la Feldioara (1529) împotriva unuia dintre pretendenții la tronul Ungariei a ajuns practic stăpânul Transilvaniei unde stăpânea numeroase cetăți și orașe: Bistrița, Rodna, Ungurașul, Ciceul, Cetatea Albă. 

A deschis problema Pocuției în 1531, însă a suferit o grea înfrângere în fața polonezilor la Obertyn;



A dejucat acțiunea prin care turcii încercau să-și impună influența în țările române prin intermediul aventurierului venețian Aloisio Gritti;



S-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg și a aderat la o coaliție antiotomană formată din Imperiul Romano-German și alte state catolice. Acțiunile sale de politică externă au provocat riposta lui Suleyman Magnificul care a invadat Moldova în 1538. Cetatea Sucevei a fost cucerită, iar Petru Rareș s-a refugiat în Transilvania. În acel moment dramatic probabil că Moldova ar fi putut fi transformată în pașalâc însă sultanul s-a mulțumit să transforme cetatea Tighina în raia sub numele de Bender și să mărească obligațiile materiale ale țării. După domniile lui Ștefan Lăcustă și Alexandru Cornea revine la tron în 1541, acceptând mărirea tributului.

59

6. Ioan Vodă cel Viteaz-domn al Moldovei (1572-1574) A fost supranumit de boieri ,,cel Cumplit” deoarece i-a eliminat fără milă. Motivul ridicării sale l-a constituit dublarea tributului de către turci. În fața cererii turcilor, Ioan Vodă se răscoală și obține victoria de la Jiliște. Încearcă fără succes să impună un domn aliat pe tronul Moldovei și este învins decisiv de turci în Bătălia de la Roșcani din 10 iulie 1574. Prins de turci este omorât în chinuri groaznice fiind legat de două cămile care l-au rupt în bucăți. 7. Mihai Viteazul-domn al Țării Românești (1539-1601) Lupta antiotomană. Deși ajunge pe tronul Țării Românești cu ajutor otoman se orientează încă de la începutul domniei către o alianță antiotomană. În noiembrie 1594, Mihai ucide garnizoana otomană din București și pe creditorii turco-levantini. Urmează apoi atacarea și incendierea cetăților de la Dunăre în iarna anilor 1594-1595 și înfrângerea armatelor turco-tătare venite să-l mazilească în ianuarie 1595 (Putineiu-14 ianuarie, Stănești-16 ianuarie, Șerpătești-23ianuarie). Conștient de replica otomanilor, Mihai aderă la Liga Sfântă, o alianță antiotomană creată de Papa Clement al VIII-lea și împăratul romano-german Rudolf al II-lea. Aderarea concretă a lui Mihai la Liga Sfântă este reprezentată de semnarea tratatului de la Alba-Iulia cu principele Ardealului Sigismund Batory la 20 mai 1595. Acest tratat, deși dezavantajos lui Mihai, era absolut necesar în perpectiva luptelor cu turcii care se apropiau. Reacția turcilor a fost imediată, încă din mai 1595, sultanul Mehmed al III-lea a declarat Moldova și Țara Românească provincii turcești. O puternică armată otomană condusă de Sinan Pașa a trecut Dunărea pe la Giurgiu și s-a lovit de oastea lui Mihai care îl aștepta la Călugăreni. La data de 13 august 1595, Mihai obține o importantă victorie în bătălia de la Călugăreni grație vitejiei sale, însă superioritatea otomană îl obligă să se retragă spre nordul țării unde așteaptă ajutorul promis de Sigismund Bahtory. Cu sprijin transilvan, Mihai trece la ofensivă eliberând orașele Târgoviște și București după care, în octombrie 1595, obține victoria de la Giurgiu alungându-i pe turci peste Dunăre. Urmarea acestei bătălii a fost semnarea cu sultanul Mehmed al III-lea în 1597, a unei păci avantajoase prin care turcii îi recunoșteau lui Mihai domnia pe viață și îi reduceau tributul la jumătate. La un an după ce sultanul îi recunoștea lui Mihai domnia pe viață acesta se hotărăște să se alieze cu împăratul romano-german Rudolf al II-lea. Cei doi vor semna tratatul de la Mănăstirea Dealu din 9 iunie 1598. Prin acest tratat, împăratul îi recunoștea lui Mihai domnia ereditară și un ajutor financiar pentru întreținerea a 5000 de mercenari. În schimb, împăratul devenea suveranul lui Mihai Viteazul (Mihai se emancipa de sub tutela lui Sigismund), iar Mihai trebuia să-i oprească pe turci la Dunăre. 60

Unirea din 1600 și consecințele sale. Unirea din 1600 a fost făcută de Mihai Viteazul din rațiuni politice. El era în anul 1599, înconjurat de inamici: Imperiul Otoman la sud, Transilvania la nord-vest (în locul lui Sigismund Bathory urcase pe tron Andrei Bathory-fidel politicii otomane), Moldova la nord-est (Ieremia Movilă aliat al polonezilor și adeptul păcii cu turcii). În contextul ieșirii Transilvaniei și Moldovei din Liga Sfântă prin venirea principelui Andrei Bathory cu o politică favorabilă otomanilor, respectiv prin impunerea pe tron a lui Ieremia Movilă în Moldova, Mihai Viteazul organizează acțiuni de forță pentru a readuce cele două țări românești în frontul antiotoman. Pătrunde în Transilvania prin pasul Buzău și obține la 18/28 octombrie 1599, victoria de la Șelimbăr în fața lui Andrei Bathory, principele Transilvaniei . Mihai obține victoria tot prin exemplul personal, iar principele Transilvaniei este prins și ucis de secui. Ca urmare a acestei bătălii, Mihai intră în Alba-Iulia, la 1 noiembrie, devenind stăpânul Transilvaniei. În documentele interne se intitulează domn al Transilvaniei, însă în documentele externe se intitulează locțiitor al împăratului romanogerman Rudolf al II-lea. Următorul pas al lui Mihai a fost readucerea Moldovei în lupta antiotomană. Organizează o capanie în Moldova, îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău după care ocupă Suceava, devenind stăpânul Moldovei. Ieremia Movilă s-a refugiat în Cetatea Hotin pe care Mihai nu a putut-o cuceri. Într-un hrisov din 27 mai 1600, Mihai se proclama domn al Țării Românești, Ardealului și al Moldovei. Stăpânirea lui Mihai a fost efemeră. Cei care s-au răsculat prima dată au fost reprezentanții națiunilor privilegiate din Transilvania. Aceștia nemulțumiți de dările impuse de Mihai s-au răsculat și l-au învins pe acesta în Bătălia de la Mirăslău din 18 septembrie 1600. Urmarea acestei bătălii a fost pierderea Transilvaniei. La finalul lui septembrie 1600, Mihai pierde și stăpânirea asupra Moldovei, după care trupele moldo-polone îl înving la Bucov (20 octombrie) și apoi la Curtea de Argeș (25 noiembrie) consecința fiind pierderea ultimei sale stăpâniri, Țara Românească. În ianuarie 1601, Mihai a ajuns la Viena, unde a fost primit de arhiducele Matthias care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență de împăratul Rudolf al II-lea pe 14 martie. Contextul politic, determinat de reînscăunarea lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, l-a determinat pe Rudolf al II-lea să-i acorde lui Mihai ajutorul militar cerut. La 3 august 1601, Mihai împreună cu generalul Basta îl învingeau pe Sigismund Bathory în bătălia de la Gurăslău, fapt care îl făcea pe Mihai stăpânul Transilvaniei din nou. Împăratul Rudolf al II-lea 61

avea în plan să preia stăpânirea asupra Transilvaniei, Mihai fiind doar o unealtă în acest scop. La 9 august 1601, Mihai este ucis în tabăra sa de la Câmpia Turzii de către oamenii lui Basta din ordinul lui Rudolf al II-lea. 8. Politica domnilor români și a voievozilor transilvăneni în secolul al XVII-lea După moartea lui Mihai Viteazul dominația otomană asupra țărilor române s-a accentuat. Transilvania a cunoscut o evoluție diferită față de statele române extracarpatice. În timpul lui Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) și Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660) Transilvania s-a manifestat în planul relațiilor internaționale ca un stat aproape independent deși oficial se afla sub stăpânirea otomană. Acești principi ardeleni au încheiat alianțe cu Moldova și Țara Românească în sensul ,,refacerii Daciei sub suveranitatea lor și al alianței contra turcilor”. Situația Moldovei și a Țării Românești a fost diferită. Dominația otomană s-a accentuat, tributul s-a mărit ca și celelalte obligații față de Imperiu. Ultima încercare a țărilor române de a se împotrivi Imperiului otoman s-a petrecut în anul 1659 sub conducerea lui Mihnea al III-lea Radu, dar fără consecințe de durată. După domniile lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Țara Românescă și Dimitrie Cantemir (1710-1711) Imperiul otoman renunță la domnii pământeni și impune pe tronurile de la Iași și București domni fanarioți.

C. Acțiuni diplomatice ale domnilor români în Evul Mediu 1. Sec XIV- Alianța dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg. La începutul domniei, Mircea cel Bătrân s-a orientat către o alianță cu Polonia, temându-se de expansiunea Regatului maghiar. Între 1389-1390, Mircea a încheiat cu regele Poloniei Vladislav Jagello un tratat de alianță. Încheierea acestui tratat a fost posibilă datorită intermedierii făcute de Petru I Mușat, domnul Moldovei. Pericolul otoman l-a făcut pe Mircea să-și reorienteze politica externă apropiindu-se de Ungaria care era și ea interesată de lupta antiotomană. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân împreună cu Sigismund de Luxemburg semnau Tratatul de la Brașov, care este primul tratat antiotoman din istoria sud-estului Europei. Urmarea semnării acestui tratat a fost participarea lui Mircea la Cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396. 2. Sec XV- Alianța dintre Vlad Țepeș și Matei Corvin Această alianță a devenit o necesitate din cauza pericolului otoman. Vlad Țepeș, interesat de înlăturarea dominației otomane, ajunge la o înțelegere cu fiul lui Iancu de Hunedoara, care era și el interesat de o cruciadă împotriva turcilor. Ba mai mult, Papa i-a

62

acordat lui Matei Corvin un important sprijin financiar pentru declanșarea acestei cruciade. Bazându-se pe această înțelegere, Vlad refuză în 1459, plata tributului către turci și atacă în iarna anilor 1461-1462 garnizoanele turcești de la sudul Dunării. Replica sultanului Mehmed al II-lea îl găsește pe Vlad Țepeș singur, Matei Corvin abandonându-l. După atacul de noapte de la Târgoviște, Vlad trece în Transilvania unde este arestat de regele maghiar, care-l acuză de trădare și-l întemnițează pentru 12 ani. 3. Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Polonia Domnii Moldovei au avut raporturi bune cu Polonia începând cu Petru I Mușat, cel care inaugurează practica jurământului de vasalitate față de regii Poloniei. Ștefan, după urcarea pe tron, pentru a-și consolida domnia și pentru a se proteja de tendințele expansioniste ale regelui maghiar, a încheiat cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea, Tratatul de la Overchelăuți (1459). Prin acest tratat, Moldova devenea vasala Poloniei însă primea sprijin în eventualitatea unui atac din partea maghiarilor. Vasalitatea lui Ștefan cel Mare față de Polonia nu implica și obligații materiale. După pierderea Chiliei și Cetății Albe în 1484, Ștefan a solicitat ajutor Poloniei. Pentru a primi acest ajutor depune personal jurământ de vasalitate regelui Cazimir al IV-lea la Colomea. Cu sprijin polonez, Ștefan reușește să obțina victoria de la Cătlăbuga și Șcheia în fața turcilor. Spre finalul domniei, raporturile cu Polonia se modifică când noul rege Ioan Albert încearcă să cucerească Moldova însă Ștefan obține o mare victorie în fața armatei poloneze la Codrii Cosminului la 26 octombrie 1497. Doi ani mai târziu, la Hârlău pe 12 iulie Moldova și Polonia încheiau un tratat prin care dispărea statutul de vasalitate al Moldovei față de Polonia. 4. Relațiile lui Ștefan cu Ungaria După victoria de la Vaslui (10 ianuarie 1475), Ștefan trimite o scrisoare principilor creștini din Europa în care își anunța victoria și le cerea ajutorul. Singurul răspuns concret a venit din partea regelui Ungariei, Matei Corvin, a cărui țară era direct amenințată de otomani. La 12 iulie 1475, Ștefan încheie un tratat cu Matei Corvin în care cele două parți se angajau să păstreze în orice împrejurare relații de bună vecinitate bazate pe respectarea frontierei existente, să rezolve neînțelegerile pe cale pașnică și să nu acorde azil pretendenților la tron. La cerere fiecare stat se vedea obligat să-i acorde celuilalt asistență militară. 5. Sec XVI- Relațiile lui Mihai Viteazul cu Liga Sfântă După revolta contra turcilor din anul 1594, Mihai se aliază cu Liga Sfântă (aceasta era o alianță creată din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, formată din Imperiul RomanoGerman, Spania, ducatele italiene, Toscana, Mantua şi Ferrara și Transilvania). Aderarea lui 63

Mihai Viteazul la Liga Sfântă se face la 20 mai 1595 când domnul muntean semnează cu principele Ardealului Sigismund Bathory, Tratatul de la Alba-Iulia. Acest tratat a fost negociat de o delegație de boieri condusă de mitropolitul Iftimie. Boierii semnează un tratat dezavantajos lui Mihai, acesta devenind vasal lui Sigismund Bathory. În schimb, domnul primea ajutor militar în lupta antiotomană (ajutorul militar acordat de Sigismund a fost decisiv în lupta de la Giurgiu din octombrie 1595). 6. Tratatul de la Mănăstirea Dealu- încheiat cu împăratul Romano-German Rudolf al II-lea La 9 iunie 1598, Mihai Viteazul semna cu împăratul romano-german Rudolf al II-lea, Tratatul de la Mănăstirea Dealu, prin care Rudolf se obliga să pună la dispoziția lui Mihai în anume răspunderi militare „îndepărtarea turcilor din Transilvania, Țările Române și părțile Ungariei”. Mihai îl recunoștea pe Rudolf al II-lea drept suzeran, iar acesta îi recunoștea lui Mihai domnia ereditară în Țara Românească. Acest tratat i-a deschis lui Mihai drumul spre Transilvania pe care a cucerit-o în 1599 în urma luptei de la Șelimbăr. 7. Sec XVII-XVIII- Acțiuni diplomatice ale domnilor români la începutul modernității. Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a marcat începutul declinului Imperiului Otoman și deschiderea Crizei orientale. Criza orientală sau Problema orientală a fost încercarea Rusiei și Austriei de a-și împărți teritoriile stăpânite de otomani în Europa. Slăbirea dominației otomane îi determină pe domnii moldo-munteni să promoveze o politică de echilibru care vrea emanciparea de sub suzeranitatea Porții. Domnul Țării Românești Șerban Cantacuzino (1678-1688) a inițiat tratative cu habsburgii, acestea nefiind finalizate din cauza morții domnitorului. Constantin Brâncoveanu (1688-1704) l-a urmat la tron și-a continuat aceste tratative care s-au încheiat fără un rezultat concret din cauza pretențiilor austriecilor asupra Țării Românești. Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir (1710-1711) s-a apropiat de Rusia încercând să pună capăt dominației otomane. Astfel la 2/13 aprilie 1711, s-a încheiat la Luțk un tratat cu Petru I, țarul Rusiei. Tratatul avea 17 articole și prevedea printre altele că întreaga putere în stat va fi exercitată de domnitor, țarul se angajează să nu pună domn străin în Moldova asigurând astfel domnia domnia ereditară în familia Cantemireștilor. Urmarea acestui tratat a fost participarea lui Cantemir alături de Petru I în bătălia de la Stănilești pe Prut contra otomanilor. Rușii sunt învinși, iar Cantemir este nevoit să fugă în Rusia. Prin pacea de la Vadul Hușilor, Hotinul devenea raia iar otomanii aduceau primul domn fanariot în Moldova în persoana lui Nicolae Mavrocordat. 64

Sugestii de rezolvare Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începutul modernității 1. Prezentați două acțiuni diplomatice care au vizat spațiul românesc în Evu l Mediu și/sau la începutul epocii moderne. În lupta pentru apărarea țării, în Evul Mediu, românii au îmbinat rezistența armată cu diplomația. Au încheiat tratate de alianță cu statele creștine împotriva turcilor. La începutul domniei, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cunoscând tendințele expansioniste maghiare, s-a aliat cu Polonia. Mai târziu, la 7 martie 1395, a încheiat cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Brașov, un tratat antiotoman. A fost primul tratat împotriva otomanilor din sud-estul Europei. Efectele acestui tratat sau evidențiat prin participarea, în alianță, a lui Mircea cel Bătrân, la cruciada antiotomană de la Nicopole (1396). Mihai Viteazul (1593-1601) s-a aliat cu statele creștine împotriva turcilor. După aceea încheiat o alianță cu Sigismund Bathory (mai 1595). Văzând lipsa de hotărâre a acestuia, s-a apropiat de habsburgi. A încheiat cu împăratul Rudolf al II-lea, tratatul de la Mănăstirea Dealu (1598) prin care recunoștea suzeranitatea împăratului, iar în schimb primea sprijin financiar pentru întreținerea unei armate de 5000 de mercenari. Prin această dublă suzeranitate, otomană și habsburgică, Mihai Viteazul se emancipează de consecințele tratatului cu Sigismund Bathory. 2. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia conflictele militare la care participă voievozii români se integrează în relațiile internaționale din Evul Mediu. Acțiunile militare externe ale unui stat fac parte din relațiile internaționale. Domnii Țărilor Române au respins încercările Regatului Ungar sau ale Poloniei de limitare a autorității lor și subordonare politică, dar au răspuns, în special, solicitărilor Papei sau ale puterilor creștine de participare la cruciadele târzii. În anul 1396, s-a desfășurat prima cruciadă antiotomană. Inițiativa organizării acestei cruciade a avut-o papalitatea care urmărea protejarea creștinilor dar și extinderea influenței sale spre est. Cele mai multe forțe care au participat la cruciadă au fost din Răsăritul Europei: din Ungaria, Transilvania și Țara Românească. Armata cruciaților a fost condusă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Un rol important în cadrul acesteia l-a avut domnul muntean, Mircea cel Bătrân. Bătălia cu armata otomană, condusă de sultanul Baiazid I, a avut loc la Nicopole, în septembrie 1396. Lipsa unității a făcut ca bătălia să reprezinte un dezastru pentru creștini. 3. Prezentați două confruntări militare cu turcii ale voievozilor români. Primele conflicte de mare amploare împotriva turcilor au fost desfășurate de Mircea cel Bătrân. Politica, “blocului românesc” și alianțele antiotomane inițiate de Mircea cel Bătrân, l-au 65

determinat pe Baiazid I să organizeze o expediție la nord de Dunăre. Bătălia s-a dat la Rovine (17 mai 1395). Victoria obținută de Mircea cel Bătrân consolida neatârnarea Țării Românești. Deteriorarea relațiilor moldo-maghiare, la începutul domniei lui Ștefan cel Mare, a fost provocată de pretențiile de suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra Moldovei și mai ales faptul că Ungaria stăpânea Chilia. După cucerirea Chiliei de către Ștefan cel Mare, a urmat expediția regelui Ungariei în Moldova care s-a încheiat cu un “uriaș dezastru”, (1476) după spusele cronicarului polonez Jan Dlugosz. Victoria repurtată de Ștefan cel Mare la Baia a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. 4. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia acțiunile diplomatice desfășurate de români se integrează în relațiile internaționale ale începutului epocii moderne. Acțiunile diplomatice ale unui stat fac parte din relațiile internaționale. Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei (1683) a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman și deschiderea “crizei orientale”. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei, Dimitrie Cantemir și ai Țării Românești, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, să promoveze o politică diplomatică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Astfel, Dimitrie Cantemir, a încercat apropierea de Rusia pentru a pune capăt dependenței Moldovei față de Poartă. Condițiile angajării Moldovei împotriva Porții au fost stipulate în Tratatul de la Luțk din anul 1711 încheiat cu țarul Rusiei, Petru cel Mare. 5. Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre Spațiul Românesc între diplomație și conflict (secolele XIV-XVI), având în vedere: -prezentarea a două inițiative diplomatice antiotomane din secolele XIV-XV întreprinse de voievozii români; -participarea voievozilor români la cruciadele târzii din secolele XIV-XV și consecințele acesteia; -prezentarea unei inițiative internaționale antiotomane din secolul al XVI-lea la care au aderat Țările Române; -menționarea unui domnitor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și a relațiilor sale cu otomanii; -formularea unui punct de vedere cu privire la politica externă a Țărilor Române în secolele XIV-XVI și susținerea acestuia printr-un argument istoric Rezolvare Coordonata fundamentală a istoriei românilor in Evul Mediu a fost continuitatea vieții statale, proiectată pe fundalul evoluției situației internaționale din aceasta perioadă cand au dispărut mai multe state: Bulgaria, Imperiul Bizantin, Serbia, Muntenegru, Albania. Țările Române au devenit obiect de dispută intre Marile Puteri sau ținta expansiunii acestora. De aceea ele au fost nevoite să lupte pentru a-și păstra ființa statală și autonomia. Evoluția lor spre o politică de sine stătătoare s-a lovit permanent de tendințele hegemonice manifestate de regatele creștine vecine, Ungaria si Polonia, care încercau săși impună suzeranitatea asupra lor.

66

Cel mai mare pericol pentru români venea din partea otomanilor, dupa ce aceștia ocupaseră cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, atingând linia Dunării. Românii și-au dat seama de forța remarcabilă, militară și politică, pe care o reprezenta Imperiul Otoman și, în consecință, au știut să îmbine rezistența armată cu suplețea acțiunilor diplomatice. Turcii, la rândul lor, au apreciat la justa valoare forța de luptă a romanilor și au stabilit relații speciale cu Țările Române, permițându-le să-și mențină ființa statală în schimbul unor obligații, între care cea mai importantă era tributul. În fața expansiunii otomane, Țările Române au acceptat statutul de vasalitate fața de Poartă, reflectat în așa numitele capitulații. Rezistența Țărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari personalitați ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, etc. Mircea cel Bătrân (1386-1418) a promovat politica “blocului românesc” ce viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru I Mușat și Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru I Mușat, domnul Țării Românești a încheiat, în condiții de deplină egalitate, cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, un tratat la Radom (10 decembrie 1389) și ratificat la Lublin (20 ianuarie 1390). Prin acest tratat, Mircea cel Bătrân încerca să anihileze pretențiile de suzeranitate asupra Țării Românești manifestate de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat și creșterea amenințarii otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar față de Țara Româneasca. Astfel, la 7 martie 1395, la Brașov, s-a încheiat un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg, tratat care a reprezentat prima alianță antiotomană din istoria sud-estului european. Semnarea tratatului a fost determinată de pericolul otoman care amenința deopotrivă cele două state. Ștefan cel Mare (1457-1504) a schimbat fundamental poziția Moldovei, transformând statul său, din obiect de dispută dintre puterile vremii, în subiect al relaților internaționale. Politica pontică a Imperiului Otoman viza cetățile moldovene Chilia și Cetatea Alba. În 1475, turcii au cucerit Caffa și Mangopul. În aceste împrejurări critice Ștefan a încheiat cu Matei Corvin un tratat antiotoman (12 iulie 1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar contra turcilor și refuzul de a acorda azil politic dușmanilor domnitorului moldovean. La rândul sau, Moldova promitea libertatea comerțului pentru unguri. Prezența turcilor la Dunăre a revigorat idealul cruciadei, inițiate de papalitate cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, al lui Mircea cel Bătrân si al cavalerilor occidentali dar, la Nicopole (26 sept. 1396), aliații creștini au suferit un eșec sever. La chemarea Papei Eugeniu al IV-lea a fost reluată ideea de cruciada, dar puterile occidentale au ezitat să răspundă. În aceste condiții, regele Ungariei și Iancu de Hunedoara și-au asumat riscul, inițiind cu forțe proprii “campania cea lungă” (1443-1444) încheiată cu victoria creștinilor, consfințită prin pacea de la Seghedin (iulie 1444). La scurtă vreme, regele Ungariei a denunțat pacea, pregătind o nouă cruciadă cu participare românească: Iancu de Hunedoara și Vlad Dracul, domnul Țării

67

Românești. Cruciada de la Varna (10 noiembrie 1444) s-a încheiat cu un dezastru pentru aliați, regele Ungariei pierind pe câmpul de luptă. După prăbușirea Ungariei, în 1541, Imperiul Habsburgic a preluat conducerea luptei antiotomane. Papa Clement al VIII-lea a inițiat o alianță antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria, și ducatele italiene Toscana, Mantova și Ferrara. La această alianță au aderat si Țările Române: principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul și cel al Moldovei, Aron Vodă. Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă a declanșat seria conflictelor cu Imperiul Otoman. La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul a declanșat la Bucuresti, răscoala antiotomană, dupa care a pornit o ofensivă generală pe linia Dunării. Reacția otomanilor nu întârzie să apară, sultanul pornind o campanie împotriva Țării Românești. În aceste condiții, Mihai Viteazul încheie un tratat, în condiții dezavantajoase, cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory (20 mai 1595). Confruntarea decisivă cu otomanii are loc la Călugăreni (13/23 august 1595), unde Mihai Viteazul obține victoria, dar nu suficientă pentru a-i alunga pe turci. Domnul valah se vede nevoit să se retragă spre munți pentru a aștepta ajutor transilvănean, dând posibilitatea turcilor să ocupe cetățile de scaun București și Târgoviște. Cu sprijinul lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul reușește să elibereze orașele București și Târgoviște, după care obține la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În anul următor otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinși. În aceste condiții, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) obținând recunoașterea domniei pe viață din partea acestuia. Apreciem ca Țările Române au desfășurat in Evul Mediu o politică externă realistă, îmbinând inițiativele diplomatice cu rezistența armată. O astfel de politică au desfășurat conducători precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Această politică a asigurat continuitatea statală. În secolele XIV-XVI, Țările Române s-au văzut nevoite să accepte suzeranitatea Portii otomane, dar și-au menținut autonomia internă, având drept de autoguvernare. Astfel, Țările Române au avut un statut mai bun decât statele balcanice și chiar față de Ungaria, care, au fost transformate în pașalâcuri. Evoluția Țărilor Române în Evul Mediu a avut loc într-o conjunctură internațională deosebit de complexă, determinate de politica expansionistă a unor state și mai ales a Imperiului Otoman. Relațiile cu alte state s-au aflat în centrul preocupării conducătorilor. Existența statală a fost asigurată și ca urmare a colaborării dintre ele, punctul culminant reprezentându-l unirea politică înfăptuită de Mihai Viteazul.

68

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX) A. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea Proiectele au fost concretizate sub forma memoriilor boierești, a proiectelor de constituție, a programelor revoluționare, a legislației elaborate de domni sau marile puteri. 1. Reformismul domnesc Pentru a-și consolida stăpânirea la gurile Dunării în condițiile avansării austriecilor în Ungaria și Transilvania, Imperiul Otoman a numit pe tronurile de la Iași și București domni fanarioți. Aceștia erau greci din Fanar, cartier din Istanbul. Erau folosiți de turci ca dragomani (tălmaci-Coranul interzicea învățarea de limbi străine). Regimul fanariot s-a manifestat prin transformări în plan politic, economic și cultural. În Moldova regimul fanariot s-a instalat în anul 1711, după domnia lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) iar în Țara Românească în anul 1716, după domniile lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și Ștefan Cantacuzino (1714-1716). Trăsături: În plan politic autonomia Țărilor Române era știrbită, domnii fiind numiți de către sultan din rândul grecilor din Fanar. Domnii fanarioți aveau rangul de pașă cu două tuiuri. Nu aveau dreptul de a face politică externă, nu aveau armată și nici dreptul de a bate monedă. În plan intern fanarioții erau adevărați despoți, puterea acestora fiind nelimitată. În plan plan economic cresc obligațiile față de Imperiul Otoman (haraciul, peșcheșurile, mucarerul mic și mucarerul mare), este impusă o fiscalitate excesivă și este instituit monopolul comercial otoman. În plan cultural în perioada fanariotă se simt influențele iluministe reflectate în politica reformatoare a unor domni, este vorba de Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti. Constantin Mavrocordat a fost domn de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldova în perioada anilor 1730-1769. Reformele lui Mavrocordat au vizat domeniul social, administrativ, judecătoresc, Cele mai importante reforme au vizat domeniul social, acesta desființând șerbia în anul 1746, în Țara Românească și anul 1749, în Moldova. După desființarea șerbiei țăranii devin clăcași. Șerbia purta numele de rumânie în Țara Românească, vecinie în Moldova și iobăgie în Transilvania. 69

Alexandru Ipsilanti a fost domn de două ori în Țara Românească și o dată în Moldova (1774-1797). Acest domn realizează o serie de reforme în domeniul administrativ, fiscal și al învățământului. El reorganizează academia domnească de la Sf. Sava, înființează o școală de preoți și un orfelinat. După modelul codurilor austriece și franceze domnii fanarioți au emis coduri de legi: în 1780, Alexandru Ipsilanti scrie Pravilniceasca Condică, în anul 1817, Scarlat Callimachi a redactat Codul Callimachi, iar în anul 1818, Ioan Caragea a elaborat Legiuirea Caragea. 2. Proiecte politice boierești. Memoriile boierilor din secolul al XVIII-lea După asediul Vienei din anul 1683, începea Problema Orientală, Țările Române devenind câmp de bătaie pentru cele trei imperii vecine (Rusia, Austria și Turcia). Boierii români, conștienți de decăderea Imperiului Otoman, încep să trimită memorii marilor puteri creștine în care solicitau modernizare socială, politică și economică. În anul 1772, o delegație comună de boieri din Moldova și Țara Românească adresează un memoriu marilor puteri prezente la Tratativele de pace de la Focșani prin care solicită: 

Revenirea la domniile pământene.



Respectarea autonomiei.



Unirea celor două țări, sub protecția Austriei, Rusiei și Prusiei.

În anul 1791, cu ocazia Tratativelor de pace de la Șistov, o delegație de boieri ai Țării Românești se adresează reprezentanților ruși și austrieci printr-un memoriu prin care se cerea: 

Autonomia și neutralitatea țării sub garanția Austriei și Rusiei.



Desființarea obligațiilor față de Imperiul Otoman cu excepția tributului.



Alegerea domnilor din reprezentanții stărilor țării.



Libertatea comerțului.



Desființarea raialelor.

3. Proiecte politice boierești din prima jumătate a secolului al XIX-lea Memoriul din anul 1807, adresat lui Napoleon Bonaparte de către boierii moldoveni cerea: 

Autonomie.



Revenirea la domniile pământene.



Crearea unui stat românesc la gurile Dunării care să fie o barieră redutabilă între nord și sud. În perioada anilor 1817-1818, boierul Iordache Rosetti Roznovanu a elaborat o serie

de proiecte în care propunea crearea unui stat aristocratic. Aceste proiecte propuse de boierul

70

Roznovanu acordau domniei un rol minor, Divanul și Adunarea Obștească urmând să dețină rolul cel mai important. În anul 1821, în contextul revoluției lui Tudor Vladimirescu au fost elaborate o serie de documente

considerate proiecte politice. Cel mai important document a fost Cererile

norodului românesc, ce prevedea: 

Numirea în funcții să se facă după merit.



Libertatea comerțului.



Înființarea unei armate naționale.



Limitarea la patru a numărului de boieri greci din Divan.



Impozitele să fie plătite și de categoriile sociale scutite.

Consecința imediată a revoluției lui Tudor Vladimirescu a fost revenirea la domniile pământene începând cu 1822: Ioniță Sandu Sturza-Moldova și Grigore Dimitrie Ghica-Țara Românească. În anul 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituția Cărvunarilor. În acest proiect de constituție era prevăzută limitarea puterii domnului prin crearea unui Sfat Obștesc și erau enumerate o serie de drepturi și libertăți cetățenești. Între anii 1828-1829 a avut loc un nou război ruso-turc încheiat cu Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat era instituit oficial protectoratul țarist asupra Moldovei și Țării Românești. În același timp era menținută suzeranitatea otomană, însă era desființat monopolul comercial al Imperiului Otoman. Raialele Turnu, Giurgiu și Brăila erau desființate fiind restituite Țării Românești. Este prevăzută libertatea navigației pe Dunăre. O consecință a instituirii protectoratului țarist a fost adoptarea Regulamentelor Organice în Țara Românească în anul 1831 și în Moldova în anul 1832. Regulamentele Organice au fost acte cu valoare constituțională, elaborate de comisii boierești care au ținut cont de memoriile boierilor de până atunci și de instrucțiunile curții de la Petersburg. Au contribuit la modernizarea celor 2 principate prin: 

Separarea puterilor în stat.



Reorganizarea justiției prin instituirea corpului de avocați și procurori.



Reorganizarea administrativă și fiscală.

A avut și părți negative: 

Amestecul Rusiei în treburile interne ale principatelor.



Favorizarea marii boierimi.



Mărirea obligațiilor țărănimii. 71

În jurul anilor 1830, în Țara Românească apare o mișcare contestatară cunoscută sub numele de

Partida Națională, condusă de boierul Ion Câmpineanu. Partida Națională

redactează o serie de proiecte de reformă și constituție, din care cele mai importante au fost Act de unire și independență (1838) și Osăbitul act de numire a suveranului românilor (1838). În primul document se cerea unirea celor două țări române și independența acestora, adică eliminarea suzeranității otomane și a protectoratului rusesc. În al doilea document erau prevăzute prerogativele domnului în cazul obținerii independenței. Era prevăzut faptul că noul stat trebuia să fie monarhie ereditară. Apariția Partidei Naționale arată faptul că în principate începea să se dezvolte o clasă politică românească capabilă să preia puterea. În anul 1843, ia naștere societatea secretă Frăția alcătuită din tineri intelectuali plecați la studii în Paris. Scopul acestei societăți era înlăturarea dominației străine și unirea românilor. 4. Proiectul politic pașoptist Revoluția de la 1848 a fost una europeană. A început în spațiul italic, după care a cuprins Franța, Imperiul Habsburgic, Prusia, Confederația Germană și Țările Române. Revoluția în Moldova La 27 martie, aproximativ o mie de persoane s-au adunat la Hotelul Petersburg din Iași pentru a protesta împotriva politicii autoritare a domnului Mihail Sturza. La aceeași dată, Vasile Alecsandri redactează documentul revoluției numit Petițiunea proclamațiune. Documentul avea 35 de puncte și un caracter moderat: 

Sfânta păzire a Regulamentului Organic (obiectiv național).



Desființarea cenzurii, funcții acordate după merit, reforma școlilor.



Grabnica îmbunătățire a locuitorilor săteni.

Documentul a fost respins de Mihail Sturza care ordonă arestarea fruntașilor revoluției. O parte din revoluționari scapă și fug în Transilvania și în Bucovina unde vor elabora noi documente programatice. Astfel, la 12 mai 1848 la Brașov revoluționarii moldoveni fugiți în Transilvania redactează documentul Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. Documentul elaborat de Teodor Sion, Costache Negri, Vasile și Ion Alecsandri era radical și cerea: 

Unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat neatârnat(obiectiv național).



Desființarea privilegiilor și egalitatea tuturor în fața legii.



Împroprietărirea țăranilor fără despăgubire.

72

Un alt revoluționar moldovean aflat în exil, Mihail Kogălniceanu a redactat la Cernăuți în august 1848 documentul Dorințele Partidei Naționale din Moldova, în care se cerea: 

Unirea Moldovei cu Muntenia-cheia de boltă fără de care întreg edificiul s-ar prăbuși.



Desființarea privilegiilor, egalitatea în fața legii, drepturi și libertăți.



Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.

Revoluția în Transilvania Transilvania se afla în pericol de a fi anexată de maghiari. Atât românii, cât și maghiarii se aflau în cadrul Imperiului Austriac. În contextul revoluției din 1848 ungurii își proclamă independența și doresc refacerea regatului medieval al Ungariei care cuprindea și Transilvania. În fața pericolului maghiar, românii s-au organizat. Astfel, la 3/5 mai are loc Marea Adunare de la Blaj unde au participat 40000 de români. Cu prilejul acestei adunări, Simion Bărnuțiu a redactat documentul revoluției numit Petiția Națională, care cerea: 

Independența națiunii române și egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare.



Libertatea tiparului, persoanei, industriei, comerțului, recunoașterea limbii române, școlii române.



Desființarea iobăgiei fără despăgubire. Documentul nu a fost sancționat de împăratul austriac, iar Dieta de la Cluj a votat

anexarea Transilvaniei la Ungaria. În aceste condiții, la 3 septembrie 1848, sub conducerea lui Avram Iancu are loc o nouă adunare la Blaj. Românii decid să utilizeze rezistența armată în fața maghiarilor. Se ajunge la un adevărat război între armata maghiară și românii conduși de Avram Iancu. Prin intermediul lui Nicolae Bălcescu se ajunge la împăcarea lui Lajos Kossuth cu Avram Iancu, însă prea târziu, deoarece la 1 august armata maghiară capitula în fața armatelor austriece și rusești la Șiria. Revoluția în Țara Românească S-a declanșat la Islaz la 9 iunie 1848. Documentul revoluției a fost redactat de Ion Heliade Rădulescu – Proclamația de la Islaz. Acest document a fost cel mai avansat program politic pașoptist. Avea 22 de puncte și cerea: 

Independența administrativă și legislativă- autonomie deplină.



Domn responsabil ales pe 5 ani.



Drepturi și libertăți cetățenești.



Dezrobirea țiganilor. 73



Emanciparea israeliților.



Contribuție fiscala generală.



Desființarea rangurilor și privilegiilor boierești.



Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire. La 11 iunie revoluția începea la București, iar la 13 iunie domnul Gheorghe Bibescu

părăsea țara de teama intervenției străine. Se creează un guvern revouționar la 14 iunie care guvernează țara până la 28 iulie când este înlocuit cu o locotenență domnească. În această perioadă guvernul a încercat să pună în aplicare prevederile Proclamației de la Islaz care a avut rol de constituție. La 13/25 septembrie 1848 turcii intră în București și pun capăt revoluției constituționale în ciuda rezistenței pompierilor de pe Dealul Spirii. Importanța revoluției Deși revoluția a fost înfrântă, importanța ei este majoră. La 1848 s-a creionat un program politic de modernizare a societății românești. A apărut o generație de oameni politici care avea să facă unirea de la 1859 și să modernizeze statul român.

B. Constituirea statului român modern Acțiuni care contribuie la formarea statului român modern Între anii 1853-1856 se desfășoară războiul Crimeei între Rusia și Imperiul Otoman. Imperiul Otoman este susținut de Anglia, Franța și Sardinia, deoarece marile puteri se temeau de supremația Rusiei pe continent. Pe parcursul războiului se naște ideea formării unui stat românescla gurile Dunării care să fie barieră între ruși și turci. 1. Congresul de la Paris (februarie-martie 1856) Pentru prima dată problema românească intră pe agenda puterilor europene, devenind o problemă europeană. Prevederi: 

A fost desființat protectoratul țarist asupra principatelor.



Țările române rămân sub suzeranitate otomană și intră sub garanția colectivă a marilor puteri(statutul politico-juridic al principatelor va fi până la independență suzeranitate otomană și garanție colectivă).



Moldova primea județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail).



Erau convocate în principate Adunări ad-hoc care urmau să se pronunțe în privința unirii Moldovei cu Țara Românească.

2. Adunările ad-hoc- septembrie- decembrie 1857 S-au desfășurat la Iași și București și prevedeau: 74



Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat numit România.



Neutralitatea și inviolabilitatea noului stat.



Prinț străin dintr-o familie europeană care să-și crească copiii în religia țării.



Autonomia noului stat.



Adunare și guvern reprezentative.

3. Conferința puterilor garante de la Paris și Convenția de la Paris (mai-august 1858) Marile puteri garante s-au întâlnit în cadrul acestei conferințe pentru a lua în discuție hotărârile adunărilor ad-hoc. La final s-a elaborat convenția de la Paris cu rol de constituție pentru noul stat. Convenția prevedea: 

Unirea formală a Moldovei și a Țării Românești, noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiind condus de 2 domni, 2 adunări și 2 guverne.



Două instituții erau comune, Comisia Centrală cu sediul la Focșani cu rolul de a elabora proiectele de legi, Înalta Curte de Casație și Justiție.



Domnul era ales de Adunarea Electivă.



Adunarea Electivă era aleasă prin vot censitar.



Desființarea privilegiilor boierești.



Drepturi și libertăți cetățenești.

Textul convenției nu preciza că cei 2 domni trebuie să fie persoane distincte. Această scăpare a convenției a fost speculată de români, care l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza la Iași pe 5 ianuarie 1859 și la București pe 24 ianuarie 1859.

C. Consolidarea statului român modern – domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) Domnia lui Cuza se împarte în 3 perioade, 1859-1862 (recunoașterea dublei alegeri și măsuri de unificare internă), 1862-1864 (încercări de realizare a reformelor), 1864-1866 (domnia autoritară și realizarea reformelor). 1. Etapa recunoașterii internaționale a dublei alegeri și a unirii depline (1859-1862) Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Europa în fața unui fapt împlinit. Urma o perioadă extrem de grea în care românii trebuiau să convingă marile puteri ca acestea să recunoască dubla alegere și unirea deplină. Dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută destul de rapid pe parcursul anului 1859. Unirea deplină a fost recunoscută cu greu abia în 1861 în cadrul Conferinței de la Constantinopol și numai pe durata domniei lui Cuza.

75

În plan intern, Cuza ia unele măsuri de unificare a instituțiilor statului. Sunt unificate serviciile vamale, telegraful, poșta, este unificat sistemul de măsuri și greutăți, este desființată granița dintre Moldova și Țara Românească și este fixată capitala la București. 2. Etapa domniei constituționale (1862-1864) După recunoașterea internțională a unirii depline sunt unificate guvernele și adunările legislative ale celor 2 țări. Astfel, la 22 ianuarie 1862 ia naștere primul guvern al României condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie își deschidea lucrările prima Adunare Legislativă a României. Între Alexandru Ioan Cuza și guvern s-au iscat o serie de neînțelegeri pe baza reformelor care trebuiau realizate. Într-o atmosferă extrem de agitată în vara anului 1862 este asasinat premierul Barbu Catargiu, fapt care a tensionat și mai mult lucrurile. Pentru a detensiona situația, Cuza îl numește premier pe Mihail Kogălniceanu în 1863. Prima reformă realizată de guvernul Kogălniceanu a fost legea secularizării averilor mănăstirești. Prin această lege reintră în proprietatea statului 25 % din terenul arabil. La propunerea lui Kogălniceanu este elaborat un proiect de reformă agrară care va fi înaintat Adunării Legislative. Adunarea, dominată de conservatori îl respinge și dă vot de blam guvernului cerându-i demisia. Cuza, printr-un act constituțional refuză demisia, ceea ce echivalează cu o lovitură de stat și dizolvă Adunarea Legislativă. 3. Etapa domniei autoritare (1864-1866) Lovitura de stat din 2 mai 1864, a fost urmată de elaborarea unui nou act constituțional numit Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Statutul modifica în sens autoritar convenția, sporind puterea domnului în detrimentul adunării. Noul act constituțional a fost însoțit de o lege electorală care sădea censul și implicit creștea corpul electoral. Din acest moment Cuza și Kogălniceanu au mână liberă pentru realizarea marilor reforme. În august 1864, Cuza a sancționat și promulgat legea culturală prin care țăranii erau împroprietăriți în funcție de vitele pe care le dețineau.Țăranii puteau vinde sau ipoteca pământul timp de 30 de ani și plăteau o despăgubire timp de 15 ani. În decembrie 1864, este adoptată legea învățământului public prin care învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu. Era prevăzută egalitatea sexelor și laicizarea învățământului. În 1860, ia ființă Universitatea din Iași, iar în 1864, Universitatea din București. Alte reforme: 

Legea organizării armatei.



Adoptarea codului penal și civil. 76

În ciuda reformelor sale, Cuza și-a făcut mulți dușmani, atât în rândul conservatorilor, cât și în rândul liberalilor. Aceste două grupări realizează o înțelegere pentru înlăturarea lui Cuza, cunoscută sub numele de „monstruasa coaliție”. La 11 februarie 1866, Cuza este silit de monstruasa coaliție să abdice și pleacă în exil unde moare în 1873. D. Consolidarea statului sub Carol I În urma abdicării lui Cuza se formează o Locotenență domnească care va prelua puterea până la aducerea în țară a unui prinț străin care să preia tronul. La 10 mai 1866, prințul Carol ajunge la București și depune jurământul de credință față de țară.

Aducerea lui

Carol a fost posibilă datorită împăratului Franței, Napoleon al 3-lea și regelui Prusiei. Proiecte politice de modernizare a instituțiilor statului În timpul lui Carol, statul român s-a modernizat în plan politic, economic, cultural, câștigând un adevărat prestigiu internațional. Modernizare în plan politic La 1 iulie 1866, Carol promulgă prima Constituție internă românească fără acordul puterii suzerane și a puterilor garante. Adoptatea acestei constituții a fost un veritabil manifest de independență a României. Constituția era adoptată după modelul celei belgiene, era un compromis între liberali și conservatori și conținea principii precum separarea puterilor în stat, monarhie ereditară, drepturi și libertăți cetățenești. Constituția din 1866, prevedea dreptul la asociere. Pe baza acestui drept apar primele partide politice Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Partidul Național Liberal a apărut în anul 1875, sub numele de Coaliția de la Mazar Pașa, reprezenta interesele burgheziei, al liberilor profesioniști și al claselor sociale de mijloc. Liderii de marcă au fost Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Dimitrie Sturza, Ionel Brătianu. Liberalii își doreau în plan politic lărgirea dreptului de vot, în plan economic dezvoltarea unei industrii naționale și în plan social întărirea pozițiilor burgheziei. Deviza era „prin noi înșine”. Partidul Conservator apărut în anul 1880, îi reprezenta pe marii proprietari financiari. Liderii partidului au fost Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu. Conservatorii urmăreau modernizarea României, însă progresiv, treptat și cu evoluție proprie adaptată specificului societății românești. Au criticat imitarea formelor străine, lansând „Teoria formelor fără fond”. În anul 1884 este adoptată o nouă legislație electorală prin care se mărea numărul alegătorilor prin reducerea numărului colegiilor electorale de la 4 la 3. În anul 1895, Carol introduce

77

principiul relativei guvernamentale, ceea ce presupune alternanța la putere a celor două partide. După cucerirea independenței de stat prestigiul monarhiei se întărește. În 1878, Carol primește titlul de alteță regală, iar în 1881, titlul de rege al României. Prin „Pactul de familie” în același an s-a hotărât ca succesorul la tron să fie Ferdinand, nepotul său de frate. Modernizarea în plan economic 1867 – este adoptată mondea națională, leul. 1868 – se adoptă o legislație care urmărea construirea de drumuri. 1880 - înființarea BNR. 1881 - înființarea creditului agricol. 1886 – legea protecționismului vamal. 1887 – legea pentru încurajarea industriei naționale. 1885 – legea minelor – statul se declara proprietarul bogățiilor subsolului. Modernizarea în plan cultural S-a înființat Academia Română sub numele de Societatea Literară Academia Română. Învățământul se modernizează mai ales în timpul lui Spiru Haret care a fost ministru al învățământului în perioada 1897-1910. În timpul său se introduce BAC-ul.

E. Proiectul independenței de stat Independența României a fost obținută în contextul războiului ruso-turc din anii 18771878. Independența a fost recunoscută la San Stefano și Berlin 1878, fiind condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție și acceptarea schimbului cerut de Rusia, județele sud basarabene în schimbul Dobrogei. Poziția agresivă a Rusiei a determinat orientarea politicii externe românești către o alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria).

F. Proiectul unității naționale / Marea Unire În 1914, începea Primul Război Mondial prin atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei. România avea semnat un tratat de alianță defensiv cu Puterile Centrale, fapt care i-a permis să-și păstreze neutralitatea. Între 1914-1916, România a fost neutră față de Primul Război Mondial, timp în care a negociat cu cele două alianțe implicate în conflict. Puterile Centrale ne ofereau Basarabia, iar Antanta ne oferea teritoriile românești din Austro-Ungaria. În august 1916, România intră în război de partea Antantei și reușește să încheie războiul în tabăra statelor învingătoare, fapt care-i va permite realizarea idealului și anume Marea Unire. Factori externi favorabili Marii Uniri 

Destrămarea Imperiului Rus. 78



Destrămarea Imperiului Austro-Ungar.



Afirmarea principiului autodeterminării de către președintele Wilson în programul „Cele 14 puncte”.



Situarea României în tabăra statelor învingătoare.

Unirea Basarabiei – 27 martie 1918. La 25 octombrie / 17 noiembrie 1917, Lenin preia puterea în Rusia și proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare. De această situație a profitat Basarabia care și-a proclamat autonomia în octombrie 1917, în cadrul „Congresului ostașilor moldoveni de la Chișinău”. Este creat un organism de conducere numit Sfatul Țării, avându-l în frunte pe Ion Inculeț. La 24 ianuarie 1918, Basarabia își proclamă independența, iar la 27 martie 1918, Sfatul Țării proclamă unirea Basarabiei cu României. Unirea Bucovinei – 15 noiembrie 1918 Bucovina era parte a Austro-Ungariei, care la finalul războiului se afla în pragul prăbușirii. Ultimul împărat habsburg, Carol I, a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase” , propunând federalizarea imperiului. În replică, la 4/17 octombrie 1918, românii au format Consiliul Național Român de la Viena. Autonomia Bucovinei este proclamată de Adunarea Națională a românilor de la Cernăuți la 14/27 otcombrie 1918. Organism de conducere este desemnat Consiliul Național avându-l în frunte pe Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei votează unirea cu România. Unirea Transilvaniei – 18 noiembrie / 1 decembrie Transilvania era parte a Austro-Ungariei. Românii transilvăneni nu au fost de acord cu federalizarea Austro-Ungariei și s-au organizat în vederea desprinderii din cadrul monarhiei. Autonomia Transilvaniei a fost proclamată prin Declarația de la Oradea din 29 septembrie, redactată de politicienii români din Parlamentul de la Budapesta. La 18/31 octombrie s-a constituit Consiliul Național Român format din 12 membri, 6 membri din partea PNR și 6 membri din partea PSD. Au urmat negocieri cu guvernul maghiar pentru rămânerea Transilvaniei în cadrul viitorului stat maghiar, negocieri care au eșuat din cauza poziție oficialilor maghiari. Unirea Transilvaniei cu România a fost votată în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie. Au fost alese două organe de conducere, Marele Sfat Național cu rol legislativ și Consiliul Dirigent cu rol executiv condus de Iuliu Maniu. Unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de la Paris din anii 1919-1920.

79

Sugestii de rezolvare Statul de la proiect la realizarea României Mari 1. Menționați două acțiuni politice sau/și militare prin care românii au urmărit adoptarea de reforme interne în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Două dintre acțiunile întreprinse de români în scopul adoptării de reforme interne în prima jumătate a secolului al XIX-lea menționăm revoluția de la 1821 și revoluția de la 1848. 2. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au pus bazele României moderne. Afirmația conform căreia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au pus bazele României moderne se susține prin faptul că în această perioadă (1859-1866), au fost adoptate numeroase reforme: organizarea unei singure armate moderne, înfăptuirea unirii depline, legea de secularizare a averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (legea intrucțiunii publice), în 1864, Codul Civil etc. Aceste măsuri au contribuit la modernizarea statului român unificat. 3. Precizați două obiective naționale ale românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printre obiectivele urmărite de români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au aflat: unirea Moldovei cu Valahiei și obținerea independenței. Cele două obiective au fost înfăptuite la 1859, și 1877-1878. 4. Prezentați un act cu caracter constituțional pus în aplicare în Principate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În timpul ocupaţiei ruse (1828-1834) au fost elaborate Regulamentele Organice, acte cu caracter constituţional. Au fost elaborate de două comisii de boieri, din Muntenia şi din Moldova, sub directa îndrumare a reprezentanţilor Rusiei. Acestea introduceau o serie de principii moderne în conducerea societăţii precum separaţia puterilor în stat. Puterea executivă deţinută de domn, ales pe viaţă de o Adunare obştească extraordinară, era sprijinit de un consiliu administrativ, viitorul guvern. Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legile, adopta bugetul şi înainta rapoarte domnitorului. Puterea judecătorească se modernizează. Se creează judecătorii în fiecare judeţ, curţi de apel şi instanţa supremă, Înaltul Divan. Regulamentele Organice prevedeau crearea de instituţii moderne. Se constituiau arhivele, se modernizau finanţele, se dezolta învăţământul prin crearea învăţământului primar de stat etc. În agricultură s-au menţinut vechile relaţii din vremea lui Constantin Mavrocordat. Regulamentele Organice au fost percepute de către 80

reprezentanţii Partidei naţionale ca fiind rezultatul amestecului Rusiei în treburile interne ale Principatelor şi de aceea au acţionat pentru înlocuirea lor. 5. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea - al XX-lea, având în vedere: - precizarea unui eveniment desfăşurat pe plan internaţional care a influenţat constituirea statului român modern, în secolul al XIX-lea; - prezentarea unui eveniment desfăşurat pe plan extern care a permis afirmarea României în relaţiile internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe, pentru statul român, a acestui eveniment; - menţionarea unui eveniment, din secolul al XX-lea, care a favorizat realizarea României Mari şi a două acţiuni prin care românii şi-au îndeplinit obiectivul naţional; - formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al XIX lea şi al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a existat ca proiect politic, proiect care a fost raportat întotdeauna la realităţile autohtone, pe deoparte şi la raportul de forţe dintre marile puteri vecine, pe de altă parte. Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii româneşti şi realizarea României Mari este definitivat însă de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei Naţionale, programele politice elaborate în teritoriile româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe principiile suveranităţii poporului, separării puterilor în stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti în sens modern. După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român. Marile puteri, întrunite în Congresul de Pace de la Paris - în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeei (1853-1856), au luat în discuţie problema unirii principatelor şi statutul juridic al acestora. În ţară, programul politic unionist a fost adoptat în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc – 1857. Dorinţele românilor (autonomia principatelor, unirea într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin, neutralitatea statului, adunare legiuitoare reprezentativă) au fost supuse atenţiei reprezentanţilor celor şapte mari puteri garante, întruniţi în Conferinţa de la Paris din 1858. Această conferinţă s-a soldat cu o Convenţie prin care Marile puteri se implicau atât în unirea principatelor cât şi în modernizarea noului stat. Convenţia de la Paris (1858) menţinea 81

suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a Marilor Puteri, iar Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte un domnitor, un guvern şi o adunare legislativă proprie. Se înfiinţau două instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5, respectiv 24 ianuarie 1859, deschidea una dintre perioadele cele mai intense în reforme şi înnoiri din istoria modernă a românilor; astfel statul s-a consolidat prin reforma agrară, reforma electorală, reforma învăţământului, Codul Civil, Codul Penal, legile de organizare a armatei şi a administraţiei. O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de modernizare a statului român este inaugurată de Constituţia din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Întrun răstimp de 48 ani de domnie s-au înregistrat progrese noi: au apărut partidele politice, statul şi-a dobândit independenţa în 1878, a fost proclamat Regatul României la 1881, s-a instalat rotativa guvernamentală şi s-au făcut demersuri importante în direcţia realizării României Mari. În plan internaţional Statul Român modern începe să joace un rol activ. Între 18751878 criza orientală înregistrează un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”, în 1876 Rusia intenţiona să se amestece în războiul declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului Otoman. România a întrevăzut în această situaţie ocazia de a obţine independenţa printr-o alianţă cu Rusia. Refuzată iniţial, alianţa româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Rusia dădea asigurări cu privire la respectarea integrităţii României, iar România permitea armatei ruse să treacă în Bulgaria. Înfrângerea forţelor ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei grabnice a României în război. Sacrificiile făcute de România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie răsplătite prin recunoaşterea independenţei sale de către Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878. Un merit major al Congresului de la Berlin (pe lângă recunoaşterea independenţei) este de a fi adus în componenţa statului român Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; în acest fel România dobândea deschiderea la Marea Neagră şi şansa de a se dezvolta economic şi politic pe un alt nivel. Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a avut caracterul unui război de întregire a neamului. Deşi a necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit prin actele de la 27 martie 1918 (când Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28 noiembrie 1918 (când Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea acestei provincii cu România) şi de la 1 decembrie 1918 când în cadrul Marii Adunări

82

Naţionale de la Alba Iulia românii din Ardeal au adoptat Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România. Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel procesul de constituire a Statului Naţional Unitar Român. În istoria românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului naţional. În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea spaţiul românesc a cunoscut o perioada de accelerată modernizare, realizarea statului naţional român ieşirea lui de sub suzeranitate otomană, ieşirea de sub stăpânire străină a Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, constituirea Statului Naţional Unitar. Modernizarea societăţii româneşti a fost un proces ireversibil, evidenţiat prin reforme de natură politică, economică şi socială. În perioada interbelică România a ajuns, astfel, un exemplu privind sistemul politic democratic, echilibrul promovat în relaţiile internaţionale şi dezvoltarea economică accentuată.

83

România și concertul european. De la „Criza Orientală” la marile alianțe ale secolului XX A. Statutul politico-juridic al provinciilor românești în prima jumătate a secolului XIX 1. Nașterea Problemei Orientale Imperiul Otoman trecea prin ultima perioadă de expansiune în Europa Centrală. În 1683, turcii asediază Viena cu 100.000 de oameni, iar dupa doua luni de asediu (iulieseptembrie) sunt înfrânti, datorită intrării pe scena războiului a polonilor (12 septembrie). Ulterior momentului 1683 otomanii vor mai fi înfrânti în următoarele bătălii: Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691) și Zenta (1697). Pacea încheiată la Karlowitz în 1699, consfințea ruperea echilibrului politico-militar din SE Europei și începutul regresului Imperiului Otoman, în detrimentul Rusiei și Imperiului Habsburgic. Otomanii erau nevoiți să cedeze austriecilor posesiunile lor din Ungaria dar și Transilvania.

Din acel moment a

început Problema Orientală care se va sfârși odată cu dispariția Imperiului Otoman după Primul Război Mondial. Problema Orientală a reprezentat încercarea Rusiei și Austriei de a prelua teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman în centrul și sud-estul Europei. Între cele trei mari puteri au avut loc o serie de războaie desfășurate în mare parte pe teritoriul țărilor române. Aceste războaie au avut o serie de consecințe asupra spațiului românesc. 2. Războaiele ruso-asustro-turce și consecințele lor asupra spațului românesc Între anii 1716-1718, are loc un nou război austro-turc încheiat cu pacea de la Passarowitz prin care Banatul și Oltenia treceau sub stăpânire austriacă. Între anii 1736-1739, se desfășoară războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Belgrad, în urma căreia Oltenia era restituită Țărilor Române. În anul 1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, care punea capăt războiului ruso-turc desfășurat între anii 1768-1774, Rusia primește dreptul de protecție asupra supușilor creștini din Imperiul otoman. Se instaurează neoficial protectoratul țarist asupra Principatelor. O consecință a acestei păci a fost Convenția de la Constantinopol, din 1775, prin care Bucovina era anexată de austrieci. Între anii 1787-1791/1792, are loc un nou război ruso-austro-turc încheiat cu pacea de la Șiștov (1791) și pacea de la Iași (1792), în urma cărora Rusia ajunge pe Nistru și devine vecina Moldovei.

84

Seria de războaie dintre rusi, turci și austrieci continuă și în secolul al XIX-lea, teatrul de război fiind tot Principatele Române. Astfel între anii 1806-1812, se desfășoară un nou război ruso-turc încheiat cu pacea de la București. Pe 16/28 mai 1812, Kutuzov a semnat Tratatul de pace de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia, Rusiei. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene. În 1829, prin pacea de la Adrianopol, se instituie protectoratul rusesc asupra Moldovei și Țării Românești. Acest protectorat se va menține până în 1856. Era prevăzută autonomia celor două țări dar și suzeranitatea otomană. Era eliminat monopolul comercial otoman; era acordată libertatea comerțului pe Dunăre; Țărilor Române îi erau restituite orașele Turnu, Giurgiu și Brăila. Protectoratul rusesc a însemnat printre altele introducerea Regulamentelor organice, acte cu valoare constituțională care au avut rolul de a organiza aministrativ, politic, social și fiscal Principatele Române. În 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, era desființat protectoratul rusesc, era introdusă garanția colectivă a celor șapte mari puteri garante, fiind păstrată suzeranitatea otomană; Moldova primea județele sud-basarabene pentru a se bara accesul Rusiei la gurile Dunării. În 1858, prin Convenția de la Paris, se hotărăște unirea Moldovei cu Țara Românească într-o formulă federativă cu doi domni, două adunări și două guverne. În 1861, prin Conferința de la Constantinopol, se recunoaște unirea principatelor de către Imperiul otoman și puterile garante.

B. Acțiuni ale statului român în cadrul Crizei Orientale în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX Obiectivele majore de politică externă ale României în a doua jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX au fost: -

obținerea independenței;

-

consolidarea independenței de stat;

-

realizarea statului național unitar român.

Pentru realizarea acestor obiective, România desfășoară acțiuni militare și diplomatice: participarea alături de Rusia la războiul contra turcilor (1877-1878) și aderarea la Tripla Alianță în 1883.

85

1. Războiul de Independență După unificarea Principatelor, o serie de măsuri întreprinse de statul român au afirmat clar tendința de desprindere de legăturile cu Imperiul otoman: -

Constituția din 1866;

-

deschiderea primilor agenții diplomatice ale României în străinătate;

-

încheierea de convenții comerciale telegrafice și poștale cu alte state: Serbia, AustroUngaria, Franța, Anglia, Rusia și Italia.

Ocazia favorabilă unirii independenței s-a manifestat odată cu redeschiderea Problemei Orientale în 1875. În Bosnia și Herțegovina, stăpânite de Imperiul otoman au izbucnit răscoale, iar în 1876, Serbia și Muntenegru au declarat război turcilor. Aceste mișcări din Balcani îndreptate împotriva Imperiului otoman erau suținute de Rusia, care se considera protectoarea ortodocșilor din Imperiul otoman. În 1876, Rusia ajunge la o înțelegere cu Imperiul austro-ungar, înțelegere prin care Rusia capătă libertate de acțiune în Balcani, iar Austro-Ungaria urma să primească Bosnia și Herțegovina. În condițiile unui iminent război între Rusia și Turcia, primul ministru Ion C. Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se orientează spre tratative cu Rusia, cu scopul de a evita tranformarea țării în câmp de război și pentru obținerea independenței. La 3/15 ianuarie 1877, Rusia semnează cu Austro-Ungaria o convenție secretă la Budapesta pentru care Rusia căpăta libertate de acțiune în Balcani. În acest sens, la 4 aprilie 1877, la București s-a semnat convenția militară româno-rusă între Mihail Kogălniceanu și baronul Dimitrie Stuart. Această convenție nu prevedea participarea României la conflict, ci prevedea următoarele: -

trecerea trupelor rusești pe teritoriul României la sudul Dunării;

-

Rusia se obliga să accepte și să mențină integritatea teritorială a României;

-

trecerea trupelor rusești era fixată în detaliu, fiind ocolit Bucureștiul iar cheltuielile de transport urmau să fie suportate de ruși;

-

s-au stabilit comisari care aveau rolul de a menține legătura cu autoritățile române.

La 12 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei, iar trupele rusești încep trecerea Prutului spre Balcani. Turcii au început să bombardeze garnizoanele românești de pe malul stâng al Dunării: Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, între România și Turcia ajungându-se la o stare de război. În aceste condiții, la 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu proclamă independența României în Camera Deputaților, iar la 10 mai, domnul Carol proclamă ruperea legăturilor cu Imperiul otoman în Senat.

86

După ce trupele rusești au trecut Dunărea în iunie 1877, acestea s-au lovit de o puternică rezistență la Plevna. Inițial, autoritățile ruse au refuzat orice fel de colaborare cu România. La 19 iulie marele duce Nicolae trimite o scrisoare domnului Carol în care solicită ajutor. Trupele române au trecut Dunărea și au început, în august, asediul Plevnei. După lupte extrem de sângeroase, se decide încercuirea Plevnei care capitulează la 28 noiembrie 1877. Comandantul Plevnei, Osman Pașa, s-a predat armatei române. Operațiunile militare au continuat, rușii înaintând spre Constantinopol, iar românii spre Vidin. În ianuarie 1878, înfrântă pe toate fronturile, Poarta se vede nevoită să încheie armistițiul cu Rusia. La 19 februarie 1878/3 martie 1878, s-au desfășurat Tratativele de pace de la San Stefano între Rusia și Imperiul otoman. Reprezentantul României nu a fost acceptat la discuții. Tratatul confirma independența României, dar și o creștere a influenței Rusiei în Balcani, ceea ce a stârnit nemulțumirea marilor puteri europene. Marile puteri au impus reluarea negocierilor în cadrul Congresului de la Berlin (1 iunie – 1 iulie). Se recunoștea independența României, condiționată de: -

modificarea articolului 7 al Constituției din 1866;

-

acceptarea schimbului impus de Rusia, prin care Rusia lua României județele din sudul Basarabiei și oferea Dobrogea, Delta Dunării, Insula Șerpilor;

-

Serbia și Muntenegru deveneau independente;

-

Bosnia și Herțegovina intră sub administrare austro-ungară;

-

Bulgaria era redusă teritorial la spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, fiind declarată autonomă;

-

la sud de Balcani se forma provincia Rumenia Orientală, sub suzeranitate otomană;

-

Anglia primește Insula Cipru.

Consecințele recunoașterii independenței au fost: la 14 martie 1881, România este proclamată regat și se stabilește succesiunea la tron prin Pactul de familie. Pericolul rusesc, evident la sfârșitul războiului de independență a făcut România să se orienteze către o alianță cu Puterile Centrale. La 18 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia). 2. Aderarea României la Tripla Alianță (Alianța Puterilor Centrale) Poziția agresivă a Rusiei din timpul Războiului de Independență, dar și faptul că regele Carol era german a făcut România să se îndrepte către o alianță cu Puterile Centrale. Tripla Alianță s-a constituit în două etape: în 1878 s-a semnat Tratatul dintre Germania și Austro-Ungaria, scopul fiind izolarea Rusiei si Franței; în 1882 Italia aderă la Tripla Alianță, nemulțumită fiind de tendințele expansioniste ale Franței în Africa. 87

La 18/31 octombrie 1883, România semnează cu Puterile Centrale un tratat de alianță defensiv. Tratatul avea un caracter secret, fiind cunoscut doar de un cerc restrâns de politicieni în frunte cu regele Carol. Tratatul a fost reînnoit de câteva ori de România, însă de la începutul secolului XX se observă distanțarea României de Puterile Centrale și apropierea de cealaltă alianță: Antanta/TriplaÎnțelegere (Franța, Anglia, Rusia). 3. Primul Război Mondial A fost anunțat de o serie de crize, unele dintre ele desfășurate în Balcani („butoiul cu pulbere al Europei”). Este vorba de criza bosniacă, declanșată în anul 1908, când AustroUngaria anexează Bosnia și Herțegovina și războaiele balcanice desfășurate în perioada 19121913. În primul război balcanic (1912-1913), Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria realizează o alianță sub protecția Rusiei cu scopul înlăturării dominației otomane din Balcani. La finalul războiului Bulgaria, nemulțumită de deciziile luate la conferința de pace, își atacă foștii aliați. Bulgaria era sprijinită in acest demers de către Austro-Ungaria. În acest context, România intervine în al doilea război balcanic (1913) contra Bulgariei, care este învinsă rapid, negocierile de pace desfășurându-se la București (România primea Dobrogea de sud/Cadrilaterul). Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) La 15/28 iunie 1914, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat în Sarajevo de către un student sârb, Gavrilo Princip, membru al organizației secrete „Mâna neagră”. Acest asasinat a constituit pretextul Primului Război Mondial. O lună mai târziu, la 15/28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei și începe Primul Război Mondial. În doar câteva zile au intrat în război statele celor două alianțe (Antanta și Puterile Centrale). La 21 iulie/3 august 1914, soarta României a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia. Regele a prezentat tratatul Puterilor Centrale și a cerut intrarea în război alături de această alianță. El a fost susținut numai de conservatorul Petre P. Carp. Membrii Partidului Conservator Democrat și Partidului Conservator s-au pronunțat numai pentru neutralitatea armată. Ionel Brătianu, prim-ministru al României, împreună cu membrii guvernului, au susținut necesitatea expectativei armate. Decizia luată de Consiliul de Coroană si comunicată de rege ulterior a fost cea a neutralității. România a fost neutră timp de 2 ani (1914-1916), timp în care țara noastră a purtat negocieri atât cu Puterile Centrale cât și cu Antanta. Primii ne ofereau Basarabia, iar cei din urmă ofereau teritoriile românești din Austro-Ungaria.

88

La 4/17 august 1916, România semnează cu Antanta două documente: Tratatul de Alianță și Convenția Militară. Tratatul de Alianță prevedea următoarele: -

România era obligată să declare război Austro-Ungariei până pe 15/28 august;

-

România urma să fie prezentă la Conferința de pace pe picior de egalitate cu celelalte state;

-

nicio putere semnatară nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale;

-

se recunoșteau drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei.

Convenția Militară prevedea următoarele: -

armata anglo-franceză se obliga să inițieze o ofensivă în nord în Bucovina și în sud la Salonic;

-

să trimită două divizii militare în Dobrogea;

-

să furnizeze echipament militar armatei române.

La 14/27 august 1916 s-a convocat un nou Consiliu de Coroană, sub președinția regelui Ferdinand (1914-1927). Ionel Brătianu a prezentat rezultatul negocierilor cu Antanta și a cerut intrarea în război alături de aceasta. Toți membrii au fost de acord, cu excepția lui Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman(neutralitate) și P.P.Carp (alături de Puterile Centrale). În noaptea de 14-15 august 1916, armata română a trecut Munții Carpați în Transilvania, unde a cucerit Brașovul, Sibiul, Toplița și a pătruns în zona secuiască. Ofensiva armatei române din Transilvania a fost oprită de înfrângerea de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916). Această înfrângere a oprit ofensiva armatei române din Transilvania, inițiativa trecând de partea trupelor austro-germane. În septembrie 1916, trupele Puterilor Centrale resping armata română din Transilvania și pătrund în Muntenia și Oltenia. În bătălia de la Argeș-Neajlov armata română este înfrântă, urmarea fiind pierderea Bucureștiului la 23 noiembrie/6 decembrie. Autoritățile române (rege, guvern, Parlament, armată) s-au retras în Moldova, capitala fiind Iașul. Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, pe văile Sușiței, Putnei și Siretului. Din rațiuni de securitate, tezaurul României care cuprindea valută, valori, lingouri de aur,

obiecte

bisericești, a fost trimis spre păstare în Rusia. Armata română a fost reorganizată de o misiune franceză condusă de generalul Henri Berthelot și însuflețită de promisunea regelui Ferdinand din 23 martie 1917. Acesta aflat la Răcăciuni, pe frontul din Moldova, a promis soldaților români pământ și o largă participare la viața politică.

89

În vara anului 1917, Germania era pregătită să scoată România din luptă. Sub conducerea lui Mackensen, trupele Puterilor Centrale atacă România. Trupele române, conduse de Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, G. Cristescu și alții au reușit să obțină victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind astfel ofensiva Puterilor Centrale. Victoriile din iulie-august 1917, au devenit inutile prin ieșirea Rusiei din război. În urma revoluției bolsevice din 25 octombrie/17 noiembrie, Rusia iese din război și lasă România singură în fața Puterilor Centrale. În această situație, România a fost nevoită să încheie la 24 aprilie/7 mai 1918 pace separată cu Puterile Centrale la Buftea (București). Prevederi: -

Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale;

-

România are acces la Marea Neagră de-a lungul unui drum către Constanța;

-

Crestele Carpaților erau preluate de Austro-Ungaria;

-

armata română era demilitarizată;

-

surplusurile de petrol și cereale erau preluate de Germania;

-

se instituia controlul german asupra întregii economii românești.

Tratatul de pace a fost rectificat de Parlament, dar nu a fost promulgat de regele Ferdinand. Pe fondul victoriilor Antantei, la 10 noiembrie 1918, România declară război Germaniei și reintră de partea Antantei. Gestul României a fost mai mult simbolic deoarece la 11 noiembrie, Germania a semnat armistițiul prin care Primul Război Mondial se încheia. Participarea României la război a fost extrem de importantă deoarece a permis realizarea României Mari. Unirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei au fost recunoscute la Congresul de pace de la Paris (1919-1920).

C. România în politica externă în prima jumătate a sec. al XX-lea 1. Relațiile internaționale în perioada interbelică (1919-1939) Prin semnarea tratatelor de pace cu statele învinse în primul Război Mondial în cadrul Congresului de pace de la Paris (1919-1920) s-a recunoscut la nivel internațional unirea realizată în 1918 de români. Prin Tratatul de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919, Austria recunoștea unirea Bucovinei cu România. Prin Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919, Bulgaria recunoștea unirea Cadrilaterului cu România. Prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei cu România. Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, însă recunoașterea internațională s-a făcut printr-un tratat semnat de puterile europene la Paris în octombrie 1920. Relațiile internaționale în perioada interbelică s-au caracterizat prin două atitudini:

90

-o atitudine revizionistă dusă de statele nemulțumite de prevederile tratatelor de pace (Germania, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia); -o atitudine conciliatorie promovată de Franța și Anglia care urmăreau menținerea păcii făcând concesii statelor revizioniste. În acest context, politica externă a României se va concentra pe două obiective majore: menținerea granițelor stabilite prin tratatul de pace și menținerea păcii. În acest sens România a fost un factor activ al politicii externe europene. A fost membru fondator al Societații Națiunilor, organizație mondială care avea scopul de a menține pacea în lume. Un rol important în cadrul Societății Națiunilor l-a avut Niculae Titulescu, ales președinte doi ani la rând. România a aderat la o serie de înțelegeri internaționale care condamnau războiul: Pactul Briand-Kellogg (1928), Protocolul de la Moscova (1929) și Conferința de la Geneva (1923-1933) care definea agresorul și agresiunea. România era înconjurată de state revizioniste. Pentru a descuraja pretențiile maghiare în 1921, Take Ionescu pune bazele Micii Înțelegeri formată din România, Cehoslovacia și Iugoslavia. În același spirit, dar față de revizionismul bulgar, a fost încheiată Înțelegerea Balcanică în 1934, din inițiativa lui Nicolae Titulescu. Aceasta era compusă din România, Grecia, Turcia și Iugoslavia. România a încercat pe parcursul perioadei interbelice

să restabilească relații

diplomatice cu URSS. Abia in 1934, ministrul de externe român Nicolae Titulescu a reușit să ajungă la o înțelegere cu ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov. Din păcate, bunele raporturi nu s-au concretizat prin încheierea unui tratat. Mai mult, în discuții nu a fost pusă problema Basarabiei. După 1930, se constată o degradare a relațiilor internaționale. State precum Italia, Japonia și Germania ocupă teritorii suverane și încalcă prevederile tratatelor de pace. În 1937, se pun bazele Axei Berlin-Tokyo-Roma, iar în anul următor, Germania anexează Austria și sudul Cehoslovaciei cu acordul Angliei și Franței. În aceste condiții, România s-a apropiat de Germania cu care încheie un acord economic în martie 1939. La 23 august 1939, se încheia pactul Ribbentrop-Molotov prin care Germania și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa. Pactul cuprindea o anexă secretă în care URSS-ul își manifesta interesul pentru Basarabia. La 1 septembrie 1939, Germania ataca Polonia și începea astfel Al Doilea Război Mondial.

91

2. Pierderile teritoriale ale României în cel de-Al Doilea Război Mondial Cele două blocuri miltare care s-au confruntat în al doilea Război Mondial au fost Axa (Germania, Japonia, Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda, România) și Națiunile Unite (Marea Britanie, SUA, URSS). România hotărăște să-și proclame neutralitatea la 6 septembrie 1939, Statele revizioniste URSS, Bulgaria și Ungaria solicită revendicări teritoriale. Situația României devine critică după prăbușirea Franței în vara anului 1940. În aceste condiții, URSS-ul solicită printr-o notă ultimativă României cedarea Basarabiei și nordul Bucovinei în 24 de ore. La 28 iunie 1940, trupele sovietice ocupa teritoriile cedate. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, iar prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul era cedat Bulgariei. În aceste condiții, regele Carol al II-lea este silit de către generalul Ion Antonescu să abdice la 6 septembrie 1940, rege devenind Mihai, care avea 19 ani. Ion Antonescu a dorit să recupereze teritoriile pierdute în vara 1940. Pentru aceasta era nevoie de o legatură strânsă cu Germania. În noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit apoi participă alături de Germania la invadarea URSS-ului. Obiectivul României era eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, însă armata română continuă operațiunile trecând Nistrul. Soldații români au luptat în Crimeea, în Caucaz la Cotul Donului și la Stalingrad. Înfrângerea de la Stalingrad l-a făcut pe Antonescu să gândească ieșirea României din război fiind inițiate prin ministrul de externe Mihai Antonescu negocieri cu Națiunile Unite. La 20 august 1944, începea marea ofensivă sovietică care va determina înlăturarea lui Antonescu de la putere în 23 august 1944, de către regele Mihai și Blocul Partidelor Democratice. Din acel moment, România va lupta alături de Națiunile Unite contra Germaniei. În septembrie 1944, a fost semnată Convenția de armistițiu cu Națiunile Unite, convenție care dădea URSS-ului control politic si economic total asupra României. Prevederi: -alăturarea României Națiunilor Unite; -plata unor mari despăgubiri de război de către URSS; -anularea Dictatului de la Viena; -libertatea de mișcare a trupelor aliate pe teritoriul României. Armata română continuă războiul până în mai 1945, luptând pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei.

92

Sugestii de rezolvare România și concertul european. De la „Criza Orientală” la marile alianțe ale secolului XX 1. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația potrivit căreia problema românească a devenit problemă europeană în secolul al XIX lea. Pe fondul declinului Imperiului Otoman, în zona estică şi sud-estică a continentului european se afirmă Austria şi Rusia, interesate să moştenească posesiunile otomane. În secolul al XIX-lea, problema orientală intra într-o nouă fază, devenind mult mai complexă datorită implicării Marilor Puteri. Puteri precum Anglia şi Franţa încercau să limiteze influenţa Rusiei în sud-estul Europei şi au acţionat în direcţia menţinerii integrităţii Imperiului Otoman , urmărind propriile interese economice. În 1853, a izbucnit războiul Crimeii între Rusia şi Turcia, aducând în prim-plan problema orientală. Intervenţia Angliei şi Franţei de partea Turciei şi înfrângerea Rusiei au creat perspectiva unui nou echilibru între Marile Puteri, iar situaţia Principatelor Române devenea o problemă europeană. Congresul de pace de la Paris (1856), care a instaurat o nouă ordine europeană a reprezentat momentul prielnic pentru Principate de a înlătura protectoratul ţarist. Garanţia colectivă a Marilor Puteri impusă prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856) a reprezentat protecţia diplomatică sub care Principatele Române s-au putut exprima în sensul real al dorinţelor lor de unire. Unirea Principatelor Române în 1859 şi recunoaşterea de către Marile Puteri a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ofereau tânărului stat creat noi posibilităţi de manifestare în relaţiile internaţionale. 2. Menţionaţi două alianţe regionale iniţiate de România. Mica Înțelegere creată în anul 1921, din inițiativa lui Take Ionescu. Era formată din România, Cehoslovacia și Iugoslavia, rolul acestei fiind descurajarea revizionismului maghiar. Înţelegerea Balcanică sau Antanta Balcanică, creată în 9 februarie 1934, la iniţiativa României, alianţă regională în care au intrat şi Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Rolul acestei alianțe era acela de preveni acțiuni revizioniste bulgare. 3. Precizaţi pe scurt situaţia dramatică a României din vara anului 1940. În preajma şi la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial România era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional. Deteriorarea situaţiei internaţionale s-a produs pe fondul politicii revizioniste manifestate de Germania şi Italia, în condiţiile în care partenerii 93

tradiţionali ai României Franţa şi Marea Britanie, au adoptat o politică conciliatoristă. În aceste condiţii, la 23 august 1939, a fost semnat pactul Ribbentrop-Molotov prin care Germania şi U.R.S.S. îşi împărţeau sferele de influenţă în răsăritul Europei, iar integritatea teritorială a României era serios ameninţată. Capitularea Franţei în iunie 1940, a reprezentat o grea lovitură pentru România care pierdea astfel un aliat de nădejde. În urma notelor ultimative din 26 şi respectiv 27-28 iunie 1940, înaintate de sovietici guvernului României, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. După acest trist eveniment România şi-a reorientat politica externă spre Germania, dar garantarea frontierelor ţării noastre a fost condiţionată de reglementarea litigiilor teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria. Tratativele de la Craiova au dus la pierderea Cadrilaterului, încorporat Bulgariei la 7 septembrie 1940, dar cele de la Turnu Severin angajate cu Ungaria au eşuat. Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, impus statului român de Germania şi Italia a însemnat anexarea părţii de nord-vest a Transilvaniei la Ungaria. După pierderea unei treimi din teritoriul naţional şi din populaţie, frontierele rămase au fost garantate de Germania. După război doar nord-vestul Transilvaniei a revenit la patria mamă, restul teritoriilor pierdute în 1940 au rămas în afara graniţelor statului român. 4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Statul român în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XXlea, având în vedere: -prezentarea a două acte internaţionale care a favorizat crearea statului modern român; -prezentarea unei acţiuni întrepinse de România, pe plan internaţional, şi menţinerea unei consecinţe a acesteia pentru statul român, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; -precizarea unui fapt istoric desfăşurat de România, pe plan internaţional, la începutul secolului al XX-lea şi menţinerea unei cauze a deciziei adoptate de statul român; -formularea unui punct de vedere referitor la afirmarea statului român în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare Statul naţional român a fost un proiect politic care s-a înfăptuit într-o perioadă îndelungată şi în mai multe etape. Acest proiect a început să devină realitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El este strâns legat pe plan internaţional de evoluţia problemei orientale După înfrângerea revoluţiei paşoptiste Rusia considera că poate rezolva problema orientală în favoarea sa, de aceea a declanşat împotriva Turciei, Războiul Crimeii (185394

1856). În această perioadă problema românească a devenit problemă europeană ca urmare a activităţii emigraţiei româneşti şi a interesului marilor puteri de a bara expansiunea rusă spre Peninsula Balcanică. Războiul Crimeii a devenit un război european prin implicarea Franţei, Marii Britanii şi Sardiniei, de partea Turciei. După înfrângerea Rusiei s-a elaborat Tratatul de pace de la Paris (1856). Acesta avea importante prevederi referitoare la Principatele Române: statutul internaţional al Principatelor s-a modificat în sensul că protectoratul Rusiei a fost înlocuit cu garanţia colectivă a marilor puteri, sudul Basarabiei a fost redat Moldovei. Tratatul mai prevedea consultarea românilor asupra viitoarei organizări a Principatelor. Adunările ad-hoc au exprimat „dorinţele” românilor, însă marile puteri au redactat Convenţia de la Paris (1858) care satisfăcea doar în parte dorinţa de unire: Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cum s-a numit de către marile puteri noul stat, urmau să aibă fiecare câte un domn, o adunare legislativă şi un guvern. Ca elemente de unitate se constituiau Comisia Centrală de la Focşani care să aprobe legile de interes comun şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. De asemenea armatele celor două Principate se puteau unii în anumite situaţii. Convenţia de la Paris a ţinut loc de constituţie Principatelor până în anul 1864. Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au pus marile puteri în faţa faptului împlinit, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Țării Româneşti (1859). Domnia lui Cuza a fost o perioadă de profunde înnoiri: s-au realizat unificarea deplină şi reforme interne. Deceniile care au urmat abdicării lui Cuza au fost decisive pentru ceea ce avea să devină România secolului al XX-lea. În 1866, a fost adus pe tronul Principatelor un principe german, Carol de Hohenzollen-Sigmaringen, şi a fost adoptată prima Constituţie a României. Independenţa era dorită de întreaga clasă politică, însă mijloacele prin care urma să fie obţinută depindeau de evoluţia situaţiei internaţionale. Oamenii politici şi Carol I au considerat că redeschiderea crizei orientale, în 1875, putea să ofere un astfel de prilej. Rusia îşi urmărea mai vechiul său plan, acela de a controla Strâmtorile şi de a scoate Imperiul Otoman din Europa. Din punct de vedere politic, pentru români, independenţa devenise o prioritate absolută şi de aceea propunerea Rusiei de a încheia o convenţie care să reglementeze trecerea armatei ţarului pe teritoriul României, în caz de război, s-a bucurat de acceptul factorilor politici de la Bucureşti. Pe baza convenţiei semnate la 4/16 aprilie 1877, trupele ruse au început să traverseze teritoriul românesc, către Peninsula Balcanică. Bombardarea de către turci a localităţilor româneşti de la Dunăre şi riposta românilor, care au bombardat localităţi de pe celălalt mal, au

95

condus la instalarea stării de război. În acest context, la 9/21 mai 1877, Adunarea Deputaţilor de la Bucureşti a adoptat declaraţia de independenţă. La solicitarea Rusiei, armata română condusă de principele Carol a trecut Dunărea luptând la Plevna, Rahova, Vidin, a contribuit, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale la înfrângerea Turciei. În 1878, tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin au recunoscut independenţa României, condiționat de modificarea articolului 7 din constituție și acceptarea târgului teritorial impus de Rusia (eram nevoiți să cedăm Rusiei sudul Basarabiei și primeam la schimb Dobrogea și Delta Dunării). Acestea au fost condițiile care au dictat României aderarea la Puterile Centrale (alianță formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia) în anul 1883. Raporturile cu Puterile Centrale s-au deteriorat, România intrând în Al Doilea Război Balcanic şi încorporând Cadrilaterul în 1913, iar când a izbucnit Primul Război Mondial, şi-a declarat neutralitatea. În primii ani ai războiului, România a fost implicată într-un lung proces de negociere care avea drept scop recunoaşterea dreptului său istoric asupra teritoriilor româneşti ce se aflau încă sub dominaţia strain. Tratatul de alianţă cu Antanta, din 4/17 august 1916, recunoştea României drepturile asupra teritoriilor aflate sub dominanţă austro-ungară: Transilvania şi Bucovina. Participarea României la război a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Marii Uniri. Apreciem că activitatea internaţională desfăşurată de România pe plan internaţional în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost deosebit de eficientă. În aproximativ o jumătate de secol s-a înfăptuit unirea, statul român a devenit independent, iar la sfârşitul acestei etape s-a înfăptuit România Mare, un stat care cuprindea în graniţele sale, în linii mari, toate teritoriile locuite de români. Statul român unit şi independent a fost, în parte, rezultatul conjuncturii internaţionale legată de rezolvarea problemei orientale. A fost însă mai ales rezultatul voinţei şi acţiunii românești în cadrul căreia diplomaţia a avut un rol foarte important.

96

România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste A. Perioada stalinismului românesc (1948-1965) 1. Cauzele instaurării comunismului La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu este înlăturat de către regele Mihai ajutat de principalele partide politice: PNL, PNȚ, PSD și PCR. În viziunea clasei politice românești evenimentele de la 23 august prin care România ieșea din războiul împotriva Națiunilor Unite ar fi trebuit să însemne revenirea la democrație. Însă, revenirea la democrație a fost brutal întreruptă de instalarea regimului comunist, cauzele fiind multiple. - în primul rând, Armata Roșie, în contextul operațiunilor militare din cadrul celui de al doilea Război Mondial ocupase România și devenise sprijinul partidului comunist care până atunci fusese o forță politică periferică (avea 1000 membrii în 1944). - o alta cauză care a permis instalarea comunismului au fost înțelegerile secrete dintre Marea Britanie, URSS, SUA: Acordul de procentaj de la Moscova- 9 oct. 1944 dintre W. Churchill si I.V.Stalin; Înțelegerea de la Yalta- feb. 1945- W.Churchill, I. V. Stalin,F.D. Roosevelt. 2. Acțiuni de acaparare a puterii Stalin avea două instrumente cu ajutorul cărora va declanșa comunizarea României: -un partid politic care devenise pentru prima dată de guvernământ - un acord cu puterile occidentale care-i dădea mână liberă în răsăritul Europei. Acapararea puterii de către comuniști a fost extrem de rapidă (1944-1947). Într-o primă etapă ei și-au sporit prezența în structurile de guvernare. Dacă la 23 aug. 1944, în primul guvern Sănătescu comuniștii aveau un singur reprezentant, Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul justiției), în scurt timp numărul membrilor PCR va crește în cel de-al doilea guvern Sănătescu și Rădescu. În cele din urmă, la 6 martie 1945, regele Mihai a fost nevoit să numească guvernul Petru Groza format în totalitate de comuniști la presiunea lui Andrei Vâșinski, trimisul lui Stalin. În consecință URSS-ul va accepta revenirea N-V Transilvaniei la România. O prima măsură luată de guvernul Groza a fost realizarea reformei agrare prin care se urmărea atragerea țărănimii. Regele Mihai va protesta prin declanșarea grevei regale, sperând astfel să atragă atenția Occidentului. Acțiunea nu va avea succes deoarece guvernul va refuza să demisioneze. În cele din urmă, la presiunea statelor occidentale, guvernul Groza va accepta intrarea în componența sa a doi reprezentanți ai partidelor istorice: PNL, PNȚ. După includerea acestor doi membri (Mihail Romniceanu și Emil Hațieganu) guvernul Groza va fi recunoscut si de către puterile occidentale. 97

A urmat falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, când comuniștii și aliații lor din Blocul Partidelor Democratice au manevrat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deși PNȚ era adevăratul câștigător al scrutinului. După acest moment PCR a trecut la eliminarea partidelor politice. În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău în urma căreia PNȚ a fost scos în afara legii și liderii acestui partid au fost arestați. În august 1947, PNL s-a autodizolvat: liderii celor două partide politice Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu au fost condamnați la închisoare pe viață, sfârșind închiși la Sighetul Marmației. Celălalt lider al PNȚ, Ion Mihalache, a fost și el condamnat la închisoare pe viață, murind în penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Ultimul obstacol în calea comunizării țării a rămas monarhia. Regele Mihai amenințat cu declanșarea unui război civil se vede nevoit să abdice la 30 decembrie 1947. În aceeasi zi monarhia era desființată și se va proclama RPR. 3. Stalinismul românesc. Caracteristici. Consolidare a) Fapte istorice interne a.1) Apariția partidul unic O primă etapă în procesul de stalinizare a fost apariția partidului unic si anume apariția PMR în februarie 1948 prin fuziunea PCR cu PSD. Conducătorul acestui partid era GheorgheGheorghiu-Dej, cel care a condus România în perioada 1948-1965. El a instaurat cu sprijinul sovieticilor un regim politic stalinist caracterizat la început prin obediența totală față de Moscova. Imediat după preluarea puterii, Dej va acționa pentru eliminarea din partid a posibililor competitori. Prima victimă a constituit-o în 1946, Ștefan Foriș, fostul lider al partidului. Următoarea victimă a fost Lucrețiu Pătrășcanu arestat in 1948, judecat, condamnat și executat la moarte în 1954. În anul 1952, este înlăturată linia moscovită din partid Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Baza juridică a noului regim a fost conființită de constituțiile din 13 aprilie 1948 și 24 septembrie 1952, care acordau PMR rolul de forță conducătoare a întregii societăți, desființau pluralismul politic și principiul separării puterii în stat. a.2) Naționalizarea mijloacelor de producție Un impact deosebit asupra societății l-au avut acțiunile inițiate de regimul comunist în plan economic. Astfel, la 11 iunie 1948, s-a trecut la naționalizarea principalelor mijloace de producție

(întreprinderi bancare, industriale, de minerit și transporturi), măsură ce duce la

desființarea proprietății private și la dezvoltarea economiei pe bază de planuri cincinale și centralism economic (primul plan cincinal 1951-1955) . În fapt, a fost o confiscare a proprietății deoarece nu s-a acordat niciun fel de despăgubire. Totodată iau naștere societăți mixte sovieto-române numite „sovromuri” prin care USRR controla economia României. 98

Considerată o problemă esențială comuniștii au impus industrializarea forțată cu accent pe industria grea, fără a ține seama de indicatorii economici ceea ce a dus la eșec. a.3) Colectivizarea Una dintre cele mai dure măsuri prin conținutul și prin modul în care a fost aplicată dar și prin consecințele ei a fost colectivizarea. Aceasta s-a realizat dupa model sovietic, decizia fiind adoptată în Plenara PMR din 3-5 martie 1949. Colectivizarea a însemnat forțarea țărănimii să-și cedeze proprietatea individuală în favoarea celei colective controlate de stat. Au apărut astfel Gospodăriile Agricole Colective (GAC) și Stațiunile Mașini Tractoare (SMT). În majoritatea cazurilor, colectivitatea s-a făcut pe cale violentă, măsurile regresive fiind îndreptate în special împotriva țăranilor înstăriți-chiaburi. După declarațiile oficiale, 80 mii țărani au fost arestați deoarece se opuseseră acțiunilor de colectivizare. La 27 aprilie 1962, Dej anunță încheierea procesului de colectvizare. a.4) Represiunea politică Una dintre caracteristicile regimului stalinist a fost represiunea politică. Principalele forme de manifestare ale acesteia erau arestarea celor considerați ”dușmani ai poporului”, exterminarea deținuților prin muncă, deportarea populației (din Banat în Bărăgan în 1951), sistemul de teroare și crimă din închisori (Gherla, Aiud, Sighet), totul culminând cu fenomenul Pitești care consta în dezumanizarea individului și transformarea victimii în călău, experiment unic în sistemul regresiv comunist. Direct responsabile cu represiunea politică era securitatea și miliția create în perioada anilor 1948-1949, conduse la început de agenți sovietici cum ar fi Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi. a.5) Revoluția culturală Paralel cu modificările în toate structurile statului (economic, societate politică) a fost declanșată și o revoluție culturală. Politica PMR viza formarea omului nou de tip sovietic (”homo sovieticus„) și tot ce era național era blamat. Noua direcție în cultura română a fost impusă prin forță. Legăturile intelectualilor cu Occidentul au fost complet întrerupte, Academia Română a fost desființată în iunie 1948 și înlocuită cu una nouă. Mari personalități culturale și artistice ale României precum Lucian Blaga, Constantin Rădulescu Motru și Simion Mehedinți au fost excluse. Organizarea învățământului s-a făcut după model sovietic prin legea din august 1948. A fost interzisă predarea religiei în școli, limba rusă a devenit obligatorie, istoria României a fost rescrisă de Mihai Roller care a pus accent pe rolul slavilor. S-a introdus o cenzură strictă, peste 8 mii de titluri fiind interzise, printre autori găsindu-se Eminescu, Rebreanu, Cantemir. 99

În locul valorilor naționale a fost impus proletcultismul – cultura proletară, scriitorii fiind chemați să scrie în spiritul realismului socialist, să reflecte chipul muncitorului din uzine, dar și al țăranului colectivist. b. Politica externă în timpul stalinismului. Fapte istorice externe. După încheierea celui de-al doilea Război Mondial între SUA și URSS s-a declanșat un conflict cunoscut sub numele de „Războiul Rece” (1946-1991), România fiind ocupată de trupele sovietice se va afla în sfera de influență sovietică. Până în 1958 politica românească sa caracterizat prin docilitate față de sovietici. Astfel între 1944-1958 au fost create instrumentele de subordonare ale Românei față de URSS: b.1) Integrarea în structurile sovetice În 1948 s-a semnat Tratatul de asistență mutuală cu URSS, valabil 20 de ani, fiind respins Planul Marshall propus de SUA, plan ce urmărea ajutoarea economică a statelor europene afectate de război. Imediat la 8 ianuarie 1949 România s-a integrat în CAER (Consiliul Economic de Ajutor Reciproc) iar la 14 mai 1955 este creat Tratatul de la Varșovia, alianța militară a statelor comuniste, un răspuns la constituirea NATO din 4 aprilie 1949. Prin intermediul CAER și a Tratatului de la Varșovia, România a fost integrată în relațiile internaționale fiind parte a Războiului Rece. b.2) Revoluția anticomunistă din Ungaria În octombrie 1956 s-a declanșat revoluția anticomunistă din Ungaria. Cursul evenimentelor a arătat fidelitatea regimului comunist din România față de URSS, Dej susținând reprimarea revoltei. România a facilitat intervenția militară sovietică, unitățile ruse ce staționau în țara noastră fiind primele ce au patruns în Ungaria. Mai mult, după ce Dej a oferit azil liderului revoluției maghiare, Imre Nagy nu a ezitat să-l extrădeze sovieticilor care l-au judecat, condamnat și executat. Sprijinul acordat de România sovieticilor i-au făcut pe aceștia să retragă trupele din România în anul 1958. b.3) Distanțarea de URSS După retragerea trupelor sovietice, se constată o desprindere a României de URSS în planul politicii externe. Astfel, în 1958-1960 s-au încheiat unele acorduri economice cu statele occidentale; 1961 legațiile Angliei și Franței au fost ridicate la rang de ambasadă și apoi în 1963 România a votat în cadrul ONU pentru prima dată astfel decât URSS și celelalte state socialiste.

100

Politica de distanțare față de Moscova a fost continuată în perioada următoare, liderii comuniști români profitând de izbucnirea conflictului ideologic dintre sovietici și chinezi, precum și de criza rachetelor din Cuba din 1962. Astfel, România a continuat să mențină relații cu Albania și China, țări care căzuseră în dizgrația Moscovei. Apogeul contradicțiilor dintre sovietici și comuniștii români l-a constituit

Planul Valev. Acest plan prevedea

constituirea pe teritoriul României, Bulgariei și Sudul URSS a unui complex economic cu profil agricol având o suprafață de 150000 km pătrați și 12 mil. locuitori. Regiunea urma să fie un veritabil grânar specializat exclusiv pe producția agricolă. România dorea industralizarea țării și prin urmare a respins planul care era considerat o încercare de dezmembrare economică a României. În aceste condiții, în aprilie 1964 comuniștii români au ripostat cu Declarația PMR (Declarația din aprilie). În acest document se critica poziția dictatorială a Moscovei și se afirma dreptul de a construi socialismul conform realităților naționale. Acesta este momentul când România a făcut pasul decisiv spre comunismul de tip național.

B. Perioada național- comunismului (1965-1989) 1. Instaurarea regimului Ceaușescu La moartea lui Dej în 1965, secretar general al partidului a devenit N. Ceaușescu. Prima etapă a regimului său, 1965-1971, s-a caracterizat prin continuarea procesului de destalinizare început de Dej. În plan intern s-a revenit la denumirea de PCR. În august 1965 a fost adoptată o noua constituție, titulatura statului devenind RSR. Prin reforma administrativă din februarie 1968 s-a revenit la organizarea pe județe, renunțându-se la raioanele de inspirație sovietică. În același an au fost criticate abuzurile și ilegalitățile din timpul lui Dej, fiind reabilitați liderii comuniști Ștefan Floriș și Lucrețiu Pătrășcanu. S-a realizat astfel o liberalizare a vieții economice și culturale și o creștere a nivelului de trai. Pe plan extern a continuat distanțarea față de Moscova, România stabilind relații cu statele occidentale si refuză să intervină alături de trupele pactului de la Varșovia la invadarea Cehoslovaciei în 1968. Mai mult, Ceușescu a criticat invazia considerând-o o eroare gravă a URSS. Momentul 1968 l-a făcut pe Ceaușescu un erou în fața Occidentului. 2. Național comunismul. Caracteristici. Consolidare. Declin. a) Fapte istorice interne a.1) Consolidarea puterii lui Nicolae Ceaușescu

101

Încă din perioada liberalizării interne și a redeschiderii spre Occident, pozând ca un campion al libertății și dreptății, Ceaușescu consolidează puterea cumulând cele mai importante funcții din stat și partid. În anul 1967 Ceaușescu devine președintele Consiliului de Stat, iar în anul următor ajunge să controleze și Consiliul Apărării. La 28 aprilie 1974 Ceaușescu era ales în funcția nou creată de președinte al RSR. Practic din 1974, Ceușescu deținea controlul supra partidului și asupra statului. În acelasi an, Elena Ceaușescu a fost aleasă în Comitetul politic executiv devenind a doua persoană din stat. Din acest moment se poate vorbi de așa zisul socialism dinastic, mai ales că frații lui Ceaușescu și copii acestora au primit funcții înalte de stat. Paralel cu procesul de consolidare a puterii, Ceaușescu i-a înlăturat pe vechii colaboratori a lui Dej. a.2) Revoluția culturală Cursul liberalizării interne este întrerupt în 1971 când în urma vizitelor din China și Coreea de Nord, Ceușescu lansează documentul ”Tezele din iulie” prin care se declanșa revoluția culturală. Faptul a însemnat promovarea cultului personalităţii sale, mai târziu şi a soţiei, Elena Ceauşescu, ideologizarea culturii (aceasta trebuia să reflecteze realizările regimului), revenirea, în toate domeniile, la un centralism excesiv. În anul 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al P.C.R., a fost adoptat „Programul partidului” ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. Tot acum era formulat un cod alcătuit din norme şi principii pentru făurirea „omului nou”, în fapt, urmărindu-se transformarea cetăţenilor în executanţi fideli ai politicii partidului, orice opoziţie putând fi considerată ostilă intereselor generale ale naţiunii. Pe aceeaşi linie, în 1976, s-au elaborat planurile de activitate pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor. „Epoca Nicolae Ceauşescu” se contura în acest timp, atingând apogeul în anii ‛80. Ea a reprezentat monopolizarea puterii de către cuplul prezidenţial şi punerea tuturor mijloacelor de propagandă în mâinile conducătorului, executarea cu servilism a tuturor indicaţiilor, chiar dacă unele erau aberante. Aparatul de partid, creatorul revoluţionarilor de profesie, activiştii, şi-a stabilit ca obiectiv principal idolatrizarea celor doi. Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”a devenit simbolul acestei politici. Ea tindea să acapareze după 1974 domenii care, în mod normal, ar fi aparţinut învăţământului universitar tradiţional: sociologia, ştiinţele politice, jurnalismul au fost monopolizate de această instituţie. Un aspect al revoluţiei culturale a fost înregimentarea politică de la vârstele cele mai fragede. Astfel, copiii din grădiniţe erau cuprinşi într-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorul acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai 102

Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii ale organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o noua etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C), pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să-i creeze. După vârsta de 18 ani, adulţii puteau fi membri ai P.C.R. sau, în funcţie de locul de muncă, erau încadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul partidului. Minirevoluţia culturală a avut însă efect invers, determinându-i pe mulţi dintre intelectualii străluciţi din România să emigreze, alţii resemnaţi, s-au retras într-o emigraţie internă, refuzând să ia parte la paradele oficiale. Această etapă coincide şi cu apariţia disidenţei române reprezentată de Paul Goma, Dorin Tudoran, Mihai Botez şi alţii. Cu cât situaţia generală a ţării se degrada, cu atât mai mult cultul personalităţii se accentua, fapt ce genera o puternică stare de nemulţumire în rândul populaţiei. Între conducerea de partid şi poporul român se crease o prăpastie, propaganda agresivă ducea la rezultate inverse, cetăţenii dorind să scape de un regim pe care-l receptau ca pe un coşmar. Această stare de spirit va genera izbucnirea din decembrie 1989. a.3) Industrializarea forțată Ceaușescu a continuat procesul de industrializare forțată. Autoritățile au investit în trei domenii considerate prioritare : -industria grea: siderurgie, construcție de mașini; -infrastructură: Canalul Dunăre

Marea Neagră, Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari,

Metrolul bucureștean, Transfăgărășanul; -proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic: Canalul Dunăre-București și transformarea capitalei în port la Dunăre; Centrul Civic al Bucureștiului și Casa Poporului. Pe termen lung industrializarea forțată s-a dovedit o politică falimentară, care a provocat specializarea industrială a unor regiuni întregi fără a oferi alternative (valea Jiului). O altă consecință a politicii de industrializare a fost creșterea datoriei externe de la 3,6 miliarde dolari în 1977 la 11 miliarde dolari în 1983. a.4) Rambursarea datoriei externe În acest moment Ceușescu a decis rambursarea datoriei externe prin limitarea importului și sporirea exportului. Principala consecință a fost declanșarea unei crize alimentare. Produsele de primă necesitate au dispărut de pe piață, din anul 1983 se generalizează raţionalizarea alimentelor de bază (pâine, lapte, ulei etc.) prin reintroducerea cartelelor alimentare, ce fuseseră desfiinţate din 1954. A urmat energia electrică, iar în 1984 103

partidul a introdus un „program de alimentaţie raţională”, considerat singura soluţie pentru depăşirea crizei alimentare. În martie 1989 Ceaușescu anunța sfârșitul plății datoriei externe, însă criza economică devenise acută în toate sectoarele economice. Această scădere dramatică a nivelului de trai a dus la revoluția din 1989. a.5) Lumea satelor În aceeaşi gravă criză se afla şi agricultura. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industrializate), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau strânge elevii, soldaţii şi funcţionarii publici. Deşi statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creştere şi recolte record, producţia reală pare să se fi situat mult sub cifrele raportate. Mai mult, în 1988, partidul lansa un amplu program de „sistematizare rurală” prin care se anunţa reducerea, în fapt demolarea, a 5000-6000 de sate din totalul de circa 13000. Această iniţiativă a generat reacţii negative în rândul cetăţenilor români, cât şi al mass-mediei europene. „Operation Villages Roumains”- o mişcare europeană de salvare a satelor româneşti de la distrugere - a recomandat adoptarea localităţilor noastre rurale de satele din țările occidentale (Belgia, Franţa, Elveţia, Marea Britanie), înregistrându-se sute de propuneri de adopţie. Scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei demonstra eşecul economic al regimului comunist. La aceasta se adăuga încălcarea sistematică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consecinţa fiind revoltele muncitorilor din Valea Jiului (1977), Braşov (1987), totul culminând cu revoluţia din decembrie 1989 şi căderea regimului comunist. a.6) Planificarea familială În anul 1966 România era pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește natalitatea, aceasta fiind de 14 nou născuți la mia de locuitori. Pentru a forța creșterea populației în toamna anului 1966 se interzice avortul pentru femeile având mai puţin de patru copii şi mai puţin de 45 de ani. Întreruperea sarcinii era pedepsită cu închisoarea pentru femei, personalul care făcea operația și tatăl care se făcea vinovat de omisiunea de denunț. Celibatarii și cuplurile fără copii erau obligate să plătească taxe suplimentare. Această măsură a fost urmată de dublarea nr. de nou născuți (28/1000 locuitori). Cum contraceptivele nu se găseau, măsurile de educaţie sexuală erau primitive, singura soluţie era să se recurgă la avortul ilegal. Consecinţele au fost dramatice: circa 11000 de femei au murit, mii de copii nedoriţi. Mai mult, în 1983, natalitatea era de 14 nou-născuţi la mia de locuitori, adică exact la nivelul din 1966, ceea ce însemna falimentul acestor măsuri. România se afla pe locul întâi în lume în privinţa mortalităţii materne, astfel încât, autorităţile au luat decizia ca

104

actele de naştere ale copiilor să nu fie eliberate mai devreme de o lună de la naştere, pentru a diminua numărul statistic al deceselor la nou-născuţi. b. Fapte istorice externe b.1) Poziția României față de Războiul de 6 zile Tendințele de independență față de Moscova au continuat după preluarea puterii de către Ceaușescu. Astfel, în timpul războiului de 6 zile (5-10 iulie 1967) între Israel și țările arabe, România a avut o atitudine diferită față de URSS și celelalte state comuniste. În zilele conflictului, a avut loc la Berlin o conferință a statelor de Tratatului de la Varșovia unde URRS a propus adoptarea unei rezoluții în care să se condamne Israelul ca stat agresor. România nu a fost de acord cu această poziție și nu a semnat declarația finală a conferinței. Ea a refuzat să rupă relațiile cu Israelul, menținând în același timp și relații bune cu statele arabe. Această poziţie a avut implicaţii majore: România a devenit mediator în conflictul araboisraelian, prin intermediul ei fiind stabilite contacte diplomatice între americani, arabi şi israelieni. Apoi, şi-a îmbunătăţit relaţiile cu S.U.A. şi lumea occidentală. Astfel, la scurt timp după terminarea conflictului, prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, a fost primit de preşedintele S.U.A, Lyndon Johnson. Ulterior, ţara noastră s-a implicat nemijlocit în negocierile de pace dintre Israel şi Egipt, încheiate prin acordurile de la Camp David din SUA în 1978.

De asemenea, tot în 1967, România a fost prima ţară

comunistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania, în pofida opoziţiei Republicii Democrate Germane şi a U.R.S.S. Ca o recunoaştere internaţională a rolului României, în 1967, ministrul de externe Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale a O.N.U, fiind cel dintâi diplomat dintr-o ţară socialistă care a ocupat această înaltă funcţie. România a adus critici şi agresiunii sovietice din 1979 în Afganistan, considerată o aventură care a adus o nouă criză în relaţiile internaţionale. b.2) Atitudinea României față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia Invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia în august 1968, unde se desfăşura o mişcare de reformare a comunismului condusă de Alexander Dubcek numită „Primăvara de la Praga”, l-a făcut pe Ceauşescu să ia o poziţie fermă faţă de Moscova. La 21 august 1968, în cadrul unei adunări populare la Bucureşti, el a condamnat public intervenţia militară sovietică şi a afirmat hotărârea României de a-şi apăra independenţa. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, atitudinea sa fermă i-a adus popularitate internă, iar pe plan extern Occidentul a început să vadă în el un intermediar între cele două blocuri militare, implicându-l în rezolvarea unor probleme 105

complexe ale contemporaneităţii. Astfel, România a devenit mediator în conflictul araboisraelian, prin intermediul ei fiind stabilite contacte diplomatice între americani, arabi şi israelieni. Ţara noastră s-a implicat nemijlocit în negocierile de pace dintre Israel şi Egipt, încheiate prin acordurile de la Camp David din SUA în 1978. Relaţiile bune avute atât cu China, cât şi cu Statele Unite, au permis României să îndeplinească un rol de canal de comunicare între cele două state, până la istoricul moment din 1979 al reluării relaţiilor diplomatice americano-chineze. Acest fapt a fost ilustrat şi de vizitele întreprinse în România de personalităţi ale lumii occidentaale, precum preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (1968), preşedinţii americani Richard Nixon (1969), Gerald Ford (1975). De asemenea, România este primită într-o serie de organisme economice internaţionale, precum: G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) în 1971, în Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (1972), încheierea unor acorduri comerciale cu Piaţa Comună (1973), obţinerea unor împrumuturi externe, creare de societăţi mixte cu participare străină, atragerea capitalului şi tehnologiei occidentale. Apoi, România a avut o poziţie unică în cadrul Pactului de la Varşovia: a refuzat să facă parte din structurile militare ale alianţei, neparticipând la manevrele militare de pe teritoriul celorlalte state membre şi nepermiţând participarea armatelor altor state pe teritoriul său. Din acest punct de vedere, atitudinea ţării noastre este asemănătoare cu cea a Franţei, care în timpul lui de Gaulle a ieşit din structurile militare ale N.AT.O. Atitudinea lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei a cauzat apariţia pericolului unei invazii sovietice. În consecinţă, România a avut a avut o doctrină militară diferită de cea a Tratatului, e vorba de doctrina „războiul întregului popor”. Deşi Uniunea Sovietică era aliata României, în cadrul dispozitivului naţional de apărare, cele mai multe forţe erau dispuse la graniţa cu U.R.S.S. După 1969, România şi-a creat propria industrie de apărare, şi-a organizat forţele armate după propriile regulamente şi a refuzat prezenţa inspectorilor sovietici. Refuzul României de a participa la invadarea Cehoslovaciei a fost discutat admirativ, dar el este şi disputat, având în vedere evoluţia internă ulterioară a ţării. Independenţa faţă de U.R.S.S. a însemnat în acelaşi timp consolidarea poziţiilor lui Ceauşescu, care a revenit la practicile staliniste şi, în final, la izolarea diplomatică. Niciodată nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau a C.A.E.R., aşa cum a fost pusă în Ungaria la 1956. Au fost manifestări de independenţă, dar în limitele tolerate de Moscova. b.3) Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

106

Un alt moment important al diplomaţiei româneşti din perioada naţionalcomunismului a fost participarea la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki din 1975. Au participat S.U.A, Canada şi 35 de state europene. Acordul Final al conferinţei, semnat la 1 august 1975, garanta recunoaşterea frontierelor europene, libera circulaţie a oamenilor şi ideilor, respectul drepturilor omului, egalitatea între state, nerecurgerea la forţă, neamestecul în treburile interne. România a avut o participare activă în cadrul conferinţei, un rol important avându-l diplomatul Valentin Lipatti, unde a impus o serie de principii: egalitatea tuturor statelor şi respectarea drepturilor ţărilor mici, nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa. Însă, angajamentul referitor, mai ales la drepturile omului, nu a fost respectat, motiv pentru care se constată o răcire a relaţiilor cu Occidentul. Preşedinţii americani, Jimmy Carter şi Ronald Reagan, au adus numeroase critici regimului Ceauşescu, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate fiind condiţionată de respectarea drepturilor omului. Ceauşescu a considerat această atitudine un amestec în treburile interne, motiv pentru care, în 1988, a renunţat la ea. Izolarea sa se adânceşte şi o dată cu venirea la conducerea U.R.S.S. a lui Mihail Gorbaciov în 1985, care a iniţiat o amplă mişcare reformatoare a comunismului, iar în planul relaţiilor internaţionale o reală destindere. De acum înainte, Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al lumii occidentale, în condiţiile dialogului direct între sovietici şi occidentali. Mai mult, el a primit cu ostilitate reformele liderului sovietic. Declaraţia sovieticilor că nu se vor opune schimbărilor de regim politic în Europa de est, a dus la prăbuşirea, în cursul anului 1989, a comunismului în această parte a continentului. Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său şi, continuând pe aceeaşi linie, nu a putut evita prăbuşirea regimului său în decembrie 1989.

C.Represiune politică și rezistență anticomunistă 1. În timpul lui Dej (1948-1965) a. Forme de represiune Pentru a transfoma radical societatea românească, comuniştii au creat instrumentele necesare impunerii măsurilor preconizate, prin înfiinţarea la 30 august 1948 a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, pe scurt Securitatea, care era poliţia politică a regimului. La începuturile ei, Securitatea a fost condusă de agenţi sovietici, precum Pantelimon Bodnarenko (cu numele românizat Gheorghe Pintilie), ajutat de Boris Grunberg (cu numele românizat Alexandru Nicolschi). Un rol important, mai ales în cazul ţăranilor care se opuneau colectivizării, l-a avut şi Miliţia, înfiinţată în 1949. Sistemul detenţionar a fost organizat în 107

funcţie de numărul şi calitatea celor închişi. Astfel, au existat închisori de tranzit (Jilava), dedicate elitei ţării (Sighet), pentru femei (Miercurea Ciuc), studenţi (Piteşti). În numele aşa-zise „ascuţiri a luptei de clasă”, sub acuzaţia de „uneltire contra intereselor statului” au fost încălcate brutal drepturile şi libertăţile elementare ale oamenilor. Un val de teroare a fost iniţiat între 1948-1952, prima vizată fiind elita vieţii politice şi culturale interbelice. Au fost înscenate numeroase procese politice, în urma cărora au fost condamnaţi la ani grei de detenţie lideri politici, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, cunoscuţi oameni de cultură, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, mulţi pierind în închisori sau au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie. O altă formă de represiune a fost deportarea: mai întâi, între ianuarie-februarie 1945, a saşilor, deoarece erau de origine germană, şi deci, consideraţi inamici. Ulterior, în 1951, pe fondul conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, au urmat acţiuni represive împotriva sârbilor, care au fost deportaţi din Banat în Bărăgan, aproximativ 40000 de persoane. Pentru „construirea socialismului”, regimul a decis folosirea deţinuţilor la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi în Delta Dunării. În acea perioadă, arestările se făceau în funcţie de numărul deţinuţilor necesari pentru finalizarea unor anumite lucrări. Condiţiile de viaţă de la Canal şi din Delta Dunării au fost dintre cele mai dure, astfel încât, numărul deceselor a fost de ordinul miilor. De asemenea, în condiţii extrem de grele au lucrat şi deţinuţii aduşi la minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic. Rămas în istorie sub formula „reeducarea prin tortură”, la închisoarea Piteşti s-a petrecut unul dintre cele mai inumane experimente din România comunistă. Aici s-a realizat un experiment inedit: reeducarea deţinuţilor prin punerea torţionarului în aceeaşi celulă cu cel torturat, acesta nemaiavând nicio o clipă de odihnă (metoda torturii neîncetate). Esenţa „fenomenului Piteşti”, iniţiat de Alexandru Nicolschi, a constat în transformarea victimei în călău, torturarea unui deţinut de către alt deţinut şi dezumanizarea individului. b. Forme de rezistenţă în timpul lui Dej Măsurile luate pentru transformarea radicală a societăţii româneşti conform propriei ideologii, au întâmpinat de la început rezistenţa populaţiei româneşti. Astfel, o primă formă de rezistenţă o întâlnim în cadrul procesului de colectivizare a agriculturii, care a generat rezistenţa tărănimii, fapt ce a dus, conform propriilor mărturii ale lui Dej, la arestarea şi judecarea a peste 80000 de ţărani. De altfel, pentru impunerea proprietăţii colective, statul a apelat masiv la armată şi celelalte instituţii de represiune, Securitatea şi Miliţia.

108

O formă originală de luptă împotriva sistemului comunist au fost grupările de partizani din zonele de munte. Rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat între anii 1944-1961, însă cu maximă intensitate până la începutul anilor 50. Începută ca o luptă contra ocupaţiei sovietice, rezistenţa s-a transformat repede şi a continuat mai bine de un deceniu şi jumătate ca o luptă împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Între numeroasele grupuri de partizani, se remarcă Organizaţia T, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, cele conduse de Gheorghe Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu şi Ion GavrilăOgoranu din Munţii Făgăraş. Alcătuite în medie din 10-40 de persoane aceste grupări cuprindeau foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti membri ai PNŢ şi PNL, ţărani şi intelectuali. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele în care acţionau, cu alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că va izbucni un război între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi SUA şi Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca rezultat eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat sub ocupaţie sovietică. Etichetaţi de propaganda oficială drept „bandiţi”, „duşmani ai poporului” partizanii au avut de înfruntat acţiunile masive ale Securităţii şi Miliţiei, astfel încât, ultimele grupuri au fost lichidate în 1957-1958, iar ultimii partizani izolaţi au fost anihilaţi la începutul anilor 60. Un rol important în rezistenţa anticomunistă l-au avut şi românii din exil. Refugiaţi în Occident, aceştia s-au constituit în diferite asociaţii, precum Comitetul Naţional Român, Liga Românilor Liberi, desfăşurând o vie campanie împotriva regimului comunist, cerând revenirea la o societate democratică, atrăgând atenţia factorilor politici occidentali asupra încălcării sistematice a drepturilor omului în România, abuzurilor regimului de la Bucureşti, iar prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, au informat corect pe cetăţenii români asupra evenimentelor din propria ţară sau din lume, în condiţiile în care accesul la informaţii era atent controlat de regim. În această acţiune s-au remarcat fostul prim-ministru Nicolae Rădescu, foştii miniştrii de externe Grigore Gafencu şi Constantin Vişoianu. O altă formă de opoziţie au reprezentat-o mişcările studenţeşti din 1956 de la Cluj, Timişoara şi Bucureşti, în contextul izbucnirii revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Cea mai mare şi mai coerentă adunare de protest a fost cea de la Timişoara, în 30 octombrie 1956, unde au participat circa 3000 de persoane. Din păcate, populaţia nu s-a solidarizat nicăieri cu studenţii protestatari, nici măcar studenţii din alte centre universitare, în parte din lipsa informaţiilor, dar şi din cauza fricii care pusese în bună măsură stăpânire pe societatea românească. Represiunea a fost dură, numeroşi studenţi fiind exmatriculaţi, arestaţi, condamnaţi. 109

2. În timpul lui Ceauşescu (1965-1989) a. Forme de represiune Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu în 1965, precum şi eforturile sale de a îmbunătăţi imaginea României pe plan internaţional au implicat şi renunţarea la măsurile de teroare din timpul lui Dej, neajungându-se la excesele acestei perioade. Mai mult, în 1968, el a denunţat anumite abuzuri şi crime comise de Securitate, însă fără ca niciun vinovat să fie pedepsit. Principala consecinţă a fost numai înlăturarea unor lideri apropiaţi lui Dej, precum Alexandru Drăghici, care se aflase la conducerea Ministerului de Interne şi coordonase multe dintre acţiunile Securităţii şi Miliţiei. Faptul nu a însemnat renunţarea la controlul asupra societăţii, anihilarea oricărei opoziţii, Securitatea concentrându-şi activitatea mai mult pe crearea unei vaste reţele de informatori, infiltraţi în toate instituţiile statului, ascultarea telefoanelor, instalarea de microfoane în casele celor bănuiţi că au o atitudine critică la adresa regimului, internarea în azile psihiatrice, condamnarea opozanţilor politici sub infracţiuni de drept comun etc. În pofida pretinsei legalităţi, practicile violente ale Securităţii au continuat şi în perioada 1965-1989 (asasinarea inginerului Gheorghe Ursu, atentatul comandat împotriva postului Europa Liberă, atacurile împotriva opozanţilor din exil Monica Lovinescu, Emil Georgescu), fără să egaleze însă excesele perioadei anterioare. b. Forme de rezistenţă Scăderea dramatică a nivelului de trai, raţionalizările, lipsa alimentelor de bază, accentuarea cultului personalităţii, fixarea unor norme de muncă dificile au determinat revolta muncitorilor, în pofida faptului că peste tot în lume partidele comuniste se pretindeau reprezentantele acestora. În România, se remarcă două acţiuni de protest ale muncitorilor: cea din august 1977 a minerilor din Valea Jiului, însă cel mai important protest s-a desfăşurat la Braşov, în 15 noiembrie 1987. Ieşirea în stradă a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu”, determinată de revendicări de ordin economic, a atras sprijinul populaţiei braşovene. Mărşăluind pe străzile oraşului, peste 8000 de oameni au strigat lozinci explicit anticomuniste, precum „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”. În ambele cazuri, Securitatea a acţionat cu brutalitate: circa 4000 de mineri au fost obligaţi să părăsească Valea Jiului, unii fiind arestaţi, condamnaţi, în vreme ce la Braşov 61 de muncitori au fost judecaţi, condamnaţi şi deportaţi. O altă formă de rezistenţă au reprezentat-o constituirea unor sindicate libere ce s-au opus înregimentării oficiale a muncitorilor din România. Astfel, în 1979 lua naştere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, ce a atras peste 2000 de membri, fiind însă desfiinţat în scurt timp de intervenţia Securităţii. În iunie 1988, şase muncitori din Zărneşti au constituit 110

un sindicat liber. O voce critică a avut şi Vasile Paraschiv, un muncitor care a trecut de la convingeri comuniste la anticomunism, dovedindu-se un personaj incomod, motiv pentru care a fost arestat, bătut şi internat în spitalele de psihiatrie. c. Disidenţa Cauzele apariţiei În prima etapă a regimului său (1965-1971), urmărind creşterea prestigiului personal, Ceauşescu a continuat politica de distanţare faţă de Moscova, procesul de destalinizare, îmblânzind sistemul poliţienesc, reabilitând victimele politice din vremea lui Dej. S-a realizat o uşoară liberalizare a vieţii economice şi culturale, o îmbunătăţire a nivelului de trai. Astfel, a fost permisă desfăşurarea unor activităţi private, deschiderea spre o nouă cultură cu accente româneşti ce a permis reeditarea unei mari părţi a operelor lui Eminescu, Caragiale, Eliade etc. Au fost iniţiate Festivalul Internaţional „George Enescu”, Festivalul Internaţional „Cerbul de Aur”. Însă, din 1971, inspirat de vizitele efectuate în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a trecut la aplicarea „revoluţiei culturale” care s-a manifestat prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii, punea capăt liberalizării regimului, încălcând sistematic drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Regimul său revenea la vechile practici staliniste, degenerând spre o dictatură personală sau spre ceea ce s-a numit „socialism dinastic”. Faţă de aceste abuzuri au luat atitudine unii oameni, acţiunile lor punând bazele disidenţei anticomuniste care a fost reprezentată în special de categoria intelectualilor. Disidenţa a constituit o opoziţie în interiorul sistemului comunist în vederea transformării acestuia, folosind orice mijloc, mai ales juridic, precum invocarea prevederilor Constituţiei României, dar care nu se aplicau în practică. De asemenea, speranţele lor erau legate şi de condiţiile destinderii relaţiilor internaţionale şi a semnării în 1975 a Acordului de la Helsinki, prin care statele semnatare, inclusiv România, se angajau să respecte drepturile omului. Totodată, acordul permitea Occidentului să intervină în apărarea celor ce protestau împotriva regimului comunist. Forme de manifestare a disidenţei Disidenţa intelectualilor Momentul fondator şi totodată cel mai important al disidenţei româneşti este considerată mişcarea lui Paul Goma din 1977. În ianuarie 1977, când în Cehoslovacia s-a constituit mişcarea disidentă Carta 77, Goma a trimis o scrisoare de solidaritate. După doar o lună, Goma i-a trimis o scrisoare şi lui Nicolae Ceauşescu, în care îl invita să semneze 111

împreună documentul programatic al Cartei 77. De asemenea, Goma a adresat participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare, care se ţinea la Belgrad, în februarie 1977, o scrisoare deschisă, în care protesta împotriva opresiunii şi a încălcării drepturilor omului în România. Ulterior, scrisoarea a fost semnată de mai mult de 200 de persoane, textele fiind trimise şi posturilor de radio occidentale. Arestat şi interogat de Securitate, hărţuit după punerea în libertate, Goma a fost silit să emigreze, ceea ce a însemnat şi sfârşitul mişcării sale. Abia în anii 80 au urmat diferite acte de protest (creaţii literare, memorii, scrisori deschise), individual mai ales, ale unor intelectuali, precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Mihai Botez. Ei au criticat regimul lui Ceauşescu şi au cerut reformarea sistemului şi respectarea drepturilor omului. Majoritatea acestor intelectuali au fost nevoiţi să suporte represiunea regimului, mai ales sub forma urmăririi permanente de către Securitate, intimidării, discreditării şi a impunerii domiciliului forţat. Puţini dintre ei au reuşit să emigreze. O altă grupare disidentă, care a activat la sfârşitul anilor 70 a fost Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), iniţiată de pastorul baptist Pavel Nicolescu. Această grupare milita pentru libertatea religioasă, având în vedere că regimul comunist interzicea manifestările explicite ale credinţelor religioase. Pe aceeaşi linie, se înscriu şi predicile părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa din 1979. Disidenţa foştilor demnitari comunişti Împotriva politicii lui Nicolae Ceauşescu au luat atitudine şi foşti demnitari ai partidului comunist. Se remarcă protestul lui Constantin Pârvulescu împotriva realegerii lui Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului, în timpul Congresului al XII-lea din 1979, şi „scrisoarea celor şase” din 10 martie 1989, prin care atrăgeau atenţia asupra abuzurilor făcute de regimul personal ceauşist. Consecinţe Deşi disidenţa românească nu a avut amploarea celor din Polonia sau Cehoslovacia, fiind mai ales acţiuni individuale ce nu au reuşit să coaguleze segmente largi ale populaţiei, rolul său a fost deosebit de important în sensibilizarea opiniei publice occidentale asupra încălcării drepturilor în România. Astfel, în apărarea disidenţilor s-au implicat unele guverne occidentale (preşedinţii americani, Jimmy Carter şi Ronald Reagan, au adus numeroase critici regimului Ceauşescu, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate fiind condiţionată de respectarea drepturilor omului), organizaţii internaţionale (Radu Filipescu arestat în 1983 a fost eliberat în 1986 la presiunea Amnesty International; faţă de programul de distrugere a satelor româneşti s-a iniţiat „Operation Villages Roumains”- o mişcare europeană de salvare a 112

satelor româneşti de la distrugere - a recomandat adoptarea localităţilor noastre rurale de satele din ţările occidentale (Belgia, Franţa, Elveţia, Marea Britanie), înregistrându-se sute de propuneri de adopţie) şi nu în ultimul rând, posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC. Astfel, disidenţa românească a contribuit la izolarea regimului ceauşist în relaţiile internaţionale, iar pe plan intern la stimularea nemulţumirilor populare care au culminat cu prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989.

113

Sugestii de rezolvare România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste 1. Prezentați o acțiune în plan politic înfaptuită de comuniști pentru preluarea puterii. Pot fi prezentate acțiuni politice precum: instaurarea guvernului condus de Petru Groza, organizarea alegerilor parlamentare (1946) desființarea partidelor istorice, instaurarea republicii. În 1947, regimul comunist a urmărit schimbarea formei de guvernământ care nu era în concordanță cu noul regim. Regele Mihai I, tot mai izolat trebuia să abdice din propria inițiativă dar acest lucru nu s-a întâmplat. În decembrie 1947, luând inițiativa, Gheorghe Gheorghiu Dej și premierul Petru Groza l-au silit pe rege să renunțe la tron. Astfel, la 30 decembrie 1947 monarhia era abolită și se proclama Republica Populară Română. 2. Argumentați printr-un fapt istoric relevant, afirmația că regimul politic din România a fost importat din Uniunea Sovietică. Regimul comunist din România n-a fost dorit de poporul român ci a fost impus de Armata Roșie care a sprijinit Partidul Comunist Român în lupta pentru acapararea puterii. Comuniștii au fraudat alegerile din anul 1946, după care au eliminat partidele politice istorice. De fapt, alegerile fuseseră câștigate de țărăniști. Regimul comunist din Romania a fost o copie a celui sovietic. Spre exemplu, Constituția din 1952, prelua o mare parte din constituția sovietică din

anul 1936. Naționalizarea, industrializarea bazată pe industria grea,

colectivizarea au fost preluate de asemeni de la sovietici. 3. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia disidența din perioada regimului comunist din România a îmbrăcat diverse forme. Rezistența împotriva regimului comunist este întâlnită în întreaga perioada dintre 1948 și 1989, îmbrăcând diverse forme: rezistența militară în munți, până în anii 60, greve și manifestații, precum greva din Valea Jiului, din 1977, sau mișcarea muncitorilor din Brașov, din 1987. Întâlnim și acțiuni individuale precum cele ale lui Paul Goma, Mircea Dinescu, Doina Cornea sau chiar a unor fruntași comunisti precum acțiunea cunoscută sub numele de scrisoarea celor șase. 4. Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în timpul regimului comunist, având în vedere : -precizarea secolului în care comuniștii au preluat puterea politică în România -prezentarea unui fapt istoric favorabil instaurării regimului comunist în România -prezentarea unei caracteristici a regimului politic comunist instaurat în România.

114

-menționarea a două acțiuni desfășurate de statul român, pe plan intern, în timpul regimului comunist. -formularea unui punct de vedere referitor la consecințele instaurării regimului comunist asupra evoluției României și susținerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare Secolul al XX-lea a marcat instaurarea regimurilor comuniste în lume. După apariția primul stat totalitar comunist în Rusia la sfârșitul Primului Război Mondial o serie de state din Europa, Asia și America Latină au cunoscut acest regim după al Doilea Război Mondial. Arestarea mareșalului Antonescu, la 23 august 1944, și ieșirea României din războiul împotriva Națiunilor Unite nu au condus, așa cum sperau partidele democratice și regele, la restaurarea democrației. Luptând pentru preluarea puterii comuniștii au profitat de prezența trupelor sovietice în România și de înțelegerile dintre marile puteri privind împărțirea Europei în zone de influență. Aceste înțelegeri, precum ,,Acordul de procentaj“ de la Moscova încheiat în 1944, între Churchill și Stalin au plasat țara noastră în zona de influență a URSS, fapt decisiv pentru evoluția regimului politic. Amestecul sovietic a fost factorul hotărâtor care a dus la instaurarea regimului comunist în România. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946, falsificate, au urmărit să creeze legitimitate noului regim politic. Impus prin forță regimul comunist a scos pentru o jumătate de secol de pe orbita democrației, întrerupându-se astfel efortul, de mai bine de un veac, de racordare la valorile occidentale. După oficializarea noului regim, la 30 decembrie 1947, Partidul Comunist Român a continuat sovietizarea țării prin impunerea controlului complet asupra societății. Constituțiile din anii 1948 și 1952, au legitimat regimul comunist român și au prevăzut în economie lichidarea proprietății private și înlocuirea sa cu proprietatea de stat, centralizarea economică și planificarea. Prin legea naționalizării mijloace de producție, din 11 iunie 1948, au intrat în proprietatea statului 1060 de întreprinderi industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, iar la 3-5 martie 1949, s-a decis colectivizarea agriculturii. Stalinizarea a cuprins și cultura unde unicul criteriu valoric acceptat era conformitatea ideologică. Principala trasătură a regimului a fost caracterul represiv. Controlul asupra societății sa făcut prin crearea unor structuri noi cu rol de a apăra noua societate. În acest sens a apărut în 1948, Direcția Generală a Securității Poporului, iar în 1949, Miliția pentru asiguarea ordinii publice. Construirea statului totalitar a presupus anihilarea tuturor ,,dușmanilor poporului” , astfel au condamnați la închisoare sau trimiși la muncă forțată în lagăre, membrii marcanți ai partidelor istorice (Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Gh. Brătianu) oameni de cultură (Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii și mulți alții. 115

Principala acțiune desfășurată de noul regim în anii 50, pe plan economic, a fost crearea proprietății de stat. Au fost naționalizate principalele mijloace de productie (1948), astfel că întreprinderile industriale, de comerț, hotelurile, spitalele, farmaciile, cinematografele au intrat în proprietatea statului. A fost de fapt o confiscare a proprietății private deoarece nu s-a plătit nici o despăgubire. A fost adoptat modelul sovietic al controlului și al planificărilor economice, prin planuri anuale și cincinale. A doua mare acțiune în această direcție a fost colectivizarea agriculturii. Hotărâtă în anul 1949, colectivizarea s-a încheiat în anul 1962, fiind un adevărat succes, aproximativ 96% din terenul arabil al țării întrând în proprietatea statului. Alături de Gospodările Agricole de Stat (mai târziu Întreprinderile Agricole de Stat), Gospodarile Agricole Colective (mai târziu Cooperative Agricole de Producție) au asigurat controlul statului asupra agriculturii și țărănimii. După moartea lui Dej, în 1965, conducerea partidului și, implicit, a regimului a fost preluată de Nicolae Ceaușescu. Până în 1971, desovietizarea și destalinizarea au continuat. Relaxarea din viața culturală, unde dogmele ,,realismul socialist” au fost pentru moment abandonate, schimbarea în bine a traiului de zi cu zi, devenit ceva mai decent și afirmarea independenței i-au creat lui Ceaușescu imaginea unui mare reformator. Opoziția față de intervenția forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia din Cehoslovacia în august 1968, la făcut pe liderul de la Bucuresti popular în Occident. Capitala României a devenit un spațiu frecventat de liderii lumii: de la președintele Franței, Charles de Gaulle, la președinții americani Nixon și Ford. Aceste schimbări nu anulau însă controlul asupra societății. A fost doar o scurta deschidere, urmată repede de revenirea la vechile practici. Încurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros și concentrarea puterii), Ceaușescu a inițiat, în 1971, ,,revoluția culturală”, manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste și a cultului personalității. În anul 1974, considerându-se suficient de popular, el și-a însușit și funcția (nou-creată) de președinte al României. La mijlocul anilor 70, regimul național-comunist al lui Ceaușescu a intrat pe o panta descendentă. Obsesia industrializarii forțate a continuat să dea naștere unor coloși care produceau cu enorme consumuri de materii prime și energie. Inițierea unor construcții megalomanice a solicitat, de asemenea, fonduri financiare uriașe. Nici agricultura nu se afla într-o situație mai bună: insuficient mecanizată și lipsită de forță de muncă, ea folosea soldații, studenții și funcționarii publici pentru strângerea recoltei. S-a adăugat ambiția lui Ceaușescu de a rambursa împrumuturile financiare externe. În 1989, în majoritatea statelor comuniste din Europa populația a reușit, în general prin mijloace pașnice, înlăturarea 116

regimului totalitar. Aceste evenimente au încurajat populația României să se revolte împotriva regimului dictatorial. La 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat. În concluzie, considerăm că perioada postbelică în istoria românilor, dominată de regimul comunist a fost dăunătoare evoluției poporului roman. Acest regim a fost unul totalitar deoarece s-a bazat pe existența unui singur partid politic, s-au încălcat separația puterilor, libertățile și drepturile cetățenesti. Toate mișcările de protest împotriva regimului au fost reprimate, spre exemplu greva minerilor din Valea Jiului din 1977. Informații despre grevă în presa românească nu au apărut aceasta demonstrând cenzura și controlul strict al regimului asupra mass-media. Conducătorii minerilor au fost reprimati, cei mai mulți fiind mutați în alte zone din țară. Pe plan extern România a trebuit să se alinieze politicii sovietice chiar dacă, după 1958, a manifestat o oarecare independență.

117

România în perioada Războiului Rece La sfârşitul celui de al doilea război mondial, omenirea este dominată de două puteri, SUA şi URSS, ce se vor confrunta, din punct de vedere ideologic, politic şi economic, într-un nou tip de conflict numit „războiul rece”(1946-1991). Ca urmare a operaţiunilor militare, a înţelegerilor secrete între marile puteri, România a fost plasată în zona de dominaţie sovietică, ceea ce a însemnat un nou statut internaţional, acela de „satelit al Moscovei”. Până în 1958, politica externă românească s-a caracterizat prin docilitate faţă de sovietici. Astfel, în perioada ocupaţiei sovietice (1944-1958) au fost create instrumentele de subordonare a României de către URSS: în 1948 s-a semnat Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală (valabil 20 de ani), respingând Planul Marshall (ajutorarea economică a Europei de către americani) la 8 ianuarie 1949 România s-a integrat în CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), iar din 14 mai 1955 în Tratatul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, un răspuns la constituirea de către statele occidentale la 4 aprilie 1949, în frunte cu SUA, a NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Prin intermediul celor două structuri, dirijate de URSS, România a fost integrată în relaţiile internaţionale, participând în cadrul „războiului rece”.

A. Politica externă în perioada stalinistă 1. Poziția României față de revoluția antisovietică din Ungaria Izbucnirea în 1956 a revoluţiei anticomuniste din Ungaria a arătat fidelitatea regimului comunist din România faţă de Uniunea Sovietică, Dej susţinând reprimarea acesteia. Astfel, el a facilitat intervenţia militară sovietică, unităţile ruse, ce staţionau în ţara noastră, fiind primele ce au pătruns în Ungaria. Guvernul român a susţinut propaganda sovietică, denunţând „contrarevoluţia maghiară” ca fiind o provocare a Occidentului. Mai mult, după ce Dej a oferit azil liderului revoluţiei maghiare, Imre Nagy, nu a ezitat să-l extrădeze sovieticilor care l-au judecat, condamnat şi executat. Sprijinul acordat l-a făcut pe liderul sovietic Nikita Hruşciov să decidă retragerea trupelor sovietice din ţara noastră în 1958. Acest fapt a însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative faţă de URSS, în limitele acceptate de aceasta. Astfel, între 1958-1960 s-au încheiat unele acorduri economice cu statele occidentale. În 1961, legaţiile Angliei şi Franţei au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar peste trei ani România a votat în cadrul ONU, a cărei membră era din 1955, prima dată altfel decât celelalte state socialiste.

118

2. Planul Valev. Declarația din aprilie Politica de distanţare de Moscova este continuată în perioada următoare, liderii comunişti români profitând de izbucnirea conflictului ideologic între sovietici şi chinezi (aceştia contestau URSS-ului poziţia de lider al lumii comuniste), precum şi de criza rachetelor din Cuba din 1962. Astfel, România a continuat să menţină relaţiile diplomatice cu Albania şi China, ţări comuniste ce căzuseră în dizgraţia Moscovei. În compensaţie, China a recunoscut drepturile României asupra Basarabiei, adică asupra unei părţi a URSS. Apogeul contradicţiilor între Bucureşti şi Moscova este atins în aprilie 1964, când s-a publicat Planul Valev. Acesta prevedea constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi sudul Uniunii Sovietice a unui complex economic cu o suprafaţă de 150000 km2 şi o populaţie de 12 milioane locuitori. Regiunea urma să reprezinte un veritabil grânar, specializat aproape exclusiv pe producţia agricolă, în detrimentul celei industriale. Planul a fost respins cu fermitate de comuniştii români, fiind considerat o încercare de dezmembrare economică a României. În aceste condiţii, agravate şi de situarea tot mai deschisă a comuniştilor români de partea Chinei în conflictul cu URSS, a intervenit, în aprilie 1964, „Declaraţia Partidului Muncitoresc Român” prin care România îşi afirma dreptul de a construi socialismul conform realităţilor naţionale, fără amestec extern, introducerea de noi relaţii între partidele comuniste, bazate pe egalitate, avantaj reciproc, contestând sovieticilor rolul de mentor al lumii comuniste. Este momentul în care România făcea pasul decisiv spre comunismul de tip naţional.

B. Politica externă în perioada național-comunismului 1. Războiul de șase zile Tendinţele de independenţă faţă de Moscova au continuat şi după instalarea în 1965 a lui Nicolae Ceauşesu la conducerea statului român.

El a avut numeroase iniţiative

diplomatice care au individualizat România în cadrul lumii comuniste. Astfel, în timpul războiului de şase zile (5-10 iunie 1967) între Israel şi statele arabe, țara noastră a avut o atitudine diferită faţă de Uniunea Sovietică şi celelalte ţări comuniste. În zilele conflictului, a avut loc la Berlin o conferinţă a statelor Tratatului de la Varşovia, unde U.R.S.S. a propus adoptarea unei rezoluţii în care să se condamne Israelul ca stat agresor. România nu a fost de acord, nesemnând nici declaraţia finală a conferinţei. Mai mult, România a fost singura ţară comunistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, menţinând în acelaşi timp relaţii bune cu statele arabe.

119

Această poziţie a avut implicaţii majore: România a devenit mediator în conflictul arabo-israelian, prin intermediul ei fiind stabilite contacte diplomatice între americani, arabi şi israelieni. Apoi, şi-a îmbunătăţit relaţiile cu S.U.A. şi lumea occidentală. Astfel, la scurt timp după terminarea conflictului, prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, a fost primit de preşedintele S.U.A, Lyndon Johnson. Ulterior, ţara noastră s-a implicat nemijlocit în negocierile de pace dintre Israel şi Egipt, încheiate prin acordurile de la Camp David din SUA în 1978. De asemenea, tot în 1967, România a fost prima ţară comunistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania, în pofida opoziţiei Republicii Democrate Germane şi a U.R.S.S. Ca o recunoaştere internaţională a rolului României, în 1967, ministrul de externe Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale a O.N.U, fiind cel dintâi diplomat dintr-o ţară socialistă care a ocupat această înaltă funcţie. România a adus critici şi agresiunii sovietice din 1979 în Afganistan, considerată o aventură care a adus o nouă criză în relaţiile internaţionale. 2. Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Poziția lui Ceaușescu și creșterea prestigiului acestuia în Occident Invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia în august 1968, unde se desfăşura o mişcare de reformare a comunismului condusă de Alexander Dubcek numită „Primăvara de la Praga”, l-a făcut pe Ceauşescu să ia o poziţie fermă faţă de Moscova. La 21 august 1968, în cadrul unei adunări populare la Bucureşti, el a condamnat public intervenţia militară sovietică şi a afirmat hotărârea României de a-şi apăra independenţa. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, atitudinea sa fermă i-a adus popularitate internă, iar pe plan extern Occidentul a început să vadă în el un intermediar între cele două blocuri militare, implicându-l în rezolvarea unor probleme complexe ale contemporaneităţii. Astfel, România a devenit mediator în conflictul araboisraelian, prin intermediul ei fiind stabilite contacte diplomatice între americani, arabi şi israelieni. Ţara noastră s-a implicat nemijlocit în negocierile de pace dintre Israel şi Egipt, încheiate prin acordurile de la Camp David din SUA în 1978. Relaţiile bune avute atât cu China, cât şi cu Statele Unite, au permis României să îndeplinească un rol de canal de comunicare între cele două state, până la istoricul moment din 1979 al reluării relaţiilor diplomatice americano-chineze. Acest fapt a fost ilustrat şi de vizitele întreprinse în România de personalităţi ale lumii occidentaale, precum preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (1968), preşedinţii americani Richard Nixon (1969), Gerald Ford (1975). De asemenea, România este primită într-o serie de organisme economice internaţionale, precum: G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi 120

Comerţ) în 1971, în Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (1972), încheierea unor acorduri comerciale cu Piaţa Comună (1973), obţinerea unor împrumuturi externe, creare de societăţi mixte cu participare străină, atragerea capitalului şi tehnologiei occidentale. Apoi, România a avut o poziţie unică în cadrul Pactului de la Varşovia: a refuzat să facă parte din structurile militare ale alianţei, neparticipând la manevrele militare de pe teritoriul celorlalte state membre şi nepermiţând participarea armatelor altor state pe teritoriul său. Din acest punct de vedere, atitudinea ţării noastre este asemănătoare cu cea a Franţei, care în timpul lui de Gaulle a ieşit din structurile militare ale N.AT.O. Atitudinea lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei a cauzat apariţia pericolului unei invazii sovietice. În consecinţă, România a avut a avut o doctrină militară diferită de cea a Tratatului, e vorba de doctrina „războiul întregului popor”. Deşi Uniunea Sovietică era aliata României, în cadrul dispozitivului naţional de apărare, cele mai multe forţe erau dispuse la graniţa cu U.R.S.S. După 1969, România şi-a creat propria industrie de apărare, şi-a organizat forţele armate după propriile regulamente şi a refuzat prezenţa inspectorilor sovietici. Refuzul României de a participa la invadarea Cehoslovaciei a fost discutat admirativ, dar el este şi disputat, având în vedere evoluţia internă ulterioară a ţării. Independenţa faţă de U.R.S.S. a însemnat în acelaşi timp consolidarea poziţiilor lui Ceauşescu, care a revenit la practicile staliniste şi, în final, la izolarea diplomatică. Niciodată nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau a C.A.E.R., aşa cum a fost pusă în Ungaria la 1956. Au fost manifestări de independenţă, dar în limitele tolerate de Moscova. 3. România și Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană Un alt moment important al diplomaţiei româneşti din perioada naţionalcomunismului a fost participarea la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki din 1975. Au participat S.U.A, Canada şi 35 de state europene. Acordul Final al conferinţei, semnat la 1 august 1975, garanta recunoaşterea frontierelor europene, libera circulaţie a oamenilor şi ideilor, respectul drepturilor omului, egalitatea între state, nerecurgerea la forţă, neamestecul în treburile interne. România a avut o participare activă în cadrul conferinţei, un rol important avându-l diplomatul Valentin Lipatti, unde a impus o serie de principii: egalitatea tuturor statelor şi respectarea drepturilor ţărilor mici, nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa. Însă, angajamentul referitor, mai ales la drepturile omului, nu a fost respectat, motiv pentru care se constată o răcire a relaţiilor cu Occidentul. Preşedinţii americani, Jimmy Carter şi Ronald Reagan, au adus numeroase critici regimului Ceauşescu, acordarea clauzei naţiunii 121

celei mai favorizate fiind condiţionată de respectarea drepturilor omului. Ceauşescu a considerat această atitudine un amestec în treburile interne, motiv pentru care, în 1988, a renunţat la ea. Izolarea sa se adânceşte şi o dată cu venirea la conducerea U.R.S.S. a lui Mihail Gorbaciov în 1985, care a iniţiat o amplă mişcare reformatoare a comunismului, iar în planul relaţiilor internaţionale o reală destindere. De acum înainte, Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al lumii occidentale, în condiţiile dialogului direct între sovietici şi occidentali. Mai mult, el a primit cu ostilitate reformele liderului sovietic. Declaraţia sovieticilor că nu se vor opune schimbărilor de regim politic în Europa de est, a dus la prăbuşirea, în cursul anului 1989, a comunismului în această parte a continentului. Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său şi, continuând pe aceeaşi linie, nu a putut evita prăbuşirea regimului său în decembrie 1989. 4. Politica externă românească după prăbușirea comunismului Anul 1989, a însemnat atât revenirea la democraţie, cât şi orientarea României spre noi alianţe în politica externă. După desfiinţarea oficială a Pactului de la Varşovia (1991), statul român a început demersurile pentru integrarea sa în structurile euro-atlantice, precum şi în Uniunea Europeană. Ca urmare a acestor eforturi, în 2004 România a fost oficial primită în N.A.T.O., iar din 2007 este membră a Uniunii Europene.

122

Sugestii de rezolvare România în perioada Războiului Rece 1. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia acțiunile de politică externă a României în perioada Războiului Rece sunt componentă a relațiilor internaționale. Politica externă a oricărui stat este o componentă a relațiilor internaționale. În perioada ,,Războiului Rece”, diplomația românească s-a supus mai întâi intereselor politice externe ale U.R.S.S. Situația s-a schimbat evident după 1964, când acțiunile de politică externă românești au fost legate de afirmarea independenței față de U.R.S.S., dar și de acreditarea unei imagini de lider mondial și de erou al păcii și colaborării internaționale pentru Nicolae Ceaușescu. După 1989, pentru România a reînceput atât reconstrucția democrației cât și orientarea politicii sale externe spre structurile euroatlantice, fiind admisă în NATO în 2004 și în Uniunea Europeană în 2007. 2. Prezentați un fapt istoric desfășurat de România, în plan extern, în cadrul “Războiului Rece” și o consecință a acestuia. După adoptarea “Declarației din aprilie (1964) ” România începe să se detașeze de politica Moscovei. În contextul conflictului chino-sovietic, România își afirmă dreptul la independența și la trasarea propriei linii de dezvoltare, fără amestec extern. Beneficiar și moștenitor al acestei poziții, Ceaușescu va continua această linie. Momentul decisiv l-a reprezentat anul 1968, când, în cadrul unei adunări populare, a condamnat intrarea în Cehoslovacia a trupelor U.R.S.S. și a aliaților săi din Pactul de la Varșovia, act apreciat de liderul de la București ca o mare greșeală și un pericol pentru pacea Europei. Această atitudine fermă i-a adus popularitatea internă, iar pe plan extern Occidentul a început să vadă în el un important intermediar între cele două blocuri militare: NATO și Pactul de la Varșovia. 3. Menționați consecințele implicării României în conflictele din Orientul Mijlociu. După “Războiul de șase zile “, România a fost singurul stat comunist care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul, păstrând în același timp relații bune cu lumea arabă. Această poziție a României a avut importante consecințe: România a devenit mediator în conflictul arabo-israelian. Prin intermediul țării noastre au fost stabilite contacte între diplomații americani, israelieni și arabi. România și-a îmbunătațit relațiile cu SUA și cu lumea occidentală. Astfel, la scurt timp după terminarea operațiunilor militare, prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, a fost primit de președintele SUA, Lyndon Johnson. 123

Poziția în conflictul arabo-israelian a crescut enorm prestigiul României, ca urmare, rolul ei în relațiile internaționale a depășit cu mult situația reală dată de potențialul său economic, militar și demografic. 4. Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada Războiului Rece având în vedere: - prezentarea contextului care a determinat politica externă dependentă de Moscova - prezentarea unui eveniment care evidențiază politica de detașare față de Moscova începută în anii 60 - menționarea a două consecințe ale implicării României în Războiul Rece - formularea unui punct de vedere referitor la consecințele Războiului Rece asupra relațiilor internaționale desfășurate de România postbelică și susținerea acestuia printr-un argument istoric. Rezolvare După Al Doilea Război Mondial s-a stabilit o nouă ordine internațională. Se afirmă pe plan internațional două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, celelalte mari puteri, chiar dacă s-au aflat în rândul statelor învingătoare devin puteri de rangul al II-lea. Relațiile internaționale au fost dominate de contradicțiile dintre cele două superputeri. Europa de est a intrat sub influență sovietică ca urmare a înțelegerii dintre marile puteri. În cadrul Conferinței de la Yalta puterile occidentale, SUA și Marea Britanie, au cedat URSS sferele de influență în Europa de răsărit. Prin Tratatul de la Paris s-a stabilit și statutul României. Marile Puteri occidentale S.U.A. și Marea Britanie au confirmat Pactul Ribbentrop-Molotov, stabilind ca teritoriile românești anexate de U.R.S.S. (Basarabia și nordul Bucovinei) să rămână în componența acesteia. Trupele sovietice au rămas în România. În acest context politica externă a statului român a fost coordonată de Moscova, România integrându-se structurilor create de aceasta: În 1949, a devenit membră CAER și în 1955, a intrat în organizația militară cunoscută sub numele de Tratatul de la Varșovia, constituindu-se direct sau indirect, în parte a Războiului Rece. La mijlocul deceniului al VI-lea al sec. al XX-lea s-a semnalat o desprindere de sub tutela sovietică, marcată de diferende între Hrușciov și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Urmând această evoluție, relațiile cu URSS au cunoscut momente care s-au dovedit a fi benefice României: desființarea sovromurilor (1956) și retragerea trupelor sovietice (1958). România a dezvoltat relații cu țările socialiste și cu state din afara sistemului. În anul 1955 a devenit membră a O.N.U. În 1958-1960, a încheiat acorduri economice cu statele occidentale. În aprilie 1964, a criticat planul Valev care dezvolta conceptul de specializare a țărilor în cadrul 124

C.A.E.R. și lansa formula constituirii unor “complexe economice interstatale”. Prin “Declarația din aprilie 1964”cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale s-a făcut publică noua orientare a guvernanților de la București. După 1964, România a promovat o politică de extindere a relațiilor de cooperare cu lumea occidentală. Această politică de independență față de Moscova a continuat și s-a accentuat în perioada lui Nicolae Ceaușescu. Independența României în politica externă s-a materializat în multiple forme: vizite ale liderilor occidentali Charles de Gaulle 1968, Richard Nixon 1969; stabilirea de relații diplomatice cu R.F.G. în 1967, menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul după războiul de șase zile (1967), aderarea României la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Ca o recunoaștere a politicii internaționale promovate de România, ministrul de externe Corneliu Mănescu a fost ales președintele Adunării Generale a O.N.U. Atitudinea fermă de condamnare energică a intervenției U.R.S.S. și a altor state membre ale Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei, în august 1968, declarația lui N. Ceaușescu potrivit căreia România vrea să-și apare cu orice preț independența, au creat un puternic sentiment de solidaritate națională. Prin politica promovată și implicarea sa în rezolvarea unor probleme complexe ale contemporaneității (conflictele din Orientul Apropiat și Mijlociu) N. Ceaușescu a dobândit un autentic prestigiu internațional. După 1974 România a continuat să se manifeste ca un factor activ pe plan internațional. În 1975 România a obținut din partea S.U.A. cauza națiunii celei mai favorizate, iar în 1980 a încheiat noi acorduri de colaborare cu Comunitatea Economică Europeană. Bucureștiul a fost efectiv un centru aldiplomației mondiale. România a adus o contribuție deosebită la negocierea și definitivarea actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki 1975), la încheierea acordului de pace dintre Israel și Egipt (Camp David-S.U.A. 1978), la stabilirea relațiilor diplomatice dintre China și S.U.A. în 1979. România nu și-a respectat angajamentele asumate în cadrul Conferinței de la Helsinki, motiv pentru care statele occidentale au criticat abuzurile, și încălcările drepturilor omului. Independența față de URSS a însemnat în același timp consolidarea național-comunismului, care a evoluat spre practici staliniste și la izolarea diplomatică a României. În preajma anilor 1980, relațiile cu Occidentul au devenit mult mai reci. În ultimii ani ai dictaturii, Ceaușescu a avut relații politice și economice aproape exclusiv cu țări din Lumea a Treia și Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat pe cele cu Occidentul. În timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criză profundă, Ceaușescu continua să creadă în “idealul comunist”. 125

Anul 1989 a marcat prăbușirea regimurilor comuniste din Europa și trecerea spre democrație. Căderea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, autodizolvarea Tratatului de la Varșovia și dezagregarea URSS în 1991, au însemnat sfârșitul Războiului Rece și începutul unei noi ordini internaționale. România a fost implicată în Războiul rece. Consecințele acestei implicări sunt diferite în cele două perioade ale regimului comunist. Ea a fost parte a Războiului rece în condițiile în care și-a asumat apartenența la blocul comunist. Nici nu avea altă soluție. Ca urmare a înțelegerilor dintre marile puteri ea intrase sub influență sovietică. Dependența totală față de Uniunea Sovietică în cea mai mare parte a perioadei în care la conducere a fost Gheorghe Gheorghiu Dej a avut drept consecință o izolare a țării de Occident. În perioada național socialismului Nicolae Ceaușescu a căutat să ducă o politică independentă de Moscova. Acest fapt a avut drept consecință o afirmare pe plan internațional, România implicându-se în rezolvarea unor probleme complexe precum cele din Orientul Mijlociu, relațiile dintre China și SUA, cooperarea și securitatea în Europa. Perioada postbelică a fost foarte complexă în politica externă a României. Pe de o parte făcea parte din blocul comunist și avea obligații pe care și le asumase prin tratate iar pe de altă parte urmărea să desfășoare o politică independentă față de Moscova în condițiile în care vecinul de la Răsărit a fost totdeauna perceput de poporul român ca principalul pericol pentru integritatea și independența țării noastre.

126

127