Autoanaliza - Karen Horney [PDF]

Zitiervorschau

Karen Horney

Autoanaliza

Traducere din engleză de Alexandru Macovescu

TREI 2014

COLECȚIE COORDONATĂ DE Simona Reghintovschi

SELF-ANALYSIS Autor: Karen Horney, M.D. Copyright © 1942 by W.W. NORTON & COMPANY, INC. Copyright © 1970 by Marianne von Eckardt, Renate Mintz and Brigitte Swarzenski Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: [email protected] www.edituratrei.ro ISBN ePUB: 978-606-719-075-5 ISBN PDF: 978-606-719-076-2 ISBN Print: 978-973-707-864-3 Editori: Silviu Dragomir, Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Raluca Hurduc Design: Alexe Popescu Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Răzvan Nasea Corectură: Lorina Chițan, Elena Bițu

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe

dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro

INTRODUCERE Psihanaliza s-a dezvoltat inițial ca o metodă terapeutică, în sens strict medical. Freud descoperise că anumite tulburări care nu aveau o bază organică depistabilă — cum ar fi convulsiile isterice, fobiile, depresiile, dependența de droguri, tulburările funcționale ale stomacului — pot fi vindecate găsind factorii inconștienți de la baza lor. Cu timpul, asemenea tulburări au ajuns să fie denumite nevrotice. După o vreme, psihiatrii și-au dat seama că persoanele nevrotice nu numai că au aceste simptome evidente, dar și sunt perturbate în toate aspectele vieții lor. Și, de asemenea, au recunoscut faptul că mulți oameni au tulburări de personalitate, fără să manifeste niciunul dintre simptomele care fuseseră considerate înainte caracteristice nevrozelor. Cu alte cuvinte, treptat a devenit mai evident că, în nevroze, simptomele pot fi sau nu prezente, dar dificultățile din sfera personalității nu lipsesc niciodată. Așadar, concluzia a fost, inevitabil, că aceste dificultăți mai puțin specifice constituie esența nevrozelor. Recunoașterea acestui fapt a fost extrem de constructivă pentru dezvoltarea științei psihanalitice, nu doar sporindu-i eficacitatea, ci și extinzându-i raza de acțiune. Tulburările de caracter evidente, cum ar fi indecizia obsesionalilor, o repetată alegere greșită a prietenilor sau iubiților, inhibițiile totale față

de muncă, au devenit obiect de analiză, ca și simptomele clinice care sar în ochi. Cu toate acestea, nu personalitatea și dezvoltarea cât mai armonioasă a acesteia erau cele care interesau în primul rând; scopul final consta în înțelegerea și eventual înlăturarea tulburărilor evidente, iar analiza caracterului era doar un mijloc folosit pentru atingerea scopului. Era doar un produs secundar întâmplător al unui astfel de travaliu, în urma căruia întreaga dezvoltare a unei persoane se îndrepta într-o direcție mai bună. Psihanaliza este încă și va rămâne o metodă terapeutică a tulburărilor nevrotice. Dar faptul că poate ajuta la dezvoltarea caracterului în general a început să capete greutate. Din ce în ce mai mulți oameni apelează la analiză nu doar pentru că suferă de depresii, fobii sau alte tulburări comparabile cu acestea, ci pentru că nu pot face față vieții sau simt că niște factori interiori le împiedică sau strică relațiile cu alții. Așa cum se întâmplă de câte ori se deschide o altă perspectivă, importanța acestei noi orientări a fost minimalizată la început. S-a susținut adesea, și opinia este încă răspândită, că psihanaliza este singurul mijloc prin care se poate încuraja dezvoltarea personalității. Nu mai e necesar să spunem că nu este adevărat. Viața în sine constituie cel mai mare ajutor pentru dezvoltarea noastră personală. Dificultățile pe care le întâmpinăm în viață — necesitatea de a ne părăsi patria, o boală fizică, perioadele de singurătate — dar și darurile pe care ni le face viața — o prietenie solidă, chiar și simplul contact cu o ființă umană într-adevăr bună și valoroasă, munca și colaborarea într-o colectivitate — sunt toate factori care ne ajută să ne atingem potențialul maxim. Din păcate, ajutorul oferit astfel are unele dezavantaje: factorii benefici nu apar întotdeauna în momentul în care avem nevoie de ei; greutățile nu constituie doar o provocare pentru activitatea și curajul nostru, ci ne depășesc uneori puterea de

care dispunem și ne strivesc pur și simplu; în cele din urmă, putem fi prea copleșiți de dificultățile psihice, pentru a mai fi în stare să folosim ajutorul oferit de viață. Întrucât psihanaliza nu are aceste dezavantaje — deși are altele — poate fi, pe bună dreptate, un mijloc specific pus în slujba dezvoltării personale. Orice ajutor de acest gen este de două ori mai necesar în condițiile dificile și complicate de trai din civilizația noastră. Dar ajutorul profesionist al psihanalistului, chiar dacă ar fi la îndemâna mai multor oameni, rareori ajunge la toți cei care ar beneficia de pe urma lui. Din acest motiv, problema autoanalizei este atât de importantă. S-a considerat întotdeauna nu numai ceva valoros, ci și fezabil „să te cunoști pe tine însuți” și este posibil ca această strădanie să fie susținută în mare măsură de descoperirile psihanalizei. Pe de altă parte, aceste descoperiri au dezvăluit mai mult decât se știa înainte despre dificultățile intrinsece, presupuse de un asemenea demers. Prin urmare, o atitudine umilă, precum și plină de speranță este necesară în orice discuție despre posibilitatea autoexaminării psihanalitice. Obiectivul acestei cărți este să pună această problemă pe tapet la modul serios, cu toată considerația cuvenită dificultăților inerente. De asemenea, am încercat să prezint unele idei esențiale referitoare la procedură, dar, întrucât în acest domeniu există puțină experiență după care să mă ghidez, scopul meu a fost mai degrabă să ridic problema și să încurajez eforturile orientate spre o autoexaminare constructivă, decât să ofer răspunsuri categorice. Încercările de a realiza o autoanaliză constructivă pot fi importante, în primul rând pentru individul respectiv. Un astfel de demers îi dă șansa de a se autorealiza, și prin asta nu mă refer numai la dezvoltarea unor daruri speciale care i-au fost poate inhibate, dar și, mult mai important, la dezvoltarea potențialităților sale, având ca rezultat o ființă umană

puternică și integrată, eliberată de compulsii paralizante. Însă există și o altă problemă, mai mare. O parte integrantă a idealurilor democratice pentru care luptăm astăzi este credința că individul — și cât mai mulți indivizi cu putință — ar trebui să se dezvolte până își atinge potențialul maxim. Ajutând unele persoane să facă asta, psihanaliza nu poate să rezolve toate relele din lume, dar poate măcar să clarifice unele dintre divergențele și neînțelegerile, dușmăniile, temerile, suferințele și vulnerabilitățile pentru care acele rele sunt, totodată, cauza și consecința. În două cărți anterioare, am prezentat în linii mari o teorie a nevrozelor, pe care am dezvoltat-o în volumul de față. Aș fi evitat bucuroasă să prezint aceste noi puncte de vedere și formulări în această carte, dar nu mi s-a părut corect să ascund nimic din ce ar putea fi util autoexaminării. Totuși, am încercat să prezint lucrurile cât mai simplu posibil, însă fără a distorsiona conținutul. Natura extrem de complicată a problemelor psihice este un fapt care nu poate și nu trebuie să fie tăinuit, dar, pe deplin conștientă de această natură a lor complexă, am încercat să nu o complic și mai mult folosind o terminologie greoaie. Mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulțumi domnișoarei Elizabeth Todd pentru înțelegerea și perspicacitatea ei care mau ajutat să-mi organizez materialul. Și aș vrea să-i mulțumesc secretarei mele, doamna Marie Levy, pentru eforturile ei neobosite. De asemenea, aș dori să-mi exprim recunoștința față de pacienții care mi-au permis să le public experiențele în domeniul autoanalizei.

1 FEZABILITATEA ȘI DEZIRABILITATEA AUTOANALIZEI Orice psihanalist știe că o analiză înaintează cu atât mai repede și este cu atât mai eficientă cu cât pacientul este mai „cooperant”. Când vorbesc despre cooperare, nu mă gândesc la faptul că pacientul acceptă politicos și îndatoritor tot ce îi sugerează psihanalistul. Nu mă refer în primul rând la bunăvoința conștientă a pacientului de a-i da informații despre el însuși; majoritatea pacienților care vin de bunăvoie la psihanaliză recunosc și acceptă, mai devreme sau mai târziu, necesitatea de a se exprima cu cea mai mare sinceritate. Mă refer mai degrabă la acel gen de autoexprimare care depinde la fel de puțin de controlul conștiinței, ca și exprimarea sentimentelor compozitorului prin muzică. Dacă factori lăuntrici îl împiedică să se exprime, compozitorul nu mai poate să lucreze deloc; este neproductiv. La fel, un pacient, în pofida celor mai bune intenții ale sale de a fi cooperant, devine neproductiv de îndată ce eforturile lui întâmpină oarecare „rezistență”. Dar, cu cât mai frecvente devin perioadele în care e în stare să se exprime liber, cu atât mai bine reușește să-și abordeze propriile probleme și cu atât mai semnificativă ajunge colaborarea dintre pacient și psihanalist. Le-am spus adesea pacienților mei că ar fi ideal ca analistul

să joace rolul unui ghid într-o excursie dificilă pe munte, indicând care drum e bine să-l alegi sau să-l eviți. Pentru a fi corecți, ar trebui să adăugăm că psihanalistul este un ghid care nu știe prea bine care e drumul bun, pentru că, deși are experiență în alpinism, încă nu s-a cățărat pe acest munte. Și acest fapt face activitatea psihică și productivitatea pacientului cu atât mai dezirabile. Nu este o exagerare să afirmăm că, în afară de competența psihanalistului, activitatea constructivă a pacientului este cea care determină durata și rezultatul psihanalizei. Importanța activității psihice a pacientului este adesea revelată atunci când o analiză trebuie să fie întreruptă sau încheiată dintr-un motiv sau altul, în timp ce pacientul este încă într-o stare nesatisfăcătoare. Nici pacientul, nici analistul nu sunt mulțumiți de progresele înregistrate, dar, după ce trece câtva timp fără a se mai urma altă psihanaliză, ar putea fi amândoi plăcut surprinși de ameliorarea considerabilă și durabilă a stării pacientului. Dacă o examinare amănunțită nu pune în lumină vreo schimbare a împrejurărilor în care se află acesta, ceea ce ar putea explica ameliorarea, am putea s-o privim pe bună dreptate ca pe un efect întârziat al psihanalizei. Totuși, un asemenea efect întârziat nu este ușor de explicat. Diverși factori pot contribui la ameliorare. Poate ședințele anterioare i-au dat pacientului posibilitatea de a face observații atât de corecte, încât s-a convins de existența unor tendințe perturbatoare sau a fost chiar în stare să descopere noi factori interni. Sau se poate întâmpla că a privit orice sugestie făcută de psihanalist ca pe o intruziune și că își analizează mai ușor insighturile când îi reapar ca propriile sale descoperiri. Sau, dacă tulburarea lui era o nevoie imperioasă de a fi superior celorlalți sau de a-i învinge, poate că a fost incapabil să-i dea analistului satisfacția lucrului bine făcut și, astfel, s-a putut vindeca doar când psihanalistul nu s-a mai aflat în preajma lui.

În cele din urmă, nu trebuie să uităm că reacțiile întârziate pot surveni și în multe alte situații: de exemplu, doar mult mai târziu înțelegem câteodată adevărata semnificație a unei glume sau remarci făcute într-o conversație. Oricât de diferite ar fi aceste explicații, toate se îndreaptă în aceeași direcție: sugerează că o anumită activitate psihică trebuie să se fi desfășurat la pacient fără ca acesta s-o conștientizeze sau fără să fi făcut eforturi conștiente s-o identifice. Faptul că asemenea activități psihice — și chiar activități direcționate într-un anumit sens — au loc fără conștientizarea pe care o cunoaștem din existența viselor semnificative și a experiențelor cum este aceea că seara nu reușim să găsim răspunsul la ceva, iar dimineața, după ce ne trezim din somn, știm imediat soluția. Nu este vorba numai de o problemă de matematică, a cărei soluție o găsim dimineața, ci și de o decizie pe care seara nu o putem lua, însă, după ce dormim o noapte, totul ne devine clar. Un resentiment abia perceptibil în timpul zilei ni se poate strecura atât de adânc în conștiință, încât să ne trezim brusc la cinci dimineață, identificând clar provocarea și reacția. În fapt, toți psihanaliștii se bazează pe acțiunea acestor activități psihice subterane. Un asemenea sprijin este implicit în doctrina conform căreia o psihanaliză va înainta satisfăcător doar dacă toate „rezistențele” sunt înlăturate. Aș vrea să scot în evidență și aspectul pozitiv: cu cât mai puternic și mai puțin stingherit este stimulentul pacientului de a se elibera, cu atât mai productivă va fi activitatea pe care o va desfășura acesta. Dar, fie că punem accentul pe aspectul negativ (rezistență) sau pe cel pozitiv (stimulent), principiul de bază rămâne același: înlăturând obstacolele sau alegând un stimulent suficient, energia psihică a pacientului va fi pusă la treabă și el va produce un material care va duce până la urmă la alt insight. Întrebarea care se pune în această carte este dacă se poate

face un pas mai departe. Dacă psihanalistul se bizuie pe activitatea psihică inconștientă a pacientului, dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluția la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată? Poate oare pacientul să-și analizeze mai atent observațiile despre sine sau asocierile, folosindu-și propria inteligență critică? De obicei, există o diviziune a muncii între pacient și psihanalist. În general, pacientul își lasă gândurile, sentimentele și impulsurile să iasă la suprafață, iar analistul își folosește inteligența critică pentru a-și da seama unde vrea să ajungă pacientul. El pune sub semnul întrebării validitatea afirmațiilor acestuia, pune cap la cap materiale ce par să nu aibă legătură unul cu altul, face sugestii referitoare la posibilele lor semnificații. Am spus „în general” pentru că analistul își folosește și intuiția, iar pacientul poate face și el conexiuni între anumite lucruri. Dar, de obicei există această diviziune a muncii, cu avantaje incontestabile pentru ședința de psihanaliză. Ea îi oferă pacientului posibilitatea să se relaxeze și doar să exprime sau să înregistreze orice iese la iveală. Dar ce se întâmplă în ziua sau zilele dintre ședințele de psihanaliză? Ce putem spune despre întreruperile mai lungi care survin din diverse motive? De ce să lăsăm la voia întâmplării o problemă, sperând că se va rezolva de la sine? Nar fi posibil să încurajăm pacientul nu numai să facă observații deliberate și corecte despre sine, ci și să ajungă la un insight folosindu-și propria capacitate de judecare? Categoric, ar fi o treabă grea, plină de pericole și limitări — despre care vom discuta mai târziu — dar aceste dificultăți nu trebuie să ne împiedice să ne punem întrebarea: este oare imposibil să te psihanalizezi singur? În sens mai larg, această întrebare se pune de mult timp: se poate cineva cunoaște pe sine? Este încurajator să descoperi că

oamenii au privit întotdeauna această sarcină ca pe una fezabilă, deși dificilă. Totuși, încurajarea nu ne duce prea departe, căci există o mare diferență între felul în care priveau cei din Antichitate această sarcină și cum o privim noi acum. Știm, mai ales de la descoperirile lui Freud, că sarcina este infinit mai complicată și dificilă decât și-au închipuit anticii — atât de dificilă, încât până și abordarea ei serioasă reprezintă o aventură în necunoscut. În ultimul timp, au apărut o mulțime de cărți cu scopul de a ajuta oamenii să facă față mai bine problemelor personale și celorlalți. Unele dintre acestea, cum ar fi How to Win Friends and Influence People (Cum să-ți faci prieteni și să-i influențezi pe oameni) a lui Dave Carnegie, nu au aproape nimic de-a face cu recunoașterea sinelui, dar oferă sfaturi mai mult sau mai puțin utile despre cum să faci față problemelor personale și sociale. Dar altele, ca Adventures in Self-Discovery (Aventuri în autodescoperire) de David Seaburry, au categoric ca țintă autoanaliza. Dacă simt nevoia să scriu o altă carte pe această temă este deoarece cred că nici măcar cei mai buni autori, ca Seaburry, nu folosesc îndeajuns tehnica psihanalitică introdusă de Freud și, astfel, nu-i oferă suficiente cunoștințe cititorului.1 În plus, aceștia nu recunosc complicațiile existente, așa cum reiese clar din titluri ca Autoanaliza făcută ușor. Tendința exprimată în cărțile de acest fel devine explicită și prin anumite tentative psihiatrice de a face studii de personalitate. Toate aceste tentative sugerează că e ușor să te autocunoști. Dar e o iluzie, o credință clădită pe gândire dezirativă și amăgire periculoasă. Oamenii care aleg această cale promisă ușoară fie vor dobândi o infatuare neconformă cu realitatea, crezând că știu totul despre ei înșiși, fie se vor descuraja când se izbesc de primul obstacol serios și vor avea tendința să abandoneze căutarea adevărului despre ei înșiși ca fiind o treabă dificilă și neplăcută. Nu se va ajunge la niciunul din

aceste rezultate dacă suntem conștienți că autoanaliza este un proces lent, extenuant, uneori dureros și perturbator, care ne cere toate energiile constructive de care dispunem. Un psihanalist experimentat nu va cădea niciodată pradă unui astfel de optimism, pentru că știe prea bine ce luptă grea, uneori disperată, poate să dea pacientul înainte de a fi capabil să înfrunte o problemă frontal. Analistul va avea mai degrabă tendința de a trece în cealaltă extremă, aceea de a respinge complet posibilitatea autoanalizei și va avea această atitudine nu numai din cauza experienței sale, ci și din rațiuni teoretice. De exemplu, ar aduce argumentul că un pacient se poate elibera de toate dificultățile numai când își experimentează din nou dorințele, angoasele și atașamentele din copilărie sub supravegherea analistului; lăsat în voia lui, pacientul ar putea ajunge la insighturi ineficiente, „pur intelectuale”. Dacă asemenea argumente ar fi examinate în detaliu, ceea ce nu vom face aici — acestea ar conduce în cele din urmă la îndoiala că stimulentul pacientului este suficient de puternic pentru a-i da posibilitatea să treacă singur de obstacolele aflate pe calea spre autocunoaștere. Pun accentul pe acest aspect din motive întemeiate. Încurajările oferite pacientului, pentru ca el să atingă un anumit scop, sunt un factor important în orice psihanaliză. Se poate afirma, și pe bună dreptate, că un analist nu-și poate duce pacientul mai departe decât vrea el să ajungă. În cursul psihanalizei, pacientul are, totuși, avantajul de a beneficia de ajutorul analistului, de încurajările și îndrumarea lui, a căror valoare o vom discuta în alt capitol. Dacă pacientul este lăsat singur, problema stimulentului devine crucială — atât de crucială, încât fezabilitatea autoanalizei atârnă de puterea acestuia. Freud a recunoscut, desigur, că marea suferință cauzată de tulburările nervoase poate reprezenta un astfel de stimulent.

Dar se pare că nu a reușit să identifice un stimulent în cazul în care suferința intensă nu a existat niciodată sau a dispărut în timpul tratamentului. A sugerat că „dragostea” pacientului pentru psihanalist poate fi un stimulent suplimentar, dar cu condiția ca „iubirea” acestuia să nu aibă ca scop concret satisfacția sexuală, ci să se mulțumească a primi și folosi ajutorul psihanalistului. Asta pare plauzibil. Să nu uităm însă că, în orice nevroză, capacitatea de a iubi este serios afectată și ceea ce pare a fi iubire este în mare măsură consecința nevoii excesive a pacientului de afecțiune și aprobare. E adevărat că există pacienți — și cred că Freud la ei s-a gândit — care merg foarte departe ca să-și mulțumească analistul, fiind chiar dispuși să-i accepte toate interpretările fără să le critice aproape deloc sau încercând să-i arate că starea lor s-a ameliorat. Totuși, eforturile de acest gen nu sunt inspirate de „iubirea” pentru psihanalist, ci reprezintă mijlocul prin care pacientul înțelege să-și potolească frica de oameni și, într-un sens mai larg, modul său de a face față vieții, căci se simte neputincios s-o facă de o manieră mai încrezătoare în sine. Drept urmare, motivația pentru a face treabă bună depinde întru totul de relația cu psihanalistul. De îndată ce pacientul se simte respins sau criticat — ceea ce se întâmplă destul de frecvent — își va pierde din vedere propriul interes, iar ședințele de psihanaliză vor deveni un câmp de luptă pentru dușmănia și dorința de răzbunare ale pacientului. Aproape mai important decât lipsa de fiabilitate a acestui stimulent este faptul că analistul trebuie să descurajeze asemenea manifestări. Tendința de a face unele lucruri doar pentru că cineva le așteaptă de la el, indiferent de propria voință, este o sursă de multe necazuri pentru pacient; de aceea, trebuie analizată, nu folosită. Astfel, singurul stimulent eficace pe care l-a recunoscut Freud rămâne dorința pacientului de a scăpa de marea suferință manifestă; iar această motivație, așa cum a afirmat

Freud foarte corect, nu duce prea departe, pentru că urmează să scadă în raport cu ameliorarea simptomelor. Însă acest stimulent poate ar ajunge dacă singurul scop al psihanalizei ar fi dispariția simptomelor. Dar este oare așa? Freud nu și-a exprimat niciodată limpede viziunea asupra acestor scopuri. Să spui că pacientul ar trebui să devină capabil de muncă și plăcere nu are niciun sens fără o calificare a acestor două capacități. Capabil de muncă de rutină sau creatoare? Capabil să se bucure de sexualitate sau de viață în general? Să spui că analiza ar trebui să reprezinte o reeducare este de asemenea ceva vag, fără un răspuns la întrebarea: educare pentru ce? Probabil că Freud nu s-a gândit prea mult la această problemă pentru că, de la primele la ultimele sale lucrări, a fost interesat în primul rând de înlăturarea simptomelor nevrotice; îl interesa o schimbare a personalității în măsura în care garanta vindecarea definitivă a simptomelor. Așadar, scopul lui Freud poate fi definit într-un sens negativ: dobândirea „eliberării de”. Totuși, alți autori, inclusiv eu însămi, ar formula scopul psihanalizei într-un sens pozitiv: dacă eliberezi o persoană din lanțurile lăuntrice, atunci elibereaz-o pentru a-și dezvolta cele mai benefice potențialități. Asta poate să pară doar o diferență de accent, însă, chiar dacă ar fi numai atât, accentul pus diferit e suficient pentru a schimba complet problema stimulentului. Stabilirea unui scop pozitiv are o valoare realistă doar dacă există în pacient un stimulent destul de puternic pentru a fi luat în considerație, care să-i dezvolte toate capacitățile, să-i fructifice potențialitățile existente, să-l facă să se împace cu sine însuși, în pofida tuturor suferințelor prin care ar putea trece uneori; pentru a exprima acest lucru în cel mai simplu mod cu putință; dacă există un stimulent pentru dezvoltare. Când problema este atât de simplu exprimată, vorbim mai mult decât de o diferență în punerea accentului, deoarece

Freud a negat categoric că există o astfel de dorință. A luat-o chiar în derâdere, de parcă afirmarea unei asemenea dorințe ar fi un fel de idealism găunos. A susținut că nevoia de autodezvoltare provine din dorințe „narcisice”, adică reprezintă o tendință de inflație a sinelui și de depășire a celorlalți. Freud a enunțat rareori un postulat doar de dragul considerațiilor teoretice. La baza acestuia stăteau aproape întotdeauna observații temeinice. În situația de față, e vorba de observația că tendințele de automărire sunt câteodată un element puternic al dorinței de dezvoltare personală. Ceea ce Freud a refuzat să recunoască este faptul că acest element „narcisic” este doar un factor care își aduce contribuția. Dacă nevoia de automărire a fost analizată și abandonată, dorința de a se dezvolta încă rămâne, apărând mai puternică și mai clară decât înainte. Elementele „narcisice”, deși au aprins dorința de dezvoltare, au împiedicat în același timp realizarea acesteia. În cuvintele unui pacient: „Impulsurile «narcisice» sunt către dezvoltarea unui sine fals”. Dezvoltarea acestui eu fals se face întotdeauna în dauna adevăratului sine, ultimul fiind tratat cu dispreț, în cel mai bun caz ca o rudă săracă. Din experiența mea, cu cât dispare mai mult din sinele fals, cu atât pacientul manifestă mai mult interes față de adevăratul sine și cu atât mai puternic devine stimulentul său de a se elibera din lanțurile interioare, de a-și trăi viața din plin în măsura în care i-o permit împrejurările. Mie mi se pare că dorința de a-și dezvolta energiile este una dintre acele năzuințe care sfidează o analiză ulterioară. Teoretic, lipsa de încredere a lui Freud în dorința de autodezvoltare este strâns legată de postulatul său că „Eul” este un agent slab aruncat printre solicitările impulsurilor instinctuale, ale lumii exterioare și ale unei conștiințe amenințătoare. Totuși, în ultimă instanță, eu cred că acele două formulări ale scopurilor analitice sunt expresiile unor

convingeri filosofice diferite în privința naturii umane. Potrivit lui Max Otto: „Cea mai profundă sursă a filosofiei omului, cea care o formează și alimentează, este credința sau lipsa de credință în omenire. Dacă omul are încredere în semenii săi și crede că se poate realiza un lucru frumos prin ei, va dobândi idei despre viață și lume care sunt în armonie cu această încredere. Lipsa de încredere va genera idei în consecință”. Se poate menționa că Freud, în cartea sa despre interpretarea viselor, a recunoscut cel puțin implicit că autoanaliza e posibilă într-o oarecare măsură, pentru că, în această lucrare, își analizează propriile vise. Acest lucru este foarte interesant dacă avem în vedere că întreaga sa filosofie a negat posibilitatea autoanalizei. Însă, chiar dacă acceptăm că există un stimulent suficient pentru autoanaliză, tot se pune întrebarea dacă poate fi întreprinsă de un „profan” care nu are cunoștințele, practica și experiența necesare. Poate mă va întreba cineva, și cu destulă severitate, dacă sugerez că trei sau patru capitole din această carte pot constitui un înlocuitor adecvat al competenței unui specialist. Normal, nu susțin că vreun înlocuitor este posibil. Nu aspir să ofer nici măcar un înlocuitor aproximativ. Deci se pare că suntem într-un impas. Dar oare suntem cu adevărat? De obicei, aplicarea unui principiu de tipul „totul sau nimic” presupune o anumită falsitate, în pofida unei aparente plauzibilități. În privința acestei probleme, este de dorit să ne amintim că, în ciuda respectului cuvenit pentru rolul specializării în dezvoltarea culturală, prea multă venerație față de specializare poate paraliza inițiativa. Noi toți suntem prea înclinați să credem că numai un politician poate înțelege politica, că doar un mecanic ne poate repara mașina, că numai un grădinar cu experiență ne poate tăia din crengile copacilor. Bineînțeles, o persoană calificată poate să facă toate acestea mai repede și cu mai multă eficiență decât o persoană

neinstruită, care nu se descurcă deloc în multe asemenea situații. Dar diferența dintre o persoană instruită și una fără instruire într-un anumit domeniu este de multe ori considerată mai mare decât este cu adevărat. Credința în specializare poate să se transforme ușor într-o venerație oarbă și să înăbușe orice încercare de a începe o nouă activitate. Considerațiile generale de acest fel sunt încurajatoare. Dar, pentru a ajunge la o evaluare corectă a posibilității tehnice de a realiza o analiză, trebuie să vedem în detaliu în ce constă echipamentul unui psihanalist profesionist. În primul rând, analizarea altora impune cunoștințe psihologice extinse despre natura forțelor inconștiente, felul în care se manifestă acestea, motivele pentru care sunt atât de puternice, influența pe care o exercită, modurile în care le putem descoperi. În al doilea rând, cere anumite abilități care se dezvoltă prin practică și experiență: psihanalistul trebuie să știe cum să se poarte cu pacientul; trebuie să știe cu un grad rezonabil de siguranță care factori din labirintul materialului prezentat să abordeze și de care să nu se atingă la un moment dat; trebuie să fi dobândit o capacitate foarte dezvoltată de a simți ce e în sufletul pacientului, o sensibilitate la modificările psihice asemănătoare unui al șaselea simț. În cele din urmă, persoana care îi psihanalizează pe alții trebuie să se cunoască foarte bine pe sine. Când lucrează cu un pacient, psihanalistul trebuie să pătrundă într-o lume ciudată, cu propriile ei caracteristici și legi. Și există un pericol destul de mare să judece, să îndrume greșit, poate chiar să facă rău cu totul neintenționat — nu din rea-voință, ci din neglijență, ignoranță sau infatuare. De aceea, nu numai că trebuie să fie foarte bine obișnuit cu instrumentele sale și să aibă capacitatea de a le folosi, ci și — la fel de important — trebuie să fie cât se poate de corect în relațiile cu sine și cu alții. Întrucât aceste trei cerințe sunt indispensabile, o persoană care nu le satisface nu trebuie să-și asume

responsabilitatea de a-i analiza pe alții. Aceste cerințe nu pot fi automat aplicate și autoanalizei, pentru că a ne analiza pe noi înșine este, în unele puncte esențiale, un lucru diferit de a-i analiza pe alții. Cea mai clară diferență constă în faptul că lumea pe care fiecare din noi o reprezintă nu ni se pare ciudată; este, în fond, lumea pe care o cunoaștem cu adevărat. Dar adevărat este și faptul că o persoană nevrotică se înstrăinează de anumite zone ale acestei lumi și are un puternic interes să nu vadă unele zone din ea. De asemenea, există întotdeauna pericolul ca, fiind prea obișnuită cu sine, să ia anumiți factori importanți drept siguri. Dar rămâne realitatea că aceasta e lumea ei, că toate cunoștințele despre ea sunt acolo, că nu trebuie decât să observe și să se folosească de observațiile proprii pentru a dobândi accesul la ea. Dacă are interes să-și da seama care sunt sursele dificultăților sale, dacă își poate depăși rezistențele în acest scop, atunci se poate observa pe sine în anumite privințe mai bine decât o poate face un străin. La urma urmei, trăiește cu sine însăși zi și noapte. În ceea ce privește șansele sale de a face observații despre sine, s-ar putea compara cu o asistentă medicală inteligentă care stă tot timpul cu un pacient; însă un psihanalist își vede pacientul doar o oră pe zi în cel mai bun caz. Analistul are metode mai bune de observare și unghiuri mai clare din care să observe și să facă deducții, dar asistenta are mai mult timp la dispoziție pentru observații. Acesta constituie un capital important în autoanaliză. Întradevăr, reduce importanța primei cerințe pentru un analist profesionist și o înlătură pe a doua: în autoanaliză, nu se cer așa multe cunoștințe psihologice ca în analiza altora, și nu avem nevoie de toate capacitățile strategice necesare atunci când ne ocupăm de oricare altă persoană. Însă dificultatea cea mai mare în autoanaliză o constituie factorii emoționali, care nu ne lasă să vedem forțele inconștientului. Faptul că principala

dificultate este de natură emoțională, mai degrabă decât intelectuală, este confirmat de alt fapt, și anume că, atunci când psihanaliștii se autoanalizează, nu au un avantaj așa mare față de profani, pe cât s-ar crede. Astfel că, din punct de vedere teoretic, nu văd vreun motiv puternic pentru care autonaliza nu ar fi fezabilă. Chiar dacă mulți oameni sunt prea implicați în propriile probleme pentru a fi în stare să se autoanalizeze; chiar dacă autoanaliza nu poate să atingă niciodată viteza și acuratețea tratamentului psihanalitic făcut de un specialist; chiar dacă există anumite rezistențe care nu pot fi depășite decât cu ajutor din afară — totuși, nu există nicio dovadă că, în principiu, treaba nu poate fi făcută. Însă n-aș îndrăzni să ridic problema autoanalizei doar pe baza unor considerații teoretice. Curajul să pun pe tapet această chestiune mi-a venit din experiențele care au indicat că autoanaliza este posibilă. Acestea sunt experiențe pe care le-am avut eu însămi, pe care le-au avut colegii mei și de care mi-au vorbit, pe care le-au avut pacienții pe care i-am încurajat să se autoanalizeze în perioada când întrerupeau tratamentul analitic cu mine. Aceste încercări reușite nu comportă doar dificultăți superficiale. De fapt, unii dintre ei aveau probleme considerate în general inabordabile chiar și cu ajutorul unui specialist. Totuși, aveau un avantaj în comun; toți acești oameni mai fuseseră psihanalizați înainte să se aventureze în autoanaliză și cunoșteau metoda de abordare, plus că știau din experiență că, în analiză, singurul lucru care ajută este sinceritatea nemiloasă cu sine. Dacă și în ce măsură e posibilă psihanaliza fără o asemenea experiență rămâne o întrebare fără răspuns deocamdată. Este, totuși, un fapt încurajator că mulți oameni dobândesc un insight corect al problemelor lor înainte de a veni la tratament. În mod sigur, aceste insighturi sunt insuficiente, dar rămâne un fapt incontestabil că au fost

dobândite fără o experiență analitică anterioară. Deci, posibilitățile autoanalizei sunt, pe scurt, următoarele, cu condiția ca o persoană să fie câtuși de puțin în stare să se analizeze pe sine, lucru despre care se va discuta mai târziu. Un pacient se poate autoanaliza în timpul perioadelor mai lungi de pauză, specifice majorității analizelor: vacanțe, plecări din oraș din motive profesionale sau personale, diverse alte întreruperi. O persoană care locuiește departe de cele câteva orașe în care există analiști competenți poate încerca să facă cea mai mare parte din travaliu singură și să se vadă cu un specialist doar pentru verificări sporadice; același lucru e valabil și pentru cei ce locuiesc într-un oraș în care există analiști, dar, din rațiuni financiare, nu-și pot permite tratamente regulate. Ar fi posibil și ca o persoană a cărei psihanaliză a fost întreruptă înainte de vreme să continue singură. În sfârșit — și asta cu semnul întrebării — autoanaliza se poate face și fără ajutorul unui specialist. Dar se pune altă întrebare. Chiar dacă e posibil, cu anumite limite, să te autoanalizezi, este oare de dorit? Nu este analiza un instrument prea periculos de folosit fără îndrumarea unei persoane competente? N-a comparat Freud psihanaliza cu chirurgia — adăugând totuși că oamenii nu mor din cauza unei analize greșite, așa cum se întâmplă în urma unei operații prost făcute? Deoarece nu e niciodată constructiv să rămânem în zona temerilor vagi, să încercăm să examinăm amănunțit posibilele pericole ale autoanalizei. În primul rând, mulți cred că ar putea crește riscul de introspecție maladivă. Aceeași obiecție a fost ridicată, și se ridică încă, împotriva oricărui tip de analiză, dar aș vrea să deschid din nou această discuție, pentru că sunt sigură că autoanaliza ar fi și mai contestată dacă s-ar face fără sau cu puțină îndrumare din partea unui profesionist.

Această dezaprobare, care se explică prin teama că psihanaliza ar putea face o persoană mai înclinată spre introspecție, pare să provină dintr-o filosofie de viață — bine exprimată în The Late George Apley2 (Răposatul George Apley) — care nu acordă niciun loc individului sau sentimentelor, năzuințelor sale personale. Ce contează este să corespundă mediului, să fie de folos comunității și să-și îndeplinească îndatoririle. Prin urmare, orice temeri și dorințe ar avea individul, acestea ar trebui ținute sub control. Autodisciplina este virtutea supremă. Să te gândești mai mult la tine însuți, în orice fel, denotă fie o îngăduință prea mare față de sine, fie „egoism”. Pe de altă parte, cei mai de seamă reprezentanți ai psihanalizei ar pune accentul nu numai pe responsabilitatea față de alții, ci și față de sine. De aceea, nu vor omite să scoată în evidență dreptul inalienabil al individului de a-și căuta fericirea, precum și dreptul de a-și lua în serios dezvoltarea, în scopul dobândirii libertății și autonomiei interioare. Fiecare individ trebuie să decidă singur care din cele două filosofii este mai valoroasă. Dacă se decide pentru prima, nu mai are rost să discutăm cu el despre analiză, deoarece e convins că este incorect ca o persoană să se gândească prea mult la ea însăși și problemele ei. Nu putem decât să-l asigurăm că, în urma psihanalizei, individul devine de obicei mai puțin egocentric și mai demn de încredere în relațiile cu alții; atunci, în cel mai bun caz, va accepta că introspecția poate fi un mijloc discutabil pentru atingerea unui scop important. O persoană ale cărei valori corespund celeilalte filosofii nar putea să considere introspecția condamnabilă. Pentru acest gen de persoană, cunoașterea sinelui este la fel de importantă ca și cunoașterea altor factori din mediu; căutarea adevărului despre sine are aceeași valoare ca și căutarea adevărului în alte aspecte ale vieții. Singurul lucru care o interesează este dacă introspecția e constructivă sau inutilă. Eu aș spune că e

constructivă dacă o folosim în slujba dorinței de a deveni o ființă mai bună, mai înzestrată și puternică — este un efort responsabil ale cărui scopuri finale sunt cunoașterea sinelui și schimbarea. Dacă este un scop în sine, adică, dacă e urmărit doar dintr-un interes întâmplător pentru conexiunile psihologice — artă de dragul artei — atunci poate degenera ușor în ceea ce Hudson Peterson numește „mania pshychologica”. Și este inutilă dacă duce doar la autoadmirație sau autocompătimire, ruminații fără finalitate despre sine, autoincriminări inutile. Și acum ajungem în punctul critic: oare nu degenerează ușor psihanaliza în acest gen de meditații fără scop? Judecând după experiența mea cu pacienții, cred cu tărie că acest pericol nu e atât de răspândit pe cât se crede. Pare rezonabil să presupunem că îi cad pradă doar aceia care au tendința, chiar și în lucrul cu un analist, să se îndrepte mereu spre fundături de acest gen. Fără îndrumare, aceste persoane s-ar rătăci în pregrinări zadarnice. Dar și așa, încercările lor de a se autoanaliza, deși sortite eșecului, nu pot să le facă rău, pentru că nu psihanaliza le provoacă ruminațiile. Au reflectat asupra durerii de burtă sau aspectului lor, asupra răului pe care l-au făcut sau li s-a făcut, sau au născocit „explicații psihologice” elaborate și inutile, înainte să fi luat legătura cu un psihanalist. După ei, analiza e folosită — sau se face abuz de ea — ca justificare pentru a continua să se învârtă în vechile lor cercuri: oferă iluzia că mișcările circulare reprezintă o cercetare atentă și sinceră a sinelui. De aceea ar trebui să încadrăm aceste încercări mai degrabă printre limitările, decât printre pericolele autoanalizei. Atunci când avem în vedere posibilele pericole ale autoanalizei, chestiunea cea mai importantă este dacă implică riscul de a-i face rău individului. Pornind singură în această aventură, o persoană nu convoacă oare forțe ascunse cărora nu

le poate face față? Dacă recunoaște un conflict major în inconștient, fără să găsească încă o soluție, nu se deșteaptă în ea sentimente atât de profunde de anxietate și neputință, încât ar putea să cadă pradă unei depresii sau chiar să se gândească la sinucidere? În această privință, trebuie să facem distincția între prejudiciile tranzitorii și cele de durată. Prejudicii tranzitorii pot exista în orice analiză, pentru că orice pătrundere până la materialul refulat declanșează anxietatea mai înainte ținută în frâu de măsuri defensive. De asemenea, aduce în prim-plan afecte de mânie și furie, altminteri cenzurate de conștiință. Acest efect de șoc e atât de puternic nu pentru că analiza a condus la recunoașterea unei tendințe intolerabil de rele sau vicioase, ci pentru că a fost zdruncinat un echilibru care, deși fragil, îl împiedicase pe individ să se simtă pierdut în haosul pulsiunilor contradictorii. Întrucât vom discuta mai târziu despre aceste tulburări tranzitorii, e suficient să spunem acum că ele apar. Când la un pacient se manifestă o astfel de tulburare în timpul procesului analitic, acesta se poate simți profund perturbat sau îi pot reveni vechile simptome. Normal că va fi descurajat. Aceste reculuri sunt de obicei depășite în scurt timp. De îndată ce noul insight este integrat, ele dispar, lăsând loc sentimentului justificat că s-a făcut un pas înainte. Reprezintă șocurile și durerile inevitabile într-o reorientare a vieții, care nu pot lipsi din niciun proces constructiv. În aceste perioade de prefaceri interioare, pacientului îi va lipsi cel mai mult mâna de ajutor a unui analist. Dar prea luăm de bun faptul că întregul proces este mai ușor dacă avem ajutor de specialitate. Pe noi ne preocupă mai mult posibilitatea că individul n-ar putea depăși singur aceste tulburări și ar rămâne permanent afectat. Sau că, atunci când se simte zdruncinat din temelii, ar putea să recurgă la un act disperat, cum ar fi să

conducă nebunește sau să joace jocuri de noroc cu nesăbuință, riscând să piardă totul sau încercând să se sinucidă. În cazurile de autoanaliză pe care le-am ținut sub observație, nu au survenit niciodată asemenea consecințe neplăcute. Dar aceste observații sunt încă prea restrânse pentru a produce dovezi statistice concludente; n-aș putea afirma că acest rezultat nefericit s-a produs doar într-un singur caz dintro sută. Există totuși motive întemeiate să credem că pericolul apare atât de rar, încât poate fi neglijat. Observarea fiecărei analize ne arată că pacienții sunt capabili să se protejeze de insighturile pe care nu sunt încă în stare să le primească. Dacă li se dă o interpretare ce reprezintă o amenințare prea mare pentru siguranța lor, pot s-o respingă în mod conștient; sau s-o uite, sau să-i anuleze relevanța pentru ei, sau s-o evite cu argumente, sau pur și simplu să-i irite ca fiind o critică nedreaptă. Se poate presupune pe drept cuvânt că forțele autoprotectoare operează și în autoanaliză. O persoană care încearcă să se autoanalizeze nu va reuși să facă niciun fel de observații despre sine care să conducă la insighturi încă intolerabile. Sau le va interpreta în așa fel încât să-i scape esențialul. Sau va încerca doar să corecteze repede și superficial o atitudine pe care o consideră greșită și, astfel, să închidă ușa în nas altor investigații. Prin urmare, în autoanaliză, pericolul ar fi mai mic decât în psihanaliza realizată de un profesionist, pentru că pacientul știe intuitiv ce să evite, în timp ce un analist, chiar și unul sensibil, poate să greșească, prezentându-i pacientului o soluție prematură. Accentuez din nou că pericolul constă mai mult în inutilitate, prin evitarea problemelor, decât în vreun prejudiciu consistent. Și, dacă o persoană ajunge la un insight supărător pentru ea, cred că sunt câteva considerații pe care trebuie să ne bazăm.

Una ar fi că să descoperi un adevăr nu este numai deranjant, ci are în același timp și o componentă eliberatoare. Această forță eliberatoare inerentă oricărui adevăr poate înlătura efectul perturbator de la început. Dacă se întâmplă așa, va urma imediat un sentiment de ușurare. Dar, dacă efectul supărător predomină, descoperirea unui adevăr despre sine tot presupune găsirea imediată a unei soluții; chiar dacă aceasta nu e clară, va fi percepută intuitiv și va insufla persoanei curajul de a merge mai departe. Un al doilea factor care trebuie luat în considerație e că, și în cazul în care un adevăr e foarte înfricoșător, frica de el este oarecum sănătoasă. Dacă o persoană recunoaște că se îndrepta în secret spre autodistrugere, recunoașterea fără echivoc a acestei tendințe este mult mai puțin periculoasă decât să o lase să acționeze în continuare. Recunoașterea este înspăimântătoare, dar urmează să mobilizeze energiile neutralizatoare de autoconservare, cu condiția să existe voință de a trăi. Dacă nu are suficientă voință de a trăi, acea persoană se va distruge oricum, cu psihanaliză sau fără. Să exprimăm același lucru mai clar: dacă o persoană a avut destul curaj să descopere un lucru neplăcut despre sine, se poate baza pe acest curaj pentru a-i da suficientă putere de a trece prin toate acestea. Doar faptul că a ajuns atât de departe arată că voința sa de a se confrunta cu sine însăși e suficient de puternică încât să o împiedice de la distrugere. Dar intervalul de timp dintre începutul luptei cu o problemă și găsirea unei soluții și aplicarea ei poate fi mai lung în autoanaliză. În cele din urmă, nu trebuie să uităm că apar rareori în analiză tulburări cu adevărat serioase doar din cauză că o interpretare nu poate fi înțeleasă cum trebuie în momentul respectiv. Mai frecvent, adevărata sursă a tulburărilor îngrijorătoare este faptul că interpretarea sau situația analitică în ansamblu stârnește o ură ce se îndreaptă împotriva

analistului. Această ură, chiar dacă inconștientă și deci neexprimată, poate amplifica tendințele autodistructive existente. Să te lași distrus poate deveni atunci un mijloc prin care să te răzbuni pe psihanalist. Dacă cineva se confruntă cu un insight neliniștitor care îi aparține, nu-i rămâne aproape nimic altceva de făcut decât să se lupte cu el prin propriile forțe. Sau, ca să fim prudenți, tentația de a evita respectivul insight, făcându-i pe alții răspunzători, e mai mică. Prudența este garantată pentru că, și în cazul în care tendința de a-i face pe alții răspunzători pentru propriile defecte este oricum puternică, aceasta se poate manifesta și în autoanaliză de îndată ce persoana respectivă își dă seama de un defect, în caz că n-a acceptat încă necesitatea de a-și asuma răspunderea pentru sine însăși. Aș afirma că autoanaliza este posibilă și pentru că pericolul ca ea să dăuneze individului este relativ redus. Desigur, are diverse inconveniente mai mult sau mai puțin serioase, care merg de la eșec până la prelungirea procesului; poate dura mai mult timp să sesizezi singur o problemă și s-o soluționezi. Dar, pe lângă aceste inconveniente, există mulți factori care fac autoanaliza dezirabilă. Să începem cu factorii externi care au fost menționați mai sus. Autoanaliza este de dorit în cazul celor care, din cauza banilor, timpului sau domiciliului, nu pot urma un tratament regulat. Și chiar în cazul celor care fac tratament, autoanaliza poate scurta considerabil procesul dacă, în intervalele de timp dintre ședințele de psihanaliză, pacienții ar avea curajul și tăria să lucreze singuri. Însă, chiar pe lângă aceste motive evidente, pe cei ce sunt capabili de autoanaliză i-ar putea tenta anumite avantaje cu un caracter mai spiritual, mai puțin palpabile, dar nu mai puțin reale. Aceste avantaje pot fi rezumate ca fiind o creștere a forței interioare și, așadar, a încrederii în sine. Fiecare analiză reușită

sporește încrederea în sine, dar există și un alt câștig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin inițiativă proprie, perseverență și curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca și în alte aspecte ale vieții. Să găsești de unul singur o cărare pe munte îți dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deși efortul și rezultatul sunt aceleași. O astfel de realizare nu-ți insuflă numai o mândrie justificată, ci și un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situații grele și de a nu te simți pierdut în lipsa îndrumării.

1 Harold D. Lasswell în Capitolul 4, „Cunoaște-te pe tine însuți” din cartea sa Democracy Through Public Opinion (Democrație prin opinie publică), pune în evidență importanța asocierii libere în cunoașterea de sine. Dar, întrucât cartea se axează pe alt subiect, autorul nu insistă asupra problemelor specifice ale autoanalizei. 2 Roman al scriitorului american John Phillips Marquand, apărut în 1937; o satiră a clasei aristocrate din Boston. (N.r.)

2 FORȚELE PULSIONALE ÎN NEVROZE Așa cum s-a discutat deja, psihanaliza nu are doar o valoare clinică de tratament al nevrozelor, ci și o valoare umană, datorată potențialităților sale de a-i ajuta pe oameni să se dezvolte cât mai armonios posibil. Ambele obiective pot fi urmărite și în alte feluri; caracteristică psihanalizei este încercarea de a atinge aceste scopuri prin înțelegere omenească — nu doar prin milă, toleranță și o înțelegere intuitivă a legăturilor complexe, calități indispensabile oricărui tip de înțelegere umană, ci și, mai important, prin eforturile făcute pentru a obține o imagine corectă a tuturor trăsăturilor de personalitate. Acest lucru se realizează cu ajutorul tehnicilor specifice de depistare a factorilor din inconștient, căci Freud a arătat fără echivoc că nu putem obține o asemenea imagine dacă nu recunoaștem rolul forțelor inconștientului. De la el știm că aceste forțe determină acțiuni, sentimente și reacții uneori diferite de ce dorim în mod conștient și care pot distruge relațiile satisfăcătoare pe care le avem cu lumea din jurul nostru. Desigur, aceste motivații inconștiente există în fiecare dintre noi, dar nu provoacă întotdeauna tulburări. Doar atunci când există tulburări, este important să dezvăluim și să

recunoaștem factorii inconștienți. Indiferent ce forțe inconștiente ne îndeamnă să pictăm sau să scriem, abia că ne vom gândi la ele dacă ne putem exprima prin pictură sau scris cu destulă pricepere. Indiferent ce motivații inconștiente ne mână să iubim sau să ne devotăm cuiva sau unei idei, acestea nu ne interesează atât timp cât iubirea sau devotamentul dau vieții noastre un sens constructiv. Dar trebuie să luăm în considerație factorii inconștienți dacă un succes aparent într-o activitate productivă sau în stabilirea unei relații cu o persoană, un succes pe ni-l dorim din tot sufletul, ne lasă goliți sufletește și dezamăgiți, sau dacă încercările nu ne reușesc una după alta, în ciuda tuturor eforturilor noastre, și simțim vag că nu putem pune toate eșecurile pe seama unor împrejurări externe. Pe scurt, trebuie să ne examinăm motivațiile inconștiente, dacă ni se pare că suntem împiedicați să ne urmărim scopurile de ceva din interiorul nostru. Întrucât motivațiile inconștiente ale lui Freud au fost acceptate ca elemente de bază ale psihologiei umane, subiectul nu mai trebuie dezvoltat acum, mai ales când fiecare dintre noi își poate îmbogăți cunoștințele despre motivațiile inconștiente în diverse moduri. În primul rând, există lucrările lui Freud, cum ar fi Prelegeri de introducere în psihanaliză, Psihopatologia vieții cotidiene și Interpretarea viselor, precum și cărțile care îi rezumă teoriile, ca Facts and Theories of Psychoanalysis (Fapte și teorii ale psihanalizei) de Ives Hendrick. De asemenea, merită consultați și autorii care încearcă să dezvolte rezultatele lui Freud, ca H.S. Sullivan în cartea Conceptions of Modern Psychiatry (Concepții ale psihiatriei moderne), Edward A. Strecker în Beyond the Clinical Frontiers (Dincolo de frontierele clinice), Erich Fromm în Escape from Freedom (Evadare din libertate), sau lucrările mele, Personalitatea nevrotică a timpului nostru și Direcții noi în psihanaliză. A.H. Maslow și Bela Mittelmann în Principles of Abnormal Psychology (Principii ale

psihologiei anormale) și Fritz Kunkel în cărți precum Character Growth and Education (Dezvoltarea caracterului și educație) sugerează multe piste de valoare. Cărțile de filosofie, îndeosebi cele ale lui Emerson, Nietzsche și Schopenhauer, dezvăluie comori de psihologie celor ce le citesc cu mintea deschisă, ca și unele cărți despre arta de a trăi, cum ar fi Wild Geese and How to Chase Them (Himere și cum să le alungi) de Allen Smart. Shakespeare, Balzac, Dostoievski, Ibsen și alții sunt surse inepuizabile de cunoștințe psihologice. Și, nu în ultimul rând, se pot învăța multe observând lumea din jurul nostru. Cunoștințele despre existența și eficacitatea unor astfel de motivații inconștiente constituie un ajutor prețios în orice încercare de analiză, mai ales dacă este luată în serios. Poate fi și un instrument suficient, cu care să descoperim câteodată unele conexiuni cauzale. Totuși, pentru o analiză mai sistematică, este necesar să avem o înțelegere mai specifică a factorilor inconștienți care perturbă dezvoltarea. În orice încercare de a înțelege personalitatea este esențial să descoperim forțele pulsionale de la baza acelei personalități. Când încercăm să înțelegem o personalitate tulburată, este esențial să descoperim forțele pulsionale responsabile de tulburare. Acum ne aflăm pe un teren mai controversat. Freud credea că tulburările își au originea într-un conflict între factorii de mediu și pulsiunile instinctuale refulate. Adler, mai raționalist, dar și mai superficial decât Freud, crede că sunt create de mijloacele folosite de oameni pentru a-și afirma superioritatea în fața altora. Jung, mai mistic decât Freud, credea în fantasme colective inconștiente care, deși abundă în posibilități creatoare, pot fi devastatoare, pentru că eforturile inconștientului alimentate de acestea sunt exact contrariul celor ale unei minți conștiente. Părerea mea este că în centrul tulburărilor psihice sunt eforturile inconștiente extinse pentru

a face față vieții, în pofida temerilor, neputinței și izolării. Leam numit „tendințe nevrotice”. Răspunsul meu e departe de a fi categoric, precum acelea ale lui Freud și Jung. Dar orice explorator al unor tărâmuri necunoscute are o viziune despre ce așteaptă să găsească acolo, dar nicio garanție că viziunea lui e corectă. Descoperiri s-au făcut și în cazul în care viziunea era incorectă. Acest lucru poate fi o consolare pentru incertitudinea cunoștințelor actuale de psihologie. Ce sunt tendințele nevrotice? Care le sunt caracteristicile, funcțiile, geneza și efectul asupra vieții cuiva? Trebuie subliniat din nou că elementele lor esențiale sunt inconștiente. Individul poate fi conștient de efectele lor, cu toate că, în acest caz, probabil își va atribui trăsături de caracter lăudabile: de exemplu, dacă are o nevoie nevrotică de afecțiune, va crede că este un om bun și iubitor; sau dacă are o nevoie nevrotică de perfecționism, va crede că este din fire mai ordonat și mai meticulos decât alții. Poate chiar va detecta unele din pulsiunile care produc asemenea efecte sau le va recunoaște dacă i se atrage atenția asupra lor: poate deveni conștient, de exemplu, că are o nevoie de afecțiune sau de perfecțiune. Dar nu este niciodată conștient că se află în capcana acestor pulsiuni și în ce măsură îi determină ele viața. Și mai puțin conștient va fi de motivele pentru care ele au așa o putere asupra lui. Cea mai importantă caracteristică a tendințelor nevrotice este natura lor obsesională, o trăsătură care se manifestă în două feluri principale. În primul rând, obiectivele lor sunt urmărite la întâmplare. Dacă o persoană are nevoie de afecțiune, trebuie s-o primească de la prieten și dușman, de la patron și lustragiu. O persoană obsedată de nevoia de perfecțiune își pierde în mare măsură simțul proporțiilor. Să aibă biroul în perfectă ordine devine pentru ea o necesitate la fel de imperioasă ca aceea de a pregăti un raport important de

o manieră perfectă. Pe deasupra, obiectivele sunt urmărite cu o supremă indiferență față de realitate și adevăratul interes personal. O femeie care se agață de brațul unui bărbat căruia îi încredințează toată răspunderea pentru viața ei poate nu-și pune niciodată întrebări de genul: este acel bărbat persoana cea mai potrivită pe care să se bizuie, este ea cu adevărat fericită cu el, îl place și respectă suficient? Dacă o persoană trebuie să fie independentă și autonomă, aceasta va refuza să se lege de cineva sau ceva, indiferent câte satisfacții i-ar aduce; nu trebuie să ceară sau să accepte ajutor, indiferent câtă nevoie are de acel lucru sau ființă. Absența discriminării este adesea evidentă pentru alții, dar persoana în cauză poate să nu fie conștientă de ea. Totuși, de regulă, ea îi sare în ochi unui străin doar dacă anumite tendințe nu îi convin sau nu corespund modelelor recunoscute. De exemplu, acesta va observa un negativism obsesional, dar poate să nu devină conștient de o supunere obsesională. A doua indicație a naturii obsesionale a tendințelor nevrotice este reacția de anxietate ce derivă din frustrarea acestora. Această caracteristică este foarte însemnată pentru că indică valoarea de siguranță a tendințelor. Individul își simte amenințată viața dacă, din orice motiv, fie intern sau extern, urmărirea scopurilor sale obsesionale nu dă rezultate. O persoană perfecționistă intră în panică dacă face o greșeală. O persoană cu o nevoie obsesională de libertate nelimitată se sperie de perspectiva oricărei legături, fie ea o promisiune de căsătorie sau închirierea unui apartament. O bună ilustrare a reacțiilor de frică de acest fel se găsește în romanul lui Balzac Pielea de sagri. Eroul este convins că viața i se scurtează de câte ori își exprimă o dorință și, de aceea, frica îl reține să facă acest lucru. Dar odată, când e cu garda jos, își exprimă o dorință și, chiar dacă această dorință e neînsemnată, el tot intră în panică. Exemplul ilustrează groaza care cuprinde o persoană nevrotică

a cărei securitate este amenințată: simte că totul e pierdut dacă nu ajunge la perfecțiune, independență totală sau orice altă nevoie obsesională. Tocmai această valoare este în primul rând responsabilă de caracterul obsesional al tendințelor nevrotice. Funcția acestor tendințe poate fi mai bine înțeleasă dacă aruncăm o privire asupra genezei lor. Apar devreme în viață, prin efectul combinat al anumitor influențe temperamentale și de mediu. Faptul că un copil devine supus sau rebel în urma constrângerilor parentale depinde nu numai de natura acestor constrângeri, dar și de anumite calități ale sale, cum ar fi gradul său de vitalitate, blândețea sau duritatea firii lui. Deoarece știm mai puțin despre factorii constitutivi decât despre cei de mediu, iar ultimii sunt singurii care se pot schimba, îi voi comenta doar pe aceștia. În orice condiții, un copil va fi influențat de mediul său de viață. Ceea ce contează este dacă această influență oprește sau încurajează dezvoltarea. Și în ce fel se va dezvolta copilul depinde în mare măsură de genul de relație care se creează între acesta și părinții lui sau ceilalți din jurul său, inclusiv alți copii din familie. Dacă acasă domnesc afecțiunea, respectul reciproc și considerația, copilul se poate dezvolta nestingherit. Din păcate, în civilizația noastră există mulți factori de mediu potrivnici dezvoltării unui copil. Părinții, chiar cu cele mai bune intenții, pot exercita atât de multă presiune asupra copilului, încât să-i înăbușe inițiativa. Poate exista o combinație de iubire sufocantă și intimidare, de tiranie și glorificare. Părinții îi pot insufla copilului teamă de primejdiile ce-l pândesc dincolo de zidurile casei lui. Unul dintre părinți îl poate forța să fie de partea lui împotriva celuilalt. Părinții pot fi imprevizibili, trecând de la o frumoasă camaraderie la un autoritarism sever. Foarte important este faptul că un copil poate fi făcut să creadă că dreptul său la existență constă doar în a trăi în așa fel încât să corespundă așteptărilor părinților —

conform standardelor sau ambițiilor acestora pentru el, pentru a le spori prestigiul sau a le fi profund devotat; cu alte cuvinte, poate fi împiedicat să-și dea seama că este un individ cu propriile sale drepturi și responsabilități. Eficiența unor asemenea influențe nu este diminuată de faptul că sunt adesea subtile sau voalate. Mai mult de atât, de obicei nu există un singur factor advers, ci o combinație de mai mulți factori. Ca urmare a unui astfel de mediu, copilul nu își dezvoltă o stimă de sine potrivită. Devine nesigur, temător, izolat și nemulțumit. La început, este neputincios în fața acestor forțe din jurul lui, dar, treptat, prin intuiție și experiență, își dezvoltă mijloace de a face față mediului și a-și salva pielea. Își dezvoltă o sensibilitate prudentă, care îl ajută să-i manipuleze pe alții. Tehnicile pe care și le perfecționează depind de o mulțime de împrejurări. Un copil își dă seama că, printr-un negativism încăpățânat și accese de furie ocazionale, poate opri intruziunea. Îi îndepărtează pe alții din viața lui, trăind singur pe o insulă unde el este stăpânul, iritându-l tot ce i se cere, orice sugestie sau expectativă, considerându-le intruziuni periculoase în intimitatea sa. Pentru un alt copil, nu există altă cale decât să se anuleze pe sine și sentimentele sale și să se supună orbește, păstrând ici și colo câteva mici zone în care este liber să fie el însuși. Aceste teritorii neocupate pot fi primitive sau sublime. Ele merg de la masturbarea secretă în izolarea din baie și până la tărâmul naturii, al cărților sau fantasmelor. Spre deosebire de acești copii, există alții care nu își neagă emoțiile, ci se agață de cel mai puternic dintre părinți cu un devotament disperat. Adoptă orbește preferințele și aversiunile acelui părinte, modul său de viață, filosofia sa despre viață. Totuși, poate să sufere din cauza acestei tendințe și să dezvolte concomitent o puternică dorință de independență. Așa se pun bazele tendințelor nevrotice. Acestea reprezintă

un mod de viață impus de condiții nefavorabile. Copilul trebuie să le dezvolte pentru a supraviețui nesiguranței, temerilor, singurătății sale. Dar ele îi dau un sentiment inconștient că nu trebuie cu niciun preț să se îndepărteze de la drumul stabilit, tocmai pentru a evita primejdiile ce îl amenință. Cred că, având suficiente cunoștințe despre factorii relevanți din copilărie, oricine poate înțelege de ce un copil dezvoltă un anumit tip de tendințe. Aici e locul să-mi argumentez afirmația, căci ar trebui să redau în amănunt poveștile mai multor copii. Dar nici nu e necesar, pentru că oricine care are destulă experiență cu copiii sau cu reconstituirea dezvoltării lor în copilărie poate să-mi confirme acestă afirmație. Odată ce a avut loc această dezvoltare timpurie, trebuie oare ca ea să dureze? Dacă anumite împrejurări l-au făcut pe un copil ascultător, insolent sau retras, trebuie obligatoriu să rămână așa? Răspunsul este că, deși nu-și va păstra neapărat tehnicile defensive, există un mare pericol să se întâmple astfel. Tulburările pot fi eliminate printr-o schimbare radicală de mediu sau modificate după ce trece mai mult timp, datorită unor evenimente întâmplătoare, cum ar fi găsirea unui profesor înțelegător, unui prieten, iubit sau tovarăș, a unei preocupări importante potrivite personalității și capacităților individului. Dar, în lipsa unor puternici factori contracaranți, există un pericol considerabil ca aceste tendințe dobândite nu numai să persiste, ci, cu timpul, să-i acapareze din ce în ce mai mult personalitatea. Pentru a înțelege această persistență, trebuie să realizăm pe deplin că aceste tendințe sunt mai mult decât o simplă strategie dezvoltată pentru o apărare eficientă față de un părinte dificil. Ele sunt, având în vedere factorii ce se dezvoltă în cadrul lor, singura modalitate accesibilă copilului pentru a face față vieții

în general. Să fugi de atacuri este strategia iepurelui confruntat cu o primejdie, dar e singura strategie de care dispune copilul: nu poate decide să lupte, pentru că, pur și simplu, nu are mijloacele necesare s-o facă. În mod asemănător, un copil care crește în condiții dificile dezvoltă o serie de atitudini față de viață, care sunt practic tendințe nevrotice, iar pe acestea nu le poate schimba prin proprie voință, ci trebuie să le accepte din necesitate. Comparația cu iepurele nu este întru totul potrivită, pentru că iepurele, prin constituția lui, nu are alte modalități de a înfrunta pericolul, dar ființa umană, dacă nu are un handicap mental sau fizic, are alte potențialități. Nevoia ei de a se agăța de anumite atitudini nu rezidă în limitările constituției, ci în faptul că suma de anxietăți, inhibiții, vulnerabilități, scopuri false și credințe iluzorii despre lume îi restrânge accesul la unele modalități și le exclude pe altele. Cu alte cuvinte, o face rigidă și nu permite modificări esențiale. Un mod de a ilustra această afirmație este să comparăm felurile în care un copil și un adult pot face față unor persoane care reprezintă pentru ei dificultăți similare. Nu trebuie să uităm că următoarea comparație are doar o valoare ilustrativă și nu intenționează să se ocupe de toți factorii implicați în cele două situații. Copilul, Clare — și acum mă gândesc la o pacientă la a cărei analiză voi reveni mai târziu —, are o mamă autoritară care așteaptă de la fetița ei admirație și devotament exclusiv. Adultul este un angajat, bine integrat din punct de vedere psihologic, care are un șef cu trăsături asemănătoare mamei copilului. Atât mama, cât și șeful sunt plini de sine și despotici, se admiră pe ei înșiși, dau dovezi de bunăvoință cui nu trebuie și au tendința să devină ostili dacă nu li se aduc omagiile ce li se par cuvenite sau dacă percep vreo atitudine critică. În aceste condiții, angajatul, dacă are motive întemeiate să se țină cu dinții de locul de muncă, va dezvolta, mai mult sau

mai puțin conștient, o tehnică prin care să-și manipuleze șeful. Probabil se va abține să-l critice; va face o regulă din a aprecia explicit calitățile șefului; se va abține să-i laude competitorii; va fi de acord cu planurile șefului, indiferent de propriile sale convingeri; va face în așa fel încât sugestiile lui să pară că vin de la șef. Și ce influență va avea această strategie asupra personalității sale? Va detesta discriminarea și fățărnicia de care dă dovadă. Dar, fiindcă este o persoană cu stimă de sine, va simți că situația are mai multă legătură cu șeful decât cu el însuși, iar comportamentul adoptat nu face din el o persoană supusă, slugarnică. Strategia se va aplica doar acelui șef. Cu următorul angajator, dacă are loc o schimbare, se va purta altfel. Pentru a înțelege tendințele nevrotice, trebuie să sesizăm deosebirea dintre acestea și o astfel de strategie ad-hoc. Altminteri, am putea să nu le apreciem forța și puterea de pătrundere și am face o greșeală asemănătoare cu simplificarea excesivă și raționalismul lui Adler. Drept urmare, am lua prea în ușor munca terapeutică necesară pacientului. Situația lui Clare este comparabilă cu aceea a angajatului, deoarece mama și șeful au trăsături de caracter similare, dar cazul lui Clare cere o analiză mai amănunțită. A fost un copil nedorit. Căsnicia părinților ei nu a fost fericită. După ce a avut un băiat, mama ei nu și-a mai dorit alți copii. Clare s-a născut după mai multe încercări nereușite de avort. Nu a fost prost tratată sau neglijată în adevăratul sens al cuvântului: a fost dată la o școală la fel de bună ca și cea la care mergea fratele ei, a primit la fel de multe cadouri ca el, a luat lecții de pian cu același profesor și, în ceea ce privește lucrurile materiale, a fost tratată la fel de bine. Dar în privința lucrurilor mai puțin palpabile, a primit mai puțin decât fratele ei: mai puțină tandrețe, mai puțin interes pentru notele de la școală și pentru zecile de experiențe zilnice ale unui copil. Mai puțină

îngrijorare când era bolnavă, mai puțină dorință de a o avea în preajmă, mai puțină bunăvoință de a o trata ca pe o confidentă, mai puțină admirație pentru înfățișarea și realizările ei. Exista o puternică, deși intangibilă pentru un copil, comuniune între mama și fratele ei, din care ea era exclusă. Tatăl nu îi era de niciun ajutor. Lipsea de acasă majoritatea timpului, fiind doctor de țară. Clare a făcut niște tentative timide să se apropie de el, dar pe tată nu-l interesa niciunul dintre copiii lui. Toată afecțiunea lui se îndrepta spre soție, pentru care nutrea o admirație neputincioasă. În cele din urmă, nu îi era de ajutor fetiței fiindcă era disprețuit pe față de mama ei, care era sofisticată și atrăgătoare și, fără umbră de îndoială, personalitatea dominantă în familie. Ura și disprețul fățișe pe care le simțea mama pentru tată, inclusiv faptul că-i dorea moartea, au contribuit mult la sentimentul lui Clare că e mult mai bine să fii de partea celui puternic. Ca urmare a acestei situații, Clare nu a avut nicio șansă să-și dezvolte încrederea în sine. Pe de altă parte, nu era suficientă nedreptate fățișă pentru a provoca o revoltă susținută, de aceea, fata a ajuns nemulțumită, supărată și acuzatoare. În consecință, era mereu tachinată pentru că se considera o martiră. Nici mamei, nici tatălui nu le-a trecut niciodată prin minte că ea ar putea fi îndreptățită să se simtă tratată incorect. Au considerat că atitudinea ei era legată de o proastă dispoziție. Iar Clare, nesimțindu-se niciodată în siguranță, a cedat ușor opiniei majoritare despre ea și a început să simtă că totul era din vina ei. În comparație cu mama ei, pe care toată lumea o admira pentru farmecul și frumusețea ei, și cu fratele ei, care era inteligent și mereu binedispus, ea era rățușca cea urâtă. A ajuns profund convinsă că nu avea nimic atrăgător în ea. Această schimbare, de la acuzațiile absolut justificate și adevărate aduse altora la acuzațiile absolut nejustificate și neadevărate pe care și le aducea sieși, a avut consecințe de

lungă durată, după cum vom vedea în continuare. Iar această schimbare a presupus mai mult decât acceptarea opiniei generale despre ea. A însemnat și că și-a refulat toate nemulțumirile față de mama ei. Dacă totul era din vina ei, nu mai existau motive de a-i purta pică mamei. De la refularea ostilității nu a fost decât un pas până la intrarea în grupul celor care îi admirau mama. În această cedare ulterioară în fața opiniei majoritare, un puternic stimulent a fost reacția ostilă a mamei sale față de toți cei ce nu-i arătau o admirație absolută; era mult mai prudent să-și găsească defecte sieși decât mamei sale. Dacă și ea își admira mama, nu mai trebuia să se simtă izolată și exclusă, ci putea să spere la un pic de afecțiune din partea ei, sau măcar la acceptare. Speranța de a primi afecțiune nu i s-a împlinit, dar a obținut în schimb un dar de o valoare îndoielnică. Mama, ca toți cei ce se hrănesc cu admirația celorlați, la rândul ei oferea cu generozitate admirație celor care o adorau. Clare nu mai era rățușca urâtă și disprețuită, ci a devenit fiica minunată a unei mame minunate. Astfel, în locul unei încrederi în sine foarte zdruncinate, și-a clădit o falsă mândrie bazată pe admirație exterioară. Prin această trecere de la revoltă autentică la falsă admirație, Clare și-a pierdut și stropul de încredere în sine pe care îl avea. Dacă am folosi un termen oarecum vag, s-a pierdut pe sine. Admirând ceea ce detesta de fapt, s-a înstrăinat de propriile sentimente. Nu mai știa ce îi plăcea ei înseși, ce dorea sau detesta sau de ce se temea. Și-a pierdut total capacitatea de a-și afirma dorința de a fi iubită și chiar orice dorință. În pofida mândriei aparente, convingerea ei că nu putea fi iubită de nimeni s-a întărit. Prin urmare, mai târziu, când o plăcea cineva, nu putea să-i accepte afecțiunea, ci o respingea în diverse feluri. Uneori se gândea că persoana respectivă o confunda cu cineva care nu era ea; alteori atribuia iubirea recunoștinței că făcuse ceva folositor sau speranțelor că va face

așa ceva în viitor. Această neîncredere îi perturba profund orice relație pe care o începea cu alții. Și-a pierdut, de asemenea, capacitatea de a judeca critic și de a acționa sub imperiul convingerii inconștiente că era mai prudent să-i admiri pe alții decât să le aduci critici. Această atitudine i-a încătușat inteligența, care era de fapt foarte vie, și a contribuit în mare măsură la sentimentul că era proastă. Ca urmare a acestor factori, s-au dezvoltat trei tendințe nevrotice. Una a fost o modestie obsesională în privința propriilor dorințe și pretenții. Aceasta a dus la tendința de a se pune pe planul doi, de a se gândi mai puțin la sine decât la alții, de a crede că ceilalți aveau dreptate și ea nu. Însă, nici chiar pe acest teren restricționat, ea nu se putea simți în siguranță, dacă nu exista cineva pe care să se bizuie, cineva care s-o protejeze și apere, s-o sfătuiască și stimuleze, s-o aprobe, să răspundă pentru ea, să-i dea tot ce are nevoie. Avea nevoie de toate acestea pentru că își pierduse capacitatea de a-și lua viața în propriile mâini. Astfel, a dezvoltat nevoia de un „partener” — prieten, iubit, soț — pe care să se poată baza. I s-ar subordona lui, așa cum făcuse și cu mama ei. Dar, în același timp, prin devotamentul lui absolut pentru ea, acesta i-ar reda demnitatea călcată în picioare. A treia tendință nevrotică — o nevoie compulsivă de a-i întrece și a-i învinge pe ceilalți — avea același scop, de a-i reface stima de sine, dar și de a-i stinge toată dorința de răzbunare acumulată prin jigniri și umilințe repetate. Să ne reluăm comparația și să rezumăm intenția ei: atât angajatul, cât și copilul dezvoltă strategii menite să-i ajute să facă față situației; la amândoi, tehnica aleasă este să se pună pe planul al doilea și să adopte o atitudine admirativă față de o persoană cu autoritate. Așa că reacțiile lor pot părea similare, dar, în fond, sunt total diferite. Angajatul nu-și pierde stima de sine, nu renunță la gândirea critică, nu își refulează

sentimentele. Însă copilul își pierde stima de sine, își refulează ostilitatea, renunță la facultățile critice și devine o persoană ștearsă. Pe scurt, adultul doar își adaptează comportamentul, pe când copilul își schimbă personalitatea. Natura inflexibilă, foarte invazivă a tendințelor nevrotice are o însemnătate majoră în tratament. Pacienții se așteaptă adesea ca, de îndată ce își detectează nevoile compulsive, să fie în stare să renunțe la ele. Atunci sunt dezamăgiți dacă puterea pe care o au aceste tendințe asupra lor persistă sau abia slăbește în intensitate. Este adevărat că aceste speranțe nu sunt în totalitate fanteziste: în nevrozele minore, tendințele nevrotice pot într-adevăr să dispară atunci când sunt recunoscute, precum vom discuta într-unul din exemplele din capitolul despre autoanaliza ocazională. Dar, în toate nevrozele mai complicate, așteptările sunt tot atât de zadarnice, ca și cum te-ai aștepta ca o calamitate socială ca șomajul să înceteze să existe doar pentru că e recunoscută a fi o problemă. În fiecare exemplu, social sau personal, este necesar să studiem și, dacă e posibil, să influențăm acele forțe care au creat tendința perturbatoare și care sunt responsabile de persistența acesteia. Am pus accentul pe securitatea oferită de tendințele nevrotice. Așa cum am menționat mai înainte, acest lucru le explică natura compulsivă. Dar rolul jucat de sentimentul de satisfacție pe care îl produc, sau speranța satisfacției, n-ar trebui minimalizat. Acest sentiment sau speranța nu lipsesc niciodată, deși intensitatea lor variază. În unele tendințe nevrotice, cum ar fi nevoia de perfecțiune sau modestia compulsivă, aspectul defensiv este predominant. În altele, satisfacția obținută sau sperată a fi obținută în urma eforturilor depuse poate fi atât de puternică, încât îmbracă uneori caracterul unei pasiuni devoratoare. Nevoia nevrotică de dependență, de exemplu, presupune de obicei o intensă speranță de fericire alături de persoana care îți va lua viața în

mâinile sale. O tentă puternică de satisfacție obținută sau anticipată face această tendință mai puțin accesibilă tratamentului. Tendințele nevrotice pot fi clasificate în mai multe feluri. Acelea care presupun eforturi de apropiere față de alții pot fi puse în opoziție cu acelea care au ca scop retragerea și distanțarea de ceilalți. Acelea orientate către un tip sau altul de dependență pot fi luate împreună, ca fiind opuse celor ce au ca scop independența. Tendințele către expansivitate se opun celor îndreptate spre limitarea vieții. Tendințele de accentuare a trăsăturilor personale pot fi puse în antiteză cu cele care au ca scop adaptarea sau eradicarea Eului individual. Cele către exacerbarea Eului se opun celor ce presupun minimalizarea acestuia. Dar toate aceste clasificări nu clarifică imaginea de ansamblu, pentru că diversele categorii se întrepătrund. De aceea, voi enumera doar acele tendințe care ies în evidență în prezent ca entități ce pot fi descrise. Sunt sigură că lista nu este nici completă, nici închisă. Alte tendințe vor trebui adăugate, iar o tendință prezentată ca o entitate autonomă se poate dovedi a fi o simplă varietate a alteia. Aș depăși tema acestui capitol dacă aș descrie în amănunt diversele tendințe, chiar dacă asemenea cunoștințe sunt utile. Unele din ele sunt descrise mai detaliat în publicațiile precedente. Este de-ajuns aici să le pun pe o listă și să le trec rapid în revistă principalele caracteristici. 1.

Nevoia nevrotică de afecțiune și aprobare (vezi Personalitatea nevrotică a epocii noastre, capitolul 6, despre nevoia de afecțiune): • Nevoia nediscriminatorie de a plăcea altora și de a fi plăcut și aprobat de alții; • A trăi și a corespunde automat așteptărilor celorlalți; • Centrul de gravitate plasat în ceilalți, nu în sine, dorințele și

opiniile lor fiind singurele care contează; • Groaza de autoafirmare; • Groaza de ostilitate din partea celorlalți sau de sentimente personale ostile. 2. Nevoia nevrotică de un „partener” care să îți preia viața (vezi Direcții noi în psihanaliză, capitolul 15, despre masochism, și Frica de libertate a lui Fromm, capitolul 5, despre autoritarism; vezi și exemplul din capitolul 8); • Centrul de gravitate plasat exclusiv în „partener”, care trebuie să împlinească toate așteptările de viață și să-și asume responsabilitatea la bine și la rău; manipularea reușită a acestuia devine preocuparea predominantă; • Supraevaluarea „iubirii” pentru că se crede că „iubirea” rezolvă toate problemele; • Groaza de a fi părăsit; • Groaza de a rămâne singur. 3. Nevoia nevrotică de a-și restricționa viața între limite înguste: • Necesitatea de a fi foarte puțin pretențios și mulțumit cu puțin și de a-ți restricționa ambițiile și dorințele de lucruri materiale; • Necesitatea de a rămâne șters și în planul doi; • Minimalizarea facultăților și potențialităților existente, modestia fiind valoarea supremă; • Nevoia de a economisi, mai degrabă decât de a cheltui; • Groaza de a solicita ceva; • Groaza de a avea sau declara dorințe costisitoare. Aceste trei tendințe se regăsesc adesea împreună, așa cum ne-am și așteptat, pentru că toate presupun o recunoaștere a slăbiciunii și constituie încercări de a-și aranja viața pe baza acesteia. Sunt opuse tendințelor de a se bizui pe propriile forțe sau de a-și asuma răspunderea pentru sine însuși. Cele trei nu

constituie, totuși, un sindrom. A treia poate să existe fără ca primele două să joace un rol important. 4. Nevoia nevrotică de putere (vezi Personalitatea nevrotică a epocii noastre, capitolul 10, despre nevoia de putere, prestigiu și posesie): • Dominația asupra altora este dorită cu înfocare ca valoare în sine; • Devotamentul față de o cauză; simțul datoriei, responsabilitatea, deși joacă anumite roluri, nu sunt forțe pulsionale; • O esențială lipsă de respect pentru ceilalți, pentru individualitatea, demnitatea, sentimentele lor, singura grijă fiind subordonarea lor; • Mari diferențe în privința numărului de elemente distructive implicate; • Adorare nediscriminatorie a puterii și dispreț pentru slăbiciune; • Groaza de situații ce nu pot fi controlate; • Groaza de neputință. 4a. Tendința nevrotică de a se controla pe sine și pe ceilalți prin rațiune și anticipare (o varietate a punctului 4 la oamenii prea inhibați pentru a-și exercita puterea direct și pe față): • Credința în omnipotența inteligenței și rațiunii; • Negarea puterii forțelor emoționale și disprețuirea lor; • Supraevaluarea anticipării și prognozei; • Sentimentele de superioritate față de alții, legate de capacitatea de anticipare; • Dispreț pentru tot ceea ce, la propria persoană, nu corespunde imaginii de superioritate intelectuală; • Groaza de a recunoaște limitările obiective ale puterii rațiunii; • Groaza de prostie și raționamente greșite.

4b. Tendința nevrotică de a crede în omnipotența voinței (ca să folosesc un termen oarecum ambiguu, o varietate introvertită a punctului 4 la persoanele extrem de retrase, pentru care o exercitare directă a puterii înseamnă prea mult contact cu alții): • Sentimentul tăriei de caracter dobândit prin credința în puterea magică a voinței (cum ar fi posesia unui inel magic); • Reacția de dezolare la orice neîmplinire a dorințelor; • Tendința de a renunța la dorințe sau de a le limita și de a-și retrage interesul din cauza groazei de „eșec”; • Groaza de a recunoaște orice limitări ale voinței pure. 5. Nevoia nevrotică de a-i exploata pe ceilalți și de a obține cu orice preț tot ce e mai bun de la ei; • Ceilalți sunt evaluați în primul rând în funcție de faptul că pot fi exploatați și te poți folosi de ei; • Diversele forme de exploatare — bani (chilipirurile ajung o pasiune), idei, sexualitate, sentimente; • Mândria provocată de aptitudinile de exploatare a altora; • Groaza de a fi exploatat și, prin urmare, de a fi „fraier”. 6. Nevoia nevrotică de recunoaștere socială sau prestigiu (poate sau nu să fie combinată cu o dorință înfocată de putere): • Toate lucrurile (obiecte, bani, persoane, calitățile cuiva, activități și sentimente) — evaluate doar după valoarea lor de prestigiu; • Autoevaluarea total dependentă de acceptarea publică; • Diferențele în folosirea mijloacelor tradiționale sau rebele de a stârni invidie sau admirație; • Groaza de a-ți pierde poziția socială („umilință”), fie din cauza unor circumstanțe externe, fie din cauza factorilor interni. 7. Nevoia nevrotică de admirație personală:

• Imaginea exagerată despre sine (narcisism); • Nevoia de a fi acceptat nu pentru ce ai sau prezinți în public, ci pentru sinele imaginat; • Autoevaluarea este dependentă de felul în care corespunzi acestei imagini și de admirația celorlalți; • Groază de a pierde admirația („umilință”). 8. Ambiția nevrotică de realizare personală: • Nevoia de a-i întrece pe ceilalți nu prin ceea ce ești sau reprezinți, ci prin activitățile tale; • Autoevaluarea depinde de faptul că ești cel mai bun — iubit, sportiv, scriitor, muncitor — mai ales în mintea ta, recunoașterea de către ceilalți fiind cu toate acestea esențială, iar absența ei fiind detestată; • Se adaugă tendințele distructive (orientate spre distrugerea celorlalți), care nu lipsesc niciodată, dar variază ca intensitate; • Eforturile neîncetate de a ajunge la realizări mai mari, deși marcate de o anxietate generalizată; • Groaza de eșec („umilință”). Tendințele 6, 7 și 8 au în comun un instinct al competiției, mai mult sau mai puțin fățiș, orientat către o superioritate absolută asupra altora. Dar, deși aceste tendințe se întrepătrund și se combină uneori, ele pot exista și separat. Nevoia de admirație personală, de exemplu, poate fi însoțită de dispreț pentru prestigiul social. 9. Nevoia nevrotică de autosuficiență și independență: • Necesitatea de a nu avea niciodată nevoie de cineva sau de a nu ceda vreunei influențe, ori de a fi legat de ceva ori cineva, orice apropiere presupunând un pericol de înrobire; • Distanțarea și izolarea — singurele surse de securitate; • Groaza de a avea nevoie de alții, de legături, de apropiere, de iubire.

10. Nevoia nevrotică de perfecțiune și invulnerabilitate (Direcții noi în psihanaliză, capitolul 13, despre Supraeu, și Frica de libertate, capitolul 5, despre conformarea automată); • Tendința neîncetată către perfecțiune; • Ruminațiile și autoincriminările referitoare la posibile defecte; • Sentimentele de superioritate față de alții, pentru că ești perfect; • Groaza de a găsi defecte la sine însuși sau de a face greșeli; • Groaza de critici sau reproșuri. O constatare frapantă, pe care o faci când recapitulezi aceste tendințe, este că niciuna din strădaniile și atitudinile pe care le presupun ele nu e „anormală” în sine sau lipsită de valoare umană. Cei mai mulți dintre noi își doresc și apreciază afecțiunea, autocontrolul, modestia, considerația față de ceilalți. Să aștepți împlinirea vieții de la altă persoană este un lucru privit mai ales de femei ca normal sau chiar moral. Printre aceste strădanii sunt câteva pe care n-am ezita să le considerăm nobile. Independența și primatul rațiunii sunt privite în general ca fiind scopuri de valoare. Este util să ne punem astfel de întrebări, căci are o importanță nu numai teoretică, dar și foarte practică faptul de a distinge diferența între aceste strădanii fundamental umane și echivalentele lor nevrotice. Obiectivele celor două tipuri de eforturi sunt aceleași, dar fundamentul și sensul lor sunt complet diferite. Diferența e aproape la fel de mare ca între + 7 și – 7; în ambele cazuri avem numărul 7, exact așa cum folosim aceleași cuvinte, afecțiune, rațiune, perfecțiune, dar semnul matematic le schimbă caracterul și valoarea. Am făcut deja referire la contrastul dintre aparentele asemănări, în comparația dintre situația adultului și cea a copilului Clare, însă alte câteva analogii generalizate pot arunca mai multă lumină

asupra diferenței dintre tendințele normale și cele nevrotice. Dorința de afecțiune din partea altora are sens doar dacă nutrești afecțiune pentru ei, un sentiment că ai ceva în comun cu ei. Atunci accentul va cădea nu numai pe prietenia primită, ci și asupra sentimentelor pozitive pe care ești capabil să le ai pentru alții și să le arăți. Dar nevoia nevrotică de afecțiune este lipsită de valoarea reciprocității. Pentru persoana nevrotică, propriile sentimente de afecțiune contează la fel de puțin pe cât ar conta dacă ar fi înconjurată de animale ciudate și periculoase. Ca să fim mai corecți, persoana respectivă nici nuși dorește cu adevărat afecțiunea celorlalți, ci e doar preocupată, energic și activ, ca aceștia să nu facă vreun gest agresiv împotriva ei. Unica valoare rezidă în înțelegerea reciprocă, toleranță, grijă, iar mila nu are ce căuta într-o relație. În mod asemănător, năzuința de a ne perfecționa darurile și capacitățile umane merită cu siguranță cele mai mari eforturi ale noastre, pentru că, fără îndoială, lumea ar fi un loc mai plăcut în care să trăiești, dacă această năzuință ar fi puternică și vie la toți oamenii. Dar tendința nevrotică spre perfecțiune, cu toate că poate fi exprimată în aceiași termeni, și-a pierdut valoarea aparte, pentru că reprezintă o încercare de a fi sau a părea perfect fără să te schimbi. Nu există posibilitatea perfecționării, căci găsirea unor zone din sine care refuză să se schimbe este înfricoșătoare și, prin urmare, evitată. Singura preocupare reală constă în înlăturarea oricărui defect, ca nu cumva să fii expus la atacuri, și să-ți păstrezi sentimentul tainic de superioritate față de alții, întrucât, în nevoia nevrotică de afecțiune, participarea activă a persoanei lipsește sau e deficientă. În loc să fie o năzuință activă, această tendință este o stăruință statică asupra unui statu-quo iluzoriu. O ultimă comparație: avem cu toții o părere foarte bună despre puterea voinței, privind-o ca pe o forță însemnată, dacă este pusă în slujba unor idealuri importante. Dar credința

nevrotică în omnipotența voinței este iluzorie, pentru că nu ia în seamă limitările acesteia, care pot desfide și cele mai mari eforturi. De exemplu, oricâtă voință am avea, tot nu putem ieși dintr-un blocaj de circulație într-o duminică după-amiază. De asemenea, voința nu face nici cât o ceapă degerată, dacă dovedirea eficienței sale devine un scop în sine. Orice obstacol pus în calea impulsurilor de moment va arunca individul în ghearele acestei tendințe nevrotice și va acționa frenetic și orbește, indiferent dacă își dorește cu adevărat un lucru anume. Situația s-a inversat: nu are el voință, ci voința îl are pe el. Poate că aceste exemple sunt suficiente pentru a demonstra că țelurile nevrotice sunt aproape o caricatură a valorilor umane cu care seamănă. Le lipsesc libertatea, spontaneitatea și sensul. Prea des implică elemente iluzorii. Valoarea lor e doar subiectivă și constă în faptul că reprezintă o promisiune mai mult sau mai puțin disperată a siguranței și a unei soluții pentru toate problemele. Și ar mai trebui să scoatem în evidență un lucru: nu numai că tendințele nevrotice sunt lipsite de valorile umane pe care le imită, dar nici nu reprezintă ceea ce își dorește individul. Dacă își cheltuie toată energia în urmărirea prestigiului social sau puterii, de exemplu, poate să creadă că vrea chiar să atingă aceste scopuri; de fapt, așa cum am văzut, este doar îmboldit să le dorească. Este de parcă ar zbura cu un avion pe care crede că îl pilotează, în timp ce avionul este pus în realitate pe pilot automat. Rămâne să înțelegem cu aproximație cum și în ce măsură tendințele nevrotice determină caracterul unei persoane și îi influențează viața. În primul rând, aceste eforturi o obligă să dezvolte anumite atitudini, sentimente și tipuri comportamentale auxiliare. Dacă are tendința spre independență nelimitată, va dori discreție și izolare, va avea

grijă ca nimic asemănător unei intruziuni să nu-i perturbe intimitatea, va dezvolta anumite tehnici pentru a-i ține pe ceilalți la distanță. Dacă are o tendință spre limitarea vieții, va fi modestă, nepretențioasă și gata să cedeze în fața oricui mai agresiv decât ea. De asemenea, tendințele nevrotice determină în mare măsură imaginea pe care persoana o are despre sine sau ar trebui s-o aibă. Toate persoanele nevrotice sunt foarte instabile în propria autoevaluare, oscilând între o imagine exacerbată și una devalorizantă despre ele însele. Când o tendință nevrotică este identificată, este posibil să înțelegem rațiunile specifice pentru care o anumită persoană este conștientă de unele autoevaluări și le refulează pe altele, de ce este, conștient sau inconștient, excesiv de mândră de anumite atitudini și le disprețuiește pe altele, fără să aibă motive obiective vizibile. De exemplu, dacă A și-a format o credință protectoare în rațiune și anticipare, nu numai că va supraestima tot ce poate fi realizat prin rațiune, dar se va și mândri mult cu puterea lui de a raționa, cu judecata și previziunile sale. Noțiunea lui de superioritate va deriva în primul rând din convingerea că inteligența lui este superioară altora. Iar dacă B simte că nu poate să fie independent și trebuie să aibă un „partener” care să ofere conținut și direcție vieții sale, cu siguranță va supraevalua nu numai puterea iubirii, ci și propria capacitate de a iubi. Își va confunda nevoia de a depinde de altcineva cu o capacitate deosebită de a iubi și se va mândri foarte mult cu această capacitate iluzorie. În sfârșit, dacă tendința nevrotică a lui C este să controleze orice situație prin propriile eforturi, să fie independent cu orice preț, el se va mândri excesiv de mult cu faptul că este capabil să se bazeze pe el însuși și că nu are nevoie de nimeni. Menținerea acestor credințe — credința lui A în puterea superioară a rațiunii sale, credința lui B în natura lui iubitoare

și credința lui C în competența lui de a-și rezolva singur treburile — devine la fel de compulsivă ca tendințele nevrotice care au produs credințele. Însă mândria presupusă de aceste calități este sensibilă și vulnerabilă, ceea ce este de înțeles. Baza lor nu este prea solidă. Sunt construite pe o fundație prea îngustă și conțin prea multe elemente iluzorii. Este vorba de fapt despre o mândrie a calităților aflate în serviciul tendințelor nevrotice, mai curând decât a calităților reale. În realitate, B are o capacitate foarte redusă de a iubi, dar credința lui în această calitate îi este indispensabilă, de frică să nu trebuiască să recunoască falsitatea încercărilor lui înverșunate. Dacă și-ar permite să se îndoiască de natura lui iubitoare, ar trebui să recunoască faptul că în realitate el nu caută pe cineva pe care să îl iubească, ci pe cineva care să își dedice viața în exclusivitate lui, fără ca el să dea prea mult în schimb. Acest lucru ar însemna o amenințare vitală la adresa siguranței lui, astfel încât ar fi obligat să reacționeze la o eventuală critică printr-un amestec de panică și ostilitate, în proporții variabile. În mod asemănător, A va reacționa cu o iritare extremă la orice îndoială cu privire la judecata lui. C, pe de altă parte, care se mândrește cu faptul că nu are nevoie de nimeni, se va simți iritat la orice sugestie conform căreia nu poate reuși fără ajutor sau sfaturi. Anxietatea și ostilitatea generate de astfel de violări ale acestei prețioase imagini de sine vor deteriora și mai mult relațiile individului cu ceilalți și, în acest mod, el va fi forțat să apeleze și mai mult la metodele lui de protecție. Nu numai autoevaluarea este influențată hotărâtor de către tendințele nevrotice, ci și evaluarea celorlalți. Individul care își dorește prestigiu îi va judeca pe ceilalți doar în funcție de prestigiul de care se bucură ei: cel cu un prestigiu mai mare va fi plasat mai sus decât sine însuși, pe când cel care nu este așa de faimos va fi disprețuit, indiferent de valorile reale implicate. Persoana compliantă compulsiv are o adorație

nediscriminatorie pentru orice i se pare că este o manifestare a puterii, chiar dacă această „putere” constă în principal într-un comportament imprevizibil sau lipsit de scrupule. Individul care îi exploatează pe ceilalți îi place, într-o oarecare măsură, pe cei care se lasă exploatați, dar îi și disprețuiește; el va gândi despre o persoană modestă compulsiv că este fie proastă, fie ipocrită. Individul dependent compulsiv îl poate privi cu invidie pe cel independent, crezându-l liber și lipsit de inhibiții, deși acesta este de fapt prizonierul unei alte tendințe nevrotice. O ultimă consecință care trebuie discutată se referă la inhibițiile ce rezultă din tendințele nevrotice. Inhibițiile pot fi limitate la o singură acțiune concretă, senzație sau emoție, îmbrăcând, de exemplu, forma unei neputințe sau inhibiții față de actul de a vorbi la telefon. Sau pot să fie difuze și să intereseze zone întregi ale vieții, cum ar fi autoafirmarea, spontaneitatea, formularea de cereri, apropierea de oameni. De regulă, inhibițiile specifice sunt la nivel conștient. Inhibițiile difuze, deși mai importante, sunt mai puțin tangibile.3 Dacă devin foarte puternice, persoana este în general conștientă că e inhibată, dar fără să știe în ce direcție anume. Pot fi atât de subtile și ascunse, pe de altă parte, încât persoana nu e conștientă de existența și eficacitatea lor. Conștientizarea inhibițiilor poate fi împiedicată în mai multe feluri, din care cel mai frecvent mod este raționalizarea: o persoană cu inhibiții de a vorbi cu alții la reuniuni sociale poate fi conștientă că e inhibată în această privință, dar poate și să creadă pur și simplu că îi displac petrecerile și le consideră plicticoase, și să găsească multe motive valabile pentru a refuza invitațiile. Inhibițiile produse de tendințele nevrotice sunt mai ales de tip difuz. Pentru a clarifica lucrurile, să facem comparația dintre persoana obsedată de o tendință nevrotică și un dansator pe sârmă. Cel din urmă, ca să ajungă la celălalt capăt al sârmei fără să cadă, nu trebuie să se uite la dreapta sau la

stânga, ci să-și fixeze privirea asupra sârmei. În acest caz, nu e vorba de o inhibiție legată de privitul în lături, pentru că dansatorul pe sârmă știe foarte bine la ce primejdie se expune și o evită conștient. O persoană prinsă în capcana unei tendințe nevrotice trebuie și ea să se teamă de pericol și să evite orice deviație de la traseul indicat, dar, în cazul său, există o mare diferență, căci, la ea, procesul este inconștient: inhibiții puternice o împiedică să șovăie pe calea sa. Astfel, o persoană care devine, din proprie voință, dependentă de partener va avea inhibiții de a face vreo mișcare singură; o persoană care tinde să-și limiteze viața își va inhiba existența și mai ales exprimarea vreunei dorințe puternice; o persoană cu o nevoie nevrotică de autocontrol și de a-i controla pe alții își va inhiba orice emoție puternică; iar o persoană cu o dorință obsesională de prestigiu se va simți inhibată să danseze sau să vorbească în public sau să facă oricare altă activitate care i-ar putea pune în pericol prestigiul, și, practic, întreaga sa capacitate de a învăța ar putea fi paralizată, deoarece este intolerabil pentru ea să pară neștiutoare la început. Așa diferite cum sunt, toate aceste inhibiții au o trăsătură în comun: toate reprezintă o piedică în calea spontaneității sentimentelor, gândirii și acțiunii. Un dansator pe sârmă poate să nu aibă mai mult decât o spontaneitate studiată când își face numărul. Iar panica în care intră o persoană nevrotică, în caz că vreo împrejurare o face să-și încalce limitele fixate, nu este mai puțin intensă decât cea pe care o simte un dansator pe sârmă, care își pierde echilibrul. Așadar, fiecare tendință nevrotică generează nu numai un anumit gen de anxietate, ci și anumite tipuri de comportamente, o anumită imagine despre sine și ceilalți, o anumită mândrie, un anumit fel de vulnerabilitate și anumite inhibiții. Până acum am simplificat lucrurile presupunând că un

individ are doar o singură tendință nevrotică sau o combinație de tendințe înrudite. S-a pus în evidență faptul că tendința de ași încredința viața unui partener se combină adesea cu o nevoie generală de afecțiune și o tendință de a-și restrânge viața în limite înguste; că o dorință înfocată de putere merge des împreună cu dorința de prestigiu; că insistența asupra independenței absolute se împletește deseori cu credința că viața poate fi guvernată de rațiune și anticipare. În aceste exemple, coexistența diverselor tendințe nu complică esențial imaginea de ansamblu, pentru că, deși pot exista uneori conflicte între tendințele diferite — de exemplu, nevoia de a fi admirat poate intra în coliziune cu nevoia de a domina —, obiectivele lor nu sunt prea diferite. Asta nu înseamnă că nu pot apărea conflicte: fiecare tendință nevrotică poartă în ea germenii conflictelor. Dar, atunci când tendințele sunt înrudite, conflictele pot fi ținute în frâu prin refulări, evitări și alte mijloace asemănătoare, deși cu mari costuri pentru individ. Situația se schimbă aproape total când o persoană dezvoltă mai multe tendințe nevrotice incompatibile. Situația ei e comparabilă cu aceea a unui servitor cu doi stăpâni care îi dau ordine contradictorii, amândoi așteptând de la el o supunere oarbă. Dacă supunerea este la el tot așa compulsivă ca independența absolută, se simte prins într-un conflict pentru care nu există o rezolvare definitivă. Va bâjbâi după soluții de compromis, dar ciocnirile vor fi inevitabile; o anumită năzuință trebuie să interacționeze mereu cu cea opusă. Același impas survine când nevoia compulsivă de a-i domina pe ceilalți de o manieră dictatorială se combină cu năzuința de a se bizui pe altă persoană, sau când nevoia de a-i exploata pe alții, care exclude productivitatea persoanei în cauză, este la fel de intensă ca și nevoia de a fi admirat ca un geniu superior, protector. Așa se întâmplă, de fapt, ori de câte ori coexistă mai

multe tendințe contradictorii. „Simptomele” nevrotice, cum ar fi fobiile, depresiile, alcoolismul, sunt esențialmente consecințele acestor conflicte. Cu cât suntem mai convinși de acest fapt, cu atât mai puțin tentați vom fi să interpretăm simptomele ad hoc. Dacă sunt rezultatul tendințelor conflictuale, este la fel de bine, pe cât este de inutil, să încercăm să le înțelegem fără să fi dobândit mai înainte o înțelegere a structurii lor de bază. Ar trebui să fie clar acum că esența unei „nevroze” este structura caracterului nevrotic, ale cărui puncte focale sunt tendințele nevrotice. Fiecare din ele este nucleul unei structuri din cadrul personalității, iar fiecare din aceste substructuri relaționează în multe feluri cu celelalte substructuri. Nu este doar de interes teoretic, ci și de stringentă importanță practică să ne dăm seama de natura și complexitatea structurii caracterului. Chiar și psihiatrii, ca să nu mai vorbim de profani, tind să subestimeze caracterul complex al omului modern. Structura caracterului nevrotic este mai mult sau mai puțin rigidă, însă e de asemenea și precară, și vulnerabilă din cauza numeroaselor sale puncte slabe — pretențiile, autoamăgirile și iluziile. În nenumărate aspecte, a căror natură diferă de la individ la individ, faptul că acesta nu reușește să funcționeze este demn de semnalat. Chiar și persoana respectivă percepe că este ceva esențialmente greșit, cu toate că nu știe ce anume. Poate să afirme categoric că totul este în regulă, în afară de durerile sale de cap și perioadele în care se îndoapă compulsiv, dar știe în adâncul sufletului ei că nu merge ceva. Nu numai că nu știe care este cauza tulburărilor, dar are și un interes considerabil să rămână ignorantă, pentru că, așa cum am subliniat mai sus, tendințele sale nevrotice au o valoare subiectivă bine definită pentru ea. În această situație, are două căi de acțiune: poate, în pofida valorii subiective a tendințelor nevrotice, să le examineze natura și cauzele

deficiențelor pe care le produc; sau poate să nege că ceva nu este în regulă sau poate fi schimbat. În psihanaliză, sunt urmate ambele căi, una sau alta prevalând în momente diferite. Cu cât tendințele nevrotice îi sunt mai indispensabile individului și cu cât mai discutabilă e adevărata lor valoare, cu atât acesta trebuie să le apere și justifice cu mai multă vigoare și rigiditate. Situația este comparabilă cu nevoia unui guvern de a-și apăra și justifica acțiunile. Cu cât mai controversat este un guvern, cu atât mai puțin tolerează criticile și cu atât mai mult trebuie să-și impună măsurile. Aceste autojustificări constituie ceea ce aș vrea să numesc mecanisme de apărare secundare. Scopul lor nu e doar să apere unul sau altul dintre factorii discutabili, ci să protejeze menținerea întregii structuri nevrotice. Ele sunt ca un câmp minat din jurul nevrozei, în scopul de a o apăra. Așa diferite cum par, trăsătura lor comună este convingerea că, în fond, totul e în regulă, bine și de neschimbat. Este în deplină concordanță cu funcția multilaterală a mecanismelor de apărare secundare faptul că atitudinile pe care le determină tind să se se generalizeze, ca să nu lase deschisă nicio breșă. Astfel, o persoană care s-a înconjurat cu un zid de fățărnicie nu numai că își va apăra tendința spre putere ca fiind bună, rațională și dreaptă, dar va fi și incapabilă să admită că tot ce face, oricât de neînsemnat ar fi, este greșit sau discutabil. Mecanismele de apărare secundare pot fi atât de ascunse, încât să nu poată fi detectate decât prin psihanaliză, sau pot constitui o trăsătură evidentă a imaginii observabile a personalității; în schimb, sunt ușor de identificat la o persoană care trebuie să aibă întotdeauna dreptate. Nu trebuie neapărat să apară ca o trăsătură de caracter, ele pot îmbrăca și forma convingerilor morale sau științifice; astfel, un accent exagerat pus pe factorii constituționali reprezintă adesea convingerea unei persoane că este așa „din fire” și că, prin urmare, nu se

poate schimba. În același timp, intensitatea și rigiditatea acestor mecanisme de apărare diferă considerabil. De exemplu, la Clare, a cărei analiză o urmărim pe parcursul acestei cărți, acestea abia că au jucat vreun rol. La alții, pot fi atât de puternice, încât să facă imposibilă orice încercare de analiză. Cu cât individul e mai hotărât să mențină respectivul statu-quo, cu atât mai impenetrabile sunt mecanismele sale de apărare. Însă, deși există diferențe de transparență, intensitate și manifestări, mecanismele de apărare secundare, spre deosebire de multiplele nuanțe și variații ale structurii caracterului nevrotic, prezintă o recurență monotonă a temelor „bine”, „corect”, „de neschimbat”, într-o combinație sau alta. Aș vrea să revin acum la afirmația mea inițială că tendințele nevrotice se află în centrul tulburărilor psihice. Această afirmație nu înseamnă, desigur, că tendințele nevrotice sunt ceea ce simte individul mai intens a fi tulburări; așa cum sa menționat mai devreme, el nu este de obicei conștient că acestea sunt forțele pulsionale din viața lui. Nici nu înseamnă că tendințele nevrotice sunt principala sursă a tuturor tulburărilor psihice; tendințele sunt un produs al unor tulburări, conflicte anterioare, care au survenit în relațiile umane. Opinia mea este mai degrabă că punctul focal al întregii structuri nevrotice este ceea ce am numit tendințe nevrotice. Acestea oferă o soluție pentru suferințele inițiale, dându-i pacientului speranța că poate face față vieții în pofida relațiilor problematice cu sine și ceilalți. Dar provoacă de asemenea o mare varietate de noi tulburări: iluzii despre lume și sine, vulnerabilități, inhibiții, conflicte. Sunt în același timp o soluție la dificultățile inițiale și o sursă de alte dificultăți.

3 Vezi H. Schultz-Hencke, Der gehemmte Mensch (Omul inhibat).

3 FAZELE ÎNȚELEGERII PSIHANALITICE Cunoștințele despre tendințele nevrotice și implicațiile lor oferă o idee aproximativă asupra lucrurilor care pot fi rezolvate prin analiză. Totuși, este de dorit să știm și ordinea în care să realizăm toate acestea. Sunt problemele abordate într-o manieră haotică? Obține analistul un insight parțial, în unele zone, și, până la urmă, pune piesele acestui puzzle la locul lor, realizând o imagine inteligibilă? Sau există principii care îl pot ghida prin materialul amestecat ce i se oferă? Răspunsul lui Freud la aceste întrebări pare destul de simplu. Freud a afirmat că o persoană va prezenta la început în analiză aceeași fațadă pe care o arată în lume și doar apoi dorințele sale refulate vor apărea treptat, într-o succesiune mergând de la cea mai puțin refulată la cea mai refulată. Dacă am avea o vedere panoramică asupra procedurii analitice, acest răspuns ar conține mult adevăr. Și, chiar în calitate de ghid, principiul general implicat ar fi destul de bun dacă descoperirile ar fi dispuse pe o linie verticală, de-a lungul căreia să mergem pe un drum ocolit, până în profunzime. Dar, presupunând că acesta e cazul, că doar continuăm analiza, indiferent de materialul care va apărea, vom pătrunde adânc, pas cu pas, în acele zone refulate și ne putem trezi într-o stare

de confuzie — ceea ce se întâmplă relativ frecvent. Teoria nevrozelor dezvoltată în capitolul precedent ne oferă mai multe piste. Aceasta susține că există mai multe puncte focale în personalitatea nevrotică și în structura constituită în jurul lor. Concluzia ce trebuie trasă din procedura terapeutică este, pe scurt, că trebuie să descoperim fiecare tendință și, de fiecare dată, să pătrundem mai adânc. Mai concret, implicațiile fiecărei tendințe nevrotice sunt refulate în diverse grade. Cele care sunt mai puțin refulate sunt primele accesibile; cele care sunt mai adânc refulate vor apărea mai târziu. Exemplul amplu de autoanaliză prezentat în capitolul 8 va ilustra această caracteristică. Același principiu se aplică și ordinii în care pot fi abordate tendințele nevrotice. De pildă, un pacient va începe prin prezentarea implicațiilor nevoii sale de independență absolută și superioritate și, doar mult mai târziu, analistul va descoperi și aborda indiciile supunerii sau nevoii de afecțiune. Alt pacient va începe prin expunerea deschisă a nevoii de a fi iubit și aprobat, iar tendințele lui de a-i controla pe alții, dacă are vreunele, nu pot fi abordate de la început; dar al treilea va afișa de la bun început o foarte pronunțată tendință spre putere. Faptul că o tendință nevrotică apare de la început nu indică nimic despre importanța sau lipsa ei de importanță: tendința nevrotică ce apare prima nu e neapărat cea mai puternică, în sensul că nu are cea mai mare influență asupra personalității. Am putea spune mai degrabă că această tendință este prima cristalizată, care corespunde cu imaginea conștientă sau semiconștientă a persoanei despre sine. Dacă mecanismele de apărare secundare — mijloace de autojustificare — sunt foarte dezvoltate, acestea pot domina întreaga imagine de la început. În acest caz, tendințele nevrotice devin vizibile și accesibile doar mai târziu.

Aș vrea să ilustrez fazele înțelegerii cu exemplul pacientei Clare, a cărei copilărie a fost prezentată pe scurt în capitolul precedent. Când analiza este relatată cu un asemenea scop, trebuie să fie, bineînțeles, foarte simplificată și schematizată. Trebuie să omit multe detalii și ramificații, dar și dificultățile întâmpinate în munca analitică. În plus, diferitele faze par, pe scurt, mai pregnante decât erau de fapt: de exemplu, factorii care, în relatare, par să fi fost descoperiți în prima fază au apărut, de fapt, doar vag și au devenit mai clari pe parcursul analizei. Cu toate acestea, cred că aceste inexactități nu afectează validitatea principiilor prezentate. Clare a venit la tratament analitic la vârsta de 30 de ani, din diverse motive. Era deseori cuprinsă de o oboseală paralizantă care îi afecta locul de muncă și viața socială. De asemenea, se plângea că avea mult prea puțină încredere în sine. Era editorul unei reviste și, cu toate că poziția și cariera ei erau satisfăcătoare în prezent, ambiția ei să scrie piese de teatru și romane era înăbușită de inhibiții insurmontabile. Era în stare să-și facă o muncă de rutină, dar nu și o activitate creatoare, deși era înclinată să pună această ultimă incapacitate pe seama lipsei de talent. Se căsătorise la 23 de ani, dar soțul ei murise după trei ani. După ce se căsătorise, avusese o relație cu alt bărbat, care a continuat și în timpul psihanalizei. Conform mărturisirilor ei inițiale, ambele relații erau satisfăcătoare atât din punct de vedere sexual, cât și din altele. Analiza s-a extins pe o perioadă de patru ani și jumătate. Clare a fost psihanalizată inițial un an și jumătate. A urmat o întrerupere de doi ani, în care s-a autoanalizat frecvent, revenind după aceea la psihanalist încă un an, la intervale neregulate. Analiza lui Clare ar putea fi împărțită în trei faze: descoperirea modestiei compulsive; descoperirea dependenței compulsive de un partener; iar la urmă, descoperirea nevoii

compulsive de a-i obliga pe ceilalți să-i recunoască superioritatea. Niciuna din aceste tendințe nu era perceptibilă nici pentru ea, nici pentru alții. În prima perioadă, informațiile ce sugerau elemente compulsive erau următoarele. Avea tendința de a-și minimaliza propria valoare, precum și calitățile: nu numai că era nesigură de atuurile ei, ci le și nega existența cu tenacitate, insistând că nu era inteligentă, atrăgătoare sau talentată și tinzând să respingă dovezile care demonstrau contrariul. De asemenea, avea tendința să-i privească pe ceilalți ca fiindu-i superiori. Dacă avea o disensiune cu alții în privința unei opinii, credea automat că ceilalți aveau dreptate. Și-a amintit că, atunci când soțul ei avusese o aventură cu altă femeie, nu i-a reproșat-o, deși fusese foarte dureros pentru ea; a reușit să considere justificat faptul că o prefera pe cealaltă, pe motiv că acea femeie era mai atrăgătoatre și iubitoare. Pe deasupra, îi era aproape imposibil să cheltuie bani pentru ea însăși; când călătorea cu alții, era încântată să stea în hoteluri scumpe, chiar dacă își plătea partea, dar, când era de una singură, nu se putea hotărî să cheltuie bani pe lucruri cum sunt excursii, rochii, bilete la teatru, cărți. În sfârșit, deși avea un post de conducere, îi era imposibil să dea ordine: o făcea de parcă se scuza și doar atunci când era inevitabil. Concluzia trasă în urma acestor informații a fost că dezvoltase o modestie compulsivă, că se simțea silită să-și restrângă viața în niște limite înguste și să se pună întotdeauna pe planul doi sau trei. După ce tendința a fost identificată și discutată originea ei în copilărie, am început să-i căutăm sistematic manifestările și consecințele. Ce rol juca această tendință în viața ei? Nu se putea afirma în niciun fel. În discuții, era influențată cu ușurință de părerile celorlalți. În ciuda unei bune capacități de a judeca oamenii, era incapabilă să adopte poziția critică ce

se aștepta de la ea față de cineva sau ceva. Astfel, a întâmpinat dificultăți mari, pentru că nu a reușit să înțeleagă că un coleg încerca să-i submineze poziția în firmă; chiar și când atitudinea lui a devenit evidentă pentru ceilalți, ea tot îl considera prieten. Compulsia ei de a se pune pe locul doi era evidentă în sporturi: la tenis, de exemplu, era prea inhibată ca să joace bine, dar uneori era în stare să facă un joc bun, iar atunci, de îndată ce devenea conștientă că ar putea să câștige, începea să joace prost. Dorințele celorlalți erau mai importante decât ale ei: se mulțumea să-și ia concediu în perioada cel mai puțin dorită de alții și lucra mai mult decât trebuia, dacă ceilalți erau nemulțumiți de cantitatea de muncă pe care o aveau de făcut. Cea mai importantă era o refulare generală a propriilor dorințe și sentimente. Inhibițiile ei privitoare la planurile entuziaste pe care le considera foarte „realiste” erau dovada că nu-și dorea niciodată lucruri pe care nu le putea obține. De fapt, era la fel de puțin „realistă” ca o persoană cu așteptări prea mari de la viață; pur și simplu, își menținea dorințele la un nivel realizabil. Era nerealistă, trăind sub posibilitățile ei, din toate punctele de vedere — social, economic, profesional, spiritual. Avea un scop pe care îl putea atinge, așa cum i-a demonstrat viața mai târziu — să fie simpatizată de mulți oameni, să aibă un aspect atrăgător, să scrie ceva valoros și original. Cele mai răspândite consecințe ale acestei tendințe, constatate și la ea, au fost o treptată scădere a încrederii în sine și o nemulțumire difuză în ceea ce privește viața. De ultima nu era câtuși de puțin conștientă și nici nu putea s-o conștientizeze atâta timp cât toate mergeau pentru ea „destul de bine”, și nu realiza suficient că avea dorințe și că acestea nu erau împlinite. Singurul fel în care s-a manifestat această nemulțumire generală față de viață au fost lucruri neimportante și accese subite de plâns care aveau loc din când în când și care erau

peste puterea ei de înțelegere. Pentru câtva timp, Clare a recunoscut doar parțial adevărul acestor descoperiri; în problemele importante, tăcea și îmi dădea de înțeles că fie o supraestimam, fie îi sugeram că tratamentul dădea rezultate ca s-o încurajez. Totuși, până la urmă a recunoscut, de o manieră cam teatrală, că sub această aparență de modestie se ascundea o anxietate intensă. La un moment dat, era foarte aproape să propună o îmbunătățire a revistei. Știa că planul ei era bun, că nu avea să întâmpine prea multă împotrivire, că toți îl vor aprecia în cele din urmă. Totuși, înainte să-l prezinte, a fost cuprinsă de o panică intensă care nu avea nicio explicație logică. La începutul discuției, panica nu-i trecuse încă, și a trebuit să plece din cameră, căci o apucase diareea. Dar, pe măsură ce discuția îi devenea favorabilă, panica i s-a potolit. Proiectul ei a fost aprobat până la urmă și a primit felicitări de la colegi. S-a dus acasă într-o stare de exaltare și era încă binedispusă când a venit la următoarea ședință de psihanaliză. Am remarcat în treacăt ce efect avusese asupra ei această victorie, lucru pe care ea l-a respins cu o ușoară iritare. Sigur că o bucuraseră felicitările, dar sentimentul ei predominat a fost că scăpase de o mare primejdie. Doar peste doi ani a fost în stare să abordeze celelalte elemente implicate în această experiență, care se situau undeva între ambiție, groază de eșec, victorie. Pe atunci, sentimentele ei, așa cum se exprimau în asocieri, se axau toate pe problema modestiei. Se simțea îngâmfată pentru că propusese un nou plan. Cine era ea să știe mai bine ce era de făcut? Însă, treptat, și-a dat seama că această atitudine se baza pe faptul că, pentru ea, să sugereze alt mod de a acționa însemna să se aventureze în afara limitelor artificiale înguste, pe care nu le încălca din teamă. Doar când a recunoscut adevărul acestei observații, a devenit pe deplin conștientă că modestia ei era o fațadă pe care o păstra de dragul

siguranței personale. Rezultatul acestei prime etape de lucru a fost că pacienta a început să aibă încredere în sine și suficient curaj să-și recunoască și declare dorințele și opiniile. A doua perioadă a fost destinată îndeosebi tratării dependenței sale de un „partener”. Majoritatea problemelor legate de această nevoie le-a rezolvat singură, așa cum vom arăta în amănunt mai târziu. Această dependență, în ciuda puterii sale copleșitoare, era și mai adânc refulată decât tendința anterioară. Nu îi trecuse niciodată prin minte că era ceva în neregulă în relațiile ei cu bărbații. Dimpotrivă, le crezuse foarte satisfăcătoare. Analiza i-a schimbat treptat această perspectivă. Existau trei factori principali care sugerau o dependență compulsivă. Primul era că se simțea complet pierdută, ca un copil mic într-o pădure ciudată, atunci când se termina o relație sau când era despărțită un timp de persoana importantă pentru ea. Prima experiență de acest fel a avut loc după ce a plecat de acasă, la vârsta de 20 de ani. Atunci s-a simțit ca o frunză în vânt, purtată prin univers, și i-a trimis mamei sale scrisori disperate, în care îi declara că nu poate trăi fără ea. Dorul de casă a încetat odată cu pasiunea pentru un bărbat mai în vârstă, un scriitor de succes, care se interesa de munca ei literară și o îndruma într-un mod autoritar. Desigur, prima oară când s-a simțit pierdută, fiind singură, poate fi pusă pe seama tinereții și a vieții ocrotite pe care o avusese acasă. Dar reacțiile ulterioare au fost aceleași, formând un contrast ciudat cu reușita ei în carieră, în pofida dificultăților menționate mai sus. Al doilea fapt izbitor a fost că, în toate aceste relații, întreaga lume din jurul ei se estompa și doar iubitul avea importanță. Toate gândurile și sentimentele ei se concentrau asupra unui telefon, unei scrisori sau vizite a lui; orele pe care le petrecea fără el erau golite de sens, nu făcea decât să-l aștepte și să se gândească la atitudinea lui față de ea și, mai

presus de toate, se simțea din cale-afară de nefericită din cauza incidentelor pe care le percepea ca pe o supremă neglijare sau respingere umilitoare. În astfel de momente, relațiile cu alți oameni, munca ei și alte interese își pierdeau aproape orice valoare pentru ea. Al treilea factor a fost o fantasmă cu un bărbat măreț și dominator a cărui sclavă supusă era și care îi dădea în schimb tot ce își dorea, de la o abundență de lucruri concrete la o intensă stimulare mentală, și făcea din ea o scriitoare celebră. Pe măsură ce implicațiile acestor factori au fost treptat recunoscute, a apărut nevoia compulsivă de a se sprijini pe un „partener”, ale cărei caracteristici și consecințe au fost identificate. Principala trăsătură era o atitudine parazitară complet refulată, o dorință inconștientă de a se „hrăni” pe seama partenerului, de a se aștepta de la el să dea sens vieții ei, să-și asume responsabilitatea pentru ea, să-i rezolve toate problemele și să facă din ea o persoană importantă, fără niciun efort din partea ei. Această tendință nu numai că a înstrăinat-o de ceilalți, dar și de partener, pentru că inevitabila dezamăgire apărută atunci când așteptările tainice pe care le avea de la el au rămas neîmplinite a dat naștere unei profunde iritări lăuntrice; această iritare a fost refulată în cea mai mare parte, de teamă să nu-și piardă partenerul, dar o părticică din ea tot izbucnea uneori. O altă consecință a fost faptul că nu se putea bucura de nimic, decât dacă împărtășea acel lucru cu partenerul. Consecința cea mai generală a acestei tendințe a fost că relațiile ei nu făceau decât să-i sporească nesiguranța, pasivitatea și disprețul de sine. Interacțiunile acestei tendințe cu aceea precedentă au fost de două ori mai multe. Pe de-o parte, modestia ei compulsivă a constituit unul din motivele nevoii de un partener. Întrucât nu putea să aibă grijă de dorințele ei, avea nevoie de altcineva care s-o facă. Întrucât nu se putea apăra singură, avea nevoie de

altcineva care s-o apere. Pentru că nu-și vedea propriile atuuri, avea nevoie de altcineva care să-i confirme valoarea. Pe de altă parte, exista un conflict intens între modestia ei compulsivă și așteptările excesive de la partener. Din cauza acestui conflict inconștient, trebuia să deformeze situația de câte ori era dezamăgită că nu i se împlineau așteptările. În asemenea situații, se simțea victima unui tratament inacceptabil de aspru și abuziv și, de aceea, nefericită și ostilă. Majoritatea ostilității trebuia să fie refulată din cauza fricii de a fi părăsită, dar existența acesteia i-a subminat relația și i-a transformat așteptările în solicitări vindicative. Tulburările ce au rezultat sau dovedit a ocupa o foarte mare parte în extenuarea și inhibiția ei față de munca creatoare. Rezultatul acestei perioade de travaliu analitic a fost că pacienta și-a depășit neputința parazitară și a ajuns capabilă de mai multă activitate independentă. Oboseala a încetat să mai fie continuă, ci apărea doar din când în când. A început să scrie, cu toate că se mai confrunta cu rezistențe. Relațiile ei cu oamenii au devenit mai prietenoase, deși erau încă departe de a fi spontane; celorlalți le lăsa impresia că e îngâmfată, dar ea se simțea cât se poate de timidă. Schimbarea generală și-a găsit expresia într-un vis în care mergea cu mașina condusă de prietenul ei printr-un ținut ciudat, iar atunci i-a trecut prin minte că ar putea să-și ia și ea permis de conducere. De fapt, avea permis și conducea la fel de bine ca prietenul ei. Visul simboliza un insight timid al faptului că avea propriile drepturi și nu trebuia să se simtă o povară neajutorată pentru cineva. A treia și ultima perioadă de travaliu analitic s-a ocupat de dorințele ambițioase refulate. Existase o perioadă în viața ei când fusese obsedată de o ambiție nebunească. Aceasta a durat din ultimii ani de liceu până în al doilea an de facultate, iar apoi parcă a dispărut. Am putea concluziona doar pe baza deducțiilor că aceasta a continuat în inconștient. Acest lucru a

fost sugerat de faptul că era peste măsură de fericită când i se recunoștea valoarea, că îi era groază de eșec și că anxietatea intervenea la orice încercare de a începe o activitate independentă. Structura acestei tendințe era mai complicată decât a celorlalte două. Spre deosebire de celelalte, ea constituia o încercare de a-și controla viața activ, de a începe lupta cu forțele potrivnice. Acest fapt a constituit un element al continuității; femeia simțea că existase o forță pozitivă în ambiția ei și își dorea mereu s-o recupereze. Al doilea element care îi alimenta ambiția era necesitatea de a-și restabili stima de sine. Al treilea element era spiritul vindicativ: succesul însemna un triumf asupra celor care o umiliseră, pe când eșecul era o înfrângere jalnică. Pentru a înțelege caracteristicile acestei ambiții, trebuie să ne întoarcem în trecutul pacientei și să descoperim schimbările succesive prin care a trecut acest sentiment. Spiritul combativ implicat în această tendință a apărut foarte devreme în viață. Într-adevăr, a precedat dezvoltarea celorlalte două tendințe. În această perioadă a analizei, amintirile din copilărie erau dominate de opoziție, revoltă, pretenții beligerante, tot felul de rele. Așa cum știm, Clare a pierdut lupta pentru locul ei sub soare, deoarece sorții îi erau prea potrivnici. Apoi, după o serie de experiențe nefericite, acest spirit a apărut din nou când avea în jur de 11 ani, în forma unei ambiții feroce la școală. Pe atunci era plină de o ostilitate refulată care absorbise dorința de răzbunare pentru nedreptatea care i se făcuse și pentru demnitatea ei călcată în picioare. Dobândise acum cele două elemente menționate mai sus; ajungând cea mai bună, urma să-și refacă încrederea în sine atât de perturbată, iar înfrângându-i pe ceilalți, urma să se răzbune pentru toate jignirile. Această ambiție din liceu, cu elementele sale compulsive și distructive, era totuși realistă în

comparație cu evoluțiile ulterioare, pentru că necesita eforturi de a-i depăși pe ceilalți prin realizări și mai mari. În liceu, a reușit încă să fie, indiscutabil, prima. Dar la facultate, unde competiția era mai mare, a renunțat complet la ambiție, în loc să facă eforturile mai mari pe care le impunea situația, în caz că dorea să fie prima. Au fost trei motive principale pentru care nu și-a putut mobiliza curajul de a face aceste eforturi. Unul a fost că, din cauza modestiei compulsive, trebuia să lupte mereu împotriva îndoielilor în privința inteligenței sale. Altul a fost împiedicarea efectivă a utilizării libere a inteligenței, la care s-a ajuns prin refularea facultăților ei critice. În final, nu-și putea asuma riscul unui eșec, deoarece nevoia de a-i întrece pe ceilalți era prea compulsivă. Abandonarea ambiției sale manifeste nu i-a diminuat totuși impulsul de a triumfa asupra celorlalți. Trebuia să găsească o soluție de compromis, iar aceasta, spre deosebire de ambiția sinceră din școală, avea un caracter necinstit. În fond, era vorba să-i învingă pe ceilalți fără să facă nimic pentru această victorie. A încercat să facă acest lucru imposibil în trei feluri, toate profund inconștiente. Unul era să considere orice noroc pe care îl avusese în viață drept un triumf asupra altora. Acestea mergeau de la vremea frumoasă dintr-o excursie, perfect conștientizată, la o victorie inconștientă asupra unui „dușman” care s-a îmbolnăvit sau a murit. Pe de altă parte, nu percepea ghinionul ca fiind pur și simplu ghinion, ci ca pe înfrângere jalnică. Această atitudine i-a accentuat groaza de viață, pentru că însemna să se bazeze pe factori ce nu pot fi controlați. Alt mod de a face față vieții a fost să înlocuiască nevoia de victorie cu aceea de dragoste. Să aibă un soț sau un iubit era tot un triumf; să fie singură era o înfrângere rușinoasă. Și al treilea mod de a obține o victorie fără efort era pretenția ca soțul sau iubitul, precum bărbatul dominator din fantasma ei, să-i aducă glorie fără ca ea să facă nimic, eventual

doar dându-i șansa de a-i împărtăși succesul. Aceste atitudini au dat naștere la conflicte de nerezolvat în relațiile ei și i-au sporit considerabil nevoia de un „partener”, întrucât acesta urma să preia toate responsabilitățile importante. Consecințele acestei tendințe au fost parțial rezolvate prin recunoașterea influenței pe care o aveau asupra atitudinii ei generale față de viață, de muncă, față de alții și de sine însăși. Rezultatul remarcabil al examinării lor a fost o diminuare a inhibițiilor față de muncă. Am abordat apoi legăturile dintre această tendință și celelalte două. Pe de o parte, existau conflicte ireconciliabile, iar pe de alta, întăriri reciproce, dovezi ale faptului că era captiva structurii ei nevrotice. Existau conflicte între compulsia de a-și asuma un loc umil și cea de a triumfa asupra celorlalți, între ambiția de a-i întrece pe toți și dependența parazitară, cele două tendințe ciocnindu-se obligatoriu, dar ambele trezind anxietate sau paralizându-se una pe alta. Acest efect paralizant s-a dovedit a fi cea mai importantă sursă a extenuării, precum și a inhibițiilor față de muncă. Totuși, nu mai puțin însemnate au fost modurile în care fiecare tendință o întărea pe cealaltă. Să fie modestă și să se plaseze pe un loc umil îi deveneau cu atât mai necesare, cu cât îi ascundeau mai bine nevoia de triumf. Partenerul, așa cum s-a menționat mai sus, devenea cu atât mai mult o necesitate vitală cu cât trebuia să satisfacă și el, în mod fals, nevoia de triumf. În plus, sentimentele de umilință, generate de nevoia de a trăi sub capacitățile ei emoționale și intelectuale și de dependența de partener, continuau să producă mereu o nouă dorință de răzbunare, astfel perpetuând și întărind nevoia de trimf. Travaliul analitic a constat în ruperea treptată a cercurilor vicioase care acționau. Faptul că modestia ei compulsivă făcuse deja loc într-o oarecare măsură autoafirmării a fost de mare ajutor, deoarece acest progres a slăbit automat și nevoia de

triumf. În mod asemănător, soluționarea parțială a problemei dependenței, care a întărit-o și care i-a înlăturat multe sentimente de umilință, a făcut nevoia de triumf mai puțin stringentă. Astfel, atunci când a abordat în sfârșit problema spiritului vindicativ, care o șoca profund, a fost în stare să întâmpine cu mai multă forță interioară o chestiune care nu mai era atât de importantă. Nu ar fi fost posibil s-o abordeze de la început. În primul rând, nu ar fi înțeles-o, iar în al doilea rând, ar fi putut să i se împotrivească. Rezultatul acestei ultime perioade de psihanaliză a fost o eliberare generală a energiilor. Clare și-a recuperat ambiția pierdută, pe o bază mult mai sănătoasă. Acum era mai puțin compulsivă și distructivă, accentul mutându-se de la interesul pentru succes la interesul pentru obiectul acestuia. Relațiile ei cu oamenii, deja mai bune după a doua perioadă, s-au eliberat de tensiunile create de amestecul anterior de falsă umilință și îngâmfare defensivă. *** Cu toată rezerva cuvenită excesivei simplificări de mai sus, cred, pe baza experienței, că această expunere ilustrează desfășurarea tipică a unei analize, sau, dacă sunt mai prudentă, cursul ideal al unei psihanalize. Existența a trei etape principale în analiza lui Clare este doar o întâmplare; puteau la fel de bine să fie două sau cinci. Este totuși caracteristic faptul că, în fiecare perioadă, analiza a trecut prin trei faze: identificarea unei tendințe nevrotice; descoperirea cauzelor, manifestărilor și consecințelor acesteia; și descoperirea relațiilor cu alte zone ale personalității, în special cu alte tendințe nevrotice. Aceste faze trebuie parcurse pentru fiecare tendință nevrotică a pacientului. De fiecare dată când se termină o fază, o parte a structurii devine mai clară, până când ajunge transparentă în întregime. Fazele nu se parcurg

întotdeauna în ordinea menționată; mai exact, este necesară o oarecare înțelegere a manifestărilor unei tendințe înainte de a se putea recunoaște tendința respectivă. Acest lucru este bine ilustrat în autoanaliza lui Clare, la care ne vom referi în capitolul 8. Clare a identificat multe implicații importante ale dependenței sale morbide, înainte să recunoască faptul că este dependentă, precum și nevoia puternică de o relație de dependență. Fiecare fază are o valoare terapeutică aparte. Prima fază, identificarea unei tendințe nevrotice, înseamnă recunoașterea unei forțe pulsionale care acționează în tulburarea de personalitate, iar această recunoaștere are în sine o anumită valoare terapeutică. Inițial, persoana se simțea neputincioasă, la mila unor forțe intangibile. Recunoașterea, fie a numai uneia din aceste forțe, nu reprezintă doar un avantaj general pentru insight, ci și reduce întru câtva neputința covârșitoare. Cunoașterea motivului concret al unei tulburări duce la realizarea faptului că avem o șansă să facem ceva în această privință. Această schimbare poate fi ilustrată printr-un exemplu simplu. Un fermier vrea să cultive pomi fructiferi, dar copacilor nu le merge bine, deși face mari eforturi să-i îngrijească și încearcă toate remediile pe care le știe. După un timp, se descurajează. Dar în cele din urmă descoperă că pomii suferă de o boală sau au nevoie de un anumit ingredient al solului, iar viziunea sa asupra problemei se schimbă imediat, ca și dispoziția sufletească, deși starea pomilor a rămas aceeași. Doar situația externă s-a modificat, pentru că există acum o posibilitate de a acționa într-un scop anume. Uneori, simpla descoperire a unei tendințe nevrotice este suficientă să vindece tulburarea nevrotică. De exemplu, un director foarte capabil era profund deranjat că atitudinea angajaților săi, care dăduseră întotdeauna dovadă de devotament, se schimbase din motive asupra cărora nu deținea

controlul. În loc să rezolve diferendul într-o manieră amicală, aceștia au început să facă solicitări iraționale și beligerante. Cu toate că directorul era o persoană inventivă în majoritatea chestiunilor, s-a simțit total incapabil să facă față acestei situații inedite și a ajuns atât de resentimentar și disperat, că s-a gândit să se retragă din afacere. În acest exemplu, simpla descoperire a nevoii sale profunde de devotament din partea subordonaților a fost suficientă să rezolve situația. Totuși, de obicei, simpla recunoaștere a unei tendințe nevrotice nu provoacă nicio schimbare radicală. În primul rând, bunăvoința de a schimba ceva, care e antrenată de descoperirea unei asemenea tendințe, este echivocă și, așadar, lipsită de forță, și, în al doilea rând, această bunăvoință, chiar dacă devine o dorință clară, nu e totuna cu abilitatea necesară schimbării. Această capacitate se dezvoltă mai târziu. Motivul pentru care bunăvoința inițială de a învinge o tendință nevrotică nu constituie de obicei o forță de încredere, în pofida entuziasmului care o însoțește de cele mai multe ori, este că tendința are și o valoare subiectivă, la care persoana respectivă nu vrea să renunțe. Când apare perspectiva de a depăși o anumită nevoie compulsivă, se mobilizează și acele forțe care vor s-o păstreze. Cu alte cuvinte, curând după primul efect eliberator al descoperirii, persoana se confruntă cu un conflict: vrea să se schimbe și totuși nu vrea. Acest conflict rămâne de obicei inconștient, pentru că persoana respectivă vrea să fie de acord cu ceva care este contra rațiunii și propriului interes. Dacă, din orice motiv, predomină hotărârea de a nu se schimba, efectul eliberator al acestei descoperiri va fi doar o ușurare trecătoare, urmată de o descurajare mai profundă. Pentru a ne întoarce la analogia cu fermierul, schimbarea dispoziției lui nu va dura dacă el știe sau crede că remediul necesar nu îi este accesibil. Din fericire, aceste reacții negative

nu sunt prea frecvente. Mai frecvent se întâmplă ca bunăvoința de a se schimba și lipsa acesteia să ajungă la un compromis. În acest caz, pacientul rămâne hotărât să se schimbe, dar vrea să scape cât mai ieftin. Poate spera că va fi de-ajuns să găsească originea tendinței în copilărie sau, dacă are doar intenția de a se schimba, se poate agăța de iluzia că simpla recunoaștere a tendinței va schimba totul peste noapte. Totuși, în a doua fază, când perlaborează implicațiile tendinței, își dă seama din ce în ce mai bine de consecințele ei nefericite, de gradul în care îi restrânge viața în toate privințele. Să presupunem, de pildă, că persoana are o nevoie nevrotică de independență totală. După ce identifică tendința și află câte ceva despre originile sale, va trebui să treacă un timp pentru a înțelege de ce îi este deschisă numai această cale spre liniște sufletească și cum se manifestă aceasta în viața ei zilnică. Va trebui să observe în amănunt cum se exprimă această nevoie în atitudinea ei față de mediul înconjurător, cum îmbracă poate forma unei aversiuni în momentul obturării câmpului vizual sau a unei anxietăți apărute când stă la o coadă. Va trebui să știe cum îi influențează atitudinea față de vestimentație, așa cum este aceasta evidențiată prin semne ca sensibilitate față de curele, pantofi, cravate sau orice alt articol care constrânge. Va trebui să recunoască influența tendinței asupra muncii, manifestată probabil printr-o revoltă împotriva rutinei, obligațiilor, așteptărilor, sugestiilor, o revoltă împotriva timpului și a superiorilor săi. Va trebui să-i înțeleagă influența asupra vieții amoroase, observând factorii cum sunt o incapacitate de a accepta orice legătură sau o tendință de a simți că orice interes pentru altă persoană înseamnă înrobire. Astfel, se va cristaliza o evaluare a diferiților factori care contribuie într-o mai mică sau mai mare măsură la apariția sentimentului de constrângere, obligând-o să fie mereu în gardă. Simpla cunoaștere a faptului că are o puternică dorință

de independență nu e suficientă. Doar atunci când îi va recunoaște forța copleșitoare atotcuprinzătoare și caracterul negativist, va putea dobândi un stimulent serios pentru schimbare. Prin urmare, valoarea terapeutică a celei de-a doua faze este, în primul rând, că întărește dorința individului de a-și învinge pulsiunea perturbatoare. El începe să înțeleagă necesitatea schimbării, iar bunăvoința sa oarecum echivocă de a depăși tulburarea se transformă într-o hotărâre fermă de a se lua la trântă cu ea. Această hotărâre constituie cu siguranță o forță puternică și valoroasă, indispensabilă oricărei schimbări. Dar nici cea mai fermă hotărâre nu prea e de folos fără capacitatea de a persevera până la atingerea scopului. Iar această capacitate crește treptat pe măsură ce fiecare manifestare este văzută mai clar. În timp ce individul perlaborează implicațiile tendinței nevrotice, iluziile, temerile, vulnerabilitățile și inhibițiile sale sunt dezrădăcinate. Drept urmare, el devine mai puțin nesigur, mai puțin izolat și mai puțin ostil, iar ameliorarea relațiilor sale cu alții și cu sine face, la rândul ei, tendința nevrotică mai puțin necesară și crește capacitatea individului în cauză de a se lupta cu aceasta. Această parte a muncii analitice mai are și meritul de a crea stimulentul necesar pentru a descoperi acei factori care împiedică o schimbare mai profundă. Forțele mobilizate până acum au ajutat la slăbirea puterii exercitate de o anumită tendință și, prin urmare, au adus unele îmbunătățiri. Dar tendința propriu-zisă și multe din implicațiile ei sunt aproape sigur strâns legate de alte pulsiuni, posibil contradictorii. De aceea, individul nu-și poate depăși în întregime dificultățile perlaborând doar substructura dezvoltată în jurul unei anumite tendințe. Clare, de exemplu, și-a pierdut ceva din modestia compulsivă prin analizarea acestei tendințe, dar unele

implicații ale acesteia îi erau inaccesibile pe atunci, pentru că se împleteau cu dependența morbidă și puteau fi abordate doar împreună cu acea problemă suplimentară. Această a treia fază, recunoașterea și înțelegerea relațiilor reciproce dintre diferitele tendințe nevrotice, duce la pătrunderea celor mai profunde conflicte. Înseamnă o înțelegere a încercărilor de a găsi soluții și a modului în care aceste încercări nu au dus decât la o situație din ce în ce mai complicată. Înainte de a ajunge în această fază a muncii analitice, individul poate că a dobândit un insight profund asupra părților componente ale conflictelor, dar este încă adeptul credinței că acestea ar putea fi rezolvate. De exemplu, poate că a conștientizat natura despotică a pulsiunii sale, precum și natura nevoii de a fi aplaudat pentru inteligența sa superioară. Dar a încercat să reconcilieze aceste tendințe doar recunoscându-și din când în când pulsiunea despotică, fără a avea nici cea mai mică intenție să se schimbe. S-a așteptat că recunoașterea tendinței despotice îi va permite s-o continue și, în același timp, îi va câștiga aplauze pentru pătrunderea psihologică de care dăduse dovadă. Altă persoană, care tinde spre seninătate olimpiană, dar are și pulsiuni vindicative, și-a închipuit că poate fi senină cea mai mare parte a anului, dar șia pus deoparte o perioadă, un fel de concediu, în care să se lase în voia dorinței de răzbunare. Este evident că nicio schimbare esențială nu poate avea loc atâta timp cât cineva speră în taină la astfel de soluții. După ce se trece prin a treia fază, devine posibilă înțelegerea naturii paliative a acestor soluții. Valoarea terapeutică a acestei faze rezidă și în faptul că îți dă posibilitatea să rupi cercurile vicioase care operează în diverse tendințe nevrotice, să dezorganizezi modurile în care se întăresc una pe alta, precum și felurile în care intră în conflict. Așadar, înseamnă o înțelegere completă a așa-numitelor simptome, adică manifestările patologice evidente, cum ar fi

atacuri de panică, fobii, depresii, compulsii majore. Auzim adesea afirmații în sensul că ceea ce este cu adevărat important în psihoterapie este să observi conflictele. Asemenea afirmații au aceeași valoare cu aceea că lucrurile care contează cu adevărat sunt rigiditatea sau vulnerabilitatea nevrotică ori tendința de superioritate. Însă cu adevărat important este să vezi întreaga structură, nici mai mult, nici mai puțin. Conflictele existente pot fi uneori identificate destul de repede în analiză. O asemenea recunoaștere nu este totuși de folos până când componentele conflictelor nu sunt pe deplin înțelese și intensitatea lor nu scade. Doar după ce se realizează acest lucru, conflictele propriu-zise devin accesibile. Să încheiem această discuție întrebându-ne care este valoarea practică a informațiilor oferite în acest capitol și în cel precedent. Dau acestea indicații precise și detaliate în privința drumului pe care să mergi în analiză? Răspunsul este că, oricât de multe cunoștințe ai avea, tot nu poți împlini asemenea speranțe. Unul dintre motive este că diferențele dintre oameni sunt prea mari ca să permită folosirea oricărei căi recomandate. Chiar dacă am presupune că există doar un număr limitat de tendințe nevrotice depistabile în civilizația noastră, să spunem cincisprezece, numărul combinațiilor posibile între aceste tendințe este, practic, infinit. Un alt motiv este că, în psihanaliză, nu vedem o tendință net delimitată de alta, ci suma tulburărilor; de aceea, este necesară o inteligență flexibilă pentru a izola elementele componente ale tabloului. Altă complicație constă în faptul că, deseori, consecințele diverselor tendințe nu sunt evidente, fiind ele refulate, făcând astfel tendința mai greu de recunoscut. Și, în cele din urmă, analiza reprezintă o relație umană, precum și o cercetare comună. Ar fi o comparație unilaterală dacă s-ar crede că analiza este o excursie exploratorie în care sunt implicați doi

colegi sau prieteni, amândoi interesați în egală măsură să observe și înțeleagă, cât și să-și însumeze observațiile și să facă deducțiile ce se impun. În analiză, particularitățile și tulburările pacientului — ca să nu mai vorbim de ale analistului — sunt extrem de importante. Nevoia lui de afecțiune, mândria, vulnerabilitatea sunt la fel de prezente în această situație ca în oricare alta, dar, în plus, analiza scoate la iveală temerile, ostilitatea și mecanismele prin care pacientul se apără de acele insighturi care îi amenință sistemul de protecție sau mândria pe care le-a dezvoltat. Deși aceste reacții îl ajută, dacă sunt înțelese, ele fac totuși procesul mai complex și mai greu de generalizat. Afirmația că, în mare măsură, fiecare analiză își are propria ordine de abordare a problemelor poate fi intimidantă pentru cei temători și, în special, pentru cei care au nevoie de o garanție că fac întotdeauna ce trebuie. Însă ei n-ar trebui să uite, pentru propria lor liniște, că această ordine nu este artificial creată de manipularea inteligentă a psihanalistului, ci survine spontan, pentru că rezidă în natura problemelor care devin accesibile, una după alta. Cu alte cuvinte, când cineva se autoanalizează, va urma de obicei etapele descrise mai sus pentru a urmări materialul în ordinea în care apare. Bineînțeles, se va întâmpla uneori să atingă probleme care nu se pot rezolva în momentul respectiv. În asemenea situații, un analist cu experiență va fi probabil în stare să-și dea seama că un anumit subiect este inaccesibil înțelegerii pacientului și, de aceea, e mai bine să fie momentan lăsat deoparte. Să presupunem, de pildă, că un pacient care este încă absolut convins de superioritatea sa incontestabilă față de alții scoate la iveală un material care sugerează că îi este teamă să nu fie acceptat de ceilalți. Analistul va ști că este încă prematur să abordeze teama pacientului de respingere, pentru că acesta ar considera de neconceput ca o ființă atât de superioară, cum se

crede el, ar putea să încerce o astfel de teamă. De multe alte ori, analistul va recunoaște doar retrospectiv că (și de ce) o problemă nu era accesibilă la un moment dat. Cu alte cuvinte, și el poate face progrese doar încercând și greșind uneori. În autoanaliză, se poate întâmpla să existe mai puțină tentație de a aborda prematur un anumit factor, pentru că individul va evita intuitiv o problemă cu care nu e încă în stare să se confrunte. Dar, dacă observă, după ce se chinuiește un timp cu o problemă, că nu se apropie câtuși de puțin de o soluție, ar trebui să-și aducă aminte că poate nu e încă pregătit să o perlaboreze și că ar fi mai bine s-o lase deoparte pentru moment. Și nu trebuie să-l descurajeze turnura pe care au luato lucrurile, căci, de foarte multe ori, atacarea prematură a unei probleme oferă o pistă însemnată pentru travaliul viitor. Totuși, trebuie să scoatem în evidență faptul că pot exista alte motive pentru care o soluție care se prezintă singură nu este acceptată, așa că persoana în cauză n-ar trebui să recurgă prea repede la scuza că este prematură. Și informațiile de acest fel, pe care le-am oferit, sunt utile nu numai pentru a împiedica descurajarea inutilă, ci și în moduri mai pozitive, căci te ajută să însumezi și să înțelegi trăsăturile caracteristice care rămân altminteri observații disparate. Un individ poate realiza, de exemplu, că are dificultăți să solicite aproape orice, de la indicații pe stradă la o consultație când e bolnav, că ascunde faptul că merge la psihanaliză de parcă ar fi ceva rușinos, demn de dispreț, deoarece se simte în stare să facă față singur problemelor sale, că se enervează când cineva îi arată milă sau îi dă sfaturi și se simte umilit dacă e nevoit să accepte ajutorul cuiva; și, dacă are ceva cunoștințe despre tendințele nevrotice, poate îi trece prin minte că toate aceste reacții provin dintr-o tendință spre independență compulsivă. Normal, nu există nicio garanție că presupunerea sa e corectă. Faptul că oamenii îl plictisesc în general ar putea explica unele

dintre reacțiile sale, deși nu ar explica sentimentul mândriei rănite care apare uneori. Orice ipoteză trebuie lansată cu rezerve și cu titlu de încercare, până când există destule probe în sprijinul validității sale. Chiar și în acest caz, persoana trebuie să verifice de mai multe ori dacă presupunerea sa este în întregime validă sau doar parțial. Normal, nu se poate aștepta niciodată ca o singură tendință să explice totul: nu trebuie să uite că există și tendințe contrare. Tot ce poate aștepta în mod rațional este că tendința suspectată este una din forțele pulsionale din viața sa, și de aceea trebuie să se manifeste constant prin aceleași reacții. Cunoștințele îi vor fi cu siguranță utile și după ce a recunoscut o tendință nevrotică. O înțelegere a importanței terapeutice de a descoperi diversele manifestări și consecințe ale unei tendințe va ajuta individul să-și concentreze atenția în mod intenționat asupra acestora, în loc să se piardă într-o căutare febrilă a motivelor forței sale, din care majoritatea nu pot fi înțelese decât mai târziu. O astfel de înțelegere va avea o valoare aparte, căci îl va face să se gândească la prețul plătit pentru urmărirea tendinței. Cu privire la conflicte, valoarea practică a cunoștințelor de psihologie constă în faptul că acestea îl împiedică pe individ să oscileze între diferite atitudini. Clare, de pildă, atunci când se autoanaliza, pierdea mult timp oscilând între tendința de a da toată vina pe ceilalți și cea de a se învinovăți numai pe ea însăși. Prin urmare, a devenit confuză pentru că voia să rezolve problema care din aceste două tendințe contradictorii era prezentă sau măcar care era predominantă. În realitate, ambele se manifestau și proveneau din tulburări nevrotice contradictorii. Tendința de a-și găsi vină pentru toate și de a evita să-i învinovățească pe alții era unul din rezultatele modestiei sale compulsive. Tendința de a da vina pe ceilalți provenea din nevoia ei de a se simți superioară, care îi făcea

insuportabil gândul de a-și recunoaște orice defecte. Dacă s-ar fi gândit atunci la posibilitatea existenței unor tendințe conflictuale provenind din surse contradictorii, poate ar fi înțeles procesul mult mai devreme. Până acum am examinat pe scurt structura nevrozelor și am vorbit despre modul în care trebuie abordate forțele inconștiente pentru a se obține treptat o imagine clară a întregii structuri. Nu ne-am referit încă la mijloacele specifice prin care le descoperim. În următoarele două capitole vom discuta despre eforturile pe care trebuie să le facă pacientul și analistul pentru a ajunge până la urmă să înțeleagă personalitatea pacientului.

4 CONTRIBUȚIA PACIENTULUI LA PROCESUL PSIHANALITIC Autoanaliza este o încercare de a fi pacient și psihanalist în același timp. De aceea, este de dorit să discutăm despre sarcinile fiecăruia dintre participanții la procesul analitic. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului și cel al pacientului, dar și o relație umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influență considerabilă asupra contribuției fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet și sincer cu putință. A doua este să devină conștient de forțele pulsionale inconștiente și influența lor asupra vieții sale. Iar a treia e să-și dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relațiile cu sine însuși și cu lumea din jurul lui. Autoexprimarea completă se realizează prin asociere liberă. A fost ingenioasa descoperire a lui Freud că asocierea liberă, până atunci folosită doar în experimentele psihologice, ar putea fi utilizată și în tratament. Să asocieze liber presupune din partea pacientului efortul de a exprima tot ce îi trece în minte fără rezerve și în ordinea în care îi vine, indiferent dacă este sau pare banal, deplasat, incoerent, irațional, indiscret, lipsit de tact, jenant, umilitor. Poate nu e inutil să adăugăm că „tot” este

folosit în sens propriu. Nu include numai gânduri vagi și trecătoare, ci și anumite idei și amintiri — incidente care au avut loc de la ultima ședință, amintiri legate de experiențe din oricare perioadă a vieții, gânduri despre sine și alții, reacții față de analist sau situația analitică, convingeri religioase, morale, politice și artistice și, desigur, vise. Este extrem de important ca pacientul să-și exprime fiecare sentiment care iese la iveală, cum ar fi afecțiunea, speranța, triumful, descurajarea, ușurarea, suspiciunea, mânia, precum și orice gând vag sau specific. Bineînțeles că, dintr-un motiv sau altul, pacientul va ridica obiecții la faptul că trebuie să dea glas anumitor lucruri, însă ar trebui să exprime aceste obiecții în loc să le folosească pentru a ascunde acel gând sau sentiment. Asocierea liberă diferă de modul nostru obișnuit de a gândi sau vorbi, nu numai prin sinceritate și lipsă de rezerve, dar și prin aparenta lipsă de direcție. Când discutăm despre o problemă, despre planurile noastre de weekend, când explicăm valoarea unor produse unui client, suntem deprinși să nu ne îndepărtăm de subiect. Din diversele fluxuri de idei ce ne trec prin minte, avem tendința de a le selecta pe cele adecvate situației respective. Dar și când vorbim cu cei mai buni prieteni, selectăm ce să spunem și ce să omitem, chiar dacă o facem inconștient. În asocierea liberă, există totuși un efort de a exprima tot ce ne trece prin minte, indiferent unde poate duce acest lucru. Ca multe alte strădanii ale omului, asocierea liberă poate fi folosită în scopuri constructive sau obstructive. Dacă un pacient a luat hotărârea de neclintit să se destăinuiască analistului, asocierile lui vor fi semnificative și sugestive. Dacă are interese imperioase să evite confruntarea cu anumiți factori inconștienți, asocierile sale vor fi neproductive. Aceste interese pot prevala atât de mult, încât utilitatea asocierii libere se transformă în absurditate. Ce rezultă în acest caz este o serie de

idei fără sens, care le imită pe cele adevărate. Așadar, valoarea asocierii libere depinde în întregime de spiritul în care este făcută. Dacă spiritul este unul de totală sinceritate, dacă pacientul este hotărât să se confrunte cu propriile probleme și vrea să-și deschidă sufletul în fața altei ființe umane, atunci procesul poate servi scopului în care a fost inițiat. În general, acest scop este să le dea atât analistului, cât și pacientului posibilitatea să înțeleagă cum funcționează mintea ultimului, și astfel să înțeleagă în cele din urmă structura personalității acestuia. Există totuși probleme specifice care pot fi lămurite prin asocieri libere — semnificația unui atac de anxietate, a unei oboseli bruște, a unei fantasme sau a unui vis, de ce mintea pacientului nu mai funcționează într-un anumit moment, de ce îl năpădește deodată un val de resentimente față de analist, de ce i s-a făcut greață la un restaurant ieri-seară, a fost impotent cu soția lui sau a tăcut în timpul unei discuții. Pacientul va încerca atunci să vadă ce i se întâmplă când se gândește la o anumită situație. De exemplu, o pacientă a avut un vis în care un element era supărarea că i se furase ceva de preț. Am întrebat-o ce i se întâmplase legat de acest fragment de vis. Prima asociere care a apărut a fost amintirea despre o servitoare care furase lucruri din casă timp de doi ani; pacienta o bănuia vag pe servitoare, dar își amintea senzația de disconfort pe care o avusese înainte să se descopere fapta. A doua asociere a fost amintirea fricii avute în copilărie de țiganii care furau copii. Următoarea amintire era un roman polițist în care se furaseră nestematele din coroana unui sfânt. Apoi și-a amintit o remarcă pe care o auzise fără se vrea, cum că toți psihanaliștii sunt niște escroci. Într-un final, i-a trecut prin minte că, în vis, ceva i-a amintit de cabinetul analistului. Asocierile indicau fără umbră de îndoială că visul era legat de situația analitică. Remarca despre analiști, care erau

considerați niște escroci, sugera o îngrijorare în privința onorariului, dacă era rezonabil și merita plătit. Era oare visul o reacție la ședința analitică precedentă? Ea nu credea că putea fi așa, căci plecase din cabinet cu un sentiment pronunțat de ușurare și recunoștință. Subiectele abordate în ședința precedentă fuseseră: dacă recunoscuse că perioadele ei de apatie și inerție fuseseră un fel de depresie distructivă; că aceste perioade nu fuseseră văzute de ea sau alții în această lumină, pentru că nu avusese sentimente de deznădejde; că suferise de fapt mai mult și era mai vulnerabilă decât recunoștea în sinea ei; că adesea trebuise să-și refuleze sentimentele dureroase pentru că se simțea obligată să joace rolul unui personaj puternic la modul ideal, care putea face față oricărui lucru. Ușurarea ei fusese asemănătoare cu aceea a unei persoane care, cu mari sacrificii, trăise toată viața peste posibilitățile sale financiare, iar acum înțelegea pentru prima oară că o asemenea păcăleală nu e necesară. Însă acea senzație de ușurare nu durase mult. În orice caz, acum și-a amintit brusc că, după acea ședință, fusese destul de iritabilă, că avusese un ușor deranjament la stomac și nu fusese în stare să adoarmă. Nu voi da amănunte legate de aceste asocieri. Cel mai important indiciu s-a dovedit a fi asocierea cu romanul polițist: îi furasem o nestemată din coroană. Efortul făcut pentru a lăsa impresia de putere extraordinară, atât sieși, cât și celorlalți, fusese o povară, în mod sigur, dar avusese și alte funcții importante; i-a dat un sentiment de mândrie, de care avea multă nevoie atâta timp cât adevărata încredere în sine îi era zdruncinată; și a fost cea mai bună apărare a ei împotriva recunoașterii vulnerabilității existente și a tendințelor iraționale ce o explicau. Așadar, ținea foarte mult la rolul pe care îl juca, iar faptul că descoperisem că nu era decât un rol a constituit o amenințare pentru ea, la care reacționase cu indignare.

Asocierea liberă ar fi cu totul nepotrivită ca metodă de a face calcule astronomice sau de a vedea mai clar situația politică. Aceste probleme cer raționamente pertinente și concise. Dar asocierea liberă constituie o metodă foarte potrivită — conform cunoștințelor pe care le avem în prezent, este unica metodă — pentru a înțelege existența, importanța și însemnătatea sentimentelor și dorințelor noastre inconștiente. Încă ceva despre valoarea asocierii libere în autocunoaștere: nu face minuni. Ar fi o greșeală să ne așteptăm ca, de îndată ce slăbește controlul rațiunii, toate lucrurile de care ne temem sau pe care le disprețuim în noi să fie dezvăluite. Putem fi destul de siguri că, în acest fel, nu va ieși la iveală mai mult decât putem suporta. Vor ieși la suprafață doar derivate ale sentimentelor și pulsiunilor refulate și, ca în vise, vor apărea într-o formă distorsionată sau vor fi exprimate la nivel simbolic. Astfel, în seria de asocieri menționate mai sus, sfântul era expresia aspirațiilor inconștiente ale pacientei. Desigur, vor apărea câteodată și factori neașteptați, într-o manieră spectaculoasă, dar asta se va întâmpla numai după ce travaliul susținut de dinainte, pe aceeași temă, îi va aduce aproape de suprafață. Sentimentele refulate pot ieși la iveală sub forma unei amintiri aparent îndepărtate, ca în seria de asocieri deja descrise. În acel caz, mânia pacientei s-a revărsat asupra mea pentru că îi deteriorasem părerea exagerat de bună despre sine; doar pe ocolite mi-a putut spune că sunt un criminal josnic care profanase tabuuri sacre și furase lucruri de preț pentru alții. Asocierile libere nu fac minuni, dar, dacă sunt făcute în spiritul adecvat, ne arată felul în care funcționează mintea, așa cum razele X arată funcționarea, altminteri invizibilă, a plămânilor sau intestinelor. Și o fac folosind un limbaj mai mult sau mai puțin criptic. Oricui îi e greu să facă asocieri libere. Acest proces nu

numai că se deosebește radical de obiceiurile noastre de comunicare și de manierele convenționale, ci și determină dificultăți care diferă la fiecare pacient. Acestea se pot încadra în diverse categorii, deși se întrepătrund în mod inevitabil. În primul rând, există pacienți la care întregul proces de asociere trezește temeri sau inhibiții, pentru că, dacă ar permite liberă trecere oricăror gânduri și sentimente, ar pătrunde pe un teritoriu interzis. Temerile ce vor ieși la iveală depind esențialmente de tendințele nevrotice existente. Câteva exemple ar fi edificatoare în acest sens. O persoană anxioasă, copleșită încă din copilărie de amenințarea pericolelor imprevizibile ale vieții, este inconștient hotărâtă să evite riscurile. Se agață de falsa convingere că va reuși să dețină controlul asupra vieții sale dacă se străduiește la maximum să facă previziuni. În consecință, evită să facă orice pas ale cărui urmări nu le „vede” dinainte; suprema sa lege este să nu fie prinsă niciodată cu garda jos. Pentru o astfel de persoană, asocierea liberă înseamnă cea mai mare nesăbuință, deoarece chintesența acestui proces este de a permite oricărui lucru să iasă la suprafață, fără să știi dinainte ce anume va apărea și unde va duce. Dificultatea este de altă natură la o persoană extrem de retrasă care se simte în siguranță numai atunci când poartă o mască și care respinge automat orice intruziune în viața personală. Un asemenea om trăiește în turnul său de fildeș și se simte amenințat de orice încercare de a i se încălca teritoriul. Pentru el, asocierea liberă reprezintă o intruziune insuportabilă și un pericol pentru izolarea sa. Iar altei persoane îi lipsește autonomia morală și nu îndrăznește să-și formeze propriile opinii. Nu este obișnuită să gândească, să simtă și să acționeze din proprie inițiativă, dar, ca o insectă care își întinde antenele să testeze o situație,

examinează automat mediul, ca să vadă ce se așteaptă de la ea. Gândurile sale sunt bune sau corecte când sunt aprobate de alții și greșite când nu sunt. Și aceasta se simte amenințată de ideea de a exprima tot ce-i trece prin minte, dar într-un mod cu totul diferit de ceilalți: știind doar cum să reacționeze, dar nu și cum să se exprime spontan, se simte în încurcătură. La ce se așteaptă analistul de la o astfel de persoană? Oare ar trebui să vorbească fără încetare? Îl interesează pe analist visele sale? Sau viața sa sexuală? Oare se va îndrăgosti de analist? Și ce aprobă sau dezaprobă cel din urmă? Pentru acest gen de persoană, ideea de a se exprima evocă nu numai toate aceste îndoieli neliniștitoare, ci și pericolul de a se expune la dezaprobare. Și, în cele din urmă, o persoană prinsă în capcana propriilor conflicte a devenit inertă și nu mai are capacitatea de a fi o forță mobilizatoare. Nu poate continua un efort decât atunci când inițiativa vine din afară. Este relativ dispusă să răspundă la întrebări, dar se simte pierdută când e lăsată să se bizuie pe propriile resurse. Astfel, este incapabilă să facă asocieri libere, întrucât spontaneitatea sa e inhibată. Iar această incapacitate de a face asocieri îi poate stârni un fel de panică, dacă are nevoia compulsivă de succes în toate, căci probabil va privi această inhibiție ca pe un „eșec”. Aceste exemple ilustrează faptul că, pentru unele persoane, întregul proces al asocierilor libere generează temeri sau inhibiții. Dar și acelea care sunt capabile de acest proces au în interior o zonă sau alta în care se poate trezi anxietatea dacă este abordată. Astfel, în cazul lui Clare, care era de obicei în stare să facă asocieri libere, orice amănunt legat de pretențiile ei refulate de la viață îi stârnea anxietatea, la începutul analizei. O altă dificultate constă în faptul că o exprimare fără rezerve a sentimentelor și gândurilor va dezvălui obligatoriu trăsături de care individului îi e rușine sau despre care se simte

umilit să vorbească. După cum s-a arătat în capitolul despre tendințele nevrotice, trăsăturile considerate umilitoare sunt foarte diferite. Cineva care este mândru că își urmărește interesele materiale va fi copleșit de rușine dacă își trădează înclinațiile idealiste. O persoană mândră de aparența ei angelică va fi rușinată să trădeze semne de egoism și nepăsare față de alții. Și aceeași umilință va fi simțită de câte ori e descoperită o prefăcătorie. Multe din dificultățile pacientului de a-și exprima gândurile și sentimentele sunt legate de psihanalist. Astfel, persoana care nu e în stare să asocieze liber — fie pentru că își simte amenințate mecanismele de apărare, fie pentru că și-a pierdut prea mult din inițiativă — probabil că va transfera asupra analistului aversiunea sa față de proces sau mâhnirea provocată de eșec și va reacționa printr-o obstrucționare sfidătoare. Faptul că sunt în joc fericirea și dezvoltarea ei armonioasă va fi practic uitat. Și, chiar dacă procesul nu trezește ostilitate față de analist, teama de atitudinea acestuia este întotdeauna prezentă într-o anumită măsură. Oare va înțelege? Oare mă va condamna? Mă va disprețui sau se va întoarce împotriva mea? Este cu adevărat interesat de dezvoltarea mea sau vrea să mă modeleze după propriile standarde? Se va simți jignit dacă fac remarci despre el? Își va pierde răbdarea dacă nu îi accept sugestiile? Tocmai această infinită varietate de temeri și obstacole face din sinceritatea fără rezerve o sarcină extrem de dificilă. Drept urmare, pacienții vor folosi, inevitabil, tehnici de evitare. Ei vor omite intenționat anumite incidente. Anumiți factori nu le vor trece niciodată prin minte în timpul ședinței de psihanaliză. Sentimentele nu vor fi exprimate, pentru că sunt uneori prea trecătoare. Detaliile vor fi omise, deoarece pacientul le consideră prea puțin importante. „Calculul” va lua locul fluxului de gânduri. Se va limita la o relatare amănunțită a

întâmplărilor zilnice. Aproape că nu există o limită a modurilor în care pacientul poate să încerce, conștient sau inconștient, să evite această cerință. Așadar, deși poate părea o sarcină ușoară să spui tot ce-ți vine în minte, în realitate, dificultățile sunt atât de mari, încât nu pot fi total depășite. Cu cât sunt mai mari obstacolele, cu atât mai neproductiv va deveni individul. Dar, cu cât se apropie mai mult de ele, cu atât mai sincer va fi cu sine și cu analistul. A doua misiune a pacientului în analiză este să-și înfrunte problemele cu onestitate — să dobândească un insight al lor, recunoscând factorii care erau până atunci inconștienți. Acesta nu este doar un proces intelectual, așa cum sugerează termenul „a recunoaște”; după cum s-a scos în evidență în literatura psihanalitică, de la Ferenczi și Rank încoace, aceasta este o experiență atât intelectuală, cât și emoțională. Înseamnă să obținem despre noi înșine informații pe care le simțim în „măruntaie”, dacă folosesc o expresie populară. Acest insight poate fi recunoașterea unui factor refulat în întregime, cum ar fi descoperirea făcută de o persoană cu o modestie sau o bunăvoință compulsivă că are, de fapt, un dispreț difuz pentru oameni. Poate fi recunoașterea că o pulsiune care este sub nivelul conștientizării are o amploare, intensitate și calitate la care nici nu a visat individul: de exemplu, un om poate să știe că e ambițios, dar nu a bănuit niciodată înainte că ambiția lui este o pasiune devoratoare care îi conduce viața și conține elementul distructiv al dorinței de a triumfa vindicativ asupra altora. Sau insightul poate fi descoperirea că factori aparent disparați sunt strâns legați unul de altul. O persoană poate a știut că are așteptări mărețe în ceea ce privește însemnătatea și realizările sale în viață și a fost conștientă că are o perspectivă melancolică și presentimentul nefast că va fi victima unui dezastru iminent, dar nu bănuise

niciodată că ambele atitudini reprezentau probleme sau că exista vreo legătură între cele două. În acest caz, insightul îi poate revela că nevoia de a fi admirată pentru valoarea ei unică este atât de puternică, încât o indignează profund nesatisfacerea acesteia și, din acest motiv, devalorizează viața propriu-zisă: ca un aristocrat pursânge care se confruntă cu necesitatea de a adopta un standard de viață mai scăzut și care mai degrabă ar înceta să trăiască decât să fie mulțumit cu mai puțin decât simte că i se cuvine. Astfel, preocuparea pentru catastrofa iminentă reprezintă de fapt dorința de a muri, parțial ca o răzbunare pe viața care nu a corespuns așteptărilor sale. Este imposibil de exprimat în termeni generali ce înseamnă pentru un pacient să dobândească un insight al problemelor sale, exact cum este imposibil de spus ce înseamnă pentru o persoană să fie expusă în lumina soarelui. Soarele poate s-o omoare sau să-i salveze viața. Poate fi obositor sau revigorant, efectul său depinzând de intensitatea cu care strălucește sau de starea de sănătate a persoanei respective. În mod asemănător, un insight poate să fie foarte dureros sau să aducă imediat ușurare. Aici ne aflăm cam pe același teren pe care l-am parcurs mai sus, când am discutat despre valoarea terapeutică a diverselor faze din analiză, însă ar fi bine să recapitulăm acele observații în acest context ușor diferit. Există mai multe rațiuni pentru care un insight poate aduce o ușurare. Ca să începem cu cea mai puțin importantă dintre ele, simpla înțelegere a motivelor unui fenomen neînțeles până acum este adesea o experiență satisfăcătoare; în orice situație din viață, recunoașterea adevărului reprezintă probabil o ușurare. Această considerație se aplică nu numai elucidării particularităților din prezent, ci și amintirilor din copilărie aproape uitate, în caz că asemenea amintiri ajută pacientul să înțeleagă exact factorii care i-au influențat dezvoltarea

timpurie. Mai important este faptul că un insight îi poate releva unei persoane adevăratele sale sentimente, arătându-i ipocrizia fostei atitudini. Când devine liberă să-și exprime mânia, iritarea, disprețul, teama sau orice altceva care a fost refulat până atunci, un sentiment viu și activ înlocuiește inhibițiile paralizante și individul face un pas spre regăsirea sinelui. Râsul neadecvat care se manifestă frecvent odată cu o asemenea descoperire revelează sentimentul de eliberare. Acest lucru se poate întâmpla chiar dacă descoperirea în sine e departe de a fi plăcută, chiar dacă persoana recunoaște, de exemplu, că toată viața a încercat doar „să se strecoare” sau să facă rău altora și să-i domine. Pe lângă faptul că produce o creștere a gradului de autopercepție, vitalitate și activitate, acest insight poate elimina tensiunile generate de fosta necesitate de a-și controla sentimentele. În cele din urmă, în strânsă legătură cu eliberarea energiilor, înlăturarea unei refulări netezește calea spre acțiune. Atâta timp cât o dorință sau un sentiment este refulat, individul este blocat într-o fundătură. De exemplu, atâta timp cât nu este conștient de ostilitatea față de alții și știe doar că nu se simte în largul lui cu oamenii, nu poate să facă nimic în privința ostilității sale, nu e posibil să-i înțeleagă motivele, să descopere când este justificată, s-o diminueze sau s-o înlăture. Dar, dacă refularea dispare și individul simte ostilitatea ca atare, atunci și numai atunci poate s-o examineze cum trebuie și să descopere punctele vulnerabile din interior care au produs-o și față de care fusese la fel de orb ca și față de ostilitatea în sine. Deschizând astfel calea pentru a schimba până la urmă ceva în privința factorilor perturbatori, insightul va aduce probabil o considerabilă ușurare. Chiar dacă schimbarea e greu să se producă imediat, există perspectiva unei soluții viitoare de a scăpa de nefericire. Acest lucru este

adevărat, chiar dacă reacția inițială este de durere sau spaimă. Insightul dobândit de Clare în privința faptului că avea dorințe și pretenții exagerate pentru ea însăși i-a provocat panică la început, pentru că îi zdruncina modestia compulsivă, care era unul din stâlpii pe care se sprijinea sentimentul ei de securitate. Dar, de îndată ce i s-a calmat anxietatea acută, insightul i-a adus ușurare, căci reprezenta posibilitatea unei eliberări din lanțurile de la mâini și picioare. Dar prima reacție la un insight este mai degrabă una de durere decât de ușurare. După cum am discutat într-un capitol anterior, există două tipuri principale de reacții negative la un insight. O reacție este perceperea acestuia doar ca pe o amenințare; cealaltă este dată de descurajare și deznădejde. Așa diferite cum par, aceste două reacții sunt în esență doar variații ale intensității. Ambele sunt determinate de faptul că persoana nu este, sau nu e încă, în stare și dispusă să renunțe la unele pretenții fundamentale de la viață. Despre ce pretenții e vorba depinde, firește, de tendințele sale nevrotice. Din cauza naturii compulsive a acestor tendințe, pretențiile sunt atât de rigide și se renunță așa greu la ele. Un individ obsedat de o puternică dorință de putere, de exemplu, se poate dispensa de confort, plăceri, femei, prieteni, de tot ce face de obicei în viața dezirabilă, dar puterea trebuie s-o aibă. Cât timp este hotărât să nu renunțe la această pretenție, orice îndoială în privința valorii ei nu poate decât să-l irite sau sperie. Asemenea reacții de spaimă sunt produse nu numai de insighturi care demonstrează netemeinicia realizării unei anumite dorințe, dar și de cele care îi revelează faptul că urmărirea acesteia îl împiedică să atingă alte obiective care sunt la fel de importante pentru el sau să depășească handicapuri dureroase sau suferințe. Alt exemplu în acest sens este cel al unei persoane care suferă din cauza izolării și a stângăciei în relațiile cu alții, dar tot nu vrea să-și părăsească turnul de fildeș, și care va

reacționa obligatoriu cu anxietate la orice insight care îi arată că nu-și poate atinge obiectivul unic — mai puțină izolare — fără să-l abandoneze pe celălalt — turnul de fildeș. Atâta timp cât cineva refuză să renunțe la convingerea compulsivă că își poate conduce viața doar prin forța voinței, orice insight care indică natura fictivă a acestei credințe va trezi anxietate, căci o face să simtă că îi fuge pământul de sub picioare. Anxietatea produsă de asemenea insighturi este reacția persoanei la o perspectivă incipientă că trebuie să schimbe în cele din urmă ceva din temeliile personalității sale dacă vrea să fie liberă. Dar factorii care trebuie schimbați sunt încă adânc înrădăcinați au încă o importanță vitală pentru ea ca mijloc de a face față ei înseși și altora. De aceea îi este frică de schimbare, iar insightul nu aduce ușurare, ci panică. Și, dacă simte în adâncul sufletului că o astfel de schimbare, deși indispensabilă eliberării sale, este cu totul exclusă, va reacționa cu un sentiment de neputință, mai degrabă decât spaimă. În conștientul său, acest sentiment este adesea eclipsat de o ură profundă față de psihanalist. Simte că analistul este crud fără motiv, pentru că îl conduce spre astfel de insighturi când, oricum, nu poate să facă nimic în privința lor. Această reacție e de înțeles, căci niciunul dintre noi nu e dispus să îndure suferințe și să aibă greutăți dacă acestea nu servesc unui scop pe care ni-l propunem. O reacție negativă la un insight nu reprezintă neapărat ultimul cuvânt în această chestiune. Câteodată, este, de fapt, de scurtă durată și se transformă repede în ușurare. Nu o să insist acum asupra factorilor care determină posibilitatea ca atitudinea unei persoane față de un anumit insight să se schimbe prin travaliul psihanalitic suplimentar. E de-ajuns să afirm că o schimbare nu e imposibilă. Reacțiile la descoperirile despre noi înșine nu pot fi, totuși, înțelese pe deplin, și nici clasificate ca producând ușurare,

teamă sau disperare. Indiferent ce reacție instantanee este provocată, un insight reprezintă întotdeauna o provocare pentru echilibrul existent. Un individ cu nevoi compulsive s-a comportat neadecvat. A urmărit anumite scopuri în detrimentul adevăratelor sale dorințe. Are o mulțime de inhibiții. Este vulnerabil pe zone mari și dispersate. Necesitatea de a combate anxietățile și ostilitățile refulate îl seacă de puteri. S-a înstrăinat de sine și de ceilalți. Dar, în ciuda acestor metehne, în „mașinăria” sa psihică, forțele care acționează acolo constituie încă o structură organică în care fiecare factor e în strânsă legătură cu ceilalți. Prin urmare, niciun factor nu poate fi schimbat fără a influența întregul organism. Sincer vorbind, un insight izolat nu există. Normal, se întâmplă adesea ca o persoană să se oprească într-un punct sau altul. Poate fi satisfăcută de rezultatul obținut, descurajată, sau poate se opune să meargă mai departe. Dar, în principiu, fiecare insight dobândit, oricât de mic, dă naștere altor probleme din cauza legăturilor reciproce cu alți factori psihici și poartă dinamita cu care poate zdruncina întregul echilibru. Cu cât e mai rigid sistemul nervos, cu atât mai puțin tolerează individul modificările. Și, cu cât insightul îi afectează mai tare temeliile, cu atât mai multă anxietate va deștepta. „Rezistența”, așa cum voi explica mai târziu, își are originea în nevoia de a menține un statu-quo existent. A treia misiune ce îl așteaptă pe pacient este să modifice acei factori interni care se opun dezvoltării lui armonioase. Asta înseamnă o schimbare majoră în comportament și modul de a acționa, cum ar fi dobândirea sau redobândirea capacității de a evolua în public, de a desfășura o activitate creatoare, de a conlucra, de a fi potent din punct de vedere sexual sau de a-și vindeca fobiile sau tendința spre depresie. Aceste schimbări vor avea loc automat într-o analiză reușită. Nu sunt totuși

modificări esențiale, însă provin din schimbări mai puțin vizibile în personalitate, cum ar fi dobândirea unei atitudini mai realiste față de sine, în locul oscilării între autopreamărire și autodepreciere, a unui spirit al muncii, afirmării și a curajului, în loc de inerție și temeri, individul devenind capabil să planifice, în loc să lase lucrurile la voia întâmplării, găsind centrul de gravitate în sine însuși, în loc să se agațe de alții cu speranțe și acuzații excesive, fiind mai prietenos și înțelegător cu oamenii, în loc să nutrească față de ei o ostilitate defensivă. Dacă au loc asemenea schimbări, vor urma într-un grad corespunzător și altele, în activitățile deschise sau simptome. Numeroasele modificări ce au loc în personalitate nu constituie o problemă deosebită. Astfel, un insight poate constitui în sine o schimbare, în caz că este o experiență emoțională autentică. Unii ar putea spune că nimic nu s-a schimbat dacă au dobândit un insight, de exemplu, al ostilității până atunci refulate: ostilitatea e tot acolo, doar conștientizarea ei diferă. Acest lucru este valabil doar într-un sens mecanicist. Diferența e enormă dacă o persoană care știuse doar că era nesigură pe ea, obosită sau iritată difuz recunoaște ostilitatea concretă care, exact prin refularea ei, generase aceste tulburări. După cum am discutat deja, se poate simți un alt om în momentul acestei descoperiri. Și, dacă reușește să nu îndepărteze această recunoaștere, ea îi va influența relațiile cu alți oameni; va trezi în el un sentiment de uimire față de sine, îi va oferi un stimulent să cerceteze semnificația acelei ostilități, îi va înlătura sentimentul de neajutorare în fața unui lucru necunoscut și îl va face să se simtă mai viu. Există și schimbări care au loc automat, ca rezultat indirect al unui insight. Nevoile compulsive ale pacientului vor fi diminuate imediat ce orice sursă de anxietate slăbește în intensitate. De îndată ce sentimentul refulat de umilință este văzut și înțeles, o atitudine mult mai prietenoasă va apărea

automat, chiar dacă dezirabilitatea prieteniei nu a fost încă pusă în chestiune. Dacă teama de eșec este recunoscută și redusă, persoana va deveni automat mai activă și își va asuma riscuri pe care, până atunci, le evita inconștient. Până acum, insightul și schimbarea par să coincidă, deci pare poate inutil să prezentăm cele două procese ca sarcini diferite. Dar există situații în timpul psihanalizei — ca și în viață — când, în pofida insightului, o persoană să lupte cu înverșunare împotriva schimbării. Despre unele dintre aceste situații s-a discutat deja. Ar putea fi generalizate prin afirmația că, atunci când un pacient recunoaște că trebuie să renunțe la pretențiile sale compulsive de la viață sau să și le modifice, dacă vrea să își elibereze energia necesară propriei dezvoltări, poate să înceapă o luptă crâncenă în care să-și folosească ultimele puteri pentru a demonstra netemeinicia necesității sau posibilității schimbării. O altă situație în care insightul și schimbarea sunt două lucruri diferite survine atunci când, într-o ședință de psihanaliză, pacientul este confruntat cu un conflict și trebuie să ia o decizie. Nu toate conflictele descoperite în timpul psihanalizei sunt de această natură. Dacă se recunosc conflicte între, de exemplu, impulsul de a-i controla pe alții și dorința de a corespunde așeptărilor lor, nu se pune problema să alegi între cele două tendințe. Ambele trebuie analizate, iar când pacientul ajunge să aibă o relație mai bună cu sine și alții, ambele vor dispărea sau vor fi considerabil modificate. Totuși, e cu totul altă chestiune dacă un conflict până atunci inconștient apare între propriile interese materiale și idealuri. Problema poate să fi fost ascunsă în diverse moduri: e posibil ca atitudinea cinică să fi fost conștientă, pe când idealurile erau refulate sau respinse conștient dacă ajungeau uneori la suprafață; sau dorința de avantaje materiale (bani, prestigiu) putea să fi fost refulată, în timp ce idealurile erau păstrate cu încăpățânare;

sau poate că fusese o continuă încrucișare între tratarea idealurilor la modul cinic și la modul serios. Însă, atunci când un conflict începe să se manifeste, nu e suficient să fie văzut și înțeles în toată complexitatea sa. După o clarificare minuțioasă a tuturor problemelor implicate, pacientul trebuie să ia până la urmă atitudine. Trebuie să decidă dacă și în ce măsură vrea săși ia idealurile în serios și cât spațiu alocă intereselor materiale. Acesta e unul din momentele când pacientul poate ezita să facă pasul de la insight la revizuirea atitudinilor. Este totuși foarte adevărat că sarcinile cu care se confruntă pacientul sunt strâns legate între ele. Completa autoexprimare netezește drumul pentru insighturi, iar cele din urmă aduc schimbarea sau pregătesc terenul pentru ea. Fiecare fază le influențează pe celelalte. Cu cât se ferește mai mult să dobândească un anumit insight, cu atât mai împiedicate vor fi asocierile sale libere. Cu cât opune mai multă rezistență unei anumite schimbări, cu atât mai dârz va lupta împotriva unui insight. Scopul este, totuși, schimbarea. Autocunoașterii nu i se atribuie o valoare atât de mare doar datorită insightului în sine, ci de dragul insightului ca mijloc de revizuire, modificare și control al sentimentelor, dorințelor și atitudinilor. Atitudinea pacientului față de schimbare trece prin mai multe faze. El începe adesea tratamentul cu speranța nemărturisită că va găsi un leac miraculos, ceea ce înseamnă că speră că toate tulburările vor dispărea fără ca el să trebuiască să schimbe ceva sau să depună vreun efort. Prin urmare, îi atribuie analistului puteri magice și tinde să-l admire fără rezerve. Apoi, când își dă seama că această speranță nu i se poate împlini, are tendința să-i retragă complet această „încredere”. Aduce argumentul că, dacă psihanalistul este doar o ființă umană ca el însuși, ce fel de bine îi poate face? Mai important, iese la suprafață propriul său sentiment de neajutorare, că nu poate să facă nimic pentru el însuși. Doar

atunci și dacă energiile lui sunt eliberate printr-un travaliu activ și spontan își poate privi dezvoltarea ca pe propria reușită, iar pe analist, ca pe o persoană care îi dă o mână de ajutor. Sarcinile cu care se confruntă pacientul în analiză sunt pline de dificultăți, dar și beneficii. Să te exprimi cu totală sinceritate nu e ușor, dar poate fi o binecuvântare. Același lucru poate fi spus și despre insight și schimbare. Să recurgi la analiză ca la unul din ajutoarele posibile pentru dezvoltarea ta personală este departe de a alege calea cea mai ușoară. Cere din partea pacientului foarte multă hotărâre, autodisciplină și eforturi. În această privință, nu se deosebește de alte situații din viață, care contribuie la dezvoltarea individului. Devenim mai puternici depășind obstacolele întâlnite în drumul nostru.

5 CONTRIBUȚIA ANALISTULUI LA PROCESUL PSIHANALITIC Misiunea cea mai importantă a analistului este să-l ajute pe pacient să se cunoască pe sine și să-i orienteze din nou viața în măsura în care acesta din urmă consideră necesar. Pentru a oferi o imagine clară despre ce face psihanalistul ca să-și atingă scopul, trebuie să-i divizăm munca în aspecte pe care să le discutăm separat. În linii mari, activitatea sa poate fi împărțită în cinci categorii principale: observare, înțelegere, interpretare, ajutor pentru rezistența lor și ajutor uman general. Într-o anumită măsură, observațiile analistului nu diferă de cele ale oricărei persoane cu spirit de observație; însă au un caracter specific. Ca oricare altă persoană, analistul va observa trăsăturile caracteristice ale comportamentului pacientului, cum ar fi rezerva, căldura, rigiditatea, spontaneitatea, supunerea, suspiciunea, încrederea, asertivitatea, timiditatea, cruzimea, sensibilitatea. Doar ascultându-l pe pacient, fără alte eforturi, își va face o impresie generală: dacă e dispus să dezvăluie totul sau e tensionat și jenat; dacă vorbește controlându-se sistematic sau e iritabil și împrăștiat; dacă prezintă generalități abstracte sau detalii concrete; dacă divaghează sau nu se îndepărtează de subiect; dacă vorbește spontan sau îi lasă analistului inițiativa; dacă se menține în

limita convențiilor sau exprimă ceea ce gândește sau simte cu adevărat. Din observațiile mai specifice, analistul află mai întâi din ce îi spune pacientul despre experiențele sale din trecut și prezent în ce relații este acesta cu sine și alții, ce planuri, dorințe, temeri și gânduri are. În al doilea rând, observând comportamentul pacientului în cabinetul său, află multe lucruri, căci fiecare persoană reacționează altfel la aranjamentele privind onorariul, programarea ședințelor și alte aspecte practice ale analizei. Și fiecare pacient reacționează altfel la faptul că este analizat. Unul consideră psihanaliza un proces intelectual interesant, dar neagă ideea că are într-adevăr nevoie de ea; altul o privește ca pe dezvăluirea unor secrete umilitoare; iar un al treilea este mândru de ea, considerând-o un privilegiu. În plus, pacienții au o varietate nesfârșită de atitudini față de analist, cu tot atâtea nuanțe câte există în relațiile umane. În cele din urmă, pacienții șovăie de nenumărate ori, mai mult sau mai puțin, în ceea ce privește reacțiile lor, iar oscilațiile în sine sunt revelatoare. Aceste două surse de informații — ceea ce comunică pacientul despre el însuși și observarea comportamentului său în prezent — se completează una pe cealaltă exact ca în orice relație între oameni. Chiar dacă știm foarte mult despre trecutul unei persoane și despre felul în care se raportează acum la prieteni, femei, afaceri, politică, imaginea ne devine mult mai clară și cuprinzătoare dacă o întâlnim față-n față și o vedem acționând. Ambele surse sunt indispensabile: niciuna nu e mai puțin importantă decât cealaltă. Ca orice altă activitate de observare, și cea a analistului este influențată de natura interesului său. O comerciantă are nevoie de alte calități în fața unui client decât un asistent social în fața „clientului” care îi cere ajutorul. Un angajator care examinează un potențial angajat se axează pe întrebări despre inițiativă,

adaptabilitate, seriozitate, pe când un preot care discută cu un enoriaș va fi mai interesat să-i pună întrebări despre morală și religie. În schimb, interesul analistului nu se concentrează asupra unei părți din pacient, nici măcar asupra părții perturbate, ci asupra întregii lui personalități, deoarece vrea săi înțeleagă toată structura și, întrucât nu știe dinainte ce poate fi mai relevant, trebuie să fie atent la cât mai mulți factori posibil. Observațiile analitice specifice derivă din scopul analistului de a identifica și înțelege natura motivațiilor inconștiente ale pacientului. Prin această caracteristică, ele se deosebesc mult de observațiile generale. Și în acestea putem sesiza anumite tendințe, dar asemenea impresii rămân mai mult sau mai puțin niște încercări și, uneori, rămân chiar neformulate; de asemenea, rareori ne dăm osteneala să distingem dacă sunt determinate de propriii noștri factori psihici sau de către aceia ai persoanei observate. Însă observațiile specifice ale analistului sunt o parte indispensabilă a procesului analitic. Ele constituie un studiu sistematic al forțelor inconștiente, așa cum sunt revelate în asocierile libere ale pacientului. La acestea analistul este foarte atent, încercând să nu selecteze prematur niciun element, ci să manifeste același interes pentru fiecare amănunt. Unele din observațiile analistului se vor dovedi imediat pertinente. Întocmai cum cineva zărește prin ceață un peisaj, conturul neclar al unei case sau copac, analistului îi va fi greu să recunoască repede una sau alta din trăsăturile generale de caracter. Iar, în cea mai mare parte, observațiile sale vor fi doar frânturi nebuloase și disparate. Atunci, cum ajunge el la un anumit grad de înțelegere? În unele privințe, munca sa poate fi asemănată cu aceea a unui detectiv dintr-un roman polițist. Totuși, merită să subliniem că, pe când detectivul vrea să descopere criminalul, analistul nu vrea să descopere ce e rău la pacient, ci încearcă

să-l înțeleagă pe de-a întregul, bun sau rău. De asemenea, nici nu tratează cu mai mulți oameni, toți suspecți, ci cu o multitudine de forțe pulsionale dintr-o singură persoană, toate suspecte nu că sunt rele, ci că produc tulburări. Prin observarea atentă și inteligentă a fiecărui detaliu, analistul adună indicii, vede câte o posibilă legătură și își formează o imagine, dar nu încă definitivă; căci nu e convins că a găsit soluția ideală, ci o testează mereu să vadă în ce măsură cuprinde totalitatea factorilor. În romanele polițiste, câțiva oameni vor colabora cu detectivul, unii doar aparent, în taină subminându-i eforturile, iar alții vor cu tot dinadinsul să se ascundă și devin agresivi dacă se simt amenințați. La fel, în analiză, o parte din pacient colaborează — aceasta este o condiție indispensabilă — alta se așteaptă ca psihanaliza să facă totul, iar a treia își folosește toată energia ca să se ascundă sau să inducă în eroare, devenind panicată și ostilă când e amenințată să fie descoperită. Mai ales din asocierile libere ale pacientului, descrise în capitolul precedent, analistul ajunge să înțeleagă motivațiile inconștiente și reacțiile pacientului. Acesta din urmă nu este de obicei conștient de implicațiile materialului prezentat. De aceea, analistul, pentru a-și forma o imagine coerentă din multitudinea de elemente contradictorii ce i se prezintă, nu trebuie doar să le asculte conținutul manifest, ci și să înțeleagă ce vrea să exprime pacientul cu adevărat. El încearcă să prindă firul roșu care trece prin masa amorfă de material. Dacă există o cantitate prea mare de necunoscut, strădaniile lui sunt inutile. Uneori, contextul este grăitor. Am ales următoarele exemple pentru simplitatea lor. Un pacient îmi spune că a avut o noapte proastă și se simte mai deprimat decât oricând. Secretara lui a făcut o gripă, iar asta nu numai că îi perturbă afacerile, dar îl și necăjește, pentru că se teme să nu se fi contaminat. Pe urmă vorbește despre

nedreptatea strigătoare la cer care se face țărilor mici din Europa. Apoi se gândește la un medic care nu-i dăduse informațiile necesare despre compoziția unui medicament. După aceea, îi vine în minte un croitor care nu-i livrase pardesiul promis. Principalele motive ale iritării sunt evenimentele neplăcute. Natura egocentrică a nemulțumirilor pacientului iese la iveală când enumeră boala secretarei împreună cu nestatornicia croitorului, ca și cum ambele ar fi jigniri aduse propriei persoane. Faptul că gripa secretarei i-a redeșteptat teama de contaminare nu-l duce la gândul că ar trebui să-și învingă această angoasă. În loc de asta, se așteaptă ca lumea să fie atât de bine alcătuită, încât să nu-i provoace temeri. Lumea ar trebui să aibă grijă de nevoile sale. Aici intervine tema nedreptății: este incorect ca alții să nu corespundă așteptărilor lui. Deoarece lui îi este frică de contaminare, nimeni din jurul său n-ar trebui să se îmbolnăvească. Prin urmare, alții devin răspunzători de dificultățile lui. Este la fel de neputincios în fața unor astfel de influențe precum sunt micile state europene împotriva invaziei (de fapt, este neputincios, fiind prizonierul propriilor așteptări). Asocierea privitoare la doctor dobândește o semnificație aparte în acest context. Și aceasta indică speranțe neîmplinite și, în plus, se referă la nemulțumirea față de mine, care nu-i ofer o soluție clară la problemele lui, ci bâjbâi și mă aștept la colaborare din partea lui. Un alt exemplu simplu: o fată îmi spune că i-a crescut mult pulsul când făcea cumpărături. Inima ei nu funcționa bine, dar nu vedea de ce s-o afecteze cumpărăturile, când putea să danseze ore întregi fără nicio problemă. Îi cumpărase o bluză superbă surorii ei mai mari, cadou de ziua ei, și era încântată că o făcuse. Anticipa cu plăcere cât se va bucura sora ei de cadou. Bluza era așa frumoasă, că ar fi vrut-o pentru ea. Apoi, după ce aparent închisese subiectul, a apărut o serie de nemulțumiri

față de sora ei. Se plângea cu amărăciune de felul în care sora se amesteca în viața ei, cum îi făcea reproșuri fără rost. Aceste nemulțumiri se îmbinau cu remarci defavorabile care o făceau pe sora pacientei să pară inferioară. Chiar și la prima vedere, această secvență nepremeditată de emoții indică sentimente contradictorii față de soră: o dorință de a-i câștiga iubirea și, pe de altă parte, resentimente. În timp ce făcea cumpărături, acest conflict s-a accentuat. Partea iubitoare s-a afirmat prin cumpărarea cadoului; resentimentele au fost refulate pentru moment și, astfel, și-au cerut mai târziu drepturile cu mai multă insistență. Rezultatul a fost că inima i-a bătut mai tare. Asemenea conflicte între sentimente contradictorii nu provoacă întotdeauna anxietate. De obicei, unul din sentimentele incompatibile este refulat, sau ambele se îmbină într-o soluție de compromis. În cazul de față, după cum ne arată asocierile, nicio parte a conflictului nu a fost cu totul refulată. În schimb, iubirea și resentimentele, ambele la un nivel conștient, au fost puse în balanță. Când talerul cu unul din sentimente urca în conștiință, celălalt cobora. La o examinare mai atentă, asocierile au dezvăluit mai multe detalii. Tema autoadmirației, foarte evidentă în prima serie, apare din nou, implicit, în a doua. Remarcile defavorabile la adresa surorii nu numai că exprimă o ostilitate difuză, dar o și pun pe pacientă într-o lumină mai strălucitoare decât pe sora ei. Tendința de a se plasa mai presus de sora ei este evidentă în toate asocierile, în faptul că pune mereu în contrast, deși în mod inadecvat, propria generozitate și iubire capabilă de sacrificii cu purtarea urâtă a surorii ei. Această legătură strânsă între autoadmirație și rivalitate sugerează posibilitatea că nevoia de a-i fi superioară surorii a fost un factor esențial în dezvoltarea și menținerea autoadmirației. Această presupunere aruncă altă lumină asupra conflictului survenit în magazin. Impulsul de a cumpăra bluza cea scumpă a reprezentat nu

numai o hotărâre eroică de a rezolva conflictul, ci și dorința de a-și restabili supremația asupra surorii ei, parțial câștigându-i admirația, parțial arătându-se cea mai iubitoare, cea mai dispusă la sacrificii, la iertare. Pe de altă parte, dăruindu-i surorii sale o bluză mai frumoasă decât avea ea, se plasa de fapt într-o poziție „superioară”. Pentru a înțelege importanța acestei chestiuni, ar trebui menționat faptul că răspunsul la întrebarea care din ele era cel mai bine îmbrăcată juca un rol important în lupta dintre rivale; pacienta, de exemplu, își însușise adesea rochiile surorii ei. În aceste exemple, procesul înțelegerii este relativ simplu și reiese clar că nicio observație nu trebuie considerată lipsită de importanță. Întocmai cum pacientul ar trebui să exprime fără rezerve tot ce îi vine în minte, analistul trebuie să privească fiecare detaliu ca potențial semnificativ. N-ar trebui să respingă nicio remarcă drept nerelevantă, ci să ia în serios fiecare observație, fără excepții. De asemenea, ar trebui să se întrebe mereu de ce un anumit sentiment sau gând al pacientului apare în momentul respectiv. Ce înseamnă aceasta în contextul de față? Un sentiment de prietenie față de analist, de pildă, poate, într-un anumit context, să indice recunoștință autentică pentru ajutorul acordat, iar în altul, să însemne că pacientul are o nevoie crescândă de afecțiune, deoarece, în ședința precedentă, abordarea unei noi probleme i-a provocat anxietate. În al treilea rând, poate fi expresia unei dorințe de a poseda trupul și sufletul analistului, pentru că a descoperit un conflict pe care pacientul speră că „iubirea” îl va rezolva. În exemplul oferit în capitolul precedent, analistul era comparat cu un tâlhar sau un escroc, dar nu pentru necontenitele nemulțumiri față de el, ci din motivul că mândria pacientului fusese rănită în ședința anterioară. Asocierea referitoare la nedreptatea făcută unor țări europene ar avea o semnificație diferită într-un alt context

— milă față de cei persecutați, de exemplu. Dar în conjunctura în care pacientul era iritat de boala secretarei și celelalte asocieri, această remarcă a dezvăluit cât de nedreptățit se simțea pentru că speranțele nu i se împliniseră. O examinare defectuoasă a legăturilor unei asocieri cu asocierile precedente și ulterioare, precum și cu experiențele anterioare nu va duce numai la interpretări greșite, dar îl va și lipsi pe analist de oportunitatea să afle ceva despre reacțiile pacientului la o anumită întâmplare. Seria de asocieri care relevă o conexiune nu trebuie să fie neapărat lungă. Uneori, o succesiune de numai două remarci deschide calea spre înțelegere, cu condiția ca a doua să nu fie o invenție, ci să apară spontan. De exemplu, un pacient a venit la psihanaliză obosit și neliniștit, iar primele sale asocieri au fost neproductive. Băuse mult în noaptea precedentă. L-am întrebat dacă e mahmur, lucru pe care l-a negat. Ședința anterioară fusese foarte productivă, pentru că scosese la lumină faptul că îi era frică să-și asume responsabilități din cauza spaimei de un posibil eșec. Așa că l-am întrebat dacă vrea să se culce pe laurii victoriei. La asta, i-a trecut prin cap amintirea mamei lui târându-l prin muzee și a plictiselii și iritării provocate de aceste vizite. N-a fost decât o singură asociere, dar relevantă. Era parțial o reacție la remarca mea că se culcă pe laurii victoriei. Am fost la fel de rea ca mama lui, ducându-l cu forța de la o problemă la alta. (Această reacție îi era caracteristică, pentru că era hipersensibil la orice semăna cu constrângere, cu toate că, în același timp, inițiativa sa de a adorda problemele era inhibată.) Devenind conștient de iritarea pe care o simțea față de mine și de ezitarea accentuată de a continua, s-a simțit apoi liber să exprime un alt sentiment. Pe scurt, acela că psihanaliza era mai rea decât vizitele la muzee, pentru că însemna să fie târât mai departe pentru a vedea un eșec după altul. Cu această asociere a reînnodat firul conducător din

ședința precedentă, care îi relevase hipersensibilitatea la eșec. A fost o elaborare a descoperirilor anterioare, căci i-a arătat că orice factor al personalității sale, care îl împiedica să funcționeze normal și eficient, însemna pentru el un „eșec”. Astfel, și-a dezvăluit una din rezistențele de bază la psihanaliză. Același pacient a venit altă dată simțindu-se deprimat. În seara precedentă se întâlnise cu un prieten care îi vorbise despre ascensiunea pe un munte din Elveția, Piz Palü. Descrierea lui îi evocase amintirea unei excursii în Elveția, când nu putuse să urce pe acel munte pentru că fusese ceață în zilele pe care le avea la dispoziție. Se înfuriase pe atunci, iar noaptea trecută simțise vechea furie cuprinzându-l din nou. A rămas treaz ore întregi, elaborând tot felul de planuri care l-ar ajuta să-și împlinească dorința, să depășească toate obstacolele puse în calea lui de război, bani și timp. Chiar și după ce adormise, mintea lui tot se luptase cu piedicile, așa că s-a trezit deprimat. În timpul analizei, i-a venit în minte o imagine aparent irelevantă a periferiilor unui orășel din Midwest, care erau pentru el simbolul mizeriei și dezolării. Această imagine mentală exprima ce simțea el față de viață în momentul respectiv. Dar care era legătura? Că viața era dezolantă dacă nu putea să urce pe Piz Palü. Era adevărat că, atunci când fusese în Elveția, tânjise să urce acel munte, dar frustrarea acestei dorințe speciale nu prea putea să explice totul. Alpinismul nu era pasiunea lui, incidentul avusese loc cu ani în urmă și îl și uitase. Atunci, era evident că nu Piz Palü îl necăjea. Când s-a calmat, și-a dat seama că acum nu i-ar fi păsat dacă îl urcă sau nu. Reapariția incidentului din Elveția însemna ceva mult mai serios. Îi zdruncinase credința iluzorie că, dacă își pune în cap să realizeze ceva, ar trebui să fie în stare să o facă. Orice obstacol nedepășit însemna pentru el o frustrare a voinței sale, chiar dacă depindea la fel de mult de el ca și ceața din munți. Asocierile referitoare la periferiile dezolante ale orășelului din

Midwest indicau cât de importantă era pentru el credința în forța voinței. După el, viața nu merita trăită dacă trebuia să renunțe la această credință. Temele sau secvențele repetitive ale materialului prezentat de pacient sunt deosebit de utile în înțelegerea acestuia. Dacă asocierile se termină întotdeauna cu dovezi implicite legate de faptul că pacientul are o inteligență sau judecată superioară, sau că este o persoană remarcabilă, analistul va înțelege că ideea lui că posedă aceste calități are o valoare emoțională supremă pentru el. Un pacient care nu pierde nicio ocazie de a demonstra cât rău i-a făcut psihanaliza îl va conduce pe analist la ipoteze diferite de cele sugerate de un pacient care nu scapă niciun prilej de a pune accentul pe ameliorarea stării sale. În prima situație, dacă demonstrațiile legate de deteriorare coincid cu repetatele plângeri ale pacientului că nu a fost tratat corect, a fost vătămat sau victimizat, analistul va începe să urmărească factorii interni care explică de ce pacientul își trăiește mare parte din viață exact în acest fel, după care va căuta consecințele antrenate de această atitudine. Temele repetitive relevă anumite reacții tipice și oferă, de asemenea, indicii pentru a înțelege de ce experiențele pacientului se încadrează adesea într-un model stereotip; de exemplu, de ce începe aproape mereu să facă un lucru cu entuziasm și îl lasă baltă după scurt timp, sau de ce are deseori aceleași dezamăgiri în privința prietenilor sau iubiților. Analistul mai găsește indicii de valoare și în contradicțiile pacientului, dintre care trebuie să iasă la iveală tot atâtea câte există în structura psihică a persoanei. Același lucru e valabil și în cazul exagerărilor, cum ar fi reacții violente, recunoștință, rușine, suspiciune, toate disproporționate în raport cu provocarea. Un asemenea excedent de afect semnalează întotdeauna o problemă ascunsă și îl face pe analist să caute semnificația emoțională pe care o are provocarea pentru

pacient. Visele și fantasmele au, de asemenea, o mare importanță ca mijloc prin care se ajunge la înțelegere. Întrucât acestea sunt o expresie relativ nemijlocită a sentimentelor și dorințelor inconștiente, pot deschide căi spre înțelegere care, altminteri, abia se zăresc. Unele vise sunt ușor de interpretat; totuși, de regulă, acestea vorbesc într-un limbaj criptic putând fi înțeles doar cu ajutorul asocierilor libere. Momentul în care pacientul trece de la colaborare la manevre defensive de un fel sau altul oferă alt ajutor pentru înțelegere. Pe măsură ce analistul descoperă treptat motivele acestor rezistențe, începe să înțeleagă mai bine particularitățile pacientului. Uneori, faptul că pacientul stagnează sau luptă în continuare, precum și motivul imediat pentru care procedează astfel sunt evidente. Însă, mai frecvent, sunt necesare observații perspicace pentru a detecta existența unui blocaj, caz în care analistul are nevoie de ajutorul asocierilor libere pentru a înțelege motivele. Dacă acesta reușește să înțeleagă rezistența, va cunoaște din ce în ce mai bine factorii care îl rănesc sau sperie pe pacient și natura exactă a reacției pe care o produc. La fel de relevante sunt temele pe care pacientul le omite sau le abandonează repede, în caz că le abordează. Analistul va avea un indiciu important dacă, de exemplu, pacientul evită cu încăpățânare să exprime orice gânduri critice legate de psihanalist, deși, altminteri, este foarte exigent și critică totul. Un alt exemplu de acest fel este faptul că pacientul nu reușește să povestească un anumit incident care a avut loc în ziua precedentă și care l-a supărat mult. Toate aceste indicii îl ajută pe analist să-și formeze treptat o imagine despre viața pacientului, în trecut și prezent, și despre forțele care acționează în personalitatea sa. Dar acestea conduc și spre înțelegerea factorilor ce determină relația pacientului cu analistul și situația analitică. Din mai multe motive, este

important ca această relație să fie înțeleasă cât mai bine. În primul rând, analiza s-ar bloca total dacă, de exemplu, un resentiment ascuns la adresa psihanalistului ar rămâne sub acoperire. Chiar cu cele mai bune intenții din lume, un pacient nu se poate exprima liber și spontan dacă are în suflet un resentiment nerezolvat față de persoana căreia i se destăinuie. În al doilea rând, deoarece pacientul nu poate să simtă și să reacționeze față de analist diferit de felul în care o face față de alți oameni, el expune inconștient în analiză aceiași factori emoționali iraționali, aceleași dorințe și reacții pe care le prezintă și în alte relații. Așadar, studierea acestor factori în colaborare îi dă analistului posibilitatea să înțeleagă tulburările pacientului manifestate în relațiile cu alți oameni, iar acestea, după cum am văzut, sunt problema principală din întreaga nevroză. Indiciile care pot ajuta la înțelegerea treptată a structurii pacientului sunt, practic, nenumărate. Dar trebuie să menționăm că analistul nu folosește indiciile doar la raționamente rigide, ci și intuitiv. Cu alte cuvinte, el nu poate explica întotdeauna cum ajunge la o presupunere. În munca mea, am ajuns câteodată la o anumită înțelegere făcând și eu asocieri libere. În timp ce ascult un pacient, îmi poate veni în minte un incident pe care mi l-a relatat acesta cu mult timp în urmă, fără să fi știut atunci ce semnificație va avea pentru situația din prezent. Sau îmi trece prin minte o descoperire legată de alt pacient. Am învățat să nu renunț niciodată la aceste asocieri până nu le examinez cu atenție. Când analistul identifică vreo posibilă conexiune, când își face o impresie despre factorii inconștienți care pot acționa într-un anumit context, îi comunică pacientului interpretarea sa — dacă i se pare potrivit s-o facă. Deoarece tehnica psihanalitică e în afara discuției de față și pentru că arta de a

planifica și exclude interpretările este irelevantă în autoanaliză, poate ar fi util să menționăm că analistul va oferi o interpretare doar dacă el crede că pacientul o poate suporta și utiliza. Interpretările sunt sugestii ale posibilelor semnificații. Sunt prin natura lor mai mult sau mai puțin niște încercări, iar reacția pacientului la ele variază. Dacă o interpretare este esențialmente corectă, poate să-și atingă ținta și să stimuleze asocieri care îi pun în lumină implicațiile ulterioare. Sau pacientul o poate testa și califica treptat. Chiar dacă este parțial corectă, tot poate crea noi tendințe în gândire, cu condiția ca pacientul să fie cooperant. Dar o interpretare poate provoca și anxietate sau reacții defensive. În acest caz, discuția din capitolul precedent referitoare la reacțiile pacientului este relevantă. Oricare i-ar fi reacțiile, datoria analistului e să le înțeleagă și să învețe din ele. Psihanaliza este, în esența ei, o muncă în colaborare, atât pacientul, cât și analistul dorind să înțeleagă dificultățile primului. Acesta încearcă să-și deschidă sufletul în fața analistului și, așa cum am văzut deja, analistul observă, încearcă să înțeleagă și, dacă e potrivit, îi comunică pacientului interpretarea sa. Apoi îi sugerează posibilele semnificații și amândoi încearcă să probeze validitatea sugestiilor. Încearcă să-și dea seama, de pildă, dacă interpretarea e corectă doar pentru contextul actual sau și în general sau dacă este valabilă întotdeauna ori numai în anumite condiții. Și, atâta timp cât predomină spiritul colaborării, este ușor pentru analist să-l înțeleagă pe pacient și să-i transmită descoperirile sale. Adevăratele dificultăți apar atunci când, în termeni de specialitate, pacientul dezvoltă o „rezistență”. În acest caz, în moduri tangibile sau intangibile, acesta refuză să colaboreze. Întârzie la ședințe sau uită să mai vină. Vrea să facă o pauză de câteva zile sau săptămâni. Își pierde interesul pentru activitatea

în colaborare și își dorește în principal iubirea și prietenia analistului. Asocierile lui devin superficiale, neproductive și evazive. În loc să examineze sugestiile făcute de analist, le detestă și se simte atacat, agresat, neînțeles, umilit. Poate să respingă orice încercare de a fi ajutat, având un sentiment persistent de inutilitate și disperare. Principalul motiv al acestui impas este că anumite insighturi nu sunt acceptabile pentru pacient: sunt prea dureroase, prea înspăimântătoare și îi năruiesc iluziile pe care le îndrăgește și la care îi e imposibil să renunțe. De aceea, luptă pentru ele într-un fel sau altul, fără să știe că încearcă să înlăture insighturile dureroase: tot ce știe sau crede că știe este că e greșit înțeles, umilit sau că efortul lui e inutil. Până în acest punct, analistul l-a urmărit, în principal, pe pacient. Există, desigur, și o anumită doză implicită de îndrumare în fiecare sugestie legată de o eventuală pistă — o nouă perspectivă din care să fie privite lucrurile, pe care o oferă interpretarea, o întrebare care se pune, o îndoială ce se exprimă. Dar cea mai mare parte din inițiativă depinde de pacient. Când s-a dezvoltat o rezistență, efortul interpretativ și îndrumarea implicită se pot dovedi insuficiente, iar atunci analistul trebuie neapărat să preia conducerea. În astfel de perioade, sarcina sa principală este să identifice rezistența ca atare, iar apoi să-l ajute pe pacient s-o recunoască. Și nu trebuie doar să-l ajute pe pacient să-și dea seama că s-a angajat într-o luptă defensivă, ci și să descopere, cu sau fără ajutorul lui, ce evită acesta. Analistul realizează acest lucru gândindu-se la ședințele anterioare și încercând să descopere ce îl șocase pe pacient înainte de ședința în care a început rezistența. Uneori e ușor, iar alteori, extrem de dificil. Momentul în care a apărut rezistența ar fi putut să treacă neobservat. Poate că analistul nu era pe atunci conștient de punctele vulnerabile ale pacientului. Însă, dacă analistul poate identifica prezența

unei rezistențe și reușește să-l convingă pe pacient că aceasta acționează, sursa poate fi deseori descoperită prin căutări comune. Avantajul imediat el acestei descoperiri este că drumul devine liber pentru alte eforturi, dar o înțelegere a surselor rezistenței îi oferă analistului informații semnificative despre factorii pe care pacientul vrea să-i ascundă. Îndrumarea eficientă a analistului este foarte necesară atunci când pacientul ajunge la un insight cu implicații extinse — de exemplu, când reușește să vadă o tendință nevrotică și să recunoască în ea o forță pulsională de prim ordin. Acesta ar putea fi momentul culegerii roadelor, momentul în care multe descoperiri anterioare s-ar putea pune cap la cap și alte ramificații ar putea deveni evidente. În schimb, se întâmplă în mod frecvent ca, în acest moment, din motivele expuse în capitolul 3, pacientul să dezvolte o rezistență și să încerce să scape cu cât mai puțin posibil. Poate să facă acest lucru în mai multe feluri. Poate să caute automat și să găsească niște explicații care îi vin la îndemână. Sau ar putea, într-un mod mai mult sau mai puțin subtil, să discrediteze însemnătatea descoperirii. Poate reacționa luând decizii adecvate în vederea controlării tendinței doar prin voință, o direcție care evocă pavarea drumului spre iad cu bune intenții. În sfârșit, se poate întreba înainte de vreme de ce această tendință a dobândit o putere așa de mare asupra lui, sondându-și copilăria și, în cel mai bun caz, aducând la suprafață informații relevante care să contribuie la înțelegerea originii ei, căci își folosește de fapt cufundarea în trecut ca pe un mijloc de a scăpa de conștientizarea a ce înseamnă tendința descoperită în viața lui actuală. Aceste eforturi depuse pentru a fugi de un insight important cât mai repede cu putință sunt de înțeles. E greu pentru individ să se confrunte cu faptul că trebuie să-și mobilizeze toată energia în urmărirea unei fantome. Dar mai important este

faptul că acest insight îl pune față în față cu necesitatea unei schimbări radicale. E normal să aibă tendința de a închide ochii la necesitatea atât de tulburătoare de a-și perturba întregul echilibru. Dar adevărul rămâne că, prin această retragere grăbită, împiedică insightul să pătrundă în stratul adânc al conștiinței sale și, astfel, se privează singur de beneficiile pe care i le-ar putea aduce. În această situație, ajutorul pe care i-l poate da analistul constă în a prelua conducerea, relevându-i pacientului tacticile sale de retragere și încurajându-l să perlaboreze în cele mai mici detalii toate consecințele pe care le are tendința respectivă asupra vieții lui. Așa cum s-a menționat mai înainte, o tendință poate fi gestionată doar dacă pacientul se confruntă conștient cu amploarea și intensitatea ei, precum și cu implicațiile sale. Un alt moment în care o rezistență poate necesita o îndrumare eficientă din partea analistului este cel în care pacientul se eschivează inconștient să recunoască faptul că e prins într-un conflict al forțelor pulsionale. Și în această situație, tendința lui de a menține un statu-quo poate împiedica orice progres. Asocierile pot reprezenta doar o oscilare inutilă între un aspect al conflictului și altul. Pacientul poate să vorbească despre nevoia sa de a-i obliga pe alții să-l ajute stârnindu-le mila, iar imediat după aceea, despre mândria care îl împiedică să accepte orice ajutor. De îndată ce analistul comentează un aspect, va trece repede la celălalt. Această strategie inconștientă poate fi greu de recunoscut, pentru că, urmărind-o, e posibil ca pacientul să scoată uneori la iveală material valoros. Însă analistul trebuie să depisteze manevrele de evitare și să direcționeze activitatea pacientului către recunoașterea corectă a conflictului existent. De asemenea, în fazele avansate ale psihanalizei, este necesar ca analistul să-și asume rolul conducător pentru a se ocupa de o rezistență. Poate îl va uimi să descopere că, în pofida

eforturilor sale susținute și a insightului dobândit de pacient, nimic nu s-a schimbat în starea lui. În asemenea cazuri, trebuie să renunțe la rolul de interpret și să confrunte deschis pacientul cu discrepanța existentă între insight și schimbare, poate punând în discuție rezervele inconștiente pe care le are pacientul și care împiedică alt insight să aibă influență asupra lui. Așadar, până acum, munca analistului are un caracter intelectual: își pune cunoștințele în slujba pacientului. Dar ajutorul său se extinde dincolo de ce poate oferi pe baza competenței lui, chiar dacă nu este conștient că oferă mai mult decât capacitățile sale analitice. Mai întâi de toate, prin însăși prezența lui, îi dă pacientului șansa unică de a deveni conștient de comportamentul său față de oameni. În relațiile sale cu alții, pacientul își concentrează de obicei gândurile asupra trăsăturilor lor caracteristice, cum ar fi egoismul, inechitatea, incorectitudinea, inconstanța, ostilitatea; chiar dacă e conștient de propriile reacții, înclină să le creadă provocate de alții. Totuși, în analiză, această tendință de a complica lucrurile lipsește aproape complet, nu numai pentru că analistul s-a analizat anterior și continuă să se autoanalizeze, ci și pentru că viața lui nu are nicio legătură cu a pacientului. Această detașare izolează trăsăturile distincte ale pacientului de împrejurările neclare ce le înconjoară. Și, în al doilea rând, prin interesul manifestat și atitudinea lui prietenoasă, analistul îi oferă pacientului mult din ce se poate numi ajutor uman general. Într-o oarecare măsură, acesta e greu de separat de ajutorul intelectual. Astfel, simplul fapt că analistul dorește să-și înțeleagă pacientul presupune că îl ia în serios. Acesta este în sine un sprijin emoțional de maximă importanță, mai ales atunci când pe pacient îl frământă temeri și îndoieli recent apărute, când slăbiciunile sale ies la iveală, mândria îi este atacată și iluziile i se năruie, căci pacientul e

prea înstrăinat de sine însuși pentru a se lua în serios. Această afirmație poate părea neplauzibilă, pentru că majoritatea persoanelor nevrotice au un neobișnuit simț al propriei importanțe, legată fie de capacitățile, fie de nevoile lor unice. Dar să credem că suntem extrem de importanți e cu totul altceva decât să ne luăm în serios. Prima atitudine derivă dintro imagine exacerbată despre sine, ultima se referă la adevăratul eu și la dezvoltarea lui. O persoană nevrotică raționalizează adesea faptul că nu se ia în serios drept „altruism” sau drept un argument în sprijinul faptului că ar fi ridicolă și infatuată dacă s-ar gândi mai mult la sine însăși. Acest dezinteres fundamental față de sine este una din marile dificultăți în autoanaliză și, dimpotrivă, unul din marile avantaje ale analizei profesioniste este faptul că lucrezi cu cineva care, prin atitudinea lui, îți insuflă curajul să fii în termeni buni cu tine însuți. Ajutorul uman este prețios mai ales atunci când pacientul e cuprins de o anxietate apărută recent. În asemenea situații, analistul va încerca rareori să-l liniștească pe pacient în mod direct. Dar faptul că anxietatea este abordată ca o problemă concretă, care poate fi rezolvată până la urmă, îi diminuează pacientului spaima de necunoscut, indiferent de conținutul interpretării. La fel, când pacientul e descurajat și înclină să abandoneze lupta, analistul face mai mult pentru el decât să interpreteze: efortul său de a înțelege această atitudine ca pe rezultatul unui conflict constituie pentru pacient un sprijin mult mai mare decât orice bătaie încurajatoare pe spate sau dorință de a-l încuraja folosind prea multe cuvinte. Există și situații în care acele temelii pe care pacientul și-a clădit mândria devin șubrede, iar el începe să se îndoiască de sine însuși. E bine să-ți pierzi iluziile dăunătoare despre tine însuți. Dar nu trebuie să uităm că, în toate nevrozele, încrederea în sine este foarte zdruncinată. Noțiunea fictivă de

superioritate ajunge să îi țină locul. Dar pacientul, în toiul luptei sale, nu poate face diferența între cele două. Pentru el, subminarea noțiunilor exagerate înseamnă distrugerea credinței în sine însuși. Își dă seama că nu este atât de bun, iubitor, puternic și independent pe cât își închipuise și nu se poate accepta așa, văduvit de glorie. În acest moment, are nevoie de cineva care să nu-și piardă credința în el, chiar dacă a lui a dispărut. În termeni mai generali, ajutorul uman pe care îl dă analistul pacientului este asemănător celui dat de un prieten altuia: sprijin emoțional, încurajare, interes pentru fericirea lui. Aceasta poate fi pentru pacient prima experiență care să-l încredințeze că există înțelegere umană, prima dată în care o persoană s-a ostenit să observe că el nu e doar un individ dușmănos, suspicios, cinic, exigent, mistificator, și, deși îi recunoaște clar aceste tendințe, îl simpatizează și respectă ca pe o ființă umană care se zbate să-și împlinească idealurile. Și, dacă analistul s-a dovedit un prieten de încredere, această experiență benefică îl poate face pe pacient să-și redobândească încrederea în alții. Întrucât aici ne interesează dacă autoanaliza e posibilă, ar fi poate indicat să trecem în revistă atribuțiile psihanalistului și să vedem în ce măsură acestea pot fi preluate de pacient. Nu încape îndoială că observațiile unui specialist sunt mai corecte decât ale noastre, mai ales că, atunci când vine vorba de noi înșine, suntem departe de a fi imparțiali. Acest dezavantaj este contrabalansat de faptul deja discutat că ne cunoaștem mai bine pe noi înșine decât oricine. Experiența acumulată în tratamentul psihanalitic demonstrează fără umbră de îndoială că pacientul poate dezvolta o uimitoare capacitate de autoobservare dacă e hotărât să-și înțeleagă problemele. În autoanaliză, înțelegerea și interpretarea constituie un

singur proces. Specialistul, în urma experienței sale, va depista înțelesul și semnificația observațiilor mai repede decât o persoană care lucrează singură, întocmai cum un mecanic depistează mai repede ce s-a stricat la o mașină. De regulă, înțelegerea lui va fi mai completă, căci va surprinde mai multe implicații și va recunoaște mai rapid relațiile reciproce dintre factorii deja abordați. În acestă privință, cunoștințele psihologice ale pacientului vor fi de oarecare ajutor, cu toate că, bineînțeles, nu pot înlocui experiența unui analist care rezolvă zilnic probleme psihologice. Totuși, este fără îndoială posibil ca el să înțeleagă semnificația propriilor observații, așa cum va demonstra exemplul din capitolul 8. Ca să fie sigur, va înainta probabil mai încet și cu mai puțină acuratețe, dar nu trebuie să uităm că, și în analiza desfășurată cu un profesionist, ritmul procesului este determinat în principal de capacitatea pacientului de a accepta insighturi, nu de capacitatea analistului de a înțelege. Acum ar fi bine să ne amintim cuvintele de consolare pe care le-a spus Freud tinerilor psihanaliști care începeau să lucreze cu pacienții. N-ar trebui să-și facă multe griji în privința capacității lor de a evalua asocierile, le-a spus el. Adevărata dificultate în analiză nu este înțelegerea intelectuală, ci felul în care te ocupi de rezistențele pacientului. Cred că afirmația este valabilă și în cazul autoanalizei. Poate oare o persoană să-și depășească rezistențele? Aceasta este adevărata întrebare, de răspunsul căreia depinde fezabilitatea autoanalizei. Totuși, comparația cu expresia „a se ridica prin propriile forțe” nu pare să fie garantată, pentru că există întotdeauna o parte din sine care vrea să progreseze. Reușita acestei întreprinderi personale depinde, bineînțeles, de intensitatea rezistențelor, precum și de forța stimulentului necesar pentru a le depăși. Dar întrebarea importantă care se pune — la care nu voi încerca să răspund decât mai târziu —

este în ce măsură poate fi realizat acest lucru, mai degrabă decât dacă poate fi realizat. Rămâne un fapt incontestabil că analistul nu este doar o voce care interpretează. Este o ființă umană, iar relația omenească dintre el și pacient e un factor important în procesul terapeutic. Au fost evidențiate până acum două aspecte ale acestei relații, primul fiind că ea reprezintă o oportunitate unică pentru pacient de a afla, observându-și comportamentul față de analist, care este comportamentul său caracteristic față de alte persoane. Acest avantaj poate fi suplinit cu totul, dacă învață să-și observe reacțiile în relațiile sale obișnuite. Speranțele, dorințele, temerile, vulnerabilitățile și inhibițiile care ies la iveală în colaborarea sa cu analistul nu sunt esențialmente diferite de cele pe care le manifestă în relațiile cu prietenii, iubitele, soția, copiii, patronul, colegii sau subordonații. Dacă are intenția serioasă de a recunoaște felul în care trăsăturile lui caracteristice se manifestă în aceste relații, simplul fapt că este o ființă socială îi oferă mari posibilități de a se examina atent pe sine însuși. Dar, dacă va folosi în întregime aceste surse de informații este cu siguanță altă problemă. E neîndoielnic că se confruntă cu o sarcină dificilă când încearcă să-și estimeze propria contribuție la tensiunile dintre el și ceilalți — o sarcină mult mai grea decât în situația analitică, în care ecuația personală a analistului este neglijabilă, fiind astfel mai ușor pentru el să vadă dificultățile pe care le produce el însuși. În relațiile obișnuite, în care ceilalți au o mulțime de trăsături caracteristice, poate să aibă tendința, chiar dacă are cele mai bune intenții să se observe obiectiv pe sine însuși, să dea vina pe ei pentru problemele sau fricțiunile ce apar și să se considere o victimă inocentă sau, în cel mai bun caz, doar să aibă o reacție justificată la lipsa lor de judecată. În ultimul caz, nu va fi neapărat atât de puțin subtil, încât să facă acuzații pe

față; poate să recunoască de o manieră aparent rațională că a fost iritabil, supărat, neloial sau chiar nedrept, dar, personal, să privească aceste atitudini drept reacții justificate și adecvate la ofensele aduse de ceilalți. Cel mai intolerabil este pentru el să se confrunte cu propriile slăbiciuni — și, cu cât sunt mai gravi factorii perturbatori introduși de alții cu atât mai mare e pericolul că se va lipsi de beneficiul obținut dacă și-ar recunoaște partea de vină. Iar pericolul este de exact aceeași natură dacă tinde să exagereze în direcția opusă, exonerându-i pe alții de orice vină și luând totul asupra lui. Mai există un factor care face ca individului să-i vină mai ușor să-și vadă trăsăturile caracteristice în cursul relației sale cu analistul decât în celelalte. Trăsăturile sale de caracter deranjante — sfiala excesivă, dependența, aroganța, dorința de răzbunare, tendința de a se retrage și a încremeni la cea mai mică jignire, sau oricare altele — se opun întotdeauna interesului său personal, nu numai pentru că fac relațiile cu alții mai puțin satisfăcătoare, ci și pentru că îl fac pe el nemulțumit de sine. Acest fapt este, totuși, mai puțin evident în relațiile obișnuite cu alții. Simte că va avea de câștigat dacă rămâne dependent, dacă se răzbună, dacă triumfă asupra celorlalți, și de aceea e mai puțin dispus să recunoască lucrurile pe care le face. Aceleași trăsături sunt expuse în psihanaliză atât de evident împotriva propriului interes, încât e aproape imposibil să nu le vadă caracterul nociv, și, prin urmare, dorința de a rămâne orb la ele este considerabil redusă. Însă, cu toate că nu e ușor, o persoană este perfect capabilă să-și depășească dificultățile emoționale studiindu-și comportamentul față de alții. Așa cum se va vedea în exemplul de autoanaliză oferit în capitolul 8, Clare și-a analizat problema spinoasă a dependenței morbide examinându-și cu atenție relația cu iubitul. Și a reușit, în ciuda faptului că a avut ambele dificultăți menționate mai sus, în cel mai înalt grad: tulburările

din personalitatea iubitului ei erau cel puțin la fel de serioase ca ale ei; și a avut cu siguranță un interes vital, căci din punctul de vedere al speranțelor și temerilor ei nevrotice, de a nu recunoaște faptul că „iubirea” însemna de fapt o nevoie de dependență. Celălalt aspect al relației cu analistul este ajutorul uman explicit și implicit pe care îl dă acesta pacientului. În timp ce alt gen de ajutor pe care îl oferă poate fi înlocuit mai mult sau mai puțin, ajutorul uman lipsește cu desăvârșire în autoanaliză. Dacă persoana care se autoanalizează este destul de norocoasă să aibă un prieten înțelegător cu care să-și discute descoperirile, sau dacă poate să și le verifice din când în când cu un analist, se va simți mai puțin singură în munca sa. Dar niciun expedient nu poate înlocui complet valoarea intangibilă a colaborării cu o altă ființă umană pentru a-ți rezolva problemele. Absența acestui ajutor este unul din factorii ce fac din autoanaliză o sarcină mai dificilă.

6 AUTOANALIZA OCAZIONALĂ Este ușor să te analizezi ocazional pe tine însuți și uneori obții rezultate imediate. În esență, este ceea ce face orice persoană sinceră când încearcă să-și dea seama de adevăratele motivații pentru ce simte sau face. Fără să știe prea mult sau chiar nimic despre psihanaliză, un bărbat care s-a îndrăgostit de o fată bogată și foarte atrăgătoare ar putea să se întrebe dacă vanitatea sau banii joacă rolul definitoriu în sentimentele lui. Un om care n-a ținut seama de propria judecată și a cedat în fața soției sau colegilor într-o dispută se poate întreba în sinea lui dacă a cedat pentru că era convins de relativa lipsă de importanță a subiectului discutat sau pentru că îi era teamă că ar fi urmat o ceartă. Cred că oamenii s-au examinat întotdeauna pe ei înșiși în acest fel. Și mulți care procedează astfel au tendința de a respinge total psihanaliza. Principalul domeniu al autoanalizei ocazionale nu sunt implicațiile complexe ale structurii caracterului nevrotic, ci simptomul manifest, tulburarea concretă și de obicei acută, care fie trezește curiozitate, fie se cere tratată imediat din cauza caracterului ei perturbator. Astfel, exemplele oferite în acest capitol privesc o durere de cap funcțională, un atac acut de anxietate, teama unui avocat de a evolua în public, o tulburare acută a funcției digestive. Dar și un vis înfiorător, faptul că uiți de o întâlnire sau o iritare neobișnuită provocată de

trăncăneala unui taximetrist, toate îți pot trezi dorința de a te înțelege pe tine însuți — sau, mai exact, de a găsi motivele acestui gen de reacții. Ultima afirmație poate părea o problemă spinoasă, dar exprimă de fapt o diferență importantă între autoanaliza ocazională și cea sistematică. Scopul primeia este de a recunoaște factorii care provoacă o tulburare concretă și de a-i înlătura. Stimulentul mai extins, dorința de a fi bine „înarmat” pentru a face față vieții în general, poate acționa și în acest caz, însă, chiar dacă joacă un oarecare rol, se limitează la dorința de a fi mai puțin „handicapat” de unele temeri, dureri de cap sau alte inconveniente. Această dorință contrastează cu aceea pozitivă, mai profundă, de a-ți dezvolta capacitățile la maximum. Așa cum va reieși din toate exemplele, tulburările în urma cărora o persoană încearcă să se examineze pot fi acute sau cronice; ele pot să provină în special din dificultățile inerente unei situații sau să fie expresia unei nevroze cronice. Dacă vor ceda la o abordare de scurtă durată sau se vor rezolva cu mai multe eforturi, asta depinde de factorii ce vor fi discutați mai târziu. În comparație cu precondițiile unei autoanalize sistematice, cele ale autoanalizei ocazionale nu sunt prea multe. E suficient să ai niște cunoștințe de psihologie, nu neapărat din cărți, ci poate dobândite din experiențe obișnuite. Singura condiție indispensabilă este să fii încredințat că factorii inconștienți sunt suficient de puternici ca să-ți dezechilibreze întreaga personalitate. Cu alte cuvinte, pentru o tulburare nu trebuie să te mulțumești cu explicațiile cele mai la îndemână. De exemplu, un om care s-a necăjit exagerat de mult pentru că a fost înșelat cu câțiva bănuți de un taximetrist n-ar trebui să se mulțumească spunându-și că, la urma urmei, toți pot fi păcăliți. O persoană care suferă de depresie acută n-ar trebui să-și pună

starea pe seama împrejurărilor exterioare. Când cineva uită mereu de întâlniri, nu ar trebui să-și spună că e prea ocupat pentru a-și aminti; n-ar fi o explicație satisfăcătoare. Este foarte ușor să nu ții cont de acele simptome care nu sunt evident de natură psihică, cum ar fi durerile de cap, tulburările gastrice sau oboseala. În fond, se pot observa două atitudini opuse față de asemenea tulburări, ambele extreme și unilaterale. Una constă în a pune automat durerile de cap pe seama vremii, oboseala, pe seama muncii în exces, deranjamentele gastrice sau ulcerul, pe seama alimentelor alterate, fără să-ți treacă prin minte că ar putea fi implicați factori psihici. Această atitudine poate fi atribuită purei ignoranțe, dar poate fi și o tendință nevrotică caracteristică persoanelor care nu pot tolera gândul că au defecte. La cealaltă extremă se află cei care sunt convinși că orice tulburare are origine psihică. Pentru astfel de persoane, iese din discuție faptul că pot fi obosite pentru că au muncit prea mult sau că au putut răci pentru că au intrat în contact cu o persoană bolnavă. Nu pot accepta gândul că un factor extern are puterea de a le afecta. Dacă au o tulburare, înseamnă că au provocat-o ele însele; și, dacă un simptom e de origine psihică, doar lor le stă în putere să-l înlăture. Nu mai e nevoie să spunem că ambele atitudini sunt compulsive și că atitudinea cea mai constructivă este undeva la mijloc. Putem fi sincer îngrijorați de condițiile din lumea exterioară, deși o asemenea grijă ar trebui să ne îndemne să acționăm, nu să cădem în depresie. Putem să ne simțim obosiți pentru că muncim prea mult și dormim prea puțin. Putem avea dureri de cap pentru că avem probleme cu ochii sau o tumoare cerebrală. Dar, bineînțeles, niciun simptom de natură fizică nar trebui atribuit factorilor psihici înainte de a se face investigații medicale amănunțite. Lucrul important este că, deși avem tot respectul pentru explicația plauzibilă, ar trebui de

asemenea să aruncăm o privire atentă în viața emoțională a unei persoane. Chiar dacă are doar o gripă, ar fi util, după ce i se acordă îngrijirile medicale necesare, să ne punem întrebarea dacă nu au contribuit și factori inconștienți la scăderea rezistenței la infecții sau la întârzierea vindecării. Dacă aceste considerații generale au fost înțelese, cred că următoarele exemple vor ilustra suficient de bine problemele ivite în autoanaliza ocazională. John, un om de afaceri bun la suflet, cu o căsnicie aparent fericită de cinci ani, suferea de inhibiții difuze și de „sentimente de inferioritate”, iar de câțiva ani avea din când în când dureri de cap fără să i se depisteze nimic de natură fizică. Nu mai fusese analizat, dar cunoștea destul de bine modul de gândire psihanalitic. Mai târziu, a venit la mine pentru analiza unei nevroze de caracter destul de complicate, iar experiența lui în autoanaliză l-a convins de valoarea tratamentului psihanalitic. Când a început să-și analizeze durerile de cap, nu avusese această intenție. Împreună cu soția lui și doi prieteni a mers la o comedie muzicală și pe el l-a apucat durerea de cap în timpul spectacolului. I s-a părut ciudat, căci se simțise bine înainte să plece la teatru. La început, cu o oarecare iritare, a pus durerea de cap pe seama faptului că piesa era proastă și că își irosise seara, dar curând a realizat că nu e normal să te doară capul de la o piesă slabă. Acum, dacă se gândea mai bine, comedia nici nu era atât de proastă. Dar nu se compara cu piesa de Shaw pe care ar fi preferat s-o vadă. Aceste ultime cuvinte i s-au întipărit în minte — „ar fi preferat”. În acel moment, l-a năpădit brusc un val de furie și a văzut legătura. Fusese redus la tăcere când a intervenit în discuție alegerea piesei. Nici nu a fost o discuție prea lungă: a simțit că trebuia să fie băiat de treabă și, oricum, nu conta. Evident că pentru el totuși contase și fusese foarte mânios că ceilalți îl constrânseseră să meargă la acea comedie.

După ce a recunoscut acest lucru, durerea de cap i-a trecut. Și-a dat seama și că aceasta nu era prima durere de cap care îl apuca în acest fel. De exemplu, cauzele erau uneori partidele de bridge la care detesta să se ducă, dar era convins de fiecare dată să meargă. A fost surprins să descopere legătura dintre furia refulată și migrene, dar nu s-a mai gândit la asta. Cu toate acestea, după câteva zile, s-a trezit devreme cu o durere groaznică de cap. Participase la o ședință cu conducerea companiei sale în seara precedentă. După aceea, băuseră cu toții ceva, iar la început a pus durerea de cap pe seama faptului că băuse probabil prea mult. Apoi se întorsese pe partea cealaltă și încercase să adoarmă din nou, dar nu a reușit. L-a iritat o muscă bâzâind pe lângă fața lui. La început, iritarea a fost aproape imperceptibilă, dar s-a transformat repede într-o furie violentă. Apoi și-a amintit o secvență dintr-un vis: strivise două ploșnițe cu o bucată de sugativă. Sugativa avea multe găurele. De fapt, și-a amintit că erau găurele în toată hârtia și formau un model geometric. Asta i-a amintit de hârtia velină pe care o împăturea în copilărie ca să decupeze diferite modele. Era fascinat de frumusețea lor. I-a venit în minte un incident, când îi arătase mamei unul din din ele, sperând să fie admirat, dar ea îi dăduse doar o atenție superficială. Sugativa i-a amintit de ședința cu personalul. Mâzgălise ceva pe o hârtie pentru că se plictisea. Nu, nu doar mâzgălise; făcuse niște caricaturi ale președintelui și adversarului său. Cuvântul „adversar” l-a șocat, deoarece, în mod conștient, nu o considera pe acea persoană un adversar. Trebuise votată mai târziu o rezoluție, în privința căreia se simțea neliniștit. Dar nu vedea cum ar putea să aducă obiecții justificate. Așadar, obiecția pe care a formulat-o până la urmă a fost respinsă ca fiind neîntemeiată. Era neconvingătoare și nu a făcut impresie. Doar atunci a realizat că fusese împovărat, căci

aprobarea rezoluției avea să însemne mai multă muncă pentru el. Fuseseră atât de abili, că lui îi scăpase acest amănunt. În acel moment, a izbucnit brusc în râs, pentru că înțelesese semnificația celor două ploșnițe. Președintele de ședință și adversarul lui îi sugeau sângele la fel ca insectele dezgustătoare. De asemenea, îi era tot așa scârbă de ploșnițe ca și de cei doi exploatatori. Ei bine, se răzbunase — cel puțin în vis. I-a trecut din nou durerea de cap. În trei ocazii ulterioare, și-a căutat un motiv ascuns de furie imediat ce a început să-l doară capul, l-a găsit și apoi i-a trecut migrena. După aceea, nu a mai avut dureri de cap. Analizând această experiență, ne izbește de la început cât de mic este efortul în comparație cu rezultatele obținute. Dar în psihanaliză se întâmplă minuni tot așa rar ca și în orice alt domeniu. Dacă un simptom se poate sau nu înlătura cu ușurință, asta depinde de funcția sa în întreaga structură. În acest caz, durerile de cap nu au jucat un rol major, cum ar fi săl împiedice pe John să facă lucruri de care îi era teamă sau pe care le detesta, sau să-i servească drept mijloc de a le demonstra altora că l-au ofensat sau i-au făcut rău, sau să constituie baza pe care să pretindă o atenție deosebită. Dacă durerile de cap sau oricare alte simptome ar fi avut funcții importante ca acestea, vindecarea lor ar fi necesitat o muncă mai intensă și îndelungată. Atunci ar fi trebuit analizate toate nevoile pe care le satisfac și probabil că n-ar fi dispărut până când acest travaliu nu se termina. În cazul lui John, simptomele nu au preluat niciuna din aceste funcții, fiind probabil rezultatul acumulării unei tensiuni cauzate de furia refulată. Amploarea realizării lui John este totuși diminuată de o altă considerație. A fost fără îndoială un câștig să scape de migrene, dar mi se pare că suntem înclinați să supraestimăm importanța unor asemenea simptome evidente, tangibile, și să subestimăm însemnătatea tulburărilor psihice mai puțin palpabile cum ar fi,

în acest caz, înstrăinarea lui John de propriile dorințe și opinii și inhibiția sa în ceea ce privește autoafirmarea. În aceste tulburări care s-au dovedit mai târziu foarte însemnate pentru viața și dezvoltarea lui, nu s-a schimbat nimic prin eforturile sale. Tot ce s-a întâmplat a fost că a devenit mai conștient de apariția furiei și că simptomele au dispărut. În realitate, oricare din incidentele pe care John s-a întâmplat să le analizeze ar fi putut da naștere unui insight mai cuprinzător decât a dobândit el. Astfel, în analiza pe care a făcut-o furiei apărute în timpul comediei muzicale existau numeroase probleme care nu au fost abordate. Care era adevărata natură a relației lui cu soția? Se datora oare compatibilitatea cu care se mândrea doar supunerii lui? Era oare soția lui o femeie dominatoare? Sau era el hipersensibil la orice care aducea a constrângere? În plus, de ce și-a refulat furia? Era oare necesar din cauza unei nevoi compulsive de afecțiune? Îi era oare teamă să nu fie dojenit de soție? Trebuia el să-și păstreze imaginea despre sine ca o persoană pe care nu o tulburau niciodată „fleacurile”? Îi era oare teamă că va trebui să lupte pentru dorințele sale? Și în final, se înfuriase numai pe ceilalți pentru că îi nesocotiseră preferința, sau în primul rând pe sine însuși, pentru că le cedase din pură slăbiciune? Analizarea furiei din timpul ședinței cu conducerea ar fi putut dezvălui alte probleme. De ce nu era mai atent la propriile interese când se aflau în pericol? Îi era oare frică să lupte pentru ele? Sau avea furia lui asemenea dimensiuni — care striveau ploșnițele —, încât era mai bine să și-o refuleze complet? Și se expunea el exploatării, fiind prea supus? Sau se simțise exploatat doar pentru că se așteptase pe bună dreptate de la el să colaboreze? În plus, ce era cu dorința lui de a-i impresiona pe alții — vezi amintirea în care se așteptase la admirație din partea mamei? Oare faptul că nu reușise să-și impresioneze colegii era un element important al furiei sale? Și

în ce măsură era furios pe sine însuși pentru că fusese atât de modest? Niciuna din aceste probleme nu a fost abordată. John a lăsat chestiunea în suspensie după ce a descoperit ce efect avea furia refulată asupra celorlalți. Al doilea exemplu este experiența care m-a făcut să iau în considerație posibilitatea autoanalizei. Harry era un medic care a venit la mine pentru o psihanaliză, din cauza atacurilor de panică pe care încerca să le potolească luând morfină și cocaină; de asemenea, avea perioade cu impulsuri exhibiționiste. Suferea, fără îndoială, de o nevroză gravă. După câteva luni de tratament, a plecat în vacanță și, în acest timp, șia autoanalizat un atac de anxietate. A început să se autoanalizeze din întâmplare, la fel ca John. Cauza a fost un atac de anxietate provocat, se pare, de un pericol real. Harry urca pe munte împreună cu iubita lui. Era un urcuș obositor, dar nu și periculos, atâta timp cât aveau vizibilitate bună. Dar a devenit periculos când a început viscolul și i-a învăluit o ceață groasă. Lui Harry i s-a tăiat respirația și inima a început să-i bată cu putere, a intrat în panică și a trebuit să se așeze și să se odihnească. Nu a dat nicio importanță incidentului, pe care l-a pus pe seama oboselii și pericolului real. Acesta este un exemplu despre cât de ușor ne putem mulțumi cu explicații greșite dacă așa vrem, căci Harry era puternic din punct de vedere fizic și nu dădea niciodată înapoi în fața unei amenințări. A doua zi au luat-o pe o potecă îngustă, tăiată în peretele stâncos abrupt al muntelui. Inima a început să-i bată din nou cu putere când a fost surprins de gândul sau impulsul de a o împinge pe fată în prăpastie. Normal că a fost uluit, căci ținea mult la ea. Mai întâi s-a gândit la O tragedie americană, romanul lui Dreiser în care protagonistul își îneacă iubita pentru a se descotorosi de ea. Apoi s-a gândit la atacul de panică din ziua

precedentă și aproape că a avut un impuls asemănător cu cel de atunci. Fusese unul trecător, pe care îl controlase de cum apăruse. Totuși, își amintea iritarea crescândă pe care o simțise față de fată înainte de atac și valul subit de furie clocotitoare pe care îl respinsese. Așadar, aceasta era explicația atacului de anxietate: un impuls violent născut din conflictul între ura subită, pe de o parte, și, pe de alta, afecțiunea sinceră pentru fată. S-a simțit ușurat și, totodată, mândru că își analizase primul atac și îl oprise pe al doilea. Spre deosebire de John, Harry a făcut un pas mai departe, pentru că era alarmat de recunoașterea urii și a impulsului ucigaș avut față de fata pe care o iubea. În timp ce continua să meargă, și-a pus întrebarea de ce a vrut s-o omoare. Imediat i-a venit în minte discuția pe care o avuseseră în dimineața zilei precedente. Fata îl lăudase pe unul dintre colegii lui pentru felul în care se purta cu oamenii și pentru că fusese o gazdă încântătoare la o petrecere. Asta fusese totul. Și nu putuse să-i trezească atât de multă ostilitate. Însă, de câte ori se gândea la asta, simțea cum se înfurie. Era oare gelos? Dar nu era niciun pericol s-o piardă. Totuși, colegul acela era mai înalt decât el și nu era evreu (Harry era hipersensibil în ambele privințe), și spunea lucruri inteligente. În timp ce se gândea la aceste lucruri, a uitat de mânia lui față de fată și s-a axat pe comparația dintre el și colegul respectiv. Apoi i-a trecut prin minte o scenă. Avea patru sau cinci ani și încercase să se suie într-un copac, dar nu reușise. Fratele lui mai mare se urcase cu ușurință și îl ironiza de sus. Pe urmă și-a amintit foarte clar o altă scenă în care mama lui îi lăuda fratele, și pe el nu. Fratele mai mare îl depășea întotdeauna. Trebuie să fi fost același lucru cel care îl înfuriase cu o zi înainte: încă nu suporta să fie lăudat alt bărbat în fața lui. După ce a dobândit acest insight, nu a mai avut resentimente, a urcat mai ușor și a fost iar tandru cu fata.

Prin comparație cu primul exemplu, în cel de-al doilea, „protagonistul” a realizat mai mult într-o direcție și mai puțin în alta. În pofida unei autoanalize mai superficiale, John a făcut un pas în plus față de Harry. John n-a fost satisfăcut să-și explice doar o situație: și-a dat seama că era posibil ca toate durerile lui de cap să aibă drept cauză furia refulată. Harry s-a limitat să analizeze o singură situație. Nu i-a trecut prin minte să se întrebe dacă descoperirea lui nu avea o legătură și cu alte atacuri de anxietate. Pe de altă parte, insightul la care a ajuns Harry a fost cu mult mai profund decât al lui John. Recunoașterea impulsului ucigaș a constituit o adevărată experiență emoțională; a găsit măcar un indiciu al motivului ostilității sale; și a recunoscut faptul că era implicat într-un conflict. Și în cazul celui de-al doilea incident, ne uimește numărul de chestiuni pe care nu le-a abordat. Dat fiind că pe Harry îl enerva să fie lăudat alt bărbat, de ce erau reacțiile sale atât de intense? Dacă acele laude erau singura sursă a ostilității sale, de ce reprezentau așa un pericol pentru el, încât să-i stârnească violența? Era el oare pradă unei vanități atât de mari și vulnerabile? Dacă era așa, care erau deficiențele care se cereau așa de bine ascunse? Rivalitatea cu fratele său era cu siguranță un factor important din trecut, dar nu putea să explice totul. Celălalt aspect al conflictului, natura devotamentului său pentru fată, rămâne în întregime neabordat. Avea oare nevoie de ea mai mult pentru admirație? Câtă dependență era în iubirea lui? Existau oare alte surse de ostilitate față de ea? Al treilea exemplu se referă la analiza unui gen de trac. Bill, un avocat sănătos, voinic, inteligent și cu succes în carieră, m-a consultat pentru că îi era frică de înălțimi. Avea un coșmar recurent în care era împins de pe un pod sau turn. Avea amețeli când stătea la teatru în primul rând de la balcon și când se uita

în jos de la o fereastră de la etaj. De asemenea, intra uneori în panică atunci când trebuia să apară la un proces sau înainte să se vadă cu clienți importanți. Provenea dintr-un mediu sărac, își făcuse o carieră strălucită și îi era teamă că nu-și va putea păstra poziția socială la care ajunsese. Sentimentul care își făcea adesea loc în mintea lui era că punea la cale o cacealma și aceasta avea să fie descoperită mai devreme sau mai târziu. Nuși putea explica teama, pentru că se credea la fel de inteligent ca și colegii lui; era un bun vorbitor și reușea de obicei să-i convingă pe alții cu argumentele sale. Pentru că vorbea cu sinceritate despre el însuși, în câteva ședințe am reușit să descoperim un conflict între ambiția, dorința sa de afirmare și tendința de a-i păcăli pe alții, pe de o parte, iar, pe de alta, nevoia de a menține aparența unui tip plăcut și cinstit care nu vrea nimic pentru sine însuși. Nicio latură a conflictului nu era adânc refulată. Nu reușise să-și dea seama de puterea și natura contradictorie ale acestor dorințe. Odată ce i-au fost aduse în atenție, a recunoscut sincer că, de fapt, jucase la cacealma. Apoi a făcut spontan legătura dintre această înșelătorie necugetată și amețelile sale. A realizat că jinduia să ajungă foarte sus în viață, dar nu a avut curajul să admită cât de ambițios era de fapt. Îi era teamă că alții se vor întoarce împotriva lui și îl vor împinge în jos dacă își dădeau seama de ambiția lui, așa că trebuia să pară un tip cumsecade, pentru care banii și prestigiul nu însemnau mare lucru. Fiind în fond o persoană cinstită, era vag conștient de înșelătorie, ceea ce îl făcea să se teamă că va fi „demascat”. Această clarificare a fost suficientă să-i înlăture amețelile, care erau expresia temerilor sale pe plan fizic. Apoi a trebuit să plece din oraș. Nu abordase încă teama de evoluțiile în public și de întâlnirile cu anumiți clienți. L-am sfătuit să urmărească acele condiții în care „tracul” său creștea sau se diminua.

Mai târziu am primit observațiile lui. La început crezuse că teama apărea când cazul în care pleda sau argumentele pe care le folosea erau discutabile. Dar cercetările în această direcție nu au dus prea departe, deși simțea că avea dreptate într-o oarecare măsură. Apoi a avut o întrerupere nefastă, care s-a dovedit totuși benefică pentru eforturile sale de a înțelege. Pregătise cam fără atenție o pledoarie dificilă, dar nu se temea să o prezinte la proces, știind că judecătorul nu era prea exigent. Apoi a aflat că acel judecător se îmbolnăvise și că cel care îl înlocuia era sever și inflexibil. A încercat să se consoleze amintindu-și că al doilea judecător nu era, la urma urmei, rău sau viclean, dar asta nu i-a micșorat anxietatea crescândă. Pe urmă s-a gândit la sfatul meu și și-a lăsat gândurile să cutreiere nestânjenite. I-a apărut mai întâi imaginea unui băiețel mânjit din cap până în picioare cu cremă de ciocolată. A fost consternat la început de această imagine, dar apoi și-a amintit că urma să fie pedepsit, dar scăpase pentru că era atât de „drăgălaș”, încât mama lui a râs de el. Tema „scăpării” persista. Mai multe amintiri i-au apărut despre ocaziile în care se dusese la școală nepregătit, dar scăpase. Apoi s-a gândit la un profesor de istorie pe care îl ura. Încă mai simțea acea ură. Toată clasa trebuia să scrie o lucrare despre Revoluția Franceză. Când a adus înapoi lucrările, profesorul l-a criticat că fusese redundant, folosind multe fraze răsunătoare din care nu reieșeau cunoștințe solide; a citat una din aceste fraze și colegii lui au râs în hohote. Bill se simțise profund umilit. Profesorul de engleză îi admirase întotdeauna stilul, dar cel de istorie rămânea insensibil la farmecul lui. Expresia „insensibil la farmecul lui” l-a luat prin surprindere, pentru că voise să spună „insensibil la farmecul stilului său”. S-a amuzat, deoarece cuvântul „farmec” exprima adevărata semnificație. Aproape sigur, judecătorul era ca profesorul de istorie, insensibil la farmecul sau talentul său

oratoric. Asta era situația. Se obișnuise să se bazeze pe farmecul și ușurința lui de a mânui cuvintele pentru a „scăpa”, în loc să se pregătească temeinic. Drept urmare, intra în panică de câte ori se gândea la o situație în care atuurile sale nu-i vor fi de niciun folos. Întrucât la el tendințele nevrotice nu erau prea accentuate, Bill a reușit să tragă concluzia practică din acest insight: pe scurt, să se apuce de lucru cu mai multă atenție. Chiar a făcut un pas mai departe. A realizat în ce măsură își folosea farmecul în relațiile cu prietenii și femeile. Pe scurt, a simțit că aceștia trebuiau să fie subjugați de farmecul său, prin urmare, să piardă din vedere faptul nu punea prea mult suflet în nicio relație. A făcut legătura dintre descoperirea lui și discuția noastră, dându-și seama că descoperise o altă înșelătorie, și a terminat prin a realiza că trebuie „să fie onest” de acum încolo. Se pare că a fost în stare să facă asta într-o mare măsură, căci de la acel episod au trecut șase ani, iar fricile practic i-au dispărut. Rezultatul seamănă cu cel obținut de John când i-au trecut durerile de cap, dar trebuie evaluat într-un mod diferit. Durerile de cap, după cum s-a indicat mai înainte, erau un simptom periferic. Pot fi catalogate astfel în virtutea a două fapte: nu erau frecvente și nici atât de puternice, încât să-l deranjeze prea mult; și nu își atribuiseră nicio funcție secundară. Adevăratele tulburări ale lui John, revelate într-o analiză ulterioară, erau de altă natură. Pe de altă parte, temerile lui Bill erau consecința unui conflict important. Nu îl debilitau, dar interferau cu unele activități semnificative din zone vitale ale vieții sale. Durerile de cap ale lui John au dispărut fără să aibă loc concomitent și modificări în personalitatea sa, singura schimbare fiind faptul că era un pic mai conștient de furia sa. Temerile lui Bill au dispărut pentru că le-a identificat sursa în anumite tendințe contradictorii din personalitatea sa și, mai important, pentru că a fost în stare să

schimbe aceste tendințe. Și în acest caz, ca în cel al lui John, rezultatele par mai mari decât eforturile depuse pentru obținerea lor. Dar, la o examinare mai atentă, discrepanța nu este atât de mare. Este adevărat că, printr-un efort comparativ mai mic, Bill a reușit nu numai să scape de unele tulburări destul de serioase, încât să-i pună în pericol cariera pe termen lung, dar și să recunoască o serie de lucruri importante despre el. Și-a dat seama că prezentase o imagine întru câtva falsă atât lui însuși, cât și altora, că era mult mai ambițios decât recunoștea în sinea lui, că avea tendința să atingă scopuri ambițioase prin inteligența și farmecul său mai degrabă decât prin muncă susținută. Dar, evaluând acest succes, nu trebuie să uităm că Bill, spre deosebire de John și Harry, era o persoană sănătoasă din punct de vedere psihic, având doar câteva tendințe nevrotice slabe. Ambiția și nevoia lui de a „scăpa” nu erau adânc refulate și nu aveau un caracter compulsiv. Personalitatea lui era astfel organizată, încât a reușit să le modifice considerabil de îndată ce le-a recunoscut. Renunțând pentru o clipă la efortul de a ajunge la o înțelegere științifică a situațiilor dificile prin care a trecut Bill, l-am putea considera o persoană care încercase să-și facă viața prea ușoară, dar a reușit să se descurce mai bine când și-a dat seama că modul în care procedase până atunci nu era corect. Insighturile lui Bill au fost suficiente ca să-i înlăture unele mari anxietăți. Însă, chiar și pe acest drum scurt, parcurs cu succes, multe întrebări au rămas fără răspuns. Care era semnificația exactă a coșmarului în care era împins în jos de pe un pod? Avea oare nevoie Bill să urce pe cea mai înaltă treaptă? Voia să îi împingă pe ceilalți în jos pentru că nu putea să tolereze nicio competiție? Și de aceea îi era teamă că alții i-ar putea face la fel? Era oare frica de înălțimi doar teama de a-și pierde poziția câștigată, sau era și frica de a cădea de la

înălțimea falsei sale superiorități — așa cum se întâmplă de obicei în fobii de acest gen? În plus, oare nu muncea corespunzător capacităților și ambiției sale? Oare lenea sa era numai rezultatul refulării ambiției sau simțea că nu ar mai fi așa superior dacă ar face eforturile necesare — că doar oamenii mediocri erau nevoiți să muncească? Și de ce oferea așa de puțin în relațiile cu ceilalți? Era oare atât de obsedat de el — sau poate îi disprețuia prea mult pe alții — ca să mai poată avea emoții spontane? Dacă ar fi necesar, din punct de vedere terapeutic, să găsim răspunsuri la toate aceste întrebări suplimentare, este o altă problemă. În cazul lui Bill, e posibil ca scurta lui analiză să aibă efecte mai extinse decât simpla dispariție a temerilor evidente. S-ar putea să fi pus în mișcare un gen de cerc benefic. Recunoscându-și ambiția și lucrând mai mult în această privință, și-ar fi putut ancora dorințele pe un teren mai solid și realist. Astfel, s-ar simți mai în siguranță, mai puțin vulnerabil și ar avea mai puțină nevoie să înșele. Renunțând la aspectul fals de fațadă, s-ar simți mai puțin constrâns și nu i-ar mai fi așa teamă că poate fi descoperit. Toți acești factori ar putea contribui la crearea unor relații mai profunde cu alții, iar acest lucru i-ar întări sentimentul de securitate. Un asemenea cerc benefic putea fi pus în mișcare, chiar dacă analiza nu a fost terminată. Dacă analiza ar fi intenționat să scoată la iveală toate implicațiile neabordate până atunci, ar fi avut cu siguranță acest efect. Ultimul exemplu ne duce și mai departe de o nevroză reală. Se referă la analiza unei tulburări provocate în principal de unele dificultăți reale într-o situație concretă. Tom era asistentul unui mare clinician. Îl interesa mult activitatea sa și era favorizat de șeful lui. Între ei se formase o prietenie autentică și luau adesea prânzul împreună. Odată, după masă,

Tom a avut un ușor deranjament la stomac, pe care l-a pus pe seama mâncării, fără să-i dea prea multă atenție. După următorul prânz luat cu șeful, i-a fost greață și s-a simțit slăbit, mult mai rău decât prima oară. Și-a făcut toate investigațiile posibile la stomac, dar nu i s-a găsit nimic patologic. Apoi, tulburarea s-a manifestat a treia oară, de această dată printr-o sensibilitate acută la mirosuri. Doar după al treilea prânz, i-a trecut prin minte că toate aceste tulburări erau cauzate de faptul că lua masa cu șeful său. De fapt, în ultimul timp, nu se simțise în largul său cu șeful, neștiind uneori despre ce să discute cu el. Și cunoștea motivul. Munca lui de cercetare îl dusese într-o direcție contrară convingerilor șefului. Voise să discute cu el, dar nu reușise niciodată. Era conștient că amâna momentul, dar bătrânul era cam rigid în chestiuni științifice și nu prea suporta să fie contrazis. Tom încerca să nu mai fie îngrijorat, spunându-și că o discuție sinceră va rezolva totul. Dacă tulburările la stomac erau legate de teamă, s-a gândit el, atunci temerile lui trebuiau să fie mult mai mari decât crezuse. Simțea că așa stăteau lucrurile când a avut două dovezi simultane în această privință. Una a fost că, atunci când avea asemenea gânduri, începea brusc să se simtă rău, exact la fel ca după mesele luate cu șeful. Cealaltă a fost că a realizat la fel de brusc ce anume îi declanșase reacția. În timpul prânzului în care apăruseră pentru prima oară simptomele, șeful făcuse remarci despre ingratitudinea predecesorului lui Tom. Își exprimase resentimentele față de tinerii care învățau mult de la el, iar apoi nu mai țineau legătura cu el în chestiuni științifice. Tot ce simțise Tom în mod conștient în acel moment fusese milă pentru șeful său. Își refulase sentimentul că medicul în vârstă nu tolera faptul că predecesorul său își alesese propriul drum în viață. Astfel, Tom a devenit conștient că închisese ochii la

pericolul existent și a recunoscut dimensiunea temerilor lui. Munca îi punea într-un real pericol relațiile bune cu șeful, primejduindu-i astfel cariera. Bătrânul se putea întoarce împotriva lui. Acest gând îi provoca o oarecare panică și se întreba dacă nu ar fi mai bine să-și verifice rezultatele încă o dată — sau chiar să uite de ele. Era doar un gând trecător, dar îi arăta într-o clipită că acest conflict avea loc între onestitatea lui științifică și exigențele imediate ale carierei sale. Refulându-și temerile, adoptase politica struțului, al cărei scop era să evite luarea unei decizii tranșante. Având acel insight, s-a simțit ușurat și liber. Știa că era o decizie greu de luat, dar nu se îndoia că va corespunde convingerilor sale. Această poveste mi s-a relatat nu ca un exemplu de autoanaliză, ci doar ca un exemplu de cât de mare poate fi uneori tentația de a nu fi sincer cu sine. Tom, un tip extrem de echilibrat, mi-era prieten. Chiar dacă e posibil să aibă unele tendințe nevrotice, cum ar fi nevoia de a nega orice frică, aceasta nu face din el o persoană nevrotică. Se poate ca faptul că se eschiva de la luarea unei decizii să fi fost expresia unei tulburări nevrotice mai profunde. Dar cu siguranță că nu există o linie clară de demarcație între un om sănătos și unul nevrotic și, de aceea, ar fi preferabil să-l privim pe Tom ca pe o persoană sănătoasă. Acest episod reprezintă o nevroză situațională, adică o tulburare nevrotică provocată în primul rând de dificultățile întâmpinate într-o anumită situație, care durează doar atâta timp cât conflictul nu este înfruntat la nivel conștient și apoi rezolvat. În ciuda faptului că s-a făcut o estimare critică a rezultatelor obținute în fiecare dintre aceste exemple, dacă le privim împreună, ne vom face o impresie extrem de optimistă asupra posibilităților autoanalizei, impresia că individul poate avea din întâmplare un insight în care să găsească un lucru valoros. Pentru a transmite o imagine mai corectă, aceste patru

încercări, mai mult sau mai puțin reușite, ar trebui completate cu vreo douăzeci de tentative nereușite de a înțelege repede semnificația unei tulburări psihice. Este necesar să ne exprimăm explicit unele rezerve, pentru că o persoană neajutorată în fața tendințelor sale nevrotice speră mereu să se întâmple o minune. Trebuie înțeles clar faptul că o formă severă de nevroză e imposibil de vindecat prin autoanaliză ocazională. Motivul este că personalitatea nevrotică nu este un conglomerat de factori perturbatori — ca să folosesc expresia psihologilor gestaltiști — ci are o structură în care fiecare parte relaționează complicat cu toate celelalte. Prin autoanaliză ocazională este posibil să înțelegi câte o conexiune izolată sau factorii imediat implicați în tulburare și să înlături unele simptome periferice. Dar, ca să produci schimbări esențiale, este necesar să te ocupi de întreaga structură, ceea ce presupune o analiză sistematică. Astfel, analiza ocazională, prin însăși natura sa, contribuie în mică măsură la o autocunoaștere cuprinzătoare. După cum demonstrează primele trei exemple, motivul este că insighturile nu sunt exploatate până la capăt. De fapt, fiecare problemă clarificată antrenează automat o alta. Dacă aceste piste care se oferă nu sunt urmate, insighturile rămân întotdeauna izolate. Ca metodă terapeutică, autoanaliza ocazională este întru totul adecvată în nevrozele situaționale. Dar poate da rezultate satisfăcătoare și în formele ușoare de nevroze. Însă în nevrozele mai complicate nu se obțin decât rezultate insignifiante. În cel mai bun caz, ele pot să elibereze o tensiune în unele locuri sau să pună în lumină, accidental, semnificația vreunei tulburări.

7 AUTOANALIZA SISTEMATICĂ: PRELIMINARII La prima vedere, autoanaliza sistematică se deosebește de cea ocazională prin faptul că presupune o muncă mai susținută; și aceasta își are ca punct de plecare o anumită dificultate pe care persoana respectivă vrea s-o înlăture. Dar, spre deosebire de autoanaliza ocazională, reia procesul de multe ori, nu se mulțumește cu o soluție izolată. Totuși, acestei descrieri, deși corectă ca formă, îi scapă diferența esențială. O persoană se poate analiza de mai multe ori, dar procesul va rămâne tot o analiză ocazională dacă nu întrunește anumite condiții. Frecvența mai mare este unul din factorii distinctivi ai autoanalizei sistematice, dar nu singurul. Mai importantă este continuitatea, urmărirea problemelor; pe absența acesteia în efortul ocazional s-a pus accentul în capitolul anterior. Acest lucru presupune, totuși, mai mult decât o simplă selectare și extindere a pistelor ce se oferă singure. În niciun caz, nu datorită superficialității sau neglijenței au fost mulțumite persoanele din exemplele date de rezultatele obținute. Să continui analiza dincolo de insighturile care îți sunt la îndemână înseamnă inevitabil să întâlnești „rezistențe”, să te expui la tot felul de incertitudini sau vătămări dureroase și să începi lupta cu aceste forțe potrivnice. Și asta îți cere mai multă

tărie decât în cazul analizei ocazionale. Acolo, stimulentul constă în presiunea exercitată de o tulburare de ordin fizic și dorința de a scăpa de ea. Aici, deși munca începe sub o presiune asemănătoare, forța pulsională supremă este voința fermă a persoanei de a da piept cu sine însăși, dorința de a se dezvolta și de a nu lăsa neatins nimic din ce împiedică această dezvoltare. Contează enorm și sinceritatea totală față de sine, pentru ca individul să se poată regăsi. Există bineînțeles o diferență între dorința de a fi sincer și capacitatea de a fi astfel. Poate de multe ori nu va reuși să corespundă acestui ideal. Totuși, se poate consola cu faptul că nar fi fost nevoie de analiză dacă ar fi fost întotdeauna sincer cu sine însuși. În plus, capacitatea de a fi cinstit va crește treptat dacă urmează această cale în mod constant. Fiecare obstacol depășit înseamnă un câștig de teritoriu în el însuși și, de aceea, îi creează posibilitatea să abordeze următorul obstacol cu mai multă forță interioară. Neștiind cum să procedeze, persoana care se autoanalizează, oricât de conștientă, poate se facă efortul cu un fel de elan artificial. Poate hotărî, de exemplu, să-și analizeze toate visele de acum înainte. Visele, după Freud, sunt calea regală spre inconștient. Afirmația lui a rămas adevărată. Dar, din păcate, e un drum pe care te poți ușor rătăci dacă nu cunoști bine terenul din jurul său. Pentru oricine care își pune la încercare capacitatea de a-și interpreta visele, fără o anumită înțelegere a factorilor care acționează în interiorul său în acel moment, aceasta este o întreprindere riscantă care poate avea succes sau nu. Interpretarea poate degenera într-un joc intelectual de-a ghicitul, chiar dacă visul e destul de clar. Chiar un vis simplu se poate preta la diferite interpretări. De exemplu, dacă un bărbat visează că îi moare soția, visul poate exprima o ostilitate inconștientă foarte adâncă. Pe de altă parte, poate însemna că el vrea să se despartă de ea și, deoarece

se simte incapabil să facă acest pas, moartea ei i se pare singura soluție posibilă; în acest caz, visul nu este înainte de toate o expresie a urii. Sau, în cele din urmă, bărbatul poate să-i dorească moartea din cauza unei furii trecătoare pe care o refulase și care și-a găsit expresia în vis. Problemele deschise de cele trei interpretări sunt diferite. În prima, problema ar fi motivul urii și refularea acestui sentiment. În a doua, ar fi motivul din care cel care a avut acest vis nu găsește o soluție mai potrivită. În a treia, ar fi împrejurările în care a apărut provocarea actuală. Un alt exemplu este visul lui Clare din perioada când voia să-și rezolve dependența de prietenul ei Peter. A visat că alt bărbat o lua în brațe și îi spunea că o iubește. Acesta i se părea atrăgător și era fericită. Era și Peter în acea cameră și se uita pe fereastră. Visul putea sugera că Clare voia să-l părăsească pe Peter pentru alt bărbat și, prin urmare, să fie expresia unor sentimente conflictuale. Sau putea să exprime dorința ca Peter să fie tot așa drăgăstos ca bărbatul celălalt. Sau putea să însemne credința că, dacă se îndrăgostea de altcineva, acel nou sentiment va rezolva problema dependenței sale morbide; în acest caz, ar fi putut constitui o încercare de a evita adevărata soluție a problemei. Sau ar fi putut să exprime dorința de a alege să rămână sau nu cu Peter, o alegere pe care practic nu putea s-o facă din cauza dependenței sale de el. Dacă se fac unele progrese în sensul înțelegerii, atunci un vis poate oferi confirmarea unei presupuneri; poate să umple un spațiu gol în cunoștințele cuiva; sau poate deschide o cale spre alte ipoteze. Dar, dacă imaginea e încețoșată de o rezistență, probabil că un vis nu va clarifica lucrurile. Ar putea s-o facă, dar la fel de bine ar putea să fie atât de complicat împletit cu atitudini necunoscute, încât să sfideze interpretarea și doar să accentueze confuzia. Aceste atenționări n-ar trebui totuși să descurajeze pe

nimeni să încerce a-și analiza visele. De exemplu, visul lui John cu ploșnițele l-a ajutat mult să-și înțeleagă sentimentele. Capcana care trebuie evitată este concentrarea unilaterală asupra viselor, excluzând alte observații la fel de valoroase. Și e important să vă avertizăm și în privința atitudinii opuse: avem uneori un interes covârșitor să nu luăm în serios un vis, iar visul în sine, prin caracterul său grotesc sau exagerat, poate duce la ignorarea mesajului pe care vrea să-l transmită. Astfel, primul vis care va fi prezentat în capitolul următor, în legătură cu autoanaliza lui Clare, vorbea de fapt destul de clar despre o puternică zdruncinare a relației sale cu iubitul, însă ea a reușit să nu-l ia în seamă. Motivul a fost că avea rațiuni stringente să nu se lase emoționată de implicațiile sale. Iar aceasta nu e o situație de excepție. Așadar, visele constituie o importantă sursă de informare, dar numai una din multe altele. Deoarece nu o să mă mai întorc la interpretarea viselor decât în exemple, voi face o mică digresiune acum, menționând două principii demne de a fi ținute minte. Unul este că visele nu oferă o imagine statică, gen fotografie, a sentimentelor sau opiniilor, ci sunt în primul rând expresia unor tendințe. Este adevărat că un vis ne poate dezvălui mai clar decât când suntem treji care sunt sentimentele noastre adevărate: iubirea, ura, suspiciunea sau tristețea, altmiteri refulate, pot fi simțite în vis fără constrângeri. Dar cea mai importantă caracteristică a viselor este, așa cum a relevat-o Freud, aceea că sunt guvernate de gândirea dezirativă. Asta nu înseamnă neapărat că reprezintă o dorință conștientă sau că simbolizează ceva pe care îl privim ca dezirabil. „Gândirea dezirativă” este mai degrabă în semnificația decât în conținutul lor explicit. Cu alte cuvinte, visele dau glas dorințelor și nevoilor noastre și reprezintă adesea încercări de a soluționa unele conflicte care ne tulbură în acel moment. Dacă două dorințe contradictorii puternice

intră în conflict, consecința poate fi un vis dominat de anxietate. Prin urmare, dacă visăm o persoană, pe care în stare conștientă o simpatizăm și respectăm, ca pe o creatură revoltătoare sau ridicolă, ar trebui să căutăm o nevoie care ne face să reducem importanța acelei persoane decât să tragem comcluzia că visul ne relevă adevărata părere despre ea. Dacă un pacient se visează în chip de casă dărăpănată care nu se mai poate repara, acest vis este cu siguranță o expresie a neputinței sale, dar principala întrebare este ce interes are să se vadă în acest fel. Este oare atitudinea defetistă dezirabilă pentru el ca fiind cel mai mic rău? Este oare ea expresia unui reproș justificat la adresa lui, relevând sentimentul că s-ar fi putut face ceva pentru el mai devreme, dar acum e prea târziu? Al doilea principiu care trebuie menționat e că visul nu este înțeles până nu îl legăm de adevărata provocare care l-a generat. De pildă, nu e de ajuns să recunoaștem într-un vis tendințe perturbatoare sau impulsuri răzbunătoare în general. Trebuie să ne punem întotdeauna întrebarea care a fost provocarea a cărei reacție este visul. Dacă putem descoperi această legătură, vom afla multe despre experiența care reprezintă pentru noi o amenințare sau o jignire, precum și despre reacțiile inconștiente pe care le provoacă. Un alt mod de a face autoanaliză este mai puțin artificial decât concentrarea unilaterală asupra viselor, dar este în schimb mai infatuat. Stimulentul unei persoane de a se confrunta cu sine derivă din conștientizarea faptului că, în calea fericirii sau eficienței sale, stă o tulburare nerezolvată, cum ar fi depresia recurentă, oboseala cronică, constipația funcțională cronică, timiditatea, insomnia, o inhibiție de o viață față de concentrarea asupra muncii. Și probabil că va ataca frontal tulburarea, începând un fel de Blitzkrieg. Cu alte cuvinte, poate va încerca să ajungă la determinanții

inconștienți ai situației dificile în care se află, fără să știe aproape nimic despre structura personalității sale. Rezultatul va fi, în cel mai bun caz, că îi vor trece prin minte câteva întrebări raționale. Dacă tulburarea sa este, de exemplu, o inhibiție față de muncă, se poate întreba dacă nu e prea ambițioasă, dacă o interesează cu adevărat munca pe care o face, dacă își consideră munca o datorie sau se revoltă în taină împotriva ei. Se va împotmoli curând și va decide că analiza nu o ajută câtuși de puțin. Dar aici e greșeala sa, care nu poate fi pusă pe seama psihanalizei. Un Blitzkrieg nu este niciodată o metodă bună în probleme psihologice, iar un Blitzkrieg în întregime nepregătit este întotdeauna o alegere proastă, indiferent de scop. Iar acesta ar fi unul în care persoana a neglijat să trimită patrule de recunoaștere în teritoriul ce urma să fie atacat. Parțial din cauza ignoranței în chestiunile psihologice, terenul este atât de întins, că oricine ar fi tentat s-o ia pe o scurtătură care se înfundă. Iată o ființă umană cu năzuințe, temeri, mecanisme de apărare și iluzii contradictorii extrem de complexe; incapacitatea ei de a se concentra asupra muncii este unul din rezultatele finale ale acestui ansamblu de factori. Iar ea crede că îl poate anihila prin acțiune directă, la fel de ușor cum stinge lumina! Într-o oarecare măsură, această speranță se bazează pe gândire deziderativă; ar vrea să înlăture rapid ceea ce o perturbă; și îi place să creadă că, în afară de tulburarea sa nerezolvată, totul este în regulă. Nu-i place să înfrunte faptul că o dificultate evidentă este o indicație că există ceva fundamental greșit în relația ei cu sine însăși și cu alții. Desigur, pentru pacient este important să înlăture tulburarea manifestă și n-ar trebui să pretindă că nu e interesat de ea, excluzând-o din gândurile sale, ci ar trebui s-o păstreze în fundal ca pe o zonă care va trebui explorată până la urmă. Trebuie să se cunoască foarte bine pe sine însuși ca să zărească natura handicapului său concret. Pe măsură ce acumulează mai

multe cunoștințe, va asambla treptat elementele implicate în tulburare, dacă este atent la implicațiile descoperirilor sale. Totuși, într-un fel, tulburările pot fi studiate imediat, căci se pot afla multe observându-le oscilațiile. Niciuna din aceste dificultăți cronice nu e la fel de puternică tot timpul. Impactul pe care îl au ele va crește sau se va micșora. La început, persoana nu va cunoaște condițiile care explică aceste suișuri și coborâșuri. Poate să fie chiar convinsă că nu există cauze care le determină și să creadă că asemenea oscilații fac parte din „natura” tulburării. De regulă, această credință este falsă. Dacă observă cu atenție, va recunoaște unii factori disparați, care contribuie la ameliorarea sau înrăutățirea stării sale. Odată ce va bănui natura acestor factori, simțul său de observație se va ascuți și va obține treptat o imagine de ansamblu asupra caracterului tulburării. Consecința acestor considerații este adevărul banal că, atunci când vrei să te analizezi, nu trebuie să studiezi doar elementele de bază. Trebuie să profiți de orice ocazie pentru a-l cunoaște pe străinul care ești tu însuți. Că veni vorba, acesta nu e un mod figurat de a vorbi, căci majoritatea oamenilor știu foarte puține lucruri despre ei înșiși și află doar treptat cât de mare a fost ignoranța în care au trăit. Dacă vrei să cunoști orașul New York, nu e suficient să arunci o privire asupra lui de pe Empire State Building; te duci în East Side, te plimbi prin Central Park, iei un vaporaș care înconjoară Manhattanul, mergi cu autobuzul pe Fifth Avenue și multe altele. Ocaziile de a te cunoaște pe tine însuți vor apărea de la sine și le vei vedea, cu condiția să vrei într-adevăr să-l cunoști pe tipul acela ciudat care trăiește în tine. Atunci vei fi uimit să observi că, o dată ești nervos fără un motiv clar, altă dată nu poți să te hotărăști, ești ofensiv fără sens, îți pierzi brusc pofta de mâncare, sau ai o perioadă în care mănânci peste măsură, nu te poți apuca să răspunzi la o scrisoare, te sperie zgomotele din jurul tău când

ești singur, ai un coșmar, te simți uneori jignit sau umilit, nu poți să ceri o mărire de salariu sau să-ți exprimi o opinie. Toate aceste numeroase observații reprezintă tot atâtea căi de acces în teritoriul necunoscut care ești tu însuți. Începi să-ți pui întrebări — ceea ce și în acest caz constituie începutul cunoașterii — și, prin intermediul asocierilor libere, încerci să înțelegi semnificația tulburărilor tale emoționale. Observațiile, precum și asocierile și întrebările pe care le generează sunt materialul brut. Dar perlaborarea lor cere timp, ca orice analiză. Analiza profesionistă se face în ședințe cu frecvență zilnică sau la două zile. Acest aranjament este o soluție practică, dar are și o anumită valoare intrinsecă. Pacienții cu tendințe nevrotice ușoare pot, fără a fi dezavantajați, să se ducă la analist doar când au probleme pe care vor să le discute cu el. Dar, dacă un pacient care suferă de o nevroză gravă ar fi sfătuit să vină doar când are într-adevăr nevoie, probabil că ar trișa de câte ori ar avea motive subiective puternice să nu mai continue tratamentul, adică de câte ori dezvoltă o „rezistență”. Asta înseamnă că nu se va consulta cu analistul când are cea mai mare nevoie de ajutor și când ar putea fi făcută o muncă din cele mai constructive. Un alt motiv în sprijinul regularității ședințelor este necesitatea de a se păstra o oarecare continuitate, lucru esențial în orice activitate sistematică. Ambele motive pentru regularitate — caracterul înșelător al rezistențelor și necesitatea de a se păstra continuitatea — sunt valabile și în cazul autoanalizei. Dar mă îndoiesc că ședințele cu analistul, ținute la ore fixe, ar servi acestor scopuri. Deosebirile dintre psihanaliza realizată cu un profesionist și autoanaliză nar trebui minimalizate. Oricui îi e mai ușor să vină la aceleași ore la un analist decât să aibă întrevederi regulate cu sine însuși, pentru că în prima situație are mai mult interes să procedeze așa: nu vrea să fie nepoliticos; nu vrea să se expună

reproșului că nu a venit din cauza unei „rezistențe”; nu vrea să piardă valoarea pe care o are pentru el ședința de o oră; nu vrea să plătească pentru timpul alocat pentru el fără să-l folosească. Aceste presiuni nu se exercită în cazul autoanalizei. Orice lucruri aparent sau evident necesare, care trebuie făcute fără întârziere, vor afecta timpul alocat analizei. Nu este posibil să aloci autoanalizei o anumită perioadă în mod regulat din rațiuni interne — iar acestea nu au nicio legătură cu rezistențele. O persoană poate are chef să se gândească la ea însăși în jumătatea de oră liberă înainte de cină, dar simte acest lucru ca pe o pacoste prestabilită înainte să plece de la serviciu. Sau poate nu găsește nicio clipă liberă în timpul zilei, dar îi vin cele mai relevante asocieri în timpul unei plimbări nocturne sau înainte să adoarmă. În această privință, chiar și întrevederile regulate cu analistul au anumite neajunsuri. Pacientul nu se poate vedea cu analistul de câte ori simte nevoia sau este în dispoziția de a vorbi cu el, ci trebuie să vină la cabinet la o anumită oră, când elanul de a se exprima este la cote scăzute. Din cauza împrejurărilor externe, acest dezavantaj poate fi rareori eliminat, dar nu există niciun motiv să apară în autoanaliză, unde aceste împrejurări lipsesc. Totuși, o altă obiecție față de regularitatea rigidă în autoanaliză o constituie faptul că acest proces nu trebuie să devină o „datorie”. Conotația unei „obligații” o văduvește de spontaneitate, elementul ei cel mai valoros și indispensabil. Nu e ceva atât de rău, dacă o persoană se străduiește să-și facă exercițiile fizice zilnice chiar și când nu are chef, dar în analiză, lipsa de elan o face nesatisfăcătoare și neproductivă. Din nou trebuie să remarc că acest pericol poate exista și în analiza cu un profesionist, dar acolo poate fi înlăturat de interesul analistului pentru pacient și de efortul comun. În autoanaliză, e greu să faci față apatiei cauzate de un program prea rigid, care poate duce la eșecul întregului demers.

Așadar, regularitatea muncii analitice nu este un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc pus în slujba atingerii a două obiective: păstrarea continuității și combaterea rezistențelor. Rezistențele pacientului nu sunt înlăturate pentru că acesta vine regulat la cabinetul analistului; acest lucru doar îi dă specialistului posibilitatea de a-l ajuta să înțeleagă factorii care sunt în joc. Nici punctualitatea nu constituie o garanție că pacientul nu va sări de la o problemă la alta, dobândind astfel insighturi disparate; e doar o asigurare că munca va continua. Și în autoanaliză, aceste cerințe sunt esențiale, și voi discuta într-un capitol ulterior despre felul în care pot fi întrunite întrun mod semnificativ. Acum este important faptul că nu e necesar un program rigid de întâlniri cu sine însuși. Dacă o anumită iregularitate a muncii analitice ar face persoana să evite o problemă, aceasta o va ajunge din urmă. Și, chiar dacă are impresia că pierde timpul, e mai bine s-o lase deoparte până se simte în stare s-o înfrunte. Autoanaliza ar trebui să rămână un prieten bun la care să apelăm în caz de nevoie, nu un profesor care ne pedepsește, ca să luăm în fiecare zi note bune. Nu mai e nevoie să spunem că avertizarea împotriva regularității exagerate nu înseamnă că lucrurile pot fi luate cu ușurință. Exact așa cum o prietenie trebuie cultivată dacă dorim să fie un element semnificativ al vieții noastre, travaliul analitic cu noi înșine poate da roade numai dacă îl luăm în serios. În cele din urmă, indiferent cu câtă sinceritate vede cineva autoanaliza ca pe un ajutor în dezvoltarea personală, mai degrabă decât un panaceu rapid, nu are niciun rost să decidă că va continua lucrul cu regularitate până în ziua morții sale. Vor fi perioade când va munci din greu la o problemă, ca aceea descrisă în capitolul următor, iar altele în care munca sa analitică va trece pe planul doi. Va continua să-și observe reacțiile izbitoare și să încerce să le înțeleagă, continuând astfel

procesul de autocunoaștere, dar cu o intensitate evident mai mică. Poate fi cufundat în munca personală sau în activități de grup; se poate angaja într-o luptă cu greutățile exterioare; se poate concentra pe formarea unei relații sau a alteia; pur și simplu, se poate simți mai puțin hărțuit de tulburările sale psihice. În asemenea perioade, procesul vieții este mai important decât analiza, căci contribuie în felul său la dezvoltarea personală. Metoda în autoanaliză nu diferă de cea folosită împreună cu analistul, constând tot în asocieri libere. Această procedură a fost discutată amănunțit în capitolul 4, iar anumite aspecte specifice, relevante în autoanaliză, vor fi adăugate în capitolul 9. În timp ce lucrează cu psihanalistul, pacientul spune tot ce-i vine în minte, iar atunci când lucrează singur, începe prin a-și observa asocierile. Dacă le memorează sau notează pe hârtie, e o chestiune de preferință. Unii oameni se pot concentra mai bine când scriu; altora scrisul le distrage atenția. În amplul exemplu oferit în capitolul 8, unele serii de asocieri erau scrise imediat, altele, doar observate și notate după aceea. Sunt fără îndoială unele avantaje când îți notezi asocierile. În primul rând, aproape fiecare dintre noi va observa că gândurile nu i-o iau razna așa ușor dacă își face o regulă din a scrie fiecare asociere pe o bucată de hârtie, nu în întregime, ci doar un cuvânt-cheie. Oricum, va observa mai repede în ce direcție i-o iau gândurile. Se poate întâmpla de asemenea ca tentația de a sări peste un gând sau un sentiment să fie mai mică atunci când totul e așternut pe hârtie. Dar cel mai mare avantaj al scrisului este că îți permite să revezi ce ai notat. La prima vedere, unei persoane îi va scăpa deseori semnificația unei conexiuni, dar o va observa mai târziu când își parcurge din nou notițele. Constatările sau întrebările fără răspuns care nu sunt bine întipărite în minte se uită adesea, iar revederea lor le poate actualiza. Sau pot fi văzute în altă lumină. Sau

persoana respectivă poate descoperi că nu a făcut niciun progres remarcabil, ci a rămas în același loc unde era cu mai multe luni în urmă. Din aceste două ultime motive, este recomandabil să ne notăm descoperirile și căile pe care am ajuns la ele, chiar dacă le-am făcut fără să le însemnăm. Cea mai mare dificultate legată de scris, faptul că gândurile sunt mai rapide decât stiloul, poate fi remediată așternând pe hârtie doar cuvintele-cheie. Dacă partea cea mai mare a muncii este făcută în scris, comparația cu ținerea unui jurnal devine inevitabilă, iar prin elaborarea comparației se pot evidenția anumite caracteristici ale muncii analitice. Asemănarea cu un jurnal este relevantă dacă nu se relatează acolo doar întâmplări și fapte, ci este ținut cu intenția de a-ți nota cu sinceritate experiențele emoționale și motivațiile. Dar există și diferențe semnificative. Un jurnal este, în cel mai bun caz, o relatare onestă a sentimentelor, gândurilor și motivațiilor conștiente. Caracterul relevant pe care îl poate avea privește experiențele emoționale necunoscute de cei din jurul individului, mai degrabă decât cele necunoscute lui. Atunci când Rousseau, în Confesiuni, s-a lăudat cu sinceritatea lui, mărturisindu-și experiențele masochiste, nu a dezvăluit niciun fapt de care nu fusese conștient; doar a relatat ceva pe care îl păstra de obicei secret. Pe deasupra, întrun jurnal, dacă se caută motivațiile, acest lucru se limitează la niște ipoteze vagi, fără prea mare greutate. De obicei, nimeni nu încearcă să pătrundă sub nivelul conștient. Culbertson, de pildă, în The Strange Lives of One Man (Ciudatele vieți ale unui singur om), și-a relatat cu sinceritate iritarea și irascibilitatea față de soție, dar nu a oferit niciun posibil motiv pentru acestea. Aceste remarci nu sunt critice la adresa jurnalelor sau autobiografiilor, care au propria lor valoare, dar sunt cu totul diferite de explorarea sinelui. Nimeni nu poate să scrie o poveste despre el însuși și, în același timp, să-și lase mintea să

cutreiere, făcând asocieri libere. Mai există o diferență demnă de menționat, căci are importanță practică: autorul unui jurnal se uită adesea cu un ochi la un potențial cititor, fie că acesta va fi un scriitor sau marele public. Iar o astfel de privire în posteritate îl împiedică să fie cu adevărat sincer. Intenționat sau nu, autorul va fi atunci obligat să facă unele retușuri. Va omite cu totul anumiți factori, își va micșora defectele sau va da vina pe alții pentru ele, îi va proteja pe alții de expunere. Același lucru se va întâmpla și când își notează asocierile, în caz că trage cu ochiul la un public admirator sau îl tentează câtuși de puțin ideea de a crea o capodoperă fără egal. Atunci va comite toate acele păcate care distrug valoarea asocierilor libere. Orice așterne pe hârtie ar trebui să servească un singur scop, acela de a se autocunoaște.

8 AUTOANALIZA SISTEMATICĂ A UNEI DEPENDENȚE MORBIDE Nicio descriere, indiferent cât de bine este realizată, nu poate forma o impresie adecvată despre toate elementele implicate în procesul prin care se ajunge la înțelegerea sinelui. De aceea, în loc să discut despre acest proces în detaliu, voi prezenta un exemplu amplu de autoanaliză. Se referă la dependența morbidă a unei femei de un bărbat, o problemă care, din multe motive, apare frecvent în civilizația noastră contemporană. Situația descrisă ar trebui să fie destul de interesantă, dacă am privi-o doar ca pe o problemă feminină relativ des întâlnită. Dar importanța ei se extinde dincolo de universul femeilor. Dependența involuntară și, într-un sens mai profund, nejustificată de altă persoană este o problemă cunoscută de aproape toată lumea. Cei mai mulți dintre noi se confruntă cu câte un aspect al ei în câte o perioadă a vieții lor, adesea recunoscându-i existența la fel de puțin cum a făcut-o Clare când și-a început analiza și ascunzând-o în schimb sub termeni emfatici ca „iubire” sau „loialitate”. Această dependență este atât de frecventă, pentru că pare a fi o soluție convenabilă și promițătoare la multele tulburări pe care le avem cu toții. Totuși, pune multe obstacole în calea maturizării noastre ca

oameni puternici și independenți; iar promisiunea fericirii este mai degrabă o ficțiune. De aceea, o cercetare amănunțită a câtorva din implicațiile sale inconștiente poate fi interesantă și utilă, chiar făcând abstracție de problema autoanalizei, pentru toți cei care consideră că independența și relațiile bune cu alții sunt scopuri dezirabile. Femeia care a abordat această problemă de una singură este Clare, care a avut amabilitatea de a-mi permite să public povestea progreselor ei. Despre trecutul și evoluția ei analitică am discutat deja, așa că nu mai trebuie să dau explicații care ar fi altminteri inutile. Dar principalul motiv pentru care am ales această relatare nu este nici interesul pe care îl prezintă problema, nici faptul că am cunoscut-o pe persoana în cauză. Și nici faptul că această analiză ar fi excelentă sau exhaustivă. Motivul este mai degrabă că, în pofida tuturor greșelilor și deficiențelor, relatarea arată clar felul în care a fost o problemă recunoscută și rezolvată; chiar aceste greșeli și deficiențe sunt suficient de transparente pentru a fi discutate și destul de tipice pentru a învăța din ele. Nu mai trebuie să insistăm asupra faptului că procesul ilustrat prin acest exemplu este aproape același în analiza oricărei tendințe nevrotice. Relatarea n-ar putea fi publicată în forma sa originală. Pe de o parte, a trebuit completată, căci conținea doar cuvinte-cheie. Pe de altă parte, a trebuit prezentată pe scurt. De dragul conciziei, am omis părțile ce se repetau. Am ales doar partea cu relatarea cea mai bine închegată, care avea o legătură directă cu problema dependenței, și am lăsat deoparte eforturile analitice anterioare de a aborda dificultățile din relație, pentru că nu ajungeau la niciun rezultat. Ar fi fost interesant să urmăresc și aceste încercări zadarnice, dar nu ar fi adăugat destui factori pentru a justifica acoperirea unui spațiu mai mare. De asemenea, am relatat pe scurt și perioadele de

rezistență. Cu alte cuvinte, întreaga prezentare se ocupă doar de trăsăturile esențiale ale acestui proces analitic. Fiecare aspect al analizei va fi discutat după o descriere sumară. Din această discuție, vor trebui ținute minte îndeosebi câteva întrebări. Care e semnificația descoperirilor? Ce factori n-a reușit Clare să-i vadă pe atunci? Care sunt motivele faptului că n-a reușit să-i vadă? După câteva luni de eforturi nu prea productive de a se autoanaliza, Clare s-a trezit într-o duminică dimineață foarte iritată că unul dintre autori nu-și ținuse promisiunea de a-i trimite un articol pentru revista pe care o edita. Era a doua oară că o lăsa baltă. I s-a părut intolerabil faptul că nu se putea bizui pe oameni. Curând și-a dat seama că furia ei era disproporționată. Întreaga chestiune nu era atât de importantă, încât s-o trezească la cinci dimineața. Simpla recunoaștere a discrepanței dintre mânie și presupusa provocare a făcut-o să vadă adevăratul motiv al furiei. Acesta era legat tot de lipsa de încredere, dar într-o chestiune mult mai apropiată de inima ei. Prietenul ei, Peter, care plecase din oraș cu afaceri, nu se întorsese în weekend, așa cum promisese. Mai exact, nu-i făcuse chiar o promisiune, ci spusese că se va întoarce probabil sâmbătă. Nu vorbea limpede în nicio privință, și-a spus ea; o făcea întotdeauna să spere, iar apoi o dezamăgea. Oboseala de seara trecută, pe care o atribuise faptului că muncea prea mult, trebuie să fi fost o reacție la dezamăgirea ei. Refuzase o invitație la cină pentru că spera să-și petreacă seara cu Peter, și, apoi, văzând că el nu apare, se dusese la un film. Nu putea să-și ia niciodată angajamente pentru că Peter detesta să stabilească întâlniri cu mai mult timp înainte. Consecința era că ea avea prea multe seri libere în care o frământa gândul neliniștitor dacă el va fi sau nu cu ea.

În timp ce se gândea la această situație, i-au apărut simultan două amintiri. Una era un incident pe care prietena ei Eileen i-l povestise cu mulți ani înainte. Pe când avea o relație pasională, dar nefericită cu un bărbat, Eileen făcuse o pneumonie gravă. După ce îi trecuse febra, descoperise, spre surprinderea ei, că nu mai avea sentimente pentru acel bărbat. El încercase să continue relația, dar pentru ea nu mai însemna nimic. Cealaltă amintire a lui Clare era o anumită scenă dintr-un roman, o scenă care o impresionase profund când era adolescentă. Primul soț al eroinei se întorcea de pe front și se aștepta să-și găsească soția în culmea fericirii că venise acasă. În realitate, căsnicia lor era măcinată de conflicte. Cât timp lipsise soțul ei, sentimentele soției se schimbaseră. Nu-l mai aștepta cu nerăbdare să se întoarcă. Devenise un străin pentru ea. Tot ce simțea era indignare față de el, pentru că era atât de infatuat încât să se aștepte la iubire din partea ei doar pentru că o luase de nevastă — de parcă ea și sentimentele ei nu contau câtuși de puțin. Clare și-a dat seama că aceste două asocieri indicau dorința ei de a fi în stare să se despartă de Peter, o dorință pe care o atribuise momentului de furie. Dar, și-a spus ea, n-am s-o fac niciodată, pentru că-l iubesc prea mult. Cu acest gând în minte a adormit din nou. Clare și-a interpretat corect furia ca fiind cauzată de Peter, nu de acel autor, iar interpretarea celor două asocieri a fost de asemenea corectă. Dar, în pofida corectitudinii, interpretărilor le lipsea profunzimea. Nu simțea deloc cât de puternice erau resentimentele ei față de Peter. În consecință, a privit întreaga izbucnire doar ca pe expresia unui necaz oarecare, trecând astfel cu vederea mult prea ușor dorința ei de a se despărți de Peter. În retrospectivă, e clar că pe atunci Clare era prea dependentă de Peter, pentru a îndrăzni să-și recunoască resentimentele sau dorința de separare. Însă ea nu conștientiza deloc vreo dependență. A atribuit „iubirii” aparenta ușurință cu

care și-a înăbușit furia față de iubitul ei. Acesta este un bun exemplu al faptului că o persoană nu obține din asocierile ei mai mult decât poate suporta la un moment dat, chiar dacă, așa ca în această situație, ele vorbesc o limbă cât se poate de inteligibilă. Rezistența de bază a lui Clare în fața semnificației asocierilor ei explică de ce nu și-a pus întrebările pe care le sugerau acestea. Este important, de pildă, că ambele implicau la modul general dorința de a termina o relație, însă indicau un anumit fel de despărțire: în amândouă situațiile, sentimentele femeii dispăruseră, în timp ce bărbatul o mai dorea încă. După cum vom vedea mai târziu, acesta era singurul sfârșit al unei relații chinuitoare, pe care și-l închipuia Clare. Era de neconceput să se despartă de Peter din proprie inițiativă, din cauza dependenței sale de el. Gândul că el ar putea să se despartă de ea i-ar fi provocat o panică paralizantă, deși există destule motive să deducem că Clare simțea în adâncul sufletului ei că el nu o dorea cu adevărat, iar ea se agăța de el. Anxietatea ei în această privință era atât de mare, că i-a luat mult timp săși dea seama de simplul fapt că îi era frică. Era atât de mare, încât, chiar atunci când și-a descoperit teama de a fi părăsită, tot a închis ochii la faptul destul de evident că Peter voia să se despartă de ea. Gândindu-se la situațiile în care femeia era în poziția să respingă un bărbat, Clare și-a revelat nu numai dorința de a fi liberă, ci și dorința de a se răzbuna, ambele adânc ascunse și ambele referindu-se la o „robie” care nu era nici ea recunoscută. Alte întrebări pe care nu și le-a pus au fost de ce i-a trebuit o noapte întreagă ca să-și conștientizeze mânia față de Peter și de ce, după aceea, a continuat să-și ascundă adevărata semnificație a mâniei, transferând-o asupra autorului. Refularea resentimentelor este cu atât mai evidentă cu cât Clare era perfect conștientă de dezamăgirea ei că Peter nu se

întorsese. În plus, într-o asemenea situație, resentimentele ar fi fost o reacție normală și nu-i stătea în fire să nu se enerveze pe nimeni; se înfuria adesea pe oameni, deși îi era caracteristic săși reverse furia pe fleacuri, nu pe sursa acesteia. Însă, dacă și-ar fi pus această întrebare, deși în aparență era o chestiune de rutină, ar fi însemnat să deschidă subiectul de ce relația ei cu Peter era atât de fragilă, încât orice perturbare a acesteia nu trebuia conștientizată. După ce a reușit astfel să-și elibereze conștiința de această problemă, Clare a adormit din nou și a avut un vis. Era într-un oraș necunoscut; oamenii vorbeau o limbă pe care nu o înțelegea; s-a rătăcit, iar senzația că se rătăcise a apărut foarte clar; toți banii ei erau în bagajul lăsat la gară. Apoi era într-un parc de distracții; era ceva ireal în privința lui, dar a recunoscut standurile cu jocuri de noroc și un spectacol cu monștri; se dădea într-un carusel care se învârtea din ce în ce mai repede, așa că i s-a făcut frică, dar nu putea să sară de acolo. Apoi plutea în derivă pe valuri, și s-a trezit cu un sentiment în care se amesteca abandonul cu anxietatea. Prima parte a visului i-a amintit de o experiență prin care trecuse în adolescență. Fusese într-un oraș ciudat: uitase numele hotelului la care stătea și se simțise pierdută, exact ca în vis. De asemenea, și-a amintit că, noaptea trecută, când se întorsese de la cinema, se simțise tot pierdută. A asociat standurile cu jocuri de noroc și spectacolul cu monștri cu faptul că Peter făcea promisiuni pe care nu le ținea. Și în asemenea locuri ți se promiteau multe, dar și de acolo ieșeai de obicei înșelat. În plus, privea spectacolul cu monștri ca pe expresia furiei sale față de Peter: și el era un monstru. Ceea ce a speriat-o cu adevărat în acest vis a fost profunzimea sentimentului că s-a rătăcit. Totuși, și-a explicat imediat impresiile, spunându-și că aceste expresii ale furiei și

sentimentului de rătăcire nu erau decât reacții exagerate la dezamăgirea avută, și că visele exprimă oricum sentimentele într-un mod grotesc. Este adevărat că visul exprimase problemele lui Clare în termeni grotești, dar nu exagerase intensitatea sentimentului ei. Și, chiar dacă era o exagerare grosolană, n-ar fi fost suficient să și-l alunge din minte pe acest temei. Dacă era o exagerare, trebuia examinată. Care e tendința pe care se sprijină? Este de fapt o exagerare sau o reacție adecvată la o experiență emoțională, ale cărei semnificație și intensitate trec de hotarele conștiinței? A însemnat această experiență cu totul altceva la nivelurile conștient și inconștient? Judecând după evoluția ulterioară a lui Clare, ultima întrebare era una pertinentă în această situație. De fapt, Clare se simțea la fel de nefericită, pierdută și resentimentară ca în vis și în asocierile ei. Dar, întrucât se agăța de ideea unei relații dominate de „iubire”, această conștientizare era inacceptabilă pentru ea. Din același motiv, a ignorat partea din vis în care toți banii ei erau în bagajul lăsat la gară. Aceasta era probabil o expresie condensată a sentimentului că investise tot ce avea în Peter, gara simbolizându-l pe Peter și având, totodată, conotația unui lucru tranzitoriu și indiferent, în antiteză cu permanența și siguranța unui cămin. Și Clare nu a luat în seamă un alt factor emoțional izbitor din vis, căci nu s-a ostenit să-și explice de ce se termina cu anxietate. S-a mulțumit cu explicații superficiale ale elementelor și, prin urmare, nu a aflat din vis mai mult decât știa deja. Dacă ar fi sondat mai adânc, poate ar fi văzut tema principală a visului astfel: mă simt neajutorată și pierdută; Peter este pentru mine o mare dezamăgire; viața mea e ca un carusel din care nu pot sări; nu am altă soluție în afară de a pluti pe valurile ei; dar și să te lași dus de curent e periculos. Totuși, nu ne putem alunga din minte experiențele

emoționale cu aceeași ușurință cu care alungăm gândurile care nu au legătură cu sentimentele noastre. Și este foarte posibil ca experiențele emoționale ale lui Clare, furia și sentimentul rătăcirii, în ciuda eșecului evident al înțelegerii lor, să fi rămas în mintea ei și să fi fost motivul pentru care s-a hotărât să recurgă la analiza pe care a început-o ulterior. Următoarea parte a analizei stă sub semnul rezistenței. În timp ce Clare își examina asocierile a doua zi, i-a apărut altă amintire legată de „orașul necunoscut” din vis. Odată, când era într-un oraș necunoscut, se rătăcise în drum spre gară; deoarece nu știa limba vorbită acolo, n-a putut să ceară îndrumări și pierduse trenul. Pe când se gândea la acest incident, i-a trecut prin minte că se purtase prostește; ar fi putut să-și cumpere un dicționar sau să se fi dus la orice hotel mare să-l întrebe pe portar. Dar, evident că fusese prea timidă și neputincioasă să facă așa ceva. Apoi și-a dat brusc seama că tocmai această timiditate jucase un rol și în dezamăgirea ei cu Peter. În loc să-și exprime dorința ca el să se întoarcă în weekend, îl încurajase să se vadă cu un prieten din provincie și să se odihnească puțin acolo. Apoi i-a apărut o amintire mai veche despre păpușa ei Emily, la care ținuse enorm. Emily avea un singur defect: purta o perucă ieftină. Clare își dorea mult pentru ea o perucă din păr natural, care putea fi pieptănat și împletit în codițe. Se uita adesea în vitrinele magazinelor de jucării la păpuși cu păr natural. Într-o zi, când era cu mama ei într-un magazin de jucării, mama, care îi făcea mereu cadouri, a întrebat-o dacă ar vrea o păpușă cu păr natural. Dar Clare a refuzat-o. Peruca era scumpă și fetița știa că mama ei nu stătea bine cu banii. Și nu a primit-o niciodată. Era o amintire care o făcea și acum să izbucnească în lacrimi. A fost dezamăgită să realizeze că nu-și depășise încă reticența de a-și exprima dorințele, deși se ocupase de această

problemă în cursul tratamentului analitic, dar s-a simțit și foarte ușurată în același timp. Această timiditate remanentă părea să fie soluția nefericirii din ultimele zile. Trebuia doar să fie mai sinceră cu Peter și să-i spună ce dorințe avea. Interpretarea lui Clare dovedește că o analiză doar parțial corectă poate să scape din vedere punctul esențial și să nu clarifice problema respectivă. Demonstrează și că un sentiment de ușurare nu înseamnă că soluția găsită a fost cea potrivită. În acest caz, ușurarea a provenit din faptul că, găsind o falsă soluție, Clare a reușit pentru un timp să ocolească problema crucială. Dacă nu era hotărâtă, la nivel inconștient, să găsească o soluție ușoară pentru tulburarea ei, probabil că ar fi dat mai multă atenție asocierii lor. Această amintire nu constituie doar un exemplu în plus pentru lipsa ei de asertivitate, ci indică foarte clar dorința ei compulsivă de a pune pe primul plan nevoile mamei pentru a evita să devină obiectul unor resentimente, fie și vagi. Aceeași tendință este valabilă și în situația de față. În mod sigur, fusese prea timidă să-și exprime dorința, dar această inhibiție provenea mai puțin din timiditate, cât dintr-un scop inconștient. Din câte înțeleg, prietenul ei era o persoană distantă, hipersensibilă la orice se solicita de la el. Pe atunci, Clare nu era pe deplin conștientă de acest lucru, și îl simțea destul de bine ca să nu emită niciun fel de pretenții asupra timpului său liber, exact așa cum se abținea să pomenească de căsătorie, deși se gândea deseori la această posibilitate. Dacă lar fi rugat să se întoarcă în weekend, el ar fi făcut întocmai, dar având resentimente. Totuși, Clare n-ar fi putut să recunoască acest fapt fără să înceapă să-și dea seama de limitările lui Peter, iar asta îi era încă imposibil. Prefera să vadă în primul rând partea ei de vină în relație, dar numai acea parte pe care avea încredere că o va remedia. Trebuie amintit și că era o veche obișnuință a lui Clare să mențină o relație cu probleme,

asumându-și întreaga vină. Acesta fusese în esență și felul în care se comportase cu mama ei. Rezultatul faptului că Clare și-a pus întreaga nefericire pe seama timidității a fost că au dispărut — cel puțin la nivel conștient — resentimentele față de Peter și că aștepta cu nerăbdare să-l revadă, ceea ce s-a și întâmplat a doua zi dimineață. Dar o aștepta altă dezamăgire. Peter nu numai că a întârziat la întâlnire, dar părea obosit și nu și-a exprimat spontan bucuria de a o revedea. Drept urmare, Clare a devenit conștientă de atitudinea lui față de ea. El a observat imediat indiferența ei și, ca de obicei, a declanșat ofensiva, întrebând-o dacă era supărată pe el că nu se întorsese în weekend. Ea a negat fără convingere, dar, după mai multe insistențe, a recunoscut că o necăjise mult. El a dojenit-o că era copilăroasă și nu se gândea decât la dorințele ei. Clare s-a simțit foarte nefericită. În ziarul de dimineață, un anunț despre naufragiul unei nave i-a amintit lui Clare de acea parte a visului în care plutea pe valuri în voia curentului. Când a avut timp să se gândească la acel fragment de vis, i-au venit în minte patru asocieri. Una era o fantasmă cu un naufragiu, în care plutea în voia valurilor. Era cât pe ce să se înece, când un bărbat puternic a luat-o în brațe, salvând-o. Avea senzația că îi aparține și o va proteja mereu. Avea s-o țină întotdeauna în brațe și nu o va părăsi niciodată, niciodată. A doua asociere era legată de un roman care avea un sfârșit asemănător. O fată care trecuse printr-o serie de experiențe nefericite cu bărbații întâlnise în sfârșit un bărbat pe care îl iubea cu adevărat și pe al cărui devotament putea să conteze. Apoi și-a amintit un fragment din alt vis pe care îl avusese la începutul relației cu Bruce, scriitorul mai în vârstă care o încurajase să scrie și îi promisese că îi va fi mentor. În acel vis,

ea și Bruce se plimbau mână în mână. Era un erou sau un semizeu pentru ea și era pe deplin fericită cu el. Să fie remarcată de acest bărbat erau o binecuvântare și o bucurie de nedescris. Când și-a reamintit acel vis, Clare a zâmbit, căci, orbită de iubire, supraestimase calitățile lui Bruce și doar mai târziu își dăduse seama ce inhibiții rigide și limitate avea el. Această amintire a făcut-o să evoce altă fantasmă, sau mai bine-zis o reverie pe care o avea frecvent, dar pe care aproape o uitase, deși jucase un rol important în viața ei din timpul facultății, înainte să se îndrăgostească de Bruce. Avea ca temă figura unui unui bărbat ilustru, cu o inteligență superioară, înțelepciune, faimă și bogăție. Iar acest bărbat măreț îi făcea avansuri ei, pentru că, sub aparențele evidente, îi percepuse potențialitățile. Știa că, dacă îi acorda un anumit timp, putea să fie frumoasă și să realizeze lucruri mari. Își dedica tot timpul și energia dezvoltării ei, nu doar o răsfăța oferindu-i haine frumoase și o locuință plăcută. Ea trebuia să facă mari eforturi sub îndrumarea lui nu numai ca să ajungă o scriitoare renumită, ci și să-și cultive mintea și trupul. Prin urmare, el transforma o rățușcă urâtă într-o lebădă frumoasă. Era o fantasmă gen Pygmalion, izvorâtă din mintea unei fete care trebuia să se dezvolte. Pe lângă faptul că trebuia să facă eforturi pentru a deveni mai bună, trebuia să se devoteze exclusiv mentorului ei. Prima interpretare făcută de Clare acestei serii de asocieri a fost că exprimau dorința de iubire nemuritoare. A considerat că asta își dorea orice femeie. Totuși, a recunoscut că această dorință era mai mare în prezent, deoarece Peter nu îi dădea sentimentul de siguranță al unei iubiri statornice. Cu aceste asocieri, Clare a ajuns de fapt în miezul problemei, dar fără să fie conștientă de acest lucru. Nu și-a dat seama decât mai târziu care erau trăsăturile caracteristice ale „iubirii” după care tânjea. Altminteri, cea mai semnificativă

parte a interpretării ei a fost afirmația că Peter nu-i dădea ce își dorea. A făcut-o cu ușurință, de parcă o știuse tot timpul, dar a fost prima dată când a conștientizat că era profund nesatisfăcută de această relație. Ar fi rezonabil să speculăm că această conștientizare, aparent bruscă, a fost rezultatul muncii analitice din zilele precedente. Bineînțeles că au jucat un anumit rol și cele două dezamăgiri avute de curând. Dar Clare mai avusese asemenea dezamăgiri, însă fără să ajungă la un astfel de insight. Faptul că în travaliul făcut până în acest moment scăpase din vedere, în mod conștient, toți factorii esențiali nu ar invalida această ipoteză pentru că, în ciuda acestor eșecuri, s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, Clare avusese o puternică trăire legată de visul în care se afla într-un oraș necunoscut și se simțea pierdută. În al doilea rând, asocierile ei, deși n-au dus la o clarificare conștientă, se învârteau tot mai aproape de problema crucială și aveau un grad de claritate ce apare de obicei doar în preajma unui insight. Ne putem întreba dacă simplul fapt că lui Clare i-au venit în minte asemenea gânduri și sentimente în această perioadă n-a ajutat-o să se concentreze mai bine asupra anumitor factori, chiar dacă aceștia au rămas sub nivelul conștient. Premisa de la baza acestei speculații ar fi că nu contează numai să faci față problemelor la nivel conștient, ci este important fiecare pas pe care îl faci spre atingerea acestui scop. În următoarele zile, totuși, revăzând ultimele asocieri menționate, Clare a observat mai multe detalii. A izbit-o faptul că, în primele două asocieri din această serie, bărbatul apărea în postură de salvator. Un bărbat o salvase de la înec, eroul din nuvelă îi oferea fetei un refugiu din calea ultrajului și brutalității. Bruce și bărbatul măreț din visul ei cu ochii deschiși, deși nu o salvau dintr-o primejdie, jucau rolul de protectori. Observând acest motiv recurent al salvării,

protecției și oferirii unui refugiu, și-a dat seama că nu tânjea numai după „iubire”, ci și după protecție. Și-a dat seama și de ce Peter era important pentru ea: avea bunăvoință, știa cum să dea sfaturi și cum s-o consoleze când avea necazuri. În acest context, i-a trecut prin minte un fapt pe care îl știa de mult timp — că era lipsită de apărare în fața unui atac sau a unei presiuni exercitate asupra ei. Am discutat despre acest lucru ca fiind o parte a nevoii ei de a fi pe planul al doilea. Acum își dădea seama cum aceasta îi crea, la rândul său, o nevoie de a fi protejată de cineva. În cele din urmă, a realizat că dorința ei de a fi iubită sau de a se căsători creștea întotdeauna când viața devenea mai grea. Recunoscând astfel că nevoia de protecție era un element esențial în viața ei amoroasă, Clare a făcut un mare pas înainte. Variatele pretenții pe care le emitea această nevoie aparent inofensivă și rolul pe care îl juca i-au devenit clare doar mult mai târziu. Poate ar fi interesant să comparăm primul insight într-o problemă cu ultimul în aceeași problemă, și anume insightul privitor la „religia personală”. Comparația relevă o întâmplare frecventă în munca psihanalitică. O problemă este văzută la început doar în linii foarte mari. Pacientul nu recunoaște prea mult în afară de existența ei. Mai târziu, el revine la aceeași problemă, înțelegându-i mult mai bine semnificația. Într-un astfel de caz, nu e deloc sigur că va descoperi ulterior ceva nou, pe care să nu-l fi știut în tot acest timp. Nu l-a știut, cel puțin la nivel conștient, dar terenul pentru apariția sa a fost pregătit. În pofida unei anumite superficialități, acest prim insight a dat întâia lovitură dependenței lui Clare. Însă, deși și-a întrezărit nevoia de protecție, nu și-a dat încă seama de natura ei și, astfel, n-a putut trage concluzia că aceasta era unul din factorii esențiali ai problemei sale. De asemenea, a ignorat întregul material al reveriei în care apărea bărbatul cel măreț,

material care îi arăta că se aștepta de la omul pe care îl iubea la mai multe lucruri decât simpla protecție. Următoarea relatare pe care o vom lua în discuție a fost după șase săptămâni. Însemnările pe care le-a făcut Clare în acele săptămâni nu aduc material analitic nou, dar conțin unele observații pertinente despre sine însăși. Acestea privesc imposibilitatea de a fi singură. Nu fusese conștientă de această inhibiție înainte vreme, pentru că își aranjase viața în așa fel încât să evite orice perioade de singurătate. Acum a observat că, atunci când rămânea singură, devenea neliniștită și obosită. Lucrurile de care era în stare să se bucure de obicei își pierdeau sensul când încerca să se bucure de ele singură. Lucra mult mai bine la birou când erau și alții în jurul ei, decât acasă, deși treaba pe care o făcea era aceeași. În această perioadă, n-a încercat să înțeleagă aceste observații și nici să facă vreun efort de a-și exploata ultima descoperire. Având în vedere importanța crucială a acelei descoperiri, este ciudat că n-a reușit să o perlaboreze. Dacă privim acest lucru legat de ezitarea ei anterioară de a-și examina în amănunt relația cu Peter, avem dreptate să presupunem că ultima ei descoperire o adusese mai aproape de conștientizarea dependenței sale, așa că și-a încetat eforturile analitice. Provocarea necesară pentru a-și continua munca analitică a apărut într-o seară petrecută cu Peter, când a avut o bruscă schimbare de dispoziție. El îi dăduse un cadou neașteptat, o eșarfă drăguță, iar ea era în culmea fericirii. Dar mai târziu, s-a simțit deodată obosită și a devenit glacială. Sentimentul de depresie a apărut după ce a adus în discuție planurile pentru vară. Ea și le făcea cu entuziasm, dar Peter era nepăsător. El și-a explicat indiferența spunându-i că nu-i plăcea să facă planuri de niciun fel.

A doua zi dimineață, și-a amintit fragmente dintr-un vis. Văzuse o pasăre îndepărtându-se în zbor, o pasăre în culori minunate, cu cele mai grațioase mișcări. S-a făcut din ce în ce mai mică, apoi a dispărut. Apoi se trezise cu anxietate și o senzație de cădere. În timp ce se dezmeticea, i-a venit în minte o propoziție — „Pasărea și-a luat zborul” — care a știut imediat că exprima teama de a nu-l pierde pe Peter. Unele asocieri de mai târziu i-au confirmat această interpretare intuitivă: cineva îi spusese odată lui Peter că era ca o pasăre care nu se stabilea nicăieri; îi amintea de Bruce, pe care îl înzestrase cu niște calități care îi lipseau; nu era de mirare că îl glorificase și pe Peter; ca într-un cântec de la școala de duminică, în care Isus e rugat să-Și ia copiii sub aripa Sa. Așadar, teama de a nu-l pierde pe Peter era exprimată în două feluri: prin pasărea care se îndepărta în zbor și prin ideea unei păsări care o ținea sub aripa ei și îi dăduse drumul. Ultimul gând nu-i fusese sugerat doar de cântec, ci și de senzația de cădere pe care o avusese la trezire. În simbolul lui Isus ținându-Și copiii sub aripă se reia tema nevoii de protecție. În lumina evoluției ulterioare, nu pare a fi deloc o întâmplare că simbolul fusese unul religios. Clare nu a insistat asupra sugestiei că îl preaslăvea pe Peter. Dar faptul în sine că a întrevăzut această posibilitate este remarcabil. Poate că a pregătit terenul pentru curajul de a-l studia mai târziu. Totuși, principala temă a interpretării sale — teama de a-l pierde pe Peter — nu a fost doar recunoscută drept concluzia inevitabilă a visului ei, ci și simțită profund drept adevărată și importantă. Faptul că era o trăire și, totodată, o recunoaștere intelectuală a unui factor esențial a devenit evident prin faptul că o serie de reacții neînțelese până atunci s-au clarificat brusc. Mai întâi și-a dat seama că nu o dezamăgise doar ezitarea lui Peter de a vorbi despre o vacanță petrecută împreună. Lipsa lui

de entuziasm îi provocase spaima că o va părăsi, iar această spaimă dusese la oboseală și răceală, provocându-i, totodată, și visul. Iar lumina s-a revărsat și asupra multor alte situații comparabile. I-au venit în minte toate acele situații când se simțise jignită, dezamăgită, iritată, sau în care, ca în seara trecută, devenise obosită sau deprimată fără niciun motiv evident. Și-a dat seama că toate aceste reacții aveau o sursă unică, indiferent de alți factori care fuseseră implicați. Dacă Peter întârzia, dacă nu telefona, dacă era rezervat față de ea, dacă îl preocupau alte lucruri în afară de ea, dacă era tensionat sau nervos sau dacă nu manifesta interes sexual pentru ea — îi revenea mereu groaza de a fi părăsită. Ba mai mult, a înțeles că izbucnirile de furie pe care le avea uneori când era cu Peter nu erau cauzate de disensiuni neînsemnate sau, cum o acuza el de obicei, de dorința ca lucrurile să se facă așa cum voia ea, ci erau provocate de aceeași spaimă. Furia legată de chestiuni atât de minore nu erau ca opiniile diferite asupra unui film, iritarea că trebuise să-l aștepte sau altele de acest gen, era de fapt produsă de teama de a-l pierde. În schimb, era în culmea fericirii ori de cât ori Peter îi făcea un cadou neașteptat, pentru că însemna, în mare măsură, o eliberare subită de această teamă. În final, și-a legat teama de părăsire de senzația de gol pe care o avea de fiecare dată când era singură, dar fără să ajungă la o înțelegere deplină a legăturii. Era oare atât de mare teama de a fi părăsită pentru că o speria singurătatea? Sau solitudinea însemna implicit pentru ea părăsire? Această parte a analizei ilustrează perfect faptul uimitor că o persoană poate fi cu totul inconștientă de o teamă care o mistuie în întregime. Faptul că Clare își recunoscuse acum teama și văzuse tulburările pe care le provocase în relația ei cu Peter a fost un important pas înainte. Există două legături între acest insight și cel precedent referitor la nevoia ei de protecție. Ambele descoperiri arată că întreaga lor relație era plină de

temeri. Iar frica de părăsire era parțial o consecință a nevoii de protecție: dacă se aștepta ca Peter s-o protejeze de viață și pericolele ei, nu-și putea permite să-l piardă. Clare era totuși departe de a înțelege natura spaimei sale de a fi părăsită. Încă nu era conștientă că ceea ce considera ea iubire profundă era numai un pic mai mult decât o dependență nevrotică și, prin urmare, îi era imposibil să-și dea seama că frica ei se baza pe această dependență. Unele întrebări legate de incapacitatea ei de a fi singură, pe care și le-a pus în acest context, erau mai pertinente decât și-a dat seama, așa cum se va vedea mai târziu. Dar, întrucât problema era încă neclară, căci erau implicați prea mulți factori necunoscuți, ea nu a fost în stare nici măcar să facă observații corecte în această privință. Analiza făcută de Clare încântării ce o cuprinsese la primirea eșarfei a fost corectă în mare măsură. Fără îndoială, un element important al sentimentului ei de bucurie intensă a fost că dovada de afecțiune îi potolise teama pentru moment. Faptul că nu a sesizat alte elemente implicate nu poate fi pus pe seama unei rezistențe. Nu a văzut decât un anumit aspect al problemei la care lucra atunci, teama de a fi părăsită. Cam după o săptămână, Clare a perceput celelalte elemente implicate în bucuria ei imensă la vederea cadoului. Nu obișnuia să plângă la filme, dar în acea seară i-au venit lacrimi în ochi când o fată foarte nefericită a găsit ajutor și o atitudine prietenoasă. A râs de ea însăși pentru că era așa sentimentală, dar asta nu i-a oprit lacrimile, iar după aceea a simțit nevoia săși explice comportamentul. S-a gândit la posibilitatea ca starea ei inconștientă de nefericire să se fi exprimat prin lacrimile vărsate la film. Și, desigur, și-a găsit motive întemeiate să fie nefericită. Însă asocierile din această seară nu duceau nicăieri. Doar a doua zi dimineața, a văzut întreaga problemă cu alți ochi: nu plânsese la film când fata era într-o situație disperată,

ci atunci când primise pe neașteptate o mână de ajutor. În acel moment și-a dat seama ce trecuse cu vederea în ziua precedentă — că plângea întotdeauna în astfel de ocazii. Atunci asocierile ei s-au ordonat logic. Și-a amintit că în copilărie plângea întotdeauna când ajungea la momentul în care zâna cea bună o copleșea cu daruri pe Cenușăreasă. Apoi ia revenit în minte bucuria simțită la primirea eșarfei. Următoarea amintire s-a referit la un incident din timpul căsniciei. Soțul ei nu-i făcea de obicei cadouri decât de Crăciun și de ziua ei. Dar, odată, venise în oraș un prieten al lui, om de afaceri, iar cei doi bărbați au dus-o la o casă de modă să își aleagă o rochie. Ea nu se putea hotărî pe care din cele două rochii s-o aleagă. Soțul ei făcuse atunci un gest generos, propunându-i să le cumpere pe amândouă. Cu toate că știa că gestul nu fusese făcut doar de dragul ei, ci și ca să-l impresioneze pe prieten, se bucurase neobișnuit de mult și îndrăgise acele două rochii mai mult decât pe altele. În cele din urmă, i-au venit în minte două aspecte ale reveriei despre bărbatul ilustru. Unul era scena în care, spre uimirea ei, acesta îi retrăgea favorurile. Celălalt se referea la toate cadourile pe care i le făcuse, lucruri de care își amintea în cele mai mici detalii: excursiile pe care i le propunea, hotelurile pe care le alegea, rochiile pe care i le aducea, invitațiile la restaurante de lux. Nu trebuise să-i ceară niciodată nimic. Era cât se poate de surprinsă, aproape ca un răufăcător confruntat cu probe incontestabile. Aceasta era „iubirea” ei! Șia amintit că un prieten, burlac convins, îi spusese că iubirea femeii e doar un paravan pentru exploatare. Și-a adus aminte că prietena ei Susan o uimise odată, spunându-i că toată vorbăria despre iubire i se pare dezgustătoare. Dragostea, zicea Susan, era doar o afacere corectă în care fiecare partener contribuia la crearea unei camaraderii reușite. Clare fusese șocată de remarcile cinice ale prietenei sale: Susan nega cu prea

multă îndârjire existența și valoarea sentimentelor. Dar și ea însăși, își dădea seama acum, confundase cu iubirea ceva care consta în principal din speranța că i se vor da cadouri, atât palpabile, cât și impalpabile, pe o tavă de argint. Iubirea ei nu era, în fond, decât dorința de a obține cât mai multe de la altul! Acesta a fost, desigur, un insight cu totul neașteptat, dar, în ciuda surprizei dureroase pe care i-a provocat-o, s-a simțit în curând foarte ușurată. A intuit corect că descoperise care era partea ei de vină că relațiile ei nu mergeau bine. Clare a fost atât de copleșită de această descoperire, încât a uitat de-a binelea incidentul de la care pornise, plânsul la film. Dar s-a întors la acesta în ziua următoare. Lacrimile ei exprimau o consternare tulburătoare la gândul unei împliniri bruște a celor mai tainice și puternice dorințe ale ei, a împlinirii a ceva ce aștepți toată viața, ceva care nu îndrăznești să crezi că se va realiza. În săptămânile următoare, Clare și-a continuat gândul în mai multe direcții. Când a parcurs ultima serie de asocieri, a șocat-o că, în aproape toate incidentele, accentul cădea pe ajutor sau daruri neașteptate. A simțit că trebuie să fie măcar un indiciu în ultima remarcă pe care o notase despre visul cu ochii deschiși, iar acesta era că nu trebuise să ceară niciodată nimic. Acum a ajuns pe un teren cunoscut deja din travaliul analitic anterior. Din moment ce avusese înainte tendința de ași refula dorințele, și încă își inhiba într-o oarecare măsură exprimarea lor, avea nevoie de cineva care să dorească pentru ea sau să-i ghicească dorințele tainice și să i le împlinească fără ca ea să spună o vorbă. O altă pistă pe care a urmat-o privea latura opusă a atitudinii ei de profitoare. Și-a dat seama că ea însăși dădea foarte puțin. Astfel, se aștepta mereu ca pe Peter să-l intereseze necazurile sau dorințele ei, dar ea nu se implica activ în ale lui. Se aștepta ca el să fie tandru și afectuos, dar ea nu se arăta prea

drăgăstoasă. Îi răspundea la dovezile de afecțiune, dar îi lăsa lui inițiativa. În altă zi, și-a revăzut însemnările referitoare la seara în care trecuse de la exaltare la depresie și a găsit posibilitatea ca un alt factor să fie implicat în starea ei de epuizare. S-a întrebat dacă aceasta ar putea să fie nu doar rezultatul anxietății, ci și al furiei refulate din cauza frustrării dorințelor. Dacă era așa, dorințele ei nu erau atât de inofensive pe cât le crezuse, ci trebuiau să fie amestecate cu insistența de a-i fi împlinite. Nu a găsit deocamdată răspunsul la această întrebare. Dar analiza aceasta sumară a avut imediat un efect benefic asupra relației sale cu Peter. Clare a devenit mai activă în împărtășirea lucrurilor care îl interesau pe el și în luarea în considerație a dorințelor lui, încetând doar să primească de la el. De asemenea, izbucnirile bruște de iritare au încetat cu totul. E greu de spus dacă a renunțat la pretențiile ei de la el, deși ar fi rezonabil să bănuim că nu mai erau așa de mari. De această dată, Clare s-a confruntat atât de sincer cu descoperirea ei, încât nu mai e aproape nimic de adăugat. Totuși, e demn de reținut că era același material care apăruse cu șase săptămâni înainte, când avusese prima oară reveria despre bărbatul ilustru. Pe atunci, nevoia de a se agăța de ficțiunea „iubirii” era atât de imperioasă, încât trebuise să admită că exista o doză de nevoie de protecție în dragostea ei. Chiar și recunoscând acest lucru, nu concepea nevoia de protecție ca pe un factor care consolida „iubirea”. Cu toate acestea, după cum s-a menționat mai sus, primul insight a constituit și întâiul atac asupra dependenței sale. Descoperirea gradului de frică din iubirea ei a fost al doilea pas. Un alt pas a fost întrebarea dacă nu cumva își supraestima iubitul, dar aceasta a rămas fără răspuns. Și, numai după ce a pătruns prin ceață mai departe, a văzut că iubirea ei nu era chiar atât de sinceră. Doar în acel moment a putut să suporte deziluzia de a

recunoaște că își confundase speranțele și pretențiile cu iubirea. Totuși, nu a făcut ultimul pas pentru a-și da seama că dependența provenea din așteptările ei prea mari. Altminteri, acest fragment de analiză ilustrează foarte bine ce înseamnă să urmărești mai departe un insight. Clare a realizat că așteptările ei de la alții au dat naștere în mare măsură inhibițiilor legate de dorințe sau de a face un lucru pentru ea însăși. A văzut că atitudinea ei profitoare o împiedica să dea ceva în schimb. Și șia recunoscut tendința de a se simți jignită dacă așteptările ei erau neaprobate sau neîmplinite. De fapt, așteptările lui Clare se refereau mai ales la lucruri intangibile. În ciuda dovezilor evidente în sens contrar, ea nu era o persoană lacomă. Aș afirma chiar că primirea de cadouri era doar un simbol al împlinirii unor așteptări mai puțin concrete, dar mai importante. Ea cerea să fie iubită și ocrotită în așa fel încât nu fie nevoită să aibă vreo inițiativă, să nu răspundă pentru faptele ei sau să rezolve situații exterioare dificile. Au trecut câteva săptămâni în care relația ei cu Peter a mers mai bine. Plănuiseră în sfârșit o excursie împreună. Prin indecizia lui de lungă durată, îi răpise cea mai mare parte din bucuria anticipării, cu toate că, atunci când totul a fost stabilit, aștepta cu nerăbdare vacanța. Dar, cu vreo câteva zile înainte să plece, Peter i-a spus că afacerile nu mergeau bine, așa că nu putea să părăsească orașul nici măcar o zi. Clare a fost mai întâi furioasă, apoi disperată, iar Peter a dojenit-o că nu era rezonabilă. Înclina să-i accepte reproșurile și încerca să se convingă că el avea dreptate. Când s-a calmat, i-a propus să meargă singură într-o stațiune care se afla la o distanță de trei ore cu mașina de oraș, unde Peter putea să vină la ea de câte ori își permitea, Peter n-a refuzat imediat acest aranjament, dar, după ce a întors lucrurile pe toate părțile, a zis că i-ar fi făcut

multă plăcere să fie de acord, dacă ea ar fi în stare să vadă lucrurile mai rezonabil, dar, întrucât ea reacționa așa violent la orice dezamăgire, iar el nu era stăpân pe timpul lui, nu prevedea decât fricțiuni și credea că era mai bine ca ea să-și facă planurile fără el. Reacția lui a aruncat-o din nou în cea mai neagră deznădejde. Seara s-a terminat cu Peter consolând-o și promițându-i să plece undeva cu ea pentru zece zile la sfârșitul vacanței. Clare s-a simțit reconfortată. Fiind de acord cu Peter în adâncul sufletului ei, s-a hotărât să ia lucrurile mai în ușor și să fie mulțumită cu ce îi putea oferi el. A doua zi, când a încercat să-și analizeze reacția violentă, a făcut trei asocieri. Prima a fost o amintire din copilărie, când era tachinată pentru că juca rolul martirei. Dar această amintire, care era recurentă, i-a apărut acum în altă lumină. Nu examinase niciodată până acum faptul că alții greșeau tachinând-o în acest fel. Luase totul ca pe un simplu fapt. Acum, pentru prima oară, a realizat că ai ei nu aveau dreptate, că o discriminaseră bătându-și joc de ea, o insultaseră și îi făcuseră rău. Apoi i-a venit altă amintire de pe timpul când avea cinci sau șase ani. Se juca de obicei cu fratelei ei și tovarășii lui de joacă, iar într-o zi, aceștia i-au spus că, pe o pajiște, aproape de locul unde se jucau ei, se ascundeau niște tâlhari într-o peșteră. Ea a crezut totul și tremura de câte ori se apropia de acea pajiște. Apoi, mai târziu, și-au bătut joc de ea pentru că le crezuse povestea. În cele din urmă, s-a gândit la visul despre orașul străin, despre spectacolul cu monștri și standurile cu jocuri de noroc, realizând acum că aceste simboluri exprimau mai mult decât o furie trecătoare. Și-a dat seama pentru prima oară că era ceva ipocrit, necinstit în Peter. Dar nu în sensul unei înșelătorii deliberate. Însă nu se putea abține să nu joace rolul cuiva care are întotdeauna dreptate, este mereu superior altora și

întotdeauna generos — dar era un uriaș cu picioare de lut. Era atât de plin de sine, iar, când ceda dorințelor ei, nu o făcea din iubire și mărinimie, ci din cauza propriilor slăbiciuni. De fapt, în relația lui cu ea exista multă cruzime rafinată. Doar acum a recunoscut că reacția ei din seara trecută nu se datora în primul rând dezamăgirii, ci durității cu care îi nesocotea el sentimentele. Nu manifestase niciun pic de tandrețe, nici regret sau milă când îi spusese că trebuia să rămână în oraș. Doar spre sfârșitul serii, când ea plânsese amarnic, el devenise afectuos. Între timp, o lăsase să poarte povara nefericirii. O făcuse să creadă că totul era din vina ei. Se purtase cu ea exact ca mama și fratele ei pe timpuri, întâi călcându-i în picioare sentimentele, iar apoi făcând-o să se simtă vinovată. E interesant să observăm cum i-a devenit clară semnificația acelui episod pentru că a găsit curajul de a se revolta și cum elucidarea trecutului a ajutat-o să devină mai directă în prezent. Clare și-a amintit pe urmă o serie de situații în care Peter îi făcuse promisiuni explicite sau implicite, dar nu și le ținuse. Pe deasupra, și-a dat seama că acest comportament al lui se manifesta și în chestiuni mai importante, dar mai puțin concrete, că Peter îi crease iluzia unei iubiri nemuritoare și, totuși, voise mereu să rămână departe de ea. Era ca și cum îi îmbătase pe amândoi cu ideea iubirii. Și ea îl crezuse, așa cum dăduse crezare și poveștii cu tâlhari. În cele din urmă, Clare a evocat asocierile pe care le făcuse înainte de acel vis: gândurile despre prietena ei Eileen, a cărei iubire se stinsese în timpul bolii, și romanul în care eroina se înstrăinase de soțul ei. Și aceste gânduri, a realizat ea acum, aveau o conotație mai serioasă decât presupusese. O parte din ea dorea cu adevărat să se despartă de Peter. Cu toate că acest insight n-a mulțumit-o, s-a simțit totuși ușurată. S-a simțit de parcă vraja fusese ruptă.

Continuându-și acest insight, Clare a început să se întrebe de ce îi luase așa mult timp să-și facă o imagine clară despre Peter. Odată ce i-a recunoscut aceste trăsături, i s-au părut atât de evidente, încât era greu să nu le bage în seamă. Atunci și-a dat seama că greșise nevrând să le vadă: nimic n-o putuse împiedica să vadă în Peter întruchiparea bărbatului măreț din reveria ei. De asemenea, i-a trecut prin fața ochilor parada acelor oameni pe care îi venerase ca pe niște eroi. Parada începea cu mama ei, pe care o idolatrizase. Apoi urma Bruce, un bărbat asemănător lui Peter în multe privințe. Și omul din reveria ei, precum și mulți alții. Superba pasăre pe care o văzuse într-un vis devenea acum un simbol al adorației pentru Peter. Întotdeauna, din cauza speranțelor ei nebunești, voise să ajungă la stele. Iar toate stelele se dovediseră a fi doar niște lumânări aprinse. Am putea avea impresia că descoperirea lui Clare nu a fost deloc o descoperire. Oare nu realizase cu mult timp în urmă că Peter îi promitea multe, dar făcea puține? Ba da, își dăduse seama de asta cu vreo câteva luni înainte, dar nu se luase în serios și nici nu evaluase amploarea nestatorniciei lui Peter. Pe atunci, se gândea la el mai mult cu mânie; dar acum i se cristalizase o părere, o judecată. În plus, atunci nu văzuse sadismul din spatele aparenței de onestitate și mărinimie. N-ar fi putut să ajungă la această viziune clară atâta timp cât era orbită de speranța ca el să-i satisfacă toate nevoile. Conștientizarea așteptărilor ei exagerate și a dorinței de a pune relația lor pe baze echitabile o făcuse atât de puternică, încât acum îndrăznea să înfrunte defectele lui Peter și, astfel, să zguduie pilonii pe care stătea relația cu el. Clare a ales calea cea bună în analiza ei, pentru că a căutat mai întâi în interior sursele problemelor proprii și doar după aceea partea de vină a lui Peter. Inițial, autoanaliza ei a fost o tentativă de a găsi o soluție ușoară de rezolvare a problemelor

din relație, dar a dus-o până la urmă la un important insight despre ea însăși. Orice analist trebuie să învețe nu numai să se înțeleagă pe sine, dar și pe cei care fac parte din viața lui, dar e mai bine să înceapă cu propria persoană. Cât timp e încurcat în propriile conflicte, imaginea pe care o are despre alții va fi de obicei deformată. Din datele pe care le-a adunat Clare despre Peter în cursul întregului ei travaliu analitic, eu cred că analiza făcută personalității lui este esențialmente corectă. Cu toate acestea, ia scăpat un lucru important, acela că Peter, oricare ar fi fost motivele personale, era hotărât să se despartă de ea. Sigur că declarațiile de iubire pe care i le făcea mereu trebuie să-i fi întunecat judecata. Pe de altă parte, această explicație nu e suficientă, căci lasă două întrebări fără răspuns: de ce eforturile ei de a-și forma o imagine clară despre el au încetat la un moment dat; și de ce, cu toate că și-a conștientizat dorința de a se despărți de Peter, nu a pus-o în practică, ci a închis ochii la posibilitatea ca el să o părăsească. În urma faptului că el a rămas cu ea, dorința lui Clare de a se despărți de iubit nu a durat mult. Era nefericită când pleca de lângă ea și, de îndată ce se întorcea, îi cădea din nou în mreje. În plus, încă nu suporta gândul de a rămâne singură. Așa că relația lor a continuat. Se aștepta la mai puțin de la el și era mai resemnată. Dar viața ei tot se învârtea în jurul lui. După trei săptămâni, s-a trezit cu numele Margaret Brooks pe buze. Nu știa dacă o visase, dar și-a dat imediat seama de semnificație. Margaret era una din prietenele ei căsătorite, pe care nu o mai văzuse de ani buni. Fusese atât de dependentă de soțul ei, încât ajunsese aproape sclava lui, în ciuda faptului că el îi călcase demnitatea în picioare fără milă. O neglija și făcea remarci sarcastice la adresa ei în prezența altora; avea amante și le aducea acasă pe unele dintre ele. Margaret i se plânsese adesea lui Clare în perioadele ei de disperare. Dar se împăcau

întotdeauna, iar ea continua să creadă că soțul ei se va dovedi până la urmă cel mai bun bărbat cu putință. Pe Clare o uluia atâta dependență și o disprețuia pe Margaret pentru lipsa ei de mândrie. Dar o sfătuia întotdeauna să-și păstreze bărbatul prin orice mijloace sau să-l recucerească. Începuse să spere, la fel ca prietena ei, că totul va fi bine până la urmă. Clare știa că bărbatul nu o merita pe Margaret, dar, întrucât ea îl iubea atât de mult, aceasta părea cea mai bună atitudine de adoptat. Clare se gândea acum ce proastă fusese. Ar fi trebuit s-o îndemne pe Margaret să-l părăsească. Dar nu atitudinea avută cândva față de situața prietenei sale o tulbura acum, ci asemănarea dintre ea și Margaret, care o izbise imediat ce se trezise din somn. Nu se crezuse niciodată dependentă. Și a realizat, înspăimântător de clar, că era la fel ca prietena ei. Și ea își pierduse demnitatea agățându-se de un bărbat care nu o dorea cu adevărat și de ale cărui calități se îndoia. Și-a dat seama că era legată de Peter cu lanțuri incredibil de rezistente, că viața fără el nu avea sens și nici nu și-o putea imagina. Viața socială, muzica, natura, activitatea, cariera ei — nimic nu avea importanță fără el. Dispoziția ei depindea de el; să se gândească la el îi ocupa aproape tot timpul și îi lua energia. Indiferent cum se purta, ea revenea la el, așa cum se spune că pisica se întoarce la casa ei. În următoarele zile, parcă a fost în ceață. Insightul nu îi adusese ușurare, ci o făcuse să simtă lanțurile și mai dureros. Când și-a redobândit echilibrul în oarecare măsură, a perlaborat unele implicații ale descoperirii ei. A pătruns mai bine înțelesul fricii ei de a fi părăsită: aceasta avea drept cauză faptul că legăturile erau atât de esențiale pentru ea, încât teama că s-ar putea rupe era atât de mare, că urma să dureze tot atâta timp ca dependența. Și-a dat seama că nu numai că îi adorase ca pe niște eroi pe mama ei, pe Bruce și pe soțul său, dar și depinsese enorm de ei, așa cum se întâmpla acum cu Peter. A

realizat că nu putea spera la o măsură decentă de stimă de sine atâta timp cât demnitatea ei rănită nu însemna nimic în comparație cu teama de a nu-l pierde pe Peter. A înțeles în sfârșit că dependența ei trebuie să fie și pentru Peter o amenințare și o povară; acest ultim insight a eliberat-o de mare parte din ostilitatea față de el. Recunoscând în ce măsură această dependență îi afectase relațiile cu oamenii, Clare a luat măsuri stricte împotriva acesteia. Dar nu s-a hotărât să se despartă. În primul rând, știa că nu o poate face, și simțea că, dacă depistase problema, ar putea s-o rezolve în cadrul relației cu Peter. S-a convins că în această relație existau valori care trebuiau păstrate și cultivate. Se simțea perfect capabilă să o așeze pe baze mai sănătoase. Așa că, în următoarea lună, pe lângă munca ei analitică, a făcut mari eforturi să-i respecte lui Peter nevoia de spațiu și să se ocupe de treburile ei într-o manieră mai independentă. Este neîndoielnic că, în această parte a analizei, Clare a făcut un progres important. Într-adevăr, a descoperit singură o a doua tendință nevrotică — prima fiind nevoia ei compulsivă de modestie — o tendință care nu bănuia deloc să existe. I-a recunoscut caracterul compulsiv și răul pe care i-l făcuse în viața sentimentală. Totuși, nu și-a dat seama cât îi limita viața în general și era departe de a-i recunoaște puterea formidabilă. Astfel, a supraestimat libertatea pe care o câștigase. Prin asta, a căzut pradă autoamăgirii foarte răspândite că a recunoaște o problemă înseamnă s-o și rezolvi. Soluția găsită pentru a continua relația cu Peter era de fapt doar un compromis. Era dispusă să-și modifice tendința într-o anumită măsură, dar nu să renunțe încă la ea. Acesta a fost și motivul pentru care, deși imaginea despre Peter îi era mai clară acum, încă îi subevalua limitările, care, după cum se va vedea de îndată, erau mult mai mari și mai înrădăcinate decât crezuse. De asemenea, i-a subestimat dorința de a se despărți de ea. A observat-o, dar a

sperat că, dacă își schimbă atitudinea față de el, îl va putea cuceri din nou. După alte câteva săptămâni, a auzit că se răspândeau zvonuri calomnioase despre ea. Nu a deranjat-o la nivel conștient, dar aceasta a dus la un vis în care a văzut un turn înălțându-se într-un deșert imens; în vârful lui era o platformă fără balustradă, cu o statuie de lemn la margine. S-a trezit ușor anxioasă. Deșertul i-a lăsat impresia unui loc dezolant și periculos. Și i-a amintit de un vis înspăimântător în care mergea pe un pod care s-a rupt la mijloc. Statuia din vârful turnului a fost pentru ea un simbol al singurătății, pe care o simțea de fapt, deoarece Peter plecase pentru câteva săptămâni. Apoi i-a trecut prin minte expresia „doi pe o insulă”. Aceasta i-a evocat fantasma pe care o avea uneori, că era singură cu bărbatul iubit într-o cabană rustică la munte sau pe malul mării. Astfel, visul a însemnat pentru ea mai întâi doar o expresie a dorului de Peter și a sentimentului de singurătate pe care îl încerca fără el. Dar și-a dat seama că acest sentiment crescuse în urma bârfelor auzite în ziua precedentă, așadar, a recunoscut că remarcile calomnioase îi sporiseră teama și nevoia de protecție. Reluându-și asocierile, s-a întrebat de ce nu acordase atenție turnului din vis. I-a trecut prin minte o imagine de care își amintea rareori, aceea în care stătea pe o coloană în mijlocul unui teren mlăștinos: brațe și tentacule ieșeau din mlaștină și se întindeau după ea, de parcă voiau s-o târască acolo jos. Altceva nu se mai întâmplase în respectiva fantasmă; era doar această imagine. Nu îi dăduse niciodată mare atenție și nu văzuse decât conotația cea mai evidentă: teama de a fi trasă în jos, în ceva murdar și scârbos. Remarcile calomnioase îi redeșteptaseră probabil această teamă. Dar și-a dat brusc seama de alt aspect al imaginii, acela că se plasa undeva sus, deasupra celorlalți. Și

visul cu turnul avusese acest aspect. Lumea era aridă și dezolantă, dar ea trona undeva deasupra. Pericolele acestei lumi n-aveau cum să ajungă la ea. Astfel, Clare a interpretat că visul înseamnă că se simțise umilită de remarcile calomnioase și își găsise refugiul într-o atitudine destul de arogantă; că înălțimea izolată pe care se plasase era înfricoșătoare pentru că era mult prea nesigură pe ea ca s-o suporte; că trebuia să aibă pe cineva care s-o sprijine la acea înălțime, așa că a intrat în panică pentru că nu era nimeni pe care să se bizuie. Și-a dat seama aproape imediat de implicațiile acestui sentiment. Ce văzuse până atunci era că avea nevoie de cineva s-o susțină și ocrotească, deoarece ea însăși era timidă și fără apărare. Acum a realizat că trecea câteodată în cealaltă extremă, trufia, și că în astfel de situații avea la fel de multă nevoie de un protector ca și atunci când se eclipsa. A fost foarte ușurată pentru că a văzut în altă lumină lanțurile care o țintuiau de Peter și, prin urmare, noi posibilități de a le sfărâma. Dar această interpretare a lui Clare recunoștea de fapt un alt motiv pentru care avea nevoie de sprijin emoțional. Există rațiuni puternice pentru care nu văzuse niciodată acest aspect al problemei. Întreaga zonă a personalității ei, care consta în aroganță, dispreț pentru oameni, nevoia de a excela, nevoia de a triumfa, era încă atât de adânc refulată, că până acum nu fusese luminată decât de străfulgerări ale insightului. Și înainte să înceapă autoanaliza, își realizase ocazional nevoia de a disprețui oamenii, încântarea ce o cuprindea la orice succes și rolul jucat de ambiție în visele ei cu ochii deschiși, iar acum avea tot un asemenea insight trecător. Dar problema era încă ascunsă la o adâncime atât de mare, încât manifestările abia puteau fi înțelese. Era de parcă un puț ducând în măruntaiele pământului fusese brusc luminat, apoi rămăsese iar în întuneric. Astfel, o altă implicație a seriei de asocieri îi rămânea

inaccesibilă. Imaginea de cumplită solitudine din turnul aflat în deșert nu se referea doar la faptul că se simțea singură fără Peter, ci și la izolarea ei în viață. Aroganța distructivă era unul din factorii responsabili, precum și rezultatul. Iar legătura cu o persoană — „doi pe o insulă pustie” — era un mijloc de a scăpa de această izolare, fără să aibă nevoie să-și consolideze relațiile cu oamenii în general. Clare credea că acum gestiona mai bine relația cu Peter, dar curând după aceea a suferit două lovituri care i-au amplificat problemele la maximum. Mai întâi a aflat pe căi ocolite că Peter avea sau avusese o aventură cu altă femeie. Tocmai primise acest șoc, iar Peter i-a scris că ar fi bine să se despartă. Prima reacție a lui Clare a fost să-i mulțumească Domnului că nu se întâmplase mai devreme. Acum, se gândea, putea să suporte. În prima reacție exista un amestec de adevăr și autoamăgire. Adevărul era că acum câteva luni nu ar fi putut îndura stresul fără repercusiuni grave asupra stării ei de sănătate; în lunile următoare, a dovedit nu numai că îl putea suporta, dar a și ajuns mai aproape de o soluție pentru întreaga problemă. Însă și această primă reacție realistă a fost urmarea faptului că nu a lăsat lovitura să pătrundă prin armura ei protectoare. Însă când i-a străpuns-o, peste câteva zile, a căzut pradă celei mai negre deznădejdi. Era mult prea nefericită ca să-și mai analizeze reacția, lucru de înțeles. Când îți arde casa, nu te mai gândești la cauze și urmări, ci încerci să ieși de acolo cât mai repede. Peste două săptămâni, Clare a realizat că, timp de câteva zile, ideea sinuciderii i-a revenit constant, deși nu a avut caracterul unei intenții serioase. A devenit repede conștientă că mai degrabă cocheta cu ideea, iar atunci și-a pus sincer întrebarea dacă vrea să moară sau să trăiască. Categoric voia să trăiască. Dar, dacă nu voia să-și ducă viața ca o floare ofilită, atunci nu trebuia doar să scape de iubirea pentru Peter și de sentimentul că s-ar

prăbuși lumea dacă l-ar pierde, ci și să-și depășească întreaga problemă cauzată de dependența compulsivă. De îndată ce problema i s-a clarificat în minte, a început o luptă de o intensitate neașteptată. Abia acum simțea puterea nebănuită a nevoii ei de a se contopi cu altă persoană. Nu mai era de glumit cu convingerea că e „iubire”: și-a dat seama că era ca dependența de droguri. A văzut clar că avea doar două alternative: să se lase în voia dependenței și să găsească alt „partener”, sau s-o depășească definitiv. Dar era oare în stare? Și merita viața trăită fără această dependență? A încercat cu disperare și patetism să se convingă că, la urma urmei, viața îi oferea multe lucruri bune. Nu avea o casă frumoasă? Nu avea satisfacții la serviciu? Nu avea prieteni? Nu se bucura de muzică și natură? Totuși, nu mergea. Totul părea la fel de neatrăgător și irelevant ca pauza unui concert. O pauză era în regulă — un anumit interval de timp oarecum plăcut până începe iar muzica — dar nimeni nu se duce la concert pentru pauză. Și-a dat seama într-o clipă că acest raționament nu se putea aplica. Sentimentul ei predominant era că o schimbare adevărată părea peste puterile ei. În cele din urmă, i-a trecut prin minte un gând care, în ciuda simplității sale, i-a adus o schimbare în bine. Conform unui vechi proverb, „nu pot!” înseamnă adesea „nu vreau”. Poate că pur și simplu nu voia să-și pună viața pe alte baze? Poate că refuza sistematic să găsească altceva în viață, ca un copil care nu vrea să mănânce nimic dacă nu i se dă plăcintă cu mere? Deoarece își recunoscuse dependența, își dăduse seama că, fiind prizoniera unei singure relații, nu-i mai rămânea energie pentru altcineva. Acum a realizat că era mai mult decât pierderea interesului pentru orice altceva. Ea însăși respingea și disprețuia tot ce făcea singură sau cu oricine în afară de „iubitul” ei. Astfel, a început să înțeleagă, pentru prima dată, că era prinsă într-un cerc vicios: devalorizarea tuturor celelalte

aspecte în afara acestei relații unice îl făcea obligatoriu extrem de important pe partenerul ei, iar această importanță singulară, la rândul său, o înstrăina și mai mult de ea însăși și de alții. Acest insight cutremurător, care mai târziu s-a dovedit corect, a uimit-o și i-a dat curaj. Dacă în ea acționau forțe care o împiedicau să se elibereze din captivitate, atunci poate că era în stare să facă ceva în privința acestei dependențe. Această perioadă de zbucium interior a luat sfârșit când Clare a dobândit altă viziune asupra vieții și un nou stimulent de a-și analiza problema. Dar și acum se pun mai multe întrebări. Ce valoare mai avea continuarea muncii analitice, dacă pierderea lui Peter o mâhnea încă atât de mult? Două considerații influențează răspunsul la această întrebare. Una este insuficiența travaliului analitic precedent. Clare își recunoscuse dependența compulsivă și văzuse unele implicații ale sale. Dar era departe de a înțelege cu adevărat problema. Dacă te îndoiești de valoarea efortului depus, faci cam aceeași greșeală făcută de Clare în toată perioada anterioară punctului culminant, subestimând importanța unei anumite tendințe nevrotice și așteptând rezultate rapide, prea ușor obținute. Cealaltă considerație este că schimbarea finală a fost, în ansamblu, de natură constructivă. A reprezentat punctul culminant al unei evoluții de la o totală necunoaștere a problemei și încercări inconștiente viguroase de a-i nega existența la o deplină conștientizare a gravității acesteia, în final. În punctul culminant, și-a dat seama că dependența ei era ca o tumoare malignă care nu putea fi împiedicată să se răspândească în organism, ci trebuia extirpată ca să nu-i pună viața în primejdie. Sub presiunea deznădejdii, Clare a reușit de asemenea să conștientizeze un conflict care fusese până atunci inconștient. Fusese complet inconștient faptul că avea două dorințe contradictorii: să scape de dependența ei de altă persoană și să o continue. Acest conflict fusese camuflat de

soluțiile de compromis la relația ei cu Peter. Acum îl înfruntase și era în stare să hotărască în ce direcție voia să se îndrepte. În această privință, faza prin care trecea acum ilustrează un fapt menționat într-un capitol precedent, și anume că, în unele perioade ale analizei, este necesar să iei o atitudine hotărâtă, să decizi ce vei face. Și ar trebui considerat o realizare a muncii analitice faptul că un conflict s-a cristalizat suficient în mintea pacientului, pentru a fi capabil să ia o hotărâre. În cazul lui Clare, problema era, desigur, dacă să înlocuiască imediat sau nu „stâlpul de susținere” cu unul nou. Firește, este tulburător să te confrunți cu o problemă întrun mod atât de tranșant. Iar acum se mai punea o întrebare. Oare experiența prin care trecuse Clare ar fi prezentat un mai mare risc de sinucidere dacă nu ar fi fost analizată? Dacă luăm în considerație această întrebare, este relevant să menționăm că pacienta avusese tendințe suicidare în trecut. Totuși, nu se gândise niciodată atât de mult să-și ia viața ca acum. Înainte fusese doar un gând trecător pentru că se întâmpla mereu ceva „frumos” care o făcea să uite acest impuls. Acum respingea ideea sinuciderii în mod conștient, cu fermitate și spirit constructiv. De asemenea, așa cum s-a menționat mai sus, prima ei reacție de recunoștință că Peter nu plecase mai devreme exprima sentimentul parțial autentic că acum era mai capabilă să facă față despărțirii de el. Așadar, ar fi logic să presupunem că tendințele suicidare ar fi fost mai puternice și persistente fără travaliul ei analitic. Ultima întrebare este dacă Clare și-ar fi recunoscut implicarea majoră în această relație fără presiunea externă exercitată prin abandonarea ei de către Peter. Ne-am putea gândi că femeia, după ce a trecut prin toate cele întâmplate înainte de despărțire, nu s-ar fi putut opri la o soluție incertă de compromis, ci ar fi mers mai departe mai devreme sau mai târziu. Pe de altă parte, forțele ce se opuneau eliberării ei erau

foarte puternice, așa că ea ar fi putut să facă în continuare compromisuri, poate și mai mari. Aceasta ar fi doar o speculație nedemnă de menționat dacă nu ar fi legată de o atitudine față de analiză, relativ frecventă atât la psihanaliști, cât și la pacienți. Această atitudine derivă din presupunerea că analiza poate să rezolve singură totul. Dar, când atribuie tratamentului o asemenea putere colosală, pacienții uită că viața în sine este cel mai bun terapeut. Analiza doar face pe cineva să accepte ajutorul oferit de viață și să profite de pe urma acestuia. Și exact asta a făcut în cazul lui Clare. Probabil că, fără munca analitică, ar fi căutat cât mai repede alt partener, perpetuând astfel același gen de experiență. Lucrul important nu e dacă s-ar fi putut elibera fără ajutor din afară, ci dacă, atunci când acest ajutor a venit, a fost în stare să-l transforme într-o experiență constructivă. Ceea ce a și făcut. Cât despre descoperirile lui Clare din această perioadă, cea mai importantă a fost împotrivirea ei îndârjită de a-și trăi viața, de a avea propriile sentimente și gânduri, propriile interese și planuri, de a fi ea însăși și de a se pune în centrul preocupărilor ei. Spre deosebire de alte descoperiri, aceasta era mai degrabă un insight emoțional. Clare nu a ajuns la el făcând asocieri libere, și nu existau fapte care să-i dea greutate. Nici nu bănuia natura forțelor potrivnice; doar le simțea existența. Dacă privim lucrurile retrospectiv, vom înțelege de ce nu putuse merge mai departe în acel moment. Situația ei era comparabilă cu aceea a unui om alungat din patrie și confruntat cu sarcina de a-și schimba întreaga viață în altă parte. Clare trebuia să facă o schimbare fundamentală în atitudinea ei față de sine și în relațiile cu alții. Firește că a copleșit-o complexitatea unei asemenea sarcini. Dar principalul motiv al blocajului a fost că, în ciuda hotărârii ei de a rezolva problema, existau încă puternice forțe inconștiente care o împiedicau să găsească soluția finală. Șovăia încă între două moduri de viață, nefiind

gata să renunțe la cel vechi și să adopte unul nou. În consecință, săptămânile următoare s-au caracterizat prin suișuri și coborâșuri într-o succesiune rapidă. În unele zile, i se părea că experiența cu Peter și tot ce presupunea aceasta aparține trecutului îndepărtat, în altele tânjea cu disperare să-l aibă din nou lângă ea. Singurătatea i se părea atunci o cruzime de neînchipuit care se repeta mereu în viața ei. Într-una din aceste ultime zile, întorcându-se de la un concert, s-a pomenit gândindu-se că toți din jurul ei erau mult mai bine decât ea. Dar și alți oameni sunt singuri, s-a contrazis ea. Da, dar le place. Însă cei care au accidente sunt în situații mult mai dificile. Da, dar sunt îngrijiți în spitale. Dar șomerii? Da, nu o duc bine, dar sunt căsătoriți. În acel moment, și-a dat seama ce grotesc era raționamentul ei. La urma urmei, nu toți șomerii erau fericiți în căsnicie; și, chiar dacă erau, căsătoria nu era o soluție la toate. Atunci și-a dat seama că avea o tendință care o făcea să se simtă exagerat de nefericită. Ceața nefericirii s-a risipit și pe urmă s-a simțit ușurată. Când a început să analizeze acest incident, i-a trecut prin minte o melodie de la școala de duminică, fără să-și poată aminti cuvintele. Apoi, operația de apendicită la care fusese supusă de urgență. Pe urmă, „cazurile nevoiașilor” publicate de Crăciun. Apoi, imaginea unei crevase enorme într-un ghețar. A urmat filmul în care văzuse ghețarul; cineva căzuse în crevasă și fusese scos de acolo în ultima clipă. Apoi o amintire de când avea în jur de opt ani: plângea în pat și i se părea de neconceput să nu vină mama s-o consoleze. Nu mai știa dacă o certase mama înainte. Tot ce își amintea era convingerea neclintită că mama va fi impresionată de nefericirea ei. De fapt, mama nu venise în camera ei, iar ea adormise. Deodată, și-a amintit cuvintele melodiei de la școala de duminică. Afirmau că, oricât de mare ne-ar fi deznădejdea,

Dumnezeu ne va ajuta dacă ne rugăm Lui. A văzut brusc răspunsul la alte asocieri ale ei și la nefericirea exagerată care le precedase: spera că va primi ajutor în marea ei nefericire. Și, de dragul acestei credințe inconștiente, se considera mai nefericită decât era în realitate. Era o mare prostie, dar o făcuse, și încă destul de des. În timpul crizelor de plâns, care, întâmplător, nu se mai produceau acum, făcuse exact asta. Își amintea mai multe ocazii în care se simțise cea mai chinuită femeie din lume, dar mai târziu, își dădea seama că nu era chiar așa rău cum își închipuise. Totuși, în perioadele când se simțea așa nefericită, motivele i se păreau foarte reale. În asemenea zile, îi telefona deseori lui Peter, iar el era de obicei înțelegător și binevoitor. În această privință, aproape că se putea bizui pe el; o dezamăgise mai puțin decât alții. Poate că aceasta era o legătură mai importantă între ei decât crezuse. Dar, uneori, Peter nu-i luase nefericirea în serios și o tachinase, așa cum făcuseră mama și fratele ei în copilărie. Atunci se simțise profund jignită și furioasă pe el. Da, era ceva care se repeta — nefericire exagerată și, în același timp, speranța că va găsi ajutor, consolare, încurajare la mama ei, la Dumnezeu, la Bruce, la soțul ei, la Peter. De câte ori juca rolul martirei, probabil că striga inconștient după ajutor. Astfel, Clare era pe punctul de a găsi un alt indiciu important al dependenței sale. Dar, după o zi sau două, a început să aducă argumente împotriva faptului că era nehotărâtă. Unul era că nu e nimic neobișnuit să aștepți ajutor de la un prieten într-o situație grea. Ce altceva însemna prietenia? Toată lumea e bună cu tine când ești vesel și mulțumit. Dar când ești necăjit, nu poți apela decât la un prieten. Celălalt argument consta în îndoiala că acest lucru se aplica și la nefericirea din seara în care apăruse. Își exagerase nefericirea, ca să se asigure, dar nu era nimeni lângă ea pe care să-l impresioneze și nici lui Peter nu-i putea telefona. Nu putea

să fie atât de irațională, încât să creadă că ajutorul avea să-i vină doar pentru că se simțea cea mai nefericită ființă omenească. Însă, în alte dăți când fusese deprimată, se întâmplase ceva bun. Cineva o suna sau o invita în oraș. Primea o scrisoare, îi era lăudată activitatea sau o înveselea muzica de la radio. Nu a observat prea repede că aducea argumente pentru două chestiuni contradictorii: că e irațional să aștepți ajutor doar din cauză că te simți nefericit; și că asta e totuși rațional. Și-a dat seama de contradicție când și-a revăzut însemnările după câteva zile și a tras singura concluzie rațională posibilă, și anume că a fost probabil tentată să argumenteze în ambele moduri ca să scape de ceva. Mai întâi a încercat să-și explice raționamentul echivoc pe baza faptului că nu-i plăcea să găsească în ea ceva atât de irațional cum este speranța la un ajutor magic — dar asta n-a satisfăcut-o. Pentru că a venit vorba, acesta era un indiciu important. În caz că găsim o zonă irațională la o persoană de altfel rațională, putem fi siguri că se ascunde ceva important acolo. Lupta care începe împotriva acelei zone iraționale este, de obicei, în realitate, o luptă dată ca să nu se descopere ceva din trecut. Așa este și în acest caz. Dar și fără așa un raționament, Clare și-a dat seama în curând că adevăratul obstacol nu era iraționalitatea în sine, ci rezistența pe care o opunea confruntării cu această descoperire. A recunoscut că încrederea într-un ajutor providențial în clipele de nefericire era adânc înrădăcinată în ea. În următoarele săptămâni, a văzut cu o luciditate din ce în ce mai mare și în amănunt ce i-a făcut această credință. Și-a dat seama că avea tendința inconștientă de a transforma într-o catastrofă orice situație dificilă din viața ei, intrând într-o stare de completă neputință, cu rezultatul că, în ciuda aparenței de curaj și independență, sentimentul ei predominant în viață era

de neajutorare în fața unor sorți potrivnice. A recunoscut că credința ei fermă într-un ajutor providențial devenise un fel de religie personală, care, ca orice altă religie, fusese o sursă de liniște sufletească. Clare a dobândit și un insight mai profund în privința măsurii în care nădejdea ei în sprijinul altcuiva luase locul încrederii în sine. Dacă avea întotdeauna pe cineva care s-o învețe, stimuleze, sfătuiască, ajute, apere și să-i confirme valoarea, nu exista niciun motiv pentru care să facă eforturi săși învingă teama de a-și lua viața în propriile mâini. Astfel, relația de dependență își împlinise atât de bine menirea de a-i permite să facă față vieții fără a se bizui pe ea însăși, încât o lipsise de orice stimulent adevărat pentru a renunța la atitudinea de fetiță neputincioasă, cauzată de modestia ei compulsivă. De fapt, dependența nu numai că i-a perpetuat slăbiciunea, înăbușindu-i dorința de a fi mai independentă, dar a și dat naștere unui interes de a rămâne neajutorată. Orice încercare de a fi mai independentă și de a se afirma urma să-i pună în pericol speranța la un rai pe pământ. Această descoperire aruncă întâmplător o rază de lumină asupra panicii în care a intrat la primii pași făcuți spre comunicarea propriilor opinii și dorințe. Modestia compulsivă nu-i oferise doar mantia anonimatului, ci și baza absolut necesară pentru așteptările sale de a fi „iubită”. Clare a realizat că îi părea o consecință logică atunci ca partenerul căruia îi atribuise rolul de zeu și magician — ca să folosim termenul foarte potrivit al lui Erich Fromm — să devină totul pentru ea, iar singurul lucru care conta era să fie dorită și iubită de el. Peter, prin calitățile sale deosebite — se pare că era tipul salvatorului — se potrivea de minune în acest rol. Importanța lui rezida în faptul că era un instrument la ale cărui servicii putea să apeleze de câte ori nevoia de ele era suficient de puternică.

Consecința acestor insighturi a fost că s-a simțit mai liberă decât oricând. Dorul de Peter, care fusese uneori chinuitor, a început să dispară. Mai mult, insightul a adus și o adevărată schimbare a obiectivelor ei în viață. Dorise întotdeauna, la nivel conștient, să fie independentă, dar nu dăduse decât rareori glas acestei dorințe și căutase mereu ajutor de câte ori avea vreo dificultate. Acum scopul principal pe care îl urmărea era să facă față vieții. Singurul comentariu critic pe care îl putem face la această parte a analizei este că femeia neglija problema existentă în acel moment: incapacitatea ei de a sta singură. Întrucât nu vreau să pierd niciun prilej de a arăta cum tratăm o problemă, voi menționa două moduri ușor diferite în care ar fi putut fi abordată cea de față. Clare ar fi putut porni de la observația că perioadele ei de nefericire se scurtaseră considerabil în ultimul an. Se reduseseră atât de mult, încât reușea să facă față mai bine dificultăților externe și interne. Această idee ar fi condus la întrebarea de ce trebuia să recurgă la vechea tehnică tocmai în acele momente. Dat fiind că era nefericită singură, de ce reprezenta solitudinea un necaz atât de mare ca să necesite un remediu imediat? Și, dacă singurătatea era așa groaznică pentru ea, de ce n-ar putea să ia personal măsuri în această privință? Clare ar fi putut și să pornească de la observarea comportamentului ei actual. Se simțea nefericită când era singură, dar nu prea făcea eforturi să se vadă cu prieteni sau să-și facă noi cunoștințe; în loc de asta, se retrăgea în cochilia ei și aștepta ajutor magic. În pofida observațiilor ei de obicei perspicace despre ea însăși, Clare a trecut complet cu vederea cât de ciudat era comportamentul ei în această privință. O asemenea orbire evidentă indică de obicei un factor refulat foarte puternic.

Dar, așa cum am afirmat în capitolul precedent, dacă ne scapă o problemă, aceasta ne va ajunge din urmă. Pe Clare a ajuns-o cu vreo câteva săptămâni mai târziu. Atunci a găsit o soluție, urmând o cale oarecum diferită de cele pe care le-am sugerat eu — o ilustrare a faptului că, în problemele psihologice, mai multe drumuri duc la Roma. Întrucât această parte a analizei nu e consemnată, mă voi mulțumi să indic pașii de urmat spre noul insight. Primul a fost că recunoașterea faptului că Clare se putea vedea doar în lumina reflectată de alții. Felul în care simțea că o evaluează alții determina în întregime modul în care se autoevalua. Clare nu și-a amintit cum a ajuns la acest insight. Șia adus aminte numai ce o șocase atât de mult, că aproape leșinase. Semnificația acestui insight este atât de bine lămurită de o poezioară pentru copiii mici, încât nu pot rezista tentației de a o reproduce aici: Era odată o bătrână, Din câte am auzit, Care se ducea la piață Să vândă niște ouă. S-a dus la târg Într-o zi de piață Și a adormit Pe drumul spre oraș. Pe acolo trecea un negustor ambulant Pe nume Stout. I-a tăiat juponul De jur împrejur. I-a tăiat juponul Până la genunchi, Iar bătrâna a început

Să tremure de frig. Când bătrâna S-a trezit A început să tremure Și apoi s-o ia cu frig. A început să se întrebe Și apoi să țipe: „Doamne, ai milă de mine Asta nu sunt eu”. „Dar, dacă sunt totuși eu, Așa cum sper să fiu, Am un cățeluș acasă Care mă va recunoaște. Dacă sunt eu, Va da din codiță, Dacă nu sunt eu, Va lătra și va scânci.” Acasă s-a dus biata femeie. Din întuneric Cățelul a sărit la ea Și a început să latre. A început să latre, Iar ea să plângă. „Doamne, ai milă de mine, Asta nu sunt eu.” Al doilea pas, care a urmat după două săptămâni, a fost legat mai mult de revolta împotriva singurătății. Atitudinea ei față de această problemă se schimbase ca urmare a analizei făcute „religiei personale”. Tot o mai trecea câte un fior la gândul de a rămâne singură, dar, în loc să cadă în ghearele nefericirii și neajutorării, a luat măsuri să evite singurătatea.

Căuta compania altor oameni și se bucura să fie cu ei. Dar, timp de circa o săptămână, a obsedat-o ideea că trebuie să aibă un prieten apropiat. Îi venea să-i întrebe pe toți cei pe care îi întâlnea, de la coafeză și croitoreasă la secretară, precum și prieteni căsătoriți, dacă știu vreun bărbat potrivit pentru ea. Îi privea cu multă invidie pe toți cei căsătoriți sau care aveau parteneri. Aceste gânduri au luat asemenea proporții, încât, în cele din urmă, și-a dat și ea seama că nu erau numai vrednice de milă, ci și categoric compulsive. Doar acum a fost în stare să realizeze că incapacitatea ei de a sta singură se agravase în timpul relației cu Peter și ajunsese în punctul culminant după despărțire. A conștientizat și faptul că era în stare să suporte singurătatea dacă era alegerea ei. Devenea chinuitoare numai dacă nu era voluntară; atunci se simțea alungată, nedorită, exclusă, ostracizată. Astfel, și-a dat seama că problema ei nu era incapacitatea de a fi singură, ci o hipersensibilitate la respingere. Făcând legătura dintre această descoperire și recunoașterea faptului că autoevaluarea ei depindea total de evaluarea altora, a înțeles că pentru ea simpla lipsă de atenție însemna că era aruncată la gunoi. Faptul că această sensibilitate la respingere nu avea nicio legătură cu simpatia sau antipatia ei pentru cei care o respingeau, ci privea exclusiv stima de sine, i-a fost evocat de o amintire din facultate. Erau acolo niște snoabe care formau o gașcă din care ea era exclusă. Nu avea nici respect, nici simpatie pentru acele fete, dar existaseră momente când ar fi dat orice să fie în gașca lor. În acest context, Clare s-a gândit și la comuniunea strânsă dintre mama și fratele ei, din care fusese exclusă. Avuseseră loc incidente din care înțelesese că era ea o pacoste pentru ei. Și-a dat seama că reacția pe care o descoperise acum începuse de fapt pe timpul când încetase să se mai revolte împotriva tratamentului discriminatoriu. Până atunci avusese o

certitudine înnăscută că era la fel de bună ca alții și reacționase spontan la faptul că era tratată ca o ființă inferioară. Dar, pe termen lung, izolarea generată inevitabil de împotrivirea ei a fost prea mult pentru ea, după cum s-a arătat în capitolul 2. Pentru a fi acceptată de cei din jur, a cedat, acceptând să fie considerată inferioară, și a început să-i admire pe ceilalți ca pe niște ființe superioare ei. În stresul provocat de acest dezavantaj, a primit prima lovitură adusă demnității ei umane. Atunci a înțeles că plecarea lui Peter de lângă ea nu numai că o lăsase pe cont propriu, ci și cu un sentiment profund de inutilitate. Combinația acestor doi factori era de vină pentru șocul puternic pe care îl suferise la despărțire. Sentimentul inutilității îi făcuse singurătatea de nesuportat. Acest sentiment avea nevoie de un leac magic, așa că dăduse naștere nevoii obsesive de un prieten apropiat ca modalitate de reabilitare. Acest insight a adus imediat o schimbare. Dorința de a avea un partener și-a pierdut caracterul obsesional și ea a putut să rămână singură fără să simtă disconfort, chiar bucurându-se uneori de solitudine. Și-a dat seama cum intervenise reacția ei la respingere în relația cu Peter. Privind în urmă, a conștientizat că Peter începuse s-o respingă în mod subtil la puțin timp după ce-i trecuse prima înflăcărare caracteristică unei aventuri. Prin tehnicile lui de retragere și iritabilititatea pe care o manifesta în prezența ei, îi indica din ce în ce mai clar că nu o dorea lângă el. Fără îndoială, această retragere fusese mascată de asigurările că o iubește pe care i le dăduse în același timp, dar a putut fi ascunsă atât de bine doar pentru că Clare nu voia să vadă dovezile că el intenționa să se despartă de ea. În loc să recunoască ce ar fi trebuit să știe, ea a făcut eforturi din ce în ce mai mari să-l păstreze, eforturi determinate de nevoia ei disperată de a-și restabili stima de sine. Acum îi era clar că eforturile făcute pentru a scăpa de umilință îi afectaseră

demnitatea mai mult decât orice. Dar aceste eforturi fuseseră extrem de anemice, deoarece presupuneau nu numai o atitudine lipsită de critică față de dorințele lui Peter, ci și o exacerbare inconștientă a sentimentelor ei pentru el. A realizat că, pe măsură ce îi scădea sentimentul pentru el, ea îl exagera și mai mult, intrând și mai adânc în capcana robiei sale. Insighturile ei referitoare la nevoile care costituiau această „iubire” îi reduseseră tendința de exacerbare a sentimentelor, dar numai acum sentimentele ei se diminuaseră brusc până la nivelul lor adevărat; a descoperit că, pur și simplu, ținea foarte puțin la el. Recunoașterea acestui fapt i-a adus o seninătate pe care nu o avusese de mult timp. În loc să ezite între iubirea pentru Peter și dorința de a se răzbuna pe el, s-a purtat calm cu partenerul ei. Încă îi aprecia calitățile, dar știa că nu mai putea rămâne legată de el. Odată cu această ultimă descoperire consemnată aici, Clare și-a abordat dependența în mod diferit. Toată munca analitică făcută până în acest moment poate fi rezumată ca o recunoaștere treptată a faptului că era dependentă din cauza marilor așteptări pe care le avea de la partener. Pas cu pas, și-a dat seama de natura acestor așteptări, efortul ei culminând cu analiza „religiei personale”. Acum a văzut și în ce fel pierderea încrederii în sine contribuise la dependență într-un mod mai direct. Descoperirea esențială în această privință a fost recunoașterea că imaginea ei despre sine era cu totul dependentă de evaluarea celorlalți. Aceasta este în concordanță cu semnificația acelui insight care a șocat-o atât de tare, că era cât pe ce să leșine; recunoașterea la nivel emoțional a acestei tendințe a fost o experiență prea puternică, așa că a copleșit-o. Insightul nu rezolva însă problema, dar era premisa pentru recunoașterea exagerării sentimentelor ei și a semnificației profunde pe care o avea „respingerea” pentru ea. Această parte a analizei a pregătit de asemenea terenul

pentru înțelegerea ulterioară a ambiției sale refulate. I-a dat posibilitatea să vadă că a fi acceptată de alții era un mod de a-și reface stima de sine atât de afectată, un scop căruia îi servea din altă direcție ambiția ei de a-i depăși pe ceilalți. Clare a reluat tratamentul analitic la câteva luni după ce realizase progresele consemnate aici, parțial pentru că voia să discute cu mine unele chestiuni și parțial din cauza inhibițiilor rămase în ceea ce privește scrisul. După cum am menționat în capitolul 3, am folosit această perioadă ca să perlaborăm nevoia ei de a excela sau, mai general vorbind, tendințele ei refulate de agresivitate și răzbunare. Sunt aproape convinsă că s-ar fi descurcat și singură, dar poate ar fi durat mai mult. Analiza tendințelor agresive refulate a contribuit la rândul său la o mai bună înțelegere a dependenței. De asemenea, făcând-o mai încrezătoare în sine, a înlăturat pericolul încă prezent de a mai avea vreodată o relație caracterizată prin dependență morbidă. Dar puterea exercitată asupra ei de nevoia de a se contopi cu un partener a fost în mare măsură înlăturată prin munca analitică pe care o făcuse singură.

9 SPIRITUL ȘI REGULILE AUTOANALIZEI SISTEMATICE Întrucât am discutat deja despre travaliul analitic din mai multe puncte de vedere și am observat din exemplul amplu prezentat care este procedura generală în autoanaliză, aproape că nu mai e necesar — și ar fi repetitiv — să discutăm sistematic tehnica autoanalizei. Așadar, în cele ce urmează vom pune accentul pe anumite aspecte, multe deja menționate în alte contexte, care merită o atenție specială atunci când ne autoanalizăm. Așa cum am văzut până acum, procesul asocierilor libere, al exprimării sincere și fără rezerve constituie punctul de plecare și fundamentul muncii analitice — dar nu este deloc ușor de realizat. Unii ar putea crede că acest proces e ușor când lucrezi singur, pentru că nu există nimeni care să te înțeleagă greșit, să te critice, întrerupă sau să treacă la represalii; în același timp, nu e atât de umilitor să-ți spui ție însuți lucruri de care te-ai rușina în prezența altcuiva. Toate acestea sunt adevărate într-o oarecare măsură, așa cum este adevărat că un străin, prin simplul fapt că te ascultă, te stimulează și îți dă curaj. Dar nu încape îndoială că, indiferent că o persoană lucrează singură sau cu un psihanalist, cele mai mari obstacole în calea exprimării libere sunt în interiorul acesteia. Îi este câteodată

atât de teamă, că ignoră anumiți factori și, pentru a-și păstra imaginea despre sine, fie că e singură sau nu, dorește să facă asociații libere cât mai aproape de ideal. Având în vedere aceste dificultăți, o persoană care lucrează singură ar trebui să-și amintească din când în când că acționează împotriva propriului interes dacă sare peste sau trece cu vederea orice gânduri sau sentimente care apar. De asemenea, ar trebui să-și aducă aminte că întreaga responsabilitate îi aparține: nu e nimeni în afară de ea care să intuiască o verigă lipsă sau să se întrebe de ce a rămas un spațiu gol. Conștiinciozitatea are o mare importanță în exprimarea sentimentelor. Iată două precepte care ar trebui întipărite în minte. Unul este că persoana trebuie să încerce să exprime ce simte cu adevărat, și nu ce ar trebui să simtă conform propriilor standarde. Ar trebui să fie măcar conștientă că este o diferență foarte mare și însemnată între sentimentele autentice și cele prefabricate, și să se întrebe uneori — nu când face asocieri, ci după aceea — ce simte cu adevărat. Celălalt precept este că ar trebui să-și dea frâu liber sentimentelor în măsura în care e în stare. Și acest lucru e mai ușor de spus decât de făcut. Poate părea ridicol să te simți profund jignit de o ofensă minoră. Poate fi uimitor și dezgustător să nu ai încredere în cineva apropiat ție sau să-l urăști. Individul poate fi dispus să recunoască o undă de iritare, dar ar fi înspăimântător să se lase în voia furiei imense care există de fapt în sufletul lui. Totuși, nu trebuie să uite că, atâta timp cât nu apar consecințe exterioare, nicio situație nu e mai puțin periculoasă pentru exprimarea sentimentelor decât analiza. În analiză, doar consecințele interioare contează, cele care decurg din recunoașterea întregii intensități a unui sentiment. Asta este important pentru că, nici în chestiuni psihologice, nu putem pedepsi pe cineva până nu-l prindem. Bineînțeles, nimeni nu poate fi forțat să exprime sentimente

adânc refulate. Tot ce poate face este să nu le țină în frâu pe cele care sunt la îndemână. Cu toată bunăvoința din lume, la începutul analizei sale, Clare nu putea să simtă sau să exprime mai multe resentimente față de Peter decât o făcea. Dar, când analiza a înaintat, a devenit treptat mai capabilă să-și evalueze intensitatea sentimentelor. Dintr-un anumit punct de vedere, întregul proces prin care a trecut ar putea fi descris ca o libertate crescândă de a simți ce simțea cu adevărat. Încă un cuvânt despre tehnica asocierilor libere: este esențial să ne abținem de la raționamente în timp ce facem asocieri libere. Judecata își are locul ei în analiză, și există multe ocazii de a o folosi — după aceea. Dar, așa cum s-a evidențiat deja, trăsătura de bază a asocierilor libere este spontaneitatea. Așadar, persoana care încearcă să le facă n-ar trebui să ajungă la o soluție prin înțelegere. Să presupunem, de pildă, că te simți așa de obosit și lipsit de vlagă, că ai vrea să te bagi în pat și să spui tuturor că ești bolnav. Te uiți pe o fereastră de la etajul doi și te pomenești gândindu-te cu mâhnire că, dacă ai cădea de acolo, cel mult ți-ai rupe o mână. Asta te uimește. Nu ai știut că erai atât de disperat ca să-ți dorești moartea. Apoi auzi tare un radio care s-a deschis la etajul de sus și te gândești destul de iritat că l-ai împușca pe tipul respectiv. Tragi concluzia corectă că trebuie să existe furie și disperare în tine, pe lângă starea de boală. Până acum, ai făcut treabă bună. Deja te simți mai puțin lipsit de vlagă, pentru că te-a înfuriat ceva și poate vei afla ce anume. Și acum începi să cauți cu înfrigurare lucrul care te-a înfuriat. Treci în revistă toate cele întâmplate înainte să te simți obosit. E posibil să găsești lucrul care ți-a provocat furia, dar probabilitatea e mai mare ca toate căutările tale conștiente să fie zadarnice — și adevărata sursă a furiei tale să apară o jumătate de oră mai târziu — după ce te-a descurajat inutilitatea eforturilor și ai renunțat la căutările conștiente.

La fel de neproductivă ca încercările de a forța găsirea unei soluții este procedura prin care o pesoană, chiar în timp ce își lasă gândurile să cutreiere nestingherite, încearcă să înțeleagă semnificația asocierilor sale punând laolaltă lucrurile în mod conștient. Orice o îndeamnă să facă astfel, fie nerăbdarea, fie nevoia de a fi sclipitoare sau teama de a nu-și putea controla gândurile și sentimentele, această intruziune a rațiunii va tulbura cu siguranță starea de relaxare necesară asocierilor libere. Este adevărat că semnificația unei asocieri poate veni spontan. Seria de asocieri a lui Clare, încheiată cu textul cântecului religios, este un bun exemplu în acest sens: asocierile ei au arătat un grad crescător de luciditate, deși nu a făcut niciun efort conștient de a le înțelege. Cu alte cuvinte, cele două procese — autoexprimarea și înțelegerea — pot coincide uneori. Dar eforturile conștiente ar trebui făcute separat. Dacă am stabilit o deosebire clară între asocierile libere și înțelegere, atunci când încetează o persoană să facă asocieri și încearcă să înțeleagă? Din fericire, nu există niciun fel de reguli în această privință. Atâta timp cât gândurile zboară libere, nu are rost să le oprim intenționat. Mai devreme sau mai târziu, vor fi oprite de ceva mai puternic decât ele. Poate că persoana ajunge la un moment dat să fie atât de curioasă, încât vrea să afle ce înseamnă toate acestea. Sau atinge o coardă sensibilă care promite să facă lumină într-o problemă care o tulbură. Sau, pur și simplu, rămâne fără gânduri, ceea ce poate fi un semn de rezistență, dar poate indica și faptul că a epuizat subiectul pentru moment. Sau are poate doar un timp limitat la dispoziție și vrea să-și interpreteze însemnările. Cât despre înțelegerea asocierilor, varietatea temelor și a combinațiilor de teme pe care le conțin este practic infinită, așa că nu pot exista reguli fixe referitoare la semnificația unor elemente individuale în contexte individuale. Anumite principii

fundamentale au fost examinate în capitolul despre contribuția psihanalistului la procesul analitic. Dar, din necesitate, multe sunt lăsate în seama ingeniozității, agerimii și concentrării personale. Prin urmare, doar voi simplifica ce a fost deja spus, adăugând câteva remarci asupra spiritului în care ar trebui făcută interpretarea. Când o persoană încetează să facă asocieri și se uită pe însemnările sale pentru a le înțelege, trebuie să-și schimbe metoda de lucru. În loc să fie cu totul pasivă și receptivă la orice se ivește, trebuie să devină activă. Acum intervine judecata, care nu mai trebuie înlăturată. Dar nici acum nu se folosește exclusiv. E greu de caracterizat precis atitudinea pe care ar trebui s-o aibă cineva atunci când încearcă să înțeleagă semnificația unei serii de asocieri. Însă, în mod sigur, procesul nu trebuie să se limiteze la o simplă activitate intelectuală. Dacă vrea așa ceva, mai bine joacă șah, face rebus sau previziuni legate de politica mondială. Efortul de a găsi interpretări exhaustive, fără să-ți scape nicio conotație posibilă, poate să-ți satisfacă orgoliul demonstrându-ți superioritatea intelectuală, dar nu se va apropia suficient de adevărata înțelegere a sinelui. Un astfel de efort presupune și un anumit pericol, căci poate împiedica progresul, creându-ți o infatuare de ființă atotștiutoare când, de fapt, nu ai făcut decât să cataloghezi niște lucruri, fără a le pune în mișcare în vreun fel. La polul opus, un insight emoțional este mult mai valoros. Dacă nu este perlaborat în continuare, nici acesta nu reprezintă idealul, pentru că permite ca anumite piste importante, încă neconștientizate perfect, să fie scăpate din vedere. Dar, așa cum am văzut din analiza lui Clare, un insight de acest gen poate pune ceva în mișcare. La începutul travaliului ei analitic, avusese un intens sentiment de rătăcire legat de visul cu orașul necunoscut; s-a menționat atunci că, deși e imposibil de dovedit dacă această experiență emoțională a avut vreun efect asupra

analizei ulterioare, prin natura sa neliniștitoare, poate că, totuși, a slăbit din rigiditatea tabuului care îi interzicea să se atingă de legăturile complexe cu Peter. Un alt lucru care i s-a întâmplat lui Clare în timpul luptei finale cu dependența ei, atunci când și-a simțit împotrivirea de a-și lua viața în propriile mâini: nu înțelegea rațional în acel moment semnificația acestui insight emoțional, însă a ajutat-o să iasă din starea letargică de neputință. În loc să-și dorească realizarea unei capodopere științifice, persoana care se autoanalizează ar trebui să-și orienteze interpretările spre propriul interes. Ar trebui să urmărească lucrurile care îi atrag atenția, care ating o coardă sensibilă. Dacă este destul de flexibilă, încât să se lase condusă de interesul spontan, poate fi destul de sigură că va alege intuitiv acele subiecte pe care le înțelege mai bine în acel moment și sunt legate de problema la care lucrează. Presupun că acest sfat va trezi unele îndoieli. Nu sunt oare în favoarea unei atitudini prea indulgente? Oare interesul individului nu îl va face să aleagă subiecte pe care le cunoaște? Oare acest curs al analizei nu ar însemna să cedeze rezistențelor? Voi aborda în alt capitol problema rezistențelor. E adevărat că să te lași condus de propriul interes înseamnă că alegi calea minimei rezistențe. Dar o minimă rezistență nu e același lucru cu a nu opune niciun fel de rezistență. Conform acestui principiu, este indicat să urmărești acele subiecte care sunt la un moment dat cel mai puțin refulate. Acesta este exact principiul aplicat de analist atunci când face o interpretare. După cum s-a subliniat deja, el va alege pentru interpretare acei factori pe care crede că pacientul îi înțelege foarte bine în momentul respectiv și se va abține să abordeze probleme care sunt încă adânc refulate. Autoanaliza lui Clare demonstrează validitatea acestei proceduri. Cu o aparentă nepăsare, ea nu s-a ostenit niciodată

să abordeze o problemă la care nu avea răspuns, deși era izbitoare. Fără să cunoască principiul orientării în funcție de interes, l-a aplicat intuitiv în munca ei analitică și i-a fost de folos. Un exemplu printre multe altele: în seria de asocieri încheiată cu prima apariție reveriei despre bărbatul ilustru, Clare a recunoscut rolul pe care îl juca în relațiile ei nevoia de protecție. A înlăturat cu totul sugestiile la alte așteptări de la bărbați, deși acestea erau o parte evidentă a reveriei. Această alegere intuitivă a dus-o pe cea mai bună cale pe care o putea urma. Nu a mers doar pe un teren cunoscut. Prin descoperirea că nevoia de protecție făcea parte integrantă din „iubirea” ei, a găsit un factor până atunci necunoscut. Pe deasupra, această descoperire a constituit primul atac asupra iluziei „iubirii”, la care ținea atât de mult, precum și un pas dureros făcut spre cunoașterea sinelui. Dacă ar fi abordat în același timp și atitudinea ei de „lipitoare” față de bărbați, ar fi fost mult prea dur pentru ea, în caz că nu ar fi făcut-o în mod superficial. Asta ne conduce la ultima considerație: nu e posibil să asimilezi mai mult de un insight deodată. Încercarea de a proceda astfel ar fi în detrimentul tuturor insighturilor. Orice insight relevant are nevoie de timp și concentrare totală pentru a „pătrunde” cât mai adânc și a prinde rădăcini. Înțelegerea unei serii de asocieri necesită flexibilitate atât în analiză, cât și în metoda de abordare. Cu alte cuvinte, în selectarea problemelor, trebuie să ne ghidăm după interesele emoționale spontane, dar și după inteligență; iar în cercetarea problemelor care apar, trebuie să trecem ușor de la gândirea intențională la înțelegerea intuitivă a conexiunilor. A doua cerință se poate compara cu atitudinea necesară la studierea unui tablou: ne gândim la compoziție, la combinația de culori, tușe și altele, dar și la reacția emoțională pe care ne-o provoacă pictura. Această atitudine corespunde cu aceea pe care o are un analist față de asocierile pacientului. Când ascult un pacient,

mă gândesc uneori intens la posibile semnificații și ajung câteodată să le ghicesc prin intuiție, lăsând persoana respectivă să vorbească liber. Pe de altă parte, verificarea oricărei descoperiri, indiferent cum a fost făcută, cere multă agerime intelectuală. Desigur, o serie de asocieri poate să nu stârnească un interes deosebit la o persoană care vede o posibilitate sau alta, dar nimic relevator. Sau, dimpotrivă, poate descoperi că, în timp ce insistă asupra unei conexiuni, alte elemente i se par la fel de interesante. În ambele cazuri, persoana respectivă ar face bine să noteze pe margine întrebările la care nu a găsit încă răspunsuri. Poate în viitor, uitându-se peste notițe, aceste întrebări vor însemna mai mult pentru ea sau le va relua mai detaliat. Mai este o ultimă cursă în care poți cădea: nu accepta niciodată mai mult decât crezi cu adevărat. Acest pericol este mai mare în analiza făcută la intervale regulate, mai ales dacă pacientul are tendința să facă afirmații categorice. Dar poate exista și atunci când o persoană se bizuie pe propriile resurse. De exemplu, se poate simți obligată să accepte orice lucruri „rele” care apar despre ea și să bănuiască o „rezistență” dacă ezită să o facă. Însă va fi pe un teren mult mai sigur dacă își privește interpretarea mai degrabă ca pe o încercare și nu ține să se convingă că este definitivă. Elementul de bază al analizei este sinceritatea, iar aceasta ar trebui extinsă și în ceea ce privește acceptarea sau neacceptarea interpretărilor. Pericolul de a face o interpretare greșită sau una neprofitabilă nu poate fi niciodată eliminat, dar nu trebuie să ne speriem prea tare. Dacă nu cedăm și continuăm în spiritul corect, o altă cale mai profitabilă ni se va deschide mai devreme sau mai târziu, sau ne vom da seama că am ajuns într-o fundătură, și poate vom învăța din această experiență. Clare, de pildă, înainte să se apuce de analiza dependenței sale, a

petrecut câteva luni căutând o așa-zisă nevoie de a-și croi propriul drum în viață. Din informațiile apărute mai târziu, putem înțelege cum a fost condusă în acea direcție. Mi-a spus că, totuși, în timpul acestor încercări, n-a avut niciodată un sentiment de convingere asemănător cu acela încercat mai târziu, în perioada consemnată. De asemenea, motivul principal pentru care se îndreptase mai devreme în acea direcție a fost că Peter îi reproșa uneori că era dominatoare. Acest lucru ilustrează cele două puncte de vedere emise mai sus: că e important să-ți urmărești propriile interese și, la fel de important, să nu accepți nimic fără să fii pe deplin convins. Dar, deși aceste încercări timpurii ale lui Clare au fost o pierdere de timp, s-au dovedit totuși inofensive și nu au împiedicat-o să facă mai târziu un travaliu analitic foarte constructiv. Caracterul constructiv al muncii lui Clare s-a datorat nu numai corectitudinii interpretărilor, ci și faptului că analiza ei în acea perioadă a avut un grad remarcabil de continuitate. Fără a intenționa să se concentreze asupra unei singure probleme — mult timp nici n-a știut care era — toate aspectele abordate s-au transformat în contribuții la problema dependenței sale. Concentrarea inconștientă neabătută asupra unei singure probleme, care a făcut-o s-o privească mereu din altă perspectivă, este dezirabilă, dar rareori atinsă în această măsură. O găsim în cazul lui Clare, căci în acea perioadă trăia într-o tensiune formidabilă — avea să recunoască mai târziu cât de teribilă era — așa că inconștientul ei și-a mobilizat întreaga energie pentru a rezolva problema la care contribuise. O asemenea situație convingătoare nu poate fi creată artificial. Dar, cu cât e mai mare interesul cuiva pentru o problemă, cu atât mai probabil că este o astfel de concentrare. Autoanaliza lui Clare ilustrează foarte bine cele trei etape discutate în capitolul 3: recunoașterea unei tendințe nevrotice,

înțelegerea implicațiilor acesteia și descoperirea interconexiunilor cu alte tendințe nevrotice. În analiza lui Clare, așa cum se întâmplă deseori, etapele au interferat într-o oarecare măsură: ea a recunoscut multe din implicații înainte să depisteze tendința propriu-zisă. Nici n-a făcut vreun efort să parcurgă anumite etape în analiza ei: nu a început-o ca să descopere o anumită tendință nevrotică și nu a examinat intenționat conexiunile dintre dependența și modestia ei compulsivă. Recunoașterea tendinței a venit de la sine; și, la fel, legăturile dintre cele două tendințe au ajuns mai vizibile în cursul travaliului analitic. Cu alte cuvinte, Clare nu a selectat problemele — cel puțin nu conștient — ci problemele au venit la ea, iar în desfășurarea lor, au manifestat o continuitate organică. A existat în analiza lui Clare și o continuitate de alt gen, poate chiar mai importantă și mai competitivă: niciodată nu a avut vreun insight care să rămână izolat și fără legătură cu altele. Ceea ce vedem dezvoltându-se nu este o acumulare de insighturi, ci un tipar structural. Chiar dacă fiecare insight pe care îl dobândește individul în cursul analizei este corect, el poate fi lipsit de cele mai mari beneficii ale muncii sale dacă insighturile rămân dispersate. Așadar, Clare, după ce a recunoscut că s-a lăsat doborâtă de nefericire, deoarece credea că astfel va obține ajutor, ar fi putut să găsească destul de ușor originea acestei trăsături în copilărie și s-o considere o credință copilărească. Asta ar fi putut s-o ajute întru câtva, pentru că nimeni nu vrea să fie nefericit fără un motiv întemeiat; data viitoare când ar fi căzut pradă deznădejdii, și-ar fi revenit probabil mai repede. Iar cu timpul, folosind acest insight, i-ar fi scăzut în intensitate atacurile de nefericire exagerată. Dar aceste atacuri nu erau cea mai importantă manifestare a trăsăturii. Sau poate n-ar fi mers mai departe de etapa următoare, aceea de a face legătura între

actuala ei lipsă de ambiție și de a recunoaște că încrederea întrun ajutor magic o împiedica să acționeze când se confrunta cu greutăți în viață. Această conștientizare, deși nu prea adecvată, ar fi ajutat-o mult mai mult, căci i-ar fi oferit un nou stimulent pentru a pune capăt atitudinii de neputință strâns legate de această credință. Dar, dacă n-ar fi făcut legătura între credința în ajutorul magic și dependența ei, văzându-le ca pe un tot unitar, n-ar fi putut să se descotorosească definitiv de această credință, pentru că ar fi păstrat în inconștient speranța că, dacă ar găsi „iubirea” eternă, ajutorul îi va veni întotdeauna. Doar pentru că a văzut acea conexiune și a intuit caracterul iluzoriu al unor asemenea speranțe, precum și prețul imens pe care îl plătea pentru ele, insightul a avut efectul eliberator constatat. Așadar, nu e deloc o chestiune de pur interes teoretic ca un individ să descopere cum o trăsătură de personalitate este implantată în structura sa, cu multiple rădăcini și efecte; este mai degrabă o chestiune de mare importanță terapeutică. Această cerință ar putea fi exprimată în termenii dinamicii: trebuie să cunoaștem dinamica unei trăsături înainte să o putem schimba. Dar acest gen de exprimare este ca o monedă care s-a subțiat și zgâriat de prea multă folosire. În plus, sugerează de obicei existența forțelor pulsionale și poate fi interpretată aici în sensul că ar fi necesar să căutăm aceste forțe fie în prima copilărie, fie în prezent. În acest caz, paralela cu dinamica ar fi derutantă, căci influența exercitată de o trăsătură asupra întregii personalități este la fel de importantă ca și factorii ce o determină. Nu doar în chestiuni psihologice este importantă această conștientizare a relațiilor structurale reciproce. Considerațiile pe care am pus accentul se aplică în aceeași măsură în bolile organice, de exemplu. Niciun doctor bun nu va considera o problemă cardiacă un fenomen izolat. Va ține seama de modul în care inima este influențată de alte organe, cum ar fi rinichii

și plămânii. Și trebuie să știe cum afectează tulburarea cardiacă alte sisteme ale organismului, de pildă, circulația sangvină sau funcția hepatică. Cunoașterea acestor influențe îl va ajuta să-și dea seama de intensitatea tulburării. Și atunci, dacă în munca analitică este esențial să nu te pierzi în detalii, cum se poate realiza continuitatea? Teoretic, răspunsul a fost indicat în paragrafele precedente. Dacă o persoană a făcut o observație sau a dobândit un insight asupra ei, ar trebui să examineze cum se manifestă tulburarea găsită în mai multe zone, ce consecințe are și ce factori din personalitatea sa o explică. Dar afirmația mea poate să pară prea abstractă, așa că voi încerca s-o ilustrez printr-un exemplu imaginar. Totuși, ar trebui reținut că orice exemplu ar da o impresia de claritate și simplitate care nu există în realitate. De asemenea, un astfel de exemplu, care intenționează să pună în evidență varietatea de factori ce trebuie recunoscuți, nu poate indica experiențele emoționale prin care trece o persoană când se autoanalizează, creând o imagine unilaterală și mult prea rațională. Având în minte aceste rezerve, să ne închipuim o persoană care a observat că, în anumite situații în care ar vrea să ia parte la o discuție, nu spune totuși nimic, pentru că se teme de posibile critici. Dacă se gândește mai mult la această observație, va începe să se întrebe de ce i-a fost așa frică, deoarece nu o amenința niciun pericol. Se va întreba și de ce teama sa a fost atât de mare, încât a împiedicat-o să-și exprime ideile și n-a mai fost în stare să gândească limpede. Se va întreba de ce teama îi era mai puternică decât ambiția și promptitudinea când, de dragul carierei sale, ar fi fost de dorit să facă o impresie bună. Stârnindu-i-se astfel interesul pentru problema sa, persoana va încerca să afle dacă există dificultăți asemănătoare și în alte aspecte ale vieții sale și, dacă da, cum se manifestă. Dacă e bărbat, își va examina relațiile cu femeile. E oare prea timid să

se apropie de ele, pentru că i-ar putea găsi un defect? Ezită să se ducă la petreceri? Dar la cumpărături? Dă bacșișuri prea mari deoarece chelnerii ar putea să-l disprețuiască? În plus, cât de vulnerabil e la critică? Îl face să se simtă stânjenit sau îl jignește profund? E ofensat doar când nevasta îi critică cravata sau când îl laudă pe Jimmy că își asortează întotdeauna cravata și ciorapii la costum? Asemenea considerații îi vor forma o impresie despre amploarea și intensitatea problemei și ale diferitelor sale manifestări. Va vrea apoi să știe cum îi afectează viața. Știe deja că îi creează inhibiții în multe aspecte ale vieții. Nu se poate afirma; prea dorește să fie pe placul altora; de aceea, nu poate fi niciodată el însuși, ci trebuie să joace un rol. Asta îl face să aibă resentimente față de alții, pentru că par să-l domine și îi scad astfel stima de sine. În cele din urmă, caută factorii responsabili de dificultatea sa. Ce l-a făcut atât de temător de critică? Poate își amintește că părinții l-au crescut cu severitate, sau o serie de situații în care a fost certat sau făcut să se simtă prost. Dar va trebui să se gândească și la părțile slabe ale personalității sale care, în totalitatea lor, l-au făcut dependent de alții și, prin urmare, să considere opinia lor de o importanță covârșitoare. Dacă poate găsi răspunsuri la toate aceste întrebări, recunoașterea faptului că îi e frică de critică nu va mai fi un insight izolat, ci el va putea vedea relația dintre această trăsătură și întreaga structură a personalității sale. Poate vă întrebați dacă, dând acest exemplu, vreau să spun că o persoană care a descoperit un nou factor ar trebui să-și examineze intenționat gândurile și sentimentele în felurite moduri indicate. Sigur că nu, pentru că o asemenea procedură ar presupune același pericol al implicării rațiunii, despre care sa vorbit mai sus. Dar ar trebui să-și acorde o perioadă de gândire. Ar trebui să mediteze asupra descoperirii sale aproape

la fel ca un arheolog care a găsit o statuie foarte mutilată, dar se uită la comoara lui din toate unghiurile până când îi vede cu ochii minții trăsăturile inițiale. Un nou factor adus la lumină este ca un reflector îndreptat spre anumite aspecte ale vieții, care luminează zone până atunci cufundate în întuneric. Individul e aproape obligat să le vadă dacă are interesul să se cunoască pe sine însuși. În asemenea situații, îndrumarea unui specialist ar fi de mare ajutor. Un psihanalist l-ar ajuta pe pacient să vadă semnificația descoperirii, punând o întrebare sau două pe care aceasta le sugerează și legându-le de alte descoperiri anterioare. Când nu are la dispoziție un astfel de ajutor, cel mai bun lucru pe care îl poate face individul este să nu se grăbească să continue analiza, să nu uite că un nou insight înseamnă un nou teritoriu cucerit și să profite de fiecare cucerire pentru a-și consolida pozițiile. În fiecare din exemplele date în capitolul despre autoanaliza ocazională, am menționat întrebări sugerate de insightul dobândit. Putem fi destul de siguri că motivul pentru care oamenii respectivi nu s-au gândit la aceste întrebări a fost că interesul lor a încetat odată cu înlăturarea dificultăților evidente. Dacă Clare ar fi întrebată cum a realizat o continuitate a analizei atât de remarcabilă, ar răspunde probabil ca un bucătar bun căruia i se cere o rețetă. Răspunsul acestuia se reduce de obicei la faptul că își urmează instinctul. Dar în cazul analizei, acest răspuns nu este atât de nesatisfăcător ca în cazul unei omlete. Nimeni nu poate avea aceleași sentimente ca Clare, dar le are pe ale sale după care să se ghideze. Și așa revenim la remarca făcută înainte despre interpretarea asocierilor. Este util să avem niște cunoștințe despre ce căutăm, dar căutarea ar trebui orientată în funcție de inițiativa și interesul persoanei implicate. Ar trebui să acceptăm că suntem ființe umane mânate de nevoi și interese și să renunțăm la iluzia că mintea noastră funcționează perfect, ca o mașinărie

bine gresată. În acest proces, ca și în multe altele, contează mai ales înțelegerea profundă a unor implicații decât încheierea procesului. Implicațiile care ne-au scăpat vor apărea din nou mai târziu, când poate suntem mai pregătiți să le vedem. Munca analitică poate fi întreruptă și din cauze exterioare, asupra cărora nu deținem controlul. Trebuie să ne așteptăm la întreruperi pentru că nu trăim sub un clopot de sticlă. Nenumărate experiențe zilnice ne vor acapara gândurile, iar unele poate vor provoca reacții emoționale care necesită o clarificare imediată. Să presupunem, de exemplu, că, în timp ce își analiza problema dependenței, Clare și-ar fi pierdut slujba sau că ar fi primit alt post care cerea mai multă inițiativă, dorință de afirmare și abilități de manager. În ambele cazuri, alte probleme, și nu dependența, ar fi trecut pe primul plan. Tot ce poate face o persoană în aceste împrejurări este să treacă peste întreruperi și să se ocupe de problemele stringente cât de bine poate. Ar putea să aibă experiențe care s-o ajute la rezolvarea problemei actuale. Astfel, despărțirea de Peter a stimulat-o pe Clare să-și continue travaliul analitic asupra problemei ei. În concluzie, nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult întreruperile datorate unor cauze externe. În munca mea cu pacienții, mi-am dat seama că nici chiar evenimentele exterioare importante nu deviază cursul analizei decât pentru scurt timp. Destul de repede și adesea fără să-și dea seama, pacientul revine la problema la care lucra, reluând-o uneori în exact același punct unde o lăsase. Nu trebuie să recurgem la explicații alambicate ale acestui fapt, cum ar fi presupunerea că acea problemă este mai importantă pentru pacient decât evenimentele din lumea exterioară. Este mai probabil, întrucât majoritatea experiențelor pot provoca reacții diferite, ca una mai apropiată de problema analizată, să îl impresioneze mai mult și să-l facă să reînnoade firul de unde se rupsese.

Faptul că aceste remarci au evidențiat mai degrabă factori subiectivi, decât au dat indicații clare, poate aminti de critica adusă psihanalizei, și anume că este mai mult o procedură artistică decât științifică. Discutarea acestui punct de vedere near îndepărta mult de la subiect pentru că ar necesita o clarificare filosofică a termenilor. Așa că ne vom limita la o considerație de ordin practic. Dacă analiza ar fi considerată o activitate artistică, atunci mulți s-ar gândi că trebuie să fii foarte talentat s-o întreprinzi. Normal, talentele noastre sunt foarte diferite. Și, așa cum unii oamenii sunt foarte pricepuți la chestiuni mecanice, iar alții au o viziune clară asupra politicii, unii au un fler special pentru gândirea psihologică. Dar ce contează cu adevărat nu este un enigmatic talent artistic, ci un factor ușor de definit — care este interesul cuiva pentru acest domeniu sau stimulentul pe care îl are. Acesta rămâne un factor subiectiv, dar nu este oare unul decisiv în majoritatea lucrurilor pe care le facem? Spiritul contează, nu regulile.

10 CUM GESTIONĂM REZISTENȚELE Analiza pune în mișcare sau accentuează un joc al forțelor între două grupuri de factori cu interese opuse. Interesul unui grup este să păstreze iluziile neschimbate și siguranța oferită de structura nevrotică; celălalt grup are scopul de a dobândi o oarecare libertate și putere interioară prin răsturnarea structurii nervoase. De aceea, analiza, așa cum am subliniat până acum, nu este în esență un proces de cercetare intelectuală detașată. Intelectul este oportunist, în slujba oricărui interes primează într-un anumit moment. Forțele care se opun eliberării și se străduiesc să păstreze un statu-quo sunt atacate de orice insight capabil să pună în primejdie structura nevrotică, și, când se întâmplă acest lucru, încearcă să împiedice progresul într-o formă sau alta. Par a fi „rezistențe” în calea proceselor analitice, un termen folosit de Freud pentru a descrie tot ce împiedică din interior progresul acestor procese. Rezistența nu este produsă numai de situația analitică. Dacă nu trăim în condiții excepționale, viața constituie o provocare la fel de mare ca și analistul pentru structura nevrotică. Din cauza caracterului absolut și inflexibil al dorințelor secrete pe care le are o persoană pe parcursul vieții, aceasta poate ajunge foarte frustrată. Alții nu îi împărtășesc iluziile și o vor jigni punându-le sub semnul întrebării sau desconsiderându-le. Sunt

inevitabile unele atacuri asupra măsurilor sale de siguranță elaborate, dar precare. Aceste provocări pot exercita o influență constructivă, dar persoana probabil va reacționa la ele — ca în timpul analizei — mai întâi cu teamă și furie, unul din sentimente primând, apoi, cu tendințe nevrotice exacerbate. Poate deveni din ce mai retrasă, dominantă sau dependentă, după caz. Relația cu psihanalistul poate genera cam aceleași sentimente și reacții pe care le are pacientul în relațiile cu alții. Dar, întrucât psihanaliza este un atac explicit asupra structurii nevrotice, provocarea e și mai mare. În majoritatea literaturii analitice există o axiomă implicită sau explicită, potrivit căreia suntem neputincioși în fața rezistențelor, adică nu le putem depăși fără ajutor de specialitate. Această convingere este considerată cel mai puternic argument împotriva autoanalizei. Și e un argument important nu numai pentru psihanaliști, ci și pentru toți pacienții analizați, pentru că atât psihanalistul, cât și pacientul știu ce lupte nedrepte și tenace trebuie să dea când abordează un teritoriu periculos. Dar apelul la experiență nu poate fi niciodată un argument convingător, căci experiența este determinată de întregul complex de concepte și obiceiuri dominante, precum și de mentalitate. Mai precis, experiența analitică este determinată de faptul că pacientul nu este lăsat să se confrunte singur cu rezistențele. O considerație mai puternică este premisa teoretică ce stă la baza convingerilor analistului, care nu e nici mai mult, nici mai puțin decât filosofia lui Freud asupra naturii omului. Însă acest aspect este prea complex pentru a-l aborda aici. Doar atât: dacă omul e mânat de instincte și dacă instinctul distructiv joacă un rol important — așa cum susținea și Freud — nu mai rămâne loc în natura umană pentru forțele constructive care luptă pentru evoluție și dezvoltare. Iar aceste forțe constructive

constituie contraponderea dinamică a celor ce produc rezistențe. Negarea lor duce obligatoriu la o atitudine defetistă în fața posibilității depășirii rezistențelor prin forțe proprii. Nu sunt de acord cu această parte a filosofiei lui Freud, însă nu neg că rezistența e o chestiune foarte serioasă. Rezultatul autoanalizei depinde în mare parte de puterea forțelor de rezistență și de puterea Eului de a le gestiona. Măsura în care o persoană este efectiv neputincioasă în fața rezistențelor depinde atât de puterea ei vizibilă, cât și de cea ascunsă — cu alte cuvinte, de gradul în care se manifestă aceasta în luptă deschisă; de exemplu, un pacient poate fi perfect conștient că are o rezistență de a veni la analiză sau poate realiza că luptă cu îndârjire împotriva renunțării la o tendință nevrotică, așa cum a făcut Clare în „bătălia” ei cu dependența. Cel mai frecvent, rezistențele se manifestă în forme deghizate, pe care nu le recunoaștem ca atare. În acest caz, pacientul nu știe că forțele rezistenței acționează; se simte doar vlăguit și nu dă randament. Așa că este, desigur, neputincios când se confruntă cu un inamic nu doar invizibil, dar și inexistent, după știința lui. Unul din principalele motive pentru care nu-și dă seama de prezența unei rezistențe este faptul că procesele defensive nu se pun în mișcare doar atunci când se confruntă direct cu problema respectivă, adică în momentul când își destăinuie pretențiile secrete de la viață, își pune iluziile sub semnul întrebării, măsurile sale de securitate sunt în primejdie, dar și când se abordează aceste aspecte, chiar de la mare distanță. Cu cât este mai hotărât să nu se atingă de ele, cu atât mai mare va fi reticența lui de a le aborda, chiar și pe căi foarte ocolite. Este ca un om căruia nu numai că îi e frică de furtuni, de fulgere și tunete, ci se teme și când apare un nor la orizont. Aceste reacții de la mare distanță trec ușor neobservate, pentru că se declanșeanză la apariția unui lucru aparent inofensiv, unul

care nu pare probabil să trezească niciun fel de sentimente. Capacitatea de a recunoaște rezistențele necesită cunoașterea precisă a surselor acestora și a modului lor de manifestare. Prin urmare, ar fi poate necesar să recapitulăm tot ce s-a spus despre acest subiect pe cuprinsul cărții — adesea fără a se menționa explicit termenul de „rezistență” — și să adăugăm unele chestiuni de mare interes pentru autoanaliză. Sursele rezistenței sunt totalitatea intereselor unei persoane de a menține un anumit statu-quo. Aceste interese nu sunt — categoric — identice cu dorința de a rămâne bolnav. Toți vrem să scăpăm de handicapuri și suferință, cât mai repede cu putință. Ceea ce dorește pacientul să păstreze nu este „nevroza”, ci acele aspecte ale sale care s-au dovedit a avea o imensă valoare subiectivă pentru el și care, în mintea lui, îi promit securitatea și mulțumirea pe viitor. Factorii de bază pe care nimeni nu vrea să-i modifice sunt, pe scurt, aceia care se referă la pretențiile secrete de la viață, la „iubire”, putere și independență, precum și la iluziile despre sine însuși, la zonele sigure în care evoluează cu mai multă ușurință. Natura acestor factori depinde de natura tendințelor sale nevrotice. Întrucât caracteristicile și dinamica tendințelor nevrotice au fost deja descrise, nu mai trebuie să intrăm în amănunte acum. În analiza realizată cu un profesionist, provocarea la rezistență este, în marea majoritate a cazurilor, ceva care a survenit în cadrul procesului analitic. Dacă s-au dezvoltat puternice mecanisme de apărare, primele rezistențe apar de îndată ce analistul pune sub semnul întrebării validitatea acestora, adică imediat ce aruncă o umbră de îndoială asupra calităților oricărui factor din personalitatea pacientului. Astfel, un pacient ale cărui mecanisme de apărare secundare constau în a privi orice se referă la el, inclusiv erorile, ca fiind unic și excelent va dezvolta un sentiment de deznădejde de îndată ce

orice motivație îi este pusă la îndoială. Un alt pacient va reacționa cu un amestec de iritabilitate și descurajare imediat ce descoperă — sau analistul îi indică — orice urmă de iraționalitate. Este în concordanță cu funcția mecanismelor de apărare secundare — protecția întregului sistem dezvoltat — ca aceste reacții defensive să fie provocate nu doar de un anumit factor refulat, ci și atunci când orice, indiferent de conținut, este pus sub semnul întrebării. Dar, dacă mecanismele defensive secundare nu au o forță atât de decisivă, sau rezistențele au fost descoperite și confruntate, acestea sunt în cea mai mare parte o reacție la atacurile asupra anumitor factori refulați. De îndată ce este abordată, fie frontal, fie pe ocolite, orice problemă ce reprezintă un tabu pentru pacient, acesta va reacționa emoțional, cu teamă și mânie, și va porni automat o acțiune defensivă menită să prevină alte intruziuni. Această încălcare a unui tabu nu trebuie să fie neapărat un atac intenționat, ci poate să derive din comportamentul psihanalistului. Tot ce face sau nu reușește să facă, tot ce spune sau nu pot să afecteze negativ zonele vulnerabile ale pacientului și să dea naștere la resentimente conștiente sau inconștiente care, pentru moment, constituie o piedică în calea colaborării dintre analist și pacient. Dar rezistențele în travaliul analitic pot fi provocate și de factori externi. Dacă împrejurările exterioare se schimbă în timpul analizei în așa fel încât să favorizeze acțiunea nestânjenită a tendințelor nevrotice sau să le facă utile, provocarea rezistențelor crește mult; desigur, motivul este că forțele potrivnice schimbării au fost întărite. Însă rezistența poate fi provocată și de evenimente defavorabile din viața cotidiană. Dacă un pacient simte, de pildă, că a fost tratat incorect de către cineva din cercul lui, indignarea sa poate fi atât de mare, că nu mai vrea să facă niciun efort în analiză pentru a căuta adevăratul motiv din care s-a simțit ofensat sau

insultat, deoarece întreaga energie s-a mobilizat în vederea răzbunării. Altfel exprimat, o rezistență se poate declanșa atât din cauza unor împrejurări exterioare, cât și a celor din cadrul situației analitice în caz că este abordat un factor refulat, fie direct, fie pe ocolite. În principiu, provocările rezistențelor sunt aceleași în autoanaliză. Dar în acest caz, nu interpretările psihanalistului, ci intruziunea persoanei respective într-un insight dureros provoacă o rezistență. Însă lipsește provocarea constituită de comportamentul analistului. Acesta este, într-o oarecare măsură, un avantaj al autoanalizei, căci nu trebuie să uităm că aceste provocări se pot dovedi constructive dacă reacțiile la ele sunt corect analizate. În cele din urmă, se pare că, în cadrul autoanalizei, experiențele din viața cotidiană au mai mare putere să producă un blocaj. În analiza cu un profesionist, emoțiile pacientului sunt mai concentrate asupra psihanalistului, datorită importanței pe care o are acesta în momentul respectiv, dar o asemenea concentrare lipsește în autoanaliză. Manifestările rezistențelor în analiza cu un profesionist sunt de trei tipuri: mai întâi, o luptă deschisă împotriva problemei provocatoare; în al doilea rând, reacții emoționale defensive și, în al treilea rând, inhibiții defensive și manevre de evitare. Așa diferite cum par a fi, aceste manifestări reprezintă diverse grade de sinceritate. Să luăm ca exemplu un pacient cu o nevoie compulsivă de „independență” totală; analistul începe să abordeze dificultățile lui în relațiile cu oamenii. Pacientul percepe această abordare ca pe un atac indirect la felul său rezervat de a fi și, prin urmare, la independență. Are dreptate în această privință, căci lucrul asupra relațiilor sale cu oamenii are sens doar dacă scopul final este să le amelioreze, să-l ajute să adopte o atitudine mai prietenoasă față de ceilalți și să aibă sentimentul

solidarității cu ei. Analistul poate că nici nu are în minte aceste obiective; poate crede că vrea să înțeleagă timiditatea pacientului, comportamentul său provocator, necazurile cu femeile. Dar pacientul simte primejdia care îl pândește. Rezistența lui poate îmbrăca atunci forma unui refuz de a discuta despre dificultățile menționate, o declarație pe față că nu vrea să fie deranjat de oameni cu niciun chip. Sau reacția lui poate fi de neîncredere în analist, bănuind că acesta vrea să-i impună o sociabilitate dezgustătoare. Sau poate deveni pur și simplu indiferent față de munca analitică: întârzie la ședințe, spune că nu i s-a mai întâmplat nimic deosebit, schimbă subiectul, susține că nu mai are vise sau îi povestește analistului vise atât de complicate, încât semnificația lor e ininteligibilă. Acest prim tip de rezistență, lupta deschisă, este atât de clar și cunoscut, că nu mai trebuie explicat. Alt treilea tip, care constă în inhibiții defensive și tactici de evitare, va fi discutat imediat, datorită relevanței sale în autoanaliză. Dar al doilea tip, reacțiile emoționale defensive, are o semnificație aparte în analiza clasică, deoarece asemenea reacții se pot concentra asupra psihanalistului. Sunt mai multe feluri în care se poate exprima o rezistență prin reacții emoționale față de analist. În exemplul oferit mai sus, reacția pacientului era de suspiciune că a fost indus în eroare. În alte cazuri, reacția poate consta într-o teamă intensă, și totuși nedefinită, că analistul îi face rău. Mai poate fi o iritare difuză sau dispreț față de analist, pe motiv că e prea prost să înțeleagă sau să dea vreun ajutor. Sau poate îmbrăca forma unei anxietăți difuze pe care pacientul încearcă să și-o potolească, străduindu-se să câștige prietenia sau iubirea analistului. Intensitatea uimitoare a acestor reacții provine uneori din faptul că pacientul se simte amenințat într-un aspect crucial din

structura pe care a dezvoltat-o, dar se datorează și valorii strategice a reacțiilor propriu-zise. Astfel de reacții mută accentul de la munca esențială de găsire a cauzelor și efectelor la situația emoțională mai puțin sigură cu analistul. În loc să-și urmărească propria problemă, pacientul își concentrează eforturile asupra analistului, încercând să-l convingă, să-l cucerească, să-i demonstreze că a greșit, să-i submineze strădaniile, să-l pedepsească pentru că a încălcat un teritoriu tabu. Și, pe lângă această schimbare de accent, pacientul fie dă vina pe analist pentru toate dificultățile sale, convingându-se singur că nu poate face progrese cu cineva care îi arată așa de puțină înțelegere și corectitudine, fie lasă toată munca în seama analistului, iar el rămâne indiferent și nu reacționează. Nu mai trebuie să adăugăm că aceste „bătălii” emoționale pot continua în inconștient și va fi necesar mult travaliu analitic pentru a le aduce în conștiința pacientului. Când sunt astfel refulate, tot ce se simte este blocajul pe care îl produc. În autoanaliză, rezistențele se manifestă în aceleași trei moduri, dar cu o diferență inerentă. În autoanaliza lui Clare a apărut o singură rezistență directă și fățișă, dar aceasta a produs o mulțime de inhibiții față de munca analitică, precum și multe manevre de evitare. Din când în când, Clare avea o reacție emoțională conștientă față de descoperirile ei în analiză — cum a fost șocul suferit când și-a descoperit atitudinea de „lipitoare” față de bărbați — dar asemenea reacții nu au împiedicat-o să continue analiza. Și cred că aceasta este o imagine tipică a modului în care acționează rezistențele în autoanaliză. În orice caz, este o imagine la care ne putem aștepta. Reacții emoționale la descoperiri trebuie să apară; persoana în cauză se va simți temătoare, rușinată, vinovată sau iritată de ce va descoperi în ea. Dar aceste reacții nu sunt așa intense ca în analiza profesionistă. Unul din motive este că nu există un analist cu care persoana să înceapă o luptă defensivă

sau pe care să dea vina; nu se are decât pe sine însăși. Alt motiv este că tratează cu ea însăși cu mai mult tact decât poate un analist: va simți primejdia mai departe și se va retrage automat din fața unei abordări directe, recurgând la vreunul din mijloacele de evitare a problemei pentru moment. Asta ne aduce înapoi la inhibițiile defensive și manevrele de evitare prin care se poate exprima o rezistență. Aceste forme de blocaj sunt la fel de numeroase ca și variațiile în personalitate și se pot dezvolta în orice moment pe parcursul procesului analitic. Manifestările lor în autoanaliză se pot discuta mai convingător, evidențiind momentele cruciale în care ele pot împiedica înaintarea. Pe scurt, acestea pot opri o persoană să înceapă analiza unei probleme, pot afecta valoarea asocierilor sale libere, îi pot bloca înțelegerea și pot să-i invalideze rezultatele. Inhibiția în fața începerii analizării unei probleme poate fi imperceptibilă, pentru că, de regulă, o persoană care lucrează singură oricum nu se analizează la intervale regulate. Nu trebuie să o preocupe perioadele în care nu simte nevoia de analiză, deși o rezistență poate acționa și în acele perioade. Dar ar trebui să fie foarte atentă la acele perioade în care se simte foarte nefericită, abătută, obosită, iritată, nehotărâtă, temătoare și, cu toate acestea, nu face nicio încercare de a-și clarifica starea. Poate simți atunci o împotrivire conștientă la analiză, deși este perfect convinsă că, făcând analiza, și-ar acorda o șansă de a scăpa de mâhnire și ar învăța ceva din asta. Sau ar putea găsi mii de scuze că nu face nicio încercare — e prea ocupată, prea obosită, nu are timp. Această formă de rezistență apare mai frecvent în autoanaliză decât în analiza clasică, pentru că, în ultima, chiar dacă pacientul poate uita sau anula uneori o ședință, rutina, politețea și banii exercită o presiune suficientă pentru ca acest lucru să nu se întâmple prea des. În procesul asocierii libere, inhibițiile defensive și

mecanismele de evitare acționează în moduri incorecte. Pot să facă o persoană cu totul neproductivă. O pot face să „calculeze” ce spune, în loc să dea frâu liber gândurilor. Pot face gândurile să cutreiere tangențial sau să producă un fel de somnolență în care uită să mai țină socoteala asocierilor ce apar. O rezistență poate bloca înțelegerea, producând zone oarbe la anumiți factori. Fie individul nu va acorda atenție unor asemenea factori, fie nu va reuși să le înțeleagă semnificația, chiar dacă este perfect capabil de așa ceva; am dat mai multe exemple în acest sens în analiza lui Clare. Iar unele sentimente sau gânduri pot fi minimalizate, așa cum a făcut Clare la început, când și-a minimalizat resentimentele și insatisfacția în privința relației cu Peter. În plus, rezistența te poate face să cauți într-o direcție greșită. Aici pericolul nu constă în a fi prea imaginativ în interpretare — adică să vezi în asocieri ceva care nu este acolo — ci în a selecta un factor existent fără a te gândi la contextul în care apare și, astfel, a-l integra greșit. Interpretarea pe care a dat-o Clare amintirii despre păpușa ei, Emily, este un exemplu edificator în acest sens. În sfârșit, atunci când o persoană ajunge să facă o adevărată descoperire, o rezistență acționând prin inhibiții sau tehnici de evitare poate să-i afecteze valoarea constructivă în multe feluri. Poate că va invalida semnificația acelei descoperiri. Sau, în loc să o perlaboreze cu răbdare, pacientul se va grăbi să decidă că eforturile conștiente de a depăși acea dificultate sunt tot ce are nevoie. Sau poate înceta s-o urmărească, pentru că o „uită”, „nu are chef” s-o facă, sau, dintr-un motiv sau altul, nu găsește timpul necesar. Și, când trebuie să adopte o poziție clară, poate, cu bună-credință conștientă, să recurgă la vreo soluție de compromis și, astfel, să se amăgească în privința rezultatului obținut. Atunci va fi încredințat — ca și Clare de mai multe ori — că a rezolvat problema, cu toate că este încă departe de o soluție.

Dar cum putem gestiona rezistențele? Trebuie spus de la bun început că nimeni nu poate face nimic în privința celor care sunt imperceptibile, întrucât cerința cea mai importantă este să recunoaștem că acționează o rezistență. Majoritatea rezistențelor pot fi trecute cu vederea, mai ales că, de regulă, nu suntem dornici să le vedem. Dar există unele forme care ne scapă, indiferent cât de atenți sau hotărâți suntem să mergem înainte. Cele mai importante din acestea sunt zonele oarbe și minimalizarea sentimentelor. Puterea obstacolului pe care îl reprezintă acestea depinde de cât de extinse și tenace sunt și de forțele care le susțin. De regulă, sunt doar expresia faptului că persoana respectivă nu este încă în stare să se confrunte cu anumiți factori. Clare, de pildă, n-ar fi putut să recunoască la început profunzimea resentimentelor față de Peter sau cât de mult suferea din princina relației cu el. Poate că niciun analist n-ar fi putut s-o ajute aici sau să înțeleagă ce se întâmplă. A trebuit să facă un lung travaliu analitic înainte să poată aborda acești factori. Asta înseamnă, în mod încurajator, că zonele oarbe se vor clarifica dacă se continuă analiza. Același lucru este adevărat și în cazul căutărilor într-o direcție greșită. O rezistență care se exprimă sub această formă este la fel de greu de depistat și n-ar fi decât o pierdere de timp să încercăm. Dar existența ei poate fi bănuită, dacă o persoană constată după un timp că nu a făcut progrese sau se învârte în cerc, deși a depus eforturi mari să rezolve respectiva problemă. În autoanaliză — ca în orice analiză — este important să nu ne înșelăm în privința progreselor făcute. O asemenea amăgire ne poate ridica moralul pentru un timp, dar împiedică descoperirea rezistenței adânc înrădăcinate. Posibilitatea unei perlaborări greșite a descoperirilor este unul din motivele pentru care este de dorit să consultăm un analist măcar din când în când. Celelalte tipuri de rezistențe sunt mai ușor de observat — cu

mențiunea cuvenită că pot fi de o intensitate amenințătoare. O persoană în situația descrisă mai sus va observa cu siguranță că are o rezistență la începerea unei activități. În procesul asocierii libere, poate deveni conștientă că gândește calculat, și nu spontan; poate să observe că gândurile i-o iau razna, dar și să-și aducă aminte ordinea lor anterioară sau măcar punctul în care au început să cutreiere fără țintă. Ar putea să-și revizuiască unele raționamente greșite dacă își revede însemnările, așa cum a făcut Clare în privința speranțelor ei la un ajutor magic. Poate bănui că o împiedică ceva să progreseze dacă găsește că descoperirile sale sunt cu regularitate mult prea jignitoare față de sine însăși. Poate bănui chiar și că reacția de descurajare este o formă a rezistenței, deși va fi mai greu dacă este stăpânită de acest sentiment; ar trebui să privească descurajarea ca pe o reacție la analiză, în loc s-o ia ca atare. Când devine conștient de blocajul existent, pacientul ar trebui să renunțe la orice căutare analitică pe care o face și să abordeze rezistența ca fiind cea mai urgentă problemă. Este inutil să-l obligăm să se opună rezistenței, oricare ar fi aceasta, așa cum a afirmat Freud, să încerce în repetate rânduri să aprindă un bec care nu arde; trebuie să ne dăm seama când curentul este întrerupt, la bec, în dulie, cablu sau comutator. Tehnica abordării unei rezistențe este să încerci să te asociezi cu ea. Dar, în toate rezistențele ce survin în procesul analitic, este util, înainte să te asociezi, să-ți revezi însemnările de dinainte de blocaj, pentru că există o șansă destul de mare ca acestea să fi apărut într-o problemă atinsă deja în treacăt, așa că, uitându-te peste notițe, punctul de plecare poate să devină clar. Dar, uneori, o persoană nu este capabilă să urmărească o rezistență imediat ce o observă; poate este prea ezitantă sau nu se simte în largul ei să o facă. În acest caz, e mai bine, în loc să se forțeze, să scrie în notițele sale că la un moment dat nu s-a simțit bine sau a fost prea obosită și să reia lucrul în altă zi,

când va putea să aibă altă perspectivă asupra lucrurilor. Prin „a se asocia unei rezistențe”, vreau să spun că individul trebuie să ia în considerație manifestarea blocajului și să-și lase gândurile să cutreiere nestingherite în jurul acestuia. Astfel, dacă a observat că, indiferent despre ce probleme e vorba, interpretările sale le scot la suprafață, ar trebui să considere acea descoperire un punct de plecare pentru alte asocieri. Dacă e descurajat de o descoperire, ar trebui să-și aducă aminte că aceasta ar fi putut să atingă factori pe care nu este încă în stare sau dispus să-i schimbe, și să mențină această legătură în minte. Dacă are dificultate în începerea analizării, deși simte nevoia so facă, ar trebui să-și aducă aminte că o analiză precedentă sau o întâmplare din exterior ar fi putut produce un blocaj. Din motivele menționate mai sus, rezistențele produse de factori externi sunt des întâlnite în autoanaliză. O persoană dominată de tendințe nevrotice — adică aproape oricare dintre noi — este foarte probabil să se simtă jignită sau tratată incorect de un anumit individ sau de viață la modul general și să-și considere întemeiată reacția ofensată sau resentimentară. În astfel de situații, este nevoie de multă claritate pentru a distinge între o ofensă reală sau imaginară. Și, chiar dacă ofensa este reală, nu trebuie să provoace neapărat asemenea reacții. Dacă persoana nu este vulnerabilă la ce-i pot face alții, sunt multe jigniri la care poate să răspundă cu milă sau dezaprobare față de cel care a ofensat-o, sau declarându-i război, mai degrabă decât să se simtă traumatizată sau să-i poarte pică. E mult mai ușor să simți că ai dreptul să te înfurii, decât să examinezi ce punct vulnerabil a fost atins. Dar, în propriul interes, acesta este modul în care ar trebui să continui, chiar dacă nu ai nicio îndoială că celălalt a fost crud, incorect și nepăsător. Să presupunem că o soție este profund tulburată când află că bărbatul ei are o aventură cu altă femeie. Nici după câteva

luni nu poate trece peste asta, deși știe că aparține acum trecutului, iar soțul ei face totul să restabilească bunele relații între ei. Este tot nefericită și îl face și pe el, iar uneori îi aruncă reproșuri amarnice. Există o serie de motive care ar putea să explice de ce simte și se comportă în acest fel, în afară de lovitura primită încrederii pe care o avea în el. Poate că mândria ei a avut de suferit în urma faptului că soțul a putut să țină la altcineva. Poate că nu suportă ideea că bărbatul s-a sustras controlului și dominației sale. Incidentul poate i-a provocat o spaimă de abandon, așa cum i s-a întâmplat lui Clare. Poate că e nemulțumită de căsnicia ei din motive de care nu e conștientă și poate se folosește de aventura soțului ei ca săși exprime nemulțumirile refulate, dorind, de fapt, la nivel inconștient, să se răzbune pe el. Poate că s-a simțit atrasă de alt bărbat și detestă faptul că soțul ei s-a bucurat de o libertate pe care ea nu și-a îngăduit-o. Dacă ar examina aceste posibilități, ar putea nu doar să amelioreze considerabil situația, ci și să se cunoască mai bine pe sine. Dar nu e posibil să ajungă la niciunul din aceste rezultate dacă insistă asupra dreptului ei de a fi furioasă, deși, în acest caz, ar fi mult mai dificil de detectat rezistența la autoanaliză. Aș vrea să mai remarc ceva important despre spiritul în care trebuie să abordăm o rezistență. Suntem adesea tentați să fim iritați pe noi înșine pentru că avem o rezistență, de parcă aceasta ar indica o stupiditate sau încăpățânare enervantă. O asemenea atitudine este de înțeles, pentru că este enervant sau chiar exasperant să dăm de obstacole create de noi înșine în drumul spre un obiectiv pe care dorim să-l atingem în propriul nostru interes. Dar nu există nicio justificare pentru ca o persoană să-și reproșeze rezistențele. Nu are nicio vină pentru dezvoltarea forțelor care se află la baza lor și, pe lângă aceasta, tendințele nevrotice pe care încearcă să le apere i-au oferit un mijloc de a face față vieții când altele au dat greș. Ar fi mai

rațional să privească forțele adverse ca pe niște factori sine qua non. Aproape că sunt înclinată să afirm că ar trebui să le respecte ca făcând parte din persoana sa — dar nu să le aprobe și să se lase în voia lor, ci doar să le accepte ca pe o dezvoltare organică. O astfel de atitudine nu numai că ar fi mai corectă față de sine, dar ar și ajuta persoana în cauză să gestioneze rezistențele. Dacă le abordează cu ostilitate, fiind hotărâtă să le distrugă, nu va avea răbdarea și bunăvoința necesare pentru a le înțelege. Dacă rezistențele sunt abordate în modul și spiritul indicate, sunt mari șanse să fie înțelese și depășite — cu condiția să nu fie mai puternice decât voința constructivă a unei persoane. Cele mai puternice prezintă dificultăți care pot fi depășite, în cel mai bun caz, doar cu ajutorul unui specialist.

11 LIMITĂRILE AUTOANALIZEI Distincția între rezistență și limitare este mai degrabă una de intensitate. Orice rezistență suficient de puternică se poate transforma într-o limitare. Orice factor care scade sau anulează stimulentul pacientului de a se înțelege pe sine constituie o posibilă limitare a autoanalizei. Nu văd cum aș putea prezenta acești factori decât discutându-i separat, deși nu sunt entități distincte. Așadar, în următoarele pagini, același factor va fi tratat din mai multe unghiuri. Aș începe cu afirmația că un sentiment de resemnare adânc înrădăcinat constituie o limitare serioasă pentru autoanaliză. O persoană poate fi atât de lipsită de speranța că va scăpa vreodată de problemele sale psihice, încât nu are niciun stimulent să facă mai mult decât o vagă încercare de a-și depăși dificultățile. Lipsa de speranță este prezentă în oarecare măsură în orice formă gravă de nevroză. Dacă aceasta constituie sau nu un obstacol serios în calea terapiei, depinde de cantitatea forțelor constructive rămase sau care trebuie redeșteptate. Astfel de forțe constructive sunt adesea prezente, chiar dacă par să fi fost pierdute. Dar, uneori, o persoană a fost atât de lovită la o vârstă fragedă sau a ajuns în capcana unor conflicte atât de nerezolvabile, că și-a pierdut de mult speranța și puterea de a lupta. Resemnarea poate fi o atitudine perfect conștientă care se

exprimă printr-un sentiment generalizat de inutilitate a propriei vieți sau printr-o filosofie mai mult sau mai puțin elaborată asupra zădărniciei vieții în general. Adesea este întărită de mândria de a fi unul dintre puținii oameni care nu sunt orbi la acest „fapt”. La unele persoane nu a avut loc o elaborare atât de conștientă; sunt pur și simplu pasive, îndură viața cu stoicism și nu mai reacționează la nicio perspectivă care ar putea da sens vieții lor. O astfel de resemnare poate fi ascunsă și sub un sentiment de plictiseală față de viață, ca la Hedda Gabler, din piesa lui Ibsen. Așteptările eroinei sunt extrem de reduse. Pentru ea, viața poate fi amuzantă din când în când, îi oferă uneori distracții, emoții și plăceri, dar nu așteaptă nimic pozitiv de la ea. Această atitudine este deseori însoțită — ca în cazul Heddei — de un profund cinism, rezultatul neîncrederii în valoarea vieții și lipsei unui scop pentru care să lupți. Dar această lipsă de speranță poate să existe și la persoane pe care nimeni nu lear bănui de așa ceva, care lasă impresia că sunt capabile să se bucure de viață. Acestea pot să fie o companie plăcută, să se bucure de mâncare, băutură sau relații sexuale. În adolescență, au fost promițătoare, capabile de interese și sentimente autentice. Dar, dintr-un motiv sau altul, au devenit superficiale, și-au pierdut ambiția; interesul lor față de muncă s-a stins relațiile lor cu alții au devenit detașate, superficial înfiripate și la fel de ușor terminate. Pe scurt, au încetat să lupte pentru o existență plină de sens, rămânând la periferia vieții. Un tip cu totul diferit de limitare a autoanalizei apare atunci când o tendință nevrotică are prea mult succes. O dorință intensă de putere, de exemplu, poate să fie atât de mulțumitoare, încât individul respectiv va strâmba din nas la orice sugestie de analiză, cu toate că satisfacția sa în viață are temelii șubrede. Același lucru este adevărat și dacă nevoia de dependență își găsește împlinirea într-o căsătorie — o căsătorie

între o asemenea persoană și alta care are o tendință de dominație — sau în subordonarea față de un grup. La fel, o persoană poate să se retragă cu succes într-un turn de fildeș și să se simtă în largul ei acolo. Această afirmare a unei tendințe nevrotice, aparent reușită, este provocată de o combinație de condiții interne și externe. Cât despre primele, o tendință nevrotică „de succes” nu trebuie să intre într-un conflict major cu alte nevoi. De fapt, o persoană nu este niciodată total subjugată de o nevoie compulsivă, uitând cu desăvârșire de altele: ființa umană nu este o mașină programată să meargă într-o singură direcție. Dar această concentrare poate fi doar aproximată. Iar condițiile externe trebuie să fie de așa natură încât să permită o astfel de dezvoltare. Importanța condițiilor interne și externe poate să difere foarte mult. În societatea noastră, un om independent din punct de vedere financiar se poate lesne retrage în turnul său de fildeș; dar și o persoană cu puține resurse se poate retrage din lume dacă își limitează la minimum celelalte nevoi. O persoană a crescut într-un mediu care îi îngăduie să-și etaleze prestigiul și puterea, dar alta, deși a început de la zero, s-a folosit atât de mult de împrejurările externe, încât a reușit să atingă același nivel. Dar, indiferent cât de mult „succes” are afirmarea unei tendințe nevrotice, rezultatul este o barieră mai mică sau mai mare în calea dezvoltării prin analiză. Oricum, tendința a devenit prea puternică pentru a mai fi pusă la îndoială. Pe de altă parte, scopul analizei — o dezvoltare armonioasă, în care să fii în relații bune cu tine însuți și cu alții — nu o va atrage pe o asemenea persoană, pentru că forțele care ar putea răspunde acestei „chemări” sunt prea slabe. O a treia limitare a muncii analitice o constituie predominanța tendințelor distructive, fie îndreptate spre sine, fie către alții. Trebuie subliniat faptul că aceste tendințe nu sunt

neapărat distructive în sens propriu, cum ar fi, de exemplu, o tendință spre suicid. Mai frecvent îmbracă forma ostilității sau disprețului, ori a unei atitudini general negative. Pulsiunile distructive se manifestă în orice nevroză gravă. În mai mică sau mai mare măsură, se află la baza oricărei evoluții nevrotice și se intensifică prin conflictul între pretențiile egocentrice rigide și iluziile în privința lumii exterioare. Orice formă severă de nevroză este ca o armură strâmtă care te împiedică să duci o viață activă și satisfăcătoare alături de ceilalți. Generează obligatoriu un resentiment față de viață, un resentiment profund că ești exclus, pe care Nietzsche l-a denumit Lebensneid. Din multe motive, ostilitatea și disprețul atât față de sine, cât și de alții pot fi atât de puternice, încât să te distrugi ți se pare un mod ademenitor de a te răzbuna. Să spui „nu” la tot ce îți oferă viața rămâne singura modalitate de manifestare a sinelui. Hedda Gabler, eroina lui Ibsen, de care am adus vorba când am discutat despre resemnare, este un exemplu concludent de persoană la care predomină tendința de a se distruge pe sine și pe alții. Cât de prohibitivă este o asemenea tendință spre distrugere depinde, ca întotdeauna, de gradul ei de gravitate. De exemplu, dacă o persoană simte că triumful ei asupra altora este mult mai important decât să facă orice lucru constructiv cu propria sa viață, probabil că nu va beneficia prea mult de pe urma analizei. În mintea ei, bucuria, fericirea și afecțiunea s-au prefăcut în indicii ale unei slăbiciuni demne de dispreț sau denotă mediocritate. Poate va fi imposibil atât pentru ea, cât și pentru altcineva să străpungă această armură rigidă. A patra limitare este mai comprehensivă și mai greu de definit, pentru că privește conceptul vag de „Eu”. Cred că aici se potrivește cel mai bine conceptul lui William James de „Eu adevărat”, ca fiind diferit de Eul material și social. Mai simplu, acesta se referă la ce simt eu cu adevărat, ce cred eu cu

adevărat, ce decid eu cu adevărat. Este sau ar trebui să fie centrul cel mai activ al vieții psihice. Acestui centru psihic i se adresează travaliul analitic. În orice nevroză, dimensiunile și activitatea lui sunt reduse, pentru că au fost afectați factori ca stima de sine, demnitatea înnăscută, inițiativa, capacitatea de ași asuma răspunderea pentru propria viață. În plus, tendințele nevrotice au consumat mult din energia Eului — reluând o analogie deja menționată — au transformat persoana într-un avion condus de pilotul automat. În multe cazuri, există suficiente posibilități de a recupera și dezvolta Eul, însă puterea acestor posibilități este greu de estimat la început. Dar, dacă adevăratul Eu este distrus în mare parte, persoana respectivă și-a pierdut centrul de gravitate și este direcționată de alte forțe, din interior sau exterior. Se poate să se fi adaptat într-așa o măsură la mediu, încât să devină un robot. Poate că dreptul său la existență s-a redus la ajutorul altora și, astfel, la utilitatea socială, deși lipsa unui centru de gravitate plasat în sine îi va reduce eficiența pe acest plan. Își poate pierde orice simț al direcției și fie va pluti în derivă, fie va fi total direcționată de o tendință nevrotică. Sentimentele, gândurile și acțiunile sale pot fi aproape pe de-a-ntregul determinate de imaginea exagerată pe care și-a făcut-o despre sine: va arăta milă altora nu pentru că o simte, ci pentru că a fi milos face parte din această imagine; va avea anumiți „prieteni” și anumite „interese” pentru că așa îi cere această imagine. Ultima limitare pe care o menționăm este cea cauzată de mecanismele defensive secundare foarte dezvoltate. Dacă întreaga nevroză este protejată de convingeri inflexibile că totul e bine, corect sau de neschimbat, aproape că nu poate exista un stimulent pentru a schimba ceva. Oricine luptă să se elibereze din lanțurile nevrozei știe sau simte că unii din acești factori acționează în el, iar pentru cei ce

nu cunosc terapia psihanalitică, enumerarea acestor limitări poate avea un efect descurajant. Să nu uităm însă că niciunul dintre factori nu este prohibitiv în sens absolut. Se poate afirma cu deplină convingere că, fără avioane, nu ai șanse să câștigi niciun război în zilele noastre. Dar ar fi absurd să spunem că un sentiment al inutilității sau un resentiment difuz față de oameni poate împiedica pe cineva să se autoanalizeze. Șansele sale la o autoanaliză constructivă depind mult de tăria cu care spune „pot” sau „nu pot”, „vreau” sau „nu vreau”. Iar asta depinde de cât de adânc sunt înrădăcinate acele atitudini care periclitează dezvoltarea personală. E o mare diferență între o persoană care, deși plutește în voia valurilor și nu găsește niciun sens vieții, caută totuși vag ceva, și alta care, ca Hedda Gabler, a întors spatele vieții, fiind total și definitiv resemnată. Întocmai ca între una care este profund cinică și respinge orice ideal ca fiind o ipocrizie și alta, aparent la fel de cinică, dar care simte respect și simpatie pentru oricine care trăiește în numele unui ideal autentic. Sau între o persoană care este vag iritabilă și disprețuiește oamenii, dar răspunde atitudinii lor prietenoase, și una care, ca Hedda Gabler, este ostilă atât prietenilor, cât și dușmanilor, și chiar încearcă să-i distrugă, mai ales pe aceia pentru care ar putea să simtă ceva. Dacă piedicile puse în calea autodezvoltării prin analiză sunt cu adevărat de netrecut, nu este niciodată responsabil un singur factor, ci o combinație de mai mulți. Deznădejdea profundă este, de exemplu, un obstacol de nedepășit doar dacă se combină cu tendință mereu întărită, ca o armură de convingere neclintită în corectitudinea propriilor idei, sau o pronunțată atitudine distructivă. Cu alte cuvinte, limitări autentice există doar în nevrozele grave și complicate, dar și în aceste cazuri, forțele constructive se pot manifesta, cu condiția să fie găsite și folosite. Există diferite moduri în care forțele psihice inhibitoare, ca

acelea discutate mai sus, pot afecta eforturile de a se autoanaliza, în caz că nu au o forță atât de copleșitoare, încât să interzică orice autoanaliză. În primul rând, ele pot dăuna întregii analize, pe care o fac să fie întreprinsă într-un spirit mai puțin onest. În aceste cazuri, accentele unilaterale și petele oarbe ocupă zone extinse, care există la începutul oricărei analize, persistă de-a lungul acesteia, în loc să scadă treptat în intensitate și întindere. Factorii aflați dincolo de aceste zone pot fi înfruntați direct. Dar, întrucât nicio zonă din Eu nu este izolată de celelalte și, prin urmare, nu poate fi înțeleasă cu adevărat fără să fie pusă în legătură cu întreaga structură, chiar acei factori care sunt descoperiți rămân la nivelul unor insighturi superficiale. Confesiunile lui Rousseau, deși doar aduc pe departe cu o analiză, pot constitui un exemplu al acestei posibilități. Eroul vrea, se pare, să ofere o imagine onestă despre sine și o face într-o oarecare măsură. Dar, pe cuprinsul cărții, păstrează zone oarbe referitoare la vanitatea și incapacitatea sa de a iubi — ca să menționăm doar doi factori importanți — care sunt atât de izbitoare, încât ne impresionează și astăzi prin grotescul lor. Este sincer în privința a ceea ce așteaptă și acceptă de la alții, dar interpretează dependența rezultantă ca fiind „iubire”. Își recunoaște vulnerabilitatea, dar o pune în legătură cu „inima lui simțitoare”. Își recunoaște animozitățile, dar acestea se i se par întotdeauna justificate. Își dă seama de eșecurile sale, dar alții sunt întotdeauna de vină. În mod sigur, confesiunile lui Rousseau nu constituie o autoanaliză. Totuși, recitind cartea în ultimii ani, m-a purtat adesea gândul la prietenii sau pacienții ale căror eforturi analitice nu au fost prea diferite. Cartea merită cu prisosință un studiu critic atent. Iar strădaniile autoanalitice, chiar dacă mai sofisticate, pot avea cu ușurință aceeași soartă. Eventual, o persoană cu mai multe cunoștințe de psihologie poate fi mai

subtilă în încercările sale de a-și justifica și înfrumuseța acțiunile și motivațiile. Există, totuși, o temă pe care Rousseau o tratează cu sinceritate: relațiile sale sexuale. Sinceritatea lui merită toată lauda. Dar onestitatea în chestiunile sexuale îl împiedică să vadă cât de puțin face față altor probleme. Și în această privință, lecția pe care ne-o dă Rousseau merită menționată. Întrucât sexualitatea este un aspect important al vieții noastre, e important să fii foarte onest în această privință ca și toate celelalte. Dar accentul unilateral pe care l-a pus Freud pe factorii sexuali poate tenta mulți oameni să se considere mai presus de alții, așa ca Rousseau. Să fii sincer în chestiunile sexuale este necesar; dar să fii cinstit doar în privința lor nu e suficient. Un alt lucru evidențiat de Freud este tendința persistentă de a considera o anumită dificultate din prezent ca pe o repetare neschimbată a unei experiențe din copilărie. Când cineva vrea să se înțeleagă pe sine, este important, fără umbră de îndoială, să înțeleagă forțele determinante care au acționat în evoluția sa. Una din cele mai mari descoperiri ale lui Freud a fost recunoașterea influenței exercitate de experiențele din copilărie asupra formării personalității. Întotdeauna, totalitatea experiențelor noastre este cea care contribuie la modelarea structurii actuale. Așa că este inutil să descoperim legături izolate între o anumită tulburare din prezent și o anumită influență din copilărie. Particularitățile din prezent pot fi înțelese doar ca o expresie a influenței reciproce exercitate de forțele ce acționează în actuala personalitate. De exemplu, evoluția relației lui Clare cu mama sa a influențat profund dependența ei de bărbați. Dar, dacă Clare ar fi văzut asemănările între vechiul model și cel nou, ar fi reușit să recunoască forțele pulsionale care o constrângeau să perpetueze acest model de comportament. Poate și-ar fi dat

seama că i se subordona lui Peter la fel ca mamei sale, că îl adora pe Peter așa cum își adorase mama, că se aștepta de la el s-o ajute la necaz, așa cum se așteptase și de la mama ei, că detesta să fie respinsă de Peter așa cum detestase ca mama ei să facă diferențe între ea și fratele ei. Recunoscând aceste conexiuni, poate s-ar fi detașat oarecum de problema actuală prin conștientizarea faptului că acționa după un model compulsiv. Dar, de fapt, se agăța de Peter nu pentru că el reprezenta imaginea mamei, ci pentru că, prin modestia ei compulsivă și prin ambiția și infatuarea refulate, își pierduse stima de sine, aproape și identitatea; așa că era temătoare, inhibată, fără apărare și izolată, și, din această cauză, se vedea silită să caute adăpost și refacerea propriei personalități în moduri care erau sortite eșecului și o strângeau și mai mult în plasa inhibițiilor și temerilor sale. Doar realizând această dinamică, a reușit până la urmă să se elibereze de urmările unei copilării nefericite. Un alt accent unilateral s-a pus pe tendința de a insista mereu asupra părților „rele” sau cele privite astfel. Mărturisirea și condamnarea pot lua atunci locul înțelegerii. Acest lucru este făcut parțial într-un spirit de autoincriminare ostilă, dar și în credința că mărturisirea este de-ajuns ca să obții o răsplată. Aceste zone oarbe și accente unilaterale se pot găsi cu siguranță în orice efort de autoanaliză, fie că limitările discutate mai sus sunt prezente sau nu. Într-o oarecare măsură, acestea pot fi rezultatul unor concepții greșite în ceea ce privește autoanaliza. În acest caz, pot fi corectate dacă persoana ajunge să înțeleagă mai bine procesele psihice. Dar lucrul pe care aș vrea să-l evidențiez este că ele pot reprezenta doar un mijloc de a evita problemele esențiale. În acest caz, sunt provocate în ultimă instanță de rezistențele la progres, iar dacă aceste rezistențe sunt îndeajuns de puternice — dacă au

intensitatea a ceea ce am numit limitări — pot constitui o piedică serioasă în calea unei analize reușite. Forțele inhibitoare menționate mai sus pot împiedica autoanaliza, punându-i capăt înainte de vreme. Mă refer la situațiile în care analiza se face până la un anumit moment dat, este utilă într-o anumită măsură, dar nu mai continuă după aceea, pentru că persoana în cauză nu luptă cu acei factori din sine, care îi împiedică dezvoltarea. Acest lucru se poate întâmpla după ce a învins cei mai perturbatori factori și nu mai simte o nevoie stringentă să continue munca analitică, chiar dacă mai simte unele obstacole difuze. Tentația de a abandona în această privință este mare, mai ales dacă viața se desfășoară normal și nu apar alte provocări. Normal, în asemenea situații, noi toți suntem mai puțin dornici să ne finalizăm procesul de autocunoaștere. Și, la urma urmei, depinde de concepția noastră personală despre viață cât preț punem pe o insatisfacție constructivă care ne duce mai departe spre dezvoltare. Este de dorit, totuși, să ne stabilim clar valorile și să acționăm în consecință. Am fi profund nesinceri cu noi înșine dacă, prețuind conștient idealul dezvoltării, am renunța la eforturile de a-l atinge sau le-am reduce din cauza unei satisfacții infatuate. Dar o persoană poate renunța la efortul de a se autoanaliza din motive cu totul opuse: a ajuns la o serie de insighturi relevante asupra dificultăților sale, dar nimic nu se schimbă și se simte descurajată de absența rezultatelor palpabile. De fapt, așa cum s-a menționat deja, descurajarea în sine constituie o problemă și trebuie abordată ca atare. Însă, dacă derivă dintr-o manifestare nevrotică gravă — de exemplu, din atitudinea de resemnare lipsită de speranță descrisă mai sus — persoana poate fi incapabilă să-i facă față singură. Asta nu înseamnă că eforturile făcute până acum au fost inutile. Foarte adesea, în pofida limitărilor privitoare la ceea ce poate realiza, a reușit să

scape de unele manifestări evidente ale tulburărilor sale nevrotice. Limitările inerente pot duce la terminarea prematură a autoanalizei și în alt fel: persoana poate ajunge la o falsă soluție, aranjându-și viața în așa fel încât să corespundă nevrozei rămase. Viața însăși îi poate oferi asemenea soluții. Persoana se poate afla într-o situație în care să-și manifeste dorința de putere sau care să-i permită o viață trăită în umbră și subordonare, în care nu are nevoie să se afirme. I se poate ivi șansa unei căsătorii pentru a-și satisface nevoia de dependență. Sau poate să decidă, mai mult sau mai puțin conștient, că problemele sale în relațiile cu oamenii — dintre care pe unele le-a recunoscut și înțeles — sunt prea mari și o secătuiesc de puteri, așa că singurul mod de a duce o viață liniștită sau de a-și salva capacitățile creatoare este să se retragă din lumea celorlalți; atunci poate să-și restrângă la minimum nevoia de oameni sau de lucruri materiale, iar în aceste condiții, să reușească să ducă o viață tolerabilă. Aceste soluții nu sunt categoric ideale, dar echilibrul psihic poate fi atins într-un grad mai satisfăcător decât înainte. Dar în nevrozele foarte grave, asemenea soluții false reprezintă uneori un maximum care poate fi atins. În principiu, aceste limite ale muncii constructive sunt prezente atât în analiza cu un profesionist, cât și în autoanaliză. După cum s-a afirmat mai înainte, dacă forțele inhibitoare sunt suficient de puternice, ideea de analiză este total respinsă. Și, chiar dacă nu e respinsă — în caz că persoana suferă prea mult de pe urma incapacităților sale, încât acceptă tratamentul analitic — aceasta nu înseamnă că analiza e o vrăjitoare care să invoce forțe total blocate. Totuși, nu încape îndoială că limitările sunt considerabil mai mari în autoanaliză. De multe ori, psihanalistul reușește să elibereze forțe constructive,

arătându-i pacientului probleme concrete pentru care pot exista soluții, pe când, dacă pacientul ar lucra singur și s-ar găsi în situații complicate din care nu vede nicio ieșire, nu și-ar putea aduna curajul necesar pentru a-și aborda problemele. În plus, puterea relativă a diferitelor forțe psihice de care dispune pacientul se poate modifica în cursul tratamentului, pentru că niciuna din aceste forțe nu este imuabilă. Fiecare pas care îl apropie pe pacient de adevăratul său Eu și de ceilalți îl face mai puțin neajutorat sau izolat și îi crește interesul pentru viață, inclusiv interesul pentru propria dezvoltare. De aceea, după o perioadă de lucru de rutină cu analistul, chiar și pacienții cu tulburări nevrotice dificile pot fi în stare, în unele cazuri, să continue de unii singuri dacă e necesar. Deși comparația autoanalizei cu analiza profesionistă înclină în general în favoarea acesteia din urmă ori de câte ori există tulburări difuze sau complicate, trebuie avute în vedere unele rezerve. Nu este în întregime corect să comparăm autoanaliza cu tratamentul analitic ideal. Cunosc câțiva oameni la care tratamentul abia dacă a avut efect, dar care, după aceea, și-au abordat singuri cu succes problemele destul de serioase. Ar trebui să fim prudenți în ambele cazuri și să nu subestimăm, nici să supraestimăm ce se poate realiza fără ajutorul unui specialist. Acum trebuie să revenim la o problemă care s-a pus la început, referitoare la condițiile specifice în care se poate analiza o persoană. Dacă a urmat un tratament analitic înainte și dacă există condiții favorabile, cred cu tărie, așa cum am susținut mereu pe parcursul acestei cărți, că poate continua singură, cu speranța de a obține rezultate satisfăcătoare de durată. Exemplul lui Clare — și alte cazuri neprezentate aici — arată limpede că este posibil, având ceva experiență, să gestionezi singur unele probleme, chiar complicate și serioase. Pare să fie o speranță rezonabilă că atât analiștii, cât și pacienții

vor deveni mai conștienți de această posibilitate și că se vor face mai multe încercări în acest sens. Mai putem spera și că analiștii vor găsi treptat criterii care să le dea posibilitatea de a estima când pot încuraja pacientul să continue munca singur. În acest context, aș vrea să scot în evidență o considerație, chiar dacă nu se referă în mod direct la autoanaliză. Dacă analistul nu adoptă o atitudine autoritară față de pacient de la început, ci îi spune clar că analiza este o colaborare în care atât analistul, cât și pacientul se străduiesc să atingă același obiectiv, pacientul va fi în stare să-și dezvolte propriile resurse într-un grad mult mai mare. Va scăpa de sentimentul paralizant că este mai mult sau mai puțin neputincios și că analistul trebuie să poarte întreaga responsabilitate; va învăța să-și cultive inițiativa și ingeniozitatea. În linii mari, tratamentul psihanalitic a evoluat de la situația în care atât pacientul, cât și psihanalistul erau relativ pasivi până la aceea în care ambii participanți joacă un rol activ. Când spiritul celui din urmă predomină, se pot realiza mai multe într-un timp mai scurt. Motivul pentru care am menționat acest aspect aici nu este să scot în evidență posibilitatea de a scurta tratamentul analitic, deși este un lucru dezirabil și important, ci să pun accentul pe contribuția adusă de o asemenea atitudine cooperantă la șansele autoanalizei. E mai greu să ofer un răspuns categoric referitor la posibilitatea autoanalizei în cazul celor fără experiență analitică anterioară. Aici mult, dacă nu totul, depinde de gravitatea tulburării nevrotice. Nu mă îndoiesc câtuși de puțin că nevrozele grave trebuie tratate de specialiști: oricine suferă de tulburări serioase ar trebui să consulte un profesionist înainte să înceapă o autoanaliză. Dar, când ne gândim la fezabilitatea autoanalizei, este o greșeală să avem în vedere în primul rând nevrozele grave. Fără îndoială, numărul acestora este cu mult depășit de formele mai ușoare și diferitele

tulburări nevrotice cauzate în general de dificultățile existente în anumite situații. Persoanele care suferă de asemenea tulburări ușoare rareori ajung la un psihanalist, însă dificultățile pe care le întâmpină nu ar trebui subestimate. Tulburările lor nu numai că produc suferință și handicapuri, ci au uneori drept urmare pierderea unor energii valoroase, căci împiedică persoana respectivă să-și dezvolte cele mai bune capacități umane. Cred că, în privința acestor dificultăți, experiențele relatate în capitolul despre analiza ocazională sunt încurajatoare. Întrunele din situații, persoanele în cauză aveau puțină experiență sau niciuna în tratamentul analitic. În mod sigur, acestea nu au mers prea departe cu autoexaminarea. Dar nu avem niciun motiv întemeiat să nu credem că, dacă ar fi avut mai multe cunoștințe generale despre natura tulburărilor nevrotice și modul lor de abordare, nu și-ar fi continuat eforturile — desigur, cu condiția ca gravitatea nevrozei să nu fi fost prohibitivă. Structura personalității este mult mai puțin rigidă în tulburările nevrotice mai ușoare decât în cele grave, așa că eforturile, chiar necontinuate prea mult timp, pot ajuta într-o măsură considerabilă. În cazul nevrozelor grave, este adesea necesar mult travaliu analitic înainte să se observe un efect eliberator. În tulburările mai ușoare, până și descoperirea unui singur conflict inconștient poate fi punctul de cotitură de unde va începe o dezvoltare mai liberă. Însă, chiar dacă admitem că un număr mare de oameni se pot autoanaliza, oare își vor termina ei vreodată munca? Nu vor fi întotdeauna probleme rămase nerezolvate sau nici măcar abordate? Răspunsul meu este că nu există analiză terminată. Iar acest răspuns nu înseamnă resemnare. Desigur, cu cât suntem mai sinceri și cu cât mai multă libertate obținem, cu atât e mai bine pentru noi. Dar ideea de produs uman finit nu numai că ar dovedi infatuare, dar, după mine, nici nu ar fi prea

atrăgătoare. Viața înseamnă dorință și luptă, dezvoltare și înflorire — iar analiza este unul din mijloacele care pot contribui la acest proces. Desigur, realizările sale sunt importante, dar și efortul în sine are o valoare intrinsecă, după cum a afirmat Goethe în Faust: pe cine se străduiește neobosit, pe acela îl așteaptă mântuirea.