Aci Sosi Pe Vremuri [PDF]

Zitiervorschau

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Tradiționalismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică, în opoziție cu modernismul lovinescian. Ion Pillat este unul din reprezentanții tradiționalismului poetic românesc. Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeș în sus” publicat în anul 1923. Toate poeziile incluse în acest volum prezintă: imaginea satului natal, casa părintească, universul rural și natura împletită cu amintirile copilăriei. Ca specie literară, poemul este un pastel psihologic, spiritual, pretext pentru meditația asupra destinului uman. Opera aparține tradiționalismului prin: nostalgia care domină evocarea trecutului, de plasarea „situației lirice” în lumea rurală, de valorificarea discretă a fondului istoric și social românesc, limbajul poetic armonios și cantabil, cu note populare și regionale. Tema poeziei este trecerea ireversibilă a timpului, a destinului uman asociat cu o meditație nostalgică. Observăm motive literare precum: iubirea, trecutul, satul natal, amintirea, clopotul. Lirismul subiectiv este susținut de sentimentul meditativ și de mărcile lexico-gramaticale: „bunica-mi Calyopi”, „bunicul meu”, „te vezi”, „tu nu-l poți uita”. Titlul fixează cadrul spațio-temporal al iubirii, care va fi invocată prin indici de spațiu: adverbul cu formă regională „aci” care face referire la vremea de odinioară a bunicilor și verbul la perfectul simplu „sosi”. Structural, textul este alcătuit din 19 distihuri organizate în patru secvențe poetice și un vers liber care constituie lait-motivul operei. Organizat sub formă de monolog cu note epice, poezia e dispusă în două planuri temporale: unul orientat asupra trecutului cu rol evocator, iar altul către prezent cu rol confesiv. În prima secvență poetică, imaginea artistică este casa amintirilor: „obloanele”, „pridvorul”, „hornu”, fiind puncte de reper într-o geografie a imaginarului împletit cu aducerea aminte. Trecerea ireversibilă a timpului este sugerată de versul „Păianjeni zăbreliră și poartă și zăvor”, ce reprezintă vremea îndepărtată a copilăriei. Semnele părăsirii locului sunt evidente în versul: „Hornul nu mai trage a negru ciubuc”. În acest cadru patriarhal, în cea de a doua secvență, eul liric imaginează întâlnirea romantică a bunicilor. Bunica Calyopi este portretizată succint, portretul fizic evidențiind delicatețea și frumusețea ei: „Sări subțire-o fată, în largă creolină”. Ea sosește în lanul de secară cu berlina, fapt ce sugerează timpul îndepărtat. Bunicul simbolizează tânărul îndrăgostit care își așteaptă iubita nerăbdător și crează o atmosferă romantică recitându-i versuri din poeziile: „Le lac” și „Zburătorul”. Atmosfera de natură romantică este propice momentului unic întâlnirii dintre cei doi, prin elementele sugerate: „câmpia ca un lac”, „luna” și a verbului „umbre breze cad”. Atmosfera creată amintește de frumusețea poveștilor din basme, mai ales că iubita pare să aibă atributele unei zâne, prin epitetul „ochi de peluziac” care sugerează farmecul și unicitatea fetei.

Trecerea timpului rămâne implacabilă și este redată printr-o imagine auditivă: „(...) departe un clopot a sunat?/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Turul reprezintă un obiect al permanenței în antiteză cu efemeritatea omului. Deși timpul este neiertător, cei doi îndrăgostiți trăiesc clipa unică a vieții pe care și-o închipuie a fi veșnică. Sentimentul iubirii este capabil să proiecteze ființa umană în eternitate. Cu toate acestea, timpul nu stă în loc, semnele lui devin evidente, iar viitorul aduce o realitate tristă, dar firească „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”. Chiar și natura simte semnele îmbătrânirii „În drumul lor spre zare, îmbătrâniră plopii”. A treia secvență lirică este construită ca o meditație asupra trecerii timpului sugerată de versul: „Ce straniu lucru, vremea!”. Exclamația retorică este cheia descifrării timpului, pe care poetul îl percepe ca pe o realitate a vieții, ștersele portrete sunt singurele capabil să eternizeze clipa. Omul este supus schimbării și retrăiește cu nostalgie prin intermediul amintirilor clipele de grație ale trecutului: „Te vezi aievea în ștersele portrete?/ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”. Secvența a patra reliefează momentul dragostei juvenile din generație în generație. Prin analogie cu frumoasa poveste de dragoste trăită de bunici este prezentată acum povestea de iubire a unei alte generații: nepotul și iubita lui. Cadrul natural rămâne același: „lanul de secară”, „noaptea”, „luna”, dar ritualul întâlnirii dintre iubiți se repetă într-un alt timp, iar această analogie e marcată de antiteza „ieriacum”. Reluarea ritualului de iubire în fiecare generație exprimă continuitatea, permanența și ideea de a duce mai departe obiceiurile bunicilor noștri: „Pe urmele berlinei, trăsura ta stătu/ Că ieri sosi bunica... și vi acuma tu”. Iubitul folosește pentru crearea atmosferei romantice aceiași strategie ce bunicul său: recită versuri scrise din poeții prezentului său Francis James și Horia Furtună, îmbinând astfel romantismul cu simbolismul. La fel ca bunica care ascultă tăcută, trăind intens momentul de fericire, iubita cu „ochi de ametist” trăiește aceiași clipă cu intensitate, dorindu-și eternizarea ei. Trecerea timpului este marcată din nou de sunetul clopotului: „Aceași clopot (...) - în turnul vechi din sat”, semn că existența terestră e în mare trecere către inevitabilul final. Clopotul este mesagerul unei schimbări, degradarea trupului și înălțarea sufletului care culminează cu intrarea în eternitate. Versul final, reia un alt vers din prima secvență și accentuează ideea că evenimentele esențiale din viața omului se perpetuează la infinit și de asemenea că timpul va aduce mereu o schimbare: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. La nivel prozodic, opera are rimă împerecheată, cu măsura de 13 silabe în distihuri și de 14 silabe în monostihul conclusiv. Ritmul iambic oferă operei o muzicalitate cu o tonalitate confesivă. Limbajul amintește de de baladele populare și sublinează ideea destinului repetabil al ființei. În concluzie, poemul „Aci sosi pe vremuri” păstrează o viziunea senin-melancolică asupra vieții.