Zburatorul - I. H. Radulescu [PDF]

Zitiervorschau

„Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu „Să dăm cu ciocanul în teorii, în «poetici» și în sisteme. Să aruncăm jos vechea tencuială care ascunde fațada artei. Nu există reguli, nici modele [...] Poetul – și trebuie să stăruim asupra acestui punct – nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la adevăr și de la inspira ție ”, spunea Victor Hugo în prefața dramei „Cromwell”, celebrul manifest al romantismului francez, al cărui cuvânt de ordine este libertatea de creație. Acest curent literar-artistic, manifestat între sfâr șitul secolului al XVIII-lea și mare parte a secolului al XIX-lea, este greu configurabil într-o singură definiție. Criticul și teoreticianul René Wellek a identificat trei criterii unitare ale romantismului: imaginația (pentru concepția despre poezie), natura (pentru concepția despre om), imaginea, simbolul și mitul (pentru stilul poetic). La noi, literatura pașoptistă – acoperind o perioadă cuprinsă între 1830 și 1860 – înseamnă începutul literaturii moderne. Prin opera scriitorilor afirma ți acum se instaurează un nou climat literar și o nouă stare de spirit. Sincronizarea cu literatura europeană se realizează în spiritul esteticii romantice de tip „Biedermeier”, după Virgil Nemoianu: un romantism „îmblânzit”, edulcorat care are drept trăsături militantismul, valorile domestice, idilismul, pasiunile temperate, conservatorismul, înclinația spre moralitate și ironia. Romantismul pașoptist a răspuns necesităților de profundă înnoire la nivel literar. Imperativul originalității apare formulat explicit în articolul „Introduc ție” semnat de Mihail Kogălniceanu, care deschide revista „Dacia literară” din 30 ianuarie 1840. Considerat manifestul esteticii romantice la noi, articolul are meritul de a promova ideea originalită ții literare, într-un peisaj sufocat de traduceri și imita ții mediocre, prin recomandarea unor surse de inspirație precum istoria națională, frumusețile patriei și folclor. Scriitorii pașoptiști alcătuiesc o generație, cea mai unitară din istoria culturii române ști, prin elemente similare de formație intelectuală, prin idealuri și destin, prin trăsăturile artei lor. Ei au creat o literatură substanțial nouă față de epocile anterioare și au jucat rolul unor novatori în variate zone ale artei literare. Ei sunt, cum afirmă criticul Paul Cornea, „oamenii începutului de drum”. Poate că niciunuia dintre scriitorii pașoptiști nu i se potrivește mai bine această defini ție ca lui Ion Heliade Rădulescu. Personalitate vastă și contradictorie, legată de toate momentele importante ale făuririi culturii moderne românești (presă, teatru, învățământ, traduceri, via ță academică, literatură originală), Ion Heliade Rădulescu a fost autorul unor mari proiecte culturale. Veritabila lirică romantică în literatura română ia naștere odată cu creația lui. Dorința de a crea o literatură cu specific na țional i-a determinat pe scriitorii romatici să se întoarcă spre folclor și să-i prelucreze temele și motivele. Publicată în 1843, balada „Zburătorul” reprezintă capodopera scriitorului, iar valoarea i-o conferă atât profunzimea mitică a motivului folcloric, cât și naturalețea și echilibrul limbajului poetic. Titlul baladei dezvăluie și sursa poeziei, o credință populară care a generat unul dintre cele patru mituri care constituie, după G. Călinescu, „puncte de plecare mitologice ale oricărui scriitor național”: „Traian și Dochia”, „Miorița”, „Meșterul Manole” și „Zburătorul”, cel din urmă reprezentând mitul erotic. Menționată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”, credința în zburător a inspirat numero și poeți romantici: Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu. În folclorul românesc, zburătorul este o o semidivinitate erotică, „un demon frumos, un Eros adolescent” (G. Călinescu), un incubus. El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe, zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă într-un tânăr frumos şi pasional, care îşi chinuie victima (fată sau femeie tânără), tulburând-o până la epuizare cu senzaţia chinuitoare a dragostei neîmplinite. Apare în vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră zburătorului cântece, farmece, vrăji și descântece. Mitul zburătorului poate fi unul universal: în fond, toate literaturile lumii conţin referinţe la făpturi celeste care descind pentru scurt timp pe pamânt, unde transformă radical viaţa oricărui om întâlnit în cale. Fiind o baladă cultă, specificul său constă în „lirica rolurilor” (Tudor Vianu), care apare mai ales în poezia cu caracter narativ. Astfel, acest tip de lirism, obiectiv, presupune că instanțele comunicării poetice sunt autorul, personajele lirice și cititorul. Structurată în trei secvențe poetice, pe care le-am putea intitula „Instalarea sentimentului erotic”, „Tabloul înserării” și „Mitul zburătorului”, balada realizează în mod gradat tranzi ția de la

1

psihologic la fantastic, de la cazul particular la simbolul cu valoare generalizatoare al unui sentiment specific adolescenței. Prima secvență egalează ca număr de strofe suma celorlate două, dramatismul ei fiind contrabalansat de calmul naturii evocate în pastel și de sclipirile de umor popular din dialogul final. Bănuiala, confuză încă, exprimată de Florica în monologul ini țial („... o fi vrun zburător”) este confirmată la sfârșit de observația din exterior, plină de compasiune, a suratelor. Poemul dobânde ște astfel o construcție circulară, sugerând o situație fără ieșire, destinul dramatic al celei asupra căreia s-a abătut, ca o boală dată de zei, „focul de iubit”. Monologul Floricăi debutează abrupt, cu exclama ția fetei ce atrage aten ția mamei asupra suferințelor care o macină. Cititorul ia contact încă din incipit cu lamentația tinerei: „Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, / Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; / Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, / îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!”. S-a observat că poetizarea chinurilor fizice generate de tortura sentimentului erotic aminte ște de versurile poetei din Antichitate, Sappho, dar „fără furiile pasiunii ei” (G. Călinescu) Întâlnirea cu demonul fabulos are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum, senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Fiorul emoţional trăit pentru prima oară explică acestă confesiune în care frecven ța punctelor de suspensie sugerează răsuflarea întretăiată, pauzele căutării cuvintelor care să aproximeze trăirile. Impactul fiinţei cosmice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. Relatarea stărilor sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogaţii şi vocative: „Că uite, mă vezi, mamă?”, „Oar’ ce să fie asta?”. Dragostea se manifestă ca o boală, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate, ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „răcori mă iau la spate”, „îmi ard buzele”, „obrajii-mi se pălesc”, „inima-mi zvâcnește!”, „-mi furnică prin vine”, „tremur de nesaţiu”, „ochii-mi văpăiază”. Fata este derutată, bulversată de senzaţiile contradictorii, redate prin antiteză, figura de stil structurantă a acestei prime secven țe: „ Îmi cere... nu-ş ce-mi cere! Şi nu ştiu ce i-aş da; / Şi cald, Şi rece, uite, [...] / În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; [...] Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!”. Precum altădată cel lovit de o săgeată a lui Eros nu mai avea linişte până nu-şi împlinea iubirea, tânara fată nu poate scăpa de acest chin decât atunci când efortul devine mult prea mare, epuizând-o: „Un nod colea m-apuca, ici coasta rău mă doare; / În trup o piroteală de tot m-a stăpânit”. Încercările celor din jur de a o scăpa de o vrajă atât de puternică sunt sortite însă eşecului. Repetiţia celei de-a cincea strofe la finalul primei părţi a baladei conferă simetrie şi marchează dorinţa cu orice preţ de a scăpa de suferinţa la care este supusă. Fata deznădăjduită caută ajutor oriunde. Chinurile sunt atât de mari încât nu are importanţă dacă alinarea vine prin mijloace divine, oculte sau demonice, fapt de altfel specific universului de credin țe magico-religioase ale satului românesc. Nuntirea ieşită din firesc cu o făptură a cerului este diferită de cea comună, banală, experimentată de fiecare individ. Asistăm aici la o atracţie între două lumi opuse, una celestă, cu puteri aflate dincolo de înţelegerea oamenilor, stabilind destine pentru oameni, şi alta a fiinţelor terestre, care aspiră la spaţiile înaltului, ale idealităţii, explicabile numai prin reflexe ale unei puteri magice: „...o fi vrun zburător!” O dragoste ca aceasta, nepământeană, e plină de chinuitoare a șteptări, de teribile frământari interioare: „Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul ”. Din monologul prin care fata încearcă să-i descrie mamei ei starea în care se află putem observa, pe lângă senzaţia acută de durere, şi o anume desfătare, cum menţionează Eugen Simion: „Fior, fulger, nesaţiu, tremur, foc sunt imagini ale intensităţii. O intensitate provocată de o energie materială şi desfăşurată într-un regim de nelinişte voluptuoasă, de nelămurită seducţie.” Versul final al primei secvențe, „ Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.” sugerează faptul că mama ştie care este cauza stărilor fetei, însă este neputincioasă; fata trebuie să experimenteze singură voluptatea şi durerea acestui sentiment. În a doua secvență poetică, imaginarul romantic cuprinde un cadrul natural feeric, idilic, descris într-un splendid pastel, primul din literatura română: un sat obişnuit, de pe văile molcome româneşti, cu o grămadă de case şi vetre de foc, proiectat însă pe neaşteptate în „jariştea cosmică”, cum ar spune Blaga. Această parte se caracterizează prin multitudinea de imagini vizuale, auditive şi motorii care sunt construite cu ajutorul figurii de stil dominante, şi anume gradaţia descendentă, ce pregăteşte peisajul pentru venirea zburătorului. Tabloul câmpenesc ilustrează înclinaţia poetului

2

pentru sublim şi spectaculos. Vite, cumpene ce scârţâie la apus alcătuiesc decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală, într-un paradis terestru, în care se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu zburătorul, înger şi demon în acelaşi timp, încântător prin frumuseţea lui neobişnuită. Nemişcarea monumentală a naturii se aşterne treptat asupra întregului sat: „Încep a luci stele rând una câte una / Şi focuri în tot satul încep a se vedea; / Târzie astă-seară răsare-acum şi luna / Şi, cobe, câteodata, tot cade câte-o stea”. Planul uman-terestru se îmbină armonios cu cel universalcosmic, zgomotele specifice satului în amurg se sting încet, răsar stelele „rând una câte una” şi luna, personificată, care „acuma stăpâneşte” întreaga fire. Luminile cerului răspund focurilor aprinse de pământeni, iar cosmosul nu se limitează la condiția de peisaj, ci devine purtător de semne magice. S-a lăsat o „noapte naltă, naltă”, repetiţie folosită de poet pentru a imagina peisajul rural acoperit total de „veşmântul sau cel negru”, iar oamenii alunecă în somn, într-o stare hipnotică: această lume „Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat”. Motivele literare sunt caracteristice romanticilor: visul, noaptea, luna, stelele, misterul, demonicul. Poezia devine astfel un scenariu al interiorizării și al interiorită ții, al stingerii mi șcării pe spații vaste, pregătind intensificarea trăirii erotice, marile pulsiuni lăuntrice. Oniricul ce domne ște asupra întregului peisaj cheamă zburătorul, iar apariția acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul și nemișcare plină; / Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; / Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, / Și apele dorm duse și morile au stat ”. Versurile redau o secvență de timp încremenită ca în fața unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor moderniști: intruziunea straniului în real, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidență marile for țe care unesc planurile cosmic și teluric. Lumea așteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti, undeva la graniţa dintre real şi ireal. Această incertitudine este favorabilă atmosferei fantastice specific romantice. Zburătorul este astfel un premergător al hyperionului din „Luceafărul” lui Eminescu. Tranziția bruscă spre cea de- a treia secvență lirică înlocuiește descrierea cu dialogul. Pogorârea zburătorului sub forma unei stele căzătoare reprezintă legătura cu secven ța a doua („ Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea”) și sugerează motivul romantic al îngerului căzut. Atenuarea tensiunii lirice și atmosfera fermecată a nopţii pregătesc scena fantastică din final. Credința populară în zburător este evocată prin intermediul suratelor care observă fulgerul ce se îndreaptă spre casa Floricăi. Cele două surate îi fac un dublu portret zburătorului, unul fantastic, demonic, ce-l prezintă hiperbolizat: „Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, / Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc”. Apoi el ia înfăţişare umană, comparaţiile, epitetele şi metaforele descriind un ideal masculin de frumusețe: „Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sânge, ș-un nas – ca vai de el! ” Ființă din altă lume, el poartă marca non-umanului, are paliditatea întrupărilor nefire ști, ca Luceafărul de mai târziu sau ca silful lui Victor Hugo, „cu răsuflare de parfum” și „corp de roze”. Umorul este însă singura cale de exorcizare a „straniului neliniștitor” – formula celebră a lui Freud care definea fantasticul. Limbajul popular și registrul stilistic oral contribuie la autenticitatea dialogului. Natura malefică a demonului este marcată de expresiile celor două femei: „bată-l crucea”, „spurcatul”, „ferească Dumnezeu”, „împielițatul”. În concluzie, balada propune cititorilor contactul cu însuși spiritul folcloric al mitului, integrat în spațiul său genetic, satul românesc. Prin inspiraţia din folclor și prin realizarea artistică, balada „Zburătorul”, scrisă de Ion Heliade Rădulescu, reprezintă una dintre creaţiile de seamă ale epocii paşoptiste. Literatura pașoptistă caracterizează prima etapă a modernizării literaturii noastre și primul romantism românesc; ecourile ei se vor prelungi însă în perioada următoare, a „Junimii” și a marilor clasici, perioadă de maturizare a literaturii române.

3