VIATA DE HAZ SI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TANASE - Nicolae Carandino PDF [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase

Ediţie îngrijită de Vartan Arachelian Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică: Cezar-Octavian Diţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CARANDINO, NICOLAE Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase / Nicolae Carandino ; pref.: Vartan Arachelian. - Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011 ISBN 978-606-8337-08-1 792(498) Tănase,C

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase Prefaţă de Vartan Arachelian

Editura Biblioteca Bucureştilor Bucureşti – 2011

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino

„Câte mituri culturale, politice şi sociale nu s-au desumflat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu şi ameninţă în viitor să tot crească”. N. Carandino – 1938

VIAȚA DE HAZ ȘI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TĂNASE POVESTITĂ DE N. CARANDINO Vartan ARACHELIAN

C

u mai bine de treizeci de ani în urmă, Nicolae Carandino publica primul volum din memoriile sale sub titlul De la o zi la alta. Cartea era atât de forfecată de cenzură încât prietenul său de-o viață, Leon Kalustian, l-a ironizat astfel pentru infidelitatea involuntară în care ieșise tilul cărții sale din strunga supervizorului: „Grecule, cartea asta trebuia s-o numești De la un an la altul…”. Aveam să mă întorc la aceste memorii de curând, după o incursiune făcută într-una din colecțiile ziarelor interbelice. E vorba de ziarul România. Iar descoperirea conexiunii dintre prestația lui Carandino în paginile zilnice ale inportantului cotidian – oficios carlist, e adevărat, dar o publicație care se situa atât prin ținuta grafică, cât și prin standardul scriiturii la un înalt nivel european! – și volumul de amintiri, a declanșat această inițiativă editorială. Uitasem, de bună seamă, dedicația de pe pagina de gardă care o însoțea, și care, iată, realizam acum că mă îndatora. Creditul nu venea din faptul că eram înșirați toți membrii clanului în dedicația respectivă, ci pentru altceva. Eram gratulați „cu recunoștința lui Nicolae Carandino”. Nu meritasem cu nimic acest gest; poate că era unul de circumstanță, un gest inerțial al politeții de altădată, ceva din uzanța epocii, numai că în conjunctura în care o redescopeream atât de târziu, după parcurgerea numitei

8 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

gazete interbelice, căpăta o cu totul altă semnificație. Despre ce e vorba? Descoperisem, la o distanță de cincisprezece ani de când directorul Dreptății a plecat dintre noi, că dedicația era un avans, așa cum ne fac, uneori, cei plecați, nouă, celor întârziați pe aici; un credit ca un memento care să ne facă să nu le uităm trecerea prin lume. …Grație bunăvoinței managerului Bibliotecii Metropolitane a Bucureștiului, care e în același timp și un împătimit cărturar, dr. Florin Rotaru, vede lumina tiparului o strădanie publicistică a lui Nicolae Carandino, proiectată ca o carte de sine stătătoare, dorință nerealizată însă din circumstanțe potrivnice, împrejurări la care ne vom referi în aceste rânduri. Dar mai întâi să vedem ce am găsit în colecția de-acum mai bine de șaptezeci de ani. E vorba, mai întâi, de exercițiul zilnic, de câteva luni, al cronicarului teatral – viitorul director general al Teatrului Național –, de a oferi cititorilor oficiosului Frontului Renașterii Naționale, ziarul România serialul Viața de haz și de necaz al lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino. Dacă romanul în foileton fusese răsfățul cititorilor de ziare din secolul al XIX-lea, acum, în anii treizeci ai secolului trecut, moda care ne venise de la Paris, epicentrul canoanelor de tot felul al lumii civilizate, importate însă și acolo de peste Ocean, consta în destăinuirea prin presă a biografiilor oamenilor de succes. A oamenilor de succes, repet, care nu întotdeauna avea timpul să confirme că sunt și de valoare. Desigur, apetitul cititorilor pentru biografiile oamenilor în vogă era stimulată de dinamica societății americane, o societate deschisă, fără caste, fapt care asigura ascensiunea rapidă a oamenilor dotați, chiar și de condiție socială modestă – poate, mai ales, aceștia –, în varii domenii. Nicolae Carandino terminase deja serialul cu povestea vieții concitadinei sale, frumoasa brăileancă Haricleea Darclee, cântăreața de operă care cucerise lumea muzicală mondială,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 9

iar această poveste fusese imediat pusă pe piață – urmând prescripțiile editoriale de peste Ocean – și sub forma unei atrăgătoare cărți. Dar nu doar pentru acest motiv Nicolae Carandino se grăbea acum să consolideze succesul său de public căutând un alt erou al timpurilor noastre. Cum nimeni nu putea concura atunci în privința simpatiei, dar și al succesului financiar, cu marele cupletist și director al Teatrului „Cărăbuș”, atenția ziaristului-scriitor se îndreptă spre Constantin Tănase. O alegere ușor de făcut, dificil de valorificat însă! Omul ales era implicat până peste cap în tot ceea ce făcea, era un brand de mare succes, era o întreprindere în sine care funcționa cu motoarele turate la maximum! Simțea, oare, că timpul îi e măsurat draconic? Poate, dar nu faptul că Tănase era foarte ocupat avea să fie obstacolul pe care avea să-l întâmpine Nicolae Carandino oprindu-și alegerea asupra marelui comediant – și comediograf – ca erou al viitorului serial jurnalistic, ci cu totul altceva. E adevărat, nici Tănase nu era un interlocutor convenabil, cum l-ar fi recomandat obârșia moldovenească. Părintele Cărăbușului, va constata repede Carandino, nu era din spița povestitorilor care populau deja paginile istoriei literaturii române, coborători direcți din pulpana cronicarilor voievodali, ci părea, mai degrabă, prin temperamentul său fugos, un muntean transplantat la Vaslui; el se consum repede în virulente cuplete, avea geniu critic, dar nu respirație epică! De aceea cartea are un titlu care ține să ne avertizezi că ea îl are ca personaj central pe Constantin Tănase, dar povestea aparține lui Nicolae Carandino. Cu entuziasmul vârstei – abia intrase în al patrulea deceniu nu doar secolul, dar și viața sa– ziaristul travestit de-acum în biograf se pusese pe treabă și deja vedea cu ochii minții cum demersul său publicistic va fi încununat de un nou succes editorial. De ce n-a fost așa? Cred că un soi de blestem a făcut ca ziarul România,

10 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ziar de partid, și încă al unui partid unic!, să aibă o posteritate nemeritată. E suficient să amintim că mulți dintre cei care-l scriseseră zi de zi aveau să fie blamați sub ocupația străină care avea să vină și să instaleze alt partid care se vroia neasemuit de… unic. Printre alte multe tabuuri, a căror încâlcare viza Codul penal, era și interdicția de a nu se frecventa colecția ziarului și cu atât mai puțin de a te referi obiectiv la această publicație. Drept dovadă că nu se glumea cu aceste interdicții e faptul că unii dintre redactorii săi vor înfunda pușcăria. Acest tabu avea să se prelungească și în timpurile noastre când nu doar opreliștile oficiale aveau să fie ridicate, dar și cutumele care impuneau sfială asupra intimităților omenești vor fi nesocotite. De această amnezie… selectivă continuă să fie urmărită această instituție jurnalistică românească, care cunoscuse, după cum spuneam, un standard profesional și tehnic de nivel internațional. Paradoxul e că și eroii acestei evocări introductive – Nicolae Carandino și Leon Kalustian –, personalități de bază – și de vază – ale publicației, de a căror prietenie m-am bucurat, deși suficient de locvaci asupra epocii interbelice în care străluciseră nu doar profesional, dar și prin succese mondene, deveneau zgârciți când venea vorba despre perioada petrecută la România. Mi-am exprimat mirarea profesorului Valeriu Râpeanu, editorul atâtor „interbelici” care supraviețuiseră pușcăriilor comuniste, printre care și cei doi străluciți gazetari, întrebându-l de ce conu Nico vorbea atât de rar despre avatarurile sale de la România. Avea să-mi confirme ceea ce înclinam să cred și anume că exista chiar la ei, cei care dăduseră viață publicației, o anumită reținere, mai degrabă prudență, decât discreție, de a vorbi despre trecutul în care se implicaseră atât de emoțional. Apoi, desigur, prigoana politică la care au fost supuși, din care n-a lipsit încadrarea lor cu informatori erau motive suficiente de precauție.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 11

(Să amintesc aici că înainte cu vreo doi ani de Marea cădere, prietenii cărora Carandino le dăduse să citească manuscrisul volumului al doilea al memoriilor sale fuseseră convocați la Securitatea municipiului București pentru a fi avertizați că sunt pasibili de pedeapsă pentru că citind un text nepublicat aduc „atingere siguranței naționale”.) Dar dincolo de circumstanțele politice în care erau obligați să trăiască cei doi, Carandino și Kalustian, după anii mulți de pușcărie, aveau și alte motive pentru a ocoli subiectul. Carandino va fi mai mai explict în memoriile sale. Poate și pentru că fusese atât de vizibil în paginile publicației! Apariția pe piața presei cotidiene a ziarului România s-a făcut ca urmare a schimbării de regim pe care Carol o efectuase, înlocuind sistemul pluripartidist cu dictatura personală, inaugurând astfel seria celor trei dictaturi de care va avea parte România timp de jumătate de secol. Motivele sunt multiple, dar unul dintre ele trebuie amintit, fie și pentru faptul că el ne dă târcoale și azi. E vorba de căderea în desuetudine a democrației reprezentative, când cei aleși dovedeau/dovedesc că aveau/au un limbaj, ca și un comportament, dublu, unul în campania electorală și altul în prestația instituțională. În sfârșit, ca o primă consecință a abolirii democrației a fost lichidarea presei democratice, transformând peste noapte falanga de ziariști democrați într-o armată de șomeri. „În împrejurări grele”, avea să scrie Carandino, nu fără o undă de superbie profesională, „ziariștii plătesc totdeauna cei dintâi. Așa cere onoarea meseriei.” Și aveau să plătească, mai ales după război, chiar cu vârf și îndesat! De la condamnări la moarte, la propriu, la „condamnări administrative”, adică pușcărie pentru cel puțin cinci ani, fără vreo judecată, terminând cu excluderea din viața publică. Altfel spus: moarte civilă. Dacă așa avea să se întâmple mai târziu, nici schimbarea de macaz operată de Carol, de la democrație – așa cum era

12 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ea, chiar oloagă – la dictatura personală, nu s-a făcut fără sacrificarea breslei gazetarilor. Al liber-cugetătorilor, ca să-l parafrazez pe Lenin, nu doar un lider politic al unui stat care avea să cuprindă o șesime din suprafața globului, dar și un ziarist profesionist în mai toate scrierile sale. Lenin formula primul dependența scrisului la gazetă în lumea modernă de sacul cu bani al patronului! Cei doi ziariști români erau ziariști de stânga, o stângă europeană, mă grăbesc să precizez, din acea stirpe pentru care „ziarul oferea puterea la îndemâna talentului. (…) Într-o viață publică în care marile principii erau câlcate în picioare, nu ziariștii aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau însă să denunțe nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală, ascultând parcă de o lege nescrisă și sfidând uneori chiar interesele lor personale…” Facla era „produsul” lui Ion Vinea, ca director și al lui Carandino, ca prim-redactor. Timp de șapte ani, din 1931 până în 1938, atunci când avea să fie suprimată, laolaltă cu celelalte publicații, Facla avea să- i fie, după cum va mărturisi eroul nostru, „amanta de inimă. Dar, într-o bună zi, și ea a dispărut. Carol al II-lea constatând că pulverizase partidele și compromisese personalități, a intrat direct în regim dictatorial… În fața perspectivelor sumbre care mi se deschideau, am hotărât să-mi modific specialitatea. Din ziarist politic, m-am proclamat cronicar dramatic… Cronicele mele aveau îndeajuns ecou, ca Ion Vinea să poată face o butadă în acest sens: „S-a proclamat singur cel mai mare cronicar dramatic al țării. Și, culmea, mai are și dreptate”. Nu aveam!… Dar eu eram studios și tenace, pe lângă tânăr și impertinent. Ceea ce a determinat pe mulți să aibă încredere în viitorul semnăturii mele teatrale – și printre ei pe Cezar Petrescu.” Avea 33 de ani când, la începutul lui iunie 1938, pe Strada Regală, la numărul 1, la etajul V, se năștea cotidianul România. Director era Cezar Petrescu, iar semnătura sa

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 13

va fi întâlnită zilnic – cu rare excepții fortuite – pe câte un editorial care poate fi citit și astăzi aproape cu același interes! (Am transcris la întâmplare semnăturile din primele numere. Și mai fiecare spune câte ceva despre personalitățile reunite sub același frontispiciu: Perpessicius, Radu Boureanu, „americanul” Titus Podea (cu suita de corespondențe despre Expoziția Universală de la New-York din 1938, care va reveni în România de-abia în septembrie 1944 în uniforma de maior american), cronicarul sportiv Radu Vasilescu (ginerele lui Liviu Rebreanu; acesta era și el prezent cu reclama noului său roman, Gorila), Petru Manoliu, Porfira Sadoveanu, Emil Serghie, Tudor Șoimaru (autorul unui incitant serial realizat în Orientul Apropiat sub titlul semnificativ – și atunci și astăzi – Furtună în Palestina), Jack Paleologu, Eugen Jebeleanu, Al. Busuioceanu, Const. Virgil Gheorghiu (viitorul autor al celebrului roman Ora 25, care va fi ecranizat avându-i în distribuția internațională dirijată de regizorul francez de origine armeană, Henri Verneuil pe Anthony Quinn și Virna Lissi), desenatorii/caricaturiști A. Jiquidi și Neagu Rădulescu, regizorul Ion Sava (aici în calitate de machetator al cotidianului) etc. Carol…Rex nu lipsea nici el, chiar dacă prezența sa era printr-un text doar de câteva cuvinte. Frapant însă: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, dacă n-aș fi fost rege.” (Poate ar fi fost mai bine pentru toți. Regelui, autocrat acum, îi dădea mâna să se dea… mic!) Evident, semna… prezent și N. Carandino. Iar în culise, după cum avea să-l „deconspire” Const. Virgil Gheorghiu în amintirile sale, se afla, ca factotum, delegat de guvern, mai exact de Armand Călinescu, titularul de la Interne, de unde veneau fondurile, alt ziarist democrat din presa din Sărindar, nimeni altul decât Leon Kalustian. „Doi prieteni au servit ca emisari” (ai lui Cezar Petrescu– n.n.), își amintea N. Carandino: „Emil Serghie și Leon Kalustian. Era vorba să intru în redacția

14 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

oficiosului carlist România, în calitate de șef al paginii teatrale și de cronicar dramatic.” La trei săptămâni de la ieșirea pe piață a ziarului Carandino va începe publicarea în foileton a „Vieții de glorie și pasiune a marei Darclee ”. Pe vremea aceea ziariștii erau de două categorii. Una, care putea fi confundată cu cea a… vânzătorilor de ziare, chiar dacă în fapt erau ceva mai mult, curieri între Poliție, Tribunal și redacție, unde-și vârsau tolba în rubrica de câini striviți (cred că expresia îi aparține lui Maupassant în BelAmi), și cei puțini, aleșii, dăruiții, scriitorii care-și făceau prin gazetărie un nume. Ei erau vedetele lumii mediatice de atunci! Iar biografiile celebrităților, mai mult sau mai puțin romanțate, constituiau palierul de sus al sumarului zilnic, desertul ziarului. Deși oficios, jurnalul – pare un paradox! – nu era scris pentru… Carol, ci pentru cititori! Chiar dacă românilor li se servea în aceste pagini– desigur, împotriva dorinței – un antidot pentru toxinele cu care presa comunistă avea să-i înbolnăvească după război, în proporții de masă, și articole ideologice de-ale Frontului... (Numai că, vai, în „presa leninistă” celui care ignora articolele doctrinare, indigeste, îi rămânea mai nimic de citit! Greu de găsit reportaje reușite/ digerabile despre fapte de viață, iar dacă și acestea lipseau, cititorului nu-i rămânea de lecturat decât puține fapte diverse sau – și asta nu peste tot! – doar… ferparele! Că – aparent de neînțeles – abia după Revoluție balastul din presa comunistă, adică articolele propagitului aveau să fie mai citite decât la apariție asta se explică prin gusturile morbide ale profanatorilor de morminte de a descoperi ce făcuseră ziariștii în ultimii cinci ani. Numai că asta e o altă poveste, chiar dacă și ea vine să confirme convingerea noastră că ziarul nu moare – cum credea un personaj al lui Mihail Sebastian –, la o oră după ce rotativa îl livrează cititorilor. Dar nu e singurul motiv pentru care trebuie să lăudăm preocuparea mai nouă a

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 15

Bibliotecii metropolitane ca ele, colecțiile de ziare, să fie scanate și făcute accesibile în realitatea virtuală!) Să ne întoarcem însă la ziaristul Carandino, care ne confirmă că exista și atunci, înainte de apariția în România a presei clonate după Pravda, cititorul de gazete care era indiferent la articolele de propagandă: „ În fiecare număr al ziarului, un publicist ardelean, Septimiu Bucur, asigura articolul de „doctrină”. Nimeni nu-l citea, nici din redacție, nici din afară. Fiindcă nimeni nu era curios. Doctrina Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.), cine să se intereseze de asemenea amalgam, în care intrau tot felul de rezidii ale fascismului, ideologie la modă în Europa?! Numai el, Septimiu Bucur, nu se descuraja. Scria mereu și devenea din ce în ce mai trist. Până când într-o bună zi a murit, parcă intoxicat de propria sa secreție.” În schimb, cititorii aveau ce citi în cele douăzeci de pagini mari de ziar – cât avea România, dar asta în zilele obișnuite, de lucru, căci în cele de sărbătoare numărul paginilor era multiplicat până la trei ori rația zilnică de foaie tipărită, cum avea să fie de Crăciun – 62 de pagini! Mai ales că redactorii erau tot atât de străini de obiectivele regimului carlist, cât de străini se simțeau și demnitarii obligați să îmbrace uniformele croite pe căprării, uniforme proiectate din imaginația febrilă, de modistă a lui Rex. Nici nu-i de mirare, deci, că nu doar în intimitate, Carol era nemulțumit și de unii și de alții! De produsul jurnalistic, în special. La fel ca și dictatorii care aveau să-i succeadă, Carol era nedumerit cum de ziariștii nu se sinchisesc de ordinea cuvintelor pe care se străduia să o impună. Mai ales că guvernul bugetase generos întreprinderea: hârtia de tipar era adusă din Finlanda, sfidând astfel prin preț și calitate monopolul liberal de la Letea Bacău, salariile și colaborările erau peste standardele obișnuite, paginația era asigurată de profesioniști în artele frumoase, straie luxuriante prin risipa de fotografii, caricaturi și benzi desenate, a la americaine,

16 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

apoi ample corespondențe din Europa și Orientul Apropiat realizate de trimiși speciali, iar logistica era abundentă încât fiecare redactor, de exemplu, fusese dotat cu un aparat de fotografiat Leyka ultimul tip. Într-un cuvânt, nimic nu lipsea ca România să fie cotat ca un ziar de nivel european! Din păcate, nu doar în cazul indivizilor, dar și în cazul instituțiilor se întâmplă o degringoladă pe care unii o pun pe seama ghinionului! Geaba ne întrebăm post festum cum poți performa valoric îmbrățișând idei conjuncturale! Cine urmărește număr de număr colecția ziarului va observa ceea ce îndeobște se întâmplă în mai toate întreprinderile de acest tip, că la început ne poziționăm sus, sus de tot, ca să avem de unde intra în vria picajului necontrolat! „La Ministerul de Interne trona Armand Călinescu. El asigura existența gazetei, independent de vânzarea sau de ecoul ei politic. Cezar Petrescu era prea ziarist însă, ca să nu-și dea seama că povestea nu putea merge așa, fără risc, la nesfârșit. El știa că ziarul și teatrul sunt cele două prăpăstii fără fund ale economiei culturale moderne, că nici o avere, nici un buget nu pot rezista deficitelor sporite „en boule de neige”. Din perspectiva noastră, a moștenitorilor, mai indiferenți la risipa înaintașilor, decât la cea a înlocuitorilor lor din demnitățile publice, credem că o monografie dedicată publicației va fi un elogiu meritat. Ziarul era remarcabil atât prin suma condeielor, cât și prin varietatea enciclopedică a subiectelor abordate în ample, docte și seducătoare reportaje. Dar să ne întoarcem la strădania lui Nicolae Carandino. Așa cum spuneam, încurajat de succesul avut cu serialul în foileton inspirat din viața marei cântărețe de operă, Hariclea Darclée, născută chiar acolo unde, iată, o altă mare soprană de talie internațională, Mariana Nicolesco, perpetuează înaintașei sale lauda numelui printr-o sărbătoare bienală a cântecului de operă, Carandino, și el cu rădăcini grecești, fiul unei românce și al unui grec,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 17

și-a îndreptat atenția spre Constantin Tănase. Cu un an înainte Cărăbuș spărsese gheața, trecând granița pentru un lung turneu în Egipt, iar acum, chiar în zilele în care apărea la București ziarul România, la Constanța, Tănase – o coincidență ? – tocmai se întorcea dintr-un turneu de mare succes din Turcia. Nu doar artistul era extraordinar, dar și performanțele comerciale obținute de el erau incredibile! Din ultimul turneu în Orient superba motonavă Transilvania, regina incontestabilă de atunci a Mediteranei, aflată la primele sale călătorii, aducea acasă o trupă numeroasă – aproape nouăzeci de persoane – , iar încasările fuseseră suficiente ca să acopere costurile călătoriei. Înainte de a intra în materia cărții pe care o aveți acum la dispoziție, să vedem cum avea să-și amintească, mult mai târziu, cronicarul de teatru Nicolae Carandino de eroul său. Cu atât mai mult cu cât, așa cum spuneam, cartea e scrisă de Nicolae Carandino, e povestea compusă de un scriitor care, în acest caz, s-a ignorat pe sine în favoarea popularului artist. E un sacrificiu pe care puțini autori (sau moderatori de televiziune de azi) îl fac. Și anume să se subordoneze interlocutorului pentru a-i pune în valoare virtuțile, pentru a-l incita ca scrutându-se pe sine să ne descopere secretul neobișnuitei sale popularități. Nu doar succesul, totuși, dar și valoarea, dacă ea există. Cum se vede, în această poveste de haz și de necaz inteligența, ca și gustul îndelung educat, îl ajută pe Carandino să facă punte peste prăpastia în care alți confrați, dacă l-ar fi abordat pe Constantin Tănase într-un registru frivol, pitoresc, puteau cade cu ușurință. În carte Constantin Tănase, în pofida hazului natural al artistului, dar și al teatrului de nișă, cum a fost și a rămas revista, apare ca un personaj complex, cu o biografie pe care și-a construit-o cu o înverșunată ambiție; un self made man. E fascinant să vezi cum un elev al aristocratului Constantin Nottara, profesorul său de la Conservator, poate păstra

18 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

nealterată – până la sfârșitul vieții – inocența de acasă. Citind povestea în filele jurnalului, eram convins că Tănase juca teatru și în relația cu interlocutorul său. Așa credea și partenerul său de atunci, Nicolae Carandino. Da de unde! Iată revelația târzie a autorului acestei cărți: „Tănase era om simplu și de bunăvoință. Avea un suflet angelic și ajuta pe toată lumea; fluviul de aur care curgea fără încetare la casa Teatrului „Cărăbuș” nu se oprea în buzunarele lui. Omul devenise o instituție națională. Era cel mai mare afiș din țară și, în același timp, actorul primit cu cele mai furtunoase aplauze. E drept că nimeni nu spunea ca el cupletul, dar publicul îl ovaționa înainte de a-l auzi spunând. De altfel, la casa de bilete a teatrului se întâmplau scene de un nemaipomenit pitoresc. Se prezentau oameni care nu știau nici să citească, nici să scrie. Și cereau, de exemplu, douăzeci și cinci de bilete. Știți, venim cu nunta tuma de la Băneasa. Ne trebuie pentru duminică. Tănase nu se deosebea în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante, șiretenii de copil și un instinct artistic de o nemaipomenită siguranță. Înalt și spătos, avea un cap care părea sculptat într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieșea în întâmpinare de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea croită din alt material decât cel obișnuit, omenesc. Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti, dar îl avea pe acela de a întrerupe. Când îi scriam viața la România, îl vedeam aproape în fiecare zi, acasă, pe strada Puțul cu plopi, sau la Săftica, în culise la „Cărăbuș”. N-avea memorie și încurca lucrurile. Istorisea mult cu gesturi, cu interjecții, cu jocuri de fizionomie. Până la urmă, atent la cum joacă mai mult decât la ce spune, mă stricam de râs. Și, odată rămas singur, suplineam cu imaginația golurile vaste pe care le lăsau poveștile lui din trecut, fiindcă tiparul nu știe de glumă; a doua zi trebuia să apară pagina și, ca să apară, „mort-copt”, trebuia s-o scriu.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 19

N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica să-mi arate, în curtea frumoasei vile pe care o construise, „o surpriză extraordinară.” Era vorba de un bordei. „Așa cum a fost al nostru. Fii atent. Nimic nu lipsește…” Și cu emoție de nedescris, a început să-mi arate paradisul pierdut al copilăriei lui moldovenești. Atunci n-am fost prea atent la tot ce spunea. Eram prea tânăr ca să-l înțeleg, așa cum îl înțeleg astăzi.” Mărturisesc că la multe dintre cele povestite, cu zeci de ani în urmă, de cei de-un leat cu Carandino, aveam să păcătuim și noi. Iar de cei tineri de azi, ce să mai zicem! Astăzi ei au atât de puțină disponibilitate să asculte pe alții, încât preferă să ne audă vorbind în locul lor. Iată de ce un fapt atribuit marelui comediant a rămas neelucidat și pentru cunoscătorii specializați în istoria revistei. E felul în care avea să moară Constantin Tănase în august 1945, după o scurtă suferință. S-a zis că i s-a tras moartea de la un cuplet în care-i luase la refec, în balon, pe ocupanți. Auzisem din copilărie ipoteza asta dar, iată, cum nici eu n-am avut curiozitatea să-i întreb pe contemporanii lui, pe Carandino sau pe Kalustian, spre exemplu, legenda persistă dar nu doar în cazul meu. Probabil că așa s-a întâmplat și cu alții, mai intimi cunoscători ai personajului. Se știe – sau poate generațiilor mai tinere bâtrânii n-au apucat să le povestească – despre pasiunea specială a soldatului sovietic pentru ceasuri. Pentru orice fel de ceas! Depun mărturie că primul soldat sovietic văzut de mine în cartierul copilăriei din Constanța era o… soldată. Călărea un cal de tracțiune pomeranian – pradă de război și el! – ca și ceasul deșteptător, tip chefere, cu „umbrelă” pentru soneria-deșteptător, atârnat, ca un medalion, între sânii care-i împungeau rubașca soldățească. Davai ceas/davai palton – avea să fie cupletul cu care Tănase ridiculiza mania de colecționar de ceasuri luate cu japca de la cetățenii pașnici. Nimeni nu poate jura că de la acest cuplet i s-a tras

20 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

moartea. Dar misterul place, cred, mai mult decât realitatea, dacă o fi fost alta. De aceea, probabil, ambiguitatea avea să tenteze ca ea, legenda, să fie motivul dramatic de pornire în scenariul lui Titus Popovici care stă la baza excelentului film făcut de Manole Marcus Artistul și sălbatecii. Dar cum se întâmplă îndeobște cu astfel de deturnări ale legendelor am privit trama filmului ca o mistificare, iar deturnarea circumstanțelor istorice din legendă în scenariu avea să facă ca legenda să continue. În rolul artistului era Toma Caragiu. Nici că se putea un altul! Caragiu era inegalabil de grăitor, probabil ca și Tănase, mai ales, în tăcerile sale, nu doar dincolo de semantica bazică a replicilor. Da, probabil că așa era și Tănase. De fapt la Tănase ne gândeam cu toții văzând filmul! Ce păcat că Titus Popovici, din motive politice, închipuise alți sălbateci decât cei asupra căruia turnase cu vitriol Tănase al nostru! Filmul, oricum, rezistă timpului, mai ales că și unii și ceilalți păreau tocmai atunci ieșiți din peșteri! Dar nu numai ei; toată Europa își ieșise din minți încă din toamna anului 1939 ! Dar să revenim la Viața de haz și de necaz al lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino. Cercetând colecția ziarului România vom observa că într-un număr Carandino îi lipsește pe cititori de porția zilnică de poveste. (Am crezut că din varii motive cronicarul a lipsit… motivat; cine semnează în ziar nu semnează în condică, iar cine semnează invers nu e ziarist, nu-i așa?!) Se pare că motivul avea să fie unul ce se va dezvălui mai târziu. Și nu era vinovat harnicul povestitor al vieții lui Constantin Tănase; n-avea să treacă decât puțin peste o săptămână și în locul episodului cu numărul 30 autorul va face o vagă promisiune cum că va continua cu un volum doi. N-avea să-l mai scrie. Peste mulți ani va destăinui cine-și băgase coada în treburile ziarului! Nu era nimeni altul decât șeful cu sutană al guvernului, Prea Fericitul Miron Cristea. Așa

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 21

cum îl citam mai înainte pe Carandino, mediul redacțional era total străin de obiectivele regimului. „Personal am aflat că la cârma țării se afla patriarhul Miron Cristea în ziua în care a oprit apariția în foileton a Vieții de haz și de necaz a lui Constantin Tănase, tocmai când ajunsesem la faza revistei de mare spectacol. Mi s-a comunicat că Prea-Sfinția Sa găsește nepotrivită cu destinația oficiosului publicarea unei vieți de actor cu episoade atât de imorale. Mai mult, îmi transmitea chiar sfatul să scriu o viață mai edificatoare, bunăoară pe aceea a sfântului Ioan Chrysostomul! A fost greu să-i explic lui Tănase întâmplarea. Am impresia că nu m-a crezut niciodată, că și-a închipuit cine știe ce manevră de culise teatrală, cine știe ce invidie actoricească la baza unei hotărâri care pe el îl oprea să fie citit de public!” Ce-ți e și cu popii când se apucă să facă politică! Și, în plus, politică editorială! Lasă că Prea Fericitul avea el ce avea cu presa care-i vânase pasiunile prea pământești! Cartea pe care o gândise Nicolae Carandino nu doar că apare acum, dar pare a fi fost scrisă în acest timp. Da, mentalitatea sriitorului ne e familiară, chiar dacă nu e a unui minimalist, distanța pe care o ia față de personajul și evenimentele petrecute cu un secol în urmă sunt trecute printr-un filtru auctorial modern. Povestea se întinde de când Tănase venise pe lume – nu mult timp după ce nomazii artiști descindeau pe scenele târgurilor de provincie din căruța cu paiațe – și continuă pe nerăsuflate până la sfârșitul Marelui Război. Ce mai, sunt consemnări despre vremuri de mult apuse, dar la care ne întoarcem cu o nereprimată nostalgie. Nu pentru că era mai bine, ci pentru că astfel îi frecventăm pe părinții fondatori ai României instituționalizate. Eroic avea să fie și desantul de comedianți ai revistei, deși picarești vor fi cele mai multe dintre întâmplările care aveau să marcheze devenirea lui Tănase și – odată cu el – a teatrului de revistă de la noi. Dincolo însă

22 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de plăcerea pură, sublimă a lecturii, cititorul iese îmbogățit sub varii aspecte istorice și pedagogice. Cu o grijă expresă pentru detalii autorul povestirii însuflețește, rând pe rând, tablouri existențiale care l-au inspirat și pe Caragiale, dar și atmosfera mahalalelor moldovenești, sau vitregia campaniei militare de dincolo de Dunăre, Războiul Balcanic. Evident, grație eroului său, Constantin Tănase, prezent în mai toate marile evenimente istorice ale timpului, Carandino nu scapă prilejul să refacă în fața noastră, prin intermediul revistei, atmosfera de mare fierbere cetățenească din cei doi ani ai neutralității, amintiri atât de proaspete care au marcat prin Marele Război de Reîntregire viața bunicilor noștri. Cartea lui Nicolae Carandino are pagini memorabile prin care istoriile mărunte ale oamenilor obișnuiți adaugă noi tușe la conservarea în memoria colectivă a unor episoade pilduitoare atât pentru eroismul popular, cât și pentru abilitatea politică și diplomatică a elitelor. O astfel de mostră, consemnată revuistic de trupa lui Tănase, e jocul savant, la două capete, prestat de șeful guvernului liberal. Pentru abilitatea politică a lui Brătianu, altfel de histrionism decât cel revuistic, un joc cu focul în care miza era visul secular al românilor, Reîntregirea, Tănase găsește echivalenţe pentru a face transparentă politica secretă liberală. Obligat să folosească un limbaj dublu care să materializeze în folosul țării avantajele neutralității active pe care o inițiase în primii doi ani ai Marelui Război, Brătianu riscase acum popularitatea sa, ridicându-și în cap popolul suveran. În tot acest timp, pentru a-și dosi și mai bine intențiile, Brătianu întreținea un comerț activ cu Germania. Tănase avea să-i sară în ajutor venind la rampă și ascunzându-și nasul fățos sub masca Sfinxului, va „Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială: Unii făceau multă gură Că dau nemţilor untură.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 23

Untură dacă le-am dat Iodoform în schimb am luat. Mi-au mai dat pentru porumb În schimb grăunţe de plumb Nu vă temeţi fraţii mei... Le păstrez tot pentru ei. Sau... Pe Tăkiţă l-am pus eu Să strige război mereu Ca să zic când om pleca N-a vrut ţara să mai stea. Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame, nu ştia cum să-şi manifeste entusiasmul, fericită că printre glume şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă. Arta celor doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de originală a momentului politic, nu era dintre cele obişnuite. Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite, deşi calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare. Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea imediată şi parcă ostentativ opusă. Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, frumuseţea şi talentul!” Dacă până acum avem știre doar din presa intervenționistă despre temperatura, despre cum febricita opinia publică, zi de zi, la dilemele naționale – intrăm? când? cu cine? – avem acum și mărturii pe care ni le transmite cu generozitate Carandino prin eroul serialului său, Constantin Tănase: „La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa unanimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea satisfacţie în

24 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea voia să-şi potolească febra patriotică şi curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevăruri exprimate în simboluri facile şi sonore. Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cucoană deşteaptă. A fost un drapel. Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai mult accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul României, care în gândul nemărturisit al tuturor era Mare? „Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky conştientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă voluptate: „Pupă-te-ar pupezele!” Iar în sală... delir. — „Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta în faţa publicului?- a întrebat-o câteva minute mai târziu, Tănase, în culise. Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe Ungurul?” Cultivat la școala marilor valori, cronicarul teatral Carandino știa, de bună seamă, cât de perisabile sunt cupletele politice, ca și opiniile gazetărești, și de aceea nu insistă decât rareori pe textele cu care se produceau Tănase și artiștii săi, căci „să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre vor părea deopotrivă de ridicole.” Această selecție drastică dă măsura seriozității cu care Carandino investighează „cazul Tănase”, secretul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 25

popularității sale, descoperă valoarea națională a acestuia, insistând, cu precădere, asupra binefacerilor sociale – pedagogice și morale – ale umorului de extracție populară într-o societate incipientă, grăbindu-i constituirea. Și avea dreptate să constate la sfârșitul impus din afară serialului său că meritul „celor până astăzi publicate a constat în mare măsură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase, de la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de necunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.” Cu alte cuvinte într-o societate în care trei din cinci români erau analfabeți, cupletul politic suplinea cu brio editorialul de ziar. Ca să nu mai vorbim de plus valoarea pedagogică adăugată pe care-l aducea râsul sănătos, molipsitor al lui Tănase… …1939 abia începuse când Carandino ostenea la ultimele episoade ale serialului său, întrerupte atât de brutal. Pacea mai avea răgaz doar câteva luni, până la 1 septembrie. Apoi va cădea victimă vecina noastră, Polonia, urmând la rând dezmembrarea României Mari. În răstimp, la București lumea continua să se bucure de viață. Chiar inconștientă, dacă ne referim la apetitul în creștere pentru petreceri sardanapalice… Constantin Tănase continua însă seria marilor montări cu același succes de casă. Tănase la Istambul, era acum revista la vogă de la „Cărăbuș”. În lunile următoare – între aprilie și iulie 1939 – va face casă spectacolul Tănase Revue în Turcia, Egipt, Liban și Palestina. Aurel Storin, cel mai calificat istoric al Teatrului de revistă, a găsit printre documentele de arhivă de la „Cărăbuș” un contract cu o agenție de impresariat care prevedea câteva condiții speciale pentru artiști în cadrul unui turneu proiectat pentru o lună, în toamna acelui an. Contract nu s-a realizat. Poate și pentru că războiul începuse deja în Europa. Un an mai târziu, odată cu abdicarea forțată a lui

26 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Carol, „cenzura”, scrie istoricul „Teatrului C. Tănase”, Aurel Storin, „s-a întețit simțitor și evident că Tănase și teatrul lui au resimțit aceasta din plin. Nici măcar „iluziile” nu mai erau posibile.” Era doar prologul la o lungă și lentă stingere a luminilor la „Cărăbuș”. În sfârșit, e timpul să spunem – pentru cei care nu l-au cunoscut – că Nicolae Carandino (născut la Brăila, la 19 iulie 1905, mort la București la 16 februarie 1996), nu era – cum de altfel se poate convinge oricine citește și această carte – nici lipsit de har scriitoricesc, nici lipsit de o solidă formație culturală. Studiase dreptul, apoi petrecuse trei ani la Paris nu doar pentru un doctorat, ci și pentru o temeinică instruire culturală. Cei care l-au apucat în tinerețe afirmă că dovedise vocație pentru meseria de apărător, de avocat, de maestru la bară, dar n-avea să profeseze prea mult timp deoarece patima gazetăriei avea să-l absoarbă definitiv. Iar apoi, mai întâi lagărul antonescian de la Târgu Jiu și, nu mult mai târziu, mizeriile pușcăriilor comuniste, cu suplimentul de recluziune prin deportarea în Bărăgan, aveau să-i răpească ani mulți care puteau fi atât de rodnici pentru formația și vocația sa culturală. Traducerile din tragicii greci, apoi cele câteva volume de teatrologie, pe lângă bogata sa producție publicistică risipită în presa interbelică, sunt – totuși – prea puține semne pe care le-a lăsat celor care vin acest om care era hărăzit unei cariere culturale strălucitoare. Dacă Istoria n-a vrut să fie așa, ar fi păcat ca și amintirile despre locvacele și spiritualul, despre acest om cu o neprețuită vocație a prieteniei să se șteargă din memoria colectivă. Ar fi a doua și definitiva sa moarte!

Iartă-ne cititorule dacă îndrăznim să-ţi recomandăm pe Tănase. Îl cunoşti mai bine desigur decât îl cunoaştem noi, care ne-am hotărît să-i istorisim viaţa. Îl cunoşti mai bine fiindcă ani de-a rândul l-ai urmărit cu stăruinţă, fiindcă mereu şi pretutindeni erai de faţă, gata să-l aplauzi, gata să-l aclami ori de câte ori te convoca să-l vezi şi să-l asculţi. Dar îl cunoşti altfel. Nu te-ai gândit niciodată să legi momentele disparate între ele pentru a evoca omul, socotind că misiunea lui era să te distreze, iar obligaţia ta să te laşi furat de amăgirea clipei. Tănase este totuşi altceva decât un simplu pretext de agreabilă digestie. Tănase este un mare actor popular care de peste treizeci de ani reuşeşte să placă ţăranilor şi târgoveţilor, analfabeţilor şi intelectualilor de rasă. Întreaga suflare românească a găsit în acest personagiu devenit legendar numitorul comun

28 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

al supremei ei înfrăţiri; în veselia fără constrângere a lui Tănase totul căpăta un aspect de optimism autohton cu rădăcină certă în frământarea istorică a poporului răbdător şi dornic de glumă. Rând pe rând toate momentele mari ale vieţii noastre publice s-au oglindit în cariera şi verva actorului, durerile găsind în bunul lui simţ, în perspectiva lui de cetăţean necăjit, satisfacţie morală dacă nu alinare. Nimic nu părea totuşi să hărăzească pe omul, C. Tănase, acestui prestigios destin, fiindcă nimic nu părea la prima vedere în înfăţişarea lui de natură să trezească ideea unei radicale desprinderi de mediu. Urâţenia lui Tănase, proverbiala lui urâţenie semăna cu o mie altele, întâlnite la colţ de stradă; tenul ciupit de vărsat, nasul mai mare decât se cuvine, statura de gigant patrat şi cumsecade, nimic, nici măcar lumina blândă a ochilor vineţi argintii, n-ar fi îndrituit pe cineva să-i prezică o popularitate cum puţine au fost pe aceste plaiuri.

DE CE A DURAT TĂNASE Câte mituri culturale, sociale şi politice nu s-au desumflat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu şi ameninţă în viitor, la fel să crească. Se pune în mod firesc întrebarea de ce Tănase a reuşit să menţie concentrată favoarea populară, de ce având atâtea dezavantagii fizice a canalizat adeziunea şi simpatia mulţimilor? Răspunsuri multe se pot da în această privinţă şi multe plauzibile. Este neîndoielnic faptul că aspectul fizic al lui Tănase, cu osebire caracteristic are, dacă trecem peste prima impresie, darul de a fi reţinut. De asemenea pasiunea acestui actor pentru spectacol şi chemarea excepţională a talentului său de umorist au completat spre cea mai mare glorie a „Revistei” darurile unei excepţionale cariere. Dum-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 29

nezeu a dat nas lui Tănase; el însă a ştiut să-l poarte fără să şi-l ia la purtare. Dar ascultarea de gustul maselor, chiar neexprimat, i-a fost principală chezăşie a succesului. Nimeni n-a ştiut să plece urechea mai atent la dorinţa publicului şi nimeni n-a ştiut să satisfacă această dorinţă cu mai multă repeziciune şi cu mai mult simţ al actualităţii spectaculare. Cine ştie însă care ar fi fost soarta acestor calităţi dacă la temelia lor nu s-ar fi întâmplat şansa consubstanţialităţii? Să ne explicăm. „Tănase” este din aceiaşi stofă, din aceiaşi substanţă cu noi toţi; în fiecare dintre cei care l-au văzut, care l-au ascultat, care l-au presimţit, scormonind bine s-ar putea descoperi – sub inimă – regiunea peste care marele comic s-a decretat pe vecie stăpân. Tănase a jucat pe claviatura instinctelor noastre, cântecul de totdeauna al faunilor şi al silvanilor. Zeu de pădure în fiinţa căruia bureţii, muşchii de pe copaci, rădăcinele mirositoare, scoarţa ramurilor înmugurite, intră ca elemente naturale de fiinţă, el n-a furat, în ciuda privirilor aprige şi a gesturilor fără răspuns alte nimfe decât consimţitoare. Pe acest fond de natură primitivă şi năvalnică s-a altoit o religiozitate care este a tradiţiei şi un simţ al dreptăţii care nu este mai puţin ancestral. Dincolo de rolurile pe care le-a interpretat actorul, dincolo de personagiile variate ale repertoriului său comic biruie peste timp personalitatea. Tănase e valabil prin tot ce a adăugat an cu an la înflorirea propriului său mit. A evadat într-o bună zi din „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale sau din comediile lui Alecsandri şi ieşind în lume n-a mai găsit în el nimic livresc, nimic adăugat unui fel de a fi care al lui fiind era şi al vecinului. Tănase rezumă în cântec şi în mişcare indignarea sau

30 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

entuziasmul popular aducând în grija lui de a corespunde doar mai mult dinamism decât ar fi putut pune în slujba clipei ascultătorii, doar fărâma de talent care scuză şi justifică. Principala caracteristică a personagiului Tănase în variatele strae în care l-a îmbrăcat imperativul actualităţii este bunătatea de suflet, umanitatea. Tănase înţelege şi nu o „face pe grozavul”; el cunoaşte fără să fi studiat slăbiciunile oamenilor şi accentele de depăşire pe care cu atâta grijă ei la ascund.

OMUL — ARTISTUL — CETĂŢEANUL Viaţa lui Tănase este de aceia plină de învăţăminte şi înainte de a servi drept explicaţie la o carieră ea evocă odată cu anumite permanenţe ale firii omeneşti pagini din bucuria şi durerea românului mijlociu, ale acelui român, care şi-a făcut datoria fără să se „învârtească”, fără să „tragă chiulul”, aşa cum de atâtea ori exemplul celor mari l-ar fi îndemnat. In povestirea noastră vom trece în revistă episoadele cele mai importante ale unei vieţi care s-a desfăşurat în medii foarte variate păstrând mereu contactul cu aspiraţiile medii ale poporului, cu izvoarele nesecate ale sentimentalismului popular. Vor defila înaintea cititorului atent, amintirile copilăriei vasluiene, când pasiunea artistică mijea în mormolocul mai vioi şi mai dezgheţat decât presupunea vârsta fragedă, isprăvile liceanului debutant în meseria de director de teatru, aventurile învăţătorului care alături de Ion Adam aplica pe teren sisteme personale de pedagogie, veselia şi necazul soldatului Tănase în cei şapte ani de oştire, visurile plutonierului reangajat elev în aceiaş timp la Conservator, asprele condiţii ale debutului, participarea la primele companii de teatru şi de operetă, împrejurările celui dintâi turneu în străinătate, campania din 1913, experienţa războ-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 31

iului celui mare, triumful revistei în epoca neutralităţii şi renaşterea ei în perioada de după răsboiu sub semnul lui Tănase precum şi etapele principale ale unei cariere care a culminat în festivitatea de la Cercul Militar la care alături de Suveran au participat aţâţia valoroşi fruntaşi ai vieţii noastre publice. Povestirea va merge până în zilele de astăzi mai puţin grijulie de a păstra întâmplărilor parfum românesc dar atentă la zvâcnirea de autenticitate a faptelor la descrierea pasagiului moral şi sufletesc în care s-a născut, a crescut şi s-a dezvoltat Tănase. Nu va fi un panegiric, nici o apologie. Tănase e obişnuit să vorbească fără perdea. Tănase spune tot. Aşa a făcut şi de astă dată. Amatorii de „picanterii” vor fi poate dezamăgiţi aflând că înapoia aparenţelor de strălucire şi de fast, înapoia baletistelor şoldii şi a cupletelor deochiate, se ascunde o viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos şi iubitor de oameni. Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că averile pe care le-a câştigat prin muncă cinstită au luat calea bisericii şi a instituţiilor de cultură şi de binefaceri. Dovezile pe care le vom aduce însă nu vor putea decât să înfăţişeze alături de acel Tănase pe care toată lumea l-a văzut pe scenă, măscărici, un Tănase necunoscut de marele public, un Tănase demn de încrederea pe care a inspirat-o artiştilor, literaţilor, oamenilor de ispravă.

TĂNASE CREATOR DE PUBLIC Reţeta de la „Cărăbuş” este egală, întotdeauna egală cu aceia a tuturor teatrelor din Capitală împreună... Iată

32 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

un fapt de la sine elocvent care nu are nevoie de explicaţii suplimentare. Mai mult, Tănase nu fură niciun spectator de-al vreunui teatru oarecare de stat sau particular. El formează, dimpotrivă, pentru arta spectacolului un public hotărât altfel să rămâie acasă, la poker, lângă bateria cu şpriţ la ghiaţă. Nu stă nicăieri scris că un admirator al lui Tănase aşteaptă doar prilejul binevenit pentru a merge la „Hamlet”, dar nu e mai puţin adevărat că obişnuinţa de a merge la spectacol este un frumos început susceptibil câteodată de neaşteptate dezvoltări. În acest scop, al adunării publicului să asculte un text însoţit de muzică şi în vederea ridicării din neant, (adică din pânză şi vopsea) a unei lumi de iluzii, Tănase a cheltuit o viaţă de necurmată trudă şi a pus mereu la încercare destoinicia sa de şef, de comandant. Biografia lui C. Tănase se confundă în mare parte cu istoria revistei româneşti. Genul, aşa cum se scrie şi cum se reprezintă astăzi, se datoreşte în mare parte aceluia care a îndrăznit să-l conceapă în proporţiile de montare şi de figuraţie pe care lumea le apreciază fără să se ostenească în cercetări de origină. Odată cu „Plici”, revista a luat la noi o dezvoltare pe care hiatusul războiului celui mare n-a reuşit efectiv să o întrerupă. Se discută în fel şi chip cauzele care au dus la dispariţia operetei, gen pentru care publicul manifestă o constantă predilecţie. Mulţi susţin, şi explicaţia lor nu-mi pare lipsită de temei, că Tănase, realizând revista ca spectacol modern, a dat lovitura de graţie operetei furând pe spectatorii iubitori de fast şi de glumă uşoară pentru a lăsa în seama operei pe amatorii de muzică serioasă. Iată prin urmare cum intervenţia unei personalităţi artistice poate, la un moment dat, modifica gustul public dându-i orientări pe care înainte era departe de a le bănui.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 33

În tot acest proces de diferenţiere al spectacolului românesc, proces început cu mult înaintea apariţiei lui Tănase pe ecran, actorul şi directorul de scenă au avut rol egal cu şeful de întreprindere. Vom analiza în cursul povestirii şi la momentul oportun contribuţia lui Tănase în perfecţionarea artei de a spune cupletul, dar nu ne putem opri de a sublinia de pe acum aportul extraordinar al directorului de scenă. Tănase are un bun simţ teatral, un instinct al notei, al glumei, al cuvântului just care transmis la generaţii întregi de interpreţi a ridicat pe scena de revistă atâtea frumoase talente. Fireşte, nimeni nu a ajuns din elevii şi continuatorii lui să-i fure într-adevăr meşteşugul, fiindcă în realitate talentul este şi altceva decât o chestiune de meserie. Tănase a făcut şcoală dar n-a putut creea personalităţi. Sunt destui care pe urmele lui au încercat să-şi dureze un nume, o reputaţie de vedetă. Au cheltuit în acest scop inventivitate, simţ al nuanţelor şi adesea talent. Dar rezultatele au fost mediocre faţă de nivelul pe care l-a atins popularitatea, gloria, şi tehnica lui Tănase. El nu s-a pierdut niciodată în amănunte, el n-a risipit o vână excepţională în succese minore pentru uzul exclusiv al rafinaţilor. Tănase s-a adresat publicului de revistă, marelui public de revistă şi a întrunit întotdeauna majoritatea sufragiilor. E destul ca el să apară pe scenă singur sau înconjurat de tot corpul de balet ca nimic să nu mai conteze înaintea ochilor omului din stal, nici picioruşele dansatoarelor, nici culorile crude ale decorului, nici lumina orbitoare de reflector. Fără Tănase revista e o revistă ca oricare alta, cu Tănase, e o adevărată întrunire populară. Numele lui trezeşte surâs pe toate buzele şi veselie în cele mai întristate inimi. Într-o mulţime care este doar incidental sensibilă la valorile pur estetice Tănase trezeşte

34 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

sensibilităţi adormite acordând mulţumiri pe planul unui imediat fără pretenţii şi fără ostenitoare eforturi. Darului neasemuit pe care îl are de a reflecta epoca, mentalitatea comună şi sclipirea succesivă a emoţiilor trecătoare se datoreşte interesul pe care îl prezintă povestirea acestei vieţi.

CE CUPRINDE VIAŢA LUI TĂNASE Prin locul pe care l-a ocupat în spectacolul românesc, prin poziţia pe care a câştigat-o luptând zi de zi, pentru izbânda revistei populare, Tănase a stat în permanenţă fixat în centrul actualităţii curente, ecou viu al sbuciumatelor prefaceri din viaţa naţională. A cunoscut personal oameni politici de vază (Ionel Brătianu, Mareşalul Averescu, Vintilă Brătianu, Alexandru Văitoianu, Vasile Morţun, N. Titulescu, Take Ionescu, Gabriel Marinescu, Vaida Voevod etc., etc.), actorii de teatru şi de revistă care au făcut cinste scenei româneşti şi străine (C. Notara, Aristiţa Romanescu, Belcot, Petre Liciu, Aristide Demetriade, De Max, Josefina Baker, Prince-Rigadin, Dranem, Niculescu-Buzău, Marioara Cinsky, Bob Hopkins, Nitta Jo, Grigore Brezeanu etc., etc.), scriitori, oameni de litere, autori de reviste (A.D. Herz, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Mircea Rădulescu, C. Solomonescu etc., etc.), precum şi alte numeroase personalităţi din Capitală şi din provincie. Viaţa lui Tănase a fost după cum foarte lesne vă închipuiţi departe de a fi o viaţă de schimnic. Preocupările lui de actor şi de director nu l-au împiedecat să participe la evenimente, iar bunul simţ cu care natura l-a înzestrat i-a permis să reţie din desfăşurarea lor tot ceea ce merita oprirea memoriei şi cinstea unui comentariu. Regina Maria şi George Enescu, adică Suverana graţiei

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 35

şi Prinţul muzicii au acordat vrednicului actor de revistă o atenţie de care a ştiut să rămâie demn. Tănase, născut din părinţi săraci, a fost în realitate „copilul nimănui”. Tot ce a reuşit să înfiripe se datoreşte puterilor proprii şi talentului care i-a permis să rămâie vraciul neobosit al grădinilor de vară, bufon permanent al Măriei Sale Poporului. Istorisirea pe care o începem şi care are drept scop desvăluirea unui Tănase intim, pe nedrept necunoscut de Marele Public, începe cu mult înainte de război, desfăşurându-se într-un spaţiu de timp pe care viitorul ar putea să-l eticheteze generic, „epoca lui Tănase”. Sunt puncte de vedere din tot ceea ce ne-a povestit marele actor care meritau să fie însemnate pe hârtie dacă nu din alt interes, apoi din al mărturiei indispensabile pentru zugrăvirea unor stări de lucruri prăfuite de vremuri, dar insuficient cunoscute. Să nu vă miraţi de aceia când la răstimpuri Tănase va avea sub pana noastră mai puţin haz şi mai multă tristeţă, când din viaţa lui vor apare şi spinii printre florile de carton ale decorului. Liniştiţi-vă însă, nu avem de gând să scriem o tragedie. Oricât ar fi fost uneori soarta vitregă faţă de Tănase, numele îi rămâne definitiv legat de-al veseliei şi ar fi întradevăr trist dacă urmând exemplul eroului nostru, n-am izbuti să vă descreţim fruntea. Acestea fiind spuse, am întors prima filă din „Viaţa de haz şi de necaz” a lui C. Tănase. Legenda spune că înainte de naşterea lui Tănase babele de prin vecini se uitau cu jale la mătuşa Ilinca. — S-arată a gemeni, Soro! La 5 Iulie 1880, evenimentele au desminţit însă prevestirea. S-a născut Tănase singur. Dar cu nasul lui... N-avem posibilitatea să controlăm sensul ascuns al basmului de mai sus.

36 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Martorii – hai să le zicem „oculari” – au dispărut. Tănase, cu toată proverbiala lui isteţie, declară pe drept cuvânt că nu-şi aduce aminte. Ar fi inelegantă în asemenea împrejurări orice insistenţă din partea noastră. (Şi când spunem acest lucru, ne gândim şi la partea a doua a legendei care circulă aşa cum numai legendele ştiu să circule: anume s-a iscat mare discuţie, până azi nelămurită, dacă întâi a fost Tănase sau întâi nasul!)... Strada Huşului din Vaslui unde eroul nostru a văzut lumina zilei nu s-a schimbat prea mult în cincizeci şi opt de ani. S-au făcut fireşte unele înfrumuseţări de detaliu, ici un trotuar, colo o lumină electrică, dar datele esenţiale au rămas aceleaşi. Mahalaua oscilează între praf şi noroi la fel ca pe vremuri; din lumea care a fost, puţină a mai rămas iar în starea caselor făcute din vălătuci, jumătatea de secol peste arhitectura lor prăvălită a lăsat urme din care fiecare târg în descompunere poate să servească asemuitoare exemple. Părinţii lui Tănase erau oameni gospodari la casa lor, dar fără osebită dare de mână. Neştiutori de carte ca atâţia alţii de pe acea vreme şi cum destui şi până astăzi au rămas, ei făceau parte din marea familie a celor iscălind „prin punere de deget”. Dar firea nu le era din această cauză mai rea nici mai ascunsă. Tatăl, Ion Tănase, ca om drept, cinstit şi sperios faţă de stăpânire, nu voia să ştie nici de ale judecăţii, nici despre vardişti purtând în conştiinţa lui de ispravă o duşmănie instinctivă la adresa agenţilor dreptăţii publice. Sentimentele nu şi le arăta altfel însă decât prin indiferenţă şi prin tăcere aşa cum fără ştirea nimănui şi pe furiş făcea datorii la Iani cârciumarul pentru a le plăti corect la sfârşit de săptămână. Într-un cuvânt nu-i plăcea lui Ion Tănase să dea cuiva socoteală. Nevastă-sa în schimb, Elena, sau mătuşa Ilinca aşa cum îi spunea mahalaua, era mai veselă decât se poate închipui. N-o întrecea nimeni

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 37

la snoave, după cum nimeni nu-i sta potrivă la joacă şi la cunoaşterea datinilor. Avea ureche muzicală şi ritm viu în vârful piciorului de putea să conducă un „brâu” întreg chiar dincolo de vârsta legiuită pentru asemenea distracţii şi cunoştea ale botezului, ale nunţii şi ale înmormântării în toată legea lor străveche. „Costică” băiatul „tătuţii” şi al „mămuţii” s-a arătat de la început demn de tradiţiile familiale în care se dezvolta. Singur la părinţi era mai alintat şi mai jucăuş decât copiii din vecinătate, dar nebuniile nu le făcea niciodată prea mari aşa încât după săvârşire oamenii cu scaun la cap puteau de bine, de rău, să le îndrepte. Copiii de o seamă îl recunoşteau şef, „căpitan”, fie din cauza priceperii la năzbâtii, fie din cauza iuţelii de mână şi astfel, cu droaia de supuşi după el, întindea Costică toată uliţa cât era de largă şi toate maidanele cât erau de părăginite. În timp ce „mămuţa” îngrijea de-ale casei iar „tătuţul” îşi vedea de reţete în calitatea lui de laborant al farmaciei Ortenski, odorul scăpa şi dincolo de marginile cunoscute ale universului său infantil pentru a pleca în haiducie la Bulbonica sau chiar pe undeva mai departe de unde se întorcea plâns şi hârtănit. Vara înnota la ghiol cu băieţii şi trecea odată cu ei apa, legat de coada cailor sau prindea chişcari din nămolul de la fund; iar cum luciul prindea coajă, spre sărbători, o lua cu patina înainte cât vedea cu ochii şi cât îl ţineau puterile spre un necunoscut pe care ar fi vrut mai repede şi mai adânc să-l pătrundă. A ajuns aşa odată, până la Bârlad, străbătând îngheţul şi întunericul pierdut printre străini şi înfricoşat de noaptea care creştea. S-a ascuns la gară printre tampoanele unui tren despre care aflase că pleacă la Vaslui. Conductorul, văzându-l mic, necăjit, fără parale s-a apropiat să-i asculte povestea. — Cum ai ajuns tu pe aicea, mă?

38 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie şi cu lacrimile disperării pe faţă cum a plecat înainte fără să ştie de ce, fără să ştie încotro merge şi încotro ajunge. Când la 7 ani l-au dat la şcoala No. 1 de băieţi la domnul învăţător Vasiliu, s-a găsit alături de prietenii din mahala şi de alţi mulţi necunoscuţi despre care niciodată înainte nu auzise. Îşi aduce azi aminte de numele lor: Vasile Pamfil, Ion Lăzanu, Theodor Cosmescu, Avram Focşaner, Pogângeanu, Zuckerman, Leizer Marcu, Ion Vameş, Grunberg Moise, Ştefănescu Niculae. Unii au ajuns înalţi funcţionari, oameni de finanţă, alţii generali şi alţii, în fine, au rămas mai departe cu o meserie sau cu un rost oarecare în tristeţea cenuşie a târgului moldovenesc. Pe acea vreme însă toţi erau o apă, băieţii care învăţau carte cu „don Vasiliu”! „Costică” nu prea strălucea la învăţătură. El era mai tare la recreaţie. La muzică, la gimnastică şi la religie făcea minuni. Dar se împăca foarte greu cu aritmetica. Nu intrăm în prea multe detalii; e destul, ca să aveţi o slabă ideie despre mersul studiilor lui Tănase, să vă spunem că în clasa a doua a „stat” doi ani până s-a lămurit pe deplin la toate materiile şi a trecut voiniceşte în clasa următoare, Cine se gândeşte însă la „studii” în anii supremei fericiri, în anii desăvârşitei inocenţe? „Costică” nu era, poate, mai distrat decât camarazii. îşi păstra însă, ca şi ei, vioiciunea pentru ceasurile când „domnu învăţător” pleca de pe catedră, cu băţul lui cu tot. Era mai voinic decât copiii de seama lui, Costică, şi avea la fiecare pas nevoie de voinicia lui. Curgeau poreclele cu aluzii foarte puţin subtile la dimensiunile nasului respectiv şi când atmosfera devenea din cale afară de încordată mai scăpa şi el câte un pumn, doi după câte o ureche

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 39

până se linişteau lucrurile şi reveneau băieţii la respectul dinainte... Acasă se uita cu nesfârşită admiraţie la unchii lui din Bălteni, la cei trei fraţi ai bunicului înalţi ca brazii şi puternici ca-n poveştile cu zmei. Bunicul murise înaintea lor dintr-un accident; călcase într-o ţeapă de salcâm. Fraţii n-au închis ochii însă decât la 103, la 110 şi ultimul la 115 ani, oameni parcă dintr-alt os decât al semenilor apropiaţi. Bunica nu şi-a mai revendicat după moartea lui bărbatu-său drepturile la pământul din Bălteni. Cumnaţii ei însă, recunoscători, aduceau de câte ori se întâmpla să vie la oraş desagi plini cu bunătăţi şi de toate câte la ţară-s ieftine, în târg nu puteai să te apropii de ele. Costică trecea din braţele unui uriaş într-ale altuia cu inima ghem, cu faţa linsă de pupături şi gâdilat foarte de bărbile şi de mustăţile brumate ale moşilor săi prea expansivi. Fie că era în luna lui Cuptor, fie că troznea piatra de ger, bătrânii păşeau la fel de ţanţoşi cu pieptul gol şi cu obrajii îmbujoraţi. Dar Costică nu prea făcea sfat multă vreme cu ei. Erau prea mari şi prea voinici pentru joaca lui şi adesea, când le scăpa din braţe, îşi destindea şalele amorţite, cu necaz amar şi nemărturisit. Îi plăcea mai mult să meargă pe la hramuri cu „mămuţa” ori cât ar fi fost drumul de lung şi calea începută mai spre dimineaţă. După cum tuturor sindrofiilor cu oamenii în vârstă în chip firesc le prefera hârjoneala în voie, din ogradă, cu „băieţii”. Se jucau de-a „mingea la perete”, de-a „cadrilul”, de-a „babele”, de-a „mingea-n bortă”, de-a „întoarselea cu banii”, „la chioc” şi în toate felurile din care unele s-au uitat şi altele au rămas până-n zilele noastre. Până-ntr-o zi când s-au trezit jucându-se de-a teatrul aşa cum văzuseră că fac artiştii la „grădina Iacob”.

40 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În acele vremi când venea o „companie” de actori la Vaslui nu se făcea reclamă în felul în care se face astăzi prin oraşele de provincie pe unde muzica, talentul şi frumuseţea hotărăsc să facă oprire. În acele vremi se lipeau pe pereţi afişe de mână iar muzica militară cânta afară până se aduna lumea. Copiii cei dintâi, şi printre ei mai în frunte Costică, se aciuiau pe lângă instrumentişti. Când pe la nouă, nouă şi jumătate intra în fine muzica în grădină, fiecare mucos îşi avea făcut un prieten în orhestră. Greutatea pentru băieţi era să pătrundă înăuntrul gardului, pe urmă se descurcau ei cum se descurcau, fie pitindu-se după scaune, fie urcându-se în pomi, fie furişându-se prin culise. La intrarea muzicanţilor bătălia mare era pe transportul viorilor şi al alămurilor. Încârcat cu o cutie neagră sau cu un trombon, „Mitică”, „Ionel”, „Nicuşor” sau „Costică” treceau biruitori în faţa controlorului dezarmat simţindu-se şi ei artişti, participanţi benevoli la dansul iminent al fantasmelor. Deabia intraţi în grădină în calitate de „fii” sau „ajutori” ai violonistului sau ai toboşarului, ţiganul de la uşă desmeticit îi căuta prin locurile mai întunecate unde se ascundeau de lumina prea strălucitoare a lămpilor cu feştilă sau a lumânărilor de seu. Şi când îi descoperea, ţin-te goană, ţine-te bătaie! Într-o seară, Costică al nostru urmărit de ţigan cu băţul a căzut tocmai din vârful pomului lângă gardul de cătină plin de urzici. Când s’a întors noaptea târziu acasă – după spectacol – mai, mai să nu-l recunoască mătuşa Ilinca, atât era de beşicat pc faţă şi vânăt. „N-ai fi plecat de la „tiatru” drace să vii acasă nici de ţi-ar fi plesnit ochiul Doamne fereşte! Că de veneai repede te ungeam cu ceva şi nu te mai umflai de usturime! Costică asculta şi tăcea fericit. Puţin îi păsa lui de dureri şi de frumuseţe, luceau în

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 41

ochi imaginile încă proaspete ale „reprezentaţiei” iar în inimă îi tremura pornirea de a face şi el a doua zi „la fel”. Prin anii copilăriei lui Tănase Vasluiul nu era ocolit de artişti. „Grădina Iacob” gemea de lume ori de câte ori cânta vestitul cupletist I.D. Ionescu „La vila regală” sau Vlădicescu

Avântă, avântă barca uşoară Ca rondonela de spumă zboară.

Actorii se prezentau în faţa publicului foarte eleganţi, cu joben, cu mănuşi albe, în frac şi cu pelerină. Înainte de a impune prin arta lor, care covârşea posibilităţile de critică ale spectatorilor ei aduceau în mizeria oraşului provincial nuanţe de distincţie şi de frumoase maniere în care oricine se grăbea să recunoască o rază pierdută din strălucirea „Parisului” depărtat şi feeric. Cu atât mai puternic şi cu atât mai definitiv entuziasmul trezit în sufletul nevinovat al copiilor! Tănase le conducea „trupa”. Jucau din amintire improvizând textul după cele ce văzuseră şi auziseră cu o seară înainte. Aşa au interpretat – în curtea lui Tănase – „Meşterul Manole”. A fost un prilej de fastuoasă montare. Toate cearceafurile, toate lăicerele mătuşii Ilinca au fost utilizate în perfectarea decorului. Pe zidul – de pânză – o foiţă îngustă roşie, simetric dispusă, înfăţişa cărămida. Sforile de pe margini funcţionau la timp ca să dea iluzia aproximativă a creşterii; în seara reprezentaţiei atât de fireşti au părut elementele de decor şi suspinurile nevestii lui Manole încât biata coana Ilinca a plâns cu lacrimi cât pumnul de jalea copilei zidite de vie deşi îl frânsese din bătaie, cu câteva ceasuri înainte, pe Costică din cauza jafului pe care îl făcuse în cearceafuri. Jucau în „Meşterul Manole” cei trei fraţi Gavrileşti,

42 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Costică, Nicu şi Jenică, Mitiţa Antoniu în rolul nevestei Iui Manole, Tănase în rolul meşterului şi alţii cu misiuni mai puţin însemnate. Spectacolele erau cu plată. La început se percepea pentru cele trei feluri de locuri, un bumb, doi bumbi sau trei bumbi; preţul locului de intrare urcându-se odată cu vârsta copiilor la cinci, zece şi cinsprezece bani. S-a ajuns astfel la reţete totale de circa 60-70 bani care prilejuiau bătaie mare după spectacol, când suna ceasul împărţelii „frăţeşti”. Altă piesă de mare succes: anume „Banditul Licinski” triumfa şi în spectacolele date de băieţii vasluieni de pe strada Huşilor. Oamenii mai în vârstă, rude şi părinţi, în marea lor majoritate, care văzuseră piesa interpretată de actorii renumiţi ai timpului, consimţeau totuşi, de dragostea odraslelor, să participe la reprezentaţii. Înainte ca publicul să intre în vreun grajd, special amenajat pentru teatru, trebuia să treacă prin faţa unei mese cu lumânare unde se distribuiau, contra monedă, bilete de mână. Orice loc adăpostit de prin mahala era de altfel susceptibil de a fi transformat în sală de spectacol. Aşa, bunăoară, a fost când doi „actori” au jucat înaintea a doi spectatori „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” adunând toţi păduchii din poiata de găini care servea drept „local” în toată regula. Mai târziu, mult mai târziu, Tănase avea să-şi treacă producţia din anul III de Conservator interpretând cu alte mustăţi decât cele furate din fuiorul mamei pe acelaşi „Conu Leonida” care-i turburase ambiţiile copilăreşti. Despre aceasta însă vom vorbi mai pe larg la vremea sa... De sărbătorile Crăciunului „băeţii” mergeau cu steaua şi mai ales „cu haiducii”. Iancu Jianu era la modă, iar aventurile lui cu jandarmii,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 43

dragostea nevesti-sii Sultanina, alcătuiau pentru actorii precoci un fericit pretext de spectacol...

Să trăiască Jianul nostru Vai de voi cei din oraş

sunau primele versuri ale baladei interpretate cu mare lux de figuraţie şi cu peruci aduse special din Bârlad. Caretaş (astăzi cunoscut sub numele de Vermont ca prim sufler la Operă) dirija corul. Fioroşi, când nu erau ridicoli, băieţii purtau, cu osebită mândrie, bărbile şi mustăţile lipite cu pap cizmăresc. Afară în frig, când papul îngheţa, situaţia era suportabilă dar prin casele unde îi primeau creştinii, la căldură, se înmuia repede lipitura şi în puţină vreme vedeai bunătate de haiduci mestecând cu îndârjire mustăţi încleiate. Nimeni nu se plângea însă şi nimeni nu găsea nefiresc sacrificiul; admirabilă inconştienţă a vârstei în care iluzia îmbracă în podoabe de aur realităţile cele mai meschine... Încet, încet tot interpretând roluri variate în spectacolele organizate de copii, Tănase a ajuns cunoscut în mahala şi chiar în lumea care roia în jurul „trupelor” venite de aiurea. La vârsta de 12 ani, bine dezvoltat, el părea de 16, iar experienţa pe care o câştigase în ale scenei îi permitea să aspire la onoarea de a participa ca figurant în reprezentaţiile serioase. Primul lui rol pe o scenă veritabilă l-a jucat Tănase cu prilejul trecerii trupei evreeşti a lui Segalescu prin Vaslui. Textul era în gustul timpului, adică melodramatic. Micul Costică juca rolul unui birtaş, având în acelaşi, timp misiunea de a trage cortina. Se vorbea în piesă despre hoţii de codru, despre hoţii de oraş, se prezentau hanuri blestemate şi alte lucruri teribile care aveau, fireşte, darul de a scoate în evidenţă puritatea de suflet a unei nenorocite fecioare. Tănase prevăzut cu şorţ peste burta falsă nu avea

44 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

prea mult de spus; îşi aminteşte şi azi doar de câteva cuvinte, primele pe care le-a rostit în faţa unui public veritabil: („Biata Zalostina!... Antoniu!), fără să se poată dumiri, la atâţia ani distanţă, asupra sensului pe care îl aveau în desfăşurarea acţiunii. Dar rostul cel mai important al lui Tănase la acest spectacol era tragerea cortinei. Spânzurat sus, la frânghii şi costumat în birtaş, aşa cum îi cerea rolul, el privea când în scenă când în culise mândru de încrederea care i-se acordase; furat adesea de vraja luminilor de desubt sau de perspectivele pe care doamna Mărculescu, artista, le lăsa ghicite dezbrăcându-se în cabină, când mai scăpa şi el – bietul Tănase – sforile. Vasluienii însă nu protestau prea vehement când la jumătatea actului se lăsa cortina (tot pe jumătate) convinşi fiind că „aşa e piesa” şi nebănuind o singură clipă că vinovat era ochiul cupid al blestematului Costică şi omeneasca şovăială a unor degete slabe. A sosit şi vremea liceului. Manevrele de toamnă avuseseră loc în acel an în ţinutul Vasluiului. Multe pregătiri s-au făcut pentru primirea şi găzduirea tinerilor prinţi Ferdinand şi Maria care participau la exerciţiile trupelor. În sufletul copilului Costică, martor la tot ceea ce se întâmpla cale de o poştă jur înprejur, frumuseţea prinţesei, trecând călare pe un cal alb, a lăsat urmă neştearsă. Cine ar fi putut, dealtminteri, să o vadă, în splendoarea primei tinereţi, fără să nu-l îngenunche maiestatea? Dar îndatoririle şcolii, din ce în ce mai severe, îi îndepărtau pe copii de la plăcerile hoinărelii şi ale contemplaţiei. Liceul „Mihail Kogălniceanu” avea reputaţia unei instituţii severe, dar această reputaţie nu schimbase prea mult buna dispoziţie a lui Costică după cum n-a parvenit mai târziu să-i modifice aptitudinile intelectuale... N-a prea fost elev strălucit Tănase! Trecea, de obicei, cu

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 45

media cinci. Lua zece la gimnastică, zece la muzică, zece la religie, iar la celelalte obiecte câte trei. Ce era el vinovat că în liceu se învăţa aritmetică, fizică, franceză, germană? La urma urmii ieşea el la capăt cu toate obiectele întrun fel sau altul, dar se împotmolea greu la nemţească. Nu ştia altceva decât două versuri de început dintr-o poezie: Der schönste Nam’ auf Erde herum Der scönste Menschen mund als „Mutter” Când îl întreba profesorul gramatică sau îl punea să explice un text rămânea de piatră, lângă tabla de lemn. — Bine tomn Tănase, tar Tumneata nu ştii absolut nimica. — Ba ştiu, domnule Profesor. — Ce ştii? Spune ce ştii! — Ştiu „Die Mutter”. — Pine, spune „Die Mutter”. Şi Tănase începea hotărît poezia de parc-ar fi ştiut-o toată pe de rost. Profesorul îl oprea de obiceiu, plictisit de la primele versuri. — Pine, pine. Asta ved ca ştii. Dar trebuie învaţat şi altceva. Toată clasa era la curent cu felul în care Tănase ştia la germană până şi poezia „Die Mutter”. Nu râdea însă nimeni prea tare de ştiinţa lui fiindcă mai toţi erau slabi la această materie. Profesorul „funcţiona” metodic, tipicar, cum se cade, aşa cum, de obicei, sunt profesorii nemţi. Băieţii îi învăţaseră repede rosturile. Ştiau când îi scoate la lecţie, cam ce îi întreabă şi în ce ordine. — Ştefănescu, Tănase, Zuckermann! Toţi trei ieşeau la tablă cu cartea în mână. Pe textul de tradus fiecare avea însemnată mărunt cu creionul partea care îi revenea... în ordinea catalogului.

46 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Într-o zi profesorul a avut o fantezie. (Ce surprize nu poţi să ai de la un neamţ!) — Să înceapă tomn Tanase. Catastrofă! Băieţii râdeau în bănci pe înfundate. — Să mă iertaţi domnule profesor, Ştefănescu e întâiul. — Nu e nimic tomn Tanase, începeţi dumniavostra. — Vai de mine! Cum se poate una ca asta. El e întâiul. Să înceapă el că pe urmă vă explicăm noi cum stă chestia. Dar n-a fost chip cu neamţu’. A trebuit să înceapă Tănase. Şi a început fireşte de unde sta scris cu creionul pe pagina lui; adică de la mijloc... A ieşit o atât de mare zăpăceală încât profesorul a încheiat cu melancolică indignare: — Asta nu este frumos la tumniavostra; nu invaţaţi nimic. Nu ştiţi nimic. — Ba eu ştiu domnule profesor – întrerupe Tănase. — Ce ştii tumniata? — Ştiu „Die Mutter”, domnule profesor. Şi Tănase fără să aştepte vreun ordin tuşea de două ori scurt, îndrepta niţel umerii, sufleca nasul pe o parte, ridica ochii la cer şi începea: „Der schonste Nam’ auf Erde herum.” — „Bine, bine. Asta ştii, tumniata! Dar nu-i destul, – îl oprea la timp neamţul, iar băieţii toţi pufneau de râs privind la „Năsăilă”. Aşa îl porecliseră, de când cu povestea bragagiului Mehmet. Vindea turcul rahat, zaharicale şi bragă, la un colţ de stradă, pe lângă liceu. Tănase îl „opera” ajutat de un prieten. Se apropiau amândoi de Mehmet şi privind la marfă îl întrebau: — Ce ai pe aicea, turcule?

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 47

— Avem de toate, effendi. Dulci avem, beutura ieste! Rahat-lokum... Tănase după ce asculta atent câteva minute întors cu faţa către amicul de alături: — Tu bei ceva? — Aş bea o bragă. Atunci tot Tănase cu un ton imperativ către turc: — Dă-i o bragă. Dă-i şi un rahat. Mehmet, fericit de alişveriş, se executa la comandă spre complecta satisfacţie a prietenului. După consumaţie, acesta din urmă continua un dialog amical cu turcul în timp ce Tănase cu aerul cel mai natural din lume se depărta văzând cu ochii. Când să fie vorba de plată în zadar îşi cerea turcul drepturile. — Păi bine, frate, eu am comandat? se scuza prietenul rămas pe teren. Eu n-am parale. El mi-a făcut cinste, el să plătească! Şi turcul, luându-şi taraba în spinare, întorcea colţul străzii în căutarea boierului care-şi cinstea atât de galanton prietenii. Văzând că „lovitura” prinde, băieţii au mai repetat-o. Turcul bătrân şi cumsecade uita repede şi intra de fiecare dată din nou la apă cu aceiaşi naivitate cu care se învrednicise la prima încercare. Până într-o zi când, îngroşându-se gluma şi simţind că pe sistemul „de-a comanda” trebuie să închidă prăvălia şi să se mute din oraş, a luat hotărîrea să facă plângere la liceu. Profesorii au făcut în cancelarie ancheta cuvenită. Şi-au dat cu părerea succesiv şi continuu domnii Racovitza, Fodor, Calmusky, Barberi şi după multe investigaţii s-a ajuns la concluzia că băieţii din clasa lui Tănase erau vinovaţii. Introdus în sala de curs ca să recunoască pe autorul principal al „sistemului” bragagiul n-a dat decât o singură referinţă:

48 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Este unu cu nasu mare. Asta era destul. Nimeni n-avea în toată clasa aşa podoabă pe faţă. Toţi s-au întors spre Tănase în frunte cu profesorul. A fost un moment penibil... Tănase s-a sculat de la locul lui calm şi cu un aer foarte natural a spus următoarele: — Păi bine domnule profesor, nu vedeţi dumneavoastră că turcu nu-i serios? Cum adică, e destul să treacă pe stradă cineva şi să-i spuie un cuvânt ca el să se puie „pe servit”? Dacă i-aş fi spus să-i dea lui Zuckerman o mie de lei în loc de o bragă, îi dădea? S-a încins o mare discuţie în urma căreia a rămas pe deplin stabilit că reclamaţia turcului nu merita să fie luată în seamă. Ba puţin a lipsit ca profesorii să-l dea pe mâna servitorilor. Mehmet, nedumerit, a rămas cu braga lui mai departe în mahala. De teamă însă să nu intre în discuţie sau să nu servească „pe neplătite” o lua la picior ori de câte ori vedea mijind în zare un nas ceva mai altfel decât cele obişnuite. Dar Tănase, între timp, când nu se ocupa în mod serios de gimnastică, avea în vedere alte şotii. Era tare la bară, la trapez şi mai ales la salturile cu trambulina. Când venea profesorul Negruzi de la Iaşi cu turneul lui de gimnaşti îl cerea şi pe Tănase de la direcţie. Sărea „Năsăilă” la trambulină peste 12 soldaţi cu baioneta la armă de rămânea toată şcoala, de la director până la servitori, cu gura căscată. Erau, dealtminteri, singurele isprăvi pe care le izbutea elevul Constantin Tănase. Într-ale cărţii, aşa cum v-am spus, era mai modest şi mai fără pretenţii. Dar în acest domeniu erau în schimb îndrăzneţi şi pretenţioşi... profesorii. Corigent la fizică în clasa patra, profesorul Brăileanu nu voia să-i elibereze diploma. Toate insistenţele erau zadarnice. Nu că ar fi ţinut în mod deosebit examinatorul ca elevul lui cel mai nepriceput să-i explice „coeficientul de

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 49

dilataţie” sau „formula pendulei”. Ştia el bine cu cine are de-a face. În schimb, însă, nu prea se împăca Brăileanu cu ideia că altcineva decât Tănase, îndemna pe băeţi să-l bată cu zăpadă când întârzia sâmbătă seară pe hudiţele Vasluiului, după ovreice. Nu l-a prins nici nu l-a văzut dar simţea înăuntrul lui certitudinea că „băeţii” lucrau la ordinul şi sub inspiraţia lui „Năsăilă”. Examenul a fost amuzant în felul lui. — Domnule profesor am venit să mă ascultaţi. — Păi ce să ştii tu măi Tănase, că tu eşti neastâmpărat mă! Tu umbli haihui toată noaptea. — Tocmai fiindcă nu ştiu multe dom’le profesor să mă întrebaţi şi dumneavoastră mai uşor. — Bine măi băiete! Zi atunci cum se produce electricitatea. Tănase a avut un lapsus. Dar şi-a revenit repede. Fericit, cu ochii surâzători, a exclamat cu aerul lui Cristofor Columb când a descoperit America: — Prin frecare dom’le profesor! Iar Brăileanu surprins el însuşi de rezultatele excepţionale pe care le obţinuse în urma atâtor ani de studii dintr-un element cu bine stabilită reputaţie în toată şcoala, i-a „dat drumul” şi i-a spus încântat: — Admirabil măi băiete. Ţin-te înainte de carte, că ai să ajungi bine! Repede şi pe nesimţite trec anii fără trudă! Tănase a ieşit din copilărie fără să-şi dea bine seama despre motivele care îi îndemnau pe oameni să se poarte cu el altfel decât înainte. Se obişnuise să trăiască în lumea de basm a jocului şi a veseliei. Supărările îi fuseseră mărunte şi bucuriile mari, deşi firea lui nu înclina spre visare nici spre idealismele false care transformă inutil şi uneori periculos asprele realităţi. Vârsta are însă poezia ei mai presus de variaţiile temperamentale ale unuia sau ale altuia.

50 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A fost şi Tănase poet la 14 ani, poet involuntar. Sensibilitatea lui de băiat sărac şi necăjit fu însă repede sugrumată de împrejurări. A contribuit mult la aceasta impresia pe care o lăsa aspectul său fizic, şi conştiinţa neîndoielnică rămasă despre caracterul penibil al acestei impresii. Tănase era timid din cauza urâţeniei. Simţea, până şi la prietenii lui apropiaţi, mişcarea instinctivă de respingere din primul moment, după cum îşi dădea seama de progresul treptat pe care îl îndeplinea felul lui de a fi în stabilirea unor raporturi de simpatie normală. Nu-l supărau atât poreclele cât îi îngheţa sufletul tăcerea opacă în care ghicea total şi definitiv refuzul. Se uita câteodată în oglindă cu dorinţa de a controla, de a verifica motivele subitelor antipatii dimprejur, dar se ferea să-l surprindă cineva când se uită... Îi părea rău că trecând pe lângă ele, fetele care nu plecau ochii, râdeau cu inima plină. Le-ar fi preferat mai indiferente, mai nesimţitoare, purtându-se şi faţă de el în felul în care se purtau cu toată lumea anonimă, de pe stradă. Câteodată îl durea efectul neîntârziat de veselie pe care îl provoca prin simpla apariţie; alteori simţea în bucuria altora un element sufletesc natural, ceva asemănător cu aerul, cu apa pentru păsările şi peştii Domnului. Absolvent al celor patru clase de liceu la „Mihail Kogălniceanu” a plecat prin mijlocul lui august spre Iaşi să se înscrie la şcoala militară, purtând cu mândrie în buzunar diploma pe care o câştigase în lupta dreaptă cu profesorul lui de fizică. Încerca pentru întâia oară necunoscutul cu pârtii dinainte fixate, cu ajutorul material mediocru dar cert al părinţilor de acasă şi având înaintea ochilor un ţel mai precis decât odinioară când zbura cu patina pe ghiaţa Bârladului. Ostilitatea oamenilor i s-a părut însă, cu cât se depărta de mahalaua vasluiană, mai accentuată. Cei din tren, cei de la Iaşi păreau neobişnuiţi.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 51

N-avea vreme să-i oprească din drum să le spue: „Staţi, măi, fraţilor! O fi nasul meu prea mare, oi fi ciupit de vârsat, mi-or fi ochii vineţi, dar sunt şi eu un om de treabă, un om ca toţi oamenii”. Şi trecătorii de la ei nu se opreau să-l consoleze cu o privire sau cu un surâs. La şcoala militară toate l-au intimidat şi în primul rând disciplina. Trebuia să treacă examenul medical înainte de a participa la concurs. Robust, bine legat, n-avea în privinţa sănătăţii nicio grijă deosebită. A trecut în faţa doctorului cu un camarad pirpiriu şi bolnăvicios alături. Au schimbat repede câteva vorbe în care timp Tănase i-a dat şi un sfat la ureche: „Ţin-te mai drept ceva; nu vezi cum se uită ăştia de pe aici, chiorâş la dumneatale?” Rezultatele măsurătorilor erau pentru cei doi copii misterioase. Căutau să ghicească gândul doctorului după întrebări. — „Al cui eşti tu mă”. — „Al tatii, dom’le doctor” – răspunde repede şi distrat Tănase. — Bine, bine! Dar cu ce se ocupă tat’tău! — Muncitor ce vrei să fie. Munceşte şi el ca toată lumea. E laborant la o farmacie din Vaslui. — „Dar tatăl dumitale?” se adresează medicul băiatului bolnăvicios care asculta trist conversaţia. — „Al meu e colonel, domnule doctor”. — „A! Colonel”. Şi figura examinatorului s-a îmbujorat subit sub efectul revelaţiei care îl apropia sufleteşte de elev mai mult decât puteau să-l depărteze măsurătorile prescrise de regulamente. A doua zi când s-au dat rezultatele, mare fu mirarea lui Tănase când s-a văzut respins. Camaradul din preziuă în schimb era trecut pe lista admisibililor. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Se pipăia pe piept, pe braţe, clătina din umeri, tuşea. Toate resorturile vieţii lui animale funcţionau de minune la cel mai mic apel; verificarea dădea rezultate

52 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

imediate şi strălucite. Se simţea voinic şi sănătos, bine legat în spinări, capabil să dovedească la bătaie jumătate din numărul concurenţilor, plus comisia examinatoare. Întors acasă, în camera sărăcăcioasă de hotel a stat câteva ceasuri trist şi împovărat de nedreptate. S-a întors însă repede la şcoală, a deschis mai multe uşi – înfuriat – una după alta, îmbrâncind plantoanele şi ajuns în fine înaintea comisiei care examina pe admisibilii de la vizita medicală şi-a dat drumul cu sete: „Bine domnilor! Pă mine să mă respingeţi la comisia medicală? Dreptu-i? Dacă voiaţi să scăpaţi de mine aveaţi destulă ocazie la istorie, la matematică! Da sănătate am slavă Domnului că de mă înfurii şi dau un pumn în perete s-alege praful de el! Înainte ca vreun ascultător să se dumirească, Tănase a trântit uşa. — „Fi-v-ar şcoala a dracului!” Şi a pornit uşurat pe stradă. Înapoi sa, „comisia” râdea în hohote. Atât păruse de comică figura protestatarului. A doua zi dimineaţa pleca un tren spre Vaslui. Ce să facă până una alta singur şi necunoscut într-un oraş străin? A stat de vorbă niţel cu chelnerul de la hotel şi a aflat o adresă: ,,La patru stâlpi”. Nu mai fusese niciodată prin asemenea locuri nici nu cunoscuse bucurii mai presus decât ale jocului cu băeţii din mahala. Amurgul de toamnă, singurătatea, supărarea, plictiseala l-au hotărît repede. S-a pipăit prin buzunare. Bani avea cât era nevoie. A oftat repede între cele două preţuri: cincizeci de bani şi un leu, dar înspăimântat de cele ce auzise de pe la băieţi n-a îndrăznit să ia cu el, în vestă, mai mult decât gologanii necesari. „La patru stâlpi” a ales pe cea mai urâtă fată, singura care îl onorase cu un surâs. Când şi-a scos vesta însă i-a căzut un gologan pe podea. Rămas doar cu nouăzeci de bani

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 53

s-a simţit fără curaj, intimidat. A căutat pe jos o jumătate de ceas pe sub pat, pe sub scaune, pe sub sobă şi negăsind banul a plecat amărât, aşa cum venise, să aştepte la Liotei plecarea trenului de Vaslui. Părinţii ar fi vrut să-l vadă urmând liceul mai departe. Tănase nu prea avea deosebită înclinare pentru această cale a învăţăturii, dar sfătuit de unii şi de alţii, îndemnat de ai lui, a pornit într-o încercare nouă spre Brăila, după ce fusese respins la Iaşi. S-au adunat bani de prin familie să aibe băiatul printre străini, dar ce puteau aduna nişte bieţi oameni ca să poată întreţine un elev de şcoală fără să-şi ia pâinea de la gură? În Brăila Tănase s-a simţit mai străin decât oriunde. Din uliţa de la gară i s-a arătat liceul, vestitul liceu real „N. Bălcescu” la izvoarele de ştiinţă ale căruia fusese şi el hărăzit să se adape. S-a înscris din primele zile şi a urmat chiar, câtva timp, cursurile, dar şi-a dat curând seama că nici şcoala nu era de el, nici viaţa din Brăila. Banii s-au isprăvit repede, mai repede decât făcuseră socoteală cei de la Vaslui. Cursurile erau grele, profesorii severi. Copleşit de împrejurări, se plimba pe cheiul Dunării privind cu ochii pierduţi spre vapoarele sosite din ţări depărtate. Îl bântuiau gândurile plecării dincolo de întinderea apei, nu însă fără a-l înfricoşa. Se simţea străin pe pământ dar mite într-un bastiment rătăcitor prin mări depărtate... Încotro s-apuce? Să rămâie la Brăila fără bani şi fără şanse de a face la liceu vre-o ispravă? Să se întoarcă înapoi acasă la Vaslui, învins a doua oară, cu durerea banilor în zadar risipiţi şi cu perspectiva incertă a unei slujbe modeste? S-a hotărât, după câteva săptămâni de nevoie, pentru această din urmă soluţie...

54 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Laborantul de farmacie ar fi vrut să-şi vadă feciorul slujbaş la stat. „Ascultă-mă pe mine, Costică! Fă-te telegrafist la gară. Cheferiştii ăştia au viitor. Ai leafă bună, mai târziu la bătrâneţe pui mâna pe o pensie. Nu umbla după cai verzi.” Costică însă păstra în suflet dorul vieţii libere; nu-i plăcea atmosfera de birou, cu ore fixe, cu activitate după tipic şi cu avansări mecanice. Îl trăgea aţa spre alte orizonturi mai largi, spre câmpuri de acţiune în care energia lui să se poată desfăşura în voie.... Se pierdea vorbind cu prietenul lui, Ion Adam, învăţătorul (şi scriitorul de mai târziu), despre minunăţiile din alte ţări şi despre posibilitatea de a le vedea aclimatizate şi pe la noi. Ion Adam urma la Bruxelles Universitatea liberă. El avea faţă de Tănase avantajul de a fi „european” pe lângă atâtea alte superiorităţi pe care i le acorda vârsta şi înclinarea spre ale cărţii. Sfatul lui a prins în mintea fragedă şi în sufletul atât de expansiv al adolescentului: „Hai să mergem profesori”. Ion Adam trebuia să-şi treacă un ultim examen ca să ia diploma de la Bruxelles, înainte de a părăsi ţara pentru a pleca spre Belgia occidentului” a făcut ce-a făcut şi l-a numit pe Tănase suplinitor la Curseşti. Mare bucurie pentru tânărul fiu al laborantului de farmacie, pentru elevul oropsit al liceului Kogălniceanu această înaintare într-o categorie socială faţă de care se obişnuise să poarte respectuoasă duşmănie. Tănase n-a privit însă noua lui îndeletnicire ca un prilej de răzbunare sau ca un simplu pretext de a încasa o leafă. Îi plăceau mult copii. Se înţelegea cu ei repede, le povestea snoave, le imagina jocuri şi izbutea, chiar mai iute decât femeile obişnuite cu îngrijitul, să înlocuiască lacrimile de pe obraji cu veselia cuceritoare. La ţară, la Curseşti s-a simţit însă tare stângaci printre oamenii pe care nu-i cunoştea şi care îl priveau bănuitori.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 55

L-au interesat, din primul moment, datinile şi, îndeosebi, elementul spectacular din îndeplinirea lor. Câteva zile după ce s-a instalat la Curseşti, fiind vorba de o nuntă, flăcăii i-au propus să fie şi el „conocar”, adică vestitor călare al mirelui pe lângă mireasă. Tănase n-a stat nici o clipă la îndoială; a primit. Nu prea știa ce are de făcut, nici nu se apropiase până atunci de şa, dar satul îngrijise ca domnul învăţător să aibe cal, bici şi să primească îndrumările legiuite. Sâmbătă seara, prin urmare, s-a trezit Tănase călare printre flăcăi, plesnind cu sfichiul straşina de la casa miresii

Bună seara boieri mari De când seara a înserat Bună seara n-am mai dat.

În urmă venea întreg alaiul, lăutarii, mirele în carul cu boi.... toată nunta. Lucrurile au mers la început de minune. S-a încins un joc în ograda miresii de se ridicase colbul în sus de un metru şi înăduşise tot, flăcăul. Tănase înfierbântat şi zdravăn învârtea toate fetele în horă şi mai cu osebire pe una plăcută de băiatul proprietarului şcolii primare. De unde să ştie, el, străin, că fata are angajamente mai ales când o vedea dispusă să lege cunoştinţă nouă? Treburile s-au cam încurcat la plecare când mireasa a plecat în carul mirelui cu sipetul de lăicere alături de bărbatul pentru care fusese dăruită şi crescută. Când să iasă alaiul afară din sat, spre cătunul mirelui, flăcăii din partea locului i-au oprit să „dea vulpe”, adică de băut. Era mare neînţelegere asupra acestui obicei, unii susţinând că e datoria flăcăilor din satul fetii să „dea vulpe” şi alţii, dimpotrivă, că această obligaţie revine mirelui. Controversa s-a lichidat cu bătaie în toată regula când flăcăii au scos penele de la roţi şi cât p-aci să dea mirele cu mireasă cu

56 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

tot în şanţul de alături. Tănase nu prea era în largul lui. Nu ştia nici să umble călare de privea mereu urechile calului din faţă grav şi serios ca un episcop, nici obiceiurile locale privitoare la demnitatea învăţătorilor în caz de ciomăgeală nu le cunoştea. Rezultatul a fost că la prima înghesuială a luat câteva ghioage serioase pe spinare pe care calul, luând vânt, l-a dus departe, dincolo de pământul Curseştilor. Întors cu chiu cu vai acasă îl aştepta o altă surpriză. A găsit odăile goale. Îl prădaseră, probabil, flăcăii supăraţi de îndrăzneala pe care o arătase la horă... Aici s-a oprit prima experienţă a lui Tănase în ale „conocăriei” şi ale învăţătoriei... I s-a făcut lehamite de Curseşti înainte să ia contact cu copiii, înainte să vadă bine, bine şcoala. Şi s-a plâns lui Ion Adam care tocmai se întorsese de la Bruxelles. Mai târziu, amintindu-şi de întâmplările din Curseşti, Tănase le va privi cu simpatia pe care o dă perspectiva depărtării. In revista „O nuntă ca-n poveşti” el a evocat cu prilejul unirii „Carpatului” cu „Dunărea” obiceiurile agreste pe care în atât de neprielnice împrejurări le învăţase. Pentru moment însă Curseştii nu spuneau nimic tânărului învăţător. Numit prin stăruinţă la Hârsoveni, tot pe valea Racovei, Tănase avea să reînceapă cariera de învăţător sub tot atât de neprielnice auspicii. Deabia sosit s-a prezentat primarului din sat. — Bine, măi, băiete! Du-te şi tu la şcoală şi fă ce trebue să faci! Primirea nu era dintre cele mai amabile iar cuvintele nu puteau încuraja pe un învăţător neaclimatizat cu mediul străin al satului. Tănase s-a dus, totuşi, la şcoală, unde, afară de servitorul Ion Alexe, n-a mai găsit pe nimeni. Copiii nu veneau la cursuri de frica unui învăţător care sosea de două ori

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 57

pe săptămână din comuna de peste deal, parcă pornit să-i pedepsească şi să-i bată. A rotit ochii în dreapta şi în stânga: nici ţipenie de om. Şcoala era în paragină. După ce a pus să se deretice prin încăperi, a tras a doua zi dis de dimineaţă clopotul în speranţa că tot s-o apropia vreun copil. În zadar însă; n-a venit nimeni. S-a răspândit în schimb zvonul în sat că a picat din oraş un învăţător nou şi tânăr, dar urât ca mama focului, iar drept consecinţă lumea se ferea serios să vie pe la şcoală sau să-l întâlnească pe stradă. Simţea Tănase, trecând pe uliţa satului, cum se trântesc porţile, cum îl privesc ochi bănuitori de sub fereşti şi cum copiii, îngroziţi, fugeau de rupeau pământul. Ce era de făcut? Ştia prea bine, din experienţa lui de până atunci, că odată prima impresie de antipatie învinsă ar fi putut, neturburat, să lucreze; dar greutatea era tocmai la început. A instalat în curtea şcolii bare fixe, trapeze şi alte aparate de gimnastică în speranţa de a momi astfel pe eventualii elevi. Umblând prin sat, pe de altă parte, nu se sfia să lege vorbă cu toată lumea, dând copiilor deosebită atenţie; băieţaşilor le cumpăra creioane, fetiţelor cercei iefteni dar coloraţi. Încet, încet curtea şcolii a început să se populeze. Vreo zece, doisprezece elevi veneau să asculte snoave şi ghiduşii. După două luni numărul lor a crescut simţitor odată cu seriozitatea materiilor de predare. Se întâmplase un fenomen curios. De unde înainte fugeau copiii – când îl vedeau pe Tănase – ca de spaimă, acum nu înţelegeau să-l părăsească nici la ora mesei. Ba unii ar fi stat şi noaptea în şcoală şi nu s-ar mai fi întors acasă. Tănase le organiza de două ori pe săptămână şezători în care se citeau poveşti, în care se făceau coruri şi exerciţii de gimnastică. Copiii rămâneau la aceste şezători până seara la opt după care oră petrecerea continua cu flăcăii şi fetele din sat.

58 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

O scripcă şi o cobză ţineau partea lirică a sărbătorii iar perechile dansau polca dreaptă pe furate sau „scotish”. Câteodată venea la Hârsoveni şi Ion Adam să-şi mai vadă prietenul. Când se nimerea să fie în ziua aceia şezătoare cei doi amici se întreceau în a fi curtenitori faţă de fete; dar câtă deosebire de firi de la unul la celălalt! Ion Adam era de felul lui visător şi se încurca singur în poezie, pe când Tănase, mai instinctiv, găsea repede cuvântul şi gestul indicat de împrejurări. Învăţătorul din Hârsoveni a sfârşit dealtminteri prin a birui ostilitatea pe care fizicul său, la început, o trezise; nimeni nu-l mai vedea urât şi nimeni nu se mai ferea să se apropie; gestul de consimţire al copiilor fiind urmat cu bucurie de întreg satul, tineri şi bătrâni deopotrivă. Pe la horile şi pe la şezătorile unde mergeau împreună, Tănase avea chiar mai mult succes decât Ion Adam în ciuda marii lor deosebiri de înfăţişare. Când gingaşul autor al „Constanţei pitoreşti” începea să le descrie ochii şi sprâncenele în stilul lui Alecsandri din „Pasteluri” fetele se zăpăceau şi rămâneau mute. — Nu vor să vorbească, măi Costică, şi pace, exclama, descurajat, Ion Adam. — Nu se poate Ionică, nu se poate. Ia să le vezi cum vorbesc ele cu mine – răspundea Tănase. Erau două surori – Măriuca şi Anica – frumoase amândouă; aşa cum le descria Ion Adam. — De ce nu răspunzi Măriucă, domnului învăţător? — Dacă îmi tot spune de lună şi de ochi... Eu nu ştiu. Şi Măriuca pleca faţa ruşinată. — Vorbeşte cu a mea că-i guralivă, conchidea atunci Tănase către Ion Adam. Experienţa nu dădea însă rezultate sensibil diferite. Ion Adam tot despre soare, lună, fragi şi fildeş se rostea în timp

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 59

ce amicul său, mai rezolut, ştia să găsească tonul just pentru a ajunge la emoţie. Întâmplarea se repeta pe toate planurile. În raporturile lui cu oamenii din sat Tănase izbutise să-şi câştige sufletele, iar copii îl urmau orbeşte aşa cum ştiu copiii să urmeze pe cine le este drag. Dumineca pleca pe valea Racovei cu şcolarii să le arate cetăţuia unde luptase Ştefan cel Mare. Pornirea era din faţa primăriei de unde, în frunte cu lăutarii, copiii se grăbeau să ajungă la locul unde să le „explice” domnu’ învăţător. Nu avea Tănase dar de povestitor din cel obişnuit. Dimpotrivă, aşa cum la început înfăţişarea lui respingea, cuvintele erau departe să îmbie la ascultare. Tănase vorbea însă fără floricele, direct, natural cu un simţ instinctiv al esenţialului şi fără să piardă din vedere publicul căruia i-se adresa. Nu căuta decât să orienteze, bunăoară, interesul faţă de noutate al copiilor spre lucrurile folositoare transformând pe nesimţite o excursie într-o lecţie. Aşa a fost când a urcat toată şcoala în care şi în căruţe de a dus-o în gara Buhăeşti. Majoritatea copiilor nu văzuse încă trăsura dracului. Tănase ajuns în gară a cerut un tren de marfă, a dat drumul copiilor să-l examineze din toate părţile având grijă să nu complice cu prea multe explicaţii ştiinţifice un adevăr prea simplu ca să nu fie evident. Atmosfera din Hârsoveni era patriarhală. Amintirile de demult, din vremea glorioasei domnii a lui Ştefan se împleteau cu un prezent pe cale de a deveni istoric. În casa bătrânească acoperită cu şindrilă în care se născuse Vlăhuţă şi în care se afla sediul şcolii, Tănase se uita ascultând poveştile bătrânului servitor Ion Alexe, fost valet al lui Cuza. Era curios de toate câte sau petrecut, învăţătorul, dar prefera instrucţia vie cărţilor plictisitoare. Şi Ion Alexe istorisea astfel decât se scrie în volumele severe. Prin funcţia

60 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

pe care o ocupase pe lângă prinţ era în măsură să cunoască amănunte intime, amănunte care umanizau şi apropiau de înţelegerea sufletească a lui Tănase figura solemnă a domnului cu cioc din cartea de citire. Când, după trecerea anilor, s-a dus cu trupa Bărcănescu prin turneu şi a nimerit la Piatra-Neamţ, fostul învăţător de la Hârsoveni a avut prilejul să verifice spusele omului lui Cuza. Trecea prin mijlocul oraşului şi a zărit în fundul unei curţi, peste drum de parcul comunal, o bătrână cu broboadă de dantelă odihnind pe o bancă făcută dintr-un trunchiu de stejar. Era Elena Doamna. Tănase s-a apropiat sfios şi a întrebat, după cuvenita închinăciune, despre Ion Alexe. Elena Doamna îl cunoscuse şi a confirmat actorului tot ce acesta aflase prin valetul lui Cuza despre felul de a fi, despre apucăturile gloriosului şi nefericitului prinţ care făcuse Unirea. Dar la Hârsoveni Tănase nu se gândea să verifice. El asculta ceasuri de-a rândul în mijlocul copiilor povestea lui Ion Alexe în care retrăiau vremuri prea vechi pentru a le fi putut cunoaşte direct şi prea noi ca patimile oamenilor să nu le fi schimbat în cărţi înfăţişarea. Dar Ion Alexe era bătrân, tare bătrân şi bolnav de pelagră. Într-o bună zi, plictisit de suferinţe şi de vechime, s-a sinucis, aruncându-se într-un puţ. A fost mare zarvă-n sat cu acest prilej. Procurorul Racoviţă (fostul profesor de franceză al lui Tănase, de la liceul din Vaslui) a venit personal să facă ancheta. La insistenţa învăţătorului el a dat cuvenita autorizaţie de înmormântare, dar preotul din sat, sub motiv că moartea nu-i fusese creştinească, refuză să slujească la înmormântare. Tănase era indignat. El credea că omul merita din partea locuitorilor din Hârşoveni mai multă atenţie. Învăţase în acest scop pe copii să dea răspunsurile la slujbă, organizase corul, pregătise satul să participe la solemnitatea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 61

pe care o considera prilej de manifestaţie naţională... Popa însă nu admitea, întemeiat pe canoane, vreo abatere de la cele ce hotărâse. Văzând că în sat nu mai era nimic de făcut, ca să convingă pe cei în drept, Tănase a plecat călare la Vaslui să obţie autorizaţia protopopului. Până să se întoarcă însă cu ea în dinţi, preotul din sat îl îngropase pe Ion Alexe fără slujbă. Sub instigaţia lui Tănase, tot satul s-a revoltat. Umbla din om in om şi explica nedreptatea care se făcuse. „Nu e pentru noi oameni buni! Ce ne facem însă cu copiii? Eu le-am spus multe despre moş Alexe şi ei s-au învăţat să-l stimeze. Ce zic ei acum? „L-aţi îngropat ca pe un câine”. Ce or zice ei despre mine, văzând că tac şi că nu mă amestec?” Vorbele lui Tănase rodeau în sufletul sătenilor. Fiecare simţea că se pângărise o glorie locală, că un pic din strălucirea satului se veştejise. „Da, domnu’ învăţător are dreptate”. Şi sub impulsul acestei „dreptăţi”, fără ajutorul căreia omul simplu, în curăţenia lui de suflet, purcede rar la faptă, s-a adunat tot satul în curtea bisericii de s-a văzut nevoit şi preotul să îndrepte lucrurile cât mai repede şi cât mai bine. S-a făcut seara, pe la şase, o sfeştanie la groapa lui Ion Alexe. În prezenţa satului, a şcolarilor şi sub supravegherea lui Tănase cel grijuliu de datini şi cel iubitor de glorie... Asemenea dramatice întâmplări însă nu puteau uşura sarcina tânărului învăţător din Hârsoveni. Dacă se înţelegea de minune cu ţăranii, raporturile lui cu autorităţile nu erau dintre cele mai bune. Tănase lua instinctiv partea celor mulţi şi partea dreptăţii. Scotelile lor, ale fruntaşilor puşi în majoritate pe pricopseală, nu puteau să-i convie. Băiat sărac şi cinstit, el nu înţelegea să se alăture jefuitorilor, nici să stea deoparte fără să se amestece. Activitatea lui nu se mărginea la şcoală, unde parvenise să înfiinţeze cursuri

62 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de perfecţionare pentru flăcăii şi fetele de 16-18 ani; el se considera în bezna satului o flacără venită de la oraş care, în măsura slabelor ei puteri, trebuia, totuşi, să lumineze. Ce folos că revizorii Michiu şi Mătăsaru îi aduceau elogii pentru felul în care ştia să îndrume pe elevi, cînd atâtea mai erau de făcut pe toată întinderea satului văduvit de iniţiative! Nu mai departe, câte greutăţi întâmpinase Tănase cu părinţii lui Niculae; de felul lor ţigani potcovari. Copilul era deştept şi avea surprinzătoare aptitudini la aritmetică. Aduna dintr-o dată cifre cu mai multe numere, rezolva problemele cele mai grele şi lăsa impresia că ar fi în stare să biruie, cu aceiaşi uşurinţă, dificultăţile de calcul, cele mai serioase. Ce folos însă! Ţiganii n-au vrut să-l trimeată la carte nici în ruptul capului. Socoteala lor era simplă şi simplistă în acelaşi timp. De ce să-şi îndemne ei băiatul la învăţătură când fiind potcovar, erai om mare în sat? Tănase îşi aminteşte şi azi de ochii înfriguraţi ai puiului de ţigan, de scânteia pe care o purta în priviri şi la gândul că n-a putut să le înalţe lumina regreta puţinătatea vremurilor pierdute la ţară în străduinţa de a educa pe săteni. Câte duşmănii printre cei mari nu-şi făcuse de-a lungul celor doi ani şi jumătate cât s-a cheltuit, după puteri, pentru binele satului... Considerând rolul lui de învăţător mai larg decât îl încercuiau legile şi regulamentele, încerca să împace pe ţărani, să-i apropie, să-i împiedice de la procese. Dar eforturile lui în această direcţie se loveau de interesele notarului, care trăia din gâlceava altora, după cum în alte domenii dorinţele de omenie şi de reformă cuminte întâlneau împotrivirea celorlalţi factori de conducere şi adesea de spoliaţiune. Tănase s-a simţit la un moment dat copleşit de greutatea sarcinei la care, în impetuozitatea vârstei fragede, se înhămase. Analizându-se bine, îşi putea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 63

descoperi calităţi de om de ispravă; prea puţine însă calităţi de erou. De ce să stăruie fără rost într-o carieră pentru care, în afară de idealismul tineresc, nu avea altă vocaţie? Concluzia firească n-a întârziat. S-a întors din nou la Vaslui dezamăgit, dezorientat, dar plin de energie şi de exuberanţă, conştient că ziua de mâine trebuia să aducă mai multe bucurii decât cea de ieri, decât cea de astăzi... Din ziua în care plecase învăţător foarte rar avusese prilejul să mai vie pe acasă. Un alt copil se născuse în familia laborantului, o fetiţă, anume Maria, consolare întârziată pentru părinţii din ce în ce mai despărţiţi de fiul lor Costică. În timpul vacanţelor mari Tănase îşi încasa leafa pe două luni şi cu 120 lei în pungă venea să-şi vadă, totuşi, locurile pe unde copilărise, prietenii de pe strada Huşilor, mama care, veselă şi vioaie, în ciuda anilor, îl aştepta. Dădea cu acest prilej reprezentaţii de gimnastică în stilul profesorului Negruzzi adăugând la spectacol doar o parte comică, pe care o interpreta personal. Avea colaborarea fraţilor Balaşeu foarte pricepuţi la trapez şi la bară fixă, concursul lui Calmusky, ajuns, mai târziu, actor la Teatrul Naţional din Iaşi, precum şi alte preţioase „numere”. Se executau „figuri” interesante şi periculoase, bunăoară la fus, „moara în coate”. În urma acestei isprăvi Tănase rămânând cu marginile pantalonilor de clown înfăşurate pe aparate, a căzut şi a scăpat sănătos, dar cu un dinte rupt în faţă. După cum vedeţi trupa de clovnerie şi gimnastică a învăţătorului din Hârsoveni aducea în mahalaua târgului aroma pericolului şi a fanteziei. Tănase evoluând printre bare şi frânghii, îl ţinea în dinţi pe Calmusky, sigur, deopotrivă, pe tăria musculară şi pe supleţea lui în mişcare. Lumea venea să asiste, dornică de spectacole, şi curioasă

64 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de progresele pe care le făcuse fiul laborantului. În ciuda multelor intrări gratuite se încasau sume relativ frumoase la intrare, iar Tănase putea astfel să-şi salveze până la toamnă o parte din cei 120 lei capital cu care plecase de la ţară. Se întâmplau foarte rar şi cazuri de „concurenţă” de natură să deranjeze socotelile trupei. In ziua în care Tănase fixase o mare reprezentaţie, o trupă de francezi, cine ştie cum pripăşită prin partea locului, a anunţat şi ea un spectacol. Actorii străini făceau o reclamă senzaţională. Se plimbau costumaţi, în trăsuri, pe străzile Vasluiului, adunând astfel pe urma lor toţi ştrengarii urlători de pe uliţi. Tănase simţea că nu poate să reziste. Dacă juca trupa lui în aceiaş seară cu a francezilor era dezastru. S-a dus la prefectură, la domnul Ciurea şi s-a plâns. În ce fel şi cu ce argumente şi-o fi exprimat păsul nu ştim, fapt este că autoritatea a chemat pe casierul teatrului, pe Froke, şi a pronunţat următoarele categorice cuvinte: — Să spui franţujilor să se astâmpere. Trebue să-l lăsăm pe Tănase să-şi facă damblaua! Fără să-şi închipuie că aplică în materie teatrală şi cu anticipaţie legea protecţiei muncii naţionale, Tănase a dat spectacolul anunţat în seara aceia, străinii fiind amânaţi pentru a doua zi. Un public numeros a venit să asiste la reprezentaţia care avea loc în curtea şcolii de fete No. 1, şcoală pe care o conducea doamna Răşcanu, mama viitorului ministru de Război, cu acest nume. Printre spectatori era şi Ion Tănase laborantul, curios să vadă giumbuşlucurile lui Costică, despre care toată lumea făcea haz. N-a prea fost entuziasmat. Om din popor şi fără carte păstra în suflet respectul unei onorabilităţi burgheze la care, neparvenind să participe, o jinduia pentru odrasle. La farmacie, printre borcane cu reţeta în mână, se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 65

orienta după un instinct care niciodată nu greşise. În viaţă însă era mai stângaci, mai temător de intervenţia neaşteptatului. Aplauzele şi ilaritatea din public îl întristase. — Bine mă, Costică, nu vezi tu că te-ai făcut de râsul lumii! S-ajungi tu „actior”, în loc să te faci şi tu telegrafist, să umbli cu chipiu roşu-n cap, de să se uite lumea după tine?!... Dar Costică auzea vorbele lui tată-său Ion fără să le asculte. Avusese încurcături „muiereşti” pe la Hârşoveni, se plictisise pe de altă parte de condiţiile în care-şi vedea de învăţătorie. S-a hotărît de aceia într-o bună zi să plece voluntar în oştire. Numai mama ştia despre proiect; necunoştinţa în care Ion Tănase se afla despre gândurile lui fiu-său, fiind compensată în mintea acestuia din urmă de hotărîrea înrolării la „armă specială”, la „calea ferată”... Cu acte în regulă, inimosul voluntar a luat trenul spre Bucureşti, unde a trecut ţanţoş poarta regimentului 1 de Geniu. Comandant era colonelul I. Culcer înlocuit peste 2-3 luni de colonelul Hârjeu care va ajunge mai târziu ministrul de Război al ţării. Dar inocentul recrut nu-şi dădea seama în acel moment despre asemenea serioase lucruri; el păşea într-o viaţă nouă cu inconştienţa caracteristică tuturor novicilor. Odată cu el a intrat în cazarmă şi un alt voluntar. (Era în 28 August 1899). I-a repartizat pe amândoi la fortul Popeşti, compania 10 C.F.R. de sub comanda căpitanului Popovici. Pe atunci forturile din jurul Bucureştilor erau ocupate de companii C.F.R. şi regimente de artilerie. Constantin Tănase şi Ilarie Bârlogeanu, pe care destinul îi potrivise alături, şi furierul îi repartizase pe aceiaşi foaie de drum, au plecat împreună spre noua lor aşezare militărească. Bârlogeanu era mai dezgheţat, mai şmecher decât Tănase. Oltean din părţile Severinului, ştia să se descurce şi să iasă basma curată, iar oştirea n-a exercitat asupră-i acea

66 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

presiune morală care, dintru început, anulează posibilităţile de manevră ale soldatului pus pe „chiul”. Fiindcă în orice prietenie durabilă trebue să fie unul mai isteţ şi altul mai naiv, prietenia lui Tănase cu Bârlogeanu a început din prima zi a înrolării pentru a continua şi după cei trei ani de serviciu când tot în aceiaş zi s-au eliberat. La fort au stat două luni de zile timp în care şi-au mai adăugat la echipă un alt prieten: pe Kerner Isac. Tustrei se considerau „băieţi subţiri”, îşi dădeau aere de prinţi în exil şi de câte ori tăiau lemne în magazie, nu uitau să se exprime între ei... pe franţuzeşte. Ţiganul Baran, care făcea de santinelă, asculta de zor conversaţia dar nu pricepea boabă. Prost cum îl făcuse tatăsău însă, a intrat la idei. A fost destul ca într-o noapte să-l surprindă pe Tănase că iese afară după nişte nevoi. A doua zi a ieşit la raport: — Să trăiţi don sergent. E spionaj în companie. Umblă noaptea şi vorbesc de se înţeleg numai între ei. Lucrurile s-au lămurit până la urmă, dar nici Tănase, nici Kerner, nici Bârlogeanu n-au mai încercat-o pe franţuzeşte; mai ales că nimic în afară de ifose nu-i îndemna să întrebuinţeze limba lui Voltaire. Tănase l-a pedepsit totuşi, în felul lui, pe Baran, care n-avea alt cusur decât al spontaneităţii în prostie. Ţiganul nu rezista la glumă; se prăpădea de râs pentru cel mai mic fleac şi îndeosebi, când Tănase se uita la el într-un anume chip, lăsa arma jos şi se ţinea cu mâinile de burtă. La ora de teorie în dormitor s-a repetat adesea următoare scenă. Soldaţii stau aliniaţi pe marginea patului în jurul lui „don căprar” sau „don sergent” care le explica – pe înţeles – reglementele. Baran aflat şi el printre ascultători căsca gura şi holba ochii reuşind să-şi construiască un „cap de expresie”. De câte ori Tănase îi surprindea privirea, ţiganul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 67

însă pufnea în râs – după bunul său obiceiu... Înainte de a fi solicitat pentru explicaţii ţiganul înghiţea din partea superiorului o palmă. — Ce râzi mă! Unde te afli? — Râd de volintir, să trăiţi! — Aşa măgarule! Râzi de volintir. Măcar de ai fi tu de ispravă cum e el!... Şi Baran înghiţea drept concluzie a doua palmă. Tănase, în acest timp, mai nevinovat decât fecioara Maria, continua să-l privească pe ţigan care, cuprins de un râs isteric, alterna în hohote şi încasa repetate corecţii. Dar Baran tot înghiţând azi, tot înghiţând mâine a avut o dată vreme să se explice. Aflând „superiorul” că nu „de” volintir râde, ci „din cauza” volintirului dreptatea s-a făcut pe loc. A mâncat şi Tănase câteva palme în ciuda protestelor sale de nevinovăţie, iar orele de „teorie” au revenit la normal spre cel mai mare folos al instrucţiei... Tănase nu mai era, de la prima lună, naivul care intrase speriat în oştire. A tăcut şi a plătit primele zile, când i s-a furat, i s-a imputat şi apoi i s-a vândut aceiaşi muniţie care-i fusese încredinţată spre păstrare. Dar după câteva săptămâni învăţase să privească întâmplările vieţii militare cu mai multă seninătate, să aprecieze valoarea de despovărare a „gradului” şi să execute ordinele cu precizie, fără entuziasme supărătoare. Nu trecuse două luni de viaţă la post când Tănase şi Bârlogeanu au fost detaşaţi la regiment în compania 11 C.F.R. de sub comanda căpitanului Negoescu şi în supravegherea directă a sergentului major Ion Popescu. Amândoi „volintirii” urmau şcoala de căprari. Tănase, deşi simplu soldat, datorită studiilor pe care le avea şi a faptului că fusese învăţător, a fost, în acelaşi timp, numit şi profesor de „particulare” la şcoala de caporali şi de sergenţi. Preda noţiuni de geografie, de istorie şi de religie acelora care îl „frecau” la instrucţie.

68 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Situaţie cam bizară pe care nici examenul de caporal n-a rezolvat-o. Tănase a trecut întâiul pe regiment, dar, fără vechime fiind, trebuia să aştepte împlinirea celor 6 luni reglementare pentru a căpăta dreptul de a purta gradul. Între timp camarazi de-ai lui au fost avansaţi printre care şi un anume Trandaş care căpătase impresia că fusese persecutat la „şcoală”. Tănase a plătit cu mult necaz această impresie a recentului său superior. Trandaş îl însărcina mereu cu misiuni delicate, din care nu putea ieşi decât ocărit sau pedepsit. Nici băieţii nu se lăsau însă, cu una cu două, batjocoriţi de căprar. Bârlogeanu, care avea spirit inventiv, a găsit o răzbunare machiavelică. Umplea la raster ţeava armei lui Trandaş cu un lichid necostisitor pe care îl avea la dispoziţie în speranţa că arma ruginindu-se căprarul va suferi observaţii din partea superiorilor. În general lucrurile se petreceau de altfel aşa cum le ticluise în gând şi cum le tradusese în fapt Bârlogeanu. Cu o singură diferenţă: Trandaş îl bănuia mereu ca autor al isprăvii pe Tănase şi proceda în consecinţă. Adică îl zăpăcea din bătaie în timp ce Bârlogeanu râdea pe înfundate sub pătură... Cele 6 luni necesare pentru a putea purta gradul de caporal au trecut însă cu iuţeala gândului. Nu cususe încă galoanele, le avea doar înseilate, în ziua „cea de sânge udă” când Tănase s-a urcat în dormitor să-l găsească pe Trandaş. Caporalul „cu vechime” a şovăit. Dar Tănase prinzând curaj din acompaniamentul vocal, necesar în asemenea situaţii, i-a aşternut pe obraji două perechi de palme serioase... din cele cu scăpărare de măsele. Trandaş, contrar aşteptărilor, nu s-a supărat. Îl bătuse un căprar deci, nu mai era „lovirea superiorului”, iar din punct de vedere omenesc recunoştea că în timpul celor câteva luni de aşteptare ale lui Tănase, întrecuse măsura

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 69

severităţii. Aşa că din această armonioasă simfonie de palme s-a închegat o nouă prietenie, cu atât mai vârtoasă cu cât a fost mai neprevăzută. Povestea cu aşteptarea gradului s-a repetat şi la examenul de sergent la care Tănase a ieşit tot întâiul. În aşteptarea vechimii, Tănase a fost trimis îndărăt, la compania 10, unde a fost detaşat custode la bateria 13-l4 de lângă Jilava. Viaţa nu i-a fost la început prea agreabilă la cantonul fără uşi şi fără fereşti în care locuia. Lua porumb din pod îl punea pe plită şi făcea „floricele” cu care îşi astâmpăra foamea şi urîtul. La două săptămâni primea de la companie hrana în bani din care plătea contul la cârciuma din sat a Dobreştilor. Era tare iubit, de altfel, în familia viitorului primar al Capitalei. Îl porecliseră „Tănăsică omul lui Dumnezeu” şi în lipsa băiatului care se afla la Paris, pe la studii, bătrânii se distrau la veselia contagioasă a ostaşului priceput în hori, în chiuituri, în jocuri şi în toate câte tinereţii îi stau atât de bine. Tănase era simplu, comunicativ şi se înţelegea de minune cu toată lumea. I se întâmplau uneori, din cauza acestui fel de a fi, natural şi fără pretenţii, unele aventuri hazlii dar el nu-şi schimba felul de a fi, pentru atâta lucru. Aşa l-a trimis odată un inginer la canton cu servanta după nişte cumpărături... Obişnuită să-l vadă glumind duminica la horă şi judecându-l după uniformă, servitoarea – să-i spunem Maria – l-a luat repede: — Hai Tănase! Pune mâna pe coş să mergem la canton. Tănase n-a protestat. A luat coşul şi tot timpul drumului s-a purtat numai cu „sărut-mâna”. La canton, odată sosit, aceiaşi politeţe amabilă. „Nu vreţi să vă servesc, duduie, cu nişte floricele?” „Vai de mine. Dacă vrei dumneata!” Şi unde mi se întorcea şi unde mi-se fandosea Mariţa! După câtva timp servanta a spus de vreo două ori

70 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

„Te rog să nu fii obraznic!”, dar n-a avut inimă să spuie şi a treia oară... La întoarcere, când a intrat să dea socoteală inginerului, acesta l-a pus să scrie o petiţie de care avea urgentă nevoie. — Dar frumos scrii dumneata! Ai ceva şcoală? — Am şi eu puţină – a răspuns Tănase. Câteva clase de liceu. Vreo patru. Am mai fost şi învăţător la ţară”. — Aşa? Vai de mine dar ia un scaun domnule Tănase! Ai fost foarte drăguţ că te-ai deranjat. Să chemăm femeia; cu ce te putem servi? Câteva minute după aceea, când uşa s-a deschis, şi în pervaz s-a arătat, surprinsă, fata din casă Tănase, picior peste picior, într-un fotoliu, comanda amical: — Fă, Mariţo, adu, te rog, o dulceaţă. În urma acestui episod Mariţa a căpătat o deosebită consideraţie pentru „domn căprar”; până ce Tănase a fost mutat la 11 C.F.R. în calitate de sergent, ea a venit pe la baterie cu de-ale mâncării, în aceiaşi măsură mândră de relaţia pe care o legase şi recunoscătoare... Odată cu noua avansare a putut Tănase să dezvolte o mică activitate teatrală la care dragostea de spectacol de multă vreme îl îndemnase. Simplu soldat nu putuse să-şi facă gustul, dar cu autoritatea pe care i-o dădea gradul cine ar fi putut să-l împiedice de la o activitate „culturală” în cadrul regulamentelor? A organizat, la început, un fel de teatru din foi de cort în curtea cazărmii, cu reprezentaţii fixe sâmbăta după-masă, la care băeţii mai subţiri din regiment îşi dădeau concursul. Curtea fiind oarecum comună cu a palatului Cotroceni se întâmpla ca Regele Carol I, principele Ferdinand, prinţesa Maria, cu actualul Suveran de mână, să asiste, în trecere, la spectacol, îşi aminteşte şi astăzi Tănase de monologul lui, de succes, „Iţic de santinelă”. Păzea Iţic un post oarecare,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 71

cu puşca la umăr, când sărind o broască din tufiş şi el închipuindu-şi că e vreun hoţ făcu somaţiile legale. Efectul comic era sigur, mai ales că broasca mecanică speria pe ovrei la momentul potrivit al monologului. Râdea îndeosebi prinţul Carol, ascultând la Tănase un râs franc, un râs optimist care era al vârstei copilăreşti... Mai târziu „trupa”, câştigându-şi galoanele artistice în curtea regimentului, a obţinut dreptul de a juca în sala de mese. Aceasta datorită protecţiei colonelului Hârjeu care ţinea foarte mult la Tănase. Dar evenimentele se desfăşurau prea favorabil pentru eroul nostru ca nenorocirea să nu-şi arate pe undeva colţii. Era în sărbătorile Crăciunului. Regimentul organiza, deobicei, coruri care mergeau la Palat, la Cotroceni, şi pe urmă, după obiceiul creştinesc, pe la casele oamenilor. De astădată colonelul, de teama dezordinilor, n-a acceptat cererea celor interesaţi. Cum ar fi putut să respecte ostaşii regimentului 1 de Geniu, un asemenea ordin care îi priva de un prilej, îndelung aşteptat, de petrecere? S-au strecurat, cum au ştiut, din cazarmă şi odată adunaţi în stradă au urmat itinerariul lor obişnuit. La Palat li s-a servit vin şi prăjituri ca în anii precedenţi, apoi s-au dus pe la casele ofiţerilor, pe la cluburi... Într-un târziu, hotărîţi să se despartă, au făcut la cafenea împărţeala gologanilor. Tănase s-a întors la cazarmă; ceilalţi, câţi rămăsese, însă, ameţiţi de băutură, s-au reformat sub conducerea sergentului Asadur şi au mai cutreerat cu corul o nouă serie de case... A doua împărţeală, care s-a făcut spre dimineaţă, a decurs în condiţii mai puţin calme decât cea dintâi. A avut loc anume în fala Palatului. Interesaţii, în mare ţinută, s-au înjurat şi s-au bătut în lege; ba, la un moment dat, au scos şi baionetele. Povestea s-a încheiat, fireşte, la Comenduire. A doua zi, colonelul, informat de toate cele petrecute, a chemat la el pe Tănase.

72 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Bine mă Tănase ce-ai căutat cu coru’ în oraş? — Să trăiţi „don colonel” n-am ştiut... — Ce n-ai ştiut, mă! Nu v-am dat eu ordin – şi ţie şi tuturor – să nu vă duceţi? — Să trăiţi „don colonel”, vedeţi dumneavoastră, n-am crezut, că n-am ştiut, etc., etc.”. Şi se bâlbâia şi îngăima la vorbe fără rost bietul Tănase de-ţi era mai mare mila. Pedeapsa a fost exemplară. Soldaţii au luat câte 10 zile închisoare. Iar cei doi şefi de cor, Asadur şi Tănase au fost suspendaţi din grad pe şase luni cu mutare din compania respectivă. Operaţia s-a îndeplinit cu un deosebit fast. Tot regimentul a fost adunat pe platou la apel. S-a citit ordinul de zi în faţa trupei ascultând în poziţia de drepţi. Tănase a ieşit din front şi a plecat spre compania 6-a în timp ce Asadur venea spre a 11-a. Pe drum li s-au rupt galoanele. Toată lumea era emoţionată. Şi colonelul, şi ofiţerii, şi soldaţii. Dar cel mai nenorocit era Tănase. Plângea ca un copil şi era bântuit de gânduri negre. În zadar încerca noul lui căpitan Mihailide să-l încurajeze. — Lasă mă, nu fii prost, că nu-i treaba chiar aşa de-a dracului pe cât pare. Se îndreaptă ele, lucrurile. Tănase, deprimat, plângea într-una, fără să găsească în cuvintele altora vreo consolare. Căpitanul, emoţionat, s-a dus la colonel dar acesta i-a spus: — Ştii foarte bine căpitane că nu pot să fac nimic... Spune-i, totuşi, să vie la mine. Când s-a prezentat Tănase înaintea colonelului Hârjeu, plâns şi roşu la faţă cu nasul parcă mai borcănat ca de obicei, comandantul regimentului avea sufletul împărţit între compătimire şi o irezistibilă pornire spre râs.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 73

Figura noului soldat era atât de comică încât trebuia să aibe cineva prea mult suflet ca să n-o ia în seamă. Colonelul Hârjeu s-a stăpânit însă. Era om cumsecade. Rotund la faţă, cu mustaţa măruntă, sever ca aspect dar om drept şi bun în fond, ţinuse să-l pedepsească atât de aspru pe Tănase ca să fie exemplu şi dintr-o concepţie destul de frecventă în lumea militară a asprimii faţă de elementele de nădejde. După o porţie serioasă de morală şi după o dojană tot atât de apreciabilă, Tănase s-a simţit, totuşi, reconfortat. Îl chemase colonelul şi îi vorbise. Aflase din gura lui că pedeapsa e provizorie şi că odată trecută nu va mai avea nicio consecinţă. Viaţa se anunţa, din nou, trandafirie. În timpul serviciului activ Tănase a fost recomandat lui Totolici, dirijorul corului de la biserica Popa Tatu. Avea o voce frumoasă de bariton, care a găsit repede întrebuinţare. Plătit la început cu 12 lei pe lună, mai târziu cu 15, îşi câştiga astfel banii necesari pentru existenţă. Aptitudinile muzicale ale lui Tănase au fost, de altfel, apreciate încă din vremea liceului, când profesorul Ghimpeţeanu de la Vaslui îl lăsa să dirijeze corul. De astădată era treabă mai serioasă, dar militarul nu se descurca mai greu decât liceanul de pe vremuri. Mai făceau parte din cor Rudi Hamerli, tenorul Constantinescu (tatăl actorului Nae Roman) şi mulţi alţii pe care i-a estompat – în memorie – uitarea. Tănase găsea mult farmec meseriei muzicale şi gusta, mai ales, alături de băieţii şi fetele din cor, momente de libertate pe care viaţa disciplinată din cazarmă nu putea să i le procure. Ce haz mare în zilele de Paşti când, înainte să înceapă slujba, coborau sfori cu undiţe de la balcon spre mijlocul bisericii, unde un paracliser adormit păzea – vorba vine – pasca! Ajunseseră unii specialişti în acest soi de pescuit, pe când

74 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

alţii, mai ageamii, scăpau plăcinta la jumătatea drumului, trezind prin zgomot din letargie pe acel paznic nedumirit asupra mişcărilor de deplasare ale obiectelor de pe tavă... De sărbători, când nu pleca în grup cu băieţii de la cazarmă, Tănase mergea cu Moş Ajunul în corul bisericii de la Popa Tatu. N-avea haine civile pentru rangul de corist ambulant, dar lua cu împrumut, de pe la camarazi, sau, în cel mai rău caz, cu chirie de pe la „haine vechi”. Îl aştepta adesea negustorul la uşa caselor boiereşti cu hainele militare pe braţe, zălog al celor civile care înăuntru trebuiau să-i facă figură onorabilă. Iar la ieşire schimbarea de costum se îndeplinea în câteva clipe, pe ger şi pe zăpadă, lângă vreun pom sau în vreo înfundătură, unde viforul se sfia să pătrundă. Şi toate astea pentru ca în casele oamenilor primitori Tănase să facă figura unui „pui de bogdaproste”, stângaci în hainele prea scurte sau prea strâmte şi temător că s-ar putea să se afle cauza eleganţei sale prea relative. Caracteristic în acest sens, episodul din casa Danieleştilor. Prost îmbrăcat şi neluat în seamă de nimeni, Tănase ocupa un loc pe la coada mesei, în timp ce restul corului după ce îşi făcuse datoria, sta înşirat de-a dreapta şi de-a stânga gazdei. Până şi slugile îl serveau la urmă pe bietul Tănase, care nu punea totuşi prea mult la inimă fiind ocupat cu ale gurii. Mai o felie, două de pâine unsă cu icre negre, mai un pahar de vin, vremea trecea în veselie şi cu voie bună. Pe la sfârşit s-a auzit un glas răzleţ: — Ce ar fi să ne spuie şi Tănase ceva? Dar fraza n-a trezit decât neîncredere. Cucoanele se uitau la băiatul ursuz şi prost îmbrăcat şi îşi dădeau coate. Tănase îşi vedea de treabă nu nasu-n farfurie; toată grija lui fiind să prindă ceva curaj în vorbire. La lectura biletelor de plăcintă a ridicat în fine glasul — Daţi-mi-le mie; că le citesc eu!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 75

Au izbucnit râsete; s-au auzit interjecţii. — I-auzi domnule! Vorbeşte! Cine zicea că-i mut? „Las’ că v-aranjez eu” – îşi spunea în sine, Tănase şi a început lectura. Cum citea un bilet, cum îl rupea şi îl arunca sub masă. În acest fel lectura putea să nu coincidă cu textul fără să trezească supărare. Ce au auzit urechile babelor prea înfipte şi ce au înghiţit tinerii filfizoni, de prisos să vă spunem. Tănase improviza pe spinarea comesenilor catrene corosive. — Vai dragă, dar ce bine se potriveşte! se auzea, din când în când, câte o voce din cele, fireşte, neavizate, pentru ca, de jur împrejurul mesii figurile să se schimonosească galeş, una după alta, sub aluzie... După lectură, Tănase a trecut în centrul atenţiei generale. Danielescu l-a chemat să stea în capul mesii. „Dar mă rog de unde eşti dumneata?” „Cum te chiamă?” „Eşti de felul dumitale militar?” etc. etc. Până şi cucoanele mai frumoase şi mai înţepate nu conteneau să-l găsească „interesant”, de vreme ce alte calităţi nu erau de „bonton” să-i proclame... Iar în anii următori, ori de câte ori se anunţa de Crăciun corul bisericii de la Popa Tatu, Danielescu întreba înainte de a deschide uşa: — Bine bine, măi băieţii, dar Tănăsică e şi el cu voi? Vara regimentul pleca prin ţară pentru lucrări de geniu. La prima campanie de lucru în Curtea de Argeş, mai novice, Tănase n-a îndrăznit să iasă din rânduri. Când însă, în anul următor, a plecat regimentul la Râmnicul Vâlcea, el a organizat serbarea de la Zăvoi în folosul „Crucii Roşii”. Toată grădina era plină cu lampioane veneţiene, cu făclii şi lumini colorate. Prin chioşcuri nevestele ofiţerilor vindeau de-ale mâncării sau bilete de loterie. S-a jucat şi teatru: „Ofiţerul şi ordonanţa” cu Tănase în rolul locotenentului şi Montaureanu în cel al ordonanţei. Dar lovitura cea mare a fost la 12 noaptea, când, cu efectivul a două companii, Tănase a montat cucerirea Griviţei.

76 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A fost prima lui montare în stil mare. Decorurile se străduiau să semene cât mai mult fotografiilor de pe pereţii din cazarmă. „Valter Mărăcineanu” juca însufleţit de parcă ar fi fost aidoma eroului care pierise sub gloanţe pe câmpiile bulgăreşti. Torţele, focurile oarbe şi muzica militară adăugau realismului prea crud al încleştării elemente de fantastic pe coarda lirismului patriotard. Publicul a aplaudat cu mult entusiasm spectacolul iar ofiţerii, foarte mulţumiţi de îndemânarea lui Tănase în ale teatrului, n-au uitat să amintească şi colonelului cine era în fapt regizorul și directorul de scenă. Aşa se explică, dealtminteri, că simpatia de care se bucura Tănase a mers crescând până în ziua eliberării... La 28 August 1902, trei ani după ce se înrolase, a părăsit regimentul cu acelaşi Bârlogeanu de care în tot timpul milităriei fusese nedespărţit. Colonelul Hârjeu a dat „volintirului” un frumos certificat de bună purtare şi o recomandaţie către frate-său, secretar general la Lucrările publice, în vederea unei introduceri la şcoala de mişcare pe care o conducea Cotescu. Tănase, urmărit de gândul pe care i-l infiltrase tată-său Ion, se gândise, într-adevăr, la posibilitatea de a intra în serviciul căilor ferate. Dar în momentul în care, cu bucceaua la spinare, trecea pragul regimentului alături de Bârlogeanu spre o lume care nu-i aştepta cu flori și nici cu recompense, o grea melancolie îi stăpânea sufletul. Nu o dusese prea bine în viaţa militară; suferise destule necazuri. La plecare însă suferinţele se pierdeau ca fumul, retrăind în amintire doar bucurii care, îngemănate, îi înduioşau simţirea Nici el, nici Bârlogeanu nu spuneau vreun cuvânt. Paşii lor răsunau în curtea părăsită a pustiu. Îşi luaseră amândoi rămas bun de la ofiţeri, de la camarazi, cu poziţie de drepţi sau cu strângere de mână... În momentul părăsirii

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 77

unor obiceiuri devenite a doua natură, inima li se făcea cât un purice. Ar fi plâns şi unul şi altul cu hohote dar le era ruşine şi nu îndrăzneau, în prostia simplă a tinereţii care dimpotrivă copilăriei şi a anilor de bătrâneţe nu găseşte cu cale să-şi manifeste simţirea cea adevărată. Cum să se descurce amândoi în Bucureşti? N-aveau nici o cunoştinţă, nici o speranţă de a găsi de lucru. Bârlogeanu era mai dezgheţat dar avea mai puţine daruri. Ce folos însă că Tănase era plin de talent de vreme ce talentul lui nu reuşise să se afirme dincolo de modestele hotare ale cazărmii şi ale bisericii din cartier! Recomandaţia colonelului Hârjeu, privitoare la obţinerea unui loc în şcoala de mişcare, strălucea ca un meteor în întunecime. După repetate drumuri pe la minister Tănase a obţinut în fine scrisoarea către Cotescu şi s-a dus cu ea să se prezinte la şcoala de pe calea Griviţei. Aici, odată sosit, un funcţionar l-a lămurit dintr-un răspuns: — Domnul Cotescu? Uite chiar acum a plecat. Şi Tănase a luat drumul înapoi buimac, de parcă întâlnindu-l pe Cotescu pe drum l-ar fi putut recunoaşte din mulţime. S-a oprit la staţie şi a aşteptat tramvaiul aşa cum se aştepta pe vremuri. Nu mai era nici supărat, nici grăbit. Se vede că nu îi fusese scris să ajungă ceferist, se vede că „tata” n-avea noroc să aibă din partea lui fecioru-său, vreo bucurie. În vagon a zărit un cunoscut. — Dar ce cauţi pe aici pe Griviţa, mă’ , Tănase? — Uite m-am dus şi eu la şcoala de mişcare cu o scrisoare de recomandaţie către domnu’ Cotescu. La auzul acestor cuvinte un domn de alături interveni. — Ce scrisoare ai dumneata? Cine eşti? — Am o scrisoare de la domnul secretar general Hârjeu pentru domnul director Cotescu de la şcoala de mişcare. — Dă scrisoarea încoace! Eu sunt Cotescu.

78 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Tănase nu-şi mai revenea. Iată, în fine, că îl favoriza şi pe el hazardul. Dar Cotescu, după ce şi-a pus ochelarii, şi a parcurs vag paginile pe care le avea în mână, a fost categoric: — Dragul meu, referinţele pe care mi le dă Hârjeu sunt foarte bune. E prea târziu însă ca să mai poată fi ceva de făcut. Rămâi mai bine pentru la anul viitor. Examenele de admitere s-au dat, şcoala a început, locuri nu mai sunt... ar fi imposibil să începi anul acesta. Speranţele, care în câteva minute renăscuseră, s-au spulberat. Înfăţişarea, ca şi felul de a vorbi al directorului de la şcoala de mişcare, nu îngăduiau insistenţe. Dealtminteri Cotescu a coborît, la una din staţiile următoare, salutând politicos, pentru a lăsa înapoia lui o dezamăgire cu atât mai mare cu cât mai de curând fusese precedată de înflorirea speranţelor. Acasă, Tănase s-a consultat cu Bârlogeanu, s-a mai chibzuit singur şi a luat hotărârea de a se înscrie la Conservator. Prezentându-se însă la ghişeul acestei instituţii i s-au cerut mai multe acte pe care nu le avea la îndemână. Până să scrie la Vaslui, până să le primească ar fi pierdut şi acest nou termen. Secretar la Conservator era domnul Corneliu Moldovanu. Mişcat de panica zugrăvită pe faţa lui Tănase i-a admis înscrierea sub rezerva depunerii ulterioare a actelor. Dar această formalitate importantă, ca posibilitate principială, era departe de a rezolva dificultăţile presante ale situaţiei. Cei doi prieteni şedeau foarte prost din punct de vedere financiar. Locuiau într-o cameră modestă, închiriată la un grec, pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul podului Sfântu Elefterie, lângă grădina Zdrafcu. Problema chiriei în urma acontului plătit nu era toc-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 79

mai presantă. Mai greu de rezolvat era însă aceia a hranei zilnice. Într-un târziu, Tănase a primit cinci lei de acasă. Bârlogeanu, în schimb, rămăsese fără para chioară şi nici nu aştepta de undeva vreun ajutor. Treceau zilele fără să aducă vreo altă schimbare decât aceia a micşorării „capitalului” de rezistenţă. Şedeau ceasuri întregi în odaie fără să-şi vorbească, obosiţi de alergătura zadarnică prin oraş, pândind, sub presiunea foamei, trecerea covrigiului pe sub fereastră. „Calde cornuri, cornuri caldeee! Paatruu de un baan!” În schimbul unui ban de zece, Tănase şi Bârlogeanu câştigau curajul necesar pentru a aştepta încă o zi. Data examenului de admitere la Conservator se apropia totuşi, fără să ţie seama de starea de subnutriţie a lui Tănase. Pe deasupra, în timp ce alţi elevi pregăteau bucăţi din repertoriu cu profesori particulari el, Costică al lui Ion din Vaslui n-avea nici răgazul, nici liniştea de suflet, nici resursele materiale pentru a-i imita. Comisia era severă şi compusă din personalităţi cu deosebită autoritate. Făceau parte din ea Eduard Wachman, directorul Conservatorului, Al. Davilla, directorul Teatrului Naţional, profesorii C. Nottara, Kiriac, Aristizza Romanescu şi Mala. Când s-a văzut Tănase în curtea Conservatorului, la ziua sorocită, şi a rotit ochii împrejur a sfeclit-o. Ce căuta el printre „ciocoiaşi”? Cum îndrăznise să-i treacă prin minte că ar fi putut să-l ia cineva în seamă, să-l asculte, ba să-l şi admită la cursuri? Puţin a lipsit să n-o rupă la fugă. Se simţea prost în hainele lui cazone transformate pentru „civilitate” cu tot dinadinsul. Îşi scosese vipuşca de la pantalonul „la gheată” pe care îl purta, dar urma ei

80 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

rămăsese vizibilă dea-lungul piciorului. Haina era mai mult tunică, deşi se străduia să o ţie desfăcută la gât. Ghetele – tot de la cazarmă – se arătau găurite la talpă şi pe deasupra. În schimb, camarazii lui, care îl observau cu priviri în care interesul era combinat cu ironie si compătimire se prezentau cu totul altfel. Făceau grupuri şi vorbeau între ei înfriguraţi, băieţii sclivisiţi şi pudraţi purtând cu anticipaţie plete „artistice” iar fetele guralive, zglobii, ciripind inconsistent unui viitor pe care îl scontau, toate, la înălţimea visului. Actori de la Teatrul Naţional îşi căutau elevii, trecând de la un grup la altul, pentru a le da ultime recomandări, pentru a le transmite reţeta infailibilă a succesului. Tănase îşi dădea seama cât e de străin, cât e de caraghios în această lume. Cu părul deabia crescut, cu mustaţa mijind, îmbrăcat cum era şi trăgând nervos din ţigară pe la colţuri, nu putea decât să atragă atenţia. Cum nu-l cunoştea nimeni ca să-i transmită mai departe starea civilă, curiozitatea unanimă se consuma febril şi fără aliment. Iar el, Tănase, mai puţin înfricoşat de singurătate decât de eventualitatea unei conversaţii, continua să tragă fumuri numărate dintr-o ţigară care, aprinsă şi stinsă la timp, căci trebuia să dureze două ceasuri. Candidaţii erau chemaţi în ordine alfabetică. A auzit la un moment dat servitorul strigând. — Ion Manolescu... Un tânăr slab şi distins s-a desprins dintr-un grup şi a trecut în sala de examen... Tănase suferea la „intrarea” fiecăruia pândind la „ieşire” pe figura candidatului urmele aprecierilor la care fusese supus. I-a venit în fine şi lui rândul. — Constantin Tănase.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 81

— ‘Zent! Răspunsul a fost atât de prompt şi cu atât de pronunţată rezonanţă militară încât toate duduile au izbucnit în râs. Veselia lor nervoasă n-avea dealtminteri nevoie pentru a izbucni de prea rafinate efecte de contrast. Tănase a plecat capul umilit şi s-a trezit – după câţiva paşi – înaintea comisiei. I-au dat să citească un text. L-au întrebat „literatură”. Apoi a citit franţuzeşte. N-a strălucit Tănase la nici una din aceste iscodiri; de bine de rău însă „mergea” şi comisia putea să aştepte momentul producţiei. — Ei, ce ştii dumneata să ne spui? a întrebat solemn Nottara în clipa supremei încercări. Tănase timid, emoţionat, zăpăcit a spus „Iţic de santinelă”, apoi o anecdotă cu un ţigan... — Bine, dar dumneata nu ştii vreo fabulă, vreo poezie de Grigore Alexandrescu, de Donici, de Vasile Alecsandri? – a întrebat un membru din comisie. — Nu ştiu, să trăiţi. N-am învăţat, a răspuns cu sinceritate Tănase. — Cum asta? Nu te-a învăţat nimeni? — Nu m-a învăţat. Că eu am învăţat singur. Vocea lui Tănase displăcu comisiei. Avea tonul ridicat, dar făcând pe „ovreiul” şi pe „ţiganul” în bucăţile pe care le alesese a lăsat totuş impresia că nu are „organ”. Membrii comisiei s-au consultat repede între ei şi înainte de a-l concedia au găsit un cuvânt amabil. Kiriac însă, care-l auzise cântând la biserică, l-a oprit la uşă şi adresându-se colegilor din comisie le zise: — Domnilor! Băiatul are voce frumoasă. Îl ştiu eu. Să-l mai examinăm niţel. Rechemat, Tănase a prins curaj. I s-a dat să cânte un solfegiu. — Aşa domnule! De ce nu vorbeai în felul ăsta adineaurea

82 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

cu noi? Vezi dacă n-ai învăţat o bucată cumsecade care să-ţi arate calităţile? — Mai ştiu domnule profesor. Am mai pregătit ceva – intervine Tănase. — Ei bine spune, s-auzim! – conchide sceptic Nottara. Şi Tănase atunci, plin de încredere, conştient că trebue să facă maximul de efort pentru a birui în momentul decisiv a început:

NAIUL, COBZA ŞI VIOARA

Naiul, cobza şi vioara Şi ţambalul şi cu basul La o nuntă boierească Nimerind îi duce pasul. Cum se văd intraţi în casă Haide ’ncep fiştecare După limbă să vorbească Şi să ceară de mâncare. Mai întâi şi întâi vioara. Subţirică şi uscată Prin prejur prin casă cată Şi cu glas duios şi jalnic Zice amar în limba sa Aaş mâncaaa, Aaaş mâncaaa! aaş mâncaaa! Iară cobza cea bătrână Scurtă ’n gât umflată tare Dându-şi capul pe spinare Învăţănd-o ce să ceară Îi şopteşte aşa-n tăcere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere Înapoi vine ţambalul Pe cureaua sa lăsată La vioară cată drept

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 83

Dă din labe, bate’n piept, Gura-i merge ca şi-o roată – De cotigă Unt cu mămăligă, unt cu mămăligă, unt cu mămăligă Naiul slab şi subţirel Numai coastele de el Haide ’ncepe să vorbească I-a venit şi rândul lui Dar nu vezi că nu-i, dar nu vezi Că nu-i, dar nu vezi că nu-i Iar apoi bătrânul bas Lung în gât, cu gâtul hluj, Rezemându-se pe coastă Ca şi câinii când fac sluj, Auzind că nu-i mâncare Şi că nu-i de ce să stai Zise: Hai! Hai! Hai! Hai! Spală putina şi hai! Toată comisia a izbucnit în râs. A mai spus de atunci Tănase pe la serbări şi pe la festivaluri acest monolog, rămas predilect, dar are impresia că niciodată nu l-a spus mai bine. Imitaţia diferitelor instrumente a fost îndeosebi atât de reuşită încât membrii comisiei care cunoşteau totuşi bucata l-au lăsat să o spuie toată fără nicio întrerupere. Când, în fine, a ieşit afară din sala de examen, vai de capul lui cum arăta bietul Tănase. Roşu, înăduşit, zăpăcit de atâtea întrebări şi sucituri a găsit în vestă mucul de ţigară acolo unde-l ascunsese, l-a reaprins, a tras un fum şi s-a pus pe aşteptare. Nu că rezultatul i-ar fi lăsat vreo serioasă îndoială. Era convins dimpotrivă că nu trecuse; dar o speranţă tot mai zăcea pe undeva prin suflet ascunsă şi curiozitatea de a-şi vedea cu ochii isprava nu-l îndemna mai puţin. Mai era un ceas de aşteptare.

84 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

S-a plimbat prin curte cu pasul rar şi hotărît până a auzit din nou râsete izbucnind în dreapta şi în stânga. A luat-o atunci pe stradă încet, încet, până la Pake şi înapoi. Se oprea din când în când din drum, mai aprindea odată mucul, mai trăgea un fum, fără să se poată gândi la tot ce ar fi putut în viaţa lui să se întâmple dacă „rezultatul” ar fi fost unul şi nu cel diametral opus. Când s-a întors înapoi la Conservator „listele” erau afişate. Din aproape douăzeci de concurenţi numai doi erau reuşiţi la clasa de declamaţie: La dramă: Ion Manolescu La comedie: Const. Tunase. A sărit în sus de bucurie şi a luat-o repede la goană spre casă. Să-i spuie isprava şi lui Bârlogeanu. Noaptea a trecut într-o exaltare care nu putea ţine seamă de lipsurile materiale. A doua zi aveau să reintre în normal. Succesul însă cu porţile lui larg deschise spre glorie îl îmbăia prea mult ca să-şi dea seama de numărul cel mare al greutăţilor care trebuiau de acum încolo învinse. Se vedea artist aşa cum visase, nu „actior” cum îl vedea bătrânul din Vaslui, artist aşa cum era Grigore Manolescu, Barbellian, Grigorescu-Tuciu şi atâţia alţii pe cari îi întâlnea pletoşi pe străzi, cu lavaliera fluturând in vânt, cu buza de jos niţel căzută, cu ochii privind mai departe decât strada plină de oameni mărunţi şi mediocri Tot ce văzuse de la galeria „Naţionalului”, toate melodramele, toate comediile i se amestecau in imaginaţie. Bârlogeanu, el însuşi sceptic de obiceiu şi fără entuziasm, se lăsa furat de vraja viitorului. Nu vorbeau prea mult, nefiind de felul lor guralivi, dar privind prostiţi unul la altul cu gura căscată, cu ochi atenţi se puteau lipsi de ajutorul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 85

atât de impropriu al cuvintelor. Tănase se simţea dator, de la înălţimea la care îl ridicase biruinţa, să-l protejeze pe Bârlogeanu. — Lasă că te am eu în vedere şi pe tine... Iar auzind aceste cuvinte, Bârlogeanu care căpătase un mare respect pentru camaradul lui de mizerie, n-a surâs... Trezirea a fost a doua zi cu atât mai dureroasă. Victoria morală de la Conservator nu împiedica asaltul neîndurător al mizeriei să continue. Visurile tinerilor n-au rezistat dincolo de beţia primelor clipe. Viaţa i-a recâştigat repede în cleştele ei de fier. Problema existenţei zilnice a devenit din nou acută, iar prestigiul lui Tănase faţă de camaradul lui Bârlogeanu a scăzut simţitor când impresia succesului de la Conservator n-a reuşit să fie întovărăşită de o cât de relativă modificare a „menu”-ului. După ce că n-aveau bani din ce să se miruiască au mai spart şi un geam la gazdă. „Grecu” îi aşteptase până atunci cu chiria. Credea că vor sfârşi prin a fi angajaţi pe undeva şi că astfel datoriile lor ar putea fi achitate. Văzând însă că povestea întârzie şi văzând mai ales că distinşii săi chiriaşi departe de a plăti din cele vechi, fac dimpotrivă pagube noi, s-a hotărît să-i dea afară, oprindu-le geamantanul. Nenorocirea nu era prea mare nici pentru Ilie Bârlogeanu, şi nici pentru Tănase, atâta vreme cât ar fi putut salva lucrurile; părăsind domiciliul; aveau chiar avantajul de a trece cu buretele peste datorii altminteri greu de achitat. Fata proprietarului, Acrivi, o grecoaică palidă şi cu ochi de tăciune, a intervenit pentru geamantanul proscrişilor. Îl văzuse pe Tănase pe la Conservator dând examene. Ea însăşi urma cursul de canto. A fost un serviciu colegial. În acest timp viaţa de artist a lui Tănase continua. Ziua îi era împărţită între cursurile de declamaţie de la Conservator şi corul de la biserica Popa Tatu. Nottara nu prea era mulţumit de progresele pe care

86 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

le făcea elevul lui. Tănase, nemâncat, fără curaj şi mai ales intimidat de solemnitatea cursului, nu îndrăznea să depăşească limitele unei „spuneri” corecte. Învăţa pe acea vreme „Are sabie sau n-are”. Nottara îi cerea adesea monologul; îl asculta sceptic şi nemulţumit, apoi făcea observaţiile de rigoare spre marea tristeţe a lui Tănase, care dându-şi seama de cusururile pe care le avea nu putea izbuti să şi-le îndrepte. Până-n ziua în care s-a însurat camaradul lui de cor de la biserica Popa Tatu, anume Cordescu. S-a întins seara la nuntă un chef de i-a mers vestea. Tănase a băut şi a cântat toată noaptea, pentru ca dimineaţa, vesel şi bine dispus, să nu se mai întoarcă acasă, ci să meargă direct la Conservator. Aici colegii nu-l mai recunoşteau atât era de volubil şi de hazliu. La lecţie, când Nottara i-a cerut: „Are sau n-are” Tănase a spus bucata într-alt fel decât o spunea de obiceiu, dar atât de bine încât toată clasa s-a tăvălit de râs. Asistau la cursuri şi elevii din anii următori. În mulţimea, încă anonimă, care se adăpostea în bănci viitorul a desprins pe Maximilian, pe Storin, pe Bulandra, pe Mihalescu şi pe destui alţii câţi în această împrejurare se sileau să fie la ison cu prietenii din bancă, de alături. — Păi bine Tănase, cum de n-ai spus aşa până astăzi? întreabă Nottara. Elevul a bâiguit o explicaţie anodină, dar fericit că plăcuse maestrului, s-a temut ca nu cumva „talentul” să-i fi fost un simplu şi trecător efect de chef. În zilele următoare a avut prilejul să se convingă că greşise în această teamă. Găsise dimpotrivă, cu prilejul exaltării la care îl supusese nunta lui Cordescu, îndrăzneala necesară în gest şi în frazare pentru a specula actoriceşte un text. Mulţumirea lui Nottara avea să se manifeste din ce în ce mai des; Tănase era conştient că se află în stăpânirea meşteşugului, că a descoperit punctul central al artei de

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 87

scenă, punct de la care pornind, toate perspectivele se deschid spre realizarea rotundă. Bucuria lui interioară era ca de obiceiu întovărăşită de surdina ameninţătoarelor nevoi materiale. Aruncat în stradă, împreună cu Bârlogeanu, din casa de la podul Elefterie, încotro s-o apuce? A trăit atunci o perioadă de peregrinări prin mansarde, prin camere mobilate despre care amintirea nu păstrează alte urme decât ale melancoliei. Bârlogeanu, disperat, se hotărîse să se întoarcă înapoi la Severin. când o posibilitate de rapidă îmbogăţire s-a oferit celor doi camarazi de restrişte. Cunoşteau din regiment pe un locotenent Petrescu, în literatură Pierre d’ Alick, şi în viaţa lui teatrală preşedinte onorific al societăţii „Scena”. Dar locotenentul Petrescu mai era mare acţionar la o fabrică de unsoare de copite. — Măi băieţi, vă faceţi achizitori de comenzi pe lângă negustorii de detaliu. Aveţi comisionul vostru. Vindeţi mult câştigaţi şi voi proporţie. Vindeţi mai puţin, tot „ciupiţi” mai mult decât aveţi prilejul astăzi. Cuvintele locotenentului nu li s-au părut sărace în bun simţ. Bârlogeanu a hotărît pe loc să-şi amâne plecarea. Tănase, din parte-i, a acceptat ideia de a deveni plasator de unsoare de copite cu entuziasm – dată fiind sărăcia în care se afla – explicabil. După ce locotenentul le-a dat în primire cutiile de unsoare, Tănase, mai lacom, a luat mai multe decât Bârlogeanu, cei doi prieteni s-au pus pe alergătură. Nu ieşise bine în stradă investit în noua lui calitate şi iată că Tănase s-a dezmeticit. L-a cuprins timiditatea lui caracteristică, acea moleşeală în braţe şi la genunchi, acea strângere de gât sufocantă, fenomene de pe urma cărora din cea mai fragedă copilărie suferise. Cum să vândă el unsoare de copite? Ce nevoie aşa mare au bucureştenii de asemenea marfă? Câteodată se mustra amar pentru nehotărîrea care-l

88 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

cuprindea, îşi lua curajul în dinţi şi intra halucinat în prima prăvălie care-i se arăta deschisă în cale. — Duduie, vă rog, nu cumva aveţi nevoie de unsoare de copite? — De ce să avem nevoie, domnule? — De unsoare de copite. — Ia vezi-ţi de treabă domnule! Eşti nebun? Ce să facem noi cu unsoare de copite? Asta-i bună! Hai repede că n-avem timp de glumă. De abia atunci Tănase îşi dădu seama că intrase într-o... cofetărie. Bârlogeanu izbutise să facă o comandă de douăzeci de lei, la care îi revenea vreo patru lei comision, dar nimic mai mult. În vederea acestor mediocre rezultate, alergau, în schimb, de dimineaţa până seara, întinzând Bucureştii în lung şi în lat cu speranţe, din ce în ce mai reduse, şi cu foarte slabe dorinţe de a continua. S-au trezit într-o dimineaţă desnădăjduiţi şl înfometaţi lângă cutii. Trebuia să o ia din nou la picior în căutarea clienţilor fantome. — Măi Costică! Eu am o ideie. Vând cutiile şi plec. Tănase s-a uitat lung la prietenul lui, Bârlogeanu. Nu pricepea. — Bine, bine, măi Ilie. Dar cui le vinzi? — Găsesc eu Costică dacă e vorba să le vând „de tot”. — Cum ai să le vinzi de tot mă dacă nu-s ale noastre? — Nu cumva o să aştept flămând până oi putea să trăiesc din comisioane! La urma urmii, n-o să vie locotenentul să mă caute la Severin pentru nişte biată unsoare de copite. Şi îngâmfându-se niţel pentru a birui ultimele scrupule ale lui Tănase, Bârlogeanu a continuat: — Fireşte, cum fac rost de parale, cum găsesc un post îi trimit omului banii, pentru marfă. Deşi el în fond n-a plătit-o.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 89

— Ai dreptate tu, Ilie! Parcă luăm de la cineva? Luăm de la fabrică. Greu a fost până s-au hotărît. Oraşul care refuza cu încăpăţânare să cumpere pe credit unsoare de copită, s-a dovedit, de la început, amator de acest articol la preţ redus şi cu bani „peşin”. Ilie Bârlogeanu a adunat în câteva zile 8 lei pe marfa lui, iar Tănase zece. Sumele pentru starea de lipsă în care se aflau erau enorme. Ele reprezentau, totuşi, maximum pe care în limitele unei vieţi libere şi l-au putut procura. Povestea nu mai putea să dureze. Bârlogeanu s-a hotărît definitiv să ia drumul Severinului. Despărţirea celor doi prieteni a fost grea. Anii de sărăcie ii apropiase; necazurile, mizeriile îndurate în comun au sfârşit prin a crea între ei legături mai puternice decât ale timpului sau ale înrudirii. Au mâncat emoţionaţi la o cârciumă de lângă gară, aşteptând plecarea trenului. Pe peron nici unul din ei n-a fluturat din batistă. Cuvinte mari n-au rostit, fiindcă le era ruşine. S-au strâns în braţe la fluierul locomotivei şi s-au desprins unul de altul pentru totdeauna, plângând, fiecare separat, o tinereţe pierdută. Tănase şi-a şters lacrimile care îl podideau şi s-a întors spre oraş fără să se mai uite înapoi, neobişnuit cu gândul de-a cutreiera, fără sprijinul sufletului prietenesc, strada ostilă omului sărac şi fără importanţă. Banii de pe cutiile de unsoare s-au cheltuit repede, aşa cum repede se cheltuiesc toţi gologanii nemunciţi. Gonit de pe Calea Moşilor, dintr-o mansardă unde nu plătise, Tănase a ajuns tocmai în Calea Plevnei unde, neavând posibilitatea să închirieze o cameră, a închiriat un pat. Alături de el odihnea un student care în schimbul a şase lei pe lună avea acelaşi drept de dormit.

90 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Camera era sărăcăcioasă, întunecată şi – de la sine înţeles – mobilată cu strictul necesar unor persoane în trecere. Pereţii musteau a igrasie. Geamurile murdare de la fereastră filtrau o lumină verde-gălbuie. Plutea în atmosferă aroma râncedă şi descurajantă a mizeriei, iar tăcerea aştepta groasă pe scânduri pasul de om care să o turbure. Veneau în cameră numai noaptea şi atunci tiptil, temându-se unul să nu fie observat de celălalt. Nici Tănase, nici studentul nu scoteau o vorbă. Aşteptau muţi sub plapumă şi cu privirea la cer, alinarea provizorie a somnului şi gustau în aşteptare, amarul suferinţii solitare şi anonime. Aşa au trecut primele zile. Se fereau să nu se surprindă mâncând, după cum dimineaţa la plecare fiecare avea grija să introducă în gheata lui, pe nesimţite, bucata de carton care să-i ferească talpa de ploaie şi noroi. Într-o noapte, sosind acasă, Tănase a provocat emoţie studentului, care mânca şi care s-a ascuns de ruşine cu felia de brânză şi colţul de pâine în cearceafuri. — Ascultă camarade, nu te feri degeaba. Suntem amândoi cam la fel după cum văd eu. Studentul a scos capul la lumină şi a întins mâna dreaptă. Nevoia îl obişnuise să vadă în orice om necăjit un prieten. Chipul lui Tănase dovedea că nu se înşelase. Ziua, când nu avea curs la Conservator sau cor la biserică, umbla bezmetic prin Cişmigiu. Lukianoff ţinea „bufetul” instalat într-o casă cu geamlâc, alături de care, pe o scenă rudimentară se dădeau spectacole de comedie. Nu se plătea intrare, dar preţul consumaţiei era ceva mai ridicat. Tănase n-avea totdeauna banii necesari pentru a se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 91

instala la masă şi pentru a comanda o bere. Se mulţumea atunci să privească printre uluci pe V. Maximilian recoltând aplauze în piesele lui Vasile Alecsandri, sau pe alţi actori, tot atât de tineri, dar fără dar, camarazi de Conservator purtaţi de vânturile nevoiei şi de dragostea artei pe scenele improvizate ale debutului. N-avea însă vreme să caşte prea mult gura la spectacol, aşa cum făceau burghezii cuminţi instalaţi la mese cu neveste, cu copii şi cu alte persoane valide din familie. Pe el îl gonea din spate nevoia. Când l-au dat afară şi de pe calea Plevnei n-a mai avut puterea să reziste. S-a întors umilit înapoi la regimentul unde de bine de rău n-avea grija zilei de mâine, unde s-a simţit, în ciuda măruntelor necazuri, membru într-o mare familie. N-ar fi renunţat în ruptul capului la cariera lui artistică, dar nu vedea pe de altă parte posibilitatea de a rezista fără sprijin în oraşul duşman. Colonelul Hârjeu l-a primit cu semne vădite de bucurie. — Mă Tănase! Ce tot umbli cu prostiile! Nu mai căuta funcţii prin alte părţi. Vino înapoi în oştire, reangajează-te! Eu îţi dau voie să urmezi şi cursurile la Conservator”. Tănase a mulţumit colonelului şi a dat fuga la Nottara. — Maestre, mă primiţi la curs dacă viu îmbrăcat militar? — Cum să nu te primesc? – i-a răspuns maestrul – numai să fii la vreme la lecţie şi să-ţi vezi de treabă. Termenul de reangajare nu trecuse. A făcut o cerere, a predat-o colonelului şi în foarte scurt timp s-a văzut clin nou în cadrele regimentului 1 de Geniu, pe care nu de mult îl părăsise. De astă dată însă condiţiile de viaţă şi posibilităţile de mişcare erau altele decât ale sfiosului „volintir” care se înrolase simplu soldat cu trei ani mai înainte.

92 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Tănase a fost numit ajutor al ofiţerului cu cazarmarea, grefier al consiliului de disciplină şi comandant al secţiei de pompieri. În ceea ce priveşte găzduirea, i s-a dat o odaie la corpul de gardă, o odaie simplă dar curată care n-aducea nici pe dedeparte cu domiciliile succesive pe care le schimbase în scurta sa viaţă civilă. Colonelul îi spusese lui Tănase că poate să urmeze la Conservator în „orele libere”. Se ştie prea bine ce înseamnă pentru un grad inferior „ore libere” în armată; noul reangajat n-a luat recomandaţia colonelului altfel decât trebuia luată şi a izbutit să împace datorită unor constante eforturi cele mai antinomice servicii: acel al lui Marte şi acel al Muzelor. Asigurat din punctul de vedere material – mânca la popota ofiţerilor şi dormea în odaie separată la cazarmă – Tănase a putut să desfăşure o intensă activitate în sensul preocupărilor sale curente. Din disponibilităţile materiale de care foarte curând a putut face uz, a cumpărat cu 150 lei de la „Feder” un pian „Bosendorfer” şi de la altă prăvălie la un preţ ceva mai redus o bicicletă „Brenabor”. Se înscrisese de curând la clasa de canto a conservatorului. Iar pianul, în afară de serviciile pe care i le aducea pentru studiile personale, prezenta necontestate utilităţi ca instrument ajutător al directorului muzical de regiment. Nu prea ştia să cânte Tănase altfel decât cu o singură mână şi din această mână mai cu osebire, utilizând un singur deget, dar pianul de ocazie pe care îl cumpărase, constituia fala artistică a regimentului; toţi ofiţerii fiind de acord că pentru dirijarea corului şi pentru întocmirea unui program serios la serbări era bine ca directorul „părţii artistice” să aibe tot ce-i trebuie la îndemână. Cu pianul s-a descurcat el cum s-a descurcat Tănase. Mai greu a fost cu bicicleta.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 93

O cumpărase pentru a circula rapid între cazarmă şi Conservator. Pentru moment însă, departe de a-i scurta din timp, vehiculul îl obliga la exerciţii suplimentare de deprindere. A învăţat cu îndărătnicie ocolind curtea regimentului fără să ia în seamă râsetele camarazilor şi pufnirile celor din trupă; ori de câte ori venea de-a berbeleacul se scutura frumos pe haine, nu se uita nici în drepta nici în stânga şi reîncepea cu mai multă îndărătnicie ca înainte. Mai greu a fost când a căzut într-o groapă cu var şi a fost nevoie de mai mult decât de o scuturare ca să arate curat şi proaspăt. Nu exista însă pentru sergentul instructor, şi pentru elevul de Conservator Tănase, vreo oprire serioasă. Prea voia să-şi vadă cu orice preţ de treabă ca să nu izbutească. Când l-au chemat la examenul de plutonier a avut câteva clipe de emoţie. Lasă că nu ştia prea multă carte militărească, dar preşedinte al comisiei era ajutorul comandantului de regiment, un anume locotenent-colonel Drăgotescu reputat prin severitate. Mai făceau parte din juriul examinator şi ofiţerul cu cazarmarea, Lepădătescu, azi colonel în rezervă, un căpitan şi un sublocotenent. Gradul de plutonier avea pe atunci mai multă importanţă decât are astăzi în oştire, plutonierul fiind considerat jumătate ofiţer: purta sabie, un singur galon şi îndeplinea funcţia de ofiţer de serviciu. Ajuns în faţa comisiei, Tănase n-a prea răspuns cum trebuia. Comisia însă, departe de a se supăra din această cauză, nu parvenea să-şi păstreze seriozitatea şi să-şi stăpânească râsul. Lucrurile cele mai anodine căpătau haz când erau spuse de Tănase, dar buna dispoziţie a ofiţerilor nu împiedica pe candidat să fie notat după întinderea reală a cunoştinţelor sale. Locotenentul Lepădătescu, voind să-l scape, se adresează la un moment dat preşedintelui comisiunii:

94 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Domnule Colonel, daţi-mi voie, aş vrea să-l întreb eu ceva mai uşor. — Mă rog. Faceţi! – a răspuns colonelul. Iar Lepădătescu adresându-se atunci lui Tănase: — Eşti bun dumneata să-mi spui ce însemnează „punct iniţial”. Când a auzit Tănase întrebarea a îngălbenit. Cu chestii de astea vroia să-l ajute Lepădătescu? Ştia din experienţă însă că nimic nu e mai grav în oştire decât tăcerea la întrebarea superiorului, şi în consecinţă a început să bâiguie. — Punct iniţial este... este un punct iniţial. Aşa, hm! un punct care te iniţiază, În sfârşit.., iniţial. La auzul acestor savante explicaţii a râs şi colonelul. S-a întors către membrii comisiei care la rândul lor erau foarte bine dispuşi. — Ăsta-i actor, domnule! Ce să mai umblăm noi cu ale milităriei! Nu vedeţi că nu se prinde! Şi întorcându-se către Tănase: — Ia să lăsăm „teoria”. Ce-ar fi să ne spui „Are sabia sau n-are?”. Am aflat că te pricepi la aşa ceva, mai bine decât la „punctele iniţiale”!... Examenul trecând la partea artistică a durat încă un ceas, timp în care elevul lui Nottara a ştiut să păstreze în faţa ofiţerilor un prestigiu pe care, altfel, milităreşte, la atât de jalnic nivel îl coborâse. La sfârşit toată lumea a fost mulţumită: examinatorii fiindcă petrecuseră câteva clipe vesele, Tănase fiindcă devenise plutonier din sergent-instructor... Nu se potrivea deloc viaţa reangajatului Tănase cu viaţa pe care o dusese, câţiva ani înainte, „volintirul”. Ca plutonier îşi permitea fantezii şi libertăţi la care odinioară nici măcar nu s-ar fi putut gândi. Aşa, într-o seară, fiind ofiţer de serviciu a scos pianul în curtea cazărmii – după

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 95

stingere – şi-a început să cânte nişte hori la care numai cine era de lemn a putut să nu se prindă. În câteva minute, la apelul lui Tănase, tot regimentul era în curte şi zburda de parcă nu fusese în timpul zilei „instrucţie”, de parcă a doua zi la cinci n-avea să sune „deşteptarea”. Din păcate venirea rondului a întrerupt veselia. Căpitanul a cerut lămuriri. Era 10 jumătate noaptea şi trupa încă nu se odihnea. În loc să fie linişte mormântală în cazarmă, era bal în toată regula. — Mă rog unde-i ofiţerul de serviciu? Tănase s-a ridicat de la pian. — Eu sunt, să trăiţi, domnule căpitan. — Cum îţi permiţi, domnule! Dar ce înseamnă asta? Ce fel de ofiţer de serviciu eşti dumneata? Îţi baţi joc de oştire? Las’ că te dau eu pe mâna consiliului de disciplină. Tănase a îngheţat. Călcase reglementele, e drept, dar bunul simţ protesta împotriva formelor. — Să trăiţi, domnule căpitan. Dacă soldaţii îs veseli toţi şi le convine, nu-i mai bine aşa? Că doar nu-i o crimă să cânte şi să joace oamenii de voia lor şi fără poruncă... Când a mai auzit căpitanul că are de-a face cu Constantin Tănase, plutonierul-artist, s-a domolit. Dar actorul prinsese în schimb curaj şi nu-l slăbea. — Ce, ar fi fost rău, domnule căpitan, ca în seara asta toată oştirea din Țara Românească să fi jucat hora? Că doar n-am făcut beţie, nici scandal. Le-am cântat băieţilor liniştit şi ei au jucat fiecare ca pe acasă. A ascultat căpitanul explicaţiile lui Tănase fără să mai spuie o vorbă şi, cucerit de duioşia nopţii, a plecat fără să pedepsească pe nimeni, fără să scrie ceva în procesulverbal. „La urma urmii are dreptate”. Odată cu gradul de plutonier, Tănase a putut să se

96 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ocupe temeinic de organizarea Teatrului militar. A perfecţionat, în vederea spectacolelor, „sala de mese” care îi fusese încredinţată, înfiinţând scena aşa cum se cerea, cu decoruri şi culise. Apoi a montat „Curcanii” lui Ventura piesă pe care o văzuse reprezentată la „Teatrul Naţional”. S-au făcut cu acel prilej eforturi excepţionale de regie ca respectându-se indicaţiile textului trupa să poată defila pe scenă. Pepi Machhauer a venit special de la Teatrul Naţional să supravegheze grima, iar impresia pe care a lăsat-o spectacolul a fost atât de puternică, încât, la sfârşit, toată sala a ovaţionat în picioare. Colonelul dând semnalul aplauzelor. La reprezentaţiile mai dificile dădeau concursul elevii cu termen redus şi uneori Tănase aducea actori civili din oraş. (Aşa s-a întâmplat, bunăoară, că Georgescu-Timică a jucat în „Curcanii”). Progresele pe care le realiza trupa lui Tănase şi stabilizarea spectacolelor sâmbătă după masă au permis ofiţerilor să contracteze obiceiul de a asista împreună cu soţiile. Nu se juca totdeauna teatru. Tănase, care nu uitase îndemânarea lui de gimnast din prima tinereţe, organiza şi spectacole în care la bară, la trapeze, la trambuline sau la paralele valorile sportive ale regimentului puteau să-şi arate destoinicia. Mulţi dintre ofiţerii care asistau la reprezentaţiile de teatru sau la cele de gimnastică ale lui Tănase sunt astăzi generali cu mare reputaţie în oştire. Ne permitem să cităm câteva nume: Ştefănescu-Amza, Mihail Ionescu, Cihosky, Iorgulescu, Căţoiu etc., etc. Iată spectatorii de care actoria a rămas şi până astăzi mândră. După cum niciodată n-a uitat recunoştinţa pe care o datoreşte instituţiei în sine, dincolo de ajutorul pe

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 97

care l-a avut din partea oamenilor. El n-a fost sprijinit şi încurajat de un ofiţer sau de un comandant de regiment şi persecutat de altul. Toţi i-au dat concursul lor sufletesc. Fie că regimentul era condus de colonelul Hârjeu, fie că în fruntea lui se afla colonelul Istrate, nimic nu se schimba din dispoziţia ofiţerilor şi a comandanţilor faţă de Tănase, cel nu prea priceput în ale milităriei, dar cel atât de dibaci în tot ceea ce privea organizarea serbărilor şi a festivalurilor. Numai astfel se poate explica, dealtminteri, posibilitatea pe care a avut-o actorul de a urma în timpul serviciului militar atâtea cursuri. Se înscrisese Tănase şi la „principii” urmând teoria şi solfegiile muzicale precum şi elementele de canto coral cu maestrul Kiriac. Ziua îi era foarte încărcată. Pleca dimineaţa cu bicicleta la orele 8 la Conservator, unde avea de trei ori pe săptămână cursul de declamaţie cu Nottara. De la 10 la 12 avea clasa de canto, între timp însă trebuia să fie la regiment când soseau ofiţerii, să le dea raportul. După masă, între 2 și 4 se întorcea din nou la Conservator să asiste la cursul de „principii”. Viaţa i se înfăţişa normal între Conservator şi cazarmă, fără alt răgaz decât al odihnei strict necesare, decât al somnului. Colegii de teatru ai lui Tănase duceau o viaţă cu mult mai lipsită de griji. Avem în faţă un program al examenului claselor de declamaţie din „28 şi 29 Mai 1905, orele 2 p.m. precis”, seria Aristizza Romanescu şi seria Const. Nottara. Cităm câteva nume dintre care atât de puţine au reuşit să câştige notorietatea: Şerbănescu Eugenia, Sfetcovici Lucrezzia, Fărcăşanu Maria, Nestorescu Rodica, Colorian Eugenia, Cocea Florica, Movilă Resurecţia, Filotti Maria, Ionescu Marietta, Faliero Hariclie, Simionescu Marioara, Vasiliu Natalia... Grigoriu Ion, Vârgolici Mihail, Florescu George, Petrescu Ştefan, Dumitrescu Constantin, Dumitrescu Radu,

98 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Fotino Mihail, Popovici Arsenie, Niculescu Petre, Christescu Vasile, Manolescu Ion, Belcot Casimir, Radu Popea, Danielopol Nicolae şi Tănase Constantin. Din bucăţile pregătite pentru producţia anului de către Constantin Tănase programul citează „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi D’ ale Carnavalului de Caragiale, Ginerele lui Hagi Petcu de Vasile Alecsandri, Ruy Blas de Victor Hugo şi Avarul de Molière. De altfel, între anii 1905 şi 1907, s-au perindat multe talente prin Conservatorul nostru. Belcot, Ciprian, Florica şi Alice Cocea, Marioara Filotti, Tina Barbu, Duţulescu, A. Athanasescu, N. Kanner etc., etc., care, învăţând rudimentele tehnicei, aveau mai târziu să se ilustreze în variatele domenii ale artei teatrale. Am spus mai sus că Tănase nu ducea viaţa obişnuită a colegilor săi de teatru. Îl deosebea în primul rând îmbrăcămintea. Când în costum de plutonier spunea la cursul lui Nottara tiradele lui don Cezar de Bazau din „Ruy-Blas” se strica toată clasa de râs. Maestrul avea totuşi la curs o excepţională autoritate. Intra în clasă la ora 8 precis în haine negre, cravată neagră şi mănuşi albe. Totdeauna curat, totdeauna îngrijit, totdeauna solemn, Nottara avea aerul că oficiază în calitatea lui de înalt reprezentant al Artei supreme. Obiceiurile băieţilor, pe de altă parte, nu aveau nici-o legătură cu felul de a fi al lui Tănase. Ei se adunau la cafeneaua „Macedonia” unde trăiau o crâncenă boemă. Jucau table şi biliard toată ziua rămânând datori când la patroni, când la chelneri, întreţineau discuţii de artă cu adesea foarte violente consecinţe şi, în general, aşteptau înaintea unui sfarţ neplătit pe un director de trupă dispus să-i angajeze. Tineri, îşi dădeau osteneala să pară blazaţi; umblau cu lavalieră şi lăsau să se strecoare, peste buza de jos lăsată, o

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 99

voce gravă, ca a lui Bozeanu sau ca a lui Teodor Popescu. Fiecare se lăuda pe sine în paguba actorului de renume care-i ilustra genul, bătaia finală decurgând, în mod firesc, din ciocnirea principiilor. Tănase nu-şi putea permite luxul de a pierde vremea la cafenea nici nu se simţea în stare să ţie piept la discuţie bătăioşilor săi confraţi. Se împrietenise totuşi, la un pahar de vin, cu Belcot şi prietenia lor a devenit din ce în ce mai strânsă când meseria actoricească i-a adunat în aceleaşi distribuţii. Duceau zilele de amărăciune şi de sărăcie împreună împărţind frăţeşte ultima bucată de pâine şi ultimul ban. Când figurau pe la Teatrul Naţional, tineri şi nebăgaţi in seamă, se ascundeau prin cabine să mănânce bucata de brânză şi cele câteva măsline păstrate până atunci prin buzunare. Se fereau de sârmele electrice, care într-o bună zi i-au „curentat” şi i-au zvârlit de perete, dar n-aveau mai puţină grijă de privirea dispreţuitoare a colegilor care i-ar fi surprins în cursul unui dejun atât de frugal. La Conservator, aveau mai mult curaj. N-au îndrăznit ei la producţia de canto în anul II să se prezinte profesorului Ştefănescu în scena lui Bartolo cu don Bazilio din „Bărbierul”? Ştefănescu nu prea avea elevi şi văzând în Tănase un element bun căuta să-l câştige pentru operă. — Ce-ţi trebuie ţie declamaţie? – îi spunea profesorul. Ai voce şi îţi baţi joc de ea. Bei, fumezi, în loc să ţi-o îngrijeşti aşa cum trebuie. Ce bine ai face să te laşi de maimuţăreli şi să te apuci de treabă serioasă. Tănase asculta, dar nu răspundea nimic. La producţie a cerut voie profesorului ca pe lângă singurul elev, StănescuCerna, să se prezinte şi el cu Belcot în „Bărbierul”. Pregătise scena cu maestrul Nottara care le arătase toate nuanţele jocului de scenă. Au avut un succes colosal, mai ales în ceea ce priveşte partea actoricească. — Vezi că e bine, domnule profesor, să fii şi niţel mai-

100 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

muţă? – i-a spus Tănase, în concluzie, profesorului zăpăcit încă de spectacolul la care asistase... Dar n-a părăsit, totuşi, îndeletnicirile lui pur actoriceşti pentru a încerca serios cariera muzicală. La producţiile clasei de declamaţie, Nottara a pus în scenă, la rândul său, „Scrisoarea pierdută” cu o distribuţie care lăsa în umbră tot ceea ce se juca pe scenele oficiale. Cu Belcot, cu Maria Filotti, cu Aurel Athanasescu, C. Tănase şi Christescu, maestrul a realizat un spectacol care a rămas clasic în analele Conservatorului... Plutonierul izbutea astfel să fie apreciat alături de cele mai promiţătoare talente ale epocii. Viitorul lui actoricesc era însă împiedicat de cerinţele, în definitiv aspre, ale vieţii militare. Tănase a venit în Conservator dintr-alt mediu decât al elevilor obişnuiţi; de aceia i-a fost mai curând posibil să înfrângă unele tradiţii. A fost, bunăoară, singurul şi cel dintâi care a dat examen fără să spuie versuri şi numai interpretând o scenă din „Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale. Ca „Jupân Dumitrache”, Tănase n-a plăcut numai profesorului, ci a reuşit să impresioneze până si pe mucalitul său amic Belcot. Făceau amândoi echipă după plecarea lui Bârlogeanu şi după trecerea din ce în ce mai accentuată a plutonierului spre civilitate. Nu prea se înţelegeau prin Conservator rosturile acestei prietenii dar nici Belcot nici Tănase nu se lăsau impresionaţi de nedumerirea colegilor. Le plăcea să se întâlnească din când în când, înaintea unui pahar de vin, povestind unul şi ascultând celălalt într-o linişte neturburată de glumele prosteşti ale confraţilor... Tănase asculta cu gura căscată poveştile pe care le anima verva lui Belcot. Iar acesta din urmă nu se sătura, la rându-i, ascultând întâmplări din viaţa militară, întâmplări autentice, susceptibile de a fi transformate... în cuplete.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 101

— Eram odată sergent de gardă la furaj, unde era închisoarea celor condamnaţi de la 6 luni în sus, începea Tănase. Cât erau ei de oropsiţi deţinuţii, seara se distrau întrei ei, se ţineau de jocuri. Câteodată mă tenta să particip. Cum adică? Eu să stau afară şi să mă plictisesc pe motiv că sunt cumsecade şi ei înăuntru să se veselească? Lăsam atunci în locul meu pe caporalul de gardă cu misiunea să închidă uşa după mine şi intram şi eu în joc de parc-aş fi fost un dezertor oarecare. Distracţiile lor erau spirituale, de un spirit fireşte cam gros, cam trivial, dar n-aş fi zis niciodată că la temelie stă desnădejdea, – atât se aseamănă între ei, oricare le-ar fi punctul de plecare, oamenii care petrec. Belcot asculta şi punea rar câte o întrebare. — Ce fel de jocuri? Multe şi variate. Îmi aduc aminte de „primirea naivului”. Când venea un element nou la închisoare i se înscena un proces, in toată regula cu procurori, judecători, avocaţi etc. etc., aşa cum din păcate toţi deţinuţii ştiau că se petrec lucrurile pe la Curţi şi pe la Tribunale. Inculpatul era aşezat pe o pătură ţinută de capete. Când comisia se pronunţa pentru achitare se trăgeau şi marginile păturii de se rostogolea „achitatul” cât era de lung. Pe urmă îl legau la ochi pentru jurământ şi îl puneau – chipurile – să pupe crucea. Întâmplările de acest soiu erau străine de felul de a fi al lui Belcot. Din această cauză însă le gusta cu mai mult interes ascultând ceasuri întregi poveşti din lumea deosebită şi stranie a puşcăriaşilor. — Şi zii, mă, Tănase, tu te înţelegeai bine cu ei? – îl întreba Belcot într-un târziu. Nu-ţi venea niciodată să rămâi? Într-o zi, la Conservator, Eduard Wachman l-a chemat pe Tănase.

102 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Ia ascultă mă, cât câştigi tu la Popa Tatu? N-ai vrea mai bine să cânţi în corul Mitropoliei? — Sigur că aş vrea, domnule Director. Şi cu recomandaţia lui Ed. Wachman a intrat Tănase în corul bărbătesc cel mai select pe care îl avea Capitala, plătit fiind cu 35 lei pe lună, o sumă destul de importantă pentru bugetul unui om sărac şi pentru valoarea de cumpărare a leului. Din păcate, banii nu sunt uşor de câştigat pe această lume, iar suplimentul de salariu al lui Tănase a coincis cu o viaţă de vexaţiuni şi de mizerii. Tovarăşii lui de cor, uneori, nu-l apreciau ca om. Alteori îl invidiau ca muzicant; totdeauna însă aveau grijă să-l vexeze, prevalându-se de superioritatea clasei sociale din care făceau parte. Era între ei un fel de coaliţie tacită. La cea mai mică glumă a unuia săreau susţinerile şi sublinierile camarazilor. Tănase rămânea mereu izolat, ţintă predestinată din cauza bunei sale cuviinţe şi a timidităţii, farselor nesărate şi jignirilor de tot soiul. A răbdat o zi, a răbdat două, până s-a dus la Wachman să se plângă. — Mai aşteaptă şi tu. Aşa e la început. Până te obişnuieşti, până se mai obişnuiesc şi ei! Directorul Conservatorului avea dreptate. S-a întors şi s-a pus pe aşteptare. N-au trecut însă două zile şi la o repetiţie un tenor mai sclivisit şi mai pretenţios decât ceilalţi i s-a adresat în aprobarea vădită a celor de faţă: — Ia dă-te niţel la o parte. Ce crezi că eşti la cazarmă! A fost picătura de apă care a umplut paharul, S-a dat câţiva paşi înapoi şi cu îndrăzneala timidului a început să-i judece: — Mă dar grozavi mai sunteţi dumneavoastră, de mă tot plictisiţi de când am venit pe aicea! Nu cumva oi fi servitor pe la voi? Că de altceva nu sunteţi buni decât de

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 103

mutre şi de fasoane. Nu vă place cum sunt îmbrăcat, nu? Aţi vrea să viu la repetiţie în ştofă englezească? De, aş vrea şi eu, dar n-am ce vă face. S-a întâmplat să fiu ostaş, nu scutit, nici reformat. De aia nu mai stau între voi şi vă dau dracului pe toţi: lichele, secături, puşlamale, vagabonzi… Tănase şi-a deşertat tot sacul; amintiri din mahalaua de la Vaslui, „cultură” proaspătă de la cazarmă. Vai de capul lor, ce le-au mai auzit urechile! Spre sfârşit a căzut şi ceva bătaie, aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări când unul singur e de o părere şi mulţimea de alta. Din fericire Tănase ştia destul de bine să se descurce în această ramură a discuţiei; plecând înapoi la Popa Tatu a lăsat printre cântăreţii de la Patriarhie câteva frumoase vânătăi în semn de lirică amintire. Isprăvile lui de bătăuş coincideau însă cu oarecare notorietate muzicală. Făcea parte din societatea corală „Hora” de sub conducerea lui Cezărescu şi Juarez Movilă. Maestrul Kiriac l-a introdus în societatea nou înfiinţată „Carmen”, unde s-a găsit alături de Folescu, de părintele Nae Popescu şi de alţi mulţi cântăreţi, seminarişti şi teologi. Dar cariera lui strict teatrală avea să înregistreze succese rapide şi decisive pentru orientarea actorului şi a muzicantului. Tănase a vrut la început să se angajeze la Naţional. Acesta îi era visul când, figurant, rătăcea alături de Belcot, prin culisele severei instituţii. Dar o întâmplare de haz rămasă clasică în analele bâlbâielii actoriceşti avea să-i curme în această privinţă speranţele. Se juca „Ocolul pământului” piesă de mare succes întrun nesfârşit număr de tablouri şi cu mare lux de figuraţie. Ciucurette, care trebuia să interpreteze rolul unui sergent dintr-un tablou oarecare, avea reprezentaţie de beneficiu la „Liric”. Domnul Paul Gusti, anunţat în ultimul moment, căuta înlocuitor.

104 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A chemat repede pe toţi tinerii aflaţi prin culise: M. Fotino, N. Kanner, I. Manolescu, Niculescu-Piron, C. Tănase şi s-a oprit cu alegerea la acesta din urmă. — Ai să joci pe sergentul şef de gardă. Ţine rolul, învaţă-l repede. Sunt numai câteva cuvinte. Am eu grijă de „intrări”. Nu e nevoie de joc de scenă… Tănase a deschis hârtiile pe care le avea împăturite în mână şi a parcurs textul cu înfrigurare. Nu era mult de spus, într-adevăr. Câteva replici scurte: „Da”, „Nu”, „Da”, „La 10 mile de fortul Kerney”. Apoi o frază ceva mai lungă de care s-a înfricoşat. Aflase însă că directorul Davila va asista la matineul ce urma să înceapă peste câteva minute şi la gândul că ar putea să-i reţie atenţia s-a aşezat pe un scaun şi-a început să buchisească. Totul mergea de minune, afară de fraza ultimă în care presimţea că o să se bâlbâie. În sfârşit, s-a sunat începutul spectacolului şi n-a întârziat nici rândul tabloului cu pricina. Tănase a intrat în scenă întovărăşit de garda respectivă. Înainte i se afla Petre Liciu în rolul lui „Phileas Fogg”. Primele replici au mers de minune. — „Unde suntem aici?” — „La 10 mile de fortul Kernev”. La fel şi monosilabele „Da”, „Nu”. Dar a sosit rândul frazei fatale: „Negrii au o ură neîmpăcată contra celor albi; ori de căte ori îi întâlnesc îi atacă şi îi omoară. Pe nici-unul nu cruţă”. Când a spus Tănase primul cuvânt din această frază i s-au împăienjenit ochii, i s-a golit creerul, i s-au înmuiat genunchii. De ce? Nici astăzi n-ar putea să spuie. A încercat să scape de pustiul care se întindea înaintea lui cu şmecheriile obişnuite. — Negrii, negrii! Negrii. Âââââ. Negrii, domnule!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 105

Nu-i aşa cum îţi închipui dumneata! Ehei! cu ăştia nu-i de glumă.” Liciu n-a putut să-şi mai ţie râsul, iar Tănase, văzându-l că râde, se zăpăcea şi mai tare. Ştia totuşi că are obligaţia de a da ultimul cuvânt ca să lege replica următoare. Toate vorbele i s-au amestecat în gând ca zarzavatul într-o oală cu apă fierbinte. — Negrii! Negrii... Atacă... Cruţă. Cruţă. Cruţă! Până să zică ultimul cuvânt tot ansamblul de pe scenă năvălise în culise unde toată lumea, Davila, Gusti etc. etc., se strâmba de râs. Tănase, când s-a văzut singur, şi trezind atâta ilaritate – publicul imitase şi el pe actori – s-a pierdut complet. A încercat atunci să salveze situaţia. Rolul lui mai conţinea o singură replică. La întrebarea lui Liciu „Care va fi semnalul?” trebuia să răspundă „Un foc de puşcă”. Liciu nefiind de faţă, Tănase a privit spre public şi a spus, neîntrebat, cu aerul cel mai natural din lume: — Un foc de puşcă! A trebuit să se lase cortina şi să se întrerupă spectacolul. Râdea lumea din sală, râdeau actorii de pe scenă de se cutremurau culisele, numai bietul Tănase, roşu, amărât, disperat, nu-şi găsea consolare. Se gândea cu tristeţe la pretenţia pe care o avusese de a fi angajat la „Naţional”, de a place marelui Davila şi considerând prăpastia in care se prăbuşise plângea ascuns după un decor, pe ruinele nesăbuitelor sale iluzii. Râsul feroce al camarazilor nu contenea decât pentru a lăsa loc unui superior dispreţ. Singur Niculescu-Grasu s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe ceafă şi i-a spus: — Măi băete, nu te despera aşa, că s-au mai bâlbâit şi alţii şi nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Ehei! Să fii tu sănătos, la câţi actori mari li se înpleticeşte limba! Nu mai îţi face sânge rău! Să ştii de la mine că nu e niciodată rău

106 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

când râde publicul. Asta înseamnă că actorul are talent şi că are haz. — Bine, bine, domnule Niculescu, sughiţa Tănase, dar a fost de faţă şi domn director, cum o să mă mai angajeze el când i-am făcut-o boacănă? — Lasă că te angajează el dacă ai talent, că e om deştept şi nu se uită la o greşeală de nimica toată. Preţioasă, desigur, în clipa aceia consolarea lui Niculescu-Grasu, dar mai consolator va fi succesul de la Oteteleşeanu în „Doctorul Damelor”. N-a trecut mult timp, într-adevăr, şi Tănase a avut prilejul să debuteze in personagiul principal din localizarea lui Ranetti, creând rolul lui Cristache Poşircă, „comisar clasa-ntâia”. Erau în distribuţie: A. Bărcănescu, Belcot, Rozescu, Viorica Marini, Veve Georgescu, Betina Misirliu, Elena Rîureanu etc., etc, Succesul lui Tănase s-a precizat de la repetiţii. — Da, cine-i plutonierul ăla care joacă? De unde a mai ieşit?” întrebau cu necaz cabotinii. Publicul, el n-a mai pus întrebări, el a aplaudat din toată inima comedia bufă şi în deosebi cupletele aşa cum erau anunţate pe afiş: De remarcat în această piesă: Cupletele soneriei de noapte, duetul amintirilor, Cake-Walke, Vindecarea nevricalelor prin danţ, Cancan general de familie, Cântecul lui Nea Iancu acompaniat de corul damblagiilor, „Pungaşii trăiesc bine în România” şi mai multe alte cuplete de actualitate care se vor schimba la fiecare reprezentaţie potrivit evenimentelor zilei. Fericite vremuri în care preţurile de intrare variau între 0,50 galeria pentru copii şi 25 lei avantscena I; „Benuar”-ul fiind 15 lei ca şi „Belle-Etage”-ul de 6 persoane. Publicul a venit în mare număr şi de repetate ori la spectacol spre avantajul trupei de comedii şi operete „N. Poenaru”, spre mulţumirea directorului de scenă Petre

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 107

Liciu şi spre marea bucurie a lui C. Tănase care, deşi anunţat cu numele greşit pe afiş, era fericit de perspectivele neîndoielnice ale gloriei. După această piesă însă Poenaru s-a retras din trupă, Bărcănescu luând direcţia artistică, iar Petre Liciu direcţia de scenă permanentă. Noua companie a montat o altă localizare de Ranetti – „Ţivila de la Hotel Ghidale” – în care Tănase a creat rolul lui Dinică Chioftea. Distribuţia a fost de o strălucire excepţională. Jucau în „Ţivila de la Hotel Ghidale” marele Ion Anestin, Alexandreasca, Ionescu de la Craiova, Belcot, Florea Simionescu, Bărcănescu etc. etc. A fost un succes cum până atunci nu s-a mai văzut. Piesele de public se jucau maximum de 5 sau 6 ori, „Ţivila de la Hotel Ghidale” s-a reprezentat cu săli pline de 45 ori în şir, aducând la teatru serii noi de spectatori. După biruinţa din Capitală trupa a plecat în provincie să-şi exploateze succesul. Tănase nu prea avea învoire să lipsească de la cazarmă; la Ploieşti, la Buzău şi în celelalte oraşe apropiate de Bucureşti se putea repezi după spectacol la regiment, ca să facă act de prezenţă. Când a fost însă să se joace pe la Brăila, pe la Galaţi s-au încurcat rău lucrurile, la dificultăţile distanţei adăugându-se un destul de grav incident de natură militară. Într-adevăr, înainte ca „Ţivila de la Hotel Ghidale” să se joace în turneu, Tănase, împreună cu alţi colegi reangajaţi, au ţinut o adunare la Corpul II Armată în vederea alcătuirii unei societăţi de ajutor mutual. Adunarea a fost foarte însufleţită. S-au ţinut discursuri entuziaste, s-au luat hotărîri etc. etc., iar Tănase a fost ales reprezentant al societăţii în formaţie față de autorităţile civile şi militare. Proiectul n-a prea plăcut comandamentelor superioare, întâi fiindcă ele n-au fost puse în cunoştinţă de cauză, al doilea fiindcă adunarea a avut loc într-un local militar şi fără prealabilă autorizaţie.

108 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Consecinţa normală n-a întârziat: participanţii au fost pedepsiţi cu 10 zile de „Garda Pieţii”. Pedeapsa cădea cum se putea mai râu pentru Tănase, care tocmai îşi propunea să ceară concediu în vederea continuării turneului. Seria de reprezentaţii cu „Ţivila de la Hotel Ghidale” a continuat, totuşi, în provincie cu suflerul în rolul lui Poşircă. în timp ce creatorul personagiului lua cunoştinţă directă despre închisoarea legendară în cercurile militare din Bucureşti. Dracul nu e însă niciodată atât de negru pe cât îl descrie lumea. S-a umplut el de păduchi în două zile, dar, ieşind la raport, căpitanul Pârâianu, vestitul căpitan Pârâianu, n-a fost mai sever decât ceilalţi ofiţeri cu care avusese până atunci de-a face. Ba, Tănase a reuşit să-l convingă să-i dea voie să plece după trupa din turneu în zilele de sărbătoare şi sub promisiunea solemnă a întoarcerii la timp. La sfârşit a mai fost iertat şi de vreo două zile, aşa încât pedeapsa a părut mai scurtă şi mai agreabilă decât şi-o închipuise. Peste câţiva ani „Cercul subofiţerilor” avea să se realizeze aşa cum îl plănuiseră „rebelii” de la Corpul II Armată. Iată deci un nou argument ca în amintirile lui Tănase cele 10 zile de la „Garda Pieţii” să retrăiască sub semnul succesului şi al rodniciei. Dar cariera militară începuse să fie o serioasă povară pentru actorul care trebuia să dispuie de întregul său timp liber şi de toate rezervele de preocupare şi de muncă. Ofiţerii din regiment erau mândri de notorietatea lui Tănase; în mediul teatral, atât de redus al vremii, numele lui începuse să se afirme. Căpitanul Darvari, care conducea în regiment compania 5-a de telegrafişti, l-a recomandat mătuşii sale, soţia lui Ionaş Grădişteanu, ca să spuie versuri pe la ceaiuri. Îmbrăcat de „tata Mehală” cu fracul sau smokingul de rigoare (în schimbul 1,50 sau 2 lei chirie), Tănase mergea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 109

la ora sorocită în palatul de pe calea Victoriei să-şi exercite talentele de cântăreţ, de actor şi de cupletist. Avea mare succes – moral – la cucoane şi era aşteptat, când întârzia, cu o nerăbdare de natură să-i flateze vanitatea de cabotin. Mai venea pentru bucăţile de dramă şi actorul Radu Popeia, dar Tănase, cu versurile lui comice şi niţel, niţel decoltate era gustat mai cu osebire. Doamna Coandă îl acompania la harfă, efectele de „pizzicato” la acest instrument împerechindu-se de minune cu pasagiile în care Tănase îşi strâmba glasul sau expresia. Cucoanele care îl auzeau pentru întâia oară râdeau de el sub evantalii; aspectul „de împrumut” pe care îl avea în hainele lui „tata Mehală” şi nasul scos în evidenţă de grimă nu uşurau deloc stabilirea curentului de simpatie necesar pentru ascultare; încet, încet însă Tănase le câştiga încrederea iar după două, trei exhibiţii de cuplete devenea indispensabil faivoclocului, favoritul cucoanelor ipocrite şi limbute, spaima fetelor de măritat care roşeau la simpla lui înfăţişare. Acasă, la Grădişteni, pe când era elev de conservator în anul al III-lea, a avut prilejul să cunoască pe generalul Manu, ministrul de Război. Căpitanul Darvari, care era de faţă, a avut grijă să-l recomande pe plutonierul artist şi să comunice dorinţa lui de a trece „în elementul corespunzător vârstei”. — Cât mai are de îndeplinit ca serviciu? – a întrebat generalul Manu. — Un an şi jumătate domnule general. — Bine, vino mâine pe la mine la minister şi văd eu ce am de făcut. Tănase nu mai putea de bucurie. Împrejurarea îl favorizase oferindu-i prilejul de a abandona, în folosul carierei actoriceşti, cu un ceas mai de vreme, cariera militară. Când s-a prezentat a doua zi la minister a fost poveste mare până să pătrundă la cabinet. Îl opreau la lot pasul ofiţerii.

110 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Ce cauţi dumneata pe aici domnule? Cum ai să intri la ministru? Dumneata eşti militar şi trebuie să mergi pe cale ierarhică! Tănase a izbutit să pătrundă la generalul Manu, numai după lungi parlamentări şi susţinând morţiş că avea ordin, din partea ministrului, să se prezinte. Dar odată intrat, lucrurile au mers repede. Generalul a chemat un aghiotant şi i-a dat înscris către regiment: „Rog trimiteţi în elementul corespunzător vârstei pe plutonierul C. Tănase şi raportaţi despre executare”. Întors la cazarmă, cu hârtia în mână, a trebuit să suporte mustrările colonelului Tănăsescu, acela care, după Hârjeu şi după Istrate, comanda regimentul 1 de Geniu. Explicaţiile n-au durat prea mult. Tănase a mărturisit dragostea lui de oştire, obligaţiile pe care le avea faţă de această instituţie care l-a primit şi l-a adăpostit în vremuri grele. Nu mai putea însă continua, în acelaşi timp, cariera de actor şi de militar. Pierdea angajamentele de la teatru şi nu putea să depuie nici la cazarmă o muncă stăruitoare. Colonelul n-a insistat prea mult; Tănase a mai stat vreo două zile în regiment ca să dea în primire; despărţirea actorului de militar efectuându-se nu fără strângere de inimă aşa cum o prescrisese ministrul de Război, generalul Manu. Libertatea de care dispunea Tănase, odată eliberat de obligaţiile armatei, era desigur plină de avantaje morale; ea presupunea însă reînceperea vieţii de risc, a luptei pieptişe cu nevoile zilnice aşa, ca pe vremuri, când îşi închipuise că poate zbura cu aripile proprii. De astă dată avea însă avantajiul unei meserii definite şi mai ales pe acel al succesului în exercitarea ei. S-a angajat repede la „Grigoriu” de unde plecase Maximilian, Ciucuretti şi Carussy. A jucat, în cursul stagiunii, „Bocaccio”, „Sibyl”, „Fata aerului” cu Leonard şi Lucrezzia Brezeanu alături.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 111

Numele lui Tănase începuse să circule alături de al celor mai reputate celebrităţi ale vremii; Leonard tânăr, frumos şi de pe atunci cuceritor al inimilor cuconeşti se împrietenise cu... antidotul său scenic. De la sine înţeles că de câte ori ieşeau pe stradă împreună, nu Tănase se bucura de majoritatea privirilor galeşe ale trecătorilor. Obişnuit, cu asemenea tratament, el nu se supăra însă, ca lăsând frumosului Leonard toate gâdilările vanităţii, să se consoleze cu ideia de a fi apreciat de „persoanele de gust”. Şi numai în intimitate. Nici afacerile comerciale nu le izbuteau cu uşurinţă, împreună. Au luat odată la „Grigoriu” o reprezentaţie de beneficiu. — N-ai nici-o grije mă, i-a spus lui Leonard, Tănase, cu relaţiile pe care le am in lumea militară n-o să rămâie în sală nici-un loc liber”. — Bine dragă, dar eu ce mă fac. Am şi eu nevoie de bilete. Umblă o grămadă de femei după mine şi trebuie să le vând şi lor câteva locuri că altminteri e prăpăd! Pe scurt, oricine i-ar fi ascultat ar fi crezut că până în seara reprezentaţiei toate locurile vor fi reţinute şi că nu se va mai găsi nici un bilet de vânzare la casă. Realitatea a fost totuşi alta. Să nu mai vorbim de Leonard, dar Tănase chiar, care atât de sigur se arătase pe relaţiile lui în oştire, s-a întors cu pachetul de bilete subsuoară; prieteniile din armată nefiind altfel decât cele din viaţa civilă, adică supuse şi ele uitării şi ezitante în faţa sacrificiului pecuniar. Nici unul, nici altul dintre cei doi actori nu era de altfel în stare să plaseze un bilet unui necunoscut în ciuda aerelor grozave pe care şi le luau, în ciuda reputaţiei de îndrăzneală şi chiar de obrăznicie, pe care le-o creiase publicul. Raporturile dintre Leonard şi Tănase erau departe de a avea caracterul celor dintre Tănase şi Belcot.

112 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Leonard născut parcă pentru teatrul liric îşi luase zborul spre glorie adulat de femei, solicitat de directorii de trupe, având pe lângă toate darurile şi pe acela al facilităţii. Învăţa repede rolul, partitura, jocul de scenă, de era în stare să joace seara un rol pe care-l primise în studiu dimineaţa. Între Tănase şi Belcot în schimb, sărăcia şi suferinţa comună creau legături de fiecare zi, legături pe care timpul nu reuşea să le sfarme cu una cu două. Îşi aduceau aminte înaintea paharului cu vin de anii de la Conservator, când tăcuţi şi fără lescaie aşteptau, în subsol, ora de curs. Afară troienea, cafenelele gemeau de lume; prin casele oamenilor cu stare sfărâiau lemnele în sobă. Pentru ei zi de fericire era doar aceia în care primeau leafa pentru figuraţia de la Naţional: cinci lei pe lună. Mergeau şi ei la bodegă atunci, ca tot Românul, şi comandau la treizeci şi cinci de centime halba câte 7-8 rânduri, de cetăţean. Belcot – mai rafinat – cerea şi „cuargal”, pe lângă tradiţionala scrumbie a lui Tănase. Mai din cauza băuturii, mai din cauza fumului, mai din cauza mirosului Tănase avea la un moment dat impresia că „Berăria Comşa” se întoarce din loc şi se învârteşte, se învârteşte... Îl bătea atunci pe umeri pe Belcot şi o porneau spre casă pe Bulevard în sus. De la Thüringer unde îşi lăsa prietenul, Tănase continua drumul singur, fericit până la Cotroceni unde-l aştepta marea linişte a somnului... Simţea faţă de Belcot o prietenie în felul celei pe care o avusese faţă de Bârlogeanu, o prietenie care nu se manifesta prea mult în cuvinte, ci mai ales în fapte de cotidiană frăţie. Spre deosebire însă de camaradul lui de militărie, colegul într-ale teatrului avea, pe lângă inteligenţă naturală, cultură şi talent. Belcot traducea piese, scria cuplete deopotrivă de priceput în muzică şi în literatura teatrală curentă, iar Tănase interpreta.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 113

Asta nu scădea întru nimic valoarea actoricească a lui Belcot, care avea specialitatea de a recolta în roluri mici succese care eclipsau strălucirea protagoniştilor. Poetul spune că nu există mai mare durere decât să-ţi reaminteşti în mizerie timpurile fericite. Tănase, povestind viaţa lui de odinioară, adică evocând sărăcia, privaţiunile, vexaţiile de tot soiul, are față de întâmplările trecute surâsul înţelegător al biruitorului... Îşi aduce aminte de o întoarcere de la Conservator spre cazarmă. Aştepta la staţie sosirea tramvaiului cu cai. Aştepta în zadar. Nu se zărea nimic la orizont. A băgat degetele în buzunarul de la vestă să-şi pipăie capitalul: o „băncuţă” pitită lângă briceag şi s-a hotărît să intre, până una alta, în cofetăria din colţ, la „Murgăşanu”. A pătruns timid, printre mese, temător să nu le răstoarne, să prăvălească la pământ vreo tavă cu zaharicale, să nu calce cu bocancii vreun pantof de duduie... Deabia se aşezase şi o fată nostimă, cu şorţ alb peste fusta neagră, îi ceru socoteală: — Ce doreşte domnul? — Păi... eu zic să-mi aduci o prăjitură. Îşi făcuse socoteala: zece bani prăjitura, îi mai rămâneau patruzeci din care să-şi plătească transportul pe două zile şi să-i mai rămâie rest. Nu îi plăcea să intre prin cofetării. Prea era linişte şi prea se simţea – îmbrăcat milităreşte şi cu trăsături nobile – ţinta privirilor celor mai puţin galeşe din încăpere. Când a cerut plata, nu mai găsea băncuţa. S-a scotocit prin toate buzunarele, le-a întors pe dos, a căutat pe jos, a ieşit în stradă la uşa prăvăliei. Ia banii de unde nu-s! Ce era de făcut! Nu-l cunoştea nimeni din toată cofetăria. A început să bâiguie: „Nu mai am bani, domnişoară”.

114 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Vai de mine, dar cum intri dumneata fără bani să consumi? Se poate una ca asta? — Aveam duduie! Dar i-am pierdut! Sunt om cinstit; nu fac eu de astea. Se roşise tot, îi curgeau năduşelile. Pe cât se cerceta mai cu de-amănuntul, pe atât nu ajungea la vreun rezultat. Băncuţa dispăruse ca prin farmec. Fata, indignată, a găsit o soluţie care să o scoată din cauză: —Vorbiţi dumneavoastră cu cucoana. E la casă! Tănase s-a apropiat de stăpână, umilit, neştiind cum să-şi bălăngăne mâinile, unde să-şi aşeze picioarele. — Nu vă cunosc. Îmi pare foarte rău. Aranjaţi cum ştiţi cu încasatoarea. Replica era tăioasă şi nu permitea speranţe. O ideie i-a fluturat prin minte: să lase amanet briceagul. — Mă rog cred că valorează mai mult de zece bani! Vi-l las zălog până mă plătesc... N-a apucat să aşeze însă instrumentul contondent pe masă şi a sărit dintre prăsele... „băncuţa”. — Uite banii cucoană! Nu v-am spus eu! Se poate una ca asta. Să intru eu într-o prăvălie, aşa fără capital!” A achitat şi a ieşit pe uşe. Câteodată e destul să găseşti lucrul tău, ca să te bucuri. Păşea triumfător, ca un general, spre staţie. Pierduse cu povestea prăjiturii vreo două-trei tramvaie. N-a uitat însă, cu toată graba, să aşeze gologanii într-un buzunar şi briceagul într-altul, ca să nu mai aibe „istorii” şi cu taxatorul... Deşi de astă dată – la dimensiunea gologanilor – ar fi putut să-şi permită luxul neglijenţei. Dar glumele de la „Teatrul Naţional”, când figura în tot soiul de piese după necesităţile regiei sau după fantezia mucalită a lui Botez? Se juca odată „Patru săbii”, o feerie în care se povesteau

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 115

isprăvile a patru fraţi porniţi să cucerească lumea. Prin culise era emoţia obişnuită a zilelor de premieră, emoţie cu atât mai accentuată cu cât Cuţarida, reputat ghinionist, juca într-unul din rolurile principale. Efectele s-au văzut dealtminteri de la prima schimbare de decor „la vedere”. Se lăsa întuneric în sală şi pe scenă, iar nişte cârlige mari coborând de sus urmau să ridice siluetele de stânci transformând în câteva minute peisagiul marin într-un interior oarecare. Toate dispozitivele au funcţionat perfect. Marea a dispărut în mai puţin de o secundă ca şi ridicăturile pietroase. Când s-a făcut lumină însă pe scenă, şi a trebuit să continue spectacolul, nu mic a fost râsul spectatorilor constatând că înapoia lui Cuţarida, fără perucă, se afla... o stâncă. Bietul actor se nimerise tocmai în dreptul cârligului care, mânat parcă de blesteme, a preferat să-l uşureze de plete decât să-şi facă datoria cinstit în schimbarea decorului. La răspândirea acestei veşti toate cabinele s-au îngrozit. „Ce să-i faci, dragă”. „Le-am spus eu”. „Aşa e când joacă bietul Cuţarida”. Fiecare interpreta evenimentul ca o pedeapsă a destinului înfruntat şi fiecare aştepta să vadă sfârşitul. Printr-unul din ultimele tablouri „fraţii” trebuiau să se lupte cu „domnul” din Vântură-Ţară, Regele Uriaşilor. Tănase, care avea relaţii în lumea militară, adusese pentru figuraţie doisprezece soldaţi de la jandarmii călări, conduşi de un sergent. Ei urmau să reprezinte pe scenă neamul giganţilor. În seara premierei însă n-a putut veni sergentul care repetase, ci altul, care a intrat în scenă fără să ştie efectiv despre ce era vorba. S-au trezit astfel Tănase luptând de zor cu Aristide Demetriade iar Cuţarida cu gradatul. Restul ostaşilor, grimat şi costumat în toată regula, mârâia pe scenă după indicaţii. Tănase trebuia să fie, în ciuda unei crâncene împotriviri, aruncat în apă de către Demetriad.

116 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Iar Cuţarida – aşa cerea textul – trebuia să dovedească, la pământ, pe sergent. Partea întâia a planului, conceput de autor şi pus în scenă de Botez, s-a îndeplinit întocmai, dar sergentul, neprevenit, nu se dădea bătut cu una cu două. Asuda Cuţarida strângându-l în braţe şi dându-i brânci; omul nu se lăsa şi pace. Înfuriat, actorul îi spune, la un moment dat, cu glas tare: — Cazi jos mă! N-auzi, sergent? Nu înţelegi!? Dar sergentul i-a răspuns calm: „Ce-s nebun! Să-mi dea ordin domnu’ plutonier!” Au trebuit până la urmă să-l cheme pe Tănase din culise. — Cazi dracului jos, mă! Aşa-i piesa. — Bine don’ plutonier! Cad dacă trebuie şi dacă ziceţi dumneavoastră. Publicul între timp se zăpăcise. Unii, care pricepuseră despre ce e vorba, râdeau cu hohote; alţii, mai naivi, şi mai puţin la curent cu dedesubturile teatrale, întrebau pe vecini ca să le explice care e rostul „sergentului” şi al „plutonierului” în feerie. După spectacol soldaţii trebuiau să se întoarcă la cazarmă. Botez nu, îi învăţase să se spele şi să dea cu vaselină pe faţă; oamenii şi-au smuls bărbile lipite cu eter şi au ieşit în frig spre cazarmă fără nici-o grijă. Se mai ciuguleau ei pe drum, înjurând pe „bărbier” (aşa îi spuneau ei lui Machauer, grimeurul) dar erau departe de a bănui consecinţele înţepăturilor de pe obraz. În puţine cuvinte şi în scurt timp pielea li s-a făcut, din cauza temperaturii scoborâte de afară, pergament. A mai dat Dumnezeu că a fost a doua zi şi inspecţie, de au trebuit să se bărbierească la iuţeală cu briciul de cazarmă şi opera lui Botez, Machauer et companie a ieşit desăvârşită.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 117

La al doilea spectacol toţi soldaţii arătau ca nişte studenţi de la Heidelberg. N-a fost chip să se mai apropie cineva de ei cu „bărbile”. Cum miroseau a eter, cum începeau să înjure: — Lasă, domnule! Destul că ne-am ras odată cu cărămidă. Nu ne mai trebuie. După multe codeli s-a găsit soluţia. Purtând peruci plantate au consimţit să iasă pe scenă mai departe, uriaşi improvizaţi sub lumina reflectoarelor care nu reuşeau totuşi să le estompeze aspectul fioros şi în aceiaşi măsură jalnic. Dar amintirile din turnee? Pe atunci actorii nu plecau din Capitală cu tren special să se oprească o zi numai în fiecare oraş pentru a cutreera într-o lună toată ţara. Altele erau obiceiurile publicului, alte condiţiile de transport. Când ajungea o trupă într-o regiune îşi închiriau oamenii casă, se angajau în pensiune etc., etc. Fiecare oprire însemna o stabilizare de viaţă pe timp de câteva săptămâni. Să revenim însă la fapte. După desfacerea celebrului trio Ciucuretti-MaximilianCarussy de trupa Grigoriu, a fost angajat Tănase în această trupă. Revenind, în anul următor, cei trei la compania „mamă”, Tănase n-a mai avut angajament în Capitală, dar a plecat cu Grigoriu în turneu. Ultima etapă: Constanţa. Iarna era grea şi rezultatele materiale ale peregrinării n-au fost prea strălucite; în ciuda reputaţiei de om norocos pe care o avea Grigoriu, reţetele au fost pretutindeni sub aşteptări. La întoarcerea spre Bucureşti, trenul s-a înzăpezit între Medgidia şi Cernavodă fără şanse de prea apropiată despotmolire. Actorii nu prea aveau parale. Grigoriu, fiind la sfârşitul turneului, găsea că n-avea nici-un rost să dea vreun avans. S-au gândit ei ce s-au gândit la modalitatea de a câştiga un ban, până ce au luat hotărârea – Tănase şi Mişu Fotino –

118 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

să fundeze o trupă care să dea reprezentaţii la Medgidia. Zis şi făcut. „Ce jucăm?” Iată prima întrebare pe care şi-au pus-o. „Ţivila de la Hotel Ghidale” a fost la această întrebare primul răspuns. Localizarea lui Ranetti cerea însă o distribuţie importantă. Înmulţirea actorilor din trupă presupunea pe de altă parte scăderea beneficiilor. Au contras atunci piesa la cinci personagii şi au jucat-o comprimată, numai esenţă, ca pentru Medgidia. Mai greu a fost să găsească o sală de teatru. Nu se afla aşa ceva în toată localitatea. S-au oprit, după matură chibzuinţă, la o crâşmă şi au procedat rapid la amenajarea unei scene din scaune, din scânduri, din butoaie, din cearceafuri culese de la hotelul de alături. Spre capul scenei – spre „cabine”, chipurile – se afla un butoiu mare cu cepul foarte îmbietor. Nu le-a fost greu actorilor să-i descopere şi să-i aprecieze conţinutul. Ritmul comediei devenea din această cauză din ce în ce mai buf, locuitorii din Medgidia fiind departe de a-şi da seama despre adevăratele motive care stimulau verva actoricească. Reţeta a fost de o sută de lei, cifră impresionantă, dată fiind localitatea şi condiţiile în care avusese loc spectacolul. Trupa improvizată a hotărât ca în urma succesului trebuia să se acorde şi publicului satisfacţia de a sta într-o sală cu duşumea pe jos, nu cu pământ simplu. Noul local de teatru pe care l-au găsit satisfăcea din plin dezideratul unei civilizate pardoseli, dar nu permitea instalarea unei scene. În disperare de cauză, actorii s-au oprit la loja destinată orhestrei şi au decis să o transforme. Zis şi făcut. Jumătate a devenit „cabină”, jumătate „scenă”. Publicul de jos nu vedea pe cei din trupă decât de la brâu, dar această împrejurare nu i-a scăzut entusiasmul. Se juca „Ofiţerul şi ordonanţa”. Afară era un vifor nemaipomenit. La un moment dat

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 119

furtuna a deschis uşile de perete şi a adus zăpada în public. Peste câteva minute sala era goală de lume. Vântul spărsese geamurile şi intrase val-vârtej peste spectatori. Rămaşi singuri la jumătatea „piesei” actorii au împărţit reţeta. Activitatea lor teatrală în Medgidia se soldase cu suma de cincizeci de lei pentru fiecare. Destul, prea destul ca să-şi poată privi de sus camarazii mai puţin inventivi şi deci mai săraci... Altădată i-a luat Nottara să joace „Marchizul de Priola” la Turnu Măgurele. Erau foarte mulţi tineri în trupă: Tony Bulandra, Ion Manolescu, Belcot... Tănase se pregătea, la Bucureşti, de nuntă. Avea martori la ofiţerul stării civile pe Nottara şi pe Liciu. Fiind vorba însă numai de o singură reprezentaţie şi aceasta sub supravegherea Maestrului, a plecat şi el la Măgurele, rămânând ca la întoarcere, a doua zi, să aibă loc ceremonia. Iarna era grea şi le-a făcut surpriza unei înzăpeziri. Trenurile nu mai mergeau. Trupa trebuia să rămână musai două zile în Turnu Măgurele aşteptând să se reia circulaţia. Tănase, care tocmai cumpărase nişte găini – mai ieftine – pentru cununia din Capitală, era mai melancolic decât oricare altul. Prinsese să le taie şi de frică să nu se strice le-a atârnat afară în bătaia zăpezii până s-au făcut cum e lemnul... Două zile la Turnu-Măgurele, nu treceau aşa de repede. „Măi băieţi, ce jucăm?” a întrebat Maestrul. Au fost discuţii lungi şi pretenţioase. Unul spunea o piesă şi alţi zece îl combăteau cu argumente serioase. Nottara a curmat, la un moment, dat controversa. „Jucăm Manasse”. Actorii cunoşteau piesa care avusese atâta succes şi trezise atâtea discuţii la „Naţional”, dar o cunoşteau numai „pe înţeles”. Nimeni n-avea, fireşte, textul. Au anunţat atunci spectacolul pentru seară şi au pornit în oraş pe căutate. Nu era

120 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

uşor să găseşti o piesă de teatru recent jucată la Naţional, în textul ei veritabil, într-un oraş cum era Turnu-Măgurele. Pe înserat, Tănase, care urma să joace pe Zeilig-Şor, s-a întors triumfător cu textul in mână; îl găsise în biblioteca unui profesor de liceu. Odată cu găsirea piesei au devenit evidente celelalte dificultăţi. Nimeni nu-şi cunoştea, afară de Nottara, rolul şi nimeni n-avea timpul material să-l înveţe. Marele actor însă îi îmbărbăta: — Lăsaţi băieţi! N-aveţi nici-o grijă. Vă dau eu intrările, vă dau replicile, ne descurcăm noi. O să vedeţi. Încrederea în Nottara, în reuşita spectacolului era contagioasă. Îndrăzneţi, fără să ştie în fond „de ce” şi „pe ce”, băieţii au intrat în scenă să joace. Până la intrarea lui Manasse, piesa a mers într’un ritm ameţitor. Se înghiţeau replici, se săreau scene în aşa fel, încât până şi spectatorii începuseră să-şi dea seama. Când a fost însă rândul lui Nottara să înfrunte publicul, situaţia s-a schimbat. Maestrul a luat in mână frânele acţiunii dramatice. Schimba textul la fiecare pas pentru a introduce în scenă pe un actor sau pe celălalt. „A! Uite... Mi se pare că vine Zeilig Şor...” „Ştiu! Ştiu ce vrei să-mi spui. Nu-i aşa că eşti de părere că Nissim trebuie să-şi dea fata etc., etc. Şi astfel, prin întrebări meşteşugite, prin replici indirecte, aducând şi scoţând el pe scenă actorii transformaţi în figuranţi, piesa a ajuns la bun sfârşit. Nu era desigur textul pe care îl imaginase Ronetti Roman. Maestrul „trăsese” toate rolurile la el, anulând „efectele” partenerilor şi acordând lui Manasse prestigii pe care autorul se mulţumise doar să le sugere. În actul final, la scena rugăciunii, Nottara observă că îi lipseşte „tales”-ul; Recuziterul uitase să i-l procure. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga și, îngrozit, a făcut un pas in

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 121

culise, şi ridicând faţa de masă pe care stau aşezate grimele, s-a acoperit cu ea pe cap cu un gest brusc şi impresionant. Numai era teatru ceea ce se petrecea pe scenă, dar era în schimb înaltă, superioară jonglerie. Purtase pe umerii lui toată piesa. Jucase efectiv toate rolurile, dăduse toate intrările rămânând mereu pe scenă gata să repare neatenţia unuia, sau gafa altuia. Iar publicul, furat de măestria jocului, de felul patetic şi „simţit” în care Nottara ştia să interpreteze, n-avusese vreme să observe că omul se dedublase, că reuşise să atingă culmi de lirism fără să abandoneze o singură clipă facultăţile controlului de sine şi supravegherea celor de aproape. De abia după spectacol şi-au dat seama actorii prin ce au trecut şi au meditat la adânca semnificaţie a teatrului, la resursele de care trebuie să dispună actorul. Unii, amintindu-şi de cele petrecute cu câteva ceasuri înainte, îndrăzneau chiar să glumească. Numai Nottara surâdea sardonic privind cum îşi îngrijea Tănase... găinile îngheţate. „Ehei! Altă generaţie!” Altădată – câţi ani să fie de atunci? – au plecat să dea câteva reprezentaţii la Sinaia şi la Buşteni. Erau elevi de Conservator şi sperau să facă rost de ceva parale. Trupa nu era prea mare: Ion Manolescu, Belcot, Tănase şi alţi câţiva. Masa o luau acasă la Manolescu, primarul oraşului şi tatăl colegului din companie. Seara urma să sosească şi Montaureanu din Bucureşti cu trenul pentru a interpreta rolul lui Rozeanu din „Mincinosul”. Nu prea ştiau ei mare lucru, dar erau tineri şi nu se îndoiau de nimic. Tănase era, îndeosebi, încântat. Venea pentru prima oară la Sinaia. Respira – fără efort – aerul ozonizat. Privea în dreapta şi în stânga munţii, brazii, simţindu-se

122 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

în limpiditatea oamenilor şi a naturii ca o pierdută pată de noroi. S-a pipăit pe faţă şi a intrat la primul frizer care i-a ieşit în cale. — Barba? — Da, domnule! Ce, nu se vede? — Ba, vai de mine, se vede! Şi bărbierul a intrat în conversaţie, din viciu profesional. — Nu sunteţi din partea locului? — Nu. Tănase nu era limbut de felul lui, dar bărbierul scotea cuvintele din gura omului ca nişte simple măsele. — Cu ce ocazie aţi venit pe la noi? Sunteţi în vilegiatură?” Tănase ofta şi răspundea. — Nu. Sunt actor. Am venit cu trupa. — A! Aţi venit cu o piesă? Şi unde jucaţi mă rog? — În sala Riegler. — Am să viu şi eu. Dar ce jucaţi? — Ia mai multe lucruri; în general însă din Caragiale. Resemnat şi căutând la urma-urmii să-şi facă reclamă, Tănase ridicase tonul. Bărbierul care nu contenea ascuţind briciul, l-a tras de mânecă. — Priviţi la domnul care se bărbiereşte... Nu acela!... Prin oglindă! E Caragiale! Când a auzit Tănase una ca asta i s-a întărit săpunul pe faţă. — Ce spui, domnule? — El e! Îl cunosc, slavă Domnului. Caragiale auzise şi el conversaţia. Când să plece s-a apropiat de scaunul lui Tănase. — Ascultă băiatule, cum te chiamă pe tine? Iar Tănase a răspuns ca la raport. — Domnule Caragiale, mă chiamă Tănase, sunt elev la Conservator în clasa lui domnu’ Nottara.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 123

— Stai bre! Mi-a vorbit mie Costache Nottara de unul Tănase care-i bun în piesele mele! Tu oi fi? — De, ştiu şi eu! Tănase, roşu ca para, se tot băiguia şi nu putea să scoată o vorbă acătării. — Când jucaţi, să vin şi eu? întreabă Caragiale. — Jucăm diseară la „Riegler”– a silabisit Tănase. După plecarea scriitorului din frizerie n-a ştiut cum să dea goana mai repede să-şi găsească tovarăşii. — Măi băieţi, ne-am curăţat! — De ce? — Păi vine diseară Caragiale la spectacol. — Nu mai spune! Şi pune-te pe repetiţie, pune-te pe ascultătură. Ceasurile însă treceau repede. Seara au lăsat vorbă la control: — Ia vezi mă, cum o veni unu cu nişte haine groase ca de aba şi roşcovane, lat la faţă şi cu mustăţi, vii repede să ne spui! Într-un târziu a venit băiatul şi le-a adus la cunoştinţă evenimentul. Culmea ghinionului însă: ce te faci că nu vine Montaureanu? A început spectacolul fără el. Fiecare se prezenta cu bucăţile de la Conservator; studiate în fel şi chip, banalizate pe la toate festivalurile de provincie... Când a venit rândul piesii „Mincinosul”, cine să joace rolul lui Rozeanu? Se uitau prin sală, au trimis pe la gară. Nimic. Montaureanu nu se arăta. — Trebuie să „intri” tu măi Hodoş. Altceva nu-i de făcut. Hodoş, care nu era actor, care nu cunoştea piesa, dar care avea ghinionul de a fi în anturajul „lor” ca prieten, a protestat la început. S-a lăsat însă convins văzând disperarea zugrăvită pe feţele camarazilor săi de petrecere. Din fericire trebuia să iasă în scenă numai în actul ultim. A ieşit

124 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

mai mult îmbrâncit din culise. El trebuia să fie „adevăratul Rozeanu” acela care prin simplă prezentare aduce deznodământul spulberând minciuna şi dând de ruşine pe „mincinos”. Nu ştia însă nici o boabă din text. Şedea cu spatele la public, manechin, iar replicile le dădea Belcot din culise. De la sine înţeles că la aşa reprezentaţie Caragiale nu s-a ostenit să se urce pe scenă şi să felicite pe actori. Iar băieţii, la rândul lor, n-au ştiut încotro s-o apuce ca nu cumva să le iasă în cale. După „succesul” de la Sinaia a urmat acela – mai mare – de la Buşteni. Sala era ca vai de lume, iar scena au improvizat-o la iuţeală din câteva scânduri. Publicul în schimb era tare pretenţios; plutea în aer un straniu miros de praf de puşcă. Nici băieţii nu ştiau să distreze poporul aşa cum ar fi dictat importanţa preţurilor percepute la intrare. Simţind că aventura risca să se încheie dezagreabil, fiecare a avut grijă, ca după ce-şi termina „rolul”, să spele putina. Fireşte fără să-şi anunţe confraţii. La sfârşit, Tănase, s-a văzut singur şi abandonat pe scenă. Publicul cerea mereu alte bucăţi pe un ton foarte ameninţător. Tănase îşi isprăvise parte repertoriul. Hai să le spuie pe „Drăgan”, celebrul monolog al lui Liciu. Nu-l ştia însă pe dinafară ca lumea; l-a spus mai mult în linii generale, exagerând bâlbâielile şi mimica. Voci de la parter îl întrerupeau indignate: — Mai las-o domnule! Zi-i înainte şi isprăveşte odată cu bâlbâitul! Pe scurt, când s-a retras de pe scenă, a luat-o la fugă, de frica bătăii, în pădure şi găsind acolo restul trupei au pornit-o noaptea pe jos spre Sinaia cu ghetele în mână să nu le strice de noroi, spre casa primarului unde îi aştepta masă întinsă și cu meseni având alte dispoziţii decât cele ale publicului din Buşteni...

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 125

Tănase n-a învăţat meseria teatrală propriu zisă din Conservator. Teatrul adevărat l-a înţeles şi a început să-l practice în anturajul lui Liciu, alături de Manolescu, de Belcot, Dinu, G. Mihăescu, Buzescu şi de alţi tineri iubitori de artă... Liciu nu era numai un perfect actor de aleasă cultură şi de variate resurse scenice. El era în primul rând un gentleman. Rezultatele: conflictul pe care l-a avut cu Davila s-a datorit, până la urmă, tăriei sale de caracter. Când actorii s-au strâns să protesteze împotriva directorului şi când Davila s-a arătat la faţă, nimeni n-a mai rămas alături de Liciu. Acesta însă, cavaler, a demisionat trăgând, în ceea ce îl privea, toate consecinţele. Mai târziu avea să-l urmeze şi Nottara în pribegie plecat în urma unui conflict de aceeaşi natură... Doi ani a stat Liciu afară din teatru jucând la Liric, la Bulevard sau prin provincie; pe urmă Davila i-a întins mâna şi l-a rechemat, aducând omagiu caracterului de care dăduse dovadă. În acest răstimp însă trupele particulare de teatru au profitat de aportul actorului şi al directorului de scenă; generaţii întregi de începători au trecut prin mâna maestrului, această trecere rămânând însemnată în cariera lor artistică prin adevărate progrese. Liciu avea o înaltă ideie despre teatru, o ţinută morală şi o eleganţă fizică de natură să impresioneze pe oricine. Când se adunau actorii la vreo masă la „Gambrinus” pentru a comanda vestiţii „Frankfurter pe varză” şi pentru a discuta chestiunile la ordinea zilei, prezenţa lui era suficientă ca să atragă şi pe aceia a lui Caragiale patronul localului. Conversaţia îşi ridica dintr-o dată nivelul. Băieţii tineri se transformau subit în ascultători. Nu se mai auzea nicio vociferare. Îi plăcea lui Liciu să vorbească şi să apere demnitatea artei nu numai prin cafenele ci şi pe teren, la repetiţii sau

126 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

la spectacole când se simţea nevoia intervenţiei sale autoritare. Cât s-a supărat el la Brăila, când „băieţii”, de dragul unei farse la adresa lui Niculescu Piron, erau cât p-aci să compromită reprezentaţia! Era acel Niculescu Piron un camarad de teatru foarte de treabă care datorită caracterului său amabil devenise ţinta obişnuită a glumelor de bun şi de prost gust. Niţel distrat şi totdeauna de bună credinţă, el cădea regulat în cursă oricât învăţătura de minte ar fi trebuit să-i fie de folos. La Brăila, Tănase trecuse sufleur. Aşezat într-o cuşcă de tablă nou construită, cu piroanele încă întoarse spre înăuntru era foarte mândru de încrederea pe care i-o arătase Liciu. Pe la marginea culisei actorii îşi aşezaseră rolurile deschise la pasagiul în care trebuiau să „intre” şi erau atenţi la replică. Mişu Fotino a întors foile textului lui Piron, care s-a pomenit în actul III, fără să bage de seamă. Când i-a venit totuşi rândul să intre, s-a opus arătând textul manevrat de Fotino. În zadar căuta să-l convingă Liciu, în zadar îi arăta ca să-l îmbie consternarea de pe scenă. Niculescu Piron tare pe „ce sta scris” nu înţelegea să se mişte în ruptul capului. Când a intrat în fine, mai mult împins decât de bunăvoie, Tănase, din cuşcă, la curent cu farsa lui Fotino, se strâmba de râs. Tot lăsându-se pe spate însă, ca să-şi dea mai în voie drumul hazului s-a izbit cu capul de piroanele cuştii. A fost rândul lui Niculescu de pe scenă să râdă deşi spectacolul pe care-l oferea în acel moment Tănase însângerat, era departe de a fi ilariant... Supărările lui Liciu nu descurajau pe Danielopol, pe Fotino, pe Kanner, pe Belcot... Niculescu Piron avea specialitatea de a pronunţa greşit cuvintele „radicale”. Spunea „fural” în loc de fular, „cohrem” în loc de goldcrem şi aşa mai departe, spre marele amuzament al camarazilor porniţi pe glume ieftine.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 127

Nu-i trebuie mult omului la tinereţe ca să izbucnească în râs. Niculescu Piron juca printre camarazi rolul unui permanent stimulent de bună dispoziţie. Câteodată, şi nu rareori, valoarea comică îi era sporită prin intervenţie din afară. Aşa a fost când, la plecarea de la Brăila, el a cumpărat o damigeană de vin să o ducă în dar unei fete pe care o curta... la Buzău. Simţind că recipientul este prost păzit, băieţii l-au cam pus la încercare în cursul drumului. În Buzău, la gară, damigeana care se golise a fost în mod discret umplută – cu ajutorul restauratorului, dar în locul vinului „adus special” prietenii au introdus... zeamă de varză. Piron era departe de a-şi da seama despre cele ce se petrecuse. Mândru şi fericit, el a dus personal cadoul pregătit aceleia care era aleasa inimii sale. Primit cu mulţumiri şi cu manifestaţii de politeţe în cele două zile cât a stat în Buzău, nici nu bănuia că i se făcuse o farsă. De abia la Focşani, când a primit o drastică scrisoare, s-a dumirit puţin. Fata, fără să-i dea multe amănunte, îl punea la punct pentru felul neconvenabil în care găsise cu cale să o omagieze. Disperat, Niculescu Piron o chemă la telefon: — V-a plăcut, duduie, vinul pe care vi l-am adus? Aşa-i că e o recoltă bună? — Ce vin, domnule! Zeamă de varză! — Lasă duduie! Vorbesc despre vin. Despre vinul pe care vi l-am dăruit! — Zeamă de varză domnule, zeamă de varză… M-auzi? Niculescu Piron asculta înmărmurit şi nu-şi revenea. Se întorcea din când în când spre băieţii care veniseră în păr la Poştă să asiste... — Eu cred că e defect aparatul! Trebuie că are ceva. Altminteri nu se explică. Îi vorbesc de vin şi ea îmi tot dă înainte cu „zeamă de varză”.

128 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Văzând că neînţelegerea continuă, i-au spus repede şi pe jumătate cum stau lucrurile. — Ascultă duduie! – striga bietul Niculescu Piron la telefon: „Nu sunt eu vinovat. Măgarii ăştia de prieteni pe care îi am. Mi-au băut vinul, duduie, şi au pus în loc zeamă de varză... Neruşinaţii! Supărarea a fost şi mai mare când a fost vorba să plătească taxa telefonică. De teamă să nu iasă cu acest prilej vreun scandal mai mare şi să fie obligaţi să contribuie, camarazii o şterseseră cu toţii la Teatru lăsând pe NiculescuPiron pradă celei mai patetice indignări! — Asta nu se face. Era la mijloc... chestie sentimentală. Înţeleg, când e vorba de noi între noi, n-are importanţă, dar aşa! Chestie sentimentală, domnule! Peste câteva zile însă i-a trecut supărarea. Aşa era felul lui Niculescu-Piron. Avea suflet de aur şi nu înţelegea să lipsească pe camarazi de bucuria farselor ieftine. De ce s-a căsătorit Tănase întâia oară şi de ce a ales-o pe Iosefina Reitman? Multe ar fi de înşirat drept răspuns la aceste întrebări. Explicaţia cea mai adâncă se află însă în felul de a fi al actorului, care străin de ai lui, şi puţin înclinat spre a duce viaţa de boemă căuta, fără să-şi dea seama, un rost familial. Legăturile de altă ordine, decât ale prieteniei şi ale artei, contau foarte puţin în perioada în care actorii nu se bucurau în public de consideraţia pe care o au astăzi fiind, din această cauză, nevoiţi să se apere şi să se ajute între ei. În cei doi ani pe care Petre Liciu i-a petrecut în Capitală şi în provincie se formase, în trupa pe care o conducea, un spirit de camaraderie şi nobilă emulaţie cum rar s-a pomenit în teatrul românesc. Dragostea „băieţilor” pentru maestrul lor nu avea mar-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 129

gini; cine îl supăra pe Liciu se simţea nenorocit şi nu căuta decât prilejul unei isprăvi care să merite iertare. Mai atent poate decât ceilalţi, Tănase, când nu juca, îşi petrecea vremea privind şi studiind jocul lui Liciu, aşa cum îi era la îndemână, din culise, să-l înţeleagă şi să-l „fure”! Petre Liciu avea şi el la rându-i, mare încredere în calităţile lui Tănase, în darul lui comic, în seriozitatea şi în stăruinţa lui tehnică. Îl întrebuinţa la regie, la direcţia de scenă, ca ajutor, încredinţându-i sarcini care presupuneau apreciere. La răstimpuri, Tănase primea din partea maestrului câte un ban de aur drept recompensă, ban de care era mai mândru decât de leafa lui normală sau de elogiile nespălaţilor. Teama pe care „băieţii” o aveau de a nu-l supăra pe Liciu, s-a dovedit şi în momentul în care la Craiova, Tănase nefiind distribuit în „Banii” lui Mirbeau, a trebuit să joace un rol de servitor. — Vă rog foarte mult, domnule Liciu. Eu vă spui dinainte. Mă tem tare să nu pufnească lumea, cum am păţit-o în „Greve”, când anunţam că se întâmplase durere mare şi publicul se strâmba de râs. Să ştiţi că eu nu-s de vină. Într-adevăr, bietul Tănase numai cap de dramă nu avea; nici reputaţie teatrală de asemenea natură, încât să treacă neobservat într-un rol de figuraţie. La spectacol, cu aerul cel mai nevinovat şi cel mai dramatic din lume, a intrat în scenă aducând teribila veste lui Isidore Lechat-Liciu: „Fiul Dumneavoastră, domnule Lechat, a avut un accident de maşină şi a murit”, sau în orice caz un text cu alte cuvinte, dar cu acest sens. Publicul n-a putut să-şi stăpânească râsul, atât era de comic Tănase în veleităţile sale dramatice. Iar Liciu, copleşit la birou, lăsându-şi capul în palme, îi şoptea drastic şi enervat: „Ieşi afară! Ieşi afară”.

130 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Era singura soluţie, dacă mai rămânea Tănase în scenă se transforma piesa în comedie bufă. După spectacol a fost discuţie mare. — Măi, Tănase, tu ai făcut-o dinadins. Te-ai împiedecat la intrare... — Vai de mine domnule Liciu, se poate să fac una ca asta! Mi-am dat dimpotrivă toată osteneala să fiu dramatic. — Ai văzut ce dramă a ieşit din osteneala dumitale, a încheiat, supărat actorul care ducea respectul scenei dincolo de marginile socotite de cei tineri obligatorii. Isprava lui Tănase a fost însă nimica toată pe lângă ce i-a făcut Gogu Mihăescu în „Regulus Codoveanu”. Piesa se juca la Ploieşti. Tănase era în rolul titular; Gogu Mihăescu juca pe Păstrăvan Dincă, poliţaiul de Sinaia. Începuse spectacolul fără ca acest din urmă interpret să fi sosit din Bucureşti. Mare emoţie în culise şi o aşteptare grea de panică. În fine, iată-l sosind în ultimul act când trebuia, în conformitate cu resorturile farsei, să simuleze arestarea judecătorului Regulus Codoveanu. Erau în scenă Petre Liciu, Florea Simionescu, Belcot, C. Tănase, Duţulescu, frumoasa Ricoboni care juca rolul Dorei de Snagov–toată distribuţia... Se aştepta intrarea lui Gogu Mihăescu şi momentul culminant al acţiunii: — În numele legii te arestez. Eu sunt Păstrăvanu Dincă poliţaiul din Sinaia. Zăpăcit de întârziere, îmbrăcat la iuţeală şi împleticindu-se în vorbă, Gogu Mihăescu a rostit: — Eu sunt Sinaia şi în numele lui Păstrăvanu Dincă te arestez. A izbucnit pe scenă un râs irezistibil. Tănase se ciupea singur ca să se poată reţine. Tensiunea jocului provoacă adesea între actori asemenea momente de veselie exuberantă. Au părăsit unul după altul scena. Cortina ră-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 131

mânea totuşi ridicată. Liciu mai serios decât ceilalţi poruncea prin culise. —Intraţi în scenă, mă. Nu se face! – Şi dădea cu pumnu-n ei doar, doar s-or linişti. Cum îşi lua însă vreunul inima-n dinţi să înfrunte din nou publicul, aplauzele, care de la gafa lui Mihăescu nu conteniseră, treceau la un tempo vivace. Îşi dăduse lumea seama de încurcătura actorilor şi departe de a se supăra le încuraja amical, buna dispoziţie. Tot la Ploieşti, în aceiaşi sală „Cooperativa” a venit odată Nottara să joace Hamlet. Erau în trupă NiculescuGrosu, Tănase, Belcot etc., etc. Sala de teatru era la etajul al doilea. O trapă de pe scenă comunica printr-o scară cu etajul I şi ducea la cabinele artiştilor. De la sine înţeles această trapă a fost utilizată în scena groparilor. Tănase juca pe cel dintâi gropar; Belcot pe al doilea; oricât ar fi fost ei de neserioşi îşi dădeau seama de răspunderea pe care o aveau faţă de maestrul Nottara care trebuia, intrând, să găsească la îndemână craniul pentru a rosti celebrul monolog. Tănase şedea ascuns până la brâu în aşa zisă groapă şi învârtea cu lopata pământul aşezat pe margini. Recuziterul avusese grijă să aşeze craniul cu pricina pe lopată, dar în emoţia clipei, Tănase a făcut o mişcare greşită de a lunecat tumba până... la etajul întâi. Ce era de făcut? Nottara, care era deja pe scenă, văzând cum stau lucrurile, a improvizat un dialog cu Belcot, iar Tănase s-a dat la fund ca să caute blestemata căpăţână a lui Yorick. Când a găsit-o în fine, altă belea: se fărâmase din rostogolire. A potrivit el bucăţile cum le-a potrivit şi fuga sus să ofere „rezultatul” lui Nottara. Marele actor a primit craniul; peste câteva clipe însă i s-a desfăcut în mâini.

132 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

„Nenorocire, nenorocire”... declama Nottara. „Sărmane Yorick. Nici craniul tău nu mai rezistă! Uite-l că s-a fărâmat în două”. Ploieştenii, între timp, ascultau şi se minunau foarte de adâncimea lui... Shakespeare. Nottara era mai sceptic şi mai înclinat să guste farsele scenei decât Liciu. Se obişnuise să iasă din încurcătură oricare ar fi fost situaţia în care l-ar fi pus neglijenţa sau reaua voinţă a camarazilor şi nu socotea josnică, pentru un actor, arta de a-şi păstra prezenţa de spirit. Liciu în schimb nu admitea glume cu ale artei. Râdea rar în asemenea ocazii şi se supăra des. La Tecuci, când s-a dat „Cinematograful”, piesa domnului Paul Gusti, a avut toată dreptatea să se indigneze. Băieţii fuseseră după masă la coana Leanca, la crâşmă, de unde „zi-i cu vin, zi-i cu covrigi” au plecat mai bine dispuşi decât era nevoie pentru spectacol. Tănase juca pe Ilie Dobre, măcelarul. La un moment dat era în scenă cu Liciu. — Mă, ori vorbeşti limpede, ori îţi dau una de te loveşte tetanosul. Pronunţând aceste cuvinte, Tănase nu s-a mulţumit cu ameninţarea. Afumat cum era l-a atins pe Liciu după falcă de i-a sărit scuipatu-n stal. Lovitura a avut darul să-l desmeticească; acum îşi dădea seama Liciu că toţi, absolut toţi, erau în halul lui Tănase, adică aghesmuiţi. Şi Belcot, şi Florea Simionescu... S-a supărat atunci pe toată lumea şi n-a mai schimbat un cuvânt vreme îndelungată spre mâhnirea actorilor care ţineau la el şi nu ştiau cum s-o dreagă. Liciu, la rândul lui, era tare amărât. Iubea o femeie din trupă care era departe de a-i aprecia politeţa şi curăţenia; o iubea în felul lui, adică sentimental, cu efuzii, cu dorinţa neîncetată de a se umili, de a face

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 133

sacrificii, de a-i suscita şi întreţine dragostea prin omagiul continu adus farmecelor ei aparente. Era afemeiat Liciu fără să fie „don Juan”, slăbiciunea faţă de sexul frumos cuprindea în caracterul lui o zonă nesigură şi lunecătoare. Între el şi restul trupei se interpusese „ea”; cu alintări viclene, cu acel dar de a înteţi raporturile dintre bărbaţi care constitue însuşirea de căpetenie a femeilor de scenă. La Galaţi s-a făcut, în fine, împăcăciunea generală. Se juca „Ginerele prefectului” în beneficiul lui Tănase care interpreta rolul principal. În scena în care Tănase dădea cu pumnul în masă şi spunea „Nu se poate... nu se poate” pentru a ridica, îngrozit, mâna cu mânuşa fiicei sale împletită între degete, Liciu privea foarte atent din culise. S-a apropiat în antract: — Dragă Tănase! Să ştii că scena cu mănuşa, aşa cum ai jucat-o, a avut gesturile unui actor care promite. Tănase s-a înduioşat auzind elogiile, atât de rare, atât de preţioase, ale lui Liciu. — Maestre! Te rog să ne ierţi că te-am supărat! Lucrurile astea pe care le facem le-am învăţat toţi de la dumneata. Liciu l-a bătut pe umăr amical şi s-a întins o masă mare cu veselie deosebită. Ascultau atenţi vorbele maestrului care încălzindu-se a început să le vorbească despre ale artei, despre marii actori pe care îi văzuse, despre Novelli care îi fusese profesor şi despre multe alte frumoase lucruri pe care tinereţea le aude prea rar ca să le poată pricepe, ca să le poată urma... Tot cutreierând oraşele de provincie trupa lui Liciu s-a dus şi la Vaslui. Mare emoţie pe strada Huşilor. Mama, „mătuşa Ilinca”, a venit în gară să-şi primească băiatul, şi prietenii lui, cu colaci, cu renumiţii colaci

134 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de Vaslui. Sora lui Costică, Maria făcea onorurile casei alergând vioaie, de colo până colo să îngrijească de musafiri. Bătrânul Ion Tănase s-a prezentat şi el simplu, timid cu ochii în pământ. — Eu sunt tata lui Costică. Aşa prinsese obiceiu să se recomande pretutindeni şi în deosebi la spectacolele pe care le dau în Vaslui trupele de teatru venite în turneu. Liciu era încântat de felul de a fi al bătrânului şi comparând furtuna pe care o trezise între ai lui hotărîrea de a face teatru cu bucuria primirii din mahalaua moldovenească îl fericea pe Tănase fără să-şi imagineze că a fost şi „aici”, la început, ostilitate. Dar bătrânul s-a opus, e adevărat, numai până a văzut că băiatul îşi croieşte un drum serios în viaţă. Când Costică a ajuns să fie cunoscut pretutindeni, în Capitală ca şi în provincie, a înţeles el, Ion Tănase, că nu câştiga mai mult nici nu era mai considerat în calitate de telegrafist decât de „actior”. Prejudecăţile burgheze împotriva boemei nu prinseseră rădăcini in mediul totuşi patriarhal din Vaslui, iar Liciu se simţea încântat de lipsa de suspiciune a celor dimprejur, de surâsul lor binevoitor. de consideraţia pe care i-o arătau la tot pasul. Fugea lumea de actori pe atunci de rupea pământul. Era destul să se afle la hotel că cineva face parte, in orişice calitate, dintr-o „trupă” ca să i se trimeată nota şi să i-se ceară, sub rezerva părăsirii camerii, plata cu anticipaţie. Prin restaurante „ober”-ii strigau la „piccoli”: „Hei! strângeţi muştarul dă pe mese, că sosesc nemâncaţii”. Iar ei, boemii, având aerul că dispreţuiesc vexaţiile societăţii neînţelegătoare se situau prin felul lor de a fi la altitudinea artei victorioase... dincolo de obrăznicia contemporanilor.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 135

Această diferenţiere socială între artişti şi profani era mai sensibilă în staţiunile climaterice. La Slănicul din Moldova, bunăoară, pe unde trupa lui Liciu obişnuia să-şi petreacă – dând spectacole – vilegiatura, actorii făceau grup aparte. Jucau table şi poker numai între ei, cei mai credincioşi la acest soi de distracţii fiind Tănase, Ion Manolescu şi Georgian, secretarul lui Liciu poreclit „Haoleu, copilaşii mei!” Mare slăbiciune pentru directorul lui avea acest Georgian care, în afară de patima cărţilor, era cel mai cum se cade şi cel mai credincios om din lume. Dar patima nu-i era dintre cele comune. Odată a intrat la Slănic într-o farmacie cu o reţetă în mână pentru unul din copiii lui bolnavi. Pe tejghea a văzut o hârtie de douăzeci de lei. S-a gândit la posibilitatea de a o valorifica la joc şi la primul moment favorabil a luat-o in stăpânire. După ce a plătit doctoria pe care o cumpărase a părăsit în grabă farmacia şi s-a dus glonţ la „băieţi”. — Haideţi măi, facem un poker? Peste cinci minute Ion Manolescu, Tănase şi Georgian erau instalaţi la masă. Norocul nu favoriza pe pătimaşul secretar al lui Liciu. Se auzea mereu „Haoleu, copilaşii mei” ca un leit motiv revenind ori de câte ori capitalul iniţial suferea cea mai mică atingere. La un moment dat Ion Manolescu are trei aşi. Georgian intră în cacialma, dar adversarul lui plăteşte — Ce ai? — Trei aşi! Dar tu. — Eu? Eu am „full” domnule! — Bine, ai câştigat! Georgian a pus mâna pe bani şi a zvârlit cărţile. — Bine, nene, dar arată-ne „full”-ul. — Ce să vă arăt! N-aveţi încredere în mine? Se poate una ca asta? La acest răspuns a intervenit şi Tănase. Discuţia

136 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

devenind foarte aprinsă şi ameninţând să depăşească limitele prieteniei Liciu a încercat să împace lucrurile. — Liniştiţi-vă ce dracu! Iar v-aţi încăierat? Dar Ion Manolescu, Tănase şi Georgian vociferau care de care mai aprins fără să ia seama la cuvintele maestrului. În acea clipă – aşa cum se întâmplă pe scenă în comediile proaste – un personaj providenţial şi-a făcut apariţia. Anume farmacistul care după îndelungi cercetări descoperise că unul dintre actori îi luase de pe tejghea hârtia de douăzeci de lei. De la sine înţeles contribuţia lui nu putea limpezi situaţia. „Acţiunea” a avut un nou prilej de a redeveni... dinamică în dezavantajul bietului Georgian care s-ar fi lipsit cu inimă uşoară de transpunerea „sforilor” teatrale în viaţa de toate zilele. Liciu însă ţinea foarte mult la Georgian în ciuda supărărilor pe care i le cauza. Odată pe vaporul de Tulcea, secretarul a pierdut la cărţi banii pe care-i dăduse directorul ca să scoată un geamantan de la Galaţi. Liciu n-a ştiut cum să repare lucrurile fără să i se bănuiască intervenţia. A despăgubit pe parteneri, rugându-i până la urmă să simuleze că pierd „de adevăratele” ca în acest chip Georgian să-şi recâştige suma pe care fără să-i aparţie o jucase. Râdea tot vaporul de bucuria lui Georgian care singur nu aflase de complotul amical al lui Liciu si privea cu superioritate pe jucătorii din faţă-i. Aşa era felul „secretarului”: aprig şi necruţător la câştig. Liciu îl ierta însă convins fiind că este „suflet bun” şi ţinând seama de credinţa cu care îl servea în tot ce nu avea legătură cu jocurile de noroc. Dealtminteri marele actor trecea printr-o criză sufletească mai presus ca rezonanţă, ca intensitate de problema existenţei bietului Georgian. Raporturile dintre el şi trupă deveneau, din cauza dragostei sale nefericite, din ce în ce mai încordate. „Băieţii”

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 137

care îl divinizau, care la un cuvânt al lui ar fi făcut orice sacrificiu, aveau zilnic prilejul de a-l vedea umilit, înşelat, jignit în amorul său propriu de actor şi de bărbat. Într-o zi, la Alexandria, ca delegat al camarazilor săi, Tănase i-a vorbit deschis: — Ştiu, ştiu prea bine. Ai dreptate, a răspuns Liciu. Femeia asta nu-i de mine! Simt şi eu că am împins lucrurile mai departe decât trebuia. Desfac trupa şi îmi reiau libertatea. Tu dacă vrei, continuă. Eşti dealtminteri singurul care ar putea să-şi ia răspunderea. Dacă băieţii n-au angajamente n-ar fi rău să încerci... N-a trecut mult de la această conversaţie însă şi după desfacerea trupei când, într-o seară l-au zărit în dreptul lui Frascatti, cu aceiaşi femeie, pe care îşi promisese să o părăsească, la braț. Liciu a ridicat jenat gulerul de la palton şi a iuţit pasul. Era mai presus de puterile lui, eliberarea. Altădată, întâlnindu-l pe Tănase, care tocmai se despărţise de Belcot şi de bunul lor prieten comun doctorandul de la Filantropia Oroviceanu, Liciu i-a mărturisit că ar voi să reconstitue trupa de odinioară la „Liric”. — Te iau pe tine administrator, Tănase, că eşti mai destoinic. Dar peste câteva zile s-a îmbolnăvit şi a fost internat la spitalul Olchovsky. Între timp trupa îşi continua turneul sub conducerea lui Tănase. Georgian, deşi angajat, fusese delegat de băieţi să stea la spital să îngrijească de maestru. Zilele treceau într-o aşteptare fără speranţe. O telegramă i-a ajuns la Târgu-Jiu: „Vino imediat Bucureşti. Georgian” Tănase s-a urcat imediat în tren şi cu sufletul plin de triste presimţiri a trecut poarta spitalului. Liciu slăbise extraordinar. Era îmbătrânit şi păstra doar în înfrigurarea ochilor o viaţă care nu putea să anime braţele, atârnând deasupra plapomei, moarte.

138 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Lasă mă Tănase că mă fac eu bine! Ai să vezi tu ce treabă o să facem. Ce teatru o să jucăm!” Tănase asculta cu lacrimi în ochi planurile maestrului. Nu-i aducea nici-o obiecţiune; asigura că trupa îl aşteaptă nerăbdătoare să revie, că băieţilor le e dor de el dar înapoia cuvintelor pe care le rostea căuta să ascundă cu orice chip convingerea izvorând din înfăţişarea realităţilor neîndurătoare. A plecat înapoi la Târgu-Jiu posomorât să spuie celor rămaşi în aşteptare: — Măi băieţi! Se duce maestrul! După două zile o nouă telegramă a lui Georgian avea să confirme presimţirea. Marele Liciu murise ducând în lumea de dincolo odată cu profilul lui de aristocrat al artei, pagini vii dintr-o neuitată boemă. După dispariţia Maestrului toţi s-au împrăştiat, fiecare în ramura de activitate teatrală care i-a convenit sau care i-a fost la îndemână. Care dintre ei însă n-a păstrat, pentru ceasul amintirii emoţionante, lacrima care se prelingea în clipa de faţă pe obrajii lui Tănase? Care la evocarea lui Liciu nu ascunde cu grijă, bărbăteasca ruşine a suspinului? Între anii 1905 şi 1907 cât a cutreerat ţara în compania lui Liciu şi cât s-a afirmat pe scenele bucureştene repertoriul lui Tănase a crescut considerabil. În afară de „Doctorul damelor” şi de „Ţivila de la Hotel Ghidale” trupa juca „Banii” lui Mirbeau, „Nelly Bozier”, „Lipitorile satelor, „Cinematograful”, „Tudorache Sucitu”, „Mache Somnambulul”, „Mitică Ghinion”, „Francmasonii”, „Dispărut”, „Nevasta altuia”, „Don Vagmistru”, „Grigoraş şi Mustochide” şi multe alte bucăţi: farse, vodeviluri, operete, comedii, tot ce era necesar în acel timp ca să poată reţine

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 139

atenţia unui public neformat, dar pretenţios în ceea ce priveşte varietatea. Avem în faţa ochilor afişe din această perioadă. Ne oprim la spectacolul „Scrisorii pierdute”. „Comedie originală in 4 acte de D-l I.L. Carageali” aşa suna reclama tipărită pe foiţă roşie. Distribuţia oferea câteva nume interesante. D.I. Manolescu juca pe Tipătescu, d. Duţulescu pe Dandanache, I. Georgian pe Farfuridi, Florea Simionescu pe Caţavencu, Tănase pe Trahanache, I. Ricoboni pe Zoe şi Petre Liciu apărea în „Cetăţeanul turmentat”. Piesele nu ţineau în acel timp afişul aşa cum îl ţin astăzi; trupa lui Liciu rămasă ulterior sub conducerea lui Tănase dispunea cam de 15 piese în repertoriu putând adică la rigoare să facă faţă o lună cu schimbare de program la fiecare două zile. Când mergeau „băieţii” vara angajaţi în vilegiatură la Slănic, răspunderea nu era atât de mare; se întâlneau în această staţiune actorii cei mai mari ai vremii: Agatha Bârsescu, Nottara, Petre Liciu, Radovici şi plăcerea lor de a face alături de ei aproximativa figuraţie coincidea cu entuziasmul publicului sedus de frumuseţea spectacolelor. Mai greu a fost când fără Liciu şi sprijiniţi doar de steaua atât de schimbătoare a norocului au trebuit să-şi câştige existenţa distrând toate gurile căscate din cele mai depărtate şi opace colţuri de provincie. Interesante timpuri, totuşi în care viaţa de actor nu se funcţionarizase, în care ultimul figurant avea o dragoste faţă de meşteşug mai presus de asaltul neîndurător al foamei, în care personalităţile teatrale păstrau, chiar faţă de colegi, nimbul înaltei chemări. A juca pe scenă nu era o corectă scrisoare de recomandaţie în lumea burgheză şi nici măcar un pretext de admiraţie seacă pentru snobi, dar era o definitivă consacrare a vieţii de privaţiuni din patetica boemă.

140 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Unde n-a fost Tănase vântură ţară cu „băieţii lui” nedespărţiţi? Au ajuns odată la Craiova, într-o vară... Actorii localnici întâlniţi la cafenea îi persiflau: — Ce căutaţi măi pe aici? Nu cumva credeţi că umblă câinii cu colaci în coadă? Ehei băieţaşilor, e greu, e mai greu decât vă închipuiţi voi. Ascultau modeşti, aşezaţi la colţul meselor, mesagiile de descurajare. — Ce să facem! Om încerca să jucăm şi noi – îi întrerupea, la răstimpuri, Tănase. Se vede că invidia confraţilor se exprimase într-un „ceas rău”. Douăzeci de zile cât a stat în Craiova n-a putut să dea trupa nicio singură reprezentaţie. Cum se apropia de ora 8 seara începea o ploaie şi o furtună de ridica în aer scaune şi feţe de mese cu tacămuri cu tot. Levy, care ţinea bufetul, în loc să facă şi el ceva vânzare, distribuia prăjiturile „băeţilor” atât era de cald în timpul zilei încât nu îndrăznea să le păstreze pentru al doilea spectacol. De mâncat la prânz, mâncau la „Leonică”: 16 inşi pe o singură cartelă de 7 lei. Sta scris pe carton „30 feluri de mâncare”, numele restauratorului şi indicaţia tipografiei Italian şi Ignat Samitca din Craiova. Cele treizeci de numere s-au epuizat repede; bani pentru a cumpăra o nouă cartelă nu aveau. Nevoia i-a învăţat să-l înşele pe bietul Leonică. Tăiau din cartela veche la nesfârşit litere de tipar care aduceau cât de cât cu „numerele” de mult epuizate. După ce mâncase pe toţi „i” şi pe toţi „o” de pe cartelă, a ajuns de s-a minunat şi Leonică. — Măi băieţi, măi. Asta nu mai e cartelă. Asta-i ca pâinile lui Christos. Se făceau că n-aud sau protestau cu energie, după împrejurări, adică în conformitate cu tonul supărării lui Leonică. Mai greu o duceau cu fumatul. Cumpărau ţigări

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 141

din cele mai ieftine, trei la cinci parale (fără carton) şi împărţeau fiecare ţigară în trei bucăţi distribuite pe rând şi la intervale. Au trecut astfel douăzeci de nenorocite zile în care timp Leonică s-a înduioşat şi le-a mai dat o „cartelă”, dar Dumnezeu ba; în fiecare seară ploaie şi furtună. Într-o bună zi Primăria i-a chemat să dea concursul la un festival local. N-au putut să refuze. Ghinion: a fost singura seară de iunie din acel an în care cerul Craiovei a rămas senin. Văzând că nu mai au încotro, că elementele s-au îndârjit împotriva lor au luat o hotărîre eroică. S-a dus Tănase la Prefect: — Domnule Prefect, am o rugăminte la dumneavoastră. — S-auzim. — Nu mai merge domnule. Nu mai putem. Dă-ne afară din oraşul dumitale. A râs prefectul şi s-a executat. Le-a dat o foaie de drum ca pentru vagabonzi şi un gardist care să-i păzească până la Iaşi unde aveau de gând să plece... Și a scăpat de ei. Şaisprezece inşi nu pot pleca însă în călătorie fără alt capital decât al drumului plătit. Au consolidat datoriile de la hotel, de la Levy, de la Leonică s-au mai împrumutat cu încă 50 de lei şi au păşit voiniceşte în vagonul de clasa a III-a care-i aştepta în gară. Tănase a cumpărat, pe baza capitalului proaspăt împrumutat, pâine, măsline şi ceva brânză. Apă era destulă la cişmelele de pe parcurs. Tot înainte... Treceau staţiile una după alta şi odată cu isprăvirea proviziilor se înteţea atmosfera din vagon. Flămând, fiecare era mai arţăgos şi mai cu pretenţii, fiecare avea obiecţiuni de adus conducătorului care „nu procedase aşa cum trebue”. Tănase tăcea, înghiţea şi se făcea că n-aude. Rând pe rând s-au trezit supăraţi Niculescu Piron, Mitrofan, Georgian,

142 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Take Teodorescu, dar supărarea lor, atâta vreme cât trenul îşi continua nestingherit drumul, nu putea avea alt rezultat decât al poliloghiei. Mai greu a fost la Chitila unde se făcea schimbarea pentru lăzi. Actorii ar fi vrut să coboare pentru a pleca spre Bucureşti. Tănase, temându-se că rămâne director fără trupă, s-a înţeles cu gardistul: — Nimeni n-are voie să coboare, domnilor. Am ordin de la domnu prefect. Trebuie să vă predau la Iaşi. Au încercat cabotinii în fel şi chip dar n-a fost posibil. Agentul forţei publice, muştruluit, era insensibil la rugăminţi şi la ameninţări. Între timp, Tănase vesel şi volubil făcea glume şi întreţinea un haz artificial până să treacă blestemata de Chitilă fără să se răscoale „vagonul”. A trecut în fine staţia delicată şi multe altele mai puţin importante până când, străbătând Moldova, au ajuns morţi de foame şi obosiţi la Iaşi, în pământul făgăduinţii. Ce schimbare bruscă de destin în acest oraş! Au jucat din prima seară cum au ajuns şi au făcut la un buget de circa 40 lei cheltuieli o reţetă de trei sute. Succesul a continuat în acelaş fel şi în zilele următoare. „Grădina Bragadiru”, în care ziua se făcea „skating”, era plină seara de cea mai bună lume a Iaşilor. Se înghesuia publicul să plătească şi să asculte de nu le venea actorilor să-şi creadă ochilor când încasau lefuri şi suplimente. S-a jucat astfel o lună de zile, seară de seară, câştigându-se bani frumoşi şi repurtând nu mai puţin frumoase succese morale, fără ca o singură picătură de ploaie să întrerupă „triumfala” serie de reprezentaţii. Ce folos însă că banii adunaţi la Iaşi i-au pierdut în celelalte oraşe ale Moldovei unde jucând, actorii nu s-au bucurat de aceleaşi împrejurări favorabile! La Focşani, bunăoară, unde un bun prieten, Napoleon Romanos, construise o frumoasă grădină de teatru, „Terasa

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 143

Napoleon”, publicul, neobişnuit cu spectacolele, n-a dat nici trupei, nici proprietarului concursul necesar pentru a rezista. Tănase a plecat apoi pentru stagiunea de iarnă în regiunea Roşiori de Vede, Alexandria, Turnu Măgurele, Caracal, Râmnicu Vâlcea. Dădea reprezentaţii câte trei zile în fiecare oraş cu acelaşi repertoriu care se dovedise pe gustul publicului din Muntenia şi din Moldova. Unde erau vremurile fără prea mare grije de la Grigoriu, când alături de Leonard sau sub direcţia de scenă a lui Liciu, recolta succese fără alt efort decât al studierii rolului! Seara, când se întâmpla să nu joace, mergea cu Belcot alături pe „Matache Măcelaru” să-l vadă pe Agop la Berăria Constanţa, în repertoriul lui obişnuit: „Doctorul fără voie”, „Fluerul fermecat”, „Mort fără lumânare”... Îşi aduce şi acum aminte de nopţile agreabile pe care le petreceau ascultând cum armeanul, de meserie văxuitor de ghete, improviza pe scheletul unor piese cunoscute replici de grasă vervă populară. Purta Agop în timpul spectacolului o băşică de porc umflată în mâna dreaptă cu care-şi bătea în scenă pe partenerii care greşeau spre marele haz al copiilor, stând în picioare, cu ochii lucitori. La Caracal, şi la Alexandria, era desigur mai puţin agreabil. Alte obligaţii, alte răspunderi. Noaptea, obosit după spectacol, se trezea regretând anii de Conservator, fără să-şi amintească mizeriile pe care le îndurase; lăsându-se furat de poezia trecutului apropiat nu găsea în ostenelile prezentului prilej deosebit de speranţă. Nu aveau multe satisfacţii bieţii actori de dinainte de război, dar pe dragostea lor de artă, pe îndârjirea cheltuită în urmărirea unui ideal s-a creat în publicul românesc obişnuinţa de a merge la un spectacol şi de a-l aprecia. Învăţau piesele la iuţeală, şi le jucau, fireşte, ca vai de lume, dacă judecăm realizările de atunci din perspectiva actualelor concepţii teatrale.

144 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Entuziasmul ţinea însă de cele mai multe ori loc ştiinţei şi priceperii; epoca nu cerea altceva. Toată străduinţa se mărginea la crearea unei atmosfere propice de atenţie, de ascultare, într-un mediu complect ostil. Puţini aveau, pentru cavalerii rătăcitori ai scenei, sufletul lui Leonică; puţini consimţeau să se lase păcăliţi pentru a sătura pe înfometaţii de stele. Dar Tănase nu l-a uitat pe modestul restaurator de la Craiova. Când a venit gloria şi turneele cu decoruri, cu personal, cu numeros corp de balet, n-a trecut odată prin oraşul oltenesc fără să mănânce cu toată trupa la Leonică. Meniul îl cunoaşte bine patronul. E acelaşi de pe vremuri: o supă, o friptură, ceva sarmale, niţel vin. Toate încercările de a-l invita aiurea au dat greş, oricât de simandicoase erau persoanele care făceau invitaţia; Tănase nu-şi uita prietenii de zile rele... O, turneele de altă dată în care publicul nu era el însuşi lămurit despre ceea ce voia, în care actorii trebuiau să facă faţă tuturor pretenţiilor!... La Roşioni de Vede, spectatorii n-au mai vrut să asculte piesa. Cereau cuplete. Nu era însă în tot târgul nimeni in stare să-l acompanieze pe Tănase şi nici un instrument de muzică. Într-un târziu s-a găsit un trombon. Era mai mare hazul să-l auzi pe Tănase, făcând minuni de vitejie actoricească şi vocală alături de trombonistul care asuda să „iasă” melodia. Publicul însă aplauda fericit; nu se uita la amănunte. Stagiunea de la Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Alexandria s-a încheiat la Caracal în plină perioadă de alegeri. Generalul Condiescu, pe atunci locotenent în garnizoană, a împrumutat trupei muzica militară, aşa încât n-a mai fost cazul să se alerge după vreun flaut sau după vreo ocarină. Reţetele în schimb au fost dezastruoase. Cum să meargă oamenii la teatru, când aveau alegerile la îndemână?

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 145

Pe vremea colegiilor electorale, decorul în care era consultată naţiunea prezenta mai mult pitoresc decât orişice alt spectacol. Iar pasiunile politicianiste îşi găseau aliment în cele mai mărunte episoade locale. Când s-a întors Tănase în Bucureşti, după atâta chin, după atâta osteneală, n-a avut nici 2 lei ca să-şi plătească trăsura. Tragic bilanţ al unui turneu în care talent şi voie bună în zadar se risipiseră... Era atât de intoxicată atmosfera de politica în preziua răscoalei din 1907, încât la „Ambasadori” în Capitală (acolo unde pe urmă avea să se înalţe „Cărăbuşul”), Al. Davila în calitatea lui de conducător al întreprinderii, a pus în scenă „Căderea guvernului” comedie tradusă în trei acte de E. Marinescu. Jucau în piesă Achille Georgescu de la Naţional – rolul opoziţiei, I. Dumitrescu – rolul „Diplomaţiei”, Iosefina Reitman era „Libertatea”, iar Tănase înfăţişa, fireşte, glasul „poporului”. Mulţimea urmărea întâmplările, foarte superficial travestite, ale vieţii curente, cu un interes care avea foarte curând să-şi afle o tragică rezolvare. Înainte de a se însura el, de voia lui, cu Iosefina Reitman, părinţii din Vaslui au încercat şi ei să-l însoare. Vederea a avut loc pe când Tănase era încă în armată şi îşi petrecea scurtele concedii pe strada Huşilor. „Vorbele” le-a adus naşu Ion Botez: — Cumetre Ioane cred că ar trebui să-l însurăm pe Costică. Am o fată foarte bună, de răzeş, de prin Coşeşti. Are pământ, are şi ceva parale. Ce zici? Cred că ar fi timpul să-l căpătuim. Ion Tănase, la rându-i, l-a luat deoparte pe fiu-său: — Măi Costică, măi! Ia gândeşte-te şi tu la viitor. N-ar strica să-ţi găseşti şi tu o femeie ca toată lumea.

146 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Şi zi-i în dreapta şi zi-i în stânga doar, doar de l-o convinge. Costică n-avea însă chef de însurătoare. Era mai curând gata de petrecere şi de chef. S-a chibzuit el bine şi a ajuns la concluzia că n-ar strică să vadă cu ochii despre ce e vorba şi văzând... să se distreze. — Bine tată, mergem! A doua zi au luat-o în trăsură pe valea Racovei spre Coşeşti, Ion Botez şi cu finu-său, gătiţi cum se cuvine în asemenea solemne împrejurări. Când să ajungă pe aproape de sat, Tănase se adresează tovarăşului său de călătorie: — Naşule, eu sunt de părere să mă laşi pe mine să viu singur. Cred că e bine să umblu niţel prin sat să prind ceva „atmosferă”, să se obişnuiască oamenii. Dacă venim deodată amândoi, fuge fata de rupe pământul. A râs naşul Ion Botez la aceste cuvinte dar a consimţit. Nu era Tănase tocmai aşa chipeş încât să stea locului fetele privindu-l; iar in sat străin, unde nimeni nu-l cunoştea, se putea să o mai ia din loc îngrozite. Trăsura a plecat prin urmare singură mai departe şi Tănase a luat-o încetişor, încetişor, pe şosea. Mai cântând, mai chiuind, a ajuns în faţa crâşmei la horă în timp ce naşul de multă vreme păşise pragul de la casa fetii. Nu-l cunoştea nimeni şi se străduia să rămâie necunoscut, privind pe furiş să ghicească din mulţime pe aceia care îi fusese pregătită. După un timp de cercetări şi de reflexii a deosebit-o de celelalte. Nu se amesteca în horă socotindu-se de altă categorie: clientă de „serate” şi de „complect”. Surâdea galeş cu un aer voit distant dar cu dinţi albi în măsură să scuze orice fandoseală. Când a venit un argat să o cheme acasă Tănase s-a luat binişor după ea, a văzut curtea, a cercetat împrejurimile şi n-a întârziat să-i calce ograda. Un câine s-a repezit cu lătrături furioase. Fata a ieşit în uşe:

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 147

— Grivei! Dă-te la oparte!... Ce doreşti dumneata? — Nu vă supăraţi duduie! Aş vrea şi eu un pahar cu apă. Sunt călător şi văzând casa deschisă, am îndrăznit, a răspuns Tănase. — Vai de mine! Poftim înăuntru. Dar Tănase n-a dat dintr-o dată urmare politicoasei invitaţii. A intrat în vorbă cu fata şi i-a aflat – cu meşteşug – firea şi gusturile. Romantică de felul ei urmărea „foiţele” de prin gazete, ba citea şi „fascicole”. — Dar de unde eşti dumneata? — Eu? Sunt de fel de prin Vaslui. Dar îmi fac serviciul militar în Bucureşti. — „Vai, Bucureşti! Ce frumos trebuie să fie prin Bucureşti”. Şi fata pronunţând aceste cuvinte rostogolea ochi de jar şi de aşteptare. — Cum duduie n-aţi fost niciodată prin Bucureşti? — Nu, n-am fost. Dar mi-a promis tăticu să mă ducă la iarnă... I-a fost uşor lui Tănase, în asemenea condiţii, să descrie oraşul spre care se îndreptau aspiraţiile fetei, fără să cheltuie prea multă culoare şi prea mult simţ al exactităţii. N-avea cine să-l controleze. Iar când fata deschidea ochii prea mari, înmărmurită, Tănase avea grije să-i spuie o glumă ca să-i închidă repede, într-un râs sănătos cum sunt cele de pe la ţară. N-a trecut mult şi călătorul a intrat în casă, după ce pas cu pas se apropiase de sufletul fetii. S-au făcut recomandările de rigoare într-o atmosferă atât de cordială încât naşul, Ion Botez, care până atunci pusese problema în principiu, a exclamat deschis: — Ăsta-i băiatul! Părinţii nu mai pridideau servind vin, cafele şi dulceaţă, iar Tănase, bine dispus, întreţinea din parte-i conversaţia. De la descrierea Bucureştilor, văzând că „merge”, a trecut la

148 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

descrierea Parisului. Fata era complet zăpăcită; ar fi fost în stare să-l ceară ea, de teamă ca nu cumva să se răsgândească. I-au lăsat în fine pe cei doi tineri împreună, aşa cum cerea tradiţia. Dar Tănase s-a mulţumit să fie galeş şi politicos. La plecare a rămas ca fata să mai vie pe la Vaslui să se mai cunoască... Timpul a trecut însă repede peste acest început de idilă. Corespondenţa între Bucureşti şi Coşeşti n-a putut întreţine o flacără; Tănase avea alte griji, alte veleităţi, alte ambiţii. După câţiva ani de dor şi de aşteptare fata s-a măritat cu un localnic. A revăzut-o când, în turneu prin Vaslui, devenit actor cu renume, toată lumea îl cunoştea. Întrevederea n-a fost lipsită de melancolie. — Aşa sunt tinereţele!... N-a fost scris... Ţi-ar fi plăcut să mă fac actor aşa cum m-am făcut? Iar femeia a răspuns cu gingăşia fetei de odinioară: — Păi n-ai văzut că asta mi-a fost drag la dumneata din prima clipă? Dar când a venit Ion Tănase în Bucureşti la fiu-său să se opereze? Şi-a luat bătrânul lucrurile într-o lădiţă şi s-a urcat în tren, aşa nepriceput în ale călătoriilor şi neştiutor de carte cum era. Când a ajuns în gara de Nord s-a rătăcit... — Dar pe unde se iese afară de aici, măi băiatule? Copilul, întâmplător întâlnit în cale, l-a dus până la o trăsură. Birjarul s-a uitat chiorâş de pe capră. Clientul nu părea de soi. N-a dat bice cailor înainte de a întreba: — Încotro vrei să mergi dumneata? — Eu? La băiatul meu, la Costică...

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 149

— Bine, bine, dar unde stă Costică ăsta, şi cum îi mai zice? — Îi zice Costică Tănase şi e „actior” pe aici prin Bucureşti! Omul de pe capră a dat din umeri: — Păi de unde să-l ştiu eu? Ce fel de om e? — E unul cu nasul mare. — Şi niţel ciupit de vărsat? — El e, domnule! El e! Nasul lui Tănase era cunoscut înainte ca proprietarul lui să ajungă celebru. Birjarul l-a dus pe bătrân în câteva minute la parcul Oteteleşeanu. Ion Tănase a pătruns timid printre scaune şi-a ales un loc mai ferit, a pus lădiţa pe o faţă de masă şi a privit spre scenă. — Uite-l pe Costică!... Trupa Grigoriu repeta. Erau la rampă Liciu, Belcot, şi mulţi alţii. Când l-a văzut Tănase pe tată-său nu i-a venit să-şi creadă ochilor. L-a dus acasă, i-a dat să mănânce, l-a îngrijit până s-a întremat şi l-a dus apoi să-l opereze Poenaru Căplescu... Iar când bătrânul s-a întors sănătos tun pe strada Huşilor, la Vaslui, nu contenea lăudând pe „actiori” şi ceasul în care Costică al lui s-a hotărît să nu-şi ia şapcă roşie de telegrafist C.F.R. nici nevastă de pe la Coşeşti. La vârsta lui Ion Tănase însănătoşirea nu putea fi definitivă. Într-o vară, la Slănicul Moldovei, Tănase in turneu, tocmai se grima înainte de a ieşi pe scenă. Urma să înceapă reprezentarea „Vagabonzilor” în care el deţinea rolul lui Crampus. Nici un străin nu era în cabină. Sta în faţa oglinzii şi îşi potrivea „talionul” de a dreapta şi de a stânga nasului.

150 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Piesa cerea pe faţa interpretului un apendice mai respectabil chiar decât i-l pusese natura la dispoziţie. Deodată a înlemnit. Înnapoia lui sta un factor poştal, timid, ruşinat, cu ochii plecaţi: — Domnule Tănase aveţi o telegramă. A desfăcut-o repede. — Tristă veste pentru dumneata. A murit tatăl dumitale – a îngânat factorul şi a dispărut într-o secundă fără să aştepte recipisa sau bacşiş. Aflase despre ce e vorba de la Poştă. Tănase a stat o clipă locului, învârtind intre degete hârtia cu pricina. De emoţie i-a căzut talionul de pe nas. N-a ieşit bine în culise că toată lumea i-a citit nenorocirea pe faţă. Şi în câteva minute sala era ea însăşi la curent cu sosirea telegramei. Copleşit, Tănase şi-a terminat toaleta şi a intrat in scenă; disciplina spectacolului este mai neîndurătoare decât multe altele cu reputaţie de severitate. Dar în clipa în care a vrut să deschidă gura publicul s-a sculat în picioare şi a întrerupt: — Nu! Nu! Să nu joace Tănase! Nu se poate când primeşte asemenea telegrame! Vai de mine. N-a fost chip să se potolească lumea; în zadar au adus actorii la cunoştinţa generală că altcineva avea să interpreteze rolului lui Crampus. Publicul, care îl iubea şi care-l aprecia pe Tănase, a refuzat. Spectacolul a fost amânat. Noaptea Tănase a plecat spre Vaslui unde îl aştepta mama şi Maria. După jalea de la îngropăciune a trebuit să facă faţă rugăminţilor: „Cum ne laşi singure? Nu mai avem pe nimeni!” S-a îndoit o clipă, dar dimineaţa a plecat înapoi spre Slănic, spre marea aventură, acolo unde pericolele sunt tot atât de mari cât eventualele satisfacţii, acolo unde zarurile destinului se azvârle neîncetat.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 151

Pierderea bătrânului îl afectase mai mult decât se putea ghici pe figura lui de actor obişnuit să exprime dureri şi bucurii imaginare. Alte cerinţi – momentul deznădejdii odată trecut – s-au fixat pe primul plan al conştiinţii sale şi dându-le urmare a refuzat să se înapoieze spre pământul de lângă care se dezrădăcinase. Reîntors la Slănic, a jucat în „Umbrela Adelaidei” cu o vervă pe care publicul a aplaudat-o fără să-i mai cerceteze originea. Viaţa de scenă, viaţa pur şi simplu, l-a recâştigat cu seva ei dispreţuitoare de moarte. Ploieştii devenise, într-un timp, refugiul obişnuit al actorilor doritori să schimbe decorul, să câştige ceva parale, fără să se depărteaze, totuşi, prea mult de Capitală. Tănase a combinat o trupă cu Ahil Georgescu de la „Naţional” şi a încercat norocul şi el, într-o vară, la Grădina Griviţa. Ploua însă de rupea pământul, spre marea durere a lui Kahane, antreprenorul, şi a lui Busuioc, patronul de restaurant, la care se hrănea trupa. Se urca în fiecare seară Tănase pe o scară înaltă şi adulmeca situaţia meteorologică. Întindea nasul la Răsărit, la Apus şi ori de câte ori vedea nori adunându-se dinspre Sinaia cobora melancolic: — Am pus-o şi azi de mămăligă măi băieţi! Iar ne plouă! E greu să lupţi, ca director de trupă de vară, cu elementele deslănţuite. A încercat să abandoneze câtva timp şi a plecat in turneu la Turnu Măgurele. Aici, altă nenorocire; se instalase bâlci cu menajerii, cu panorame şi alte asemenea năzbâtii. Cum să le faci concurenţă cu teatru simplu şi încă fără muzică? Foamea şi setea au făcut ravagii în trupă; singur Maican, suflerul, bea enorme cafele într-o disperare mută: „Ce o fi să fie”.

152 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Norocul însă nu i-a uitat complet: avea Ahil Georgescu un frate care ţinea baracă în bâlci şi căruia îi mergea admirabil. Câştigul omului a fost pus în mod serios la contribuţia de a putut trupa să se reîntoarcă la Ploieşti, unde, în ciuda ploii, altele erau condiţiile de rezistenţă. Kahane rămăsese – din cauza vitregiei vremurilor – fără para chioară; Busuioc restauratorul, pe de altă parte, nu gătea decât la comandă şi încasând cu anticipaţie preţul materiei prime. Sărăcia progresase în lipsa lor şi la Ploeşti. După matură chibzuinţă au luat hotărîrea să plece la Buzău, fireşte fără să ia prealabile informaţii aşa cum au făcut şi la Turnu Măgurele. N-aveau însă banii necesari de tren. Norocul lor că Buzău era la un ceas şi ceva distanţă de Ploeşti; au intrat cu toţii într-un accelerat şi pune-te pe explicaţii când a sosit controlorul. Ba că a rămas unul in gară la plecarea trenului cu biletele, ba că le-au pierdut pe fereastră, ba că le aveau, dar nu le mai găsesc prin buzunare etc., etc Conductorii i-au coborît şi i-au predat la Buzău. Ce puteau altceva să le facă? Nici băieţii n-aveau dealtminteri altă pretenţie. Odată ajunşi însă după un drum cu trenul „călare”, altă surpriză îi aştepta. În Buzău se ţinea marele bâlci anual „Drăgaica”. Parcă era blestem pe capul lor! Unde mergeau numai de asemenea pricopseli aveau parte. Toate hotelurile erau pline. S-au adăpostit cu chiu cu vai într-o bucătărie. Nu-i vorbă, nici să fi fost camere n-ar fi avut cu ce le plăti; aşa puteau invoca cel puţin scuza aglomeraţiei. Era spre ora prânzului. Trupa murea de foame şi „directorul” n-avea cu ce s-o hrănească. Bani cu împrumut de la cassă, înaintea spectacolului, nu se puteau ridica: se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 153

duce dracului prestigiul şi fără prestigiu nu poţi să trăieşti în lume. — Hai măi băieţi în „Crâng”, că am auzit despre o grădină grozavă pe aici pe la Buzău... Şi cu asemenea îmbieri Tănase a reuşit să-şi scoată oamenii din apropierea teatrului unde foamea li se citea pe ochi... la aer liber. S-au plimbat ei ce s-au plimbat până au dat de un pădurar care învârtea o mămăligă nemaipomenită. Tănase care strânsese pe drum nişte „pur” (usturoi sălbatec) a intrat în tratative cu omul. Pentru un leu cincizeci, au căpătat dreptul să mănânce mămăliga cu „pur” la care s-a adăugat şi niţel mujdei. Drept băutură s-a servit apă limpede, dar atât de mare era foamea băieţilor, încât nimeni n-a avut vreme să aducă obiecţii felului în care fusese întocmit dejunul. S-au întors în oraş pe la patru după masă şi au organizat reclama. În ciuda ploilor din timpul zilei, seara a fost caldă şi senină, iar împotriva tuturor aşteptărilor reţeta a atins maximul adică trei sute de lei! După spectacol, au putut în fine să mănânce şi actorii ca oamenii, iar dimineaţa să-şi plătească biletul înapoi spre Ploeşti, altfel decât la venire. Când să se oprească trenul, pe cine au văzut în gară? Kahane şi Busuioc aşteptau. Se zvonise în oraş că le mersese bine actorilor la Buzău. — Coane Tănase! Dă-ne şi nouă câte ceva. Se spune pe aici că v-aţi îmbogăţit! — Ce vorbeşti domnule? Aşa dintr-odată? Să vă dau câte cinci lei de fiecare, că mai mult nu pot”. Cinci lei! Mare sumă prin 1906, 1907. Văzând că nu prea merge cu teatrul de comedie Tănase s-a angajat în vara următoare la „Ambasadori” unde soţii Dan ţineau trupă de operetă. Margareta Dan era pe atunci una dintre cele mai ves-

154 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

tite primadone, iar „Văduva veselă”, „Prinfesa dolarilor”, „Voevodul ţiganilor” şi alte asemenea spumoase compoziţii de muzică uşoară, plăceau extraordinar publicului setos de spectacole. Odată cu Tănase s-au angajat în aceiaş trupă Băjenaru şi Bărcănescu. Iarna au plecat în turneu, tot cu „Văduva veselă” (în care Margareta Dan nu avea pereche), „Prinţesa dolarilor”, „Voevodul ţiganilor”, „Husarii la manevră” şi multe alte operete la modă. Dar soţii Dan s-au reîntors curând la Craiova unde erau societari la Teatru Naţional. Din trupa descompletată de elementele ei principale s-a constituit un mănunchi, restrâns cu Tănase în frunte şi s-a continuat turneul. Nu mai mergeau prin oraşele mari, dar nu ocoleau nici Medgidia, nici Cernavoda. Era o trupă de haiducie care pornită în aventură, nu înţelegea cu nici un preţ să abandoneze sau să se dezică. Cine ar fi crezut că la Cernavoda s-ar fi putut juca „1001 de nopţi”? Compania Tănase-Bărcănescu a reuşit acel tur de forţă amputând opereta de tot ceea ce reclama exces de decor sau de figuraţie. Dealtminteri chiar aşa „măcelărit” cum a fost spectacolul tot erau obligaţi să cânte din culise câţi nu figurau pe scenă, corul propriu zis fiind ca inexistent. La Medgidia au jucat într-o berărie. Odată, pe când era Tănase cu Luiza Bărăcănescu pe scenă, chelnerul oferea cu glas tare printre mese: „Zece bani o halbă, zece!” La Olteniţa, o voce din public a întrerupt scena de dragoste din „Hagi Tănase” a lui Ranetti. — Pup-o cârnule! Şi isprăveşte. Publicul din orăşelele mici nu avea încă educaţia

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 155

spectacolului. Discuţia cu actorii de pe scenă – în mijlocul piesei – era lucru frecvent şi nu trezea nicio protestare prea vehementă. Dar mulţimile care nu aveau disciplina teatrală din zilele noastre reacţionau în schimb cu o sinceritate care nu se mai întâlneşte. Sala participa într-adevăr la spectacolul de pe scenă manifestându-şi bucuria sau indignarea. În timpul cât a avut compania de comedie şi a vânturat cu ea ţara in lung şi în lat aflându-se pe la Tecuci, în gravă criză financiară, a fuzionat cu trupa lui Vernescu-Vâlcea. Evenimentul, banal în sine, a avut totuşi serioase consecinţe pentru evoluţia sufletească a lui Tănase. De aceia îl relatăm in toate consecinţele lui. Vernescu-Vâlcea actor bun şi destul de priceput administrator n-a făcut prea bună afacere asociindu-se cu Tănase; iar acesta din urmă adăugându-şi noi forţe actoriceşti n-a rezolvit criza financiară în care se zbătea. Companiile combinate au continuat mai departe destinul lor rătăcitor, dar tot cutreerând provincia, actorii s-au cunoscut mai bine între ei şi Tănase s-a legat mai mult de Vernescu-Vâlcea. Acesta din urmă, om foarte cumsecade, avea slăbiciunea „Spiritismului”. Mişca toată ziua paharele pe coli mari de hârtie cu literele alfabetului însemnate deasupra, sau răsturna mesele la comanda sufletelor adormite de mult întru Domnul. La început Tănase a rezistat dar azi o coincidenţă, mâine alta, insistenţa lui Vernescu-Vâlcea a dat roade. Chemau toată ziua, bună ziua pe Voltaire, pe Napoleon, pe Alexandru cel Mare şi aceste simandicoase persoane nu găseau că este nepotrivit cu demnitatea lor postumă să ia contact spiritist dacă nu spiritual, cu nişte simpli cabotini de provincie. Încurajaţi, Vernescu-Vâlcea şi proaspătul său discipol Tănase, se consolau de mizeriile vieţii de toate zilele continuând cu însufleţire contactul cu lumea de dincolo.

156 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

S-au dus la Câmpina, au vizitat mouzoleul Iuliei de la Belu, invocau la miezul nopţii, prin cimitire, duhurile nevăzute şi nu lipseau, în general, de la niciuna din îndatoririle unui perfect spiritist român, din acea epocă. Legătura cu morţii o ţineau printr-un „medium”, un oarecare Georgian faţă de calităţile căruia nu pregetau să manifeste admiraţie şi respect. Pe zi ce trecea convingerea lor devenea mai temeinică până într-o zi, la o şedinţă, Georgian a comunicat, în plină „transă”, dorinţa fantomelor. — Să faceţi colectă cât veţi putea, iar banii adunaţi să-l depuneţi în Cişmigiu la copacul cel gros pentru odihna sufletului vostru. Au strâns mână de la mână vreo 50-60 de lei şi au îndeplinit cerinţa de sus. Numai Tănase, după ce şi-a dat partea, a simţit, mijindu-i în suflet, o mică îndoială. Ce nevoie să aibe „spiritele” de parale? Să ducă greu omul şi în viaţa de apoi? S-a dus în Cişmigiu şi a pândit, ascuns, să vadă cu ochii care va fi soarta banilor depuşi în scorbură. Nu mică i-a fost mirarea când l-a zărit pe Georgian, printre arbori, înşfăcând gologanii şi strecurându-se afară din grădină spre cele lumeşti cu rodul sărăciei lor adunate. Prin urmare asta însemna să fii „medium”, să vibrezi la apelul puterilor nevăzute! A râs de prostia lui şi s-a lăsat de spiritism preferând să-şi păstreze gândurile pentru cele pământeşti şi să nu se piardă în cele mistice pentru care, de altfel, nu avea vreo tragere de inimă deosebită. Anii tinereţii treceau repede. Căsătorit, Tănase avea alte obligaţii decât rătăcind singur de capul lui prin interminabile turnee. Frumoase glumele, agreabile ghiduşiile şi pline de „suflet” întâlnirile la un pahar cu vin cu prietenii de muncă şi de ideal, dar vârsta cerea, pe lângă toate acestea, aşezare,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 157

sau măcar încadrarea într-o acţiune de mai mare interes artistic. Aceasta a fost starea de spirit care a prezidat la încheierea contractului de asociaţie între A. Bărcănescu, Rubert Franck, C. Tănase, Ghimpeţeanu şi Niculescu-Basu. Compania de operete astfel formată prin anul 1912 a purtat numele de „Asociaţia lirică”. Fiecare din componenţii firmei îşi rezervase partea lui de muncă şi de răspundere; actul autentificat la Vaslui dă în această privinţă detaliile necesare. Al. Bărcănescu avea „conducerea artistică”, Robert Franck „conducerea muzicală şi scenică”, Tănase „conducerea scenică în general”, Ghimpeţeanu şi Niculeseu-Basu supravegheau „contabilitatea şi administraţia”. Capitalul iniţial era de 5000 lei iar durata asociaţiei era fixată la cinci ani de zile cu drept de prelungire. Odată formalităţile juridice îndeplinite, tovarăşii s-au pus hotărît pe muncă învăţând numeroase operete din repertoriul modern. Primele reprezentaţii cu „Suzana” (rolul principal fiind deţinut de Aura Mihăilescu, o excelentă ,.Suzană”), „Sânge vienez”, „Farmecul unui vals” etc., ele au avut loc în ţară după hazardul angajamentelor şi după socotelile nu mai puţin fanteziste ale impresarilor provinciali. Când trupa s-a mai închegat, au semnat un angajament pentru 5 reprezentaţii la Cernăuţi, anunţând în reclama locală sosirea a 120 de persoane. Primul spectacol urma să fie cu „Ţăranul voios”. Contrar obiceiurilor actoriceşti ale timpului, indicaţia de pe afişe nu era exagerată. Trupa era într-adevăr compusă din 120 de persoane dintre care orchestra număra treizeci de muzicanţi; coriştii fiind peste cincizeci la socoteală. A. Bărcănescu a rămas la Iţcani s-o conducă pe noua angajată Virginia Miciora care sosea de la Bucureşti iar Tănase, cu întreaga trupă, după îndelungi şi chinuitoare

158 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

formalităţi a coborît cu mare alai de camioane de bagaje, de decoruri în gara Cernăuţi. Primele informaţii despre nivelul artistic local nu erau de loc încurajante. I s-a comunicat lui Tănase de către binevoitori că exista în Cernăuţi o trupă germană de operetă bine organizată, cunoscută şi apreciată de public. Românii, pe de altă parte, nu osteneau cu temătoarele sfaturi: — Ne faceţi de râs, domnilor. Îşi bat joc nemţii de noi! De ce nu anunţaţi adevărul, de ce exageraţi pe afişe numărul persoanelor din trupă? Mereu vin companii din Regat care anunţă 30-40 de actori şi nu înfăţişează pe scenă decât patru sau cinci. Nu e bine aşa, domnilor, nu e bine!” În zadar protesta Tănase, susţinând că afişele nu mint. Cernăuţenii, păcăliţi de repetate ori, continuau să fie sceptici. Trupa germană aştepta la rândul ei insuccesul companiei româneşti pentru a-şi putea continua chiar de a doua zi spectacolele pe scena abandonată de prezumţioşii „streini”. Aceştia din urmă însă disciplinaţi, bine organizaţi şi animaţi de o puternică ambiţie, nu înţelegeau să abandoneze terenul cu una cu două. Nu ascultau recomandaţiile mai mult sau mai puţin amicale, nici nu luau în seamă legitimele temeri ale consângenilor. Până şi poliţaiul oraşului, român de origină, le-a spus pe şoptite: — Bine ar fi să vă prezentaţi cu rost. Băgaţi de seamă să nu păţim vreo ruşine, că trupa nemţească de aici e foarte bună”. În această atmosferă Tănase asuda descărcând camioanele şi alergând după formalităţi. Actorii nemţi, aflaţi prin teatru, priveau de sus pe noii veniţi. — Wer ist der Direktor? – întreba câte unul mai curios. Şi când altul de alături îl arăta pe Tănase dădea din cap cu vizibilă compătimire. Cine a mai văzut director împingând la roabă cu hamalii, neras. asudat şi arătând ca vai de lume?!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 159

Repetiţia a început după masă la trei. Toate biletele erau vândute. Le cumpăraseră românii. Tănase îngrijea de ultimele detalii: de îmbrăcămintea coriştilor, de potrivirea decorurilor. Când s-a umplut scena de lume şi când au zburat primele note. un curent admirativ s-a iscat printre asistenţii privilegiaţi, un curent care a trecut zidurile pentru a se răspândi cu iuţeala fulgerului în tot oraşul: „Trupa românească e bună, e foarte bună”. Aflând că nemţii au obiceiul să vie în sală cu partitura în mână ai noştri au hotărît să cânte integral partiturile fără nici o tăietură În această atmosferă de teamă febrilă s-a ridicat seara cortina. Românii, în deosebi, ascunşi prin fundul lojilor sau înghesuiţi în fotolii aşteptau eu îndoială momentul propice ca să se poată arăta la lumină sau s-o zbughească pe uşă afară. Aplauzele au început timide, de la uvertură. Când s-a ridicat cortina peste „Ţăranul voios” şi când s-au văzut pe scena care înfăţişa o ogradă douăzeci de fete în costume bătând laptele în putinei, şi cântând, şi vorbind româneşte, parterul s-a înviorat, lojile au început să se anime, iar aplauzele au izbucnit spontan. După actul întâi tot ce era românesc în sală şi de oarecare calitate, popi, învăţători, etc., etc., a năvălit în culise. Îngrijorarea se transformase în entuziasm. Directorul trupei germane de operetă, care asista la spectacol, a dat imediat ordin de plecare cu ai săi spre Suceava unde erau aşteptaţi în turneu. Toate speranţele de dezastru erau năruite; compania românească nu putea decât să-şi consolideze succesul. Într-adevăr, la sfârşitul spectacolului, ovaţiile au fost delirante. Publicul a deshămat caii de la trăsurile actorilor, i-a acoperit cu flori, le-a oferit banchete. Iar manifestaţia de admiraţie şi de simpatie s-a prelungit cincisprezece zile şi nu numai cinci cât fusese fixat în contract.

160 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

După câteva reprezentaţii autorizate la Suceava trupa românească a trecut graniţa înnapoi pe la Burdujeni. La frontieră, trecând cu trăsura au salutat emoţionaţi ghereta în care sentinela noastră păzea drumul spre „dulcea Bucovină”. Se întorceau acasă cu conştiinţa unei datorii frumos împlinite; nu făcuseră ţara de râs, iar în cuvântul şi în cântecul lor, robiţii au ghicit nu numai permanenţa sentimentelor de frăţie ci, mai ales, certitudinea că izbânda dreptăţii se apropia. După înapoiere, importante probleme de administraţie îşi cereau rezolvarea. „Asociaţia lirică” se mărise ca personal, ca buget de cheltueli, ca pretenţii artistice. Apucase adică un drum care nu putea să fie decât al progresului sau al dezastrului. Favoarea publică nu refuza tinerilor actori concursul ei neprecupeţit, dar aştepta din parte-i recompense artistice în măsura speranţelor pe care le investiseră. Sediul permanent al trupei se afla la Brăila. Oraşul dunărean era prin 1912 în stare de deosebită înflorire. Cel mai mare port de export al ţării se bucura de viaţă artistică şi de o animaţie mai presus chiar, în anumite sezoane, decât putea oferi în acest sens Capitala. Se înălţau şi se risipeau in Brăila averi cu demonică facilitate. Înclinarea spre veselie, spre dans, spre cântec, spre mai mult sau mai puţin nevinovata petrecere se manifesta în eleganţa niţel provocatoare a femeilor, în manifestările unui fast de factură quasi-nobiliară şi în drame pasionale în care dragostea şi risipa se îngemănau sub semnul morţii liniştite. Amestecul de rase, contactul permanent cu occidentul civilizat, prezenţa străinilor de toate categoriile, de toate calităţile, rafinase un standard de viaţă în care virtuţile statice ale Bărăganului erau mereu altoite cu aportul de forţă şi de aventură al apelor îndepărtate. Disponibilităţile

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 161

materiale ale Brăilei se risipeau însă deopotrivă celor morale şi intelectuale în focul de artificii al satisfacţiilor de senzualitate curentă. Nimic nu a rămas din tot ce a fost, niciun edificiu, nicio statuie, nicio instituţie, nimic decât amintirea împovărâtoare a unei opulenţe fulgurante şi conştiinţa definitivă a unei declasări Dar Brăila era departe de a trăi în 1912, conştient, această dramă. Înaintea războaielor care aveau să încheie epoca de chietudine şi de îmbogăţire fără efort, protipendada economică şi intelectuală a oraşului îneca în vinul graţiei facile aprehensiuni nemărturisite şi un foarte epicureu simţ al plăcerii desprinse de amărăciunea ei eternă. Opereta făcea – în această atmosferă – adevărate ravagii; sălile de spectacole şi grădinile erau totdeauna pline, publicul cel mare confirmând prin modestul lui obol directiva „spirituală” imprimată de mecenaţi. „Asociaţia lirică” pentru a corespunde cerinţelor artistice ale publicului s-a gândit la o dezvoltare mai îndrăzneaţă a operaţiilor sale artistice şi comerciale. În urma unui împrumut de 30.000 lei obţinut de la firma Dumitru Ionescu şi Gheorghiu, Bărcănescu şi Tănase au plecat în călătorie de investigaţii prin străinătate. La Viena au cumpărat costume pentru opereta „Vice-amiral” de la casa „Hoffer”, la Berlin au angajat decoruri de la casa „Baruch” şi la reîntoarcere compania a pregătit asiduu cea mai mare montare văzută până atunci în teatrul românesc. Pe lângă „Vice-amiral”, trupa a studiat „Ţar şi teslar”, „Soldatul de ciocolată”... Dar piesa de rezistenţă şi marele succes al epocii a fost opereta „Vice-amiral”, a cărei premieră s-a dat la Brăila. Tănase juca rolul comic al lui Punto ordonanţa „Vice amiralului”. Din distribuţia de primă calitate mai făceau parte d-nii Niculescu Basu, Ştefan Ionescu, Mihăilescu-

162 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Brăila, Niculescu-Clei, Stamate, Ghimpeţeanu şi doamnele Virginia Miciora, Virginia Graur, Ecaterina Vasiliu, Iosefina Reitman, I. Ţuţuianu etc. etc. A fost un succes nemaipomenit pe care „Asociaţia lirică” l-a plimbat prin multe oraşe importante din provincie, şi pe care, în fine, l-a oferit spre apreciere şi bucureştenilor la „Liric”. Succesul din Capitală a fost cu atât mai uluitor cu cât majoritatea actorilor pierduseră dc mult contactul cu publicul. Tănase, îndeosebi, care lipsise din Bucureşti vreo patru-cinci ani, timp în care a făcut teatru de provincie, era aplaudat ca o vedetă ieşită dintr-odată pe scenă fără să fi făcut ucenicie. La premiera bucureşteanâ a operetei Vice-amiral, publicul a cerut de mai multe ori repetarea dansului executat de Tănase în actul III, iar la antract Dissescu, pe atunci ministru al instrucţiei publice, a venit pe scenă să felicite pe actorul nou care, nu se ştia cum şi de unde răsărise. Memoria mulţimilor este scurtă; după câţiva ani de absenţă se ştersese complect din amintiri succesul lui Dinică Chioftea din „Ţivila de la hotel Ghidale”, „Doctorul damelor” şi alte comedii care au avut cel puţin meritul de a fi fost supraveghiate şi jucate de Liciu. Mai tot repertoriul „Asociaţiei lirice” era tradus de Belcot. El era şi autorul cupletelor de răsunet „Fusta, fusta-i cu belea” din „Sânge vienez” şi „Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i” din „Valsul iubirii”, pe care arta lui Tănase le răspândise şi le făcuse cunoscute. Astăzi recitite aceste bucăţi sunt departe de a avea farmecul de odinioară. Anii le-au demodat. Toate pe lume au fost lăsate Ca să se facă cu anume rost Femeile s-umble încorsetate Şi fasolica s-o mănânci în post... Iar refrenul nu este mai puţin simplist:

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 163



Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i Tot lucru la vremea lui Geaba orice opinteală Nu faci nicio pricopseală Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i. etc., etc.

Să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre vor părea deopotrivă de ridicole. În primăvara anului 1913 Steiner actualmente la Operă a tratat cu Asociaţia lirică un angajament colectiv pentru o serie de spectacole la Smyrna şi Constantinopole. După discuţii şi tocmeli au căzut de acord în schimbul a 220 franci francezi pe seară (francul francez valora pe atunci 1,05 lei). Impresariatul avea în grija sa cheltuelile de transport începând din portul Constanţa pentru 102 persoane cu bagajele respective. Data plecării a surprins trupa în turneu pe la Tecuci. Din târgul moldovean până la marele port al Dobrogei era cale lungă şi costisitoare. S-au adunat banii cum s-au adunat, iar pentru complectarea sumei Tănase şi-a lăsat, în schimbul a cinci zeci de lei, ceasul amanet în grija restauratorului din gară. Războiul balcanic era în toi în primăvara lui 1913, dar pe atunci războaiele nefiind „totalitare” oamenii puteau săşi vadă între timp de distracţii. Până şi la turci muzica şi veselia îşi aveau rezervate drepturile în ciuda măcelului oficial decretat. Transcriem câteva nume de pe paşaportul colectiv care a permis plecarea în ţară străină: A. Bărcănescu, R. Franck, C. Tănase, P. Ghimpeţeanu, Niculescu-Basu, St. Ionescu, Mihăilescu-Brăila, C. Stamate, M. Graur, IonescuBuzău, Niculescu-Clei, Ecat. Vasiliu, Virginia Graur, Iose-

164 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

fina Tănase, Lucreţia Bărcănescu, M. Mănescu, Jenny Ţuţuianu, etc., etc. Dar pe lângă aceste nume care aveau destulă notorietate în lumea muzicală şi artistică a timpului, o mulţime de instrumentişti, corişti, baletiste, se adăugau fiecare răspunzător în măsura atribuţiilor pe care le avea de succesul sau insuccesul final. Înainte să urce în „Principesa Maria” bărbaţii mai răsăriţi din trupă au dat – cutreerând prin bodegi şi cafenele – peste domnul Ion Brezeanu. „Nea Iancu” era „în continuare” şi mucalit cum îl ştie lumea se arătă foarte dispus să împartă sfaturi. — Măi băieţi, o să vă ia dracu pe vapor, dacă nu mă ascultaţi! Mâncaţi zdravăn din vreme şi mai ales acritură. Vasul e mic, voi sunteţi mulţi, valurile prăpăstioase. Nimic nu e mai bun contra răului de mare decât castraveţi muraţi. Majoritatea actorilor din trupă nu călătoriseră încă pe mare. Sfaturile lui „nea Iancu” au fost deci urmate ca litera de Evanghelie. S-a întins o masă mare la cantina din port şi înainte de a suna semnalul plecării fiecare a ţinut, din bruma ce avea, să se sature mâncând şi să adauge la mâncare cât mai mulţi castraveţi din cei providenţiali. În timpul cât vaporul şi-a întârziat plecarea, din cauza imposibilităţii de a se încărca rapid bagajele, s-a epuizat întreg butoiul cu murături al grecului de la cantină. La semnalul sirenei, toată lumea era pe bord şi intona, acompaniat de orchestră, toate cântecele patriotice care se puteau imagina de la „Trăiască Regele” și până la „Deşteaptăte române”. Entuziasmul şi veselia au durat însă până la ieşirea în radă. Cum a luat niţel larg „Principesa Maria” corul şi orchestra au început să scadă ca ton şi ca număr de participanţi. Tot dispăreau unul câte unul, holbând ochii, ţinându-se de burtă şi căutând la disperare un colţ adăpostit. La o oră de la plecarea din Constanţa nu rămăsese pe

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 165

covertă decât A. Bărcănescu, R. Franck, C. Tănase, contrabasistul şi o nenorocită „vioară”. La un moment dat s-a simţit si Tănase înclinat să urmeze exemplul celor dispăruţi fără urmă, dar i s-a recomandat să stea pe „scaunul cu trepidaţii” dar n-a simţit decât o foarte mică ameliorare. Clopotul de masă anunţând ora prânzului l-a surprins în această postură melancolică: nu-i era rău dar nici nu-i era prea bine. Comandantul portului Constanţa, care, sedus de veselia actorilor, întovărăşia trupa până la Constantinopol, prezida dejunul. La dreapta lui luase loc A. Bărcănescu, iar la stânga urma să se aşeze C. Tănase. Pe acesta din urmă îl apucase însă momentul critic al „răului de mare” tocmai în clipa în care un matelot servea pe o tavă cât toate zilele un pilaf înotând în grăsimi şi arome. A zbughit-o la fugă spre „scaunul fermecat”, când colo însă alt nenorocit îl ocupa şi se lăsa zgâlţâit cu un deliciu foarte anevoie de întrerupt. Nici-un loc mai adăpostit nefiind liber a năvălit în cabină; îşi adusese aminte că se aflau pe acolo un soi de tinichele special amenajate pentru asemenea delicate împrejurări. N-a deschis bine uşa însă şi a rămas înmărmurit de spectacol: Niculescu-Basu, cu ochelarii lunecaţi tocmai pe vârful nasului, sugea de zor o lămâie. Franck, ocupând patul de jos, privea spre duşumea cu o tristeţe plină de lichide sughiţuri, iar Stamate, cutremurat de convulsii, stropea din patul de sus chelia respectatului şef de orchestră. Până la 4 dimineaţa, când vaporul a intrat în Bosfor, numai Bărcănescu a rămas teafăr şi nevătămat. Restul trupei se tăvălea în convulsii de natură să estompeze bucuria contemplării peisagiului. Cine avea răgaz să guste maiestatea fortificaţiilor, limpiditatea Mării la Marmara, pădurea albelor minarete şi mulţimea de catarge ale bărcilor pescăreşti!

166 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Marea era plină de vase aparţinând celor mai variate naţionalităţi, celor mai depărtate state. Trecerea „Principesei Maria” era salutată în conformitate cu bine stabilitele canoane ale apelor Sosirea la Constantinopol a însemna pentru mult încercata trupă un moment de uşurare; a doua zi trebuiau să plece spre Smirna unde urmau să aibă loc primele spectacole. Noaptea însă o aveau la dispoziţie pentru a-şi vedea de-ale sufletului. Lipsa cea mai grea de suportat era a mâncării. După suferinţele gastrice de pe vapor, se întinsese o foame, peste toată trupa, din cele de neînvins. Tot căutând un restaurant, au dat pe undeva prin port peste o berărie ţinută de un român. Patronul aştepta amărît în uşa prăvăliei. — Ce vreţi dumneavoastră? — Ce să vrem! Ia suntem şi noi români pripăşiţi pe aici şi căutăm ceva de ale gurii. — Români? Vai de capul meu! Intraţi să vedeţi niţel ce mi-au făcut aseară „ai noştri”! O nimeriseră cum nu se putea mai bine. Berăria se arăta în faţă-le devastată. Mese şi scaune rupte zăceau încălecate. Fripturi şi maioneze înotau în părâuri de vin. Cioburi de sticle, de halbe, de sifoane completau decorul de ruină peste care jalea patronului se prelungea neputincioasă. Bătaia începuse între marinarii nemţi şi francezi. Englezii săriseră şi ei împotriva nemţilor ascultând o pornire care peste doi ani avea să fie a Marii Britanii. De la o masă mai retrasă câţiva mateloţi de ai noştri asistau plictisiţi la spectacol. „Şi asta zic ei, frate-meu, că-i bătaie!” Nu se obosiseră bine combatanţii când s-au hotărît şi ei să intervie; dar n-au sărit cu mâna goală. Au ridicat masa în sus şi-au apucat fiecare de câte un picior până a rămas cu el slobod în mână.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 167

Ţine-te atunci încleştare serioasă, măsele rupte, braţe fărâmate, oglinzi spulberate-n cioburi! — Domnilor! Să fi văzut ce frumos se băteau franţujii, inglejii, talienii... domnule! Ca la pension! Nu se amesteca nimeni şi dacă până la sfârşit nu se amestecau ai noştri, mai aveam şi eu astăzi berărie ...nu hală de cioburi cum am acuma. Dimineaţa trupa s-a îmbarcat pe un vapor egiptean care făcea cursa până la Smirna. Pe bord luase loc şi o comisiune turcească oficială care urma să predea insula Mitilene. Marea Egee era plină de mine. Drept măsură de precauţiune vaporul „Kedivian” era precedat de un contratorpilor care avea în orice eventualitate misiunea să-l apere. Delicată a fost mai cu osebire intrarea în golful Smirna, care era minat cu străşnicie. Din partea directorului de la „Theatre de Smyrna” a ieşit un yacht în întâmpinarea artiştilor români, un yacht în care tot ce avea mai berbant veselul orăşel al Asiei Minore ţinuse să ocupe loc. Când a văzut Tănase cum stau lucrurile şi când a simţit nivelul pretenţiilor turceşti, a luat repede o hotărîre eroică. Nu era posibil ca trupa după atâtea zile de călătorie obosită şi smochinită să se înfăţişeze „conchistadorilor” otomani. Se ducea dracului toată reclama. A adunat repede toate fetele din companie. — Ascultaţi! Puneţi-vă repede câte ceva pe ochi. Mi-a spus comandantul să vă comunic la fiecare. Sunt nişte ţânţari pe aici prin golful Smyrna care înţeapă tare şi lasă urmă... de rămâneţi cu tenul stricat toată viaţa”. N-a isprăvit bine Tănase cuvântarea că să fi vrut numai nu găseai pe tot vaporul faţă fără voal şi neacoperită. Don Juanii din yacht n-au prea fost entuziasmaţi de adoptarea intempestivă a moravurilor turceşti, dar Tănase a strecurat o explicaţie valabilă şi în ipoteze în care pe sub văluri vreun ochiu mai dibaci ar fi putut ghici trăsăturile.

168 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— „Divele” – cele într-adevăr frumoase – au rămas pe vapor. Nu vor să se despartă cu una cu două de toalete! Crezând, sau prefecându-se turcii, au aşteptat nerăbdători spectacolul pentru a se convinge într-adevăr şi cu ochi proprii de realităţi. Deşi era săptămâna mare, grecii şi francezii din localitate, optând pentru respectarea tradiţiilor, impresarii şi populaţia otomană au reclamat ca reprezentaţiile să fie amânate mai ales că ele coincideau cu sărbătorile turceşti. După două zile de preparative şi discuţii s-a ridicat în fine cortina deasupra operetei „Vice-amiral” mare „nouveauté pour Smyrne” cum anunţa programul. Spectacolul avea loc în româneşte, limbă pe care de altfel afară de agentul nostru comercial nu o cunoştea nimeni în toată Smyrna. Circumstanţa era foarte tentantă pentru actorii care – din timp în timp – abandonau fidelitatea faţă de text în favoarea unor prea româneşti improvizaţii pe spinarea ascultătorilor. Dar succesul nu ţinea seamă de asemenea dificultăţi de transmisie. Publicul din Smyrna se mulţumea cu muzica, dansul şi pantomima. Ba se trezea uneori aplaudând cupletele lui Tănase şi uneori bisându-le; făcea credit sensului în favoarea unei expresivităţi destul de elocvente şi fără ajutorul vocabularului. Câteva reprezentaţii în şir au mers foarte bine, trupa repurtând frumoase succese morale şi materiale. Directorul teatrului local nu ştia cum să-i felicite mai călduros. — Domnilor! Nu sunt printre dumneavoastră celebrităţi mondiale. Dar aveţi un ansamblu corect şi pus la punct cum rar s-a văzut pe la noi la Smyrna. Publicul din localitate, dealtminteri, nu era de altă opinie. Plăteau şi se amuzau turcii cu o îndârjire foarte agreabilă considerată din perspectiva rentabilităţii. Dar dificultăţile n-aveau să întârzie. Directorul de teatru s-a amorezat de o artistă din trupă

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 169

şi afla pe această cale multe secrete pe care niciodată n-ar fi trebuit să le afle. Devenise pretenţios. Cerea mereu balet, cerea să joace „comicul” şi aducea întruna obiecţii cari nu-şi puteau găsi în cadrul tuturor operetelor satisfacţie. Spectacolele, pe de altă parte, nu mai produceau, ca la început, când succesul de curiozitate nu se epuizase. Un vânt de îndoială bântuia prin trupă şi odată cu el presimţirile unei negre descurajări. Se afla în Smyrna „înămolită” o trupă nemţească de operete care pe vremuri avusese şi ea succes. Directoarea acestei trupe Fritzi Arco, subreta care apăruse în „Contele de Luxemburg”, în „Fata pădurarului”, în „Suzana” cânta pe la restaurante şi ieşea cu cheta; restul actorilor se dedase la tot felul de îndeletniciri în speranţa de a aduna banii necesari plecării; femeile „lucrau” la „pension” iar coriştii, transformaţi în hamali, cărau în port geamantane. Nimic din toate acestea nu puteau avea darul să încurajeze pe actorii români. Tănase, îndeosebi, era îngrozit de funestele perspective care i se deschideau în viitor şi stând de vorbă cu Fritzi Arco pe care o cunoscuse dintr-un turneu în ţară se imagina hamal asudând cu bocceaua în spate prin portul Smyrnei. S-a întâmplat ca în timpul acestei crize de melancolie să întârzie şi „directorul” cu plata. Nu mai primise de o bună bucată de vreme nimeni nici un ban şi „restanţele” adăugându-se s-a născut teama că banii s-ar putea să se evaporeze. Casierul, jumătate italian, jumătate francez, nu vorbea cumsecade nici o limbă. Îşi alcătuise un jargon personal din frânturi culese şi adoptate la întâmplare având doar grija să le sudeze cu sos de politeţe mieroasă... Când a văzut Tănase că se îngroaşe gluma, a pus mâna pe un ciomag – adus de acasă – şi prezentându-se la ghişeu a luat-o la început domol ca să intre spre sfârşit în acut.

170 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Pourquoi vous ne donnez pas argent? Fire-ai al dracului să fii de corcitură. Nous artistes, în toată regula, nu de la rue! Auzi mă? Ich bin ein Schauspieler von Rumanien. Să dai banii, măi păcătosule, că te strâng de gât... Şi astfel, utilizând puţinele cuvinte străine pe care le cunoştea, aluziile – pe româneşte la cele sfinte şi la cele profane, Tănase a izbutit foarte uşor să sperie conducerea internaţională a faimosului „Theatré de Smyrne”. A contribuit la efect şi ciomagul fluturat la timp ca să puncteze înţelesul iar concluzia nu s-a lăsat prea multă vreme aşteptată. Îl crezuseră până atunci papă-lapte; acum s-a dovedit că are temperament, a fost tratat în conformitate cu această preţioasă calitate socială. I s-au numărat anume 6.600 franci francezi aur într-o basma în mai puţin timp de cât este îndeobşte necesar pentru asemenea operaţie. Mare bucurie când s-a aflat evenimentul în toată trupa şi mai mare pe cei doi directori Bărcănescu şi Tănase. Trebuind să intre în repetiţie, au ascuns banii în dosul scenei, în cuşca de cinematograf. La plecare au uitat de bani pentru a-şi reaminti de condamnabila lor neglijenţă mult mai târziu pe când se plimbau fără grijă pe stradă; A. Bărcănescu a îngălbenit subit, Tănase a simţit cum i se înmoaie genunchii. Întorşi în grabă la faţa locului au avut bucuria de a întâlni în prag pe paznicul turc aşteptând cu basmaua în mână. Nu lipsea nici un ban de aur. Suma era intactă. Tradiţionala cinste otomană nu se dezminţise. Plecarea trupei a fost, în consecinţă, posibilă. Se aştepta dealtminteri la Constantinopole sosirea actorilor români angajaţi pentru câteva reprezentaţii la „Theatre des variétés”. Un vapor francez „Sinigaglia” tocmai trebuia să ridice ancora. Din întâmplare însă nu avea cabine suficiente pentru a îmbarca toată trupa iar paşaportul fiind colectiv nu era

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 171

posibilă fragmentarea grupului de călători. Circumstanţa s-a dovedit, după patru ore de la plecarea vaporului, extrem de norocoasă pentru actorii români: „Sinigaglia” s-a lovit de o mină şi a sărit în aer cu pasagerii şi întreg echipajul. Călătoria cu vaporul care a plecat a doua zi a fost din acest punct de vedere mai agreabilă. Nici o surpriză de natură militară, dar foarte multe supărări administrative privind aşezarea personalului muzical şi actoricesc pe „clase” şi pe cabine. N-a apucat bine Tănase să plesnească două serioase perechi de palme unui trombonist mai recalcitrant, că iată s-a arătat Constantinopolul. Aici succesul a fost mult mai mare ca la Smyrna. Erau în public şi foarte mulţi români cari pricepeau textul şi întreţineau atmosfera de entusiasm. Veneau la spectacole oameni din cea mai aleasă societate, iar participarea ministrului României n-a împiedicat celelalte legaţii să-şi trimită şi ele reprezentanţii. Angajamentul prevedea șapte spectacole, dar succesul ar fi reclamat o prelungire de cel puţin zece. Trupa însă pierduse disciplina necesară. Pretenţiile de avansuri creşteau, iar sumele primite de actori se transformau iute în „suveniruri” din Istanbul. Fiecare umbla cu binoclul în şold şi cu pălăria de paie pe ureche lăsând grijile serioase pe seama directorului. Simţind că în ciuda încasărilor afacerea merge de râpă, Tănase a luat hotărârea întoarcerii în ţară. Toate insistenţele actorilor şi mai ales ale artistelor, n-au reuşit să-i schimbe hotărîrea. — Nu mai merge fraţilor. Ne ducem acasă. Eu n-am chef să mă văd cărând geamantane prin Pera. Şi aşa s-a făcut precum se hotărîse. Ajuns la Bucureşti, după atâtea peripeţii, după atâta frământare n-a avut leii necesari de trăsură aşa cum n-avea oridecâteori se întorcea din turneele făcute în provincie,

172 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

un ban pus deoparte care să-i lase răgazul unei meritate odihne. „Asociaţia lirică” pornită pe o durată de cinci ani s-a desfăcut. Nu se mai înţelegeau nevestele domnilor directori şi când vrajba intră în gintea feminină nu mai este posibilă continuarea raţională a relaţiilor de afaceri. Din trupa de operetă Tănase s-a ales cu una de comedie. A început din nou să cutreere ţara dând reprezentaţii pe la Brăila, Galaţi, Craiova, Turnu Severin. În acest din urmă oraş l-a ajuns ordinul de mobilizare. Ţara intrase în războiul balcanic. Tănase i-a ascultat chemarea şi a plecat pe front să-şi facă datoria. Toate treburile actoriceşti au rămas baltă. S-a gândit o clipă la termenul de activitate pe care şi-l fixase, la Vaslui „Asociaţia lirică”: 1917. Nu trecuse totuşi un an de la înfiinţare şi se dizolvase, nu trecuse un an şi împrejurările interziceau orice manifestaţie teatrală. Ce avea să rezerve viitorul? A scormonit niţel în memorie timpurile ostăşiei şi s-a revăzut soldat de parcă n-ar fi părăsit niciodată uniforma. In timp de pace ca şi în timp de războiu Tănase s-a obişnuit să accepte viaţa fără să o braveze, dar fără să-i dispreţuiască servituţile. Mobilizarea îl găsea pregătit, aşa cum pregătit l-au găsit în toate împrejurările vieţii suferinţele şi bucuriile de tot soiul. Tocmai jucau în grădina Paradis „Clopotele din Corneville” când alte clopote au chemat, cu glas mai puţin vesel, pe toţi românii sub arme. Tănase se ştia mobilizabil. A lăsat lucrurile baltă şi a plecat spre Bucureşti cât a putut mai repede. În tren înghesuială mare şi înfrigurare, aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări când tot omul caută să se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 173

întoarcă lângă ai lui şi când tot „rezervistul” simte bătându-i în suflet inimă de „activ”. A căutat repede un loc de odihnă dar n-a găsit nicăieri. Toată lumea se îndesa în compartimente. Copii ţipau, nevestele asudau, bărbaţii nu ştiau care, mai cu îndârjire, să suduie. Numai „toaleta” era liberă; acolo şi-a instalat Tănase cartierul general. A dat Dumnezeu de s-a suit şi Ion Morţun la o staţie ca să aibe cu cine sta de vorbă. Cât despre ale gurii introduceau sticle cu limonată pe geam de se mai răcoreau; arşiţa era neiertătoare. Baricadaţi şi hotârîţi să nu-şi cedeze cu una cu două „locul” au condamnat însă un vagon întreg de călători la abţinere; până la Bucureşti, dată fiind starea de război, funcţiunile normale ale organismelor au fost suspendate. În Capitală lucrurile s-au arătat într-o formă mai puţin umoristică. Tănase s-a prezentat la regimentul 1 de Geniu şi a fost repartizat în compania a 2-a Pioneri. A doua zi dimineaţă – îmbrăcat – a pornit-o la drum. Nu s-a gândit o singură clipă să se învârtească şi, slavă Domnului, ar fi putut. Gemeau serviciile auxiliare de artişti care preferau să-şi economisească puterile, dar Tănase care n-a fost niciodată erou cu tot dinadinsul n-a căutat niciodată calea de a fugi de datorie. De la Bucureşti compania a întins-o pe jos spre Turnu Măgurele. Drumul era anevoios, soarele ardea, praful se ridica în sus de nu se vedea om de om. In coloană era şi o companie de sanitari în care se afla şi Grigorescu-Tuciu. Doctorul Drugescu a încercat să-l convingă: — Hai mă Tănase, urcă şi tu în ambulanţă. Eşti nebun? — Nu-s nebun deloc; dar eu merg pe jos. Cu trupa! Se putea să meargă el în trăsură şi oamenii să asude pe şosea? Se putea ca el, ecou viu al durerilor şi al bucuriilor populare, să tragă chiulul ca un simplu estet de cafenea, ca un fecior de bani gata?

174 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Nu s-a uitat înapoi nici n-a mai ascultat îmbierile. Din când în când deschidea geanta cu merinde şi căuta ceva de mestecat. Avea cutii de conserve cu sardele; tot cercetândule cu deamănuntul, s-a intoxicat... La trecerea Dunării pe la Turnu Măgurele i se holbaseră ochii, i se umflase faţa de parcă era altă dihanie; să nu-l recunoşti nu altceva. N-avea el trăsături prea delicate nici altminteri, dar cu ajutorul – nesolicitat – al blestematelor de sardele ajunsese otova. Dincolo, în Bulgaria, dacă n-ar fi fost zvonurile că armatele ţarului Ferdinand se pregătesc să atace, dacă n-ar fi fost panica zugrăvită pe feţele oamenilor n-ai fi zis în ruptul capului că e război. Grădinăriile bulgăreşti erau în excelentă formă, cerul era senin, natura îşi continua netulburată anotimpul. Până la Bela-Slatma, la poalele Balcanilor, oştile noastre n-au făcut decât scurte popasuri. Nici urmă de inamic. În schimb, din ce în ce mai ameninţătoare, se arăta holera. S-au instalat la marginea satului Bela-Slatma în bivuac, lângă vechiul cimitir turcesc. Tănase, intoxicat şi cu obrazul în plină erupţie îşi trata boala cu raci prinşi dintr-o baltă apropiată. Groaza pe care o avea de holeră nu-l împiedeca să se hrănească în toată conştiinţa. Barem dacă i-o fi dat să moară, să-l ia sătul! Într-o zi, pe când era ofiţer de serviciu, doctorul I. Jianu a venit să inspecteze tabăra. — De ce nu faceţi curăţenie pe aici? Ce-i murdăria asta? Tănase nu s-a intimidat: — Stai domnule! Linişteşte-te! Ce ţipi aşa? — Dar cum vorbeşti dumneata cu mine! Nu-ţi dai seama! Ai uitat că e război? Te arestez imediat. — Păi tocmai fiindcă e război, domnule, vă vorbesc şi eu aşa. Ce să fac şi eu? La război, ca la război. Par-că n-am

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 175

vrea şi noi să strălucească totul de prea mare dezinfecţie? Dacă n-avem cu ce? Dacă nu ne trimite nimeni nimic? — Dar cum te chiamă pe tine, băiatule ? — Mai întâiu nu sunt „băiat”! Aş mai vrea să fiu; dar nu se poate. — Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Spune repede cum te cheamă. Doctorul Jianu făcea spume la gură. — Aveţi dreptate să nu mă cunoaşteţi aşa bolnav cum sunt! Mă cheamă Tănase! — Care Tănase? Artistul? Fire-ai al ciorilor să fii! Dar rău te-ai mai schimbat. Se cunoşteau bine din viaţa civilă; dar Tănase văzând că e luat într-un tempo cam repede nu îndrăznea să reamintească împrejurările: — Acum că ne-am împăcat fii bun şi dă-mi un leac să scap de pacostea asta şi să nu cumva să dau în holeră... I-a dat doctorul, dar cum să te poţi ţine de regim în împrejurări de alimentare în stilul celor din 1913? Pâinea care se trimetea pentru companie era mucegăită. Au dat-o la cai dar nici caii nu s-au simţit, mâncând-o, prea bine; vreo doi au murit „demonstrativ” cum spunea Toader. Era acest Toader ordonanţa lui Tănase un şmecher nemaipomenit care n-a întârziat să se înţeleagă de minune cu „don’ plutonier”. Căpitanul văzând că alimentarea companiei se îndeplinea în condiţii mizerabile, că în fiecare zi creştea contingentul de holerici, l-a chemat la el pe Tănase. — Să faci tu ce ştii; te priveşte... De mâine să mănânce bine toată lumea şi să nu mai aud de vreo nemulţumire. Nu era greu să dai ordine. Dar nici nu era uşor să le refuzi. Tănase l-a convocat repede pe Toader şi i-a comunicat importanta însărcinare pe care o primise. — N-aveţi nici-o grijă „don plutonier” facem noi să iasă bine.

176 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Şi a ieşit numai decât Toader în campanie. Înşira pe fire lungi de aţă boabe de porumb găurite şi le întindea pe câmp. Apoi speria gâştele bulgarilor din sat. Cum înghiţea una o boabă şi cum o simţea cu sfoara ’n cioc numa ’ncepea să tragă de celălalt capăt Toader al nostru. Cu acest sistem veneau gâştele la el de parcă erau magnetizate; şi până nu aduna treisprezece-paisprezece pe zi nu se lăsa. Alteori îşi făcea o biciuşca prevăzută cu sfoară plumbuită. Cum vedea o pasăre mai în apropiere flutura în sus biciuşca până-i înfăşura gâtul şi o trăgea spre cort, pescuită. De la un timp şi-au dat seama şi bulgarii cum stau lucrurile şi au venit să reclame. Cine să-i asculte însă? O sută douăzeci de oameni mâncau zilnic gâscă pe varză datorită dexterităţii şi elasticităţii morale a lui Toader. Tănase dădea ordine. Ici fierbea un cazan cu ardei; dincolo unul cu varză. Toader nu ştia numai să pescuiască gâşte; era dibaci şi în arta de a cumpăra legume de pe la „grădinării” fără să cheltuiască parale. Iar Tănase, bucătarşef, se ocupa cu pregătirea felurilor. Odată cu schimbarea regimului de alimentaţie s-a modificat şi starea de spirit a camarazilor. Noaptea după stingere şedeau ostaşii pe marginea şanţului săpat pentru teorie şi ascultau snoavele lui Tănase. Se întindea câteodată un râs de se cutremura tot frontul; numai duşmanul habar n-avea, invizibil şi străin de toată veselia şi de tot necazul de pe câmpia bulgărească... Încet, încet, s-au introdus ai noştri şi în viaţa Bela Slatinei. Primarul era un om cu ceva carte şi mai subţire de felul lui, dar nevastă-sa foarte frumoasă umbla cu picioarele goale. Nu s-a arătat nici un ofiţer român ofensat de portul naţional al bulgăroaicei. Ba îi mai făceau şi vizite având grije ca primarul să aibe în acelaş timp urgente nevoi publice de supraveghiat.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 177

Tănase nu s-a dat nici el în lături văzând consideraţia de care primăreasa se bucura printre ofiţeri. Mijloacele lui de seducţie erau foarte reduse. Lasă că nu prea avea „trăsături” dar nici nu „rupea” vreun cuvânt pe bulgăreşte. Spre norocul lui însă, peste drum de casa primarului se afla o brutărie rechiziţionată pentru oştire. Oridecâteori trecea prin sat uita câte-o pâine pe la casa primarului. Şi odată cu pâinea se obişnuise de la o vreme să îngroape în braţele bulgăroaicei şi ceva belicoase amaruri. Erau în bivuac suferinţe destule şi dureri din cele care în descrierile foştilor luptători se omit din consideraţii aşa zise „patriotice”. Holera făcea adevărate ravagii. Noaptea se auzeau printre corturi ţipete disperate şi paşii surzi ai sanitarilor. — Unde-i ăla mă?”; „Uite-l colea”; „Ia-l în braţe mă”, „umflă-l”! Iar la aceste îndemnuri scurte răspundeau vaiete prelungi: „Aoleu”, „Aoleu mămucă”. Tănase începuse să constate pe corp unele erupţii de caracter holeric şi să simtă unele turburări gastrice nu mai puţin elocvente. Dar tăcea chitic şi nu se mărturisea de teama să nu fie băgat între bolnavi în cortul de izolare. Vaietele în puterea nopţii îl îngrozeau; asculta cu sufletul la gură ecoul bocancilor; se liniştea când auzea depărtându-se zgomotul pentru a intra din nou in panică oridecâteori îl simţea pe aproape, gata să-i anunţe trecerea în rândul celor condamnaţi ...la holeră. Ziua atmosfera era ceva mai veselă. Îşi mai găsise prieteni printre care pe actorul Irod acela cu care pe vremuri jucase alături în „Curcanii”. Irod era „civil” cu o hotărîre pe care n-au reuşit să o înfrângă reglementele. Într-o zi, fiind caporal de gardă, a avut fantezia să primească rondul şi să dea raportul aşa cum se afla... adică în izmene.

178 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A fost pedepsit cu închisoare, dar închisoarea în tabără însemna izolarea într-un cort aparte şi scutirea de exerciţii. Cum Irod avea specialitatea cafelelor şi poseda tot utilajul necesar pentru a le fabrica, nu i-a fost greu să transforme închisoarea în cafenea şi pedeapsa colonelului într-o fructuoasă afacere. Mare zarvă a făcut în tabără vestea că generalul Beler, comandantul diviziei, pregăteşte un festival cu ocazia inaugurării celor trei troiţe şi a celor trei fântâni ridicate în amintirea morţilor din război la marginea satului. Tănase a fost convocat la divizie unde a primit însărcinarea oficială de a stabili programul. Grea răspundere dat fiind elementele reduse de care dispunea. A găsit după multă caznă nişte ţigani: unul cânta din vioară, altul din cobză. Dar instrumentele lor nu aveau fiecare mai mult de două strune. — Ştiţi voi mă cei aia „G dur” şi „C dur”? — Ştim don’ plutonier cum să nu ştim! La festival, când fu vorba să-1 acompanieze, muzicanţii s-au arătat mai puţin destoinici. Generalul însă, în ciuda faptului că Tănase şi ţiganii lui cântau în contratimp şi pe diferite octave, s-a arătat foarte mulţumit. Nici nu era nevoe de alt rezultat. Succesele veritabile n-aveau să întârzie odată cu demobilizarea. Reîntors la Bucureşti s-a întâlnit cu Belcot. Au stat de vorbă la un pahar cu vin şi a povestit vechiului său tovarăş întâmplările războinice prin care trecuse. — Ce făceaţi voi pe vremea aia? a întrebat la un moment dat Belcot. — Ce să facem? Dă-i înainte! Dă-i înainte. Belcot a surâs şi a cerut chelnerului un creion şi o hârtie. — Bun titlu de cuplet ăsta! Nu-i aşa mă Tănase? Ce zici tu?

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 179

„Dă-i înainte, dă-i înainte”. Şi Belcot a aşternut pe hârtia cu marginile udate de vin primele versuri ale cupletului care în câteva săptămâni avea să cuprindă de la un capăt la altul, ţara.

Dă-i ’nainte, dă-i ’nainte, C’ aşa merge la război. Să nu dai de loc ’napoi!

Se întorsese din războiu cu câteva găini. Făcuse rost de ele, Toader. — Ia-le don’ plutonier! Barem cu atâta să ne alegem. Şi cu atâta s-au ales. După războiu şi-a reluat colaborarea cu Belcot, colaborarea autor-interpret care până atunci dăduse frumoase roade. Avea însă nevoie mare, nevoie urgentă de parale. Cineva i-a sugerat ideia unui turneu. „Bine, dar cu ce trupă?” A stat el şi s-a mai chibzuit până într-o bună zi s-a hotărît să plece singur. De vreme ce nu avea capital să-şi angajeze parteneri de ce să nu încerce limitele popularităţii sale crescânde? Avea repertoriu pentru două spectacole materialul din război, experienţa personală din Bulgaria, totul filtrat prin umorul şi prin talentul extraordinarului Belcot. A luat din nou ţara de la un capăt la altul, când flămând, când bogat, consecvent cu sine numai şi nepăsător de gura lumii. S-a codit, totuşi, la reîntoarcerea în Capitală. I se oferise un contract pentru a spune cuplete la Eforie, în pauzele de la cinematograf. Era prima oară când se încerca în ţară acomodarea teatrului cu arta nouă a peliculei. Nu era tocmai agreabil pentru un fost director de trupă să apară în lume ca la panoramă, dar n-a avut încotro, n-a avut de ales. Deabia apărut pe scenă, în antracte, publicul l-a

180 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

acceptat cu o frenezie până atunci necunoscută. Făcea duete cu celebra Nitta-Jo „diseuse” pariziană, cu mai mult farmec decât frumuseţe, inteligentă şi plină de talent. Aveau, NittaJo şi Tănase, o vogă nemaipomenită care aduna în sălile de spectacol lume de toate categoriile sociale, boieri şi mitocani. Plutea în aer presimţirea cataclismelor şi năvala spre plăcerile facile nu respecta obişnuitele oprelişti ale moralei. Nitta-Jo, care se împrietenise cu antrenorul cailor de curse ale lui Al. Marghiloman, Durnell, venea foarte des în ţară pentru a triumfa la Bucureşti sau la Sinaia, în programul varieteului Alhambra sau în festivaluri improvizate alături de fantezistul Tănase, definitiv rupt de cariera teatrală regulată. De sărbători, cererea publicului crescând, celebrul duet se producea în aceeaşi zi la Eforie şi în actuala sală Forum; se înghesuia cea mai bună lume a Capitalei să audă cuplete cu „dublu sens”, succesul lui Aristide Bruant celebrul şansonetist parizian găsea pe malul Dâmboviţei în ghiduşiile lui Tănase un fericit echivalent. Tot ce era mai select în Capitala politică, literară şi financiară îşi dădea întâlnire la „Tănase”; fraţii Take şi Toma Ionescu erau printre obişnuiţi. Iarna, Grigore Brezeanu, fiul d-lui Ion Brezeanu, l-a angajat pe Tănase la Eforie, unde a apărut alături de altă „diseusă” pariziană, frumoasa Lambray sau „dama mascată”. I se spunea astfel artistei din cauza obiceiului pe care îl avea de a se înfăţişa publicului cu faţa acoperită de mătase neagră; o cochetărie în plus de natură să stârnească interesul şi curiozitatea spectatorilor. Lambray era de o frumuseţe răpitoare şi ducea o viaţă de risipă şi de viţiu care avea să-şi găsească mai târziu o tragică dezlegare. Nu ştia româneşte, dar a învăţat foarte repede să se descurce în mediile politice şi diplomatice unde reuşea să-şi ascundă cu multă dibăcie adevăratele intenţii. Locuind la Athenee-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 181

Palace, bucurându-se de prietenii preţioase, Lambray a reuşit să fure inima unui ofiţer de la legaţia rusă, pe care l-a urmat apoi la Petersburg. Mai târziu a aflat Tănase prin prieteni comuni despre soarta „frumuseţii fatale” în imperiul moscovit: surprinsă făcând spionaj, ea a fost împuşcată în condiţii pe care nimeni niciodată nu le-a putut lămuri în detaliu. Roiau în Europa dinaintea marelui războiu asemenea femei pline de farmec şi de inteligenţă care pentru lux şi pentru pasiunea jocului îşi vindeau sufletul diverselor organizaţii de spionaj. Nici marele public, nici actorii ei înşişi răpiţi de obligaţiile meseriei nu îşi dădeau totdeauna seama de substratul misterios al luxului sfidător practicat de anumite dive internaţionale. Epilogurile rare, dar sângeroase, aveau darul de a trezi din când în când la asprele realităţi ale războiului, suflete închinate veseliei trecătoare. Vara Tănase a spus cuplete singur la cinematograful Colos, pentru a apare apoi în sketch alături de Bob Hopkins, Dansatorul negru făcea furori; nu ştia decât două-trei cuvinte româneşti, dar Belcot care aranjase textul avusese grijă să nu-i lase decât rol de pantomimă. Ieşea la început pe scenă Bob Hopkins îmbrăcat în femeie. Tănase îi făcea curte. După ce pleca negresa scandalizată în culise, venea să ceară socoteală bărbatu-său – tot Bob Hopkins fireşte. Cearta se lichida cu o partidă de box încheiată cu victoria definitivă a lui Tănase, viu aplaudat de galerie... În timpul în care eroul nostru obţinea succese de asemenea calitate, de Max, marele de Max, se producea peste drum la grădina „Familia Luptătorilor”, acolo unde astăzi se află clădirea Marmorosch-Blank. Tănase mergea când era liber să-l asculte şi să-l aplaude. Alteori îl aştepta la ieşire, fericit că poate schimba câteva cuvinte cu un autentic reprezentant al artei severe.

182 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Maestre, te rog – l-a întrebat odată Tănase – e ruşine ca un actor să joace de unul singur prin cinematografe? Problema îl tortura. Spiritele camarazilor invidioşi îl supărau uneori mai mult decât îi era permis să manifeste. De Max a surâs amabil şi a răspuns în felul în care ar fi făcut-o şi faţă de propriii săi detractori. — Amice! Nu e ruşine să joci unde se întâmplă şi unde eşti plătit. Numai să joci, în genul pe care ţi l-ai ales, aşa cum trebuie! Invidia pe care o trezea Tănase era explicabilă dacă luăm în considerare suma pe care o câştiga. Nu era alt actor în ţară care să fie plătit până la o mie de lei pe zi, adică 200 lei de fiecare reprezentaţie cinematografică. În afară de prietenia cu Belcot, Tănase mai făcuse rost de o legătură serioasă: aceia cu Niculescu-Buzău. Se înţelegeau dintr-o privire cei doi comici, fără prea multă vorbă, şi adesea transformau viaţa în sketch. Aşa au făcut bunăoară când, aflaţi odată în călătorie, aşteptau pe culoarele vagonului înghesuiţi, să se elibereze vreun loc în compartiment. Lucrurile le aveau depozitate la vagonul de bagaje; mai greu le era să găsească modalitatea de a se depozita pe ei înşişi. S-au uitat câteva clipe unul la altul şi soluţia s-a imaginat de o limpiditate nebănuită. Întâi s-a strecurat la margine şi milogindu-se, Niculescu-Buzău. Deabia instalat a început să manifeste violente dureri de burtă şi să simuleze ameţeli. Tovarăşii de călătorie îl întrebau din curiozitate şi chiar din compătimire: — Dar, mă rog, ce ai dumeata, domnule? — Ce să am păcatele mele, sunt bolnav, sunt tare bolnav! La aceste cuvinte Tănase îşi făcu apariţia în pragul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 183

compartimentului înţesat de lume şi adresându-se lui Niculescu-Buzău: — Bine mă, tocmai aici te-ai băgat? Cum îţi este? — Ia, rău! cum să-mi fie! — Vai de capul meu până vom ajunge! Şi unde mi ţi-l îngrijea Tănase şi mi ţi-l cocoloşea; ba îi aducea apă de băut, ba se arăta gata să-i aplice comprese etc. Un călător îi ceru amănunte. — Pare bolnav rău prietenul dumitale, domnule! Ce are? — Bine nu ştiu nici eu. N-aş putea să vă spun. Dar mi-a spus doctorul că e sigur boală molipsitoare şi mă duc să-l bag la spital. O fi holeră, o fi tifos, Dumnezeu ştie! N-a isprăvit Tănase bine informaţia că se şi golise compartimentul. Fiecare de teama contagiunii îşi căuta rosturi aiurea; pe terenul abandonat Tănase şi NiculescuBuzău rămaşi singuri îşi întindeau cu voluptate oasele sănătoase, dar obosite. Odată la Târgu-Ocna, într-un turneu, după spectacol s-au încurcat la un poker cu tatăl actorului Talianu, care era poliţai şi cu alte personalităţi din localitate. Pierdea Tănase, pierdea Niculescu-Buzău. La urmă, ca să aibă bani de miză au spart o puşculiţă – cu lemnul de la sobă – o puşculiţă în care mari şi laţi se aliau doar cincisprezece bani. Niculescu-Buzău s-a apropiat – la o pauză de câteva minute – să se consulte cu Tănase. — Ce ne facem nene? Ne sting ăştia de pe aici. — Ce să facem! Ne sting, ne sting! — Ba eu nu m-aş lăsa, ce să spun, se încăpăţâna Buzău. — Ai dreptate să nu te laşi – îi răspunse Tănase – mai ales că am impresia – nu sunt încă sigur – că unul din parteneri aranjează cărţile.

184 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Când a auzit Niculescu-Buzău una ca asta, s-a dus glonţ la cuier unde a scotocit niţel buzunarele paltonului. Apoi a strecurat – fără să observe nimeni – o pereche de cărţi aduse de acasă, în şoşonii pe care nu-i scotea din picioare din cauza reumatismelor. Tot planul lui era ca în timpul jocului să simuleze că îi scapă jos o carte – în timp ce le „bătea” – să se plece să o ridice şi cu iuţeala fulgerului să înlocuiască pachetul din mână cu acela, aranjat, ascuns în şoşoni. Pus la curent cu intenţiile distinsului său amic Tănase îngheţase de frică. — Mă Buzău, mă! Ne prinde şi după toate alea mai mâncăm şi bătaie! — Lasă n-avea tu nicio grijă, răspundea NiculescuBuzău, mă pricep. N-au prins să se aşeze din nou la masă că oridecâte ori prietenul lui scăpa pe jos vreo carte, se îngălbenea şi bolborosea Tănase de-ţi era mai mare mila. Ce să facă însă? Intrase în horă, trebuia să joace. N-au trecut câteva minute şi, ghinion, se rupe din greşeală o carte de joc. Se schimbă repede „perechea” în funcţiune. Dar la venirea celei noi, Niculescu-Buzău a început şi el să asude. Ce se întâmplase? Cărţile aveau dosul „albastru” spre deosebire de cele roşii cu care jucau până atunci şi spre deosebire de pachetul care aştepta cuminte în şoşoni ocazia, definitiv pierdută, a manevrei savante... Partida continua cu îndârjire. Nimeni sau aproape nimeni nu avea timp să observe manevrele eventualilor parteneri necinstiţi, afară de Tănase care era numai ochi şi urechi. Nu deschise bine cărţile şi observă cu emoţie un „ful” de aşi. Zăreşte în aceiaş timp şi cartea de la fundul pachetului: un as de treflă. Unul din parteneri – acela care împărţea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 185

cărţile – servindu-se a tras cartea de la fund pentru el. Tănase a observat, dar s-a făcut că nu dă atenţie. Rămaşi singuri în joc au început să „pluseze”. La sfârşit, după mai multe „relansuri”, Tănase plăteşte sec. — Ce ai dumneata? — Eu am „ful” de aşi. — Păcat, eu am culoare! — Da ai culoare! De treflă, nu-i aşa? Cu asul în frunte, hai? Şi unde mi s-a sculat Tănase în picioare şi a pus în mişcare calităţile lui de gimnast de la Vaslui pe obrajii prea vioiului său partener. Răsuna odaia nu altceva! Niculescu-Buzău, între timp, cu pachetul propriu bine ascuns în şoşoni şi supărat că n-avusese ocazia să-l utilizeze, aproba din cap ritmul palmelor, cu o indignare foarte uşor conţinută. Dar cea mai cu haz „bătaie” a lui Tănase s-a întâmplat odată la Râmnicu-Vâlcea. Se aflau, după spectacol, cu toată trupa de operetă la Berăria „Bulevard”. Nişte măcelari de la o masă s-au luat la ceartă cu un muzicant din orhestră. Dintr-o vorbă într-alta, s-a întâmplat ca muzicantul să mănânce în focul discuţiei o serioasă palmă. Camarazii lui au sărit să-l apere. Măcelarii s-au solidarizat... şi s-au formalizat la rândul lor. Bărcănescu, Niculescu-Basu şi Tănase nu puteau rămâne multă vreme indiferenţi. Pe scurt, ora fiind înaintată şi mai toţi bine dispuşi, s-a încins o bătaie din cele puţin obişnuite. Patronul localului văzând că se îngroaşe gluma şi că lămpile, oglinzile, vesela şi întreg inventarul riscă să sufere grave avarii, a avut o ideie genială. Anume a stins lumina. Rămaşi pe întunerec, aprigii combatanţi n-au dezarmat. Tănase care se afla izolat într-un colţ al berăriei, a luat

186 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

o masă mai mică şi a ridicat-o în cap – pentru a se feri de zborul cam periculos al sifoanelor – şi s-a îndreptat spre direcţia în care ştia el că se află adversarii. Dar confuzia în sală era nemaipomenită. Plângeau copiii, ţipau femeile, iar din zgomotul de pahare sparte, de scaune răsturnate, se auzea ţâşnind câte o înjurătură „din inimă”; încurcat în luptă, Tănase şi-a chemat prietenii într-ajutor, prietenii care s-au repezit fără întârziere. Dar ieşiţi afară din local, nu mică le-a fost mirarea constatând că măcelarii respectivi spălaseră putina şi că în schimb nenorociseră din bătaie pe un biet negustor, care n-avea nici în clin nici în mânecă, la masa unde îşi consuma liniştit ţapul, cu toată încăerarea. S-au dus la secţie cu tot alaiul, au dresat cuvenitele procese-verbale şi spre dimineaţă au plecat din localitate, buimaci. Dar „bătutul” avea ambiţie. I-a dat în judecată la tribunalul din Râmnicul Vâlcea, sperând să obţie din partea judecătorilor repararea dureroasei nedreptăţi al cărei involuntar obiect fusese. Când, peste câteva luni, au primit băieţii la Bucureşti citaţiile, s-au cam speriat. Ştiau că neprezentându-se pierd şi mai ştiau că drumul la Râmnicul Vâlcea şi înapoi costa frumoase parale. Au hotărît atunci să se înfăţişeze dimineaţa înaintea tribunalului, iar seara să dea o reprezentaţie din care să-şi scoată cheltuelile deplasării. Se adunase-n sala de şedinţă tot oraşul doritor de spectacole gratuite. De la strigarea părţilor toată lumea era fixată: nu putea fi vorba de proces. Era teatru în toată regula. Când a venit rândul lui Tănase să explice cum a devenit cazul în seara cea de pomină judecătorii nu s-au mai putut

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 187

stăpâni de râs şi au suspendat şedinţa. Avocatul părţii adverse văzând că atmosfera e defavorabilă, a încercat să obţie o amânare. Tribunalul însă doritor de amuzament n-a consimţit nici în ruptul capului. Ilaritatea creştea la fiecare nouă fază a procesului. Decanul baroului local Epure care apăra pe actori n-a ajuns să-şi susţie pledoaria. I s-a trimis vorbă din camera de consiliu că o împăcare ar fi preferabilă; s-ar salva odată cu prestigiul justiţiei şi situaţia delicată din punct de vedere juridic în care se aflau actorii. La îndemnul avocatului lor „băeţii” s-au apropiat cu mâna întinsă spre reclamant. — Hai să ne împăcăm nene, şi s-o dăm dracului de vrajbă. Acuma iartă-ne şi dumneata, că tot ce s-a întâmplat a fost fără voia noastră, — O fi fost fără voia dumneavoastră, le-a răspuns cetăţeanul, dar a fost, din păcate, pe spinarea mea. — Bine, bine, dar ce să facem acum? Ştii dumneata proverbul românesc: bătaia nu se întoarce îndărăt. Dialogul a continuat astfel pe un ton din ce în ce mai amical pentru a sfârşi cu împăcare generală. Când s-au întors judecătorii în şedinţă părţile au cerut „scoaterea de pe rol” spre cel mai mare necaz al asistenţilor doritori de peripeţii glumeţe. „Urmarea, diseară la spectacol”, a încheiat Tănase adresându-se publicului. Şi într-adevăr s-a jucat cu casa închisă atât era de curioasă lumea să vadă şi să afle. Trupa a oferit reclamantului bătut o lojă în care acesta s-a instalat cu toată familia. A fost veselie şi aplauze în tot timpul spectacolului iar după spectacol s-a încins un chef la „Bulevard”, cu victima de odinioară în fruntea mesei, de i-a mers pomina.

188 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Dimineaţa trupa a plecat de la berărie direct la gară spre Capitală, centru de noi şi victorioase porniri. În primăvara anului 1914 trupa de operetă Bărcănescu, Niculescu-Basu, Tănase s-a refăcut. Fiecare strânsese ceva parale şi odată strânse le-a pus în comun pentru a încerca din nou norocul comercial al scenei. Pe baza capitalului adunat, Al. Bărcănescu şi C. Tănase au plecat într-un voiaj în străinătate pentru a aduna idei şi pentru a simţi pulsul liric a al timpului. S-au dus pe la Berlin, pe la Viena, la München şi în fine la Paris. Tănase a rămas uluit de tensiunea în care se afla Europa; rapiditatea călătoriei nu i-a permis să adâncească mai mult situaţia locală a ţărilor pe care le străbătea. S-a minunat şi el asistând la schimbarea gărzii din Berlin după cum a rămas dezamăgit de „dezordinea” constatată în Franţa cea aparent doar nepregătită. — Cum o să ia, mă Bărcănescule franţuzii ăştia Alsacia şi Lorena? Îi bat nemţii de-i sting. Dar încet, încet aclimatizându-se atmosferei atât de agreabile şi-a schimbat părerile prea pripite. Avusese un incident cu hamalul din gară, apoi altul cu hotelierul, cu chelnerul de la „Duval” – ca orice român transplantat, fără prealabilă iniţiere, din mediul nostru patriarhal în mediul egalitar al Parisului. — I-auzi, mă, „Liberté, egalité, fraternité!” Şi când te apropii de ei nu ştie cum să-ţi dea brânci, cum să fie obraznici, cum să te înghesuie. Dar într-o dimineaţă, în spre zori, când s-a întors acasă cu mai mulţi prieteni cântând în „Place de l’Opera” „Rujiţa de pe răzor” fără să fie deranjat de flic şi-a dat seama după oarecare reflecţii despre felul de a fi al localnicilor, despre adevărul celor scrise cu litere de aur pe edificiile publice.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 189

Cincisprezece zile au stat în Paris umblând prin teatre, prin localuri, doritori să afle, să se instruiască pentru ca odată întorşi în Capitală să poată aclimatiza şi la noi ceva din progresele făcute de străini în arta spectacolului. Cine ar fi bănuit că peste două luni va izbucni războiul mondial şi cine, bănuind acest lucru, ar fi întrerupt, „exagerând” perspectivele unui viitor de sânge, activitatea lui de fiecare zi ? A trecut luna iulie cu întreg cortegiul ei de panici, de îndoeli, de speranţe sterpe, iar în august primele bubuituri de tun ale războiului mondial s-au auzit într-o Europă mai mult surprinsă decât consternată. Viaţa de societate, distracţiile, petrecerile continuau cu aparenţe de natural în mai toate ţările beligerante. Iar la neutrii, încă neangajaţi în hora de foc dar susceptibili prin interese şi prin poziţie geografică să se angajeze, tensiunea chinuitoarei aşteptări se rezolva în nevroza plăcerilor imediate şi strălucitoare. A fost la noi epoca de ecloziune a revistei şi în acelaşi timp epoca ei de maximă semnificaţie socială. Nu era timp, în trepidaţia cotidianului, de lungi pregătiri şi de anevoioase gestaţii; actualitatea trecea crudă în „revistă” violent colorată de presiunea simţirilor populare. Verva justiţiară a pamfletarilor lirici îşi găsea jur împrejur numeroase pretexte de aplauze. Prima revistă bucureşteană de asemenea gen a fost „Războiul la şantan” care s-a dat la Eforie. O revistă întrun act dar mai multe tablouri de Gh. Ranetti în care erau ridiculizaţi ambuscaţii, patrioţii de cafenea, toţi aceea care duceau greul războiului „la şantan”. Jucau în spectacolul de la Eforie mai mulţi actori de renume ai timpului şi destui alţii care urmau să devie cunoscuţi. Doamna Ştefănescu apărea în rolul Transilvaniei încă

190 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

robite. În baletul de cercetaşi nimeni nu bănuia că o fetiţă încă nelămurită, avea curând să ilustreze scena de revistă; Nataliţa Pavelescu era pierdută în restul figuraţiei anonime. N. Bălţăţeanu actualul societar al Teatrului Naţional purta tinereşte la gură trompetul anunţând libertatea. Marioara Cinsky debuta în rolul „României”. Iar Tănase era „comperul” din combinaţie. De la prima ei apariţie pe scenă Marioara Cinsky a plăcut publicului bucureştean care a consacrat-o; colaborarea ei cu Tănase a durat pe scenele din Capitală şi din provincie şase ani, timp în care duetul rămas de atunci neîntrecut culegea din ce în ce mai entuziaste aplauze. Marioara Cinsky a adus în revistă în afară de frumuseţe, de graţie şi de talent, arta neîntrecută de a spune cupletul, de a-i sublinia nuanţele. De la dispariţia ei de pe scenă Tănase n-a mai găsit o parteneră de asemenea calitate, o camaradă şi o colaboratoare în destoinicia căreia să se poată încrede. Marioara Cinsky iubea teatrul cu pasiune rară şi punea în slujba lui nu numai darurile ei artistice, dar şi putere de muncă pe lângă un deosebit simţ al disciplinei spectacolului. Venise de la Paris unde îşi făcuse studiile pentru a debuta în operetă la Grigoriu. Timp de doi ani a repurtat în acest gen succese care i-au consacrat numele înaintea unui public grăbit să o aclame. Fiindcă Marioara Cinsky pe lângă atâtea calităţi, avea şi pe aceea supremă a farmecului. Spectatorii ei deveneau de la prima notă, de la primul gest, plecaţi supuşi fără ca această dominaţie să fie obţinută prin mijloace triviale. Dimpotrivă, intrând în „revistă” odată cu „Războiul la şantan”, Marioara Cinsky a nimerit epoca în care genul era sensibil la politic şi în deosebi la vibraţia patriotică. Cucoană de lume, cultă, cu aleasă educaţie, partenera lui Tănase a însemnat în arta pe care a practicat-o un pisc de atunci nemaiatins.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 191

Între public şi scenă era de altfel o comuniune sentimentală care permitea toate îndrăznelile, toate entuziasmele. Se juca la Eforie (şi apoi la Comoedia) „Intrăm sau nu intrăm” de Fortunio (Faust-Mor) şi Maximin (G. Milian) cu Ahil Popescu drept principal interpret, apoi „E lată rău” de Victor Eftimiu în grădina ulterior devenită Cărăbuş. Tănase, după „Războiul la şantan”, a apărut în „Plici” şi în „Marafet bucluc”, în „Cacialmaua”... Juca în această din urmă revistă rolul unui paşe, Ionel Brătianu, căruia i se prezintă pe tavă o odaliscă, toată îmbrăcată în alb: Marioara Cinsky. Publicul aplauda de la primele note ale divei

„Că nicăirea nu e ca-n ţara ta „Şi la nevoie, vii tot la ea

Era o fină aluzie la Marioara Ventura care triumfa din parte-i, pe scenele de teatru ale Capitalei, în „Dama cu camelii” şi în „Secretul”. Nu se prea iubeau nici atunci actriţele între ele cum nu se iubesc nici astăzi. Cele trei Marioare (Ventura, Voiculescu şi Cinsky) nu nutreau una faţă de cealaltă prea amabile sentimente. Singură Cinsky avea însă posibilitatea prin genul pe care îl adoptase să-şi exercite verva pe spinarea rivalelor ei de glorie. A fost deajuns ca într-o seară să imite pe Marioara Ventura când pronunţa patetica frază din „Secretul”, „dacă spui o vorbă, o singură vorbă soţului meu, mă omor”, ca a doua zi acelaşi public, asistând la reprezentarea piesei lui Bernstein, să râdă în ciuda momentului dramatic trăit pe scenă. Dar lui Tănase în celebra „Horă a lui Ionel” cine-i putea rezista? Miniştri, deputaţi, înalţi dregători se întreceau în a-i cere textul şi notele pentru a le transmite primului ministru,

192 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

care încântat de atmosfera patriotică din ţară nu aştepta decât momentul intervenţiei alături de Aliaţi. Cupletele nu erau decât o abilă justificare a politicii oficiale. Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială: Sau...

Unii făceau multă gură Că dau nemţilor untură. Untură dacă le-am dat Iodoform în schimb am luat. Mi-au mai dat pentru porumb În schimb grăunţe de plumb Nu vă temeţi fraţii mei... Le păstrez tot pentru ei.



Pe Tăkiţă l-am pus eu Să strige război mereu Ca să zic când om pleca N-a vrut ţara să mai stea.

Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame, nu ştia cum să-şi manifeste entuziasmul, fericită că printre glume şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă. Arta celor doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de originală a momentului politic, nu era dintre cele obişnuite. Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite, deşi calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare. Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea imediat şi parcă ostentativ opusă.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 193

Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, frumuseţea şi talentul! Actorii de revistă aveau, în acea decisivă epocă a destinului românesc, limpedea conştiinţă a înaltei lor misiuni. Cea mai bună societate a Bucureştilor nu contenea să-i invite şi să-i sărbătorească. În aşteptarea momentului în care urma să trecem Carpaţii, nimic nu părea de prisos pentru pregătirea sufletelor, pentru suprema îmbărbătare morală. Prin saloane se organizau spectacole de revistă, la care actorii de renume erau invitaţi să-şi dea concursul; sumele colectate cu acest prilej erau destinate „Crucii Roşii” sau fraţilor de viitoare suferinţă, luptătorilor belgieni, luptătorilor sârbi. La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa unanimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea satisfacţie în repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea voia să-şi potolească febra patriotică şi curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevăruri exprimate în simboluri facile şi sonore. Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cucoană deşteaptă. A fost un drapel. Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai mult accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul României, care în gândul nemărturisit al tuturor era Mare? „Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky conştientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă voluptate: „Pupă-te-ar pupezele!”

194 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Iar în sală... delir. — Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta în faţa publicului, a întrebat-o, câteva minute mai târziu, Tănase, în culise. — Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe Ungurul? Revista „Plici” trebuia să fie dată de societatea „Obolul” sub înaltul patronaj al prinţesei Maria şi al prinţului Carol. Mijloacele artistice ale cucoanelor din societate nu au corespuns însă cerinţelor textului. Şi astfel Tănase şi Marioara Cinsky au avut norocul să interpreteze prima revistă purtînd semnătura Dur-Stoy-Kir. Petre Durma, V. Stoicovici şi N. Kiriţescu trei nume care au rămas însemnate cu litere de aur în istoria revistei româneşti. Şi trei autori care i vor da în fiecare an talentului de cupletist al lui Tănase nou prilej să se afirme. „Plici” s-a jucat o lună de zile fără întrerupere în Bucureşti, iar pe urmă s-a plimbat prin oraşele cele mai importante din provincie. În „Ionel Flaşnetarul” Tănase recolta pretutindeni ovaţii. Apărea pe scenă cu o flaşnetă şi cu o colivie în care se afla un porumbel. Refrenul făcea aluzie la situaţia lui Porumbaru, la ministerul de Externe.

„Mai stai, mai stai, nu zbura Cântă iarăşi porumbea”.

Iar masca lui atât de asemuitoare cu a marelui om de stat, talentul pe care îl risipea în spunerea cupletului bogat în dedesubturi politice trezea chiar în atât de susceptibila protipendadă liberală veselie şi voie bună. Take Ionescu venea din când în când însoţit de fratele său chirurgul Toma Ionescu să se asculte zeflemisit, iar fostul ministru V. Morţun a transmis „Sfinxului” textul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 195

adevărat al cupletului şi o fotografie a lui Tănase în „Ionel Brătianu” pe care autorul a aşternut o admirativă dedicaţie. În fine marele eveniment avea într-o bună zi să ajungă la îndeplinire. Tănase juca „În foi de viţă” la „Colos” când a sunat mobilizarea generală. Sufletele, ele erau pregătite. A întrerupt cupletul, a închis grădina şi s-a prezentat la regiment. Nu se cuvenea ca tocmai el care îmbărbătase pe alţii, care fusese factor important în pregătirea atmosferei de război în mulţime să stea deoparte. Deabia îmbrăcat a primit ordin să plece spre frontul din Transilvania. Până la Câmpina a făcut drumul cu trenul; de acolo înainte însă pe jos... până la Braşov. Oraşul era părăsit de austro-ungari. Ai noştri au fost încartiruiţi în casele care se refuzau negre şi ostile. Mai bine se simţea Tănase în satele româneşti unde după primele momente de sfială se stabilea legătura normală dintre suflete. La Codlea aflat în acelaşi detaşament cu prinţul Valentin Bibescu a organizat o reprezentaţie cu dansuri şi cântece locale. Învăţau ţăranii ardeleni cântece de dincoace de munţi iar soldaţii români jalea pământului apăsat. Primă imagine a Unirii morale. De la Braşov au primit ordin de a pleca la Făgăraş; după dinamitarea statuiei lui Arpad. Prima oprire a avut loc la Perşani unde locuitorii în majoritate unguri nu arătau prea mare bunăvoinţă faţă de năvălitori. O pivniţă cu şampanie Toerley descoperită la timp, ceva ceapă şi usturoi alături, au alcătuit o masă „sui generis”. Dar foamea nu permitea nimănui să facă mofturi. Între rafinamentul băuturii şi rusticitatea bucatelor nu s-a întâmplat nici o anormală ciocnire. Războiul concilia aceste două extreme; era dealtminteri singura conciliere pe care îşi putea permite să o facă în pustiita vale a Oltului. După o mică ciocnire la Şercaia, după trecerea râului au ajuns la Făgăraş. În calitate de pontonier, Tănase participase

196 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

la construirea podului de peste Olt, a podului pe care la ordinul neaşteptat de retragere trupele noastre aveau să-l zvârle în aer. Pe cât de însufleţită şi de lipsită de griji fusese înaintarea, pe atât de dureroase au fost zilele de panică ale retragerii. Căruţele nesfârşite de ţărani care luau calea pribegiei de teama represaliilor, bombardamentele de artilerie fără obiective precizate, demoralizarea care împingea fără motiv spre abandon şi care transforma câteva pâlcuri de cavalerişti în prezenţa de foc şi de fier a duşmanului – toate aceste elemente ale peisagiului natural, toate aceste nuanţe ale geografiei sufleteşti a fiecăruia, contribuiau decisiv la desăvârşirea inexplicabilei dar categoricei înfrângeri. Tănase simţea, alături de ceilalţi ostaşi, greşelile celor mari, care nu găseau cu cale, sau nu ştiau, să susţie retragerea. De la Făgăraş, compania lui a luat alt drum spre înapoi decât cel pe care venise. Bombardamentul austrogerman era foarte precis şi exercitat deaproape. Platoul Ţigăniei era în acelaşi timp obiectivul artileriei duşmane şi ţinta ghiulelor româneşti dezorientate. Întovărăşit de un ţigan sanitar, de locotenentul doctor şi de un caporal care fusese actor în viaţa civilă, Tănase cobora la vale spre o adâncitură în care se adăposteau ţăranii în pribegie cu femei, cu copii, cu căruţe. Au ajuns în fine după multe împiedicări la divizie unde au dat relaţii despre cele ce în calitate de martori oculari au avut prilejul să constate. Şinca Veche şi Sinea Nouă, erau bătute de tunurile nemţeşti aşa cum bătute erau toate staţiile de cale ferată, toate centrele de încrucişare, toate punctele strategice mai importante. Se urmărea înfrângerea noastră, dar nu se pierdea din vedere mai ales tendinţa de a întreţine atmosfera de panică.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 197

În drumul spre Braşov, fugarii au întâlnit un ofiţer, care se ruga, lângă douăsprezece mitraliere, de toate convoaiele în trecere. Nu putea să lase nemţilor atâtea arme, nici nu găsea un mijloc de a le scurge spre ţară. În nedumerirea şi în necazul lui, ofiţerul plângea copleşit de un destin de care nu era responsabil, şi neputincios să găsească prin ordine sau prin ameninţări o soluţie, căuta prin vorbe bune şi prin persuasiune, să explice nevoia de a salva tot ceea ce se putea „rupe” din numărul trofeelor adunate de duşmani. I-au luat câteva mitraliere şi i le-au înhămat la doi cai de la o căruţă cu bagaje. Iar ofiţerul a rămas mai departe pe drum, cerşind pentru restul mitralierelor dreptul de a servi mai departe oştirea în derută. Până la Braşov spectacolul a fost mereu acelaşi: al deznădejdii în debandadă, în zăpăceală. Se evacuau spitalele cu mijloacele restrânse pe care împrejurările le lăsau la îndemână; se formau trenuri cu bolnavi înspăimântaţi de noaptea friguroasă, sfâşiaţi de durere, îngroziţi de perspectiva morţii şi a invalidităţii. Căruţele se opreau la răscruci, neştiind încotro s-o apuce; oamenii fugeau în marea lor majoritate, fără să ştie de ce, contaminaţi de spectrul spaimei omniprezente. O singură speranţă mai lucea în suflete, o speranţă pe care împrejurările o ridicau la valoarea de mit: „Averescu”. Se auzise despre venirea generalului la comanda Armatei de nord şi toţi fugarii, toţi înfrânţii se agăţau de această perspectivă, cu nemărturisită convingere că astfel fiecare şi-ar putea spăla ruşinea în chiotele, de atâta vreme amuţite, ale victoriei. Între timp, la Bucureşti, spitalele se umpluseră de răniţi şi de bolnavi, transportaţi de pe front. Domnul George Enescu a propus Marelui Stat Major ca echipe de actori şi de muzicanţi să aline prin reprezentaţii special alcătuire suferinţele răniţilor, ridicându-i în acelaşi

198 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

timp moralul, atât de grav atins, de întorsătura ne care o luase războiul. Printre primii artişti ceruţi de marele muzicant în vederea programului de lucru pe care şi-l fixase, a fost şi Tănase care a sosit, la ordinul de sus, în Bucureşti şi s-a prezentat apoi la Marele Cartier de la Buftea. Seara, a fost reţinut la masa prezidată de generalul Iliescu şi la care participau colonelul Mihail Ionescu, Lică Stănulescu, directorul C.F.R.-ului militar şi alte personalităţi ale înaltului comandament. Tănase asculta discuţiile, dar nu pricepea mare lucru. Avea impresia că oamenii nu au noţiunea exactă a realităţilor şi că părerile lor drepte sau strâmbe erau fără legătură cu drama care se petrecea pe front. Îi venea să-i oprească şi să strige la tot pasul: „Nu-i aşa ! Altfel s-au întâmplat lucrurile”. Dar conştiinţa lipsei lui de pregătire în cele militare îl intimida. N-a dat decât relaţii sporadice despre stări de lucruri pe care recent le constatase, despre situ­aţii de trupe pe care le întâlnise în drumul retragerii, având doar satisfacţia să se vadă confirmat de telegramele care soseau neîncetat de-a lungul nopţii grele de triste presimţiri. Rolul lui de consilier militar s-a sfârşit astfel înainte de a începe. El nu reprezenta decât mortificarea poporului conştient că fusese prost condus şi insuficient pregătit. Nemulţumirea faţă de cei responsabili, nu-l împiedica însă ca alături de toţi ai lui, de marea masă a celor anonimi, să continue un sacrificiu săvârşit pentru salvarea Patriei. A avut momente de chinuitoare îndoială. Prin urmare tot ceea ce cântase: „Ardealul”, „aliaţii”, „victoria”, erau simple iluzii pe care cizma nemţească n-a întârziat să le strivească. Prin urmare, oamenii în care crezuse l-au înşelat, amăgind prin el, odată cu el, mulţimea nevinovată şi lesne crezătoare...

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 199

Dar instinctul l-a scos din paragina îndoelilor pentru a-l duce la acţiune, din nou la acţiune. Echipa de artişti s-a alcătuit repede prin chemarea de pe front a celor desemnaţi să o cuprindă. Au făcut parte din ea la început, Niculescu-Basu, Jean Athanasiu, Montaureanu, St. Iulian, violonistul Buică şi apoi mulţi alţii. Echipa s-a constituit în două secţiuni; una era condusă de George Enescu şi cealaltă de Tănase. Seara se întâlneau la Hotel Metropol – unde locuia George Enescu – pentru a stabili programul spectacolelor de a doua zi. Răniţii – soldaţi şi ofiţeri – primeau cu entuziasm reprezentaţiile care însemnau în lumea lor de dureri şi de renunţare, conştiinţa că bucuria şi fericirea şi râsul mai erau încă, în infern, posibile. Tănase spunea cuplete, dansa şi cânta cu o emoţie pe care rareori parvenea să şi-o ascundă. Suferinzii îl apreciau pentru uşurinţa cu care îi puteau pricepe arta şi pentru felul lui de a vorbi „de la inimă” simplu, direct, imediat. A păstrat Tănase din această epocă o amintire care după douăzeci de ani, îi cutremură simţirea. Pe când îşi executa „numărul”, fixat în program, într-o sală de spital oarecare, a văzut doi răniţi ridicându-se să aplaude cu ochii strălucitori de bucurie, dar stângaci în manifestarea prin gesturi a mulţumirii care îi copleşea. Fiecare din ei era ciung de altă mână. Au profitat atunci de împrejurarea care îi aşezase în acelaşi pat alături ca să-şi asocieze palmele în realizarea aplauzelor. Tănase îşi continua jocul şi cântecul, dar plângea emoţionat de această manifestaţie de simpatie care depăşea în tragica ei simplicitate tot ceea ce i-au putut vreodată oferi într-o carieră bogată în aclamaţii, cele mai entuziaste săli de spectacol. Era in gestul invalizilor o durere comună care se dispreţuia şi care stăpânindu-se găsea vieţii triumfătoare un farmec mai presus de suferinţă, mai presus de mutilare.

200 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În prietenia care se întemeiase sub semnul unei nenorociri comune, soldaţii n-au avut nevoie să-şi comunice impresiile. Palmele lor s-au apropiat spontan proclamând în realizarea monstrului bicefal, toată puterea de neînfrânt a emoţiei năvălind dinăuntru. Nu toţi membrii echipei erau însă pătrunşi de aceleaşi sentimente; nu toţi îşi dădeau seama de importanţa misiunii lor şi foarte puţini mai ales aveau suficient simţ al disciplinei pentru a se ţine de treabă. Preferau să întârzie prin cafenele, să umble după afacerile lor personale, uitând că e război şi că în sacrificiul general partea lor nu trebuia să fie de ei înşişi dispreţuită. Se trezea câteodată singur, singurel Tănase şi susţinea, de voie, de nevoie. întreg programul datorită faptului că restul echipei îşi vedea de alte treburi neglijând tocmai cea mai importantă treabă: a datoriei ostăşeşti. Când a văzut că lucrul trece-n obicei, s-a pus pe înjurătură. Aşa îi era firea. Îi plăcea să se poarte bine cu oamenii când simţea că şi ei, la rândul lor, se poartă omeneşte. Dar la mânie nu prea obişnuia să-şi aleagă vocabularul. Cei vizaţi s-au dus să-l reclame la George Enescu. Maestrul l-a convocat şi i-a cerut pe un ton cât se poate de amabil să întrebuinţeze termeni mai dulci. A ascultat Tănase şi n-a spus nimic. Ştia şi el că e mai bine „cu frumosul”. Dar nu încercase înainte metoda asta ? Peste câteva zile, un comisionar a venit să-l caute din partea maestrului cu un bilet în care-l convoca urgent la un spital. Rămăsese şi George Enescu singur, abandonat de echipă, aşa cum odinioară fusese Tănase. — Ce le-ai spus domnule Tănase data trecută când au lipsit şi pe urmă tot ei s-au supărat? – a întrebat marele violonist. — Ia, ce să le spui ! Ca omul la supărare! I-am plimbat şi eu niţel prin familie – a răspuns Tănase.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 201

— Numai atâta? Puţin le-ai spus! Meritau ei mai multe. — Lasă dom’ le Enescu! Nu i-am lăsat eu cu una cu două. Am mai completat şi cu bucăţi din repertoriul bisericesc... ! Râdea George Enescu, de nu se putea ţine, de şotiile şi de hazul lui Tănase, preferând tovărăşia actorului altor simandicoase relaţii. Simţise sub aparenţa oarecum brutală şi desigur comică a personagiului, bătaia unei inimi sensibile la durerea semenilor şi un simţ al datoriei, o conştiinciozitate foarte rară printre cabotini... Zilele treceau şi odată cu trecerea lor progresa înaintarea duşmană. Într-o zi, George Enescu l-a căutat pe Tănase prin tot oraşul ca să-i comunice o veste de primă importanţă. Actorul a ascultat-o înmărmurit deşi întâmplările din ultimul timp îl pregătise pentru un asemenea deznodământ. — Nemţii au trecut Dunărea. Mi-a spus Duca acest lucru. Ne retragem la Iaşi. Eu o să am mai departe grijă de echipă. Se ghicea din stilul telegrafic şi din emoţia care întovărăşea cuvintele maestrului, că evenimente grave urmau să fie aduse foarte curând la cunoştinţa publică Tănase a anunţat repede pe toţi camarazii. Au promis aproape toţi că vin la gară să plece spre Iaşi, dar prea puţini s-au ţinut de cuvânt, legaţi de interese, opriţi în loc de teama necunoscutului, sau pur şi simplu incapabili de a depune în slujba ţării un alt efort. În seara dinaintea plecării din Bucureşti, Tănase a încercat să-l convingă pe Belcot: — Haide măi în Moldova. Te las la mine acasă la Vaslui. O să aibă grijă ai mei de tine. Dar toate insistenţele au fost zadarnice. Bolnăvicios, descurajat, nesimţindu-se în stare să-şi

202 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

abandoneze locuinţa din Bucureşti, obiceiurile, pianul. Belcot a rămas sub ocupaţie. Nu bănuiau desigur când s-au despărţit, prietenii de atâţia ani, că niciodată în viaţă nu se vor mai întâlni; dar ultima lor strângere de mână a fost înduioşată şi parcă temătoare. Belcot avea să moară în 1917 bolnav de tifos exantematic... Încet, încet, ştirea apropierii nemţilor de Capitală a făcut ocolul Bucureştilor. Dimineaţa la gară era o afluenţă neobişnuită de lume. Plecau notabilii în pribegie. Plecau şi oamenii săraci şi neştiuţii. Tănase îşi aminteşte în înfrigurarea acestei plecări imagini disparate ale peisajului. Gara plină de ceaţă, familia lui Vintilă Brătianu pe peron, o femeie simplă cu o colivie de canari în braţe pe treptele unui vagon de clasa a doua. — Bine femeie, altă treabă n-ai în împrejurările astea, decît să pleci cu o colivie în braţe? Dar Tănase a primit un răspuns melancolic şi descurajat: — Ce să facă şi ele săracele? Păsări. În graba plecării, obligaţi să aleagă între sufletele şi obiectele dragi, oamenii nu ascultau totdeauna de cerinţele bunului simţ. Dezorientarea îi împingea la ridicol mai mult decât panica, mai mult decât presiunea nemiloasă a înaintării duşmane... La Iaşi, odată ajuns, Tănase s-a acomodat aşa cum a putut într-o odăiţă mică; masa o lua pe Bulevardul Brătianu la „Viorică”, un restaurant popular accesibil mijloacelor sale modeste. Viorică era un om tare cumsecade şi un negustor cum puţini se află. Mâncau la el în prăvălie o mulţime de artişti şi studenţi nevoiaşi, fără obligaţia de a-şi achita imediat consumaţia.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 203

— Lasă dom’le! Nu-i nimic! Mi-oi da dumneata când oi avea. Cu asemenea principii era firesc să nu progreseze afacerile bietului Viorică. De vreme ce el nu se îngrijea de viitorul lui, cine în haosul refugiului să-i poarte de grije?... Tănase a continuat să joace prin spitale cu echipa George Enescu, la care se adăugase şi Marioara Cinsky. Celebrul duet care pasionase opinia publică în timpul neutralităţii, a avut în Moldova retragerii un succes încă şi mai mare. Când nu cântau prin spitale, plecau în turneu prin oraşele apropiate la Botoşani, la Dorohoi şi chiar la Tecuci şi Galaţi. Pretutindeni venirea lor coincidea cu deschiderea unor colecte în favoarea orfanilor de război. Se plimba Marioara Cinsky prin public şi cânta cu emoţie, fără răspuns, refrenul care înmuia inimele şi deschidea cele mai rebele pungi: „Făceţi-vă pomană Cu cei nenorociţi...” În zilele de restrişte actorii de revistă se regăseau pe prima linie a înviorării sufletului popular, aşa cum în frunte au stat câtă vreme a trebuit să se pregătească inimile pentru greaua încercare. Recitite cântecele şi cupletele de la Iaşi, nu mai au tremurul sentimental de pe vremuri. Imaginaţi-vă însă efectul pe care-l producea într-un public deslipit cu atâta cruzime de realităţile de acasă cântecul Marioarei Cinsky:

Cărăruie, cărăruie Care duci la Bucureşti Drum ca tine altul nu e Nici in lumea din poveşti.

204 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

* Te aşterni în calea lungă A truditului meu dor. Numai dorul laşi s-ajungă În căsuţa cu pridvor. * Cale lungă şi frumoasă Cale ruptă de haiduci. Numai doru’l duci acasă Dar pe mine când mă duci? Dar „Balada Bucureştilor” ce ecou trecea în sufletele pribege? „Când am plecat din Bucureşti Era o tristă zi de iarnă. Pornise amurgul să se cearnă Când am plecat din Bucureşti .......................................................... Şi acum când doru-mi mă sugrumă Aş vrea să uit dar nu mai pot Mi-te păstrez în minte tot. Iubit oraş rămas în urmă. .......................................................... Iar între Capşa şi Palat E tristă strada şi pustie Căci au plecat în pribegie Cei dintre Capşa şi Palat. Melodiile treceau nesimţite Frontul, pentru a se răspândi biruitoare în ţara ocupată. Se cânta la Brăila, la Buzău, la Bucureşti sub ocupaţie străină:

Iubitul meu nu este prinţ El n-are loc şi nici dorinţi

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 205

Să stea-n palate. Sub vifor aspru de obuz El şade-n vale la Oituz, Şi crunt se bate. Alte cuplete oglindeau lipsa în care se afla populaţia de alimentele de primă necesitate sau ostilitatea faţă de proiectele de retragere fantezistă; pornirea spre glumă a Românului nu îşi găsea stavilă în nenorocire:

„Domnul Iorga ştiu că are La vorbă destulă sare De vrei un ou nu prea scump Mănânci oul lui Columb. De către unii se spune Că n-avem chibrituri bune Dar Românu-i îndrăcit Ia foc şi fără chibrit.

* Unii vor mai cu dichis Să trăiască la Paris Iar alţii mai cu fason Vor s-o şteargă la Cherson. Să ştiu c-am să mă usuc Eu de aicea nu mă duc Fie pâinea cât de rea Tot mai bine-n ţara mea.” Actorii din echipă erau mobilizaţi pe loc. Făceau serviciul prin spitale şi se considerau detaşaţi la Teatrul Naţional. Pe scena acestui teatru s-au jucat mai multe reviste dintre care Ei Iaşi!, 2 acte şi un prolog de Dur-Stoy; La noi la Iaşi, 2 acte şi un prolog de Kir-Nik. Pe afişe scria „Teatrul Naţional – Societăţile dramatice din Bucureşti, Iaşi şi Craiova”.

206 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În „La noi la Iaşi” jucau (pe lângă Tănase şi Marioara Cinsky), Niculescu-Buzău, Baldovin, V. Brezeanu, etc., etc., iar în „Ei Iaşi!”, N. Baldovin, Take Teodorescu, N. Stănescu şi d. B. Bulfinsky. De la sine înţeles că nici textul propriu zis nici cupletele nu erau favorabile năvălitorilor care totuşi – în teritoriul ocupat – se aflau perfect informaţi despre ceea ce se petrecea în capitala Moldovei şi despre curentele de opinie. Într-un sketch în care apăreau B. Bulfinsky, Marioara Cinsky şi C. Tănase se făceau pronosticuri asupra configuraţiei pe care urma să o aibă ţara în... 1940. Nimeni nu-şi închipuia la acea dată că patriotismul de revistă, fanteziile „demagogice” vor deveni curând, foarte curând o veselă şi izbăvitoare realitate. Era epoca în care victoriile asupra nemţilor aveau loc doar pe scenă. Aşa, bunăoară, în revista „A fost odată” Tănase, simbol al românismului, cădea în iad unde întâlnea pe Kaizer, pe Kronprinz şi toate omeneştile ispite: vinul, cărţile, femeia. În acest din urmă rol, al „Viperei”, Marioara Cinsky izbutea în fiecare zi să câştige aplauzele entusiaste ale publicului:

... Ochi de spaniolă am căpătat Iar părul anglo-saxon De la rusoaică roşu am luat Iar italianca – ton În urmă Franţa mi-a repictat Farmecul franţuzesc De la nemţoaică nimic n-am luat Restul... e românesc!

Aşa era atmosfera; până şi-n zugrăvirea Femeiei, ca simbol etern al păcatului se găsea prilejul introducerii „efectelor” beliciste şi patriotice.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 207

Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în cadrul stagiunii deschise, Tănase a jucat prin diferite comedii şi vodeviluri. Dar nu rămânea multă vreme pe loc trimis fiind să organizeze spectacole la Tecuci, la Bacău, la Huşi, la Botoşani. Era, în plin, epoca refacerii; bătea un vânt de înviorare, o încredere nestrămutată în viitorul victorios, un optimism poate nejustificat de fapte, dar nu mai puţin înrădăcinat în suflete. Prin turneele sale din spital în spital, dintr-un centru de instrucţie într-altul Tănase a întâlnit adesea pe Regina Maria, neobosită în îngrijirea răniţilor. Şi odată la Bârnova a avut prilejul să asiste la o inspecţie a regelui Ferdinand şi a prinţului Carol. Echipele aveau repertoriul pregătit pentru trupă. George Enescu a fost detaşat pe lângă rege. Iar Tănase a rămas alături de prinţul Carol. La masă actorul a raportat viitorului său Suveran despre cele ce avusese prilejul să afle în meseria de actor ambulant, detalii relative la interesul trezit de repertoriu printre bolnavi şi răniţi... Din noianul de amintiri care-l copleşesc ori de câte ori cu capul plecat ascultă înnăuntrul lui glasul trecutului, puţine sunt mai emoţionante decât evocarea scenei de la Iaşi dinaintea spitalului Veniamin Costake. Seminarul fusese transformat în adăpost pentru bolnavii de exantematic. Echipa n-a putut, deci, pătrunde în interior dar bolnavii au fost toţi aşezaţi la ferestre să poată privi pe geam la spectacolul din stradă. În mijlocul uliţii, printre copiii desculţi ai mahalalei, mângâiaţi de razele tari ale unei veri timpurii, actorii îşi exercitau fiecare la rând meseria, talentul. Cânta George Enescu din vioară. Spunea cuplete Tănase.

208 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Cânta Marioara Cinsky... Împrejurarea era de un sfâşietor patetism. Plângeau executanţii îndureraţi, iar lacrimile curgeau şiroae şi pe obrajii veştejiţi ai muribunzilor... Ordinul de detaşare la Marele Cartier s-a epuizat într-o bună zi. Tănase a trebuit să meargă la Bârlad ca să şi-l reînoiască. Odată ajuns în acest oraş a găsit mijlocul să fie recomandat generalului Cristescu şi generalului Prezan. Tănase avea un serios capital de glorie artistică. Aportul său putea fi decisiv în sporirea colectei pe care doamna Prezan o începuse în folosul orfanilor de război. A acceptat să dea o mână de ajutor cu condiţia ca toţi muzicanţii din regiune să fie adunaţi, cu instrumentele lor cu tot, în vederea unui concert. Cristache Ciolac, detaşat la Marele Cartier, urma să dirijeze această originală orchestră. Pretenţia lui Tănase a fost cu rapiditate satisfăcută. În 24 de ore, două sute de muzicanţi s-au găsit, de voie de nevoie adunaţi în sala de mese a şcolii normale înainte de a începe repetiţia, Tănase urcat pe masă a prezentat executanţilor pe dirijor. Toţi îl cunoşteau din renume, nimeni nu-l văzuse încă la faţă. Ciolac a încercat „Ciocârlia”. El la vioară şi lângă el, alături de el, cobze, ţambale, trompete, clarinete... O cacofonie imensă care n-a întârziat totuşi să se limpezească în stranii armonii. Repetiţia a durat o zi întreagă şi s-a reluat dis-de-dimineaţă pentru ca spectacolul să aibe loc neîntârziat în faţa unui auditoriu compus din ofiţeri români, englezi, francezi şi în general din toate personalităţile ataşate Cartierului. Tănase a dat concursul la completarea programului spunând cuplete din repertoriul său obişnuit si poezii patriotice. Succesul moral şi material a depăşit toate aştep-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 209

tările. S-au adunat vre-o 23.000 lei pe care Tănase, în calitate de director şi casier, i-a predat doamnei Prezan, — Ce putem să vă oferim în schimbul ostenelii dumneavoastră, domnule Tănase? — Nimic doamnă. Sunt militar şi mi-am făcut datoria. Dacă aş fi fost actor aici, înţeleg... Dar aşa... Insistenţele repetate au sfârşit totuşi prin a-i înmuia niţel „caracterul”. N-a primit bani în ruptul capului, dar a trebuit să accepte un „dar”... la alegere: un costum de haine militare pentru el şi un tort pentru mamă-sa de la Vaslui. Peste o zi s-a urcat în tren îmbrăcat într-un costum de plutonier nou-nouţ purtând în braţe un tort de jumătate metru; întovărăşit în drumul spre mahalaua Huşilor de afectuoasa recunoştinţă a superiorilor săi din Bârlad, Tănase s-a reîntors la Iaşi, unde a raportat şefului său ierarhic George Enescu, despre cele întâmplate la Cartierul General. Marele muzicant era plictisit, din ce în ce mai plictisit, de dificultăţile pe care le întâmpina în executarea misiunii care-i fusese încredinţată. În scurtă vreme a refuzat să se mai ocupe de echipă, toată sarcina rămânând pe umerii lui Tănase. În afară de ocupaţiunile strict militare actorul a găsit totuşi timp şi pentru a continua o carieră destul de grea de practicat în Iaşii refugiului. Juca în timpul stagiunii la „Naţional” iar vara apărea la grădina Tănăsache, în spectacole de revistă, de comedie şi de operetă. În momentele mari ale întregirii, la alipirea Basarabiei, de exemplu, Tănase a fost cel dintâiu actor care a apărut pe scena românească a Chişinăului. Trimis de Marele Stat Major, a organizat un spectacol în sala teatrului „Făclia”, spectacol la care au luat parte toţi ofiţerii basarabeni în frunte cu Ion Inculeţ, Ciugureanu, Cazacliu etc., etc.

210 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

La primirea oficială de la Iaşi, Tănase a jucat – pe scena „Naţionalului” – aflat sub direcţia lui Al. Mavrodi – BabaHârca spectacolul fiind urmat de un banchet dat în cinstea ofiţerilor români basarabeni la „Tănăsache”. După trei zile, fraţii de peste Prut au întors politeţa. S-au adunat tot la „Tănăsache” în jurul unei mese organizate în stil basarabean cu multe feluri de mâncare şi cu destule feluri de băutură. Atmosfera era atât de cordială încât până la urmă domnul Ion Inculeţ nu ştia cum să-şi manifeste surpriza că a putut întâlni, printre românii din vechiul regat, pe cineva care să-i poată ţine piept la „căzăcească” aşa cum îi ţinuse Tănase. Dar climatul de la Iaşi nu convenea, în grelele împrejurări prin care trecea ţara, actorului obişnuit nu numai să exprime la rece, dar să şi suporte toate suferinţele populare. În timp ce soldaţii mureau pe front în apărarea patriei el nu putea să continue impasibil un meşteşug care la lumina riscurilor de viaţă de la Mărăşeşti şi de la Oituz, apărea drept ruşinos şi ridicol. Se plimbase de curând cu echipa pe la Bacău, pe la Piatra Neamţ, prin spitalele supravegheate de Clotilda Averescu. A întâlnit cu acel prilej refugiată ocazional pe marea cântăreaţă franceză Frehel, gonită de înaintarea germană şi ea prin tot locul; cunoscuţi dintr-o lume pe care marele hiatus al războiului o mutase definitiv în istorie. Într-o bună zi, sătul de „inactivitate”, dornic să adauge la sacrificul tuturor partea care de deplin drept îi revenea, a ieşit la raport. De vreme ce meseria lui era să cânte şi de vreme ce continua în plin măcel să distreze pe „învârtiţi” alături de cei din spitale, de ce să nu fie trimis pe front pentru a încuraja, în ofensivă şi în rezistenţă, pe luptători? Compania lui se afla pe dealul de la Momâia lângă Mărăşti, sub comanda generalului Averescu.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 211

În vâltoarea evenimentelor actorii erau bătuţi de vânturile nemiloase ale nevoiei. Se vorbea mereu şi pretutindeni despre triunghiul morţii şi despre evacuarea în Rusia a necombatanţilor. — Ce ne facem? Ce ne-om face pe acolo? – aşa se întrebau cabotinii. Tănase şi Niculescu-Buzău au găsit repede răspuns în ceea ce-i privea; unul cântând din armonică, altul spunând cuplete, ei îşi propuneau să aştepte – ca „italienii” – paraua providenţială aruncată din cine ştie ce mansardă. Actorii ceilalţi, actorii „mari” erau în panică; nu vedeau nicio perspectivă în faţă, care să le permită continuarea profesiei şi câştigarea pâinii zilnice. Mulţi se apropiau de Tănase ştiindu-l întreprinzător şi... „descurcă lume”, în speranţa că pe lângă el viitorul s-ar putea să se înfăţişeze în culori mai puţin negre. Tănase asculta şi surâdea fără să dea prea mare atenţie solicitărilor al căror subit obiect devenise. Nu era obişnuit cu asemenea stimă din partea „lefegiilor” de la teatrele de stat şi particulare, el care întotdeauna era privit cu dispreţ şi peste umăr de camarazii serioşi”. Din fericire aceste stări interesante ca prilej de revelaţii psihologice, au fost trecătoare, tocmeala rămânând iluzorie ca a ursului din pădure. N-a avut loc nici retragerea la Odessa, nu s-a pus în practică nici fantezistul proiect al triunghiului morţii. Iar deosebirile dintre comedienii cu şi fără „treptele ierarhice” au revenit încet, încet la ceea ce, înainte de ipoteza revizuirii forţate, fuseseră. Tănase continua să umble prin spitale cu echipa. Râdeau ciungii, şchiopii şi toţi betegiţii Marelui Războiu. Râdeau surzii, râdeau orbii... Numai odată, când au ieşit de la un spital de ofticoşi, Tănase şi Niculescu-Buzău, s-au uitat unul la altul buimaci fără să se întrebe, fără să-şi spuie o vorbă. Degeaba oste-

212 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

niseră un ceas de vreme cu giumbuşlucurile lor obişnuite, cu dansurile şi cupletele de care se prăpădea lumea râzând. Nu surâseseră măcar, ofticoşii! Pe faţa lor moartea îşi zugrăvise cu anticipaţie gravitatea. Ce măruntă şi ce lipsită de semnificaţie din perspectiva lor tragică părea gluma! Ieftina glumă. Înainte de a pleca pe front era să o păţească Tănase deabinelea. Cânta împreună cu Niculescu-Buzău un excelent cuplet al poetului George Gregorian. Negăsind costume adecvate rolurilor – adică straie de ţârcovnici – au găsit cu cale să se îmbrace popeşte, cu anterie şi potcapuri în toată regula. Dar textul de la sine îndrăzneţ suscita o deosebită emoţie din cauza costumelor care-i transformau într-o sângeroasă satiră. În ciuda hazului imens pe care-l făcea lumea când Tănase şi Niculescu-Buzău se plângeau că nu mai e colivă şi prescură, Mitropolia a luat măsuri pedepsindu-i cu o suspendare de o lună de zile. Criza de costume la Naţional îi împinsese la nelegiuire. Pe front neplăceri de asemenea natură n-au mai avut. Dar au fost în schimb altele tot atât de grave. Aşa e viaţa omului: cu bucurii şi cu dureri împletite, iar în împletitura lui Tănase, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar necazurile au fost destul de multe şi destul de dese. La Bâlca unde comanda generalul Arthur Văitoianu, Tănase găsise pe Aurel Athanasescu, fostul societar al Teatrului Naţional, pe „Dură” care astăzi cântă pe Griviţa pe undeva pe la „Borţoasa” şi pe doi ţigani: un ţambalagiu şi o vioară secundă. Împreună au alcătuit cea mai glorioasă echipă a teatrului românesc din timpul Marelui Războiu, echipa care a cântat şi a jucat sub tirul artileriei inamice... De la Bâlca, pentru a urca dealul Momâiei spre Mărăşti, au trebuit să se urce călări. Erau îmbrăcaţi ca vai de ei, care cum nimerise; pe apucate. Haina o aveau ostăşească,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 213

pe picioare aveau jambiere iar pe cap câte o pălărie mare, cercetăşească de semănau mai mult a locuitori de prin FarWest, decât a trupă actoricească ambulantă. Când să ajungă în fine la destinaţie, adică în sectorul de sub comanda colonelului Mărgineanu, mare le fu mirarea cu privire la spectacolul care li-se oferea. Toată trupa era adunată pe platou iar la ordinul comandanţilor ea dădea onorul. S-a mirat singur Tănase de importanţa pe care i-o acordau, dar ce să mai cerceteze cauzele, când înaintea lui, cât se vedea cu ochii înlemniseră toţi ostaşii la o singură poruncă. Încet, încet lumea s-a desmeticit. Izbucneau unul după altul ofiţerii. — Fir-ar al dracului să fie! Ăsta-i Tănase, domnule! Ia dă-te jos de pe cal. Ce era vinovat însă Tănase că se anunţase vizita unei comisii militare americane, că această comisie se rătăcise pe drum şi că îmbrăcămintea lui avea aspect yankeu? Au făcut haz ofiţerii, până în fine s-a anunţat sosirea americanilor veritabili şi a avut satisfacţia Tănase să le dea, în front, alături de camarazi, onorul reglementar. După masă s-a dat în cinstea oaspeţilor de peste Ocean un festival în toată regula. Pe platoul din faţa Mărăştilor era convocată toată trupa afară de cei de serviciu în tran­şee. Când zburau avioanele inamice pe sus, fiecare se aşeza cu burta la pământ aşa cum era dispoziţia. Iar când nu zburau îi zicea Tănase din gură şi „Dură” din vioară cântece din cele populare care mergeau la inima soldatului. Era o regiune dintre cele mai periculoase ale frontului, dar moralul ostaşilor foarte ridicat nu lua în seamă primejdiile. Apoi echipa a plecat prin tranşee şi prin „blokhausuri” să îmbărbăteze pe cei de sub focul direct al inamicului, pentru a se reîntoarce înapoia frontului ori de câte ori prin satele pustii de oameni, unde rătăceau doar câinii şi

214 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

pisicile localnicilor, se organizau festivaluri culturale. Pe lângă Coţofeneşti a ascultat şi generalul Berthelot şi mulţi alţi ofiţeri din misiunea franceză, pe Tănase cântând pe franţuzeşte:

„Si tu veux Marguerite...”

Sau

Tănase je m’ apelle Tanase, Tanasel. J’ ai une figure belle. Et l’ air d’ un façonel ....................................... J’ ai un nez, j’ ai un nez Très bien façonné.

În climatul atât de aspru al bătăliei gluma tare, sarea niţel grunjoasă a „cupletului Tănase” izbutea sa fie pe placul celor mai rafinaţi Era ceasul senzaţiilor tari, al instinctelor dezlănţuite; arta superioară murise zdrobită de ghiulele. Murise sau amorţise de frică. Odată trebuind să treacă râul spre sectorul comandat de colonelul Obogeanu (unde urmau să-l întâlnească pe actorul Carussy) echipierii au fost opriţi de un violent tir de baraj al inamicului. Tirul artileriei nemţeşti era de o uimitoare precizie. Mitralierele trăgeau, de asemenea, individual. La trecerea podului a fost foarte greu să-i convingă pe ţigani. Să treceţi mă, că vă ia mama dracului. N-a dat explicaţii multe dar cu relaţiile pe care le avea a obţinut un „ausweiss” de înapoiere pe un nume falş... „Ionescu”. Mai greu a fost la Mărăşeşti unde îi era teamă să nu i se ceară şi alte acte sau să i se controleze mai atent sem-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 215

nalmentele. A stat mai cu spatele, a intrat într-o conversaţie foarte pasionată cu un aşa zis cunoscut, dinainte prevenit, şi mai cu ajutorul amurgului, mai cu obrăznicia a reuşit să treacă gardul spre ţara liberă. Deabia s-a dat jos din tren la Iaşi, o veste avea să-i potolească bucuria de a fi scăpat teafăr. Ziarele anunţau cu litere mari că armatele lui Franchet d’Esperay trecuseră Dunărea şi că nemţii se retrăgeau în dezordine. Nimeni nu putea să-l consoleze de necazul că n-a fost de faţă la Bucureşti să participe şi el, odată cu întreg poporul umilit, la bucuria alungării, să mai vorbească odată, pe „amestecatelea”, cu maiorul de la „Komandatură” şi să-şi cânte cupletele necenzurate, aşa cum le cântase la Iaşi. Să fi ştiut, mai dormea o noapte în Cişmigiu, mai destupa un butoiaş cu bere la „Comşa”, ba ar fi riscat şi câteva zile de puşcărie nemţească! Dar împotriva ghinionului, ştia prea bine Tănase, că nu este nimic de făcut. Refugiul s-a încheiat brusc în marea beţie a victoriei. Speranţele cele mai nebuneşti se realizau. Duşmanul, puternic şi biruitor, se vedea dintr-o zi pe alta alungat din ţinuturile pe care cu atâta străşnicie le stăpânise. Marea oaste germană devenise sub acţiunea morală a înfrângerii o hoardă în derută, relaxarea din ultimele zile ale ocupaţiei sfârşind în resemnare şi adesea în violentă indisciplină. Câteva zile a mai stat Tănase la Iaşi, câteva zile în care nerăbdarea lui de a se reîntoarce în Capitala ţării celei mari şi celei libere nu-şi găsea astâmpăr. Se încheia un capitol important de viaţă naţională şi se deschidea altul. În destinul personal al lui Tănase, în cariera lui artistică evenimentele de ordin general aveau ecoul de totdeauna. Prilejul de meditaţie pe care i l-au oferit Iaşii înfriguratei reîntoarceri a fost temeiul de acţiune. Tănase

216 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

nu obişnuia să întârzie sentimental asupra trecutului, înainte de a găsi prezentului, cel puţin, o încadrare în faptă. Dar plecarea spre Bucureşti, abandonul Moldovei în melancolia toamnei timpurii au zdruncinat până si sufletele cele mai insensibile la poezie... Tănase a mai luat odată masa la Viorică înainte de a pleca. Îi era drag restauratorul grec pentru filotimia lui cu clienţii, pentru ridicolul simpatic al intransigenţei lui politice şi pentru naivitatea cu care se lăsa mereu şi în acelaşi fel tachinat. — Ei Viorică, ia spune tu, ce zici de bătaia pe care au mâncat-o grecii de la turci, la Domokos? Pentru Viorică, grecii nu fuseseră niciodată înfrânţi. Nu puteau fi. Alerga repede în odaia lui de culcare şi se întorcea cu un tablou mare de perete, în braţe, în care colorat se reprezenta, spre avantajul grecilor, desfăşurarea istoricei bătălii. — Ţe bataie bre! Priveşte aiţi si te lămureşti imediat ţine a fost mai tare – exclama triumfător şi patriotic Viorică. În afară de această inocentă meteahnă, a politicii, omul nu avea decât calităţi. Restaurantul pe care îl ţinea avea în fund o cămăruţă pe care o rezervase intelectualilor şi persoanelor mai de soi. Veneau să mănânce în jurul unei mese modeste Octavian Goga şi fratele său Eugen, Ion Morţun, fostul prefect de poliţie Corbescu, sculptorul Oscar Spaethe, Octavian Tăslăuanu, C. Stăncescu, Toma Gâlcă, C. Lupescu şi mulţi alţi scriitori, ziarişti şi oameni politici. Meniul nu prea era variat, dar avea Viorică un „Cotnar” veritabil cum rar se putea bea la Iaşi. Îl vindea cu 45 lei sticla, sumă destul de apreciabilă pentru epocă mai ales comparată cu preţul porţiei de fasole care era de numai treizeci de bani. La „socoteală” nu era nevoie de altfel să se facă prea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 217

mult uz de hârtie sau de creion. Mai fiecare boier avea de plătit cam 45 lei în zilele sobre, când nu făcea exces, şi când nu amâna plata pentru mai favorabile calende... dacă numai greceşti. Dar condiţiile în care a stat prin Iaşi mai bine de un an de zile, gazdele incidentale, odaia închiriată împreună cu Toma Gâlcă în care mai dormeau C. Stăncescu şi Ion Morţun? Privaţiunile războiului au avut darul de a face să retrăiască boema de odinioară, anii Conservatorului; în clipa despărţirii de obiceiuri devenite a doua natură, omul îşi amintea, cu surâs înflorit în colţul buzelor, surpriza servitoarei care vedea la ore diferite mereu alt cap răsărit de sub plapumă, înfăţişarea lui Stăncescu dormind în virtutea unor amicale privilegii într-o odaie cu seră şi umbrit de plante arborescente ca pe un prematur catafalc... Dar reprezentaţiile de la „Tănăsache” la care lumea era admisă cu plata biletelor în natură? Aducea respectivul peşte, zahăr, cafea sau alt produs alimentar şi în schimb câştiga dreptul de a consuma artă, lumină, sunet, culoare... Uitarea urma să se aştearnă peste un prezent încă nelichidat în istorie. Câte episoade însă, ale Iaşilor lipsiţi de mijloace, aveau să-şi găsească în Bucureştii deabia dezrobiţi o neaşteptată continuare! Îşi aduce aminte Tănase de o manifestaţie împotriva speculanţilor de zahăr care a pornit din dreptul „Grand-Hotel”-ului. Erau în cortegiu oameni de ispravă cu neveste şi copii; cauza lor era dreaptă, iar obrăznicia depozitarilor de alimente depăşise limitele speculei permise. Tot privind de pe margine s-au trezit în rânduri şi Tănase şi Niculescu-Buzău... Ei erau din oficiu cu poporul. Se putea să lipsească tocmai de astădată când participarea comporta pe lângă solidaritate sentimentală şi oarecare risc? Se zvonise prin

218 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

oraş că la „Ciobanii” se află ascunse imense cantităţi de zahăr şi mulţimea se adunase ca, mergând la faţa locului, să protesteze împotriva acaparatorilor. Când a ajuns însă manifestaţia în dreptul Teatrului Naţional, mare fu uimirea celor neiniţiaţi: mulţimea a cotit la stânga spre clubul socialist din Sf. Ionică în loc să-şi continue drumul în sus spre Calea Victoriei. Pe străzi prefectul de poliţie Nicoleanu desfăşurase impresionante forţe de ordine iar contactul dintre jandarmi şi populaţie nu avea loc în condiţiile cele mai calme şi cele mai obiective. — Ce-i cu ăştia măi „Buzău”? întreabă la un moment dat Tănase pe tovarăşul de alături. — Ori sunt comunişti, ori nu ştiu eu ce-i aia! — Mă, ăştia sunt puşi cu tot dinadinsul să tulbure ordinea, mă! Nu le-au trebuit mai multe cuvinte ca să se înţeleagă; s-au refugiat cum au putut, cum au nimerit, în tipografia „Cultura” departe de alaiul cu care n-aveau nimic comun. De afară pătrundeau la răstimpuri vociferări, salve, somaţii; trecute parcă prin filtrul vătuit al distanţei. În biroul tipografiei se adăpostise şi un ofiţer de rezervă. Ascuns după un scaun şi dârdâind, a sfârşit până la urmă să găsească drumul unei conversaţii cu „tovarăşii” pe care îi trimisese hazardul. S-a recomandat şi pe urmă a început să se laude. El fusese autorul manifestaţiei; el adunase mulţimea, el o îndemnase la protest. — Bine domnule, dacă zici că dumneata i-ai adunat ce cauţi aici? N-a prins omul să se explice pe terenul ideologic că Tănase l-a şi luat în primire. „Aşa! Hai! Dumneata stai aici sub masă şi o faci pe revoluţionarul, iar oamenii pe care i-ai asmuţit se bat afară cu armata. Frumos îţi stă pezevenghiute!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 219

Şi zi-i şi dă-i, şi dă-i şi zi-i! Toată supărarea şi-a potolit-o pe spinarea eroului de cancelarie care conducea strategic, de la adăpost, eroismul revoluţionar al maselor... Povestea nu spune dacă şeful birocrat s-a tămăduit de bucuria conducerii fără risc, în urma tratamentului solid pe care i l-a aplicat Tănase, dar eroul nostru nu se gândea în momentul în care administra medicamentul la rezultatele lui practice. Îşi vărsa omul, focul dinăuntru şi era mulţumit că împrejurările îl ajutau „să se răcorească”. Iarna a trecut repede; în turneu prin oraşele principale ale ţării, Tănase răspândea repertoriul de cuplete patriotice cântat la Iaşi. Spre vară a hotărît să pună bazele unui teatru permanent de revistă. Locul cel mai indicat pentru asemenea întreprindere era „Amicii Orbilor” fosta Ambasadori. Arhitectul Ed. van Saanen a făcut planul construcţiei care urma să se ridice; semăna – pe hârtie – cu un Cărăbuş. Cuvântul fiind socotit amuzant pentru a fi întrebuinţat în firmă, iar insecta bucurându-se de faima purtării de noroc, s-a hotărît de comun acord ca numele întreprinderii să rămâie cel sugerat de plan. A fost la început o tovărăşie între Tănase şi GrigorescuTuciu finanţată de Petre Balaciu, proprietar şi al „Teatrului Liric”. Din trupă mai făceau parte Marilena Bodescu, Nataliţa Pavelescu, Titu Protopopescu, Pizone etc., etc. Prima revistă care s-a jucat a fost „Pisică pe orez” de C. Solomonescu şi Mircea Rădulescu. A urmat „Alta la rând” de Dur-Stoy-Kir şi apoi toate celelalte reviste până în zilele noastre. De la fundarea „Cărăbuşului” nu s-a schimbat numai destinul revistei româneşti; un capitol nou s-a deschis în viaţa lui Tănase şi anume capitolul esenţial, al carierii sale directoriale. Tot ce fusese până atunci nu conta decât în sensul pregătirii de experienţă şi destoinicie în vederea

220 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

bătăliilor pe care avea să le câştige directorul de teatru, directorul de scenă, actorul. În toată această perioadă care se întinde de la încheerea păcii şi până în zilele de astăzi, Tănase a luptat cu puteri proprii neajutat de autorităţi nesubvenţionat de oficialitate; în ciuda serviciilor pe care le aducea cauzei patriotice, prin simplul fapt al prezenţei româneşti în regiuni în care nicio altă trupă de teatru nu îndrăznea să se aventureze, el n-a beneficiat de alt avantaj decât cel câştigat prin muncă stăruitoare, prin continuitatea efortului. Multe capitole, şi colcăitoare de viaţă, se deschid înaintea noastră. Cititorii au luat până acum cunoştinţă doar de prima parte a biografiei lui Tănase, de partea umbrită fie de trecerea timpului, fie de caracterul particular al evenimentelor. Interesul celor până astăzi publicate a constat în mare măsură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase, de la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de necunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian. De aceea „Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase” va continua în volumul care va cuprinde, în afară de materialul până astăzi prezentat, desfăşurarea kaleidoscopică a evenimentelor în legătură cu scena şi culisele revistei „de mare montare”. Vom descrie în amănunţime, rolul şi contribuţia „autorilor”, destinul principalelor stele, turneele prin ţară şi prin străinătate, viaţa necunoscută a culiselor. Josefina Baker, Bigadin, Dranem, Napierkowska, Ager Young vor apare în paginile cărţii aşa cum i-a cunoscut Tănase, când traectoria carierei lor s-a întâlnit cu a marelui nostru actor de revistă. Nu vom uita deasemeni să referim despre împrejurările

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 221

în care au avut loc reprezentaţia de la Paris, turnarea filmului la Berlin, după cum nu vom omite aspectul filantropic al carierei preşedintelui societăţii „Scena”. Din pomenirea operelor de binefacere, a şcolilor şi bisericilor înălţate va apare mai cuprinzătoare şi mai profund umană personalitatea aceluia care, sărbătorit sub patronajul Majestăţii Sale, n-a pierdut nici măsura, nici modestia, ci a continuat să conducă o mare întreprindere care trăieşte din valoarea lui prezentă şi nu exploatând o glorie rămasă fără conţinut. Viaţa lui Tănase este viaţa revistei, viaţa scenei şi a culiselor. Felul lui de a vedea lucrurile, felul lui de a fi s-a imprimat asupra genului şi a lăsat în mediul culorilor, al luminilor reflectate şi în materialul omenesc întrebuinţat o dâră de suflet şi de creaţie care nu se poate uşor irosi. Încheiem, cu acestea, prima parte a „Vieţii de haz şi de necaz” a lui C. Tănase. Cititorii curioşi să afle continuarea o vor găsi în volum. (noiembrie 1938-ianuarie 1939)

Ilustraţii Absolvent al Conservatorului în clasa maestrului Constantin Nottara

Constantin Tănase, artist şi plutonier de geniu

224 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Constantin Tănase

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 225

La sărbătorirea semicentenarului Teatrului Naţional din Bucureşti. Tănase – elev la Conservator – apare în rolul actorului Lăscărescu (1902)

Final de revistă la „Cărăbuş” în epoca marilor montări (1940)

Şi o simplă carte de vizită poate fi, uneori, un document...

226 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Turneu în Egipt (1939), puţin înainte de depănarea poveştii vieţii sale în ziarul „România”

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 227

Teatru în cazarmă – Tănase în piesa „Curcanii” de Gr. Ventura

Tablou folcloric la „Cărăbuş”

228 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În mijlocul echipei de fotbal a teatrului „Cărăbuş” – „Lovitură de deschidere” (1934)

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 229

Omul cu o mie de expresii şi un singur nas...

230 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În 1913, Tănase a organizat turnee în străinătate, cu operetele „Sânge vienez” de J. Strauss şi „Curse-grătare” de Lehar

În „Sânziana şi Pepelea” de V. Alecsandri, Tănase interpretează rolul Paharnicului

În „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, Tănase a jucat rolul lui Trahanache

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 231

Vasluiul se închină idolului revistei

Afişul revistei „Ai greşit adresa”

Copertă de program la „Cărăbuş” (1927)

232 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Spunând cupletul „Fusta, fusta, fusta-i cu belea”

Constantin Tănase, sub masca primului-ministru liberal Ionel Brătianu în revista „Plici” (1915)

Cu Ion Talianu în „Fraţii siamezi” (1935)

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 233

Tănase sau Chaplin? (alături de Lizica Petrescu şi Ladislau Groff)

Cu Didina Castriş

Grimat de mâinile dibace ale lui Pepi Machauer

234 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Diferite tipuri actoriceşti create de Tănase

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 235

Doi ciobănaşi de revistă: Constantin Tănase şi Elena Zamora

Alături de actorul Titu Protopopescu

236 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În Napoleon... Tănase

Grădina „Cărăbuş”

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 237

Repetiţie la „Cărăbuş”

Final de revistă de mare montare... (1920)

238 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Cu Casimir Belcot, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, un cuplu creativ de mare succes

Cu Prince Rigadin (1924)

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 239

Un admirabil trio: Tănase, avându-l în stânga pe Giugaru şi pe Aurel Munteanu în dreapta

Constantin Tănase şi vedetele sale: Lisette Verea, Lulu Savu, Lizica Petrescu şi Mia Steriadi (1933)

240 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Împreună cu scriitorul A. de Herz

La demonstraţia de 1 mai 1945, în mijlocul actorilor

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 241

În turneu, înconjurat de admiratori

Cu Josephine Baker (stânga), V. Stoicovici şi Ţuchi Eremia (dreapta) – Paris, 1927

242 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Vizitând minele Lupeni

La curse, cu soţia

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 243

Cu Felix Bressart în filmul „Visul lui Tănase” (1932)

244 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

G. Timică şi N. Kanner în revista Un actor dedicat cu totul teatrului de „Cui i-o spui?” (1923) revistă: Ion Antonescu-Cărăbuş

George Enescu avea o deosebită preţuire pentru Tănase alături de care condusese trupa de actori în spitale, printre răniţi, sau pe front, în spectacole dintre două bombardamente

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 245

Tănase la radio

Satirizând „malagambismul”

246 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Cu barca în Cişmigiu – ultima fotografie a lui Tănase (iulie 1945)

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 247

Constantin Tănase, desen de I. Ross (colecţia I. Ross)

Prince Rigadin şi Tănase, desen de Ioanid

248 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino A. de Herz, văzut de Ioanid N. Kiriţescu, văzut de Ioanid

Tănase, văzut de Ioanid

N. Vlădoianu, văzut de Ioanid

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 249

Desen de Kapralik

În „Muciolini” (desen de Gruia)

Din săptămânalul „Spectator”, numărul din 1 martie 1945

250 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Din săptămânalul „Spectator”, numărul din 28 septembrie 1944

Tănase în trei roluri diferite din revista „Rabdă inimă şi taci”

Mircea Durma, Stoicovici şi C. Tănase

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 251

Prima pagină a săptămânalului „Spectator”, numărul din 2 septembrie 1945