50 Ani de Haz de Necaz: ISBN 978-606-94689-5-1 [PDF]

Zitiervorschau

ploieșteană, cu numele simplu și inedit, ATOM, ne propune cartea sa de 250 pagini, mari și (nu prea) late despre acest subiect gingaș.

ISBN 978-606-94689-5-1

9 786069 468951

50 ani de Haz de Necaz

Bedros Horasangian

P

L

O

I

E

S

T

I

Ştefan Romanó

50 ANI de HAZ DE NECAZ O istorie a românilor sub comunism povestită în bancurile lor, culese, editate şi adnotate de autor

1

2

Ştefan Romanó

50 ANI de HAZ DE NECAZ O istorie a românilor sub comunism povestită în bancurile lor, culese, editate şi adnotate de autor

Editura ATOM Ploieşti 2022

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROMANÓ, ŞTEFAN 50 de ani de haz de necaz : o istorie a românilor sub comunism povestită în bancurile lor / Ştefan Romanó. Ploieşti : Editura Atom, 2022 Index ISBN 978-606-94689-5-1 821.135.1

Redactor de carte: Alin Tomozei Tehnoredactare: Claudiu Voicu Coperta: Alec Tomozei Tiparul: Karta-Graphic, Ploieşti

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin autorului şi editurii. 4

Cuprins Cuvânt înainte. Hazul de necaz al lui Ştefan Romanó 7 Preambul.............................................................................. 9 1 Necazul şi hazul românului................................................ 13 2 Începuturile necazului comunist.........................................20 3 Ivan Ivanovici la el acasă................................................... 40 4 Istoria lumii.........................................................................55 5 Înscăunarea dinastiei Celui mai Iubit Fiu al Poporului....... 80 6 Sexul, eterna poveste........................................................ 91 7 Iţic, Ştrul & Co.................................................................... 116 8 Alte minorităţi..................................................................... 137 9 Prostia nu doare................................................................ 144 10 Internaţionala bancului.....................................................162 11 Folclor sau OZN?.............................................................176 12 Banc şi literatură.............................................................. 193 13 Ceauşescu conduce românii spre culmile Epocii de Aur 214 14 Românii pe culmile Epocii de Aur.................................... 231 15 Copilul minune al Epocii de Aur....................................... 255 16 Omagiu Celui Mai Iubit Fiu al Poporului.......................... 271 Epilog. Crăciun ’89................................................................286

5

6

Cuvânt înainte Hazul de necaz al lui Ștefan Romanó Cuțit os, inventat intempestiv de nemuritorul ploieștean Caragiale, în genialele sale Telegrame — un fel de emailuri, pentru cei de azi — este formularea cea mai lapidară a spiritului românesc al ființei, cum spunea cândva despre Eminescu, distinsul și om de cultură de mare ispravă, Constantin Noica, azi tratat cam cu spatele de oficialitățile române. Că hâr, că mâr, Cuțit os, concentrează tot năduful unui popor și al unei spiritualități care mereu a găsit supape de supra-viețuire în ironie și umor. Dincolo de voia lui Dumnezeu, dincoace de multele belele pe care istoria românilor le-a tot consemnat, Cuțit os vine să esențializeze, nu doar o situație grea, imposibilă, o limită a limitelor, dar exprimă și un epsilon de speranță, de încredere, de faptul că nu toate cărțile sunt jucate și zarurile aruncate. Cuțit os este acel mereu de actualitate Haz de necaz de care vrea să ne reamintească acum tot un ploieștean, Ștefan Romanó. Un vorbitor de frumoasă limbă română, pripășit de multe decenii prin America lui Mark Twain și Donald Trump, ne readuce aminte că există Hazul de necaz, mai exact cel de necazul comunismului. O carte nouă s-ar zice, dacă nu ar fi toate vechi de când lumea și nu existau nici telefoane mobile, nici tablete, nici computerele astea care ne mănâncă ficații și ne strică vederea. O editură — cum altfel? — ploieșteană, cu numele simplu și inedit, ATOM, ne propune o lucrare de 250 pagini, mari și (nu prea) late despre un subiect gingaș, precum hazul de necaz. Mai are vreo relevanță această veche ocupație a românilor de a nu ceda nevolniciilor și necazurilor de tot felul? Antropologic și epistemologic, ca să intrăm și noi în jocul moftologic al limbajului actual, abordând subiectul avem o impresionantă trecere în revistă a felului nostru de a fi. Un român care a trăit zeci de ani în Statele Unite — „Unde merem, vere? La America!” — se întoarce la țara și poporul din care nu a uitat că face parte. Și ne pune la curent, ne re-introduce, racordează la Hazul de necaz, 7

care a fost, este și va fi și într-un viitor incert, colacul salvator al națiunii române. Oricât am vorbi cu toții anglo-saxonește ( sic!) — acum suduielile de tip F... țin loc la neaoșul azi utilizat doar de cei care socotesc cu cât crește punctul de pensie, prețurile și numărul crizelor ce ne pasc, neaoş despre care Alexandru Paleologu, un fin degustător al limbii române, susţine că ar fi, cităm, o șansă acordată preopinentului de a reveni într-o formă îmbunătățită, închis citatul, frumos și elegant întors din condei — tot la cele lumești trăite românește ne pitulăm pe sub curbura Carpaților. Hazul de necaz, cu tot ce cuprinde o istorie și o cultură, este talpa identițății noastre. Nu e de rușine. Fă-te frate și cu dracu până treci puntea, Capul plecat nu-l taie sabia, Să ne vedem cu sacii în căruță și mai vedem, toate aceste îndemnuri la descurcăreală — pe care o tratăm vindicativ ca pe ceva câh! refuzată de etica maximalistă ( de salon și gargariseală eurocentrată) au fost o formă de supraviețuire. Nici binele nu a fost dus pînă la capăt, nici răul nu a atins cote de ură și răzbunare ca la alți balcanici — noi nu suntem precum sârbii, grecii sau albanezii, cei cu Codul lui Lek — adică să-i iei gâtul unui urmaș al unui vecin după două sute de ani, că nu știu care unchieș din neam s-a dat după cosițele vreunei megieșe nurlii. La noi a curs sânge mai puțin, oricât ne văicărim și bombănim — noile sporturi naționale ale românilor că istoria a fost nedreaptă cu noi. Ei și? Ne-am dus crucea cum am putut și o ducem și azi. Ștefan, românu’ din Dallas, Texas ne oferă șansa să pritocim pe marginea acestui fabulos Haz de necaz de care, realmente avem azi nevoie cu supra de măsură. O carte pe care, ca român verde, dincolo de numele ce-l port, o recomand a fi citită cu voie bună și zâmbetul pe buze. Cuțit os este un bun îndemn să așteptăm cu încredere noua recoltă de la Valea Călugărească. Și să închinăm un pahar cu prietenii — aici capătă viața alt contur, știa nenea Iancu ce știa și noi mereu uităm — la Conacul Bellu de la Urlați. Viața devine suportabilă dacă rostuim cum se cuvine Hazul de necaz. Bedros Horasangian

8

Preambul Lungul subtitlu spune limpede ce este această carte, dar nu explică de ce ea n-a apărut atunci când era momentul, imediat după încheierea celor (aproape) 50 ani ai românilor sub comunism. De fapt, ea este a doua oară întârziată faţă de momentul istoric. Prima oară s-a întâmplat acum 30 ani, în America. Emigrasem în ţara tuturor făgăduinţelor în 1989, alungat, la fel ca mulţi alţi români, de dezastrul „Epocii de Aur” a lui Ceauşescu. Sosisem în „State” cu dorinţa de-a face ceva, mai exact a scrie ceva care să înfăţişeze lumii nebunia regimului ceauşist şi a ajuta cumva la prăbuşirea lui. Istoria a avut grijă de asta, fără ajutorul meu, atât de repede încât din planurile mele a rămas în picioare doar cel care trebuia să se servească de umor – o istorie în limba engleză a comunismului, povestită în bancurile românilor. Formula aceasta părea să aibă două calităţi: România devenise o imagine de actualitate, graţie „revoluţiei televizate” din decembrie 89 şi răspundea plăcerii americanului de-a râde. Dar, cum emigrantul trebuie să muncească ca să trăiască, proiectul acesta a luat destul timp, pentru transcrierea bancurilor din memorie, în română, traducerea lor în engleză şi perierea rezultatului. Când, în vara lui 1992, cartea a plecat la vreo două duzini de edituri, ele au trimis înapoi „Nu”-uri politicoase, urări de succes la altă editură, iar una chiar mi-a explicat „Your stuff is funny, but too late. Two years ago, maybe ...”. Aşadar, istoria celor 50 Ani ai românilor de haz de necazul comunist a fost deja odată întârziată, în America. Am abandonat manuscrisul „românesc” într-un dosar cu vreo 300 file scrise de mână (PC-ul abia atunci apărea), dedicândumi timpul liber unui alt proiect românesc, un roman întitulat Aquaforte, apărut în 2007 în ţară, un policier al cărui subtitlu „Tablouri de epocă comunistă” îi sintetizează conţinutul. Apoi am trudit, scris şi publicat vreme de mulţi ani în cu totul altă direcţie — lumea lui Beethoven, care îmi este „tovarăş de drum” de-o viaţă, în limba engleză şi franceză. Ȋn sfârşit, entuziasmul arătat de echipa Societății Culturale „ATOM” Ploiești, căreia i-am relatat 9

tentativa americană a celor 50 ani de haz de necaz, m-a împins să reiau istoria lor în limba maternă. Vă veţi întreba iarăşi ce rost mai are să răscolim acum o cenuşă atât de veche? Voi încerca să vă conving că, în ciuda întârzierii, mai are rost. O naţiune care-şi uită istoria are toate şansele să-i repete greşelile. Şi cei 30 ani de postcomunism par să fi şters din memoria colectivă a României cei 50 ani dinainte — iar generaţia mea, care le-a păstrat amintirea intactă pentru că i-a trăit, este pe cale de dispariţie. Cartea de faţă poate servi la reîmprospătarea memoriei colective a mai tinerelor generaţii, care nu mai trăiesc acea urâtă realitate, dar este bine s-o cunoască. În acelaşi timp, sper ca cititorul să recunoască în istoria românilor sub comunism unele asemănări cu anii noului mileniu, când vântul istoriei bate nu dinspre Moscova, ci dinspre Bruxelles. Ȋn capitolul 2, va citi despre tacticile sovieticilor cum „săvăluăm” lemnul, petrolul şi altele din România. Şi n-a luat UE, cu ajutorul multinaţionalelor, lemnul şi petrolul românesc şi, încă mai devastator, medicii români? Ȋn sfârşit, istoria de faţă devine încă mai actuală acum, când Rusia lui Putin îşi zdrăngăne sabia şi rachetele nucleare, clamând dubla moştenire a celor două imperialisme defuncte, cel ţarist şi cel sovietic, care-au fost cele mai mari surse de necazuri în existenţa României şi nu numai a ei. Trăim acum vremuri chiar mai tulburi decât cele care-au deschis cei 50 ani de haz de necaz ai românilor. Desigur, lectura unor bancuri vechi de 50 ani poate ridica cititorului probleme de înţelegere şi „participare”, pe care sper că le-am rezolvat prin concepţia cărţii. Bancul, mai ales cel politic, este efemer, se hrăneşte din imediat şi distanţarea în timp îi reduce ori chiar anihilează hazul, pentru că necazul nu poate fi resimţit decât odată cu contextul istoric. Iată, de pildă, următoarea poveste:

Dintre resturile unui avion prăbuşit în jungla africană, două triburi de canibali scot doi supravieţuitori, un american şi un român. Îi trag la sorţi şi fiecare trib pleacă cu trofeul în satul lui. 10

După două ore, cei ce se aleseseră cu românul apar în satul celuilalt trib. —— Nu v-a mai rămas ceva şi pentru noi? —— Dar voi ce-aţi făcut cu românul? —— Păi, să vedeţi, când l-am dezbrăcat şi l-am văzut ce slab era, săracul, numai piele şi oase, ce era să facem cu el? Mai mult de-o ciorbă nu putea ieşi din el. Dar ne-a stricat-o şi p-aia — când l-am aruncat în cazan, nenorocitul a mâncat toate legumele.

Cine mai poate savura astăzi această delicatesă a anilor ’80? Pentru aceasta trebuie să fi trăit anii Epocii de Aur a lui Ceauşescu. Acest context, această ambianţă, fără de care bancul nu mai reprezintă mare lucru, am încercat să-l recreez în istoria ce urmează. Am folosit pentru asta chiar bancurile, făcându-le să se înlănţuie şi să se lumineze unul pe altul, apelând şi la mici doze de umplutură narativă. Cartea de faţă nu este o antologie de bancuri, ci mai mult dar şi mai puţin decât atât. Este mai puţin prin numărul bancurilor, dar mai mult pentru că le inserează în istoria vie. Ȋn acelaşi timp, la fel ca o cronică, ea oferă o realitate parţială, limitată la lumea în care a trăit cronicarul — Muntenia, esenţialmente Bucureştiul şi Ploieştiul — care nu poate fi întru totul reprezentativă pentru ţară. Nu m-am servit de niciuna din antologiile apărute după Revoluţie pentru a spori volumul; am inclus numai bancuri ce leam „cules” eu în decursul a vreo 40 ani, începând prin 1950, şi pe care le-am transcris nu pe fişe, ci în memorie. Este inevitabil ca unele să fi fost deja publicate în vreo antologie, dar sper ca cititorul să descopere multe noutăţi aici.

Ȋn încheiere, trebuie să menţionez că această istorie/cronică încalcă, nu deliberat ci în mod natural, prescripţiile corectitudinii politice. Se vor găsi unii care s-o acuze de cele două păcate de moarte ale momentului actual – rasism şi sexism. Ȋnsăşi apariţia cuvântului ţigan va fi, poate, atacată. L-am folosit cu bună ştiinţă şi cu bunăvoinţă. „Ţiganul” vremurilor aici înfăţişate, în ciuda unor cusururi — care etnie nu le are? — avea o vocaţie întru totul respectabilă şi respectată de români, era muzician şi nu odată a făcut cunoscută şi apreciată muzica românească dincolo de hotare. Asta în vreme ce, în ultimele decenii, „rromul” a băgat spaima în toată Europa. 11

Vor fi fiind unii care vor acuza bancul despre evrei de rasism ori xenofobie. Desigur, bancul îşi râde de cusururi pe care evreul le împarte — uneori mai puţin, alteori îndestul — cu românul şi toate etniile. Dar bancul nu este o expresie a antisemitismului. El cuprinde şi importante elemente de înţelepciune evreiască la care vom descoperi că a apelat nu o dată românul, ba chiar şi comunistul. O citire obiectivă a bancurilor va releva chiar o anume admiraţie, soră bună cu invidia, cu care românul priveşte lumea evreului de la el şi de aiurea. Duşmanul pedepsit de banc, atunci când nu este răul comunist, este pur şi simplu un cusur omenesc împărtăşit de toate rasele, etniile şi sexele — prostia. Bancul pedepsind prostia este un fel de medicină socială preventivă: de atâtea ori prostia şi forma sa exacerbată, nebunia, devin un necaz pentru lumea exterioară prostului. Ȋn ultimă analiză, însuşi comunismul poate fi privit ca o manifestare a prostiei ori nebuniei omeneşti. Merită aici citat Einstein, un evreu şi un înţelept al vremurilor noi: „Cunosc numai două lucruri infinite – universul şi prostia omenească, dar nu sunt absolut sigur în privinţa primului”. Bun ca un banc! 1 Este bancul românesc sexist? Am remarcat că, în anii din urmă, misoginia este foarte activă pe Internet sau pe scenele româneşti, dar ea era mult mai puţin frecventă în bancurile din vremea comunismului. Vom avea ocazia să discutăm această altă posibilă acuză mai târziu, pe baza unor exemple concrete. Pentru moment, menţionez numai că, atunci când folosesc cuvântul românul în sens generic, am în vedere şi românul şi românca. Şi, de fapt, toate etniile care convieţuiesc pe pământul acesta ce-l numim România.

Prostia nu l-a ocolit nici pe el. Ȋn 1929 a rostit o eulogie a lui Lenin, pe care l-a numit „un gardian şi reînnoitor al conştiinţei umanităţii”. 1

12

1

Necazul şi hazul românului Ocupaţii şi ocupaţie — Capra vecinului, o variantă inedită — Daruri divine — Triumful lui Marx... în banc — Etimologia ciudată a termenului banc — Bancul, text şi context Nu cred că are rost să începem această istorie a neamului la modul profesoral, cu o definiţie a obiectului său — bancul. O definiţie ar semăna prea mult cu a explica un banc. Voi încerca mai târziu, după ce vom fi acumulat împreună mai multe „probe”, să fac puţină „teorie”, ea însăși agrementată substanţial cu bancuri, dar pentru moment este suficientă vorba românului, probabil tot atât de veche ca şi neamul: bancul este hazul de necaz. Căci cam aceasta a fost istoria neamului, de la începuturi: au tot venit peste el necazurile. Si el a descoperit că cel mai bun mod de-a înfrunta un necaz e să faci haz de el. Desigur că şi alte popoare au parte de necazuri şi au şi haz, dar puţine le-au legat pe cele două atât de strâns până la a face din asta o ocupaţie de căpătâi. O ocupaţie care a fost din vremuri străvechi produsă de alte „ocupaţii”.

Cum zicea, la recensământul din anii ’50, o bătrânică cam surdă. —— Câţi ani ai, bunicuţo? o întreabă recenzorul. —— Ai? —— Ani, bunicuţo, câţi ani ai? —— Aaaa... ani... mulţi, maică, să tot fie vreo sută —— O sută? La mai mulţi, bunicuţo! Şi studii? —— Ai? —— Studii, bunicuţo, şcoală. —— Aaa, şcoală... păi vreo patru clase primare, că pe vremea mea aşa era... 13

—— Bine, bunicuţo, bine. Şi ocupaţia? —— Ai? —— O-cu-pa-ţi-a! strigă omul. —— Aaa, ocupaţia... zi aşa, maică. Ocupaţia e rusească, maică, rusească. Că le-am avut pe toate, şi turcească, şi nemţească... da’ acum e rusească.

Şi astea au fost numai unele din ocupaţiile românului, la care el a răspuns cu bancuri. Dar ocupaţia n-a fost, totuşi, singura sursă de necaz a românului. A mai existat o a doua – aproapele lui, adică celălalt român. Nu voi invoca aici povestea „caprei vecinului”, mult prea cunoscută şi, de altfel, nu strict definitorie neamului. Cu mulţi ani în urmă, un sârb întâlnit pe un drum de munte românesc cu care am schimbat câteva vorbe despre necazurile naţiilor noastre, mi-a spus că şi sârbii au povestea „caprei vecinului” – deci n-ar fi exclus ca românul să o fi împrumutat din vecini, odată cu sârba. Voi cita însă aici o variantă, pe care mi-a spus-o tatăl meu, care o ştia de la tatăl lui, care trebuie s-o fi ţinut şi el de undeva din vechime. Varianta aceasta este încă mai crudă decât cea bine-cunoscută.

Văzând Dumnezeu că oamenii o duc greu şi sunt nefericiţi, a coborât pe Pământ ca să vadă cum îi poate ajuta. În locul ce avea să fie România, s-a dus la coliba in faţa căreia stătea pe-o buturugă un ţăran, obosit şi jerpelit. —— Bună ziua, îi spune Domnul. —— Bună să vă fie ziua dumneavoastră. —— Te văd necăjit, omule. —— Păi, sunt necăjit. —— Uite, omule, eu sunt Dumnezeu şi am coborât pe Pământ ca să ajut pe cei necăjiţi ca tine. —— Doamne! şi omul cade în genunchi. —— Cere-mi ce vrei şi va fi al tău. Dar să ştii că ce-mi ceri tu îi voi da îndoit vecinului tău. Românul gândeşte o clipă. —— Scoate-mi un ochi, Doamne!

Da, nu a fost numai ocupaţia. Ocupantul a găsit în România omul gata să-i scoată ambii ochi aproapelui său. Şi din acest 14

dublu necaz s-a născut socialismul sau comunismul românesc – o pereche cam ca Tanda-Manda. Şi vor mai fi fost şi altele, cum sugerează povestea unei încă mai timpurii descinderi a Domnului pe Pământ, păstrată în memoria vecinului bulgar.

După ce-a făcut lumea, Dumnezeu a trecut cu sacul şi-a împărţit popoarelor bogăţiile naturale. Ajuns în România, El împarte cu dărnicie din toate: şi aur, şi argint, şi petrol, şi sare, şi atâtea altele. Când trece în Bulgaria vecină, El dă de fundul sacului şi abia de mai adună câteva firmituri. —— Bine, Doamne, zice bulgarul, dar dreptate-i asta? Câte i-ai dat românului şi câte mie? —— Adevărat, zice Domnul, i-am dat românului mai multe, dar nu şi mintea să ştie să se bucure de ele.

Ceea ce va fi creat desigur alte necazuri. La toate aceste multiple necazuri, românul a răspuns cu hazul lui specific, şi el tot dar de la Domnul, desigur. S-ar fi putut scrie istoria neamului prin bancurile sale. Cum însă genul este efemer, puţini s-au aplecat asupra lui, socotindu-l o rudă săracă a literaturii populare, şi această istorie ne lipseşte. O părticică din acest mare gol îşi propune să umple încercarea de faţă: ea este o „cronică”, adică o „istorie vie” a (aproape) jumătăţii de secol în care românul a făcut haz de necazul comunist. De comunism au suferit şi mai suferă încă mulţi, dar el îmbracă forme specifice – să le spunem naţionale – şi naţiile răspund diferit. De pildă, ungurii au făcut în ’56 o revoluţie, ruşii au inventat dizidenţa, polonezii au răspuns cu Solidarnosti... românii au inventat un banc. Bancul, mai mult decât orice altă formă de invenţie artistică, a exprimat şi frustrarea românului şi şfichiul de bici cu care el îi pedepseşte pe ei. Care ei? — se ştie prea bine.

Doi bătrânei stau pe o bancă în parc. Sub umbrelă, căci plouă cu găleata. — Urâtă vreme! oftează unul — Ia mai dă-i în p...a mă-sii! răspunde celălalt.

Căci asta e situaţia: de partea asta a cortinei ce separă Europa în două, şi în România în special, totul este politică – şi vremea, şi industria, şi sexul, deci şi bancul. Ȋn timp ce în lumea 15

liberă 99 procente din bancuri sunt despre sex, ca principală sursă de frustrare, cum susţinea Freud, în comunism Marx a triumfat şi în privinţa asta: aici politicul covârşeşte şi adesea răsare chiar de sub masca sexului. De pildă, ce se întâmplă când

doi bărbaţi şi o femeie naufragiază pe o insulă pustie? Dacă sunt englezi, unul din bărbaţi face cunoştinţa doamnei şi apoi îl prezintă pe prietenul lui. Dacă sunt francezi, unul devine soţul iar al doilea amantul. Dacă sunt români, cei trei fac o şedinţă de sindicat şi o aleg pe femeie ca secretară a organizaţiei, după care îi regulează ea pe ei.

Aşa se face că piaţa bancurilor, singura piaţă liberă în comunism, a prezentat o atât de mare varietate. Ȋn locul obsesiei sexuale, aici a domnit necesitatea politică, care îmbracă o infinitate de forme şi explică acest caracter de „frescă istorică” pe care-l îmbracă lumea bancurilor. Ȋn acest sens, istoria de faţă a fost uşor de scris. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu există şi alte „filoane” ale acestui mare zăcământ de umor popular, pe care le vom explora alternativ, în cronologie nu totdeauna strictă.

Dacă ne putem dispensa de o definiţie „riguroasă” a bancului, nu strică să zăbovim puţin asupra etimologiei termenului. De ce spunem un banc şi nu o „glumă”? Vechiul termen românesc (de origine slavă) a ieşit practic din uz, din el rămânând doar verbul şi adjectivul. Dar cine glumeşte nu spune neapărat un banc, ci poate doar o poveste cu haz. Termenul banc, rămas cvasi-exclusiv în uz pentru a defini obiectul acestui studiu, are o etimologie ciudată şi paradoxală. Nu-l întâlnim în cel mai vechi dintre marile dicţionare enciclopedice româneşti, Magnum Etimologicum Romaniae al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, apărut spre sfârşitul veacului al 19lea. Ce-i drept, autorul lui era un ins cam prea serios, dar nici Caragiale nu a introdus termenul în al său Magnum Moftologicum Romaniae, în care şi-a presărat miticismele. Cuvântul banc apare In limba română — ori este consemnat prima oară — abia după Primul Război Mondial şi DEX-ul îi atribuie o origine germană: banalul Bank. Dar în germană Bank 16

nu înseamnă „banc”, 2 ci „bancă”. Şi, dat fiind că este greu de văzut o legătură cu instituţia financiară, nu rămâne decât să presupunem că e vorba de „banca” în care stăteau elevii. Este foarte probabil ca unele din bancurile vremii să se fi născut în şcolile din Ardeal, în sânul comunităţii germane, singura care folosea cuvântul bank — românii au fi spus bancă. Ne ciocnim însă aici de un paradox, căci, în tradiţia românească, neamţul e un ins cam lipsit de simţul umorului. Cum zice bancul: Nu-i spune

luni un banc unui sas, că strică slujba în biserică, duminică. 3

Pare logic să acceptăm că bancul a apărut între vorbitori de limbă română ce foloseau termenul german bank pentru banca şcolară — adică tot în Ardeal. Ajungem astfel la al doilea paradox al etimologiei, căci ardeleanul nu e nici el cunoscut în ţară ca fiind mult mai dotat cu simţul umorului decât neamţul. Putem ieşi din plasa de paradoxuri presupunând că primele bancuri au apărut în Ardeal ca povestiri de haz involuntar, ce au dobândit intenţionalitatea odată ce au trecut Carpaţii. Plasarea originii în Ardeal, chiar înaintea Primului Război Mondial rămâne totuşi singura plauzibilă, susţinută de următorul banc care nu putea proveni decât de acolo şi atunci.

Franz Joseph, împăratul Imperiului Habsburg, din care Ardealul făcea parte pe atunci, era un bun administrator. Într-una din vizitele sala pe întinsul Împărăţiei, în care voia să afle necazurile oamenilor şi să-i ajute, el a ajuns prin satele cele mai ascunse ale Ardealului, locuite de români, şi a descoperit lipsa de elementară igienă — oameni făcându-şi nevoile în fundul curţii, între buruieni. Întors la Viena, el a emis un edict: fiecare gospodărie sătească trebuie să aibă un closet, o groapă în care să-şi facă nevoile, cu ameninţare de amendă substanţială în caz de nesupunere. Şi a trimis împăratul armata chezaro-crăiască să verifice împlinirea edictului. Ajunge un soldat imperial, cu halebarda în mână, într-un sat din fundul munţilor, la casa unei femei bătrâne: —— Arată, babă, gaure, porunceşte soldatul. Dicţionarele ne dau: Witz ori Scherz. Explicaţie pentru sas: înţelegând, în sfârşit, bancul, îl apucă râsul în biserică. 2 3

17

Femeia îşi face, săraca, cruce, dar nu mişcă. —— Arată, babă, gaure, repetă ostaşul şi mai apăsat. —— Ptiu, drace... şopteşte femeia în barbă, dar tot nu mişcă. De data asta, soldatul întinde şi halebarda, strigând: —— Arată, babă, gaure! Atunci, speriată, femeia începe să-şi ridice încet, cu sfială, fustele. Când fustele au ajuns suficient de sus ca neamţul să înţeleagă, el strigă: —— No asta, babă! Gaure unde cachem! Şi atunci femeia se întoarce cu spatele. Aş încheia această introducere în temă, cu o solicitare către cititor — să încerce să-şi creeze mental starea de spirit necesară lecturii. Un banc, şi mai ales cel politic, nu apare pe un teren virgin, ci izbucneşte, ca un izbuc de apă înviorătoare necesară potolirii setei, într-un anume peisaj uman, un „imediat”. Şi există în „imediat” ceva inefabil ce condiţionează recepţia bancului şi este ne-reproductibil într-o naraţiune istorică. Poate o naraţiune mai curând literară să reuşească. Din copilăria mea, îmi amintesc o seară de august, pe la mijlocul anilor ’50, pe terasa unui restaurant de pe faleza Mării Negre, la Eforie. Vremurile erau grele, alimentele esenţiale – uleiul, zahărul, făina, laptele — erau tot pe cartelă, la restaurante abia de se puteau găsi nişte mititei chirciţi şi a halbă de bere. Dar generaţia părinţilor mei, crescută înainte de război, era o esenţă tare, optimistă: trăise zece ani aşteptându-i pe americani să vină să-i scape de pacostea sovietică, acum îşi pierduse speranţa asta, dar se bucura de alte semne bune: monstrul (Stalin) murise, bătea un vânticel nou în lumea politicii, pentru prima dată se deschideau nişte ferestruici în cortina de fier. De pildă, Teatrul Naţional se afla acum într-un turneu în Occident — prima ieşire, după război, spre Vest a unui ansamblu cultural. Societatea părinţilor mei şi a prietenilor lor de pe acea terasă se bucura de un prezent mai puţin sumbru, de mititei şi bere, de un viitor în care se mai putea spera ceva. Curgeau amintiri, povestiri, câte-un banc spus în şoaptă. Deodată, de masa noastră se apropie un necunoscut, pune 18

mâna pe umărul unuia dintre noi şi-i spune: „Salut, amice F, ce mai faci?” F se scoală, îl îmbrăţişează şi ne spune, „Prietenul meu X... nu ne-am mai văzut de ani de zile”. Fireşte, cum e obiceiul la români, societatea îl invită pe prietenul necunoscut să ni se alăture, dar el refuză politicos, arătând spre o masă de unde ne privea o femeie. Toată lumea înţelege şi prietenul se retrage. Noi ne continuăm acea seară plăcută, care, sub influenţa atâtor factori, devine tot mai uşoară, mai luminoasă. Şi, în toiul râsetelor şi înţepăturilor amicale, ne trezim cu amicul X din nou lângă noi.

—— Văd că vă distraţi bine aici, ne spune el, nici nu vă gândiţi la ce-a păţit biata Marieta D.

Noi ne uităm lung unul la altul, cu feţe alungite de mirare.

Ce putuse să păţească Marieta D, apreciata artistă a Teatrului Naţional şi una din frumuseţile Bucureştiului? —— Nu ştiţi că Naţionalul a fost plecat în turneu în Italia şi Franţa? —— Ştim, a scris doar şi-n ziare. —— Dar nu ştiţi că Marieta nu s-a mai întors, că a rămas... acolo? —— Ei, nu mai spune! Exclamaţia exprima pură surprindere — era prima din lungul şir de noutăţi de genul acesta pe care aveam să le primim cu toţii de-a lungul anilor. —— Da, reia amicul, a rămas. Şi ştiţi ce-a păţit nenorocita? A uitat să-şi ia raţia de zahăr şi ulei pe septembrie. Aţi râs? Eu, în acea seară, am înţeles cu adevărat ce este un râs homeric.

19

2

Începuturile necazului comunist

Cum a eliberat Ivan România — Din arhiva secretă a Celor Patru Mari — Zăroni, antierou al bancului politic — Republica Populără — Ascensiunea căcatului — Badea Gheorghe la Rabi din Botşăni — Tovarăşul Ionescu la învăţământul politic — Gazeta de perete — Senzaţiile tari la la români — Vulpea şi Corbul în versiune comunistă — Ei întâi taie şi apoi numără Necazul comunismului, de care a făcut haz românul, şi-a avut rădăcinile în vremurile tulburi care-au dus la Al Doilea Război Mondial. De curând născuta România Mare s-a aflat imediat în „calea lupilor”, cum denumise marele istoric Nicolae Iorga istoria neamului. Acum erau doi lupi tineri şi flămânzi, ambii progenituri ai lui Marx: socialismul internaţionalist, zis Sovietic, al lui Stalin şi socialismul naţionalist al lui Hitler, pe limba lui — nazism. Doi fraţi care aveau să se încaiere pentru pradă, inclusiv cea românească. Ţară mică, România avea de ales între ei, pentru că protectorii şi aliaţii săi tradiţionali din Vest, în primul rând Franţa, uitaseră de ea. Dintre cei doi lupi, Hitler părea să fie răul mai mic. Era şi deştept şi puternic: în 1938, dusese de nas Franţa şi Anglia la München, promiţându-le pacea veşnică, după care a pornit războiul şi a lichidat Franţa în trei săptămâni, Anglia părând a fi următoarea victimă. Bancul românesc reflectă o înţelegere surprinzător de realistă a vremii, mult mai realistă decât cea a personalităţilor epocii, ca în următoarea poveste care circula imediat după 1938.

Hitler e în vizită la aliatul lui, Mussolini, „ducele” Italiei fasciste. Acesta îşi scoate invitatul la o plimbare în limuzină pe antica Via Appia. La un moment dat, maşina se opreşte pentru că o vacă tolănită drept în mijlocul celebrei străzi blochează drumul. Escorta intervine, strigă la vacă, o trage de coadă, o împinge de fund, o trage de coarne – degeaba, paşnicul dobitoc 20

nu mişcă, rumegă domol mişcând din urechi şi privind în jur cu ochi candizi. —— Incapabililor! strigă Mussolini şi se dă jos din maşină, se duce la vacă, se opreşte în faţa ei, cu mâinile în şolduri şi ţinând într-una o biciuşcă, strigă la ea „Marş!” Degeaba, dobitocul nu se mişcă. Atunci, Hitler, cu un zâmbet superior, coboară şi îi spune Ducelui: —— Lasă-mă pe mine, duce, căci mă pricep mai bine. Se apropie de vacă, se apleacă şi-i şopteşte ceva la ureche. Imediat, vaca se scoală şi pleacă. Cei doi se urcă înapoi în limuzină şi convoiul se repune în mişcare. După un timp, Mussolini, invidios dar şi curios, îl roagă pe Hitler : —— Führere , spune-mi şi mie, te rog, cum ai convins vaca?” —— Eh, răspunde Hitler, cu un gest din mână, adică — un fleac. Mare lucru, o vacă! Am dus eu doi boi la München.

Românii nu aveau cum să-l aleagă pe Stalin, care înşfăcase deja o mare halcă din trupul ţării, Basarabia. Apoi, vecinii unguri au vrut şi ei o halcă şi Hitler, împreună cu lupşorul lui, Mussolini, le-a făcut cadou, prin ce s-a numit „Dictatul de la Viena”, jumătate din Ardeal. Semnătura lui Mussolini pe Dictatul de la Viena a fost primită de români ca o trădare. 4 Italia făcuse cadou României, după Primul Război Mondial, două copii ale statuii lupoaicei cu puii, cei doi întemeietori legendari ai Romei, ca semn al frăţiei celor două naţiuni de gintă latină. Una din cele două statui se afla în piaţa

principală a oraşului Cluj, ocupat de unguri după Dictat. Atunci, mulţi clujeni au manifestat în piaţă scandând „Duce, duce, ia-ţi căţeaua şi ţi-o fu.e”. Orice autentic ardelean va recunoaşte rima. 5 Lipsită de aliaţii ei tradiţionali – Franţa şi Anglia –, muşcată de

Istoricii români văd în actul lui Mussolini răzbunarea împotriva României, care în anul 1936 jucase rolul principal în sancţionarea (mai mult simbolică) de către Liga Naţiunilor a Italiei mussoliniene, pentru invadarea şi ocuparea Abisiniei. 5 Povestit mie de tatăl meu, în anii ’50, când crescusem suficient ca să putem discuta deschis probleme de istorie. Augustin Buzura redă episodul în romanul Orgolii (1977). Forţând numai puţin accentul ardelenesc, versiunea orală a tatălui meu reproducea şi rima (f.ce). 4

21

vecinii mari şi mici, România a ales să se alăture celui pe care l-a apreciat ca cel mai deştept şi mai puternic — Hitler, omul care, cum am văzut, „dusese doi boi la München”, apoi învinsese Franţa în trei săptămâni şi nu voia de la România decât benzina fină, esenţială pentru Luftwaffele lui. Mare greşeală: aliată, apoi practic ocupată de Germania, România s-a pomenit duşmanul lupului sovietic, care a câştigat războiul (ce-i drept, cu un solid ajutor american). Astfel avea să înceapă, în 1944, necazul de 50 ani. Atunci, cum scria în manualele şcolare de istorie ale vremii, Armata Roşie a eliberat România de sub jugul fascist german. Mai simplu spus, necazul a început cu Ivan Ivanovici, ostaşul sovietic, cunoscut şi sub multe nume de alint – Vania, Vaniuşa, Vaniuşenka.

Când, după prescripţiile comuniste, lui Vania i se ridică, în Piaţa Victoriei din capitală, o maiestuoasă statuie pe un piedestal înalt de 15 metri, românii descoperă imediat motivul înălţimii în epigrama: Dacă te-au pus atât de sus, Nu e, aşa precum s-a spus, C-ai fi eliberat popoarele, Ci fiindcă-ţi put picioarele. 6

Aceasta n-a rămas singura faptă de seamă a lui Vania. Amintirea felului în care a eliberat el România s-a păstrat neatinsă peste ani în memoria naţiei, transmisă din generaţie în generaţie.

Toamna anului 197... Începe anul şcolar. Elevii de clasa a 2-a se bucură reîntâlnindu-se la şcoală după vacanţă. După o regulă nescrisă, învăţătoarea începe noul an întrebându-i ce-au făcut în timpul vacanţei. Şi fiecare are ceva interesant de spus. Gigel a fost în tabără la munte, Florica a fost cu părinţii la mare, Ionel a fost la bunici. —— Şi tu, Bulă, ce-ai făcut, întreabă tovarăşa învăţătoare? Bulă, viitorul mare „erou” al bancurilor, pe care-l vom întâlni de multe ori în povestea noastră, se ridică: Deşi epigrama a circulat anonimă, „băieţii” de la Securitate au recunoscut semnătura cunoscutului umorist Păstorel Teodoreanu şi lau trimis la „răcoare”, pentru vreo zece ani.

6

22

—— Am fost cu tăticu’ la ţară, tovarăşa, şi ne-am jucat de-a ostaşul sovietic eliberator. —— Frumos! Şi cum a fost jocul ăsta? —— Ne-am dus la vecin şi eu i-am furat porcul din coteţ iar tăticu i-a regulat nevasta. Se cade, totuşi, să menţionăm că, cel mai adesea, Vania nu lua nimic cu de-a sila, ci cerea frumos, cu Kalaşnikovul lui îndreptat înainte: „Davai!” Davai era cuvântul cel mai des auzit în acei ani, cel mai adesea ca „Davai ceas!” — ceasul de mână fiind cel mai înalt nivel de civilizaţie pe care-l întâlnise Vania în drumul lui de eliberare a Europei de sub jugul fascist.

Curând, după statuia lui Ivan, în altă mare piaţă a capitalei, în faţa parcului Herăstrău, se înalţă un al doilea, încă mai gigantic monument, înfăţişându-l pe „părintele popoarelor” – Stalin. Al patrulea mare dascăl al proletariatului întinde mâna sa dreaptă înainte, către ce? Viitorul de aur comunist al omenirii? Nu tocmai — pe partea cealaltă a marii pieţe, la 200 metri distanţă, se află... un turn cu ceas. Davai! Dar ceasurile nu sunt singura pasiune a lui Ivan.

Ivan intră într-o farmacie şi, cu o mică mişcare convingătoare a Kalaşnikovului, i se adresează farmacistului: —— Davai! Omul, cu inima căzută în pantaloni, îşi scoate ceasul de la mână. Dar Vania are deja o bogată colecţie. —— Niet ceas. Alcool! Uşurat, farmacistul caută prin rafturi, scoate borcanul şi umple un pahar plin. Ivan îl înşfacă şi-l dă peste cap. —— Haraşo! Şi înșfacă şi borcanul şi iese repede. Farmacistul îşi face cruce, mulţumind lui Dumnezeu. Dar, când se întoarce spre rafturile lui, înlemneşte şi simte că leşină: borcanul de alcool e acolo, dar lipseşte cel cu acid sulfuric. A încurcat borcanele! Imaginaţia îi construieşte imediat scenariul: Ivan mort, investigaţia, borcanul cu acid sulfuric descoperit, şi pe eticheta lui – numele farmacistului. Leşină, se trezeşte, leşină din nou tot restul zilei şi al nopţii, şi al dimineţii următoare, în aşteptarea venirii sovieticilor. Şi vine, într-adevăr, un sovietic: Ivan însuşi, cu Kalaşnikovul 23

lui. Şi-i spune farmacistului, căruia nu-i vine să-şi creadă ochilor: —— Davai! Deşi e complet năuc, farmacistul reuşeşte să ia de pe raft borcanul corect, cu mâini tremurătoare. Vania îl înşfacă şi trage o duşcă lungă, dar lasă borcanul jos şi strigă supărat: —— Niet! Niet asta! Ăla care arde closet când piş!

Cu asemenea organism super-robust, nu-i de mirare că Vania avea să cucerească Berlinul. Pentru că se întâmplase ca Ivan Ivanovici să „elibereze” România, intrând în Bucureşti la 23 august 1944, această dată a devenit capitală în istoria ţării, împărţind-o în două: ce-a fost înainte şi ce-a fost după. Reţineţi data, căci o vom reîntâlni nu odată. Imediat „după” a apărut şi prima victimă marcantă – trecem peste cele înregistrate doar statistic – a „eliberării” României de către Vania — omul cel mai îndrăgit de români: actorul, cabaretistul, cupletistul – într-un cuvânt comedianul „stand up” într-o vreme când termenul nici nu fusese inventat — Constantin Tănase. Tănase fusese omul care ridiculizase, acoperind de sarcasme, corupţia şi impostura din România antebelică; şi care nu se sfiise să trateze la fel chiar Germania, care practic anexase România, de unde îşi scotea benzina fină. Ce i-a mers lui Tănase cu Hitler nu-i va merge cu Stalin. Când s-a văitat pe scena teatrului său, „Rău era cu was ist das, dar mai rău cu davai ceas” a fost numai sfătuit să se cuminţească. Dar nici cuminţenia nu i-a ajutat. A ieşit iar pe scenă, cu braţele acoperite cu brăţări de ceasuri, şi cu o pendulă atârnând în spate şi a şoptit, „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. 7 A fost imediat arestat şi a murit după câteva zile. O moarte ciudată, neaşteptată, nici până azi explicată, a unui om altminteri fără probleme de sănătate. Povestit mie de tatăl meu, în anii ’50. El a avut parte de un „Davai ceas” deosebit. Pe când mama era refugiată, cu mine, în satul Proviţa de peste deal, o echipă de vreo cinci Ivani i-a bătut tatei în uşă — Davai! Când să înşface ceasul de buzunar, Vania l-a scăpat jos şi i s-a spart geamul. După „Ciortî” (La dracu’) de rigoare, întreaga echipă a intrat în casă şi a „rechiziţionat” radioul german Blaupunkt, la care tata asculta postul Vocea Americii, şi gramofonul din a cărui pâlnie ce mă fascina ieşiseră romanţe şi cântece de pahar. 7

24

Ceea ce Vania a luat din România şi alte ţări din Europa de Est a fost nimic în comparaţie cu ce le-a dat el — comunismul. Fireşte, Vania a avut nevoie de ajutorul comuniştilor români. Fuseseră foarte puţini comunişti în România înainte de războiul mondial — o mână de oameni care „luptaseră în ilegalitate”, de preferinţă prin cârciumi şi bordeluri, pe care literatura de propagandă avea să le denumească „case conspirative”.

Douăzeci de ani după ce Ivan îi adusese la putere, Congresul „luptătorilor ilegalişti” avea să se desfăşoare sub lozinca CE PUŢINI AM FOST — ŞI CE MULŢI AM RĂMAS! Ȋntr-adevăr, partidul comunist, mai pe scurt Partidul, a crescut peste noapte ca voinicul din poveste. Cine a intrat în Partid? Românul o află de la ţigan.

Ţiganul vrea şi el să intre în Partid, că om e şi el. Semnează cererea de intrare, se îmbracă mai acătării şi pleacă la şedinţa organizaţiei de bază care urma să-i aprobe intrarea. După un ceas se întoarce acasă plouat. —— Ei, îl întreabă ţiganca, te-a primit? —— Ţţţ, face el scurt. —— Nu te-a primit? —— Nu m-a. —— Da’ de ce, mă? Ce te-a-ntrebat? —— Păi, m-a întrebat ce politică am făcut înainte de 23 august. —— Doar n-ai spus c-ai făcut! ——Ce-ram prost? Am zis că n-am făcut. —— Şi p’ormă? —— P’ormă m-a-ntrebat din ce-am trăit? —— Şi tu ce-ai zis? —— Ce să zic? Din cântat am trăit. Aha, zice ei, şi pentru cine-ai cântat? Păi pent-cine să cânt, zic, eu, pen-cine-a plătit. Ai cântat pentru boieri? zice ei. Păi, am cântat, zic, dac-a plătit. Aha, zice ei, da’ pen negustori ai cântat? Apoi, am cântat şi pen negustori, că şi ei plătea. Da’ pen’ legionari ai cântat? zice ei. Păi, ce să zic? am cântat şi pen’ legionari. —— Haoleu, prostule, dă ce-ai zis c-ai cântat?! se vaicăre ţiganca, care ştie ceva mai multă politichie decât bărbatul. 25

—— Taci, fă, ce ştii tu?! Cum să zic că n-am cântat, când ei era toţi acolo – şi boierii, şi negustorii, şi legionarii.

De fapt, nu prea contează dacă sunt mulţi sau puţini comuniştii. Sosind pe tancurile Armatei Roşii, ei au puterea. La început vor s-o ţină în umbră — praf în ochii Vestului — deci numesc ca prim ministru un om de paie, Petru Groza, unul din boierii lor. Partidul nici nu-şi mai spune comunist ori socialist, s-a rebotezat „muncitoresc” – P.M.R. Şi, dat fiind că marea majoritate a românilor sunt ţărani, au creat şi un „Front al plugarilor”, presupus aliat al presupusei muncitorimi. Românii nu pot să creadă că asta se întâmplă. Ei aşteaptă ca mâine, cel mai târziu poimâine, să vină americanii şi să-i elibereze de ruşi, sovietici, comunişti ori ce-or mai fi. Această speranţă musteşte în bancurile lor. Ei îşi imaginează cum ar arăta într-o Enciclopedie din anul 2000 articolul despre Stalin: şeful

unui mic trib răsculat de pe vremea preşedintelui Truman.

Aceeaşi speranţă o regăsim într-una din multele poveşti cu „cei patru mari” (de regulă nenominalizaţi) — reprezentanţii puterilor învingătoare. Cei Patru Mari (care-ar fi acum Truman, Churchill, Stalin şi De Gaulle) zboară cu avionul spre locul viitoarei lor conferinţe

unde vor hotărî destinele lumii. Deodată, se produce o avarie, avionul începe să coboare abrupt şi vine pilotul. —— Domnilor, îmi pare foarte rău, un motor s-a defectat şi avionul e prea greu, dacă unul dintre dumneavoastră nu se sacrifică şi sare, ne prăbuşim cu toţii.” Tăcere, schimb de priviri, apoi englezul se scoală spunând, —— All right. God save the Queen! Şi sare din avion. Trec câteva minute, avionul continuă să coboare abrupt, apare iar pilotul: —— Domnilor, regret profund, dar tot pierdem înălţime, dacă nu se mai sacrifică unul dintre dumneavoastră ...” Iarăşi tăcere, schimburi de priviri, apoi francezul se scoală: —— Messieurs c’est mon tour...Vive la France! Şi se aruncă în gol cântând, „Allons enfants de la patrie!” Mai trec câteva minute şi vine iar pilotul: —— Domnilor, mai avem puţin, dar continuăm să pierdem 26

înălţime. Dacă cineva nu... Atunci se scoală americanul, strigă „God bless America!” şi-l înşfacă pe rus şi-l aruncă din avion.

Aventura celor Patru Mari în avion este unul dintre scenariile conjuncturale tipice al bancului. Într-o altă variantă, pilotul vine

să spună, „Domnilor, pierdem înălţime şi ne prăbuşim. Suntem cinci şi, din nefericire, nu avem decât patru paraşute.” —— Eu, spune francezul, reprezint patria culturii moderne, deci am dreptul să mă salvez. Pilotul îi dă o paraşută şi francezul sare din avion. Dar, după câteva minute, pilotul vine iar să spună, „tot pierdem înălţime...” —— Gentlemen, spune englezul, eu reprezint imperiul în care soarele nu apune niciodată, deci... Primeşte şi el o paraşută şi sare. Dar, după câteva minute, pilotul vine iar. —— Tovarşci, strigă rusul, eu reprezint primul stat al proletarilor din istorie! Şi înşfacă o paraşută şi sare. —— My friend, i se adresează americanul pilotului, noi ce facem? Dăm cu banul? —— Nu, Mr. President, luaţi paraşuta asta. —— Şi dumneata ce faci? —— Don’t worry, Sir, am şi eu o paraşută. —— Bine, dar... parcă aveam doar patru paraşute. ——.Doar că rusul a înşfăcat rucsacul meu...

Dar americanii întârzie să vină şi românii trebuie să se descurce singuri cu necazul comunist. Ei aduc la putere, în banc, un idiot de care să râdă. În mod paradoxal – nu totdeauna plăteşte cine trebuie – acesta nu e nici măcar un comunist de marcă, ci un trepăduş al lui Groza. Nici Groza, nici Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului, n-au fost marii ridiculizaţi ai primilor ani de comunism. Ei nici nu contau, mai curând sau mai târziu tot aveau să vină americanii să ne scape de toţi. Important era să râdem de proştii cocoţaţi pe nouă perne comuniste. Fiindcă acesta este comunismul, domnia proştilor, care duc ţara de râpă. Ciracul lui Petru Groza, pe nume Zăroni, a devenit erou naţional – al bancului. Scrie epigramistul: 27

Caligula Imperator A făcut din cal senator! Petru Groza, mai sinistru, A făcut din bou - ministru. Noul ministru îşi ia în primire funcţia. Un tovarăş de la administraţia Partidului îi prezintă lui Zăroni reşedinţa sa din capitală şi noua sa maşină. Este, desigur, un model american de dinainte de război, dar o maşină americană e oricum ceva special în aceşti ani. —— Un adevărat bolid,” îi spune tovarăşul, zboară! Pleci la 6 dimineaţa din Bucureşti şi la 6:30 eşti în Ploieşti. Noul ministru e impresionat, dar stă puţin pe gânduri: —— Ştii ce? zice, nu-mi trebuie. N-am nicio treabă la Ploieşti la 6:30 dimineaţa. Zăroni creează incidente internaţionale atunci când şeful lui îl ia cu el în vizite diplomatice.

La Conferinţa de Pace de la Paris, când Zăroni vine să se aşeze la masa tratativelor lângă şeful lui, pe acesta îl trăsneşte o duhoare de nesuportat. Groza îi şopteşte: —— Ce-ai făcut, mă Petrică? —— Ce să fac, nea Petrică? (Istoriografia oficială îl dă pe

Zăroni ca Romulus, dar bancul îl înregistrează ca Petre, la fel ca şeful lui).

—— Puţi, Petrică. De ce puţi? —— Cum put, nea Petrică? —— Puţi a nespălat, mă! —— Da’ m-am spălat, Nea Petrică. —— De când nu ţi-ai mai schimbat ciorapii, mă? —— Ştiu eu, nea Petrică? —— Cum nu ştii, mă? Fugi repede la hotel şi pune-ţi alţi ciorapi, că ne faci de râs la conferinţă. Iese Zăroni şi se întoarce peste o jumătate de oră. Dar, când se aşează la loc lângă şeful lui, acesta simte o duhoare încă şi mai puternică în nas. —— Ce-ai făcut, nenorocitule? Ce ţi-am spus eu să faci? Ţi-ai schimbat ciorapii? 28

La care Zăroni, cu un surâs triumfător, zice: —— Ştiam eu că n-ai să mă crezi că i-am schimbat, nea Petrică. Uite, ţi-am adus dovadă.” Şi scoate din buzunar, expunându-i pe masa tratativelor, ciorapii împuţiţi. Tot de la Conferinţa de Pace. Zăroni şi-a luat cu el la Paris şi soţia şi fiica adolescentă, ca să cunoască şi ele faimosul oraş lumină. În vreme ce el luptă la masa tratativelor, cele două ies la plimbare şi fac imprudenţa să se aventureze într-un cartier mai deocheat, unde le prinde noaptea. Deodată, din întuneric răsare un ins mascat, cu pistolul în mână: —— Madame, vos bagues! (în traducere: Doamnă, inelele dumneavoastră!) La care mama strigă: —— Bagă-mi-o mie şi lasă fata în pace!

Fiica îi creează lui Zăroni probleme şi în ţară. De fapt, a fost greşeala lui — n-a vrut să primească maşina aceea minunată.

Aşadar, Zăroni a trebuit să-şi trimită cu trenul nevasta şi fata în vacanţă la Sinaia. Iar trenurile nu prea mergeau bine în acei ani şi s-a întâmplat că, la întoarcere, a fost aşa de mare aglomeraţie în tren, că mama şi fiica n-au putut găsi un loc jos. Când Zăroni le întâlnește pe peron la Gara de Nord, soţia îi povesteşte aventura — ea a stat pe coridor, în picioare, iar pentru fată au găsit într-un compartiment un bărbat amabil care s-o ţină pe genunchi. Zăroni e şocat: —— Pe genunchii unui individ! De unde ştii că nu era unul de-ăla, un burghez împuţit?! Atunci fiica intervine: —— Nu, tată, era unul de la Frontul Plugarilor. —— De unde ştii? —— Am simţit tot drumul că stau pe un cocean. Destul de repede, cu ajutorul neprecupeţit al ocupanţilor sovietici, comuniştii s-au descotorosit şi de rege, ultimul stâlp al burgheziei exploatatoare şi astfel ţara a devenit Republica Populară Română, pe scurt R.P.R. Mişcarea aceasta este „prelucrată” apoi la toate nivelele, până în cel mai obscur „fund” de ţară, în recent inventate, tot după modelul sovietic, şedinţe de 29

„învăţământ politic”.

Trebuie să se ducă la şedinţă şi Badea Gheorghe, ţăran din Atârnaţii de Sus, pentru că a venit să-l poftească, politicos, un tovarăş cu pistolul la brâu. —— Ei, ce v-a spus la şedinţă?” îl întreabă nevasta pe Gheorghe, când se întoarce. —— Cică nu mai avem rege, avem răpublică. —— Ră-ce? —— Răpublică, fimeie. —— Şi ce-i răpublica asta? —— Populără, fimeie. Răpublică populără. —— Po-ce? Gheorghe îşi lămureşte nevasta, silabisind: —— Po-pu-lă-ră, fimeie. La fel ca în lumea folclorului, în banc se întâmplă că gura prostului adevăr grăieşte.

Zăroni intră la şeful lui, care-l primeşte cu „Salve, Petronius Zaronius!” —— Aoleu, ce ţi-am făcut, nea Petrică?! se apără adjunctul. —— Nu te speria, Petrică, doar ţi-am latinizat numele! Şi şeful continuă, explicându-i cum e cu latinitatea noastră. Plecând de la şef, Zăroni se întâlneşte pe coridor cu tovarăşa Pauker, numărul 1 în ierarhia Partidului, şi o salută: —— Salve, Anus Paukurus! —— Ce faci, Petrică, ai înebunit?! —— Nu te supăra, tovarăşa Ana, doar ţi-am latrinizat numele. Fiindcă tot am ajuns la vorba aceea, să facem cunoştinţă cu căcatul. Ȋn comunism, căcatul a încetat a fi scatologie, a devenit pâinea cea de toate zilele. Cândva, pe vremea burgheziei, locuţiunea „a mânca căcat” se traducea pur şi simplu prin „a minţi”, „a spune gogoşi” ori „a tăia piroane”. Ȋn comunism, ea şi-a îmbogăţit substanţial conţinutul, căpătând caracter partinic. Căcatul comunist este minciuna publică, lozinca zilei şi a epocii, debitată bătându-te cu pumnul in piept. La început, românii l-au privit ca o delicatesă accesibilă numai membrilor Partidului.

Ionescu primeşte vizita bunului său prieten Popescu şi acesta începe imediat, la fel ca restul de 17 milioane de români 30

(populaţia de atunci), să-i înjure pe comunişti. Gazda îi face semne discrete să tacă, arătând spre câinele lui, care-i priveşte. —— Ce-i? Ce vrei să spui? întreabă Popescu. —— Pst, îi şopteşte Ionescu, vezi ce naiba vorbeşti! Nu vezi că javra se uită numai în gura noastră? —— Ei, şi? Ce poate să facă un câine? —— Sunt sigur că s-a înscris în Partid. —— Nu mai spune! De unde ştii? —— L-am prins mâncând căcat. Dar căcatul e mult mai mult decât simpla minciună ideologică. Este componentă a economiei noastre socialiste. Asta descoperă delegaţia P.C.F. (Partidul Comunist Francez) care vizitează România.

Delegaţia comuniştilor francezi e plimbată prin noile mari obiective industriale ale socialismului. —— Marile noastre realizări, explică ghidul, sunt rodul nemijlocit al ajutorului sovietic. Iată, ne aflăm acum în fabrica primită din U.R.S.S, care produce cărămizi din căcat. —— Ce performanţă! – se minunează delegaţia tovarăşilor din occident – puteţi astfel să refaceţi clădirile distruse în timpul războiului. —— De fapt , explică ghidul, noi nu folosim cărămizile. Ştiţi, facem schimb reciproc avantajos cu ţările socialiste frăţeşti. Cărămizile le trimitem în R.D.G., de unde primim aparatură fină. Înainte ca delegaţia să apuce să-şi exprime satisfacţia, ghidul continuă: —— Aparatura fină o exportăm în Cehoslovacia, de unde primim camioane. Camioanele le dăm bulgarilor, care ne trimit porci. —— Aha, pentru hrana populaţie, se entuziasmează delegaţia. —— Nu, porcii îi exportăm în Uniunea Sovietică. —— Şi Uniunea Sovietică ce vă dă în schimb? —— Materia primă pentru fabrica de cărămizi.

Iată însă şi un succes pur românesc: după ani de zile în care bărbaţii şi-au ascuţit lamele de ras antebelice pe curele de piele, în magazine apare lama de ras Bucureşti, cam în acelaşi timp cu primele portocale, de import. Românul chiar observă 31

asemănarea între lama Bucureşti şi o portocală: nici cu una nici cu alta nu te poţi rade.

După cum am mai spus, aceste prime succese se datorează în mare măsură „ajutorului sovietic”. Odată cu el, în România a reapărut vechea noastră cunoştinţă, Ivan Ivanovici. De data asta în calitate de „consilier” la întreprinderile mixte sovieto-române, denumite Sovrom: Sovrompetrol, Sovromlemn, Sovromgas şi multe altele. Cum le spunea românul — Săvăluăm: Să vă luăm petrolul, Să vă luăm lemnul, Să vă luăm gazul...

Altminteri, Vania e un om de treabă şi prietenos şi încearcă să se apropie de subalternul lui român. Popescu îl plimbă pe Vania să-i arate frumuseţile capitalei. Îl duce în Piaţa Victoriei. —— Kto ăto? (asta ce-i?), întreabă rusul. —— Asta e cea mai mare piaţa din capitala noastră. —— Asta mare? Aşa mic! La noi pieţele balşoi, balşoi! Hmm, îşi zice românul şi-l duce pe Vania pe Calea Victoriei, sperând să aibă mai mult succes cu Palatul Telefoanelor. —— Ăto e cea mai înaltă clădire din ţară, îi spune el, mândru, rusului. —— Tolko tak? (Numai atât?) La noi balşoi, balşoi! „Ei, fir-ai tu al dracului cu balşoiul tău — las-că-ţi arăt eu,” îşi zice românul. Şi-l duce pe rus la grădina zoologică, proptindu-l în faţa cuştii unei frumoase broaşte ţestoase cu carapacea lată de o jumătate de metru, desigur adusă de aiurea. —— Kto ăto? —— Nimic special, zice românul simulând nepăsarea — o ploşniţă românească. Rusul face ochii mari: —— Oh, ăta balşoi! La noi numai atât. Şi-i arată palma întinsă. E într-adevăr o viaţă dulce în România pentru consilierii de la Săvăluăm.

Iată un grup de consilieri sovietici petrecând la restaurantul „Caru cu Bere”. Comandă un rând şi chelnerul le aduce halbele pe obişnuitele (din tradiţia germană) farfurioare de plută. După cinci minute, ruşii cheamă chelnerul, „Eşcio raz!” — încă un rând. Chelnerul strânge halbele goale, constatând că farfurioarele de 32

plută au dispărut. Fir-ar ei să fie, îşi zice el, ăştia nu uită niciodată Davaiul. Dar poţi să le zici ceva unor tovarăşi sovietici? Aşa că le aduce alt rând de halbe de bere cu farfurioare de plută. Curând, îl cheamă ruşii din nou pentru alt „eşcio raz” — farfurioarele iarăşi dispăruseră. De data asta, chelnerul îşi ia curaj şi aduce halbele pline fără farfurioare. Când să plece, îl strigă ruşii: „A biskitî niet?” — dar unde-s biscuiţii? Succese mari înregistrează România şi în agricultură, în care tovarăşii copiază de asemeni modelul sovietic al „colhozului”: țăranii să-şi unească loturile de pământ într-o unitate botezată „colectivă” în care să muncească pentru ca roadele să le ia statul.

Ca toţi ţăranii, Badea Gheorghe ştie că trebuie să se „înscrie” de bunăvoie la „colectivă”, altminteri vin să-l caute tovarăşii cu pistolul la brâu. Dar tot are o dilemă pe care nimeni nu i-a putut-o lămuri: să se înscrie şi cu carul şi boii sau fără ei? S-a dus la popă, la învăţator, la felcer, dar toţi au ridicat din umeri. Dar felcerul i-a mai zis: „Ştii ce, bade Gheorghe, ia du-te şi-l întreabă pe Rabi din Botşăni, că i s-a dus vestea de om învăţat.” Într-adevăr, aşa cum vom vedea mai târziu, rabinul comunităţii evreieşti se bucura de o mare autoritate şi printre români. Deci se duce Badea Gheorghe la Botoşani, la Rabi , şi-i spune păsul lui. Rabi îl ascultă, dar, fiind cam scump la vorbă şi neavând timp să repete ce-a mai spus, îi răspunde: —— Bade, du-te matale la Raşela lui Iţic de-aici, căci şi ea a venit odată la mine cu o problemă asemănătoare şi răspunsul ce i l-am dat e bun şi pentru matale. Cam nedumerit dar respectuos, Badea Gheorghe mulţumeşte, îşi ia rămas bun şi fuge la Raşela lui Iţic şi-i spune povestea lui. Raşela se îmbujorează: —— Nu înţeleg, bade, de ce-a trimis Rabi la mine. Eu am fost o singură dată la el c-o întrebare care n-are nicio legătură cu problema dumitale. —— Apoi, ştiu eu, zice Gheorghe, nedumerit. Dacă Rabi mi-a zis că mi se potriveşte... Atunci, cum nu s-a pomenit ca un evreu să pună la îndoială cuvântul lui Rabi, Raşela se îmbujorează şi mai tare şi-i 33

povesteşte lui Gheorghe: —— Înainte de noaptea nunţii, m-am dus la Rabi şi l-am întrebat cum să mă duc la culcare — cu sau fără cămaşă de noapte? Gheorghe se scarpină nedumerit în cap, dar se hotărăşte să-l creadă pe Rabi. —— Şi Rabi ce ţi-a răspuns? —— Mi-a zis: „fata mea, oricum te vei duce, de regulat tot te va regula”. După cum vă daţi seama, Badea Gheorghe a răspuns „colectivei” cu o dragoste cu totul dezinteresată.

Când vecinul lui a alergat la el acasă, strigându-i „Sări, Gheorghe, că Ion e cu nevastă-ta în porumb”, Badea Gheorghe al nostru i-a răspuns calm: „Şi ce-i? E porumbul meu? E-al colectivei.”

Bine-înţeles, toate acestea se reflectă în ce mănâncă şi ce bea românul. Căci regimul comunist a naţionalizat nu numai marile bănci şi întreprinderi rămase după prăpădul războiului, dar şi întreg negoţul. Pe vremuri, firma se chema „La Gogu” şi

înăuntru găseai carne. Acum pe firmă scrie „Carne” iar înauntru e numai Gogu. Ȋnainte, te duceai la un „Băcan” ca să cumperi

alimente. Acum, te duci la magazinul statului care se cheamă „Alimentară”, dar toate Alimentarele astea vând Alimente rele! Şi mai mare e necazul cu băutura, care e din vechime un ajutor al omului în lupta cu necazurile. Regimul a instituit MAT-ul, adică Monopolul (de stat) al Alcoolului şi Tutunului, singurul care are voie să vândă băuturile alcoolice. Iar vinurile MAT-ului par făcute din surcele. Cum spune românul „Vinurile MAT-ului din pădurile statului”. Cât despre ţuica tradiţională, MAT-ul oferă soiuri ce românul le botează cu nume sugestive, precum Adio, mamă; Te-am zărit printre morminte; ori mai ideologicul „Vin la tine Beloiannis” — după comunistul grec executat la el în ţară, pentru activitatea sa comunistă ce dusese la război civil, şi al cărui nume figura pe toate zidurile României — „Libertate lui Beloiannis!” Merită menţionată şi politica financiară eficientă a guvernului comunist, care a inventat al treilea tip de monedă după cea 34

metalică şi cea de hârtie — banii de cauciuc. Ca să se poată întinde de la un salariu la altul.

Ce au românii de spus la toate acestea? Ei sunt bine lămuriţi la lecţiile de învăţământ politic, introduse tocmai în acest scop. Aici, ei află de la bun început deosebirea esenţială între

capitalism şi socialism: în vreme ce capitalismul este exploatarea omului de către om, în socialism este invers. La sfârşitul acestei prime lecţii, tovarăşul propagandist întreabă sala „are cineva vreo întrebare?” şi se ridică Ionescu: —— Tovarăşe instructor, pe vremea burgheziei găseam mâncare în piaţă. Acum de ce mâncarea e pe cartelă? —— Tovarăşe Ionescu, răspunde propagandistul, n-ai înţeles problema. Să-ţi explic: pe vremea burgheziei eram exploataţi... La lecţia următoare, când, la sfârşit, propagandistul solicită întrebări din sală, Ionescu se scoală iar: —— Tovarăşe instructor, pe vremea exploatării burgheze, în magazine găseai îmbrăcăminte. Acum de ce îmbrăcămintea e pe cartelă? —— Tovarăşe Ionescu, dumneata n-ai înţeles problema. Pe vremea capitaliştilor,... şi ia lecţia cu exploatarea de la capăt. Lecţia următoare, la sfârşitul orei, din nou „are cineva întrebări?” Şi atunci Popescu ridică mâna: —— Eu am o întrebare, tovarăşe propagandist: unde e tovarăşul Ionescu? Bineînţeles, aceste lecţii dau roade.

La lecţia următoare, când tovarăşul propagandist încheie ora cu întrebarea „are cineva vreo întrebare, tovarăşi?”, sala tace. Tovarăşul insistă, „Nu are nimeni nicio opinie despre ce-am învăţat astăzi?” Sala tace. „Cum, tovarăşi, n-are nimeni nicio părere?” Linişte mormântală. Asta nu e bine pentru un propagandist, deci el schimbă tactica şi numeşte: —— Dumneata, tovarăşe Popescu, n-ai nicio părere? Popescu se scoală, încurcat: —— Tovarăşe propagandist, am eu o părere, dar să ştiţi că nu sunt de acord cu ea. Vorba asta a Popescului a devenit, peste ani, o adevărată zicală, folosită în caz de nevoie. 35

Cum se vede, învăţământul politic a fost de la început (şi a rămas) principala sursă de aprovizionare a românului cu căcat. Nu singura, însă. Românul mai are, la locul lui de muncă — fabrică, institut, şcoală, colectivă agricolă — ceva ce se cheamă „gazeta de perete”, un panou pe care sunt afişate articole cu poze înfăţişând minunata realitate socialistă. Asta ne dă prilejul să introducem una din formulele importante ale bancului, transcendenţa în lumea de apoi, ea însăşi spartă în două, după cum ştim.

Un ins ajuns la Poarta Raiului are şansa să fie, după examinarea faptelor sale, primit înauntru. Toate bune şi frumoase, dar, după un timp, el începe să se cam plictisească de muzica siropoasă a îngerilor, de parfumul trandafirilor şi de zăcutul pe spate în pace eternă. Simte nevoia de ceva mai înviorător, mai palpitant. Într-o bună zi zăreşte, printr-o crăpătură în nori, o scenă dedesubt: petrecere, veselie, vin în pahare, lăutari cântând, femei cu decolteuri adânci... şi i se face un mare dor. Opreşte deci un înger şi-i arată: —— Ce-i asta, acolo, jos? Îngerul îl priveşte mustrător: —— Acela e iadul! —— Dacă acela-i iadul, eu acolo vreau, spune el îngerului. —— Fii serios, îi spune îngerul. Dar omul o ţine pe-a lui: el vrea acolo, în iad. Şi îngerul îl duce la Sfântul Petru, paznicul Raiului, care-l ascultă, încearcă şi el să-l convingă, dar omul — nu şi nu, iadul şi iadul. —— Fie, dacă aşa vrei, zice Sfântul Petru. Şi, în clipa următoare, omul nostru se trezeşte în iad, unde un drac îl şi înşfacă şi-l aruncă în cazanul cu smoală clocotită. —— Stai aşa, ţipă omul din cazan, nu asta am văzut eu aici! —— Da’ ce-ai văzut? îl întreabă dracul. —— Am văzut de sus, din rai, printr-o crăpătură din nori... petrecere, vin, lăutari, femei... Dracul îi explică: —— Ai văzut gazeta noastră de perete. Ziarele contribuie şi ele din plin la ridicarea nivelului ideologic 36

al românului, motiv pentru care el nu le citeşte, ci le foloseşte într-un alt scop, pentru care nu găseşte hârtie în magazine.

Popescu se pomeneşte într-o bună zi chemat la şeful sindicatului (comunist, desigur) şi criticat pentru că nu citeşte ziarele noastre. —— Nu-i adevărat, tovarăşi, se apără el. Le citesc. Cum să nu le citesc? Dacă nu le-aş citi, cum aş putea şti ce bine trăiesc?

Românul mai are o şansă cu radioul: cu tot bruiajul infernal, el ascultă Europa Liberă şi alte posturi la fel de reacţionare, care-i întreţin speranţa sosirii apropiate a americanilor salvatori. Dar proaspăt înfiinţata miliţie populară, înlocuitoarea poliţiei de altădată (aservită desigur burgheziei exploatatoare), vegheză.

Într-o noapte, un miliţian ce-şi face rondul dă peste un beţivan proptit de-un stâlp. Când se apropie de el, îl aude bolmojind, „Aici, hîc, Ra-radio Europa hîc Liberă. E ora douăştrei hîc, transmitem hîc ştirile..”. Ce face atunci omul forţei publice revoluţionare? Începe: „bzzz-zzz-bip-bip-prr-prrr-bzz-bzz...

Partidul are în arsenal o armă încă mai puternică de persuasiune numită „Securitate”, iar aceasta are informatori. Asta schimbă desigur mentalitatea românului, creându-i noi obiceiuri.

Un englez, un american şi un român stau de vorbă despre senzaţiile tari pe care le place să le cultive. —— Well, spune englezul, la noi la club, când ne plictisim şi simţim nevoia de senzaţii tari, avem un joc: o cutie cu trei revolvere. Iei unul dintre ele, îl duci la tâmplă şi apeşi pe trăgaci. Înţelegeţi, unul din cele trei e încărcat. —— Avem şi noi ceva asemănător la club, zice americanul – trei Buick-uri. Te sui într-unul şi porneşti accelerând la 100 km pe oră spre prăpastia alăturată. Înţelegeţi, unul din cele trei buick-uri n-are frâne. —— Asta nu-i nimic, zice românul. Noi, când vrem senzaţii tari, ne strângem trei români şi spunem bancuri politice. —— Şi care-i poanta? întreabă ceilalţi doi. —— Cum care? Din trei români, unul e informator. Poantă care a făcut carieră internaţională. Cum am spus deja, data de „23 august 1944”, când Vania 37

ne-a „eliberat” a devenit capitală în istoria ţării, dar şi a vieţii omului. Fiecare român trebuia să spună, mai exact să scrie, ce-a făcut înainte de 23 August 1944 şi, dacă n-avusese timp să facă ceva, ce i-au făcut tatăl şi mama, şi unchii şi mătuşile, şi bunicii şi toată spiţa lui. De ce-a făcut şi face el după marea zi se ocupă informatorii. Tot ce scrie el şi ce scriu informatorii despre el se adună la „dosarul” lui, care-l urmăreşte toată viaţa, devine destinul lui. Şi acest dosar se află la „şeful de cadre”, omul de la serviciul personal al întreprinderii unde lucrează. Şi şeful de cadre are pâinea şi cuţitul în mâna lui, de unde şi:

Noua versiune a bine-cunoscutei fabule „Corbul şi Vulpea”. Corbul stă cocoţat în copac, ţinând în plisc o pâine. Vulpea îşi ţine, de jos, tirada bine-cunoscută: —— Vai, maestre corb, ce frumos eşti! Ţi-e oare vocea la fel frumoasă? Corbul pune pâinea sub aripă şi emite un „Cra-cra-cra!” —— Minunat, într-adevăr, zice vulpea. Ţi-e şi zborul la fel de maiestuos? Corbul apucă din nou pâinea în cioc, bate din aripi şi face câteva rotocoale deasupra copacului, după care se reaşează pe cracă. —— Ah, exclamă vulpea, neconsolată, ce păcat! Aşa o mândreţe de corb şi nevastă-sa se ţine cu şeful cadrelor! Aici, corbul strigă „Cra!” scăpând pâinea din cioc, şi-şi ia zborul. Morala, rostită de vulpe cu laba pe pâine: „Când auzi că nevastă-ta se ţine cu şeful cadrelor, nu te supăra, că-ţi pierzi pâinea.” Bietul român nu mai ştie în cine să aibă încredere.

Un ins cumpără un papagal vorbitor, dar, când îl duce acasă, constată că acesta are convingeri politice periculoase. „Huo! Jos comuniştii! Când vin americanii?” ţipă pasărea. Speriat, omul acoperă colivia cu un ţol, dar papagalul îi dă înainte cu „Jos comuniştii!”. Atunci omul are o idee: „Las-că te dezvăţ eu. În coteţul găinilor ai să-ţi uiţi ideologia.” Şi vâră papagalul în coteţ. Acolo, cocoşul descoperă imediat ceea ce omului îi era cam greu să afle: papagalul nu era papagal, ci papagaliţă. Începe deci 38

cocoşul să cârâie şi să-i dea ocoale noii venite, umflându-şi creasta şi coada. La care ea îi răspunde tăios: ——Valea! Eu nu sunt una d-alea! Sunt deţinută politică! Unii români nu mai rezistă şi încearcă să fugă din ţară, dar vameşii sunt fraţi buni cu securiştii. Ei surprind un ins în apropierea graniţei.

—— Stai că trag! Insul, mort de frică, fireşte că stă. —— Ce faci aici, mă? Vrei să fugi din ţară, ai? —— Vai, se poate, tovarăşe sergent!? Ia, şi eu, ca omul, mi-am făcut treaba mare. —— Treaba mare, ai?! Ia să văd, arată-mi unde ţi-e treaba mare! Ce să facă omul? Îl învârte pe grănicer prin pădure, zicându-i, „parc-aci era... ba parc-ai...” până când are norocul să dea de-un rahat. —— Uite-aici! zice el, uşurat. —— Minţi, mă! Ăsta-i rahat de câine, nu de om. —— Păi, la aşa viaţă, ce rahat voiai să fac? Un alt român prins la graniţă are cel puţin o scuză credibilă.

—— Voiai să fugi din ţară, ai? —— Păi, cum să nu vrei să fugi, când a ieşit noua lege? —— Ce lege? —— Dacă ai trei coaie, îţi taie unul. —— Şi ce, tu ai trei? —— N-am, că om sunt şi eu. —— Atunci de ce fugi, mă? —— Păi, ei întâi taie şi-apoi numără.

Zicală ce trăieşte încă și astăzi, după amar de ani, în gura multora ce nu-i cunosc originea.

39

3

Ivan Ivanovici la el acasă

Vania, erou în război şi acasă — Romanţa cu Nataşenka — Radio Erevan — Construind socialismul — şi stând la Cozi — Prietenul Abramovici — Vania la Paris şi acasă — Vania e exclus din partid — şi apoi reabilitat, pe dolari Dacă vrea să ştie ce-l aşteaptă în comunism, românul nu are sursă mai bună de informaţii decât curtea vecinului său de la răsărit, care e cu măcar treizeci de ani mai aproape decât el de visul de aur al omenirii. Să-i facem deci o vizită vechii noastre cunoştinţe, Vania, soldatul sovietic eliberator al popoarelor. Trebuie spus de la bun început că primele isprăvi ale lui Vania în România (capitolul precedent) au fost, dacă nu uitate, măcar în parte iertate. Era oare vina lui că, după 25 ani de comunism, vedea în România primul ceas? Ori că nu mai văzuse de ani de zile picioruşul Nataşenkăi? Şi apoi, à la guerre comme à la guerre – că doar românul e francofon din naştere. Ȋntors acasă din război, Vania a devenit respectabilul Ivan Ivanovici, erou de război şi viitor cap de familie şi stâlp de nădejde al primului stat al muncitorilor şi ţăranilor din istorie. Iar când cunoştinţa cu Ivan s-a adâncit, el a apărut tot mai mult un frate de suferinţă şi necaz, nu bine-cunoscutul eliberator de altădată. Dar destulă vorbă! După ce-a eliberat România, cum am văzut, Vania a luptat mai departe, căci războiul nu s-a sfârşit, Berlinul, bârlogul duşmanului, încă n-a căzut.

Iată-l pe Vania în prima linie din faţa Berlinului, înaintea atacului final, cuprins de emoţie şi nelinişte — până acum, moartea l-a ocolit, dar cine poate şti ce va fi mâine... — Vania îi scrie o scrisoare, nici mai mult nici mai puţin decât tătucului Stalin: „Iubite tovarăşe Stalin, mâine începe asaltul final, când mulţi dintre noi vor muri. Aş avea o mare rugăminte. Eu nu sunt 40

membru de partid. Dac-o fi să mor, aş dori să fiu primit postmortem în Partid, ca să mor ca un adevărat comunist. Dacă nu — atunci Nu.” Vania al nostru a avut noroc: a scăpat şi din asaltul Berlinului. Mai mult — s-a acoperit de glorie: a luat prizonier un general neamţ. Pentru care faptă eroică a fost decorat şi a primit şi un premiu — cizmele de şevron ale generalului. Şi erau o minunăţie de cizme, moi ca o mănuşă şi lucitoare de-ţi puteai vedea mustaţa în ele!

Iată-l acum pe Vania întors acasă, primit ca un erou la colhozul său de la Malenkovo. În cinstea lui se dă şi un bal, la care dau buzna fetele, căci — de! mulţi băieţi n-avuseseră norocul lui Vania. Şi Vania dansează fetele una după alta, ţanţoş în cizmele strălucitoare ale generalului neamţ. —— Vera Nikolaevna, zice el partenerei lui, nu te supăra dacă-ţi pun o întrebare, una personală. —— Desigur, Ivan Ivanovici. —— Spune, Verocica, nu-i aşa că porţi chiloţi roz? —— Vai, Ivan Ivanovici, se poate?! se indignează fata. —— Nu te supăra, Vera Nikolaevna, am vrut numai să-mi verific cizmele, zice Vania mândru, arătând spre cizmele ce poartă. O ia apoi Vania pe Varvara Petrovna la dans şi, cum o învârte, îi spune: —— Varvara Petrovna, te superi dacă-ţi pun o întrebare, dar ştii, una personală? —— Desigur nu mă supăr, Ivan Ivanovici. —— Nu-i aşa că porţi chiloţi albaştri? —— Vai, cum se poate, Ivan Ivanovici!? —— Nu te supăra, Varvara Petrovna, am vrut numai să-mi verific cizmele. Apoi o ia Ivan pe Pelagheia Nikiforovna la dans. Cum se învârt ei în ritmul muzicii, Vania începe deodată să se foiască. —— Ce s-a întâmplat, Ivan Ivanovici? îl întreabă Pelagheia, te deranjează ceva? —— Nu te supăra, Pelagheia Nikiforovna, dar trebuie să-ţi pun o întrebare personală. —— Vai, dar desigur nu mă supăr, Ivan Ivanovici. 41

—— Pelagheia Nikiforovna, spune-mi sincer... —— Ce? gâfâie, plină de speranţe, fata. —— Dumneata nu porţi chiloţi. —— Vai, Ivan Ivanovici, cum se poate!? —— Nu, răspunde-mi sincer, e foarte important! Pelagheia se face roşie la faţă şi pleacă fără o vorbă. Iar Ivan Ivanovici exclamă, uşurat: —— Slavă Domnului, credeam că mi-au crăpat cizmele!

La el în sat, Vania s-a reîntâlnit cu prima lui dragoste, Nataşa. Se cunoşteau de dinainte de război, când amândoi erau tineri comsomolişti. Merită relatate aici împrejurările romantice în care s-au cunoscut.

Într-o seară, Nataşa se întorcea acasă de la căminul cultural. Era întuneric, pe uliţă nu se vedea nici ţipenie de om. La un moment dat, ea aude zgomot de paşi în urmă. Iuţeşte pasul, dar zgomotul se apropie. O rupe la fugă, celălalt fuge după ea. Fuge ea şi mai tare, dar zgomotul de paşi se apropie mereu. Şi fuge ea şi fuge, dar zgomotul se tot apropie şi ajunge până în spatele ei. Epuizată, Nataşa se prăbuşeşte, o umbră neagră se apleacă asupra ei, ea ţipă Nu! Şi atunci, o voce bărbătească rosteşte gâfâind: —— Nataşa, nu uita că mâine avem şedinţă de Komsomol. 8 Era, cum desigur aţi înţeles, Vania al nostru. A fost un coup-de-foudre reciproc. Dar, din păcate, Vania a fost curând

chemat la oaste şi repartizat la vânătorii de munte. În prima permisie, după multe luni de aşteptare, Vania a plecat spre satul lui cu schiurile, căci era iarnă şi trenurile erau înzăpezite. După o săptămână, se întoarce la unitatea lui şi camarazii îl iau la întrebări. —— Cum a fost, Vania? —— Straşnic! —— Ai aranjat-o pe Nataşa? —— Te cred, ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut când Komsomolul - organizaţia comunistă pentru tineret în care toţi adolescenţii care nu aveau „pete” la dosar erau încorporaţi; din ea se putea voluntaria pentru a intra în Partid. Ȋn România, organizaţia similară s-a numit prescurtat — întâi U.T.M. şi apoi U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist), iar membrii ei se chemau utemişti/ utecişti. 8

42

am ajuns! Dar asta putea oricine să-şi închipuie. Şi eroul nostru reia: —— Dar ia să-mi spuneţi voi, care-a fost al doilea lucru ce l-am făcut? —— Te-ai dus să-ţi vezi părinţii. —— Ţţţ. —— Ai tras o beţie. —— Ţtt. —— Mă rog, se dau bătuţi camarazii, zi tu ce-ai făcut după ceai aranjat-o pe Nataşa? —— Mi-am scos schiurile. Dar să reluăm firul poveştii de după Războiul Mondial. Ȋntors în sat, maturizat de atâţia ani de încercări, Vania a luat-o pe Nataşa de nevastă şi s-a aşezat la casa lui, devenind respectabilul Ivan Ivanovici, devotat colhozului său din Malenkovo. Din păcate, anii treceau şi colhozul mergea tot mai prost, iar Ivan şi Nataşa, cu puradeii ce nu întârziaseră să vină, trăgeau mâţa de coadă într-o izbă veche. Atunci, Ivan îşi ia inima în dinţi,

se duce la oraş, la comandantul lui de batalion, care era acum primul secretar de Partid al guberniei, şi-i spune păsul lui. —— Nu se poate, Vania, se indignează comandantul, pentru un erou de război ca tine trebuie să găsim noi ceva. Du-te liniştit acasă, că aranjez eu. Vania pleacă liniştit, dar trec luni şi nu se întâmplă nimic. Se duce din nou la comandantul lui de batalion. —— Salut, Vania, îl întâmpină acesta, ce vânt te aduce pe la noi? —— Păi, să vedeţi, tovarăşe prim-secretar, ştiţi dumneavoastră... cu ce-am mai fost şi acum cinci luni. —— Dar cum se poate, Vania! exclamă secretarul. Tu nu citeşti Pravda? Vania îl priveşte nedumerit şi celălalt scoate un ziar din sertar. —— Uite ce scrie aici: „Cetăţeanul Ivan Ivanovici Ivanov, erou de război, colhoznic la Malenkovo, a primit locuinţă nouă, cu tot confortul, şi lot agricol în folosinţă.” Vezi, Vania, dacă nu citeşti ziarele? Nu e de mirare că Vania şi-a regăsit — dacă se poate spune că o pierduse cândva — înclinaţia către votcă. 43

Într-o noapte, după o beţie straşnică, se întoarce acasă pe mai multe cărări, cade şi adoarme pe unde apucă. Asta se întâmplă chiar pe lângă calea ferată, aşa că n-apucă Vania să tragă bine un pui de somn, că se trezeşte în zgomot mare de abur pufnind – trecea pe lângă el o locomotivă. Înspăimântat, se dezmeticeşte şi o rupe la fugă până acasă. Acasă, Nataşa îl ocărăşte ce-l ocărăşte şi apoi pune samovarul de ceai. Pe Vania îl apucă iarăşi somnul, când deodată samovarul porneşte să pufăie. Vania sare ca ars, apucă samovarul, dă cu el de pământ şi-l izbeşte până-l face ţăndări. —— Ce faci, omule?! strigă la el Nataşa, supărată, iar el: —— Ticăloşii ăştia trebuie omorâţi de mici, până s-apuce să crească!

Până la urmă, văzând cum merg – ori nu merg – lucrurile cu colhozul, Ivan Ivanovici s-a mutat cu familia la oraş, unde, tot cu ajutorul comandantului său de batalion, a căpătat apartament la bloc şi slujbă la stat. Aşa a ajuns el constructor activ al socialismului. Curând, Vania a descoperit că multe lucruri merg la fel de bine — adică rău — ca în satul lui. De pildă, la el la fabrică, jumătate din lună nu au cu ce lucra, pentru ca apoi să tragă cu disperare pentru a recupera.

Cum Vania e un tovarăş devotat, situaţia începe să-i dea coşmare în somn. Într-o noapte visează că a murit şi a ajuns în iad. Aici, Scaraoţchi îi spune: —— Poţi să alegi între iadul capitalist şi cel socialist. —— Care-i diferenţa? întreabă Vania. —— Nici una, în ambele ţi se bat treizeci de cuie în fund pe lună. —— Păi atunci, de ce-s două iaduri, dacă nu-i nicio diferenţă? —— O diferenţă este: în iadul capitalist ţi se bate un cui în fund în fiecare zi. În cel socialist, în primele zece zile nu-s cuie, în următoarele zece nu-s ciocane... —— Atunci aleg iadul socialist, se grăbeşte Vania. —— Aşa să fie, zice Scaraoţchi, dar să ştii că în ultimele trei zile ţi se bat treizeci de cuie în fund. Planu-i plan! Lucrurile stau la fel nu numai la Vania, în sat ori la el în oraş, 44

ci peste tot în Uniunea Sovietică, ba chiar şi mai departe.

Fratele lui Ivan e căpitan pe un pescador în Oceanul Pacific. Iată ce-i scrie el: Vara asta n-am avut deloc noroc – n-am prins nici măcar un kil de peşte. Acum câteva zile, ne-am întâlnit cu un pescador japonez. Cum aşa ceva e un eveniment pe ocean, am schimbat amabilităţile de rigoare şi căpitanul japonez ne-a invitat să-i facem o vizită la bord. Ne-am dus şi ne-a primit foarte amabil. Nici ei nu fuseseră prea norocoşi. „Peştele s-a rărit de la o vreme încoace,” ne explică el. Dar ei tot aveau jumătate din rezervoare pline. „Cum aţi reuşit?” îl întreb eu. În loc să-mi răspundă, el mă-ntreabă, „Voi cum procedaţi când nu găsiţi peşte?” „Cum să procedez? Convoc o şedinţă pentru analiza situaţiei.” „Ei, asta-i diferenţa,” zice japonezul, „eu, când nu găsesc peşte, caut peşte”. Partidul are însă grijă să mobilizeze masele.

Într-o seară Ivan Ivanovici să întoarce târziu acasă de la serviciu. —— Pe unde-ai pierdut vremea? îl întreabă, mirosindu-l, Nataşa. —— La naiba, bombăne el, am avut adunare sindicală. —— De ce? —— Ca să ne luăm un angajament suplimentar. —— Asta ce mai e? Vania încearcă să-i ridice Nataşei nivelul ideologic: —— Uite, e la fel ca la noi. La noapte, aveam în plan să facem dragoste — odată. Dar noi ne luăm angajamentul s-o facem de două ori. Şi, după aia, ne luăm şi un angajament suplimentar — s-o facem de trei ori. Dar ştim amândoi c-am fi foarte fericiţi să ajungem s-o facem măcar odată. Pe toate acestea, Ivan Ivanovici nu le poate înţelege. Cum se poate întâmpla aşa ceva în ţara cu cea mai avansată ştiinţă şi tehnică din lume, care a inventat şi aparatul de radio al lui Marconi (a se citi Popov) şi avionul fraţilor Wright (a se citi Mojaiski) etc... Judecaţi şi dumneavoastră ultimele apariţii monografice de la

Institutul Internaţional de Studiu al Cămilei. Francezii au contribuit, fireşte, cu volumul „L’amour chez les chameaux” 45

nemţii cu „Enzyklopädie der Kamel”; americanii cu „The Camel”; contribuţia românească a fost, fireşte, „Cămila înainte şi după 23 august 1944”, iar cea sovietică — „Camil Camilovici Kamilov, descoperitorul cămilei”. Cum se face că lucrurile merg atât de prost în U.R.S.S., când sputnicii sovietici cuceresc spaţiul cosmic (cum vom vedea în capitolul 4)? Uneori, răspunsul vine de unde te aştepţi mai puţin. Lecţie la clasa-ntâia, unde învaţă Vaniuşenka, puştiul cel mai

mic al lui Vania. Tovarăşa învăţătoare verifică elevii, care trebuie să ştie să numere până la zece. Saşa se poticneşte după şase. Serioja se poticneşte şi el la opt. Tovarăşa îl scoate pe Alioşa la tablă şi el zice: —— Ştiu, tovarăşa, dar invers. —— Cum adică, invers? —— Aşa: zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu, căcat! —— Ce-nseamnă asta, Alioşa? strigă tovarăşa, unde-ai învăţat tu cuvântul ăsta? —— De la tăticu, tovarăşa. —— Şi ce-i taică-tău? —— Tăticu lucrează la Cosmodrom. Uneori, Ivan Ivanovici află câte un răspuns la nedumeririle lui la lecţiile săptămânale de învăţământ politic.

Tovarăşul propagandist le înfăţişează entuziast tabloul viitorului comunist. —— Astăzi, tovarăşi, puţini dintre noi au maşini personale, dar în 10-15 ani, când vom fi ajuns în socialism, fiecare om al muncii va avea maşina lui! Iar în comunism, fiecare va avea elicopterul lui personal, tovarăşi! Aici, Ivan Ivanovici crede că are şi el o idee şi ridică mâna: —— Eu zic, tovarăşi, că nu poate să fie chiar aşa, că unde să aterizeze atâtea elicoptere. Eu zic să ne mulţumim fiecare cu maşina lui. La care, vecinul de bancă îi trage-un cot, zicându-i: —— Ce te bagi, prostule! Să te văd cum te duci tu cu maşina, când afli că s-a băgat carne la Vladivostok! A început Ivan Ivanovici să înţeleagă mai bine cum stau lucrurile atunci când a devenit, la fel ca toţi concetăţenii lui, un 46

ascultător asiduu al celebrului Radio Erevan. Apărut în anii de după război în capitala Armeniei Sovietice – de aceea, e cunoscut şi sub numele de „Radio Armenia” — acest post a devenit curând sursa principală de informaţii a cetăţeanului sovietic, şi nu numai a lui. Fără îndoială, calitatea sa esenţială o reprezintă simplitatea şi eficienţa formulei sale tipice „Un ascultător (sau o ascultătoare) ne întreabă... noi răspundem...”. Ceea ce unui literat i-ar apărea ca un manierism supărător, exercită o atracţie irezistibilă, mai ales dacă e rostit cu inefabilul — din păcate pierdut în orice transcriere — accent armeano-rusesc: „Un ascultător ne întriabă... noi răspundiem”. Judecaţi şi dumeavoastră: Un ascultător ne întreabă:

„Ploşniţele pot să facă revoluţie?” Noi răspundem: „Da, ploşniţele pot face revoluţie, deoarece în vinele lor curge sânge muncitoresc”.

Ce simplu, ce limpede, cu ce inegalabilă concizie este enunţat acest adevăr fundamental! Ori: Un ascultător ne întreabă: „Care e pronunţia corectă a

numelui marelui compozitor german — Schubert ori Schumann?” Noi răspundem: „se poate pronunţa în ambele feluri, dar cel mai corect e Şostakovici”. Acum e mult mai limpede şi ce e cu Camil Camilovici Kamilov, nu-i aşa? Nu-i de mirare că vorba „Schubert, Schumann sau Şostakovici?” s-a întins din Vladivostok pâna la zidul Berlinului şi mai departe. Tot despre marele compozitor. Un ascultător ne întrebă: „este

adevărat că marele compozitor Şostakovici a primit cadou o maşină din partea statului nostru?” Noi răspundem: „este adevărat, dar nu era Şostakovici, ci Haciaturian, şi n-a fost o maşină, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat”. Cum se vede, Radio Erevan are un diapazon extrem de larg.

Iată o altă mostră culturală:

Un ascultător ne întreabă „este adevărat că marele compozitor rus Ceaikovski a fost homosexual”? Noi răspundem: „este adevărat, dar nu pentru asta îl iubim noi”. De unde a ieşit o altă vorbă populară. Tot de la Radio Erevan află Ivan Ivanovici care au fost 47

ultimele cuvinte ale marelui poet sovietic Maiakovski înainte de a se sinucide: Nu trageţi, tovarăşi! Un alt motiv pentru care Radio Erevan este atât de iubit: e singurul post sovietic care se ocupă de educaţia sexuală a cetăţeanului simplu. Doar Ivan Ivanovici are parte şi de astfel de probleme. Un exemplu elocvent. Un ascultător ne întreabă dacă se

poate face dragoste de la distanţă. Noi răspundem: „se poate, cu condiţia s-o aveţi mai lungă decât distanţa”. Ori, O ascultătoare (poate chiar Nataşa, nn) ne întreabă: „este adevărat că iaurtul poate fi folosit ca anticoncepţional şi, dacă da, atunci când trebuie consumat – înainte sau după?” Noi răspundem: „este adevărat, iaurtul poate fi folosit ca anticoncepţional, dar nu trebuie consumat nici înainte, nici după, ci în loc de”.

De unde şi vorba „în loc de”, atât de răspândită, şi nu numai în patria lui Ivan Ivanovici. Dar, Radio Erevan est mai cu seamă imbatabil în domeniul ideologiei. Câtă claritate şi simplitate pune el acolo unde învăţământul politic, la care, cum am văzut, Ivan Ivanovici participă cu regularitate, nu face decât să ridice semne de întrebare. De pildă, un ascultător ne întreabă dacă se poate construi

socialismul în Luxemburg. Noi răspundem: „nu, nu se poate, nu poate încăpea într-o ţară atât de mică un dezastru atât de mare”.

Iată şi o mostră de la rubrica de ştiinţă a celebrului post de radio. Un ascultător ne întreabă cine a inventat comunismul —

Partidul sau savanţii? Noi răspundem: „Partidul, desigur. Dacă l-ar fi inventat savanţii, ei l-ar fi încercat mai întâi pe câini”.

Aşa ajunge Ivan Ivanovici să înţeleagă de ce, în afara slujbei şi a învăţământului politic, principala lui ocupaţie sunt cozile.

Coadă mare (balşoi!), formată de cu noapte, la un magazin de carne din Moscova. Pe la 7 dimineaţa, se deschide uşa magazinului şi gestionarul iese şi anunţă: —— Tovarăşi, avem carne, dar nu ajunge pentru toată lumea. Evreii să plece, că oricum nu vor primi. Ies dintre rânduri, pe tăcute, câţiva inşi. Mai trece-un ceas şi 48

se deschide iarăşi uşa magazinului. —— Tovarăşi, anunţă gestionarul, tot n-ajunge carnea ce-o avem, aşa că cine nu e sindicalist să plece, că nu primeşte. Se aud vociferări – „Şi ce, ne-sindicalistul nu-i om?” – dar până la urmă coada se micşorează. Mai trec vreo două ore şi iar se deschide uşa: —— Tovarăși, carnea e cam puţină, aşa că cine nu e membru de partid să plece. De data asta iese cu scandal, trebuie să vină miliţia să facă ordine şi coada se face şi mai mică. Pe la 12, se deschide iar uşa: —— Dragi tovarăşi, acum, că am rămas între noi: duceţi-vă acasă, căci nu avem carne. Tovarăşii membri pleacă, cuminţi – disciplină de Partid! – dar comentând între ei: „Ai văzut? Tot evreii au ieşit cel mai bine, ei au stat cel mai puţin la coadă!” Să mai spună cineva că evreii sunt persecutaţi în U.R.S.S.! De pildă, vecinul lui Ivan, Abramovici, este profesor universitar şi are un apartament mare la bloc. Ivan şi Abramovici sunt în cele mai bune relaţii şi, la un pahar de votcă, îşi povestesc din viaţa lor. De pildă, îi povesteşte Abramovici despre vărul lui din America, pe care-l cheamă la fel. Nu mai auzise Abramovici de multă vreme de vărul lui, dar într-o zi, după război, s-a pomenit cu o scrisoare de la el, strecurată cumva în ţară şi trimisă cu timbru sovietic. Vărul îi scrie: Dear Abby, ce mai faci? Eu am avut o perioadă

grea din cauza depresiunii, dar într-o zi mi-a venit o idee: m-am dus în faţa Casei Albe şi m-am aşezat jos pe scară şi am aşteptat să iasă preşedintele Roosevelt. Când l-am văzut ieşind, m-am apucat să mănânc nişte fân, pe care-l adusesem cu mine. Când mă vede preşedintele mâncând fân, îmi zice, „Cum se poate Mr. Abramovici, mănânci fân?” „Ce să fac, Mr. President, zic eu, dacă job nu mai am şi atât mi-a rămas de mâncare?” „Nu se poate” şi scoate o mie de dolari din buzunar, zicându-mi, „ţine aici, cu banii ăştia poţi să te pui pe picioare.” Şi aşa a şi fost; cu banii ăia am deschis un mic negoţ, care a mers şi a crescut şi acum o duc bine. 49

Asta îi dă o idee lui Abramovici, moscovitul. Se duce şi el în Piaţa Roşie, cu o mână de fân. Are de aşteptat mult până să iasă tovarăşul Stalin, dar din fericire e vară şi nu e frig. În sfârşit, Stalin iese şi Abramovici începe să mânânce fân. —— „Ce faci aici, tovarăşe Abramovici?” zice Stalin. „Asta-i proastă planificare. Păstrează fânul pentru la iarnă, acum e iarbă câtă pofteşti”. Altă poveste a lui Abramovici. El are un bun prieten în România, căruia îi scrie din când în când. Într-o bună zi, îi scrie: „Dragă Iţic, ce mai faci tu? Nu mi-ai mai scris de multă vreme. Noi facem bine, numai că viaţa a devenit foarte grea. O găină a ajuns 20 de ruble”... şi aşa mai departe. Trec o lună, două, trei — niciun răspuns de la Iţic. Abramovici începe altă scrisoare: „Dragă Iţic, ce mai faceţi voi? Ţi-am scris acum trei luni, dar nu mi-ai răspuns. Noi facem bine, dar viaţa a devenit tare grea. O găină a ajuns 30 de ruble”... şi tot aşa mai departe. Mai trece-o lună şi se pomenește Abramovici invitat la organizaţia de partid, unde-l ia în primire un tovarăş epoletat. —— Dumneata eşti Abramovici? —— Eu sunt. —— Dumneata ai un prieten în România, unul Iţic. —— Am. —— Şi corespondezi cu el. —— Da, ne mai scriem şi noi câte-o scrisoare. —— Mda? Şi scrisoarea asta dumneata i-ai scris-o? Şi KGB-istul îi pune sub nas o hârtie pe care Abramovici citeşte, speriat: „Dragă Iţic, ce mai faci tu?” —— Da, eu am scris-o. —— Deci dumneata ai scris asta. Că la noi o găină a ajuns 30 de ruble! începe să strige KGB-istul. Ce-l priveşte pe Iţic din România că o găină a ajuns să coste 30 de ruble?! Bagă-ţi minţile-n cap şi vezi ce mai scrii de-acum încolo, dacă nu vrei s-o păţeşti! Cară-te! Abramovici ajuge acasă, speriat de tot și hotărât să nu mai scrie deloc... dar poţi să nu-i scrii unui aşa de bun prieten? Şi începe el o nouă scrisoare: „Dragă Iţic, ce mai faceţi voi? Noi o ducem bine. La noi e o ieftinătate... Închipuieţi, o vacă costă 20 de ruble! Dar parcă poţi să mănânci singur o vacă? Mai bine mai 50

pui zece ruble şi cumperi o găină”. Ȋntr-o bună zi, Ivan Ivanovici aude că Abramovici a făcut cerere de emigrare în Israel. —— Dar ce ţi-e, măi frate? îl întreabă el. De ce să pleci? Aici ai o situaţie, eşti profesor universitar, ai maşină, ai casă... —— Să vezi, îi explică Abramovici, eu n-aş pleca, dar insistă nevastă-mea. —— Ai şi daşă (în traducere: vilă personală) la marginea Moscovei. —— Da, ştiu... eu n-aş pleca, dar ce să fac dacă trag toţi de mine? Şi nevasta, şi copiii, şi ginere-miu şi noră-mea. —— Bine, frate, dacă ei vor să plece, de ce nu fac ei cerere? —— Dar nu înţelegi? îl lămureşte Abramovici. Eu sunt singurul evreu din familie.

Ȋntr-adevăr, Abramovici nu e singurul care pleacă. Cine credeţi că mai fuge din raiul socialist? Aflăm de la tatăl lui Vania al nostru.

Ivan Ivanovici senior a rămas în sat, la Kolhoz, ca un devotat fiu al patriei, căruia televiziunea vine să-i ia un interviu. —— Da, zice bătrânul kolhoznic, sunt mulţumit. Am copii buni, se descurcă şi ne mai ajută şi pe noi. Ivan, cel mare, a făcut războiul, e erou, acum lucrează la Moscova, are o funcţie, are apartament, nevastă, copii, se descurcă. Fata mai mare e si ea la oraş, la Ţîganskovo, lucrează la fabrică, are şi ea familie, copii, o căsuţă, se descurcă şi ea. A doua fată a ramas aici, în sat, la kolhoz, are şi ea familie, se descurcă. Alioşa, ăl mai mic, e comandant de pescador hăt departe, în Pacific, dar se descurcă şi el. —— Numai patru copii aveţi? întreabă reporterul. —— Aaa, nu, răspunde bătrânul, mai avem un băiat... tare bun băiat, el ne ajută pe toţi, că fără el nu ne-am decurca niciunul. —— Da? Şi ce e băiatul ăsta? —— Şomer în America.

Dacă Ivan Ivanovici a deschis ochii, asta nu înseamnă c-a devenit dizident. Trebuie să se descurce omul, are nevastă, copii. Aşa că a făcut ce fac mulţi alţii – cerere de intrare în partid, şi a bătut la uşi, cu decoraţiile de erou pe piept. A fost, desigur, primit în Partid. Şi astfel, când a mai înaintat în vârstă, i-au crescut burta 51

şi chelia, şi a apucat un scaun de şefuţ. Şi aşa a ajuns Vania, mai spre bătrâneţe, să vadă Parisul! În

interes de serviciu. Ah, Parisul! Dar ce înseamnă Parisul? Înainte de toate, Parisul înseamnă parizianca. Deci, după ce face economie la banii de diurnă, se duce Ivan Ivanovici în cartierul rău famat al marelui oraş, desigur la un stabiliment mai puţin costisitor decât cel ales, tot acum, de către şeful lui cel mare Brejnev, aflat în vizită diplomatică (în capitolul următor). Dar, când ajunge în cameră cu franţuzoaica, să vezi ruşine. De emoţie, Vania se blochează şi rămâne cu ochii pironiţi pe jalnicul lui membru minuscul. Dar franţuzoaicele astea au soluţii la orice! „Jojo!” bate ea din palme şi apare valetul, cu un castron cu frişcă şi un căţeluş chihuahua în braţe. În doi timpi şi trei mişcări, valetul îl săpuneşte pe Vania cu frişcă la părţile cu pricina şi apoi pune căţeluşul să lingă frişca. Jăvruţa linge de zor şi limbuţa lui face minunea! Şi Vania şi parizianca se despart buni prieteni. Aşa se întoarce Ivan acasă cu o reţetă nouă pe care s-o aplice, căci, după 30 ani de căsnicie, Nataşenka se cam lăţise şi nu-l prea mai inspira. Deci face Ivan Ivanovici rost de frişcă — asta a însemnat o lungă coadă pentru Nataşa — şi împrumută câinele vecinului, căci el n-avea unul. Numai că acesta nu era un delicat chihuahua, ci un maidanez sovietic nedeprins cu manierele franţuzeşti, care odată a făcut „hap” şi uite-aşa a aflat Ivan Ivanovici ceea ce vor afla curând Hruşciov şi Brejnev — să nu preluăm mecanic cuceririle ştiinţei capitaliste, tovarăşi! Ȋn cele din urmă — poate şi din cauză că ascultase prea mult

Radio Erevan — Ivan Ivanovici a călcat în străchini şi a fost dat

afară din Partid. Aflăm cum s-au petrecut lucrurile din scrisoarea pe care Ivan i-a trimis-o fratelui său, comandantul de pescador.

Nu m-au dat de la-nceput afară. Întâi mi-au dat un avertisment. Asta mi s-a tras de la învăţământul politic. Când tovarăşul propagandist ne-a spus că noi trăim cu un picior în socialism şi altul în comunism, m-a pus dracu’ să mă scol şi să-ntreb, „Şi mult o să mai stăm răscăcăraţi aşa?” A ieșit urât, m-au criticat în şedinţa B.O.B.-ului 9 şi mi-au dat avertisment. 9

B.O.B. — Biroul Organizaţiei de Bază este conducerea celulei de bază 52

A doua oară a fost când l-a dat jos Politbiuro-ul pe Hruşciov. M-au trimis să-i dau jos portretul de pe peretele B.O.B.-ului şi să-l pun pe-al lui Brejnev, noul prim-secretar. Eu pun portretul lui Brejnev, dar până să apuc să-l dau jos pe ălălalt, vine secretarul şi vede amândouă portretele şi-mi zice: „De ce nu l-ai dat jos pe porcul ăla?” Iar eu mă zăpăcesc şi zic: „Care din ei?” Nu-ţi mai spun ce-a ieşit, m-au cântat în toată organizaţia şi mi-au dat vot de blam. A treia oară, m-au dat afară. Mă întâlnesc cu secretarul B.O.B.-ului şi el îmi zice: „Ivan Ivanovici, de ce n-ai venit la ultima şedinţă a organizaţiei de partid?” Iar pe mine m-apucă gura pe dinainte şi-i zic: „Tovarăşe secretar, zău că veneam dacă ştiam că-i ultima”. Totuşi, nu după multă vreme, Ivan Ivanovici a fost reabilitat. S-a pomenit dintr-odată Ivan cu mai multe milioane moştenire în America, de la un unchi fugit din ţară pe vremea Revoluţiei, pe care uitase toată familia să-l declare la dosar. I-au zis tovarăşii lui Ivan că-l reprimesc în Partid, dacă acceptă moştenirea şi o dă statului. —— Şi-ţi dăm noi în ruble cât pofteşti! Şi le-a zis Ivan Ivanovici: —— Da’ ce-mi trebuie mie dolarii lor, dragi tovarăşi? Luaţi-i. Cât despre răsplată, ce-mi mai trebuie mie acum, la bătrâneţe? Pensie am, locuinţă am. Nu, bani nu-mi trebuie, dar... aş avea o rugăminte. —— Ce rugăminte, Ivan Ivanovici? —— Păi, aş vrea ca într-o zi, numai într-una, să se dea marfă pe gratis la magazinul universal din cartierul meu. Se gândesc tovarăşii – cât ar putea costa asta? Zece mii? O sută de mii? Un milion de ruble? Ce contează un milion de ruble pe lângă milioanele alea de dolari?! —— S-a făcut, Ivan Ivanovici! Şi câteva zile după ce Ivan semnează hârtiile la ambasada a Partidului Comunist, „organizaţia” cuprinzând membrii de partid dintr-o instituţie (uzină, spital, fermă, şcoală etc.). Reţineţi termenul, inventat de sovietici şi preluat de români, căci îl vom întâlni frecvent. 53

americană şi e reprimit în Partid, se produce evenimentul: se dă marfă gratis la magazinul universal din cartierul lui. Bineînţeles că, imediat ce se află în oraş — şi asta durează câteva minute, toată Moscova aleargă la magazin, se bulucesc, se calcă în picioare, se bat pe marfă, o fac bucăţi, sparg vitrinele, intervine miliţia, iese un scandal pe cinste. Seara, după ce se închide, magazinul e devastat, depozitele sunt goale, clădirea parc-a fost bombardată. Tovarăşii îşi dau pumni în cap şi strigă la Ivan, care asistase calm la toate acestea: —— Aoleu, în ce belea ne-ai băgat, Ivan Ivanovici! Ce-ţi veni cu ideea asta? Şi el le răspunde: —— Îmi pare rău, dragi tovarăşi, îmi pare foarte rău, dar, vedeţi dumneavoastră... eu sunt bătrân şi nu mai pot spera să apuc să trăiesc în comunism. Dar la învăţământul politic ne-au spus că în comunism n-o să mai fie nevoie de bani şi totul o să fie pe gratis. Mi-am zis să văd şi eu o zi măcar cum o să fie în comunism.

54

4

Istoria lumii

Lecţia politică a lui Stalin — Ruşii şi Yankeii în războiul rece —Hruşciov vrea să-l dea pe Stalin evreilor — Americanii vor să construiască comunismul în URSS — Striptease la Kremlin — Unde semeni şi unde culegi — Cele trei scrisori ale lui Stalin — Brejnev învaţă l’art d’aimer la Paris — şi predă lecţia de diplomaţie pe o insulă pustie — KGB în acţiune — Jack şi Jim la Moscova — Cultul lui Lenin — James Bond lucrează pentru KGB — Apare în scenă Gorbaciov În capitolele anterioare am atins deja acest filon important al bancurilor — politica lumii. Să-l explorăm în continuare, pentru că politica mondială a fost întotdeauna fondul pe care s-a brodat şi istoria României. Pe măsură ce românul se lămureşte tot mai mult că americanii nu vor veni niciodată, bancurile lui îşi regăsesc luciditatea, ca în acest episod al lecţiei politice pe care Stalin i-o dă lui Churchill.

Ca să-şi lingă rănile, după ce fusese măturat de la putere în primele alegeri de după război, Churchill îi face o vizită privată lui Stalin. Acesta îl duce pe oaspetele său la daşa lui personală şi acolo, în discuţia lor amicală, Churchill are o întrebare care-l macină: —— Spune-mi, Iosif Vissarionovici, cum faci dumneata ca poporul rus să te urmeze aşa, în masă, fără ezitare? —— Foarte simplu, îi răspunde Stalin, hai să mergem afară să-ţi explic. Şi-l conduce pe oaspete în curte, unde era o ogradă de păsări. Acolo, găinile dau năvală spre ei, cotcodăcind. —— A sosit ora mesei, îi spune Stalin lui Churchill, întinzându-i o oală plină cu boabe de porumb, dumneata cum faci asta? 55

—— Păi, cum să fac? zice britanicul şi ia oala în mână şi începe să împrăştie boabele, pe care găinile se reped să le ciugulească. După ce găinile se satură, Stalin îi spune lui Churchill: —— Acum cheamă-le la tine. Churchill începe să strige „pui-pui-pui”, dar nicio găină nu vine. —— Să-ţi arăt cum fac eu, spune Stalin. Şi deschide o poartă spre o altă ogradă unde alte găini flămânde dau năvală spre ei, cotcodăcind. Stalin ia o mână de porumb din oală şi începe să meargă, lăsând să curgă în urmă un fir subţire de boabe. Şi toate găinile se reped cârd, urmându-l şi bătându-se pe boabe. —— You see, Winston, it’s that simple! Fireşte că, în condiţiile geografice şi politice ale ţării, ochii românului sunt aţintiţi asupra marelui vecin de la răsărit, Rusia, de la care i se trag şi ponoasele propriei istorii, ce am început a le cunoaşte. Primul stat al muncitorilor şi ţăranilor este, nu-i aşa, oglinda în care românul îşi vede viitorul comunist, deci îl interesează să ştie ce se întâmplă acolo. Astfel află el care e diferenţa esenţială dintre capitalism şi socialism — forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Cum reiese, mai pe înţelesul tuturor, din povestea schimbului de delegaţii americană şi sovietică.

Sovieticii plimbă delegaţia americană, înfăţişându-i marile realizări ale „poporului sovietic”, cu ultima vizită la fabrica de maşini Pobeda (care era, între noi fie vorba, proaspăt transportată din Germania învinsă). Directorul fabricii îşi întâmpină oaspeţii, şi-i plimbă prin secţii. La sfârşit, americanii îi spun directorului: —— Thank you, Mr. Pobeda, am vrea... —— Nu vă supăraţi, îi întrerupe translatorul, dânsul nu e Mr. Pobeda, dânsul e directorul fabricii. La noi nu mai există capitalişti, la noi fabricile aparţin poporului. Fabrica aceasta este a muncitorilor care lucrează în ea. —— We see, zic americanii, şi aceste trei maşini din faţa porţii ale cui sunt? —— Ale conducerii fabricii – una a directorului, alta a inginerului 56

şef, a treia a contabilului şef. Delegaţia sovietică întoarce vizita, în America, şi este, fireşte, dusă în vizită la uzinele Ford. Mr. Ford îşi primeşte oaspeţii şi-i plimbă prin uzină. La plecare, sovieticii au şi ei o întrebare: —— Ce sunt maşinile acestea multe din faţa fabricii – producţia terminată? —— Nu, le explică translatorul, sunt ale muncitorilor veniţi la lucru. Ştiţi, asta e diferenţa: la dumneavoastră fabrica e a muncitorilor şi maşinile ale conducerii; la noi, fabrica e a lui Mr. Ford iar maşinile ale muncitorilor. Dar perioada aceasta de relativă prietenie între cele două sisteme a durat puţin: s-a instaurat războiul rece şi, pe ici pe colo, şi câte unul mai cald, precum cel din Coreea. Prilej ca în toate ziarele noastre şi pe toate zidurile sovietice şi româneşti să scrie „Yankees, go home!”

În timpul războiului, un lan de cartofi din Coreea este invadat de o hoardă de şobolani. Şi ce pot face nişte bieţi cartofi lipsiţi de apărare împotriva unor şobolani cu dinţi de oţel? Să strige „Go home!” Dar degeaba strigă ei, căci şobolanilor nu le pasă, nu vorbesc şi continuă să mănânce cartofii unul după altul. Rămas singur în faţa întregii hoarde cu dinţi rânjiţi, ultimul cartof îşi adună puterile şi ţipă: ——Go home! Atunci, şobolanul din frunte se opreşte, ridică capul şi zice: —— Ia ne panimaiu. (în traducere din limba rusă: „Nu înţeleg”) Totuşi, speranţa nu moare, fiindcă U.R.S.S. se află în fruntea luptei popoarelor pentru pace. Şi de aceea război nu va fi, va fi numai aşa o luptă pentru pace că n-o să mai rămână piatră peste piatră.

Românul trage cu ochiul şi în Iugoslavia vecină, unde vede ceva ce-ar vrea şi la el să fie. Iugoslavia este, în teorie, o ţară „frăţească”, condusă de comunişti, dar şeful acestora, unul — Tito, s-a supărat pe Stalin şi s-a luat în cârdăşie cu imperialiştii americani.

Pe drumul istoriei aleargă trei maşini: în prima, Eisenhower, în a doua Stalin, în a treia Tito. Prima maşină ajunge la o răspântie de drumuri, cu două semne rutiere indicând, la dreapta 57

„Capitalism” şi la stânga „Socialism”. —— Ce facem, Mr. President? îl întreabă şoferul pe Eisenhower. —— Normal, răspunde acesta: semnalizează dreapta şi ia-o la dreapta. Când maşina lui Stalin ajunge la răspântie, Stalin îi spune şoferului „semnalizează stânga şi ia-o la stânga”. În sfârşit, ajunge şi maşina iugoslavă la răspântie. —— Ce facem, tovarăşe Tito? —— Ce mă mai întrebi? Semnalizează stânga şi ia-o la dreapta.

Ȋn sfârşit se schimbă ceva: moare „părintele popoarelor” şi vine în locul lui o figură nouă, unul — Hruşciov. Ăsta pare să fie un tip mult mai înţelegător decât Stalin. Insul care a alergat în

Piaţa Roşie din Moscova strigând, „Hruşciov e un dobitoc!” s-a ales cu numai 25 ani de închisoare: cinci pentru ofensă adusă şefului statului şi douăzeci pentru trădarea unui secret de stat. Altminteri, Hruşciov a avut mari merite. În primul rând, el a dezvăluit întregii lumi ceea ce ea ştia deja ori ar fi trebuit să ştie – că Stalin fusese un mare ticălos. La congresul Partidului, pe când

Hruşciov denunţă crimele staliniste, se aude o voce din sală: —— De ce n-aţi spus toate astea, tovarăşi, pe vremea când Stalin trăia? Hruşciov se opreşte din discurs, priveşte în jur şi, în tăcerea generală, spune: —— Tovarăşi, cineva a pus o întrebare. Să se ridice în picioare, ca să-i pot răspunde. Tăcerea se lasă şi mai grea şi nimeni nu se ridică. La care Hruşciov spune: —— Vedeţi, tovarăşi, de aceea. După denunţarea crimelor predecesorului lui, Hruşciov a scos trupul mumificat al lui Stalin din marele mausoleu din Piaţa Roşie, dar nu ştia cum să scape de el. A încercat să-l dea românilor, dar... „ştiţi,” i-au răspuns tovarăşii români, „şi noi abia de i-am dat jos statuia şi nu se cade...”. Polonezii s-au eschivat şi ei, având motive încă mai puternice pentru a nu-l iubi pe Stalin. Nici ceilalţi fraţi de ideologie 58

nu erau deloc încântaţi de ideea de-a găzdui trupul părintelui popoarelor. În sfârşit, Hruşciov anunţă, fericit, Politbiuro-ul: —— Suntem salvaţi! Israelul e gata să-l primească pe Iosif Vissarionovici, dacă nu costă nimic. Mare entuziasm în sânul biroului, până când o voce rămasă până azi anonimă rosteşte: —— Tovarăși, eu zic să ne gândim mai bine. Aţi uitat că acolo a mai înviat unul? De altfel, nu toţi sovieticii gândesc ca Hruşciov. Unii privesc nostalgici înapoi la vremea lui Stalin. Miliţia aduce la faimoasa

închisoare KGB-istă Lubianka un ins care striga în Piaţa Roșie „Ce bine era pe vremea lui Stalin!” KGB-ul îl ia la bumbăcit: —— Ce era aşa de bine pe vremea lui Stalin, tovarăşe? —— Păi cum, icneşte omul, pe vremea lui Stalin aveam una uite-atâta! (Poate ajuta înţelegerii un gest elocvent cu ambele braţe). Lui Hruşciov îi plăcea grozav să se plimbe şi, când a terminat teritoriul sovietic, a vrut să vadă şi el Europa, cea de dincolo de cortina de fier. Primul său drum a fost la Londra.

Pe o bancă de pe cheiul Tamisei se încălzesc la soare, tăcând englezeşte, doi gentlemeni. Deodată, răsună o salvă de tun. —— Ce-a fost asta? întreabă unul din gentlemeni. —— Ce să fie? – a venit Hruşciov, răspunde celălalt. După câteva secunde, răsună o nouă salvă. —— Asta ce mai e? întreabă acelaşi. —— Ţi-am spus, a venit Hruşciov. După alte câteva secunde, o a treia salvă. După o lungă tăcere, primul britanic oftează: —— Săracă Anglie, în ce hal ai ajuns! Marina ta să nu fie în stare să nimerească ţinta nici cu a doua salvă.

După Anglia, Hruşciov a mers să-l viziteze şi pe marele duşman de odinioară, imperialismul american. Ȋn America, el

descoperă că se pot face afaceri bune cu imperialiştii. —— Domnilor, le spune el, nu aţi vrea să ne construiţi un mare combinat petrochimic înzestrat cu tehnologia dumneavoastră? 59

—— Mr. Khrushchev, zic americanii, sigur vă construim, dar cum îl plătiţi? —— În aur. —— OK, Mr. K. —— Şi n-aţi vrea să ne mai construiţi un mare combinat siderurgic? —— Îl plătiţi tot în aur? —— Tot. —— S-a făcut. —— Şi n-aţi vrea să ne mai construiţi un mare combinat de... vi-l plătim tot în aur. —— Ştii ceva Mr. K, zic americanii, ce să ne mai încurcăm aşa, cu detalii? Plătiţi-ne în aur şi noi vă construim comunismul. Aşa s-a născut „coexistenţa paşnică” a celor doi duşmani de altă-dată. Numai că, destul de curând, Hruşciov a descoperit că nu toate cele care i-au plăcut în America, se potrivesc la el acasă.

Bunăoară, îi plăcuse grozav în America striptease-ul, deci, cum a ajuns acasă la Moscova, şi-a chemat un cirac şi i-a dat dispoziţie să pregătească un astfel de spectacol, pentru darea de seamă despre vizita în America, ce urma s-o dea Politbiuro-lui. —— Şi ai grijă să alegi persoana potrivită, tovarăşe. Vine şi şedinţa Politbiuro-lui, raportul lui Hruşciov e primit cu aplauze. —— Şi acum, dragi tovarăşi, încheie el, vă voi prezenta şi cultura americană, în una din manifestările sale cele mai interesante, un spectacol de striptease. Se sting luminile, în murmurul de aşteptare al participanților, şi pe scena improvizată apare Nataşa, îmbrăcată în pufoaică, încălţată cu cizme siberiene, pe care începe să le lepede, dezvăluind suta ei de kilograme, în faţa privirilor scârbite ale Politbiuro-lui. Hruşciov îl convoacă în şoaptă pe tovarăşul responsabil. —— Ce-ai făcut, mă? —— Ce să fac, tovarăşe prim secretar? Am făcut cum mi-aţi spus — dosar sănătos, părinţii ilegalişti, colhoznică, mulgătoare fruntaşă. —— Hm, face Hruşciov, ai dreptate. Ce gusturi au şi americanii 60

ăştia!

Ȋn continuare, Hruşciov n-a mai preluat mecanic ce-a văzut în America. Ȋşi dăduse şi singur seama că relaţiile cu imperialiştii sunt delicate şi nu e cazul să se angajeze prea mult.

De pildă, în timpul vizitei în America Hruşciov avusese o întâlnire amicală cu preşedintele Eisenhower, la un pahar de votcă, de care, cum se ştie, era mare amator. La un moment dat, cei doi şefi, încălziţi de alcool, începură să se laude cu realizările naţionale. —— Noi, zice americanul, am obţinut nişte realizări deosebite în ştiinţele oculte, lucruri strict secrete, aşa că ce-ţi spus să rămână între noi: avem un ins care poate învia morţii. Hruşciov, perplex, se gândeşte cu ce-ar putea să-l impresioneze mai tare pe Eisenhauer şi-şi aminteşte de sport. —— Avem şi noi o surpriză, zice el, un ins care aleargă suta de metri în nouă secunde. —— Nouă secunde! se miră celălalt. Nemaipomenit! Hai să facem un schimb cu ăştia doi, al vostru şi al nostru. Hruşciov, ameţit, bate palma şi-şi aduce aminte de înţelegere abia când ajunge acasă. Convoacă Politbiuro-ul, le povesteşte toată tărăşenia şi încheie: —— Tovarăşi, îmi fac autocritica, băusem prea mult, dar acum important e să găsim o soluţie, să nu ne facem de râs. De unde scoatem noi omul să alerge suta în nouă secunde? Îşi sparge întreg Politbiuro-ul capul vreme de ceasuri, până când un altul rămas anonim (ori poate acelaşi) exclamă: —— Tovarăşi, am găsit: să ne trimită ei pe ăla de-nvie morţii şi să-l învie pe Stalin, şi atunci dacă n-om fugi noi toţi suta în nouă secunde... După astfel de încurcături, deşi nu şi-a pierdut încrederea în coexistenţa paşnică, Hruşciov a înţeles că trebuie să se bizuie numai pe forţe proprii. Astfel s-a născut, de pildă, marea revoluţie

a agriculturii sovietice, o adevărată culme a ştiinţei: să semene grâul în Asia Centrală şi să-l culeagă în Canada. Hruşciov a introdus în coexistenţa paşnică ceva ce-a fost aproape ca un meci sportiv – întrecerea în cucerirea spaţiului cosmic. Şi sovieticii şi americanii şi-au experimentat rachetele 61

purtătoare de bombe nucleare în trimiterea de sateliţi (ce aveau să devină şi ei o armă). Sovieticii au câştigat primele runde: „sputnicul” lor a fost primul ce a înconjurat pământul; căţeluşa sovietică Laika a fost prima fiinţă vie care-a înconjurat pământul pe un satelit; şi eroul Uniunii Sovietice, Iurii Gagarin, a fost primul om care a trăit în spaţiul cosmic. Americanii au recuperat şi au reuşit chiar, în cele din urmă, să câştige marea întrecere a primului om ajuns şi întors de pe Lună. Dar toate aceste performanţe intens mediatizate la vremea lor, în realitate pălesc faţă de marea descoperire ascunsă până astăzi opiniei publice, dar revelată de bancul românesc.

După istoricul său zbor cosmic, Gagarin a fost decorat de Hruşciov, care l-a luat de-o parte şi i-a spus: —— Iurii, acum că suntem între noi, am o întrebare: când ai fost acolo sus, nu cumva L-ai văzut? —— Pe cine tovarăşe prim-secretar ? —— Ei, pe cine? Pe El. —— Care El? —— El... Dumnezeu! L-ai văzut? —— L-am văzut, tovarăşe prim..., spune Gagarin. —— Ciortî! (La dracu!) strigă Hrusciov. De ce ţi-e frică nu scapi! Tovarăşe Gagarin, asta rămâne între noi. Nu mai spui la nimeni, înţeles?! După câţiva ani şi multe eşecuri, americanii reuşesc şi ei săl trimită pe unul, Alan Shepard, la bordul unei rachete spaţiale. El este fireşte, invitat şi sărbătorit într-o recepţie oficială la Casa Albă, unde preşedintele Kennedy îl ia de-o parte: —— Great job, Alan! Aş vrea însă să aflu de la tine dacă acolo, sus, nu cumva ai văzut mai mult decât ai povestit şi a ajuns în ziare. —— Ceva mai mult?... nu înţeleg, Mr. President? —— Mai exact, l-ai văzut cumva şi pe El? —— You mean, Dumnezeu? Ei da, Mr. President, L-am văzut. —— Wow! That’s great! Trebuie să organizăm o conferinţă de presă, să facem cunoscut lumii întregi că avem acum dovada absolută că noi am avut dreptate, că Dumnezeu există! —— Hm, Mr. President, face astronautul, încurcat, eu nu m-aş grăbi s-o fac. Ştiţi, El e cam... negru... 62

Cum bine se ştie, americanii au o problemă cu rasismul. Sovieticii au şi ei o problemă serioasă: treburile pe pământul lor merg mult mai prost decât în spaţiul cosmic.

Hruşciov convoacă o altă conferinţă a Politbiuro-lui şi le spune: ——Tovarăşi, am două veşti pentru voi, una proastă şi una bună. Vestea proastă e că agricultura noastră n-a produs decât două articole, ridichi şi căcat. Şi acum vestea bună, tovarăşi: căcat avem din belşug!

Şi s-au mai adunat şi alte necazuri peste Hrusciov. China s-a supărat pe el pentru că prea se pupase cu imperialiştii americani. A încercat el să-şi repare greşeala şi să arate că a rămas credincios cauzei, plasând rachete militare în Cuba, în coasta Americii, dar a fost nevoit s-o şteargă de acolo când americanii i-au făcut semn cu degetul — Niet, niet, niet! Şi, cum vom vedea puţin mai târziu, al treilea C, după China şi Cuba, a însemnat sfârşitul epocii Hruşciov. Când şi-a data seama că lucrurile merg tot mai prost, el şi-a amintit de cele trei

scrisori ale lui Stalin. Înainte de-a muri, Stalin îl chemase la el şi-i spusese: „Nikita, tu ai să-mi urmezi. Dar să ştii că vei întâmpina dificultăţi. Ca să te ajut să le înfrunţi, ţi-am pregătit aici trei scrisori sigilate şi numerotate. Când vei simţi că dai de greu, deschide prima scrisoare şi urmează-mi sfatul. Când ai noi dificultăţi, deschide scrisoarea nr. 2. Şi când nici aşa nu merge, deschide ultima scrisoare. De fapt, Hruşciov urmase deja sfatul lui Stalin. Curând după moartea acestuia, deschisese prima lui scrisoare, în care scria „Dă vina pe imperialişti.” Hruşciov urmase sfatul şi obţinuse un răgaz, dar curând trebuise să deschidă şi a doua scrisoare. Aceasta spunea „dă vina pe mine” şi, cum am văzut, urmase Hruşciov şi sfatul acesta. Acum, la ananghie, el deschise şi ultima scrisoare. Ea spunea, la fel de succint „Scrie şi tu trei scrisori.” Şi a scris Hruşciov cele trei scrisori şi dus a fost. Unde?

Acestea sunt cele trei mari mistere ale secolului: a murit sau nu Hitler atunci, în 1945? Cine l-a ucis pe Kennedy? Şi în ce colhoz e Hruşciov tractorist? 63

După Hruşciov a urmat în fruntea Partidului şi statului Sovietic unul — Leonid Brejnev. Se pare că tranziţia n-a fost foarte simplă, după cum au descoperit cunoştinţa noastră Ivan Ivanovici şi prietenul său Mişa.

Trecând, într-o dis-de-dimineaţă, după o noapte de chef, prin Piaţa Roşie, Ivan şi Mişa descoperă o jumătate de duzină de morţi în uniforme de mareşali, întinşi pe caldarâm. —— Ce-i asta, Mişa? întreabă Ivan, speriat. —— Ce să fie, Vania? Nu ştii că ieri seara a fost o recepţie la Kremlin? —— Ştiu, dar ăştia sunt morţi, Mişa! —— Ei, se mai întâmplă; ştii, s-au servit ciuperci şi asta-i o mâncare cam periculoasă. —— Ciuperci, zici? Dar atunci ăsta de ce are o gaură în cap? —— Ei, şi tu Vania? Ăstuia nu-i plăceau ciupercile.

Ȋn ciuda originii sale foarte proletare, lui Brejnev îi cam plăcea luxul. Câţiva ani după înscăunare, el şi-a adus bătrâna mamă la

Moscova, ca să vadă şi ea cum trăieşte fiul ei. A plimbat-o prin marile săli ale Kremlinului: —— Uite, mamă, ăsta-i biroul meu. Uite, ăsta e apartamentul meu. Afară din Kremlin: ——Uite, ăsta a palatul meu din Moscova. Asta e vila mea de la marginea Moscovei. Şi mai am una încă mai frumoasă în Crimeea şi alta la Soci. Ei, cum îţi place, mamă? —— Îmi place, Leonea, cum să nu-mi placă, băiatul mamei? Dar — zice femeia, ducând mâna la gură ca orice ţărancă îngrijorată — dar ce te faci, Leonea, dacă vin iarăşi bolşevicii? Leonid nu era, totuşi, un cheltuitor, era grijuliu cu banii poporului, cum ne dovedeşte povestea următoare.

În timpul vizitei sale oficiale în Franţa, Brejnev a ţinut ca programul neoficial (se ştie bine că exista şi aşa ceva) să cuprindă şi un drum la unul din bine-cunoscutele stabilimente rău famate, în care franţuzoaicele-şi fac cunoscute inegalabilele calităţi. Acolo i se oferă un album al fetelor, ca să aleagă: pe fiecare pagină poza unei frumuseţi ameţitoare, cu preţul afişat, ca în orice întreprindere capitalistă. Se uită Leonea: mmm, 64

straşnică, dar 1000 franci! Cam mult. Pfii, asta-i şi mai grozavă, dar 2000 franci! Ce să mai zici de asta... la 3000 franci! Prea mult pentru un constructor al comunismului. Când colo, pe ultima pagină, o femeie superbă, cea mai grozavă dintre toate, la numai 100 franci! —— Asta, zice Brejnev, cu degetul pe pagină. —— Tres bien, monsieur, spune madama. Şi se duce Leonea şi face cunoştinţă cu arta cea mare a franţuzoaicelor şi iese ameţit. Scoate suta şi întreabă pe patroană: —— Madame, puteţi să-mi satisfaceţi curiozitatea? Explicaţi-mi şi mie: cum se face că cea mai grozavă dintre salariatele dumneavoastră costă doar 100 franci, pe când toate celelalte sunt de la mia în sus? —— Foarte simplu, monsieur, preţul ei real e de 10000 franci, restul peste 100 îl plăteşte televiziunea.

Dar aceasta nu e singura performanţă a lui Brejnev în politica externă. El s-a făcut cunoscut în lume în anul 1968, când a eliberat a doua oară Cehoslovacia, ocupată acum de cehi şi slovaci. Cu această ocazie, el s-a înscris în galeria celor trei mari

T ai comunismului: Lenin —cel mai mare teoretician, Stalin — cel mai mare tiran şi Brejnev — cel mai mare tanchist. Brejnev a reînnodat şi frumoasa tradiţie a întâlnirilor celor patru, acum rămaşi trei, mari. Una din ele ne oferă dezlegarea unuia dintre cele trei mari mistere ale secolului pomenite anterior.

La dineul neoficial, cei trei stau de vorbă la un pahar, explicând cum îşi rezolvă dificilele probleme cu care se confruntă un şef de stat. —— Ei, zice de Gaulle, nu e uşor, dar te descurci. Când am o problemă mai spinoasă, îl scot din bibliotecă pe vechiul meu Montaigne legat în piele de viţel şi el mă ajută. —— Eu, zice Johnson, ţin la capul patului volumul lui Jefferson legat în piele de viţel. —— Păi sigur, zice Brejnev, şi eu îl am pe Hruşciov legat în beci. Astfel a ajuns Brejnev să reia politica de „coexistenţa paşnică” iniţiată de predecesorul său. Iată un exemplu de cooperare cu America. 65

Când Brejnev e în vizită la preşedintele Nixon, acesta îi prezintă Cabinetul Oval, dotat cu minunile tehnologiei americane. Nixon îi arată telefonul albastru: —— La telefonul ăsta pot vorbi cu orice loc din univers. —— Chiar orice loc? întreabă Brejnev, neîncrezător. —— Da, cu orice loc din univers. —— Chiar şi cu iadul? —— Chiar şi cu iadul. Vrei să te convingi? insistă Nixon. Şi ridică receptorul, formează un număr şi spune, „Fă-mi te rog legătura cu iadul”. Trec câteva secunde, telefonul sună, Nixon îl ridică şi i-l întinde musafirului: —— Vorbeşte cu cine vrei din iad. Brejnev ia receptorul şi, cu ochii holbaţi, întreabă: —— Iadul? —— Hello, aici Iadul, cu cine doriţi să vorbiţi? —— Cu Stalin, zice Brejnev, buimac . —— O clipă. Şi, după câteva secunde, Brejnev aude limpede în receptor binecunoscuta limbă rusă cu accent gruzin: —— Alo, aici Stalin. Cine mă caută? Brejnev ia poziţia de drepţi şi pune receptorul în furcă, încă şi mai buimac. Telefonul sună din nou, Nixon ridică receptorul, ascultă şi spune: —— Ok, plata din contul meu. —— Cine era? întreabă Brejnev, venindu-şi în fire. —— Operatoarea. M-a anunţat cât a costat convorbirea. —— Şi cât a costat? —— 5000 dolari, pentru un minut. Brejnev insistă să plătească el, doar a fost convorbirea lui. Celălalt refuză politicos, doar e gazda. În sfârşit, după alte asemenea amabilităţi, Brejnev îşi ia inima în dinţi: —— Richard, pot să te rog ceva, în numele coexistenţei paşnice? —— Fireşte. —— N-ai putea să-mi montezi şi mie un telefon ca al tău, la Kremlin? Plătesc oricât, în aur. —— Cu cea mai mare plăcere. Şi fără plată. Şi astfel, câteva zile după ce Brejnev s-a întors la Moscova, 66

apare o echipă de tehnicieni americani care-i montează minunea tehnologiei în biroul lui de la Kremlin. Cum pleacă americanii, Brejnev se repede la telefon şi ridică receptorul. —— Alo, dă-mi iadul, te rog. —— O clipă, Mr. Brejnev. Şi, după câteva secunde: —— Aici iadul, cu cine doriţi să vorbiţi? —— Cu Iosif Vissarionovici, vă rog. —— O clipă, să vă fac legătura. Şi iarăşi răsună în urechea lui Leonea vocea bine-cunoscută. Doar că, de data asta, el vorbeşte cu şeful pe îndelete, ca între tovarăşi ce au multe să-şi spună. Câteva secunde după ce Brejnev a pus receptorul în furcă, telefonul sună: —— Alo, aţi vorbit cu iadul. —— Am vorbit. —— 40 minute, vă costă 50 copeici. —— 50 copeici? repetă Brejnev uluit. Dar cum se poate? Când am vorbit un minut de la Casa Albă din America, a costat 5000 dolari! —— Normal, în America era convorbire intergalactică. Aici, în Uniunea Sovietică, e locală. O întâlnire a lui Brejnev cu ceilalţi doi mari ne oferă o adevărată lecţie de diplomaţie. Din nou, avionul ce-i transportă

pe cei trei mari are avarie şi trebuie să facă o aterizare forţată pe o insulă pustie, din care scapă numai cei trei – Brejnev, Nixon şi de Gaulle. 10 Din fericire, cei trei au găsit pe insulă o capră, al cărei lapte putea să-i ajute să subziste până la sosirea expediţiei de salvare. Cei trei au hotărât ca, în fiecare zi, unul din ei să ducă capra la păscut, pentru a fi mulsă seara. În prima zi pleacă de Gaulle dimineaţa cu capra legată de funie şi seara se întoarce cu capra. A doua zi, ia Nixon capra şi se întoarce seara cu ea. Ziua următoare pleacă Leonida dimineaţa cu capra şi se întoarce seara fără ea. —— Unde-i capra, Leonea? —— Care capră? Mrs Thatcher ne va ierta omisiunea — bancul n-a vrut s-o pună într-o situaţie prea delicată pentru o englezoaică. 10

67

—— Cum, care capră, Leonid? Doar n-ai uitat. —— Ce să uit? —— Că trebuia să avem o întâlnire la vârf. —— Bineînţeles că n-am uitat. —— Că am zburat împreună cu avionul spre acea întâlnire. —— Fireşte că am zburat. —— Că avionul a avut o avarie şi a trebuit să facă o aterizare forţată. —— Da, a avut. —— O aterizare forţată din care am scăpat doar noi trei, pe această insulă pustie. —— Adevărat. —— Şi aici, pe insulă, am găsit o capră. —— Am găsit. —— Şi am hotărât s-o ducem cu rândul la păscut, fiecare într-o zi, de dimineață şi s-o aducă înapoi seara. —— Da, aşa am hotărât. —— Alaltăieri am dus-o eu şi am adus-o înapoi seara. —— Ai dus-o. —— Ieri am dus-o eu. —— Ai dus-o. —— Azi era rândul tău. —— Era. —— Ai plecat azi dimineaţă cu capra. —— Am plecat. —— Ei, acum unde e capra? —— Care capră?

Cititorul se va fi întrebând care-i poanta. Credem că diplomaţii occidentali au recunoscut ceva mai mult de-o poantă: o lecţie de diplomaţie pe care, din păcate, par s-o fi uitat între timp. Diplomaţia nu e singurul succes al epocii Brejnev. Economia cunoaşte şi ea mari succese, urmare a noului criteriu promovat în conducerea ei: omul potrivit la locul potrivit.

De pildă, agricultura sovietică, cum bine se ştie, e la pământ de mulţi ani. „Cine e ministru la agricultură?” întreabă Brejnev. —— Tovarăşul dumneavoastră de luptă revoluţionară, Leonid Ilici. 68

—— Care tovarăş? —— Alexandr Nicolaevici. —— Hm... bine... să-l schimbăm, să-l punem ministru adjunct la Industria Uşoară. Poate acolo... În numai un an, industria uşoară, care oricum nu mergea deloc bine, ajunge falimentară. —— Ce mă fac cu Alexei? se-ntreabă Brejnev. Să-l fac director general al Combinatului Petrochimic de la Novogorsk, acolo lucrurile mai merg cumva. După un alt an, combinatul petrochimic e şi el în stare de faliment. —— Ei, fir-ar să fie, zice Brejnev, tovarăş–tovarăş, dar... Şi-l mai coboară pe Alioşa, trimiţându-l director la fabrica de medicamente. După ce rămâne Uniunea Sovietică şi fără medicamente, Brejnev convoacă Politbiuro-ul. —— Ce ne facem cu Alexandr Nikolaevici? Tovarăş bun, vechi luptător revoluţionar... l-a cunoscut şi pe Lenin, dar, totuşi... —— Leonid Ilici, ce ziceţi de Fabrica de cherestea de la Ţigansk? Şi aşa nu face decât 40% din plan. Şi aşa ajunge Alioşa la Ţigansk. După un an, fabrica face 75% din plan, după alt an 95%, după încă un an depăşeşte planul şi, la cinci ani după numirea lui Alioşa, e fruntaşă pe economia sovietică. —— Foarte frumos, îşi zice Brejnev când semnează ordinul de decorare, dar cam ciudat. Până acum Alioşa făcea peste tot prăpăd şi acum — poftim, erou al muncii socialiste! Ceva nu-i în regulă. Şi cheamă şeful KGB-ului. După mai multe luni de anchetă discretă, rezultatul: Alexandr Nikolaevici fusese, înainte de Marea Revoluţie din Octombrie, dulgher. Fiindcă veni vorba de KGB, acesta a fost una din cheile succesului politicii interne brejneviene. Cum bine se ştie, KGB-ul

a inventat miraculosul material de construcţie — microbetonul: 50% beton şi 50% microfoane. Diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au putut să-i aprecieze calităţile.

Alt caz din arhivele KGB. Trei prieteni, Vania, Alioşa şi Mişa, călătoresc cu Transsiberianul de la Moscova la Novosibirsk şi, 69

cum bine se ştie, trenul stimulează apetitul umoristic. Curând, cei trei epuizează sexul, nebunii şi colhoznicii şi ajung inevitabil la bancul politic. Spun ei câteva mai nevinovate, apoi Alioşa întreabă: —— Îl ştiţi pe ultimul cu Brejnev şi Nixon? —— Las-o baltă, Alioşa, zice Vania, nu se ştie niciodată... —— Fii serios, ripostează celălalt, doar nu crezi că au pus microfoane şi în trenuri? Să vedeţi, când ajunge Brejnev în vizită la Nixon... Vania se scoală şi iese din compartiment, spunând „Eu mă duc afară să fumez.” Pe coridor, în vreme ce fumează, el dă cu ochii de servantul vagonului de dormit şi-i vine o idee. —— Te rog, îi spune servantului, dându-i cinci ruble, peste cinci minute, dar exact peste cinci minute, adu trei cafele în compartimentul numărul 7. —— Desigur, tovarăşe, spune omul şi pleacă. Vania reintră în compartimentul nr. 7, unde-şi află prietenii râzând de ultima poantă. —— Măi, voi tot nu v-aţi potolit, zice Vania mustrător. De unde ştiţi că scrumierele astea nu sunt microfoane? Şi, aplecându-se spre cea mai apropiată scrumieră montată în braţul scaunului, spune: —— Adu-ne, te rog, trei cafele în compartimentul nr. 7. Prietenii lui râd şi se distrează cu un nou banc, când se deschide uşa compartimentului şi apare servantul cărând o tavă: —— Aţi comandat trei cafele. Ceilalţi doi rămân cu gura căscată şi le trece cheful de bancuri politice. Cum se lăsase seara, îşi beau cafelele şi se culcă toţi trei în cuşetele din compartiment. A doua zi dis-dedimineaţă, Vania se trezeşte şi dă cu ochii în cuşeta de alături, de o mutră necunoscută. —— Ce s-a întâmplat, unde-s prietenii mei? —— Prietenii dumitale, îi răspunde mutra, făcându-i cu ochiul, s-au dus până undeva de unde nu se vor întoarce prea curând. Cum Vania se face galben-roşu-verde, celălalt adaugă: —— Dumneata ai avut noroc. Tovarăşului colonel i-a plăcut 70

ideea cu scrumiera.

Altminteri, în Uniunea Sovietică libertatea de expresie este sfântă, cum poate afla un turist american din discuţia cu ghidul lui.

—— Ce fel de libertate a cuvântului aveţi voi?! zice americanul, ironic. Eu pot oricând să mă duc în faţa Casei Albe şi să strig „Jos Nixon!” şi nu mi se întâmplă nimic. —— Păi, exact la fel e şi la noi, zice ghidul. Şi eu pot oricând să mă duc în Piaţa Roşie şi să strig „Jos Nixon!” şi nu mi se întâmplă nimic. Fiindcă veni vorba de turişti, iată un alt episod cu doi americani, Jim şi Jack, aflaţi în excursie la Moscova, unde împart camera de hotel. În prima seară, Jack se întoarce la hotel, se întinde în fotoliu, cu picioarele pe masă, savurându-şi paharul cu whisky on rocks, când apare în uşă Jim, obosit şi prăfuit. —— Ce-i cu tine, în halul ăsta? —— Ce să fie? Toată ziua am alergat prin magazine după blana de vulpe siberiană pe care mi-a comandat-o nevastă-mea. —— Şi unde-i blana? —— Nu e, n-am găsit. —— Mă Jim, tare eşti nepriceput. Uite colea blana pe care mi-a comandat-o mie nevastă-mea. —— Unde ai găsit-o? Eu am alergat toată ziua după ea! —— Dacă nu ştii să te adaptezi locului, aşa păţeşti. Eu m-am dus la primul magazin de blănuri şi i-am spus vânzătoarei: „Daţi-mi, vă rog o blană de vulpe siberiană” Ea mi-a răspuns, „n-avem”. Şi atunci i-am spus, „Miss, nu m-aţi înţeles bine; eu doresc două blăni, una pentru mine, alta pentru dumneata.” Şi uite blana! Învaţă, Jim! A doua zi, Jack se întoarce la hotel la ora 11 noaptea şi-l află pe Jim morocănos, cu o sticlă de whisky pe jumătate goală în faţă. —— De unde vii aşa pus la ţol festiv? întreabă Jim. —— De la Bolşoi, de la Lacul Lebedelor. —— What the heck! exclamă Jim, eu am alergat toată ziua după bilete la baletul lor şi n-a fost chip să găsesc. —— Jim, băiatule, doar ţi-am spus să te adaptezi. Eu m-am 71

dus la casa de bilete şi i-am spus femeii, „Miss, vă rog, vreau trei bilete pentru Lacul Lebedelor din seara aceasta. „N-avem.” Miss, îi spun, nu m-aţi înţeles bine, eu vreau un bilet pentru mine şi două pentru dumneata”. În ultima zi a excursiei, ce mai rămânea de văzut la Moscova? Mumia lui Lenin la marele mausoleu din Piaţa Roşie. Seara, la ora 10, apare Jim la hotel, dărâmat. —— Ce-i cu tine, Jim? îl întreabă Jack, care-l aşteapta destins, cu picioarele pe masă savurându-şi whisky-ul. —— Ce să fie? De azi dimineaţă stau la coadă la mausoleu şi abia acum un ceas am reuşit să intru. —— Jim, Jim, tot un nepriceput ai rămas! Nu ţi-am explicat cum se procedează aici? —— Doar nu vrei să spui, izbucneşte Jim, că tu l-ai văzut fără să stai la coadă?! —— Bineînţeles că n-am stat la coadă. Pentru 10 dolari ţi-l aduc pe Lenin în cameră la hotel. Am atins aici unul din vârfurile cele mai înalte, dacă nu chiar „vârful” prin excelenţă al societăţii sovietice — cultul lui Lenin. El îmbracă formele cele mai variate.

Un emoţionant moment de la Congresul XX al Partidului. Speakerul anunţă: —— Şi acum, tovarăşi, are cuvântul Ivan Ivanovici, care l-a întâlnit de trei ori pe Lenin! Aplauze prelungite şi Ivan, un bătrân încă vajnic, cu pieptul acoperit de medalii, urcă la tribună. —— Da, tovarăși, eu am avut marea fericire să-l întâlnesc de trei ori pe Vladimir Ilici. Prima oară a fost înainte de revoluţie. Eu stăteam la mine în izbă, lângă lacul Ladoga, şi jupuiam un iepure pe care-l împuşcasem în pădurea boierului. Deodată, aud ciocănituri în uşă. Întreb „Cine-i?” „Sunt eu, Lenin. Sunt obosit şi îngheţat de frig şi flămând.” Ia te uită, îmi zic, Vladimir Ilici, săracul... Acu te pomeneşti că are să poftească la iepurele meu... Aşa că i-am strigat „Ia mai du-te-n ...” A doua oară, tovarăşi, l-am întâlnit pe Vladimir Ilici după revoluţie. Era în timpul războiului civil şi era iarnă... tocmai prinsesem la copcă un peşte şi-l prăjeam la mine în izbă, când aud ciocănituri în uşă şi... „Sunt eu, 72

Lenin, sunt obosit şi flămând.” Ia te uită, îmi zic, Vladimir Ilici, săracul... Flămând, desigur, acu te pomeneşti că are să poftească şi la peştele meu. Aşa că i-am răspuns, „Ia mai du-te-n ...” A treia oară, tovarăşi, l-am întâlnit pe Vladimir Ilici, prin 22 ori 23, după războiul civil. Eram la mine-n izbă şi coceam nişte cartofi mititei, că altceva nu se mai găsea... când aud ciocănituri în uşă. Sunt eu, Lenin, flămând şi obosit. Şi i-am răspuns „Ia mai du-te-n...! Asta a fost, dragi tovarăşi. Speakerul conclude: —— Dragi tovarăşi, l-aţi ascultat pe Ivan Ivanovici, care a vorbit de trei ori cu Lenin! Dar iată un episod încă mai grăitor de la congresul partidului. El ne înfăţişează rolul crucial al lui Lenin, de veşnic călăuzitor în construirea comunismului.

La sfârşitul lucrărilor congresului PCUS, Brejnev convoacă într-o şedinţă specială pe ceilalţi conducători ai ţărilor „frăţeşti” şi le spune: —— Dragi tovarăşi, am o surpriză pentru dumneavoastră. După cum ştiţi, ţelul nostru al tuturora este comunismul, visul şi viitorul de aur al omenirii. Dar noi toţi ştim că drumul până acolo e lung. Ei bine, pe baza învăţăturii marelui nostru dascăl Lenin, noi am construit trenul comunismului, care ne poate duce repede până acolo. Desigur, într-un tren nu e loc pentru tot poporul, dar noi, tovarăşi, vom putea călători până acolo şi vom şti astfel exact cum e în comunism. Îi pofteşte Brejnev pe tovarăşi în tren – o garnitură specială, cu apartamente luxoase şi având în vagonul din mijloc o mare sală de lectură cu pereţii acoperiţi de cele 50 volume de opere ale marelui dascăl. Pleacă trenul şi merge o zi, două, trei şi apoi se opreşte. —— Ce s-a întâmplat? întreabă Brejnev. —— Să trăiţi, răspunde conductorul trenului, nu mai avem linie ferată în faţă. —— Nu mai avem linie înainte?! Trebuie să fi prevăzut Vladimir Ilici această situaţie. Să căutăm. Se apucă deci cu toţii să citească operele lui Lenin în ordinea volumelor şi, după câteva zile, în volumul 28, pagina 312, 73

descoperă: „Atunci când nu va mai fi linie în faţă, demontaţi şinele din urmă şi montaţi-le în faţă.” Evrica! Trenul porneşte mai departe şi merge o zi, două, trei... şi iar se opreşte. —— Acum ce mai este? întreabă Brejnev. —— Nu mai avem cărbune, tovarăşe prim-secretar . —— Nu mai avem cărbune? Trebuie să fi prevăzut Vladimir Ilici şi asta. Să căutăm. Şi iar se apucă toţi de citit operele lui Lenin şi, după câteva zile, descoperă: în volumul 43, pagina 539: „Când veţi termina cărbunele, puneţi pe foc mobila.” Ura! Şi trenul pleacă şi merge o zi, două, trei... Acum călătoria e cam incomodă, se doarme pe jos, se mănâncă stând turceşte, dar mult n-o mai fi... Dar iarăşi se opreşte trenul. —— Ce mai este acum? —— Să trăiţi, răspunde conductorul, nu mai avem nimic: s-au terminat şinele, s-a terminat cărbunele, s-au terminat lemnele, s-a terminat şi apa. S-a terminat şi mâncarea şi băutura. Nu mai avem nimic. Ce-i de făcut? Nu se poate să nu fi prevăzut Lenin şi situaţia aceasta. Să citim! Şi se apucă toţi de citit şi în volumul 49, pagina 486, găsesc: „Atunci când nu veţi mai avea nici energie, nici căldură, nici mâncare, nici... nimic, atunci înseamnă că aţi ajuns”. De la dascălul Lenin nu mai e decât un pas înapoi pentru a ajunge la Marx.

A înviat Marx şi unde să se ducă să trăiască dacă nu în ţara unde i s-a împlinit întâia oară visul? Iată-l deci preluat de sovietici, cazat la marele Hotel Rossiya din Moscova, ospătat, plimbat încolo şi încoace vreme de-o săptămână pentru a i se înfăţişa marile succese. Duminică dimineaţa se trezesc tovarăşii cu Marx ieşind din camera de hotel, cărând două valize. —— Ce faceţi, tovarăşe Marx? —— Ce să fac? Ce-a făcut şi Lenin. —— Dar ce-a făcut Lenin, tovarăşe Marx? —— A plecat în Elveţia. Înainte de-a pleca în Elveţia, Marx a mai apucat să participe la Congresul Partidului şi acolo, în faţa miilor de comunişti sovietici şi a delegaţiilor a o sută de partide comuniste ori socialiste invitate, el a urcat la tribună şi şi-a rostit scurta dar 74

memorabila alocuţiune: —— Proletari din toate ţările, iertaţi-mă! Dacă historia mundi a bancului pune atâta accent pe Uniunea

Sovietică asta este pentru că marele vecin reprezintă cam tot ce poate vedea românul. Cortina de fier e opacă şi rareori mai întrevede el câte ceva, de pildă în Franţa, unde preşedintele, generalul De Gaulle, domneşte ca un monarh.

Iată-l pe De Gaulle coborând scările de la Palatul Elisée, reşedinţa lui, înaintea credinciosului lui discipol, Pompidou. De Gaulle se opreşte brusc pe scară şi Pompidou, neatent, dă peste el. —— Oh, mon Dieu! exclamă Pompidou, speriat. —— Mon cher Georges, se întoarce ilustrul către el, şoptind, ţi-am mai spus: asta numai în intimitate. În public sunt mon général. Disputa-Chineză, ideologică dar şi soldată cu nişte împuşcături pe graniţă, aduce şi ea oarecare varietate în acest climat politic monocrom. Dar China fiind cam departe, românul vede lucrurile tot reflectate în oglinda moscovită.

Capitala Sovietelor e invadată de şobolani. Autorităţile oraşului încearcă totul, toate pesticidele cunoscute (inclusiv cele capitaliste), dar degeaba – şobolanii se înmulţesc şi ameninţă securitatea Partidului şi statului. Într-o zi însă, apare la sovietul Moscovei un ins care pretinde că are soluţia. Omul n-are nicio calificare, nicio hârtie doveditoare, doar o mică cutie pe care le-o arată, dar, disperaţi, tovarăşii hotărăsc să încerce – ce au de pierdut? Ies deci în Piaţa Roşie, unde era focarul infestării, împreună cu presupusul salvator şi cutiuţa lui. Omul deschide cutiuţa, din care iese un şobolan micuţ, ce o rupe la fugă prin piaţă. Şi, minune! Deodată, din toate subsolurile năvălesc hoarde de şobolani, care se iau după el, se adună în turme uriaşe care aleargă, aleargă, aleargă ca oile după capul turmei. Şi, la fel ca cele de oi, aceste hoarde de şobolani se aruncă după micul şobolănuţ în fluviul Moscova, care le îneacă. Autorităţile răsuflă uşurate, nemaiavând altă grijă decât să scape apa Moscovei de hoiturile şobolanilor. Miraculosul salvator este îmbrăţişat, pupat, decorat şi invitat de tovarăşul Brejnev însuşi. Prim-secretarul partidului îl trage de-o parte şi-i spune 75

confidenţial: —— Ascultă, tovarăşe, n-ai putea fabrica un chinez, unul micuţ, micuţ de tot?

Nimeni nu-i nemuritor, nici chiar Brejnev. După moartea lui a urmat o perioadă tulbure în politica sovietică, mai pe şleau spus, tovarăşii s-au cam bătut pentru scaunul de prim-secretar al marelui Partid. Suntem în măsură să relatăm aici un episod ilustrator şi senzaţional, până acum necunoscut chiar şi celor mai bine informate cercuri:

Mai era numai o lună până la începerea lucrărilor Congresului PCUS ce urma să consfinţească, prin vot, alegerea noului şef propus de Politbiuro, când KGB-ul prinde un fir uluitor: în timpul lucrărilor, primul secretar ales urma să fie asasinat! Şi, în ciuda perfecţiunii instituţiei şi a amploarei investigaţiilor ei, presupusul asasin n-a putut fi dibuit. Ce-i de făcut? Să se amâne Congresul? Imposibil! Şi aşa instabilitatea politică e foarte periculoasă! Mai sunt numai două săptămâni, mai e numai o săptămână... şi niciun indiciu, nimic. Ajunşi cu cuţitul la os, tovarăşii de la KGB hotărăsc să recurgă la o ultimă și disperată resursă: să se adreseze faimosului număr 007, James Bond. Şi majoritatea Politbiuro-lui decide să-l angajeze pe duşmanul nr. 1 al Sovietelor. Încep negocierile, cu promisiunea solemnă că „n-o să-i clintim niciun fir de păr de pe cap, numai să ne rezolve problema”. Aşa îşi face James Bond prima şi ultima intrare oficială la KGB. —— Domnilor, le spune el duşmanilor de pân-atunci, înţeleg că am de la dumneavoastră mână liberă. —— Mână liberă, absolut! Toate forţele noastre sunt la dispoziţia dumneavoastră. Dar nu uitaţi, mai sunt numai şase zile. —— Ştiu, iată planul: îmi puneţi la dispoziţie o duzină de sticle de whisky, operele complete ale lui Lenin în limba engleză şi o cameră în care să pot gândi în linişte, fără să mă deranjeze nimeni, absolut nimeni – OK? —— OK, Mr. 007. A fost puţină muncă la traducerea celor cincizeci de volume 76

ale operei lui Lenin în engleză, dar KGB-ul are resurse nelimitate. Două zile mai târziu, Mr. 007 intră în camera specială, unde-l aşteptau lada cu whisky şi cele cincizeci de volume. Tovarăşii KGB-işti ies şi se aşează să păzească uşa camerei speciale. Trec o zi, două, trei, tovarăşii se foiesc din ce în ce mai îngrijorați, dar uşa nu se deschide. Şi ce pot face? În sfârşit, în chiar ziua deschiderii lucrărilor Congresului, la ora 7 dimineaţa, uşa se deschide şi apare Mr. 007, neras, cu părul încâlcit, cu ochii tulburi, dar cu o expresie de calm şi decizie întipărită pe faţă. Tovarăşii sar în jurul lui : —— L-aţi găsit? —— Nu încă, dar îl am în mână. Sunteţi pregătiţi să supravegheaţi prin TV fiecare scaun din sala unde are loc Congresul? —— Suntem. —— OK, deschideţi lucrările. Eu voi supraveghea personal monitoarele TV. Voi numai să fiţi gata ca, atunci când vă spun eu rândul cutare, locul cutare, să săriţi şi să puneţi mâna pe asasin, OK? —— OK, Mr. 007. Se deschid deci lucrările Congresului, se alege prezidiul, se votează în unanimitate noul prim-secretar şi speaker-ul anunţă „Are cuvântul acum tovarăşul prim-secretar al Partidului” dar 007 tot tace. Tace şi scrutează monitoarele TV din faţa lui. Noul primsecretar urcă pe podium, KGB-iştii îngheaţă şi, chiar în clipa când primul secretar îşi face apariţia la tribună, 007 strigă în microfonul conectat la urechile KGB-iştilor: „Rândul 11, locul 29”. În aceeaşi clipă, zece perechi de mâini l-au şi înşfăcat pe ocupantul locului 29 de pe rândul 11 şi găsesc la el un arsenal cu care putea lichida întreg prezidiul. Lucrările Congresului se reiau şi continuă fără niciun incident, în vreme ce KGB-ul îl sărbătoreşte pe James Bond. Votcă, şampanie, whisky, decoraţii, dolari, femei, plutesc în jurul lui. —— Jim — îl bate şeful KGB-lui pe umăr pe Bond — felicitări colegiale. Dar spune-ne şi nouă, totuşi, cum ai reuşit? 007 surâde seducător dar modest şi povesteşte: —— Well, pentru mine a fost de la bun început clar că, în conjunctura actuală, nu putea fi decât un inside job. Cheia nu 77

putea fi decât în Partidul însuşi şi ce călăuză mai bună puteam avea decât pe Lenin? N-am avut altceva de făcut decât să citesc cu atenţie volum cu volum, pagină cu pagină, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. A fost ceva muncă, desigur, dar iată ce-am găsit la pagina 207 a volumului 39. Şi Mr. 007 pocneşte din degete şi în mâna lui apare volumul roşu legat în piele de viţel din care citeşte: „ Tovarăşi, nu uitaţi: duşmanul nu doarme niciodată.” Simplu: rândul 11, locul 29 era singurul din toată sala care nu dormea. După acest interludiu tulbure, relatat aici prima oară, în fruntea Partidului a apărut Mihail Gorbaciov. Gorbaciov — cine-i ăsta? Unul mai tânăr, primul din ierarhia Kremlinului care nu-l cunoscuse pe Lenin. Ȋl cunoscuse, în schimb, pe Stalin, în acest alt episod inedit al istoriei.

7 noiembrie 1941. Tancurile germane au ajuns la periferia Moscovei, dar în Piaţa Roşie se desfăşoară, netulburată, parada de aniversare a Marii Revoluţii, vegheată de la tribună de tovarăşul Stalin. E un ger straşnic: iarna rusească i-a jucat o festă lui Hitler, aşa cum îi jucase şi lui Napoleon cândva, sosind cu o lună mai devreme. Îi joacă o mică festă şi lui Stalin, căruia i-a cam îngheţat sufletul în tribuna deschisă. Tropăie el şi face semne cu mâinile înmănuşate către mulţimea ce defilează, dar asta nu prea-l încălzeşte, căci e un ger al dracului. De aceea, din când în când se apleacă şi scoate din tureatca cizmei o sticluţă plată din care trage câte-o înghiţitură care-l mai încălzeşte. Dar iată că în Piaţa Roşie năvăleşte tinereţea: pionieri în cămăşuţe albe, cu cravate roşii la gât, dau iureş. Un grup încărcat cu buchete mari de flori roşii urcă în fugă pe treptele tribunei. În faţa lui Iosif Vissarionovici se opreşte un băieţel de-o şchioapă, cu bucle aurii, cu obraji rumeni, şi-i întinde un uriaş buchet de trandafiri roşii. Stalin se apleacă, ia buchetul, sărută cei doi obraji bucălaţi iar apoi, simţind o răceală prin mădulare, zice: —— Băiete, ia vezi tu, că am în tureatcă o sticluţă cu ceai. Ia dă-mi-o tu! Băieţelul se apleacă, găseşte sticluţa, îi scoate dopul şi-o miroase şi iute o varsă pe jos, după care spune: —— Să trăiţi, tovarăşe prim-secretar, raportez: nu era ceai, era votcă. 78

La care, Stalin se înnegreşte la faţă, supărat: —— Da’ cine eşti tu, măi ţâcă? —— Să trăiţi, tovarăşe prim-secretar, raportez: ia pionier Mişa Gorbaciov!

Vă daţi seama că cine-a avut curajul să-i taie votca lui Stalin nu era un oarecare. Gorbaciov avea să schimbe historia mundi. Ajuns prim-secretar al PCUS, el n-a ezitat să aplice reţeta întregii Uniuni Sovietice. Şi acesta n-a fost decât începutul. Gorbaciov va fi auzit la faimosul Radio Erevan răspunsul ce l-a primit ascultătorul care-a întrebat (în capitolul precedent) dacă se poate construi socialismul în Luxemburg. Devenit astfel

conştient de dezastru, Gorbaciov a încercat să facă ceva. A introdus două mari reforme, glasnosti şi perestroika, denumiri cam obscure românului. Le-a înţeles din povestea căţeluşei Laika, de care probabil vă amintiţi: a fost prima fiinţă vie care a zburat în spaţiul cosmic, pe o rachetă sovietică, fiind astfel sacrificată pentru progresul ştiinţei. Aflată acum,în raiul canin, ea întâlneşte un nou venit şi-l întreabă ce se mai întâmplă în patrie. —— Ce să fie? îi răspunde acesta. E tărăboi mare acum, cu glasnosti şi perestroika. —— Glastnosti? Perestroika? Ce-s astea? —— Cum să-ţi explic? Glasnosti e cam aşa: ai voie să latri cât vrei, dar n-ai voie să pui gura pe nimic. Iar prestroika e aşa: lanţul nu mai e lung de un metru, ci de trei – dar mâncarea tot la cinci metri este. Gorbaciov n-a prea avut noroc ca prim-secretar al Partidului. Reactorul nuclear de la Cernobîl a scăpat de sub control, cel mai mare astfel de dezastru din lume. Radiaţiile au afectat populaţia locală, zeci de mii de oameni. Au început să circule zvonuri despre prunci născuţi monştri şi oameni murind de cancer galopant. Din nou de la Radio Erevan: „Un ascultător ne întreabă dacă,

după Cernobîl există riscul să ne cadă dinţii şi unghiile. Noi răspundem: este posibil, dar numai dacă nu vă ţineţi gura.”

Şi, vorba americanului, „The rest is history”. Ce-i drept, scrisă de America lui Ronald Reagan. 79

5

Ȋnscăunarea dinastiei Celui Mai Iubit Fiu al Poporului

Rivalităţi partinice — Dej la Rabi din Botşăni — Unde-s nemţii noştri? — La ce oră se culcă fetele cuminţi — Ȋnscăunarea Celui Mai Iubit Fiu al Poporului Ȋntâiul — Dej iese şi Ceauşescu intră în scenă — Decretul — Naşterea faimosului Bulă — Ceauşescu spune Nu lui Brejnev — şi capătă o haină de blană de urs alb Reluăm acum istoria anilor de comunism ai românilor. S-ar putea crede că numai omului de rând îi era greu şi comuniştii erau fericiţi. Nimic mai neadevărat. Cu cât mai sus în ierarhie, cu atât erau ei mai stresaţi şi munciţi de probleme. Şi cele mai mari probleme le are Gheorghe Gheorghiu—Dej, şeful Partidului şi al Statului. De aceea şi este cel mai stresat. Problema numărul unu e chiar în Partid, unde tovarăşa Ana Pauker pretinde nici mai mult nici mai puţin decât că ea transmite cuvântul tovarăşului Stalin însuşi. Rivalitatea asta la vârf transpare şi mai jos în rândurile Partidului.

Defilare în Bucureşti, la aniversarea a cinci ani de la marea zi de 23 august. În rândurile manifestanţilor, lozinci şi portrete ale celor patru mari „dascăli” ai proletariatului mondial, dar şi cele ale capilor comunişti locali. Printre acestea, portretele lui Dej şi Ana Pauker se nimeresc alături şi se pocnesc de mai multe ori. Tovarăşul purtător al lui Dej strigă la femeia ce-o înalţă pe tovarăşa Ana: —— Dă-te mai încolo, tovarăşa! Nu vezi pe cine port eu? Pe tovarăşul secretar general al PMR! —— Dă-te tu mai încolo, nu vezi că eu port pe Tovarăşa Ana!? —— Dă-te mai încolo-ţi spun! —— Du-te dracului, nenorocitule! Acu te pocnesc peste mutră 80

cu curva asta grasă!

O asemenea rivalitate creează desigur, nesiguranţă şi precauţie.

Iată-l pe Dej, împreună cu primul său ministru, Chivu Stoica, într-una din „vizitele de lucru” prin diferite instituţii, pentru a da o mână de ajutor „de sus” la rezolvarea problemelor acestora. Cei doi merg întâi la Institutul Politehnic. —— Ce probleme aveţi? Cum vă pot ajuta? îl întreabă Dej pe rector, după ce acesta i-a plimbat prin sălile de cursuri, laboratoare şi ateliere. —— Ne-ar trebui un laborator modern de spectroscopie, printre altele, tovarăşe secretar general, şi asta găsim numai în Vest. —— Cât ar costa? —— Cinci milioane. —— Îmi pare foarte rău, tovarăşe rector, dar nu avem fonduri în clipa asta. Poate mai târziu. După care şeful dă o raită pe la Închisoarea Văcăreşti. —— Ei, tovarăşe director, cum mai merge? Ce v-ar mai trebui? —— Cum să vă spun, tovarăşe secretar general? Puteţi vedea şi dumneavoastră. Celulele sunt un dezastru, iar paturile... nici nu se pot numi paturi. De mâncare nici nu mai vorbesc. N-avem fonduri. —— Şi cât v-ar trebui? —— Păi, cu vreo cinci milioane ne-am descurca. —— Cinci milioane, zici? Nu-i cam puţin? Îţi dau zece. Fericit, directorul mulţumeşte tovarăşului secretar general. Când cei doi, Dej şi Stoica, ies, Chivu îl întreabă pe Dej: —— Explică-mi şi mie, Ghiţă. Învăţământului nu i-ai dat nimic, în schimb puşcăriei i-ai dat din gros. De ce? —— Mă Chivule, tare mai eşti prost, mă. Când crezi tu că mai ajungem noi la universitate? Dar la puşcărie... să batem în lemn, nu se ştie niciodată.

Gheorghiu-Dej a scăpat de tovarăşa Ana, dar are alte mari probleme pe care nu le-a rezolvat şi pentru care ar putea fi tras la răspundere de propriii lui tovarăşi. Ȋn primul rând, problema religiei, spinoasă pentru un comunist, adică un ateu, care nu acceptă misticismul, dar s-a angajat, de ochii ONU-lui, prin 81

constituţie, să respecte libertatea religioasă a românilor. A găsit Dej o soluţie — măcar să le dea la cap papistaşilor, care răspund în faţa Papei, nu a clasei muncitoare: a desfiinţat mănăstirile catolice.

Maica stareţă a unei mănăstiri de călugăriţe nu are ce face — însuşi Papa, deşi a protestat de formă, îi transmite să se supună şi să îngrijească de cum vor trece călugăriţele păstorite de ea în viaţa laică. Deci ea convoacă maicile în biserică, le dă trista veste şi le spune în încheiere: —— Duceţi-vă în chiliile voastre, fiicele mele, şi vă rugaţi Domnului să vă lumineze pentru ce veţi face în viaţa de mirean astfel ca să urmaţi calea Lui şi nu cea a diavolului, care întinde mii de capcane lumeşti. Şi, peste o săptămână, fiecare să vină la mine şi să-mi spună ce-a hotărât să facă când plecă de aici. Se întorc maicile, triste, la chiliile lor şi peste o săptămână încep să se perinde pe la Maica Stareţă, în ordinea vârstei. Maica Aristia, cea mai bătrână, spune stareţei: —— Dacă mi-a plăcut să ţes covoare, mă gândesc să mă fac filatoare, maică stareţă. —— Foarte bine, fiica mea, încuviinţează aceasta. Măicuţa Casiana, şefă peste bucătăria mănăstirii, se va angaja la o cantină muncitorească. —— Foarte bine ai hotărât, fiica mea. Şi aşa se petrec, una după alta, măicuţele şi primesc aprobarea şi binecuvântarea maicii stareţe. Şi la sfârşit vine şi novicea Zinaida: —— Maică stareţă, eu m-am hotărât să mă fac prostituată! —— Fiica mea, exclamă stareţa, asta nu se poate! Du-te înapoi în chilia ta şi te roagă Domnului să te lumineze şi vino la mine după o săptămână de post negru. După săptămâna de post negru, Zinaida vine înapoi: —— M-am rugat, maică stareţă, dar tot curvă vreau să mă fac. —— Bine, fiica mea, zice maica stareţă, orice, numai protestantă nu! Desfiinţarea mănăstirilor n-a însemnat, din nefericire, şi rezolvarea problemei. Misticismul continuă să se strecoare pe căi dintre cele mai insidioase unde te aştepţi mai puţin.

Gheorghe Popescu e convocat la secretarul B.O.B.-ului, care 82

îl ia la rost: —— Tovarăşe Popescu, cum se poate ca dumneata, vechi membru de partid, să ai asemenea comportamente mistice? —— Eu, tovarăşe secretar? pare Popescu mirat. —— Da, dumneata! Ai fost văzut de repetate ori făcându-ţi cruce dimineaţa, când ieşi din casă şi pleci la serviciu. —— Ah, nu – respiră Popescu uşurat – nu-mi fac cruce, tovarăşe secretar. Mă verific şi eu, ca omul, înainte să plec deacasă: Ghiţă! Prohabul, ochelarii şi carnetul de membru de partid. Dacă sunteţi bărbat şi nu aţi râs — soţiile probabil au râs — mai citiţi bancul odată, cu gestica lui Popescu: plesniţi-vă cu degetele adunate ale mâinii drepte peste frunte — Ghiţă! Cu aceeaşi mână verificaţi că v-aţi închis prohabul, apoi pipăiţi, prin stofă, ochelarii din buzunarul drept de sus al costumului şi carneţelul roşu, care trebuie să stea lângă inimă.

Problemele aparent insolubile îl împing pe Dej la un act disperat — să alerge după un sfat, la fel ca Badea Gheorghe al nostru, la celebrul Rabi din Botoşani. —— Am venit la tine, Rabi, ca la un înţelept vestit în toată lumea. Spune-mi, ce să mă fac, cu marile probleme ce le am pe cap? —— Ce probleme? —— Trei mari probleme, Rabi: agricultura, industria şi religia. Agricultura nu mă ajută să hrănesc populaţia; industria nu-i bună de nimic; şi nu reuşesc să golesc bisericile de credincioşi. Rabi cade pe gânduri şi apoi spune: —— Iată ce trebuie să faci: pentru a hrăni populaţia, închide graniţa spre Est; pentru a pune pe picioare industria, deschide graniţa spre Vest; cât despre religie, atârnă portretul tău în biserici şi n-o să mai intre nimeni în ele.

Dej a aplicat primele două sfaturi ale lui Rabi: a redus schimburile cu URSS (vă reamintiţi fabrica de cărămizi?) şi a început să facă schimburi cu Vestul. Aceasta a prilejuit supărarea sovieticilor, dar Dej s-a ţinut tare şi românul şi-a zis că acest comunist nu e, totuşi, omul ruşilor, deci nu poate fi chiar aşa de rău. Şi, ca să-şi sporească neaşteptata creştere a popularităţii, 83

Dej a mai făcut ceva – a schimbat istoria lui 23 august 1944: nu

Armata Roşie fusese cea care eliberase România din jugul

fascist, ci însuşi PARTIDUL! Dintr-o dată, Gheorghiu-Dej, — conducătorul Partidului de acum şi, presupus, din 1944 — a devenit Cel Mai Iubit Fiu al Poporului, inaugurând astfel dinastia comunistă. Toate acestea au supărat tare întreg Politbiuro-ul Sovietic, care l-a făcut pe Hruşciov ţap ispăşitor, punându-i în cârcă

eşecurile lui în cele trei mari C: China, Cuba şi Curva... de România. Prima acţiune concretă a lui Dej în noua sa politică: a cumpărat o altă minune a tehnicii, de data asta a celei americane — o fabrică de făcut unt din căcat. Vin tehnicienii americani cu utilajul şi-l montează în hala construită de români, după care fac probele: urcă la ultimul etaj, unde sunt closetele, îşi fac nevoile, trag apa şi jos, la parter, încep să iasă pe bandă rulantă, pachetele de unt. Mare fericire, pupături, inaugurare cu tăiere de panglică de către Dej însuşi, şi americanii pleacă. A doua zi se dă fabrica în funcţie, cu personal românesc. Muncitorii vin, urcă la ultimul etaj, îşi fac nevoile, trag apa şi la parter ies, pe bandă rulantă, pachete cu... căcat. Scandal, autorităţile române telefonează firmei americane. —— Dar nu se poate! spun yankeii. A doua zi ei coboară din avion la Bucureşti, urcă la ultimul etaj al fabricii, îşi fac nevoile, trag apa şi la parter, pe bandă rulantă, ies pachetele cu unt. —— Văd! exclamă tovarăşul director al fabricii, dar de ce când lucrăm noi, iese tot... căcat. —— Hmm, explică americanii, cum să vă spun? – fabrica produce unt dacă omul mănâncă unt. Ce mănânci — aia iese. Succesele se ţin lanţ, în toate domeniile, inclusiv în cel cultural. Rezultat al deschiderii graniţei spre Vest, Studiourile

Cinematografice de la Buftea sunt dotate cu echipament ultramodern din Germania (cea Vestică, capitalistă, nu cea „frăţească”). La inaugurare este invitat să participe marele poet Tudor Arghezi, a cărui limbă ascuţită îl va face un familiar al lumii 84

bancurilor. 11 Oficialii îl plimbă prin studiouri, îi dau explicaţii şi-i arată filmuleţe şi, la sfârşitul vizitei, îi cer părerea. —— Dragii mei, le răspunde poetul cu vocea lui bătrânesc piţigăiată, ce părere ar putea să aibă un ne-specialist ca mine? Aş putea, cel mult, să vă spun o poveste. —— Vă rugăm, maestre! —— Povestea spune că în timpul Primului Război Mondial, santinela românească prinde şi aduce la comenduire un soldat, un ţigan care încercase să dezerteze. „De ce voiai să fugi, nenorocitule?” strigă la el sergentul din post. „Haoleu, să trăiţi, dom’ sergent, dacă-mi era frică!?...” „De ce ţi-era frică, nenorocitule?” „De nemţi, să trăiţi!” „De ce, mă? Ce, neamţul nu e şi el om ca tine?” „Ba e, să trăiţi, da’ ei are puşcă.” „Şi tu n-ai puşcă, mă? Asta nu-i puşca ta?” „E, să trăiţi, da’ ei are şi tunuri.” „Da’ noi n-avem, mă? Astea de-aici pe deal ce e? Nu-i tunurile noastre?” „Ba e, să trăiţi.” „Şi atunci?” „Da’ nemţii are şi obuze” „Şi noi n-avem, mă? Lăzile astea toate cu ce-s pline, nu cu obuze?” „Cu obuze, să trăiţi.” „Atunci?” strigă sergentul, „avem şi tunuri şi obuze, ce mai vrei?” „Păi, să trăiţi, dom’ sergent, astea le avem noi, da’ unde e nemţii care să tragă cu ele?” Cum România nu avea decât o mică minoritate germană, lucrurile nu au mers prea bine în economia socialistă. Dar asta se întâmplă şi în domeniile vieţii de apoi, una din metaforele ce le îmbracă deseori bancul.

După ce-a murit, un român păcătos ajunge în faţa lui Scaraoţchi, care îl somează. —— Alege: vrei iadul socialist sau cel capitalist? —— Ce diferenţă e între ele? întreabă păcătosul, nedumerit. —— În principiu, niciuna; în ambele te fierb în cazanul cu smoală opt ore pe zi. Dar iadul socialist e preferabil. —— De ce? —— În cel capitalist te fierb opt ore pe zi. În cel socialist, când e smoală nu sunt lemne. Când sunt lemne nu sunt chibrituri. Iar când sunt şi lemne şi chibrituri, sunt dracii în şedinţă de Nu se ştie dacă acest banc este fapt autentic. Poetul fusese mulţi ani proscris (interdicţie de publicare), şi, având şi doi copii, era normal să fie precaut.

11

85

organizare a producţiei.

Chiar şi aşa, deschiderea spre Vest face ca lucrurile să meargă mai bine şi românul să respire mai liber şi mai din plin. Prin graniţa deschisă pătrunde un vânt purtător de rock’n roll şi de minijupe care dezgolesc coapsele fetelor tinere de toate vârstele (se ştie doar că femeia n-are vârstă). Spre indignarea autorităţilor, băieţii îşi lasă barbă şi plete. Cu alte cuvinte, bate un vânt de libertate sexuală.

La ce oră se culcă fetele cuminţi? La opt, ca la zece să fie acasă. Iată şi rugăciunea fetei cuminţi înainte de culcare: „Sfântă Fecioară, care ai născut fără să păcătuieşti, ajută-mă să păcătuiesc fără să nasc”.

Apar în România, chiar de vânzare, produse de lux, printre care automobile Fiat şi Renault. Şi apare chiar şi bancul de lux – cu sex nepolitic.

Două prietene se reîntâlnesc la sfârşitul verii, după concediu: —— Vai, dragă, ce bine arăţi! —— Ştii, am întâlnit un bărbat bine, care m-a... în Fiat. Dar şi tu arăţi foarte bine. —— Ei, eu am fost la Sinaia şi M-am aia. Românii se bucură şi de reluarea legăturilor personale cu Occidentul. Ȋncep să vină în ţară turişti străini.

O franţuzoaică iese pe uşa hotelului Lido, în faţa căruia se afla pe vremea aceea un WC public subteran. Pe scara lui urcă un ţigan, încheindu-şi pantalonii. —— Metro? Metro? întreabă franţuzoaica. La care ţiganul răspunde, modest: —— Ei, chiar un metru n-are ea ... Cum se vede, înfloreşte în banc jocul de cuvinte, formă de artă pentru artă, simptom al unei relaxări şi bunăstări, când omul n-are probleme. Inspiraţia se extinde chiar spre Orientul Îndepărtat.

La Olimpiada de la Tokio, când o româncă solidă ca un tanc câştigă proba de aruncare a suliţei, japonezii o alintă cu numele Mikutzo Cekurai. Iar unii îndrăznesc chiar să râdă de „băieţii cu ochi albaştri”, 86

numele cu care alintă românul pe lucrătorii Securităţii. Ce este

un securist? Un cap sec, combinat cu un cur.

Ȋn 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de-o moarte subită, pe care nimic nu o anunţase, în afară de supărarea pe care el le-o provocase sovieticilor. Ȋi urmează un cvasi-necunoscut, unul Ceauşescu, primul Nicolae din istoria României şi viitorul Cel Mai Iubit Fiu al Poporului al Doilea. Românii nu ştiu nimic despre el, dar el era cunoscut de mult ca un copil minune în cercurile conducerii Partidului. De fapt, Dej însuşi îl alesese ca succesor, în urma extemporalului ce-l dăduse întregului Birou politic al CC-ului. 12

Dej cere membrilor Biroului politic să scrie un eseu pe tema „prietenia veşnică între poporul român şi poporul sovietic”. Câteva zile mai târziu, el le aduce extemporalele corectate, cu notele: secretarul cu propaganda a luat 5, ministrul de interne — 6, prim-ministru — 6, şi tot aşa, 5 sau 6. La sfârşit, Dej ajunge la Ceauşescu şi-i spune: —— Îmi pare rău, Nicule, mi-a plăcut ce-ai scris, dar ţi-am dat doar 9. Ştii, „futu-le” se scrie cu linioară. Cu sau fără linioară, ideea le-a plăcut românilor.

Dej lăsase ca moştenire politica nouă a graniţelor, pe care Ceauşescu o lărgeşte, aducând tot mai mulţi oameni de afaceri occidentali în România. Pentru acomodarea acestora în cele mai

bune condiţii, se construieşte în Bucureşti Hotelul Intercontinental, după modelul marilor hoteluri din Vest, cu tot confortul şi toate serviciile, inclusiv cele ale... sexului. De recrutarea tinerelor lucrătoare se ocupă Securitatea, dat fiind că ele îndeplinesc o muncă de înaltă răspundere. Tovarăşul colonel se gândeşte că ar fi bine, ca pe lângă îndrumările lui, trupa fetelor să fie mobilizată de una dintre ele printr-un discurs care să le conştientizeze de misiunea lor. Alege deci pe una dintre ele, care Comitetul Central — formă introdusă de sovietici şi preluată de celelalte partide — este, în teorie, forul conducător al Partidului. Ȋn practică el doar consfinţeşte hotărârile Biroului său politic (cunoscut la sovietici ca Politbiuro), grupul restrâns al liderilor partidului.

12

87

i se păruse cea mai dezgheţată şi o instruieşte ce şi cum să spună. Apoi convoacă şedinţa, la care a venit să asiste un tovarăş important din ministerul de rigoare – cel de Interne. —— Fetelor, îşi începe tânăra discursul, începem azi o viaţă nouă! O muncă nouă şi foarte importantă. Suntem aici ca să ajutăm direct la dezvoltarea scumpei noastre patrii, prin atragerea de parteneri economici din ţările avansate, care să contribuie la dotarea economiei cu tehnica cea mai modernă şi de asemeni la aducerea de valută în ţară. Şi trebuie să arătăm că suntem demne de încrederea ce ne-o arată Partidul. Să facem totul, fetelor, pentru îndeplinirea cu succes a misiunii noastre de constructoare a socialismului în scumpa noastră patrie! Fetele aplaudă şi aplaudă şi tovarăşul de la minister, care o ia de-o parte pe tânăra vorbitoare: —— Bravo, ai vorbit foarte bine, tovarăşa. Ca o adevărată comunistă. Eşti, desigur, membră de partid, nu-i aşa? —— Eu? — Nu, nu sunt! Şi aici abia de m-a lăsat mama să vin. Dej lăsase nerezolvată problema religiei, dar Ceauşescu descoperă repede o problemă încă mai importantă: în ciuda libertăţii sexuale redobândite, românii nu fac destui copii. Şi se ştie – copiii sunt viitorul ţării. Deci, prima măsură importantă a lui Ceauşescu este decretul de interzicere a avorturilor, cu pedepse draconice pentru infractori. Fireşte, după reţetarul partinic, urmează „munca de lămurire” a naţiei, care se cere dusă mai ales în rândul „tovarăşelor femei.”

Suntem la o astfel de muncă de lămurire a muncitoarelor dintr-o fabrică de textile din Cluj. Tovarăşul propagandist asudă bine vreme de-o oră şi încheie: —— Dragi tovarăşe, cred că aţi înţeles. Tovarăşul Ceauşescu vrea să-i faceţi, fiecare, câte trei-patru copii. Cum tăcerea care urmează lasă să se înţeleagă o anume nedumerire, tovarăşul adaugă: —— Dacă aveţi nelămuriri, vă rog să mă întrebaţi. Atunci, se scoală o muncitoare: —— No, spune ea cu inconfundabilul accent ardelenesc, aş vrea să-mi spuneţi dumneavoastră, că eu n-am înţeles. Cum o să facem? Merem noi la tovarăşul Ceauşescu sau vine dânsul la 88

noi?

Pentru împlinirea noii politici demografice au fost puse în funcţie toate forţele societăţii, inclusiv ministrul de interne. Un

miliţian ce-şi face rondul noaptea în parc surprinde un cuplu făcând dragoste într-un tufiş. —— Hei, ce faceţi voi acolo? strigă el. —— Ce, nu vezi? gâfâie bărbatul. Facem copii! —— Scuzaţi de deranj, daţi-i înainte! Decretul a dat prima recoltă peste un an: o armată de puradei pe care părinţii i-au alintat drăgăstos cu numele intrat în istorie de Decreţei ori Ceauşei.

Dintre aceştia avea să strălucească viitorul erou naţional al bancului, Bulă, pe care-l vom întâlni adesea în această cronică şi a cărui biografie o vom schiţa mai târziu. Şi astfel, decretul a devenit Decretul cu D mare pentru mai mult de două decenii. Totuşi, el nu putea să rezolve problemele economice ale României, deci Ceauşescu avea nevoie de o politică nouă şi numai a lui, care să-l facă Cel Mai Iubit Fiu al Poporului al doilea. Gheorghiu-Dej nu-i lăsase moştenire trei scrisori, cum îi lăsase Stalin lui Hruşciov, dar lecţia celor trei originale staliniste era preţioasă şi Ceauşescu şi-a amintit de ce spunea a doua scrisoare: dă vina pe mine, în cazul lui — pe Gheorghiu-Dej. Ceauşescu descoperă ceea ce românii îşi aminteau încă şi anume că, atunci când Dej fusese secretarul general al Partidului, sute de mii de oameni nevinovaţi fuseseră aruncaţi în închisori, lagăre de muncă silnică, precum celebrul Canal, unde mulţi muriseră, ori de unde se întorseseră distruşi fizic şi/ sau psihic. Ceauşescu denunţă toate aceste crime ale Partidului şi conducătorilor lui din acea vreme — când el era încă prea tânăr ca să urce sus de tot — într-o şedinţă a C.C.-ului, făcută apoi publică. Nu chiar în întregime publică: atunci unul dintre apropiaţii incriminaţi ai lui Dej, ar fi strigat „Dar tu unde erai atunci, Nicule?” intervenţie neînregistrată în minutele şedinţei. Dar numai oamenii pot greşi – Partidul niciodată! Deci toate aceste crime erau numai „erori”, pe care acum Ceauşescu le corecta. Şi, pentru a convinge românii că Partidul lui s-a 89

schimbat, nu mai este cel care săvârșise toate aceste „erori”, Ceauşescu îi schimbă numele din „muncitorescul” lui Dej în comunist — P.C.R. Și curând va schimba și numele țării, transformând republica aceea Po-pu-lă-ră în Socialistă. Toate astea n-au prea convins românii, care aveau să-şi reamintească adesea termenul de „erori” şi aveau să-i găsească şi noii sigle, P.C.R., un alt nume, mult mai potrivit.. Din fericire pentru Ceauşescu, vine anul 1968, când — cum am văzut în capitolul precedent – Brejnev „eliberează” Cehoslovacia de comuniştii cehi şi slovaci. România este singura dintre ţările „frăţeşti” care nu participă cu trupe la „eliberare” şi, mai mult, are curajul să spună Nu lui Brejnev, prin vocea lui Ceauşescu, ceea ce face din el un erou naţional şi mondial.

La următorul Congres al PCUS, unde Ceauşescu este invitat alături de şefii comunişti care participaseră la „eliberarea” Cehoslovaciei – Kadar, Honneker, Jivkov şi alţii – Brejnev le face tuturor cadou câte o haină de blană de urs polar. La recepţia finală, când se adună laolaltă aceşti şefi, ei descoperă că toţi, în afara lui Ceauşescu, primiseră o scurtă. Numai el, Ceauşescu primise o blană lungă până la glezne. —— De ce discriminarea asta? îl întreabă, nervoşi, ceilalţi tovarăşi pe Ceauşescu. —— Aţi uitat? le spune el. Când Brejnev ne-a luat proba pentru hainele de blană, eu singur am fost în picioare. Voi toţi aţi stat în genunchi. Atunci, românii s-au împăcat cu conducătorul lor, iertându-i chiar şi Decretul. Iar el le-a promis că-i va conduce pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei. Dar, înainte de-a vedea cum şi-a îndeplinit el promisiunea, să ne îndreptăm atenţia spre alte şi variate filoane ale bancului acestor ani, în care necazul comunist se împleteşte cu necazurile mai obişnuite ale omului din viaţa cea de toate zilele.

90

6

Sexul, eterna poveste

Viaţa sentimentală şi sexuală a lui Gigi şi Geta – şi în triunghi – Crima perfectă – Când îşi bagă coada Gina – Jos falocraţia! – O delegaţie feministă la Dumnezeu – La vârsta a treia – Super masculi – Amorul homosexual – SIDA şi medicina modernă – Alte „orientări” – Sex la mănăstire – Bancuri fără perdea şi cu perdea Deşi în România comunistă sexul nu reprezintă, ca în alte părţi, 99 la sută din bancuri, cam vreun sfert din ele — după statistica autorului — se învârt în jurul eternului subiect, în care îşi vâră însă adesea coada politicul. Ȋn acest capitol vom încerca să eliminăm, în măsura posibilului, politicul, pentru a înfăţişa viaţa sentimentală şi sexuală a cuplului românesc, Georgeta şi Gheorghe, pentru prieteni — Geta şi Gigi. La fel ca şi cuplurile de aiurea, Geta şi Gigi îşi încep educaţia sexuală din fragedă copilărie, când răspund la apelativele Getuţa şi Gigel. Ei primesc primele noţiuni — ce-i drept, cam vagi, dacă nu chiar confuzionante — în emisiunea „Noapte bună, copii” de la

ora 8 seara, la radio. Ea constă de obicei în tradiţionale basme româneşti de adormit copiii. Făt-Frumos o iubeşte pe Ileana Cosânzeana, dar un Zmeu o răpeşte şi o ţine prizonieră într-un castel. Nemângâiat, FătFrumos porneşte în căutarea Ilenei şi ajunge la castelul Zmeului. Zmeul îi iese în întâmpinare şi Făt-Frumos îi spune, „Dă-mi-o pe Ileana Cosânzeana înapoi”, dar Zmeul răspunde „Nu ţi-o dau” şi atunci începe lupta. Şi Făt-Frumos dă-i şi dă-i şi dă-i şi dă-i, îl învinge pe Zmeu şi-i taie capul. Şi după aceea el intră în castel şi caută şi, în vârful turnului cel mai înalt, intră într-o cameră unde era un pat mare înconjurat de o perdea. Şi, când dă perdeaua la o parte, Făt-Frumos o vede pe Ileana Cosânzeana, adormită. Şi el o ia pe Ileana în braţe, o sărută, ea se trezeşte şi el dă-i şi 91

dă-i şi dă-i şi dă-i şi dă-i... Şi acum, noapte bună, copii.

Chiar dacă nu e precoce precum mai celebrul Bulă — a cărui poveste o vom cunoaşte îndeaproape, mai târziu — Gigel

descoperă, de cum a intrat la şcoală, farmecul feminin al colegei lui, Geta. —— Getuţo, îi spune el, pe când îi cară ghiozdanul pe drumul de întoarcere de la şcoală, hai cu mine în tufiş şi-ţi dau 5 lei. —— Cinci lei!? răspunde cu indignare neascunsă, Getuţa. Vin numai dacă-mi dai 20. —— Douăzeci! exclamă Gigel, şi el indignat. Păi, pentru douăzeci găsesc una cu păr!

Anii trec. Ajuns la vârsta adolescenţei, a coşurilor pe faţă, a tuleielor din barbă şi a hărţilor de pe cearceaf, după somnul cu vise erotice, Gigi o regăseşte pe Geta, care a crescut şi ea, are acum păr, dar a învăţat lecţia pe care i-a recitat-o mama: toţi bărbaţii sunt nişte porci, nu vor decât un singur lucru. Iar o femeie vrea mult mai mult în comunism decât vrea o femeie în lumea liberă: să fie „luată” nu cum vor bărbaţii, ci cum vrea ea — de nevastă. Astfel, Gigi se împiedică de reticenţele femeieşti ale Getei, amplificate de Decretul lui Ceauşescu. Şi aşa descoperă el.

Care-i diferenţa între un diplomat şi o femeie? Când diplomatul spune Da, spune de fapt Poate; când spune Poate, spune Nu; un adevărat diplomat nu spune niciodată Nu. Femeia, când spune Nu, spune Poate; când spune Poate, spune Da; nicio femeie adevărată nu spune Da. Gigi se uită plin la invidie la prietenul lui, Costel, care e plin de succese feminine. Ce n-ar da să aibă şi el aplombul de-a se

apropia cu nonşalanţă de-o tânără mămică ce-şi plimbă odrasla: —— Vai, doamnă, ce copil frumos aveţi! Îmi faceţi şi mie unul, cu materialul clientului? Gigel nu poate nici măcar să meargă la curve, cum făcuse taică-său, pentru că Partidul a desfiinţat degradanta profesie, iar cele care o mai practică ilegal lucrează numai pe dolari şi de unde să scoată el dolari? S-ar mulţumi el şi cu o fată cuminte, din cele ce-am întâlnit în capitolul precedent, care se culcă la 8 seara, ca să fie acasă la 10. 92

Până la urmă, cum-necum, minunea se întâmplă! Iar Geta, odată faptul consumat, începe să se smiorcăie: ——Cine mă mai ia pe mine acum? La care Gigi, cu masculină inspiraţie, o consolează: —— Nu te teme, că te iau eu încă odată uite-acuşi! După o vreme, nu se ştie bine cum, Gigi a ajuns cu Geta şi cu cele două familii în faţa ofiţerului Stării Civile, care-l întreabă după tipic, „Cetăţene Gheorghe Popescu, de bună voie şi nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe cetăţeana Georgeta Ionescu?” Atunci, Gigi, făcându-şi curaj, răspunde „Nu”. Consternare generală, leşinul miresei, scandalul socrilor... în sfârşit, ofiţerul stării civile, indignat şi el, îl întreabă pe Gigi: —— Bine, cetăţene, de ce ai aşteptat să ajungi aici ca să spui Nu? —— Păi, dumneavoastră sunteţi primul care m-a întrebat.

Dar să nu credeţi că a scăpat Gigi! Pînă la urmă, mai de voie, mai de nevoie, a spus Da şi s-a aflat şi el aşezat la casa lui, cu Geta. Viaţa conjugală — la fel ca cea extraconjugală — implică, din nefericire, nu numai plăcerea dar şi prudenţa: cum să faci ca să nu faci... copii, bineînţeles. Cu sabia Decretului deasupra capului, când în magazine nu se găsesc măcar prezervative. Iar când se găsesc trebuie să le examinezi cu atenţie pentru că, aşa cum se aude, familia prezidenţială are un nou hobby pentru timpul liber:

găureşte prezervativele ce urmează a intra în comerţul socialist.

Ȋn aceste condiţii, Gigi şi Geta se adresează, la fel ca Ivan Ivanovici, cel de peste Prut, celebrului Radio Erevan, care are răspunsuri la toate. O ascultătoare ne întreabă dacă aspirina

poate fi folosită ca anticoncepţional. Noi răspundem: „Da, poate fi folosită, dar numai dacă e ţinută foarte strâns între genunchi”.

Nu e de mirare deci că subiectul principal al discuţiei în cuplurile tinere, precum Gigi și Geta, este „cum faci să nu”. Şi nu-s multe opţiuni în România socialistă.

Într-o zi, Gigi se întâlneşte cu un fost coleg de liceu care-şi scosese odraslele la plimbare în parc: vreo doi mai mărişori alergând în jurul tăticului lor, doi gemeni într-un cărucior, unul de mână, copăcel, copăcel şi unul mititel în braţe. —— Mitică, strigă Gigi, ce-i cu tine, mă? Ai cui sunt plozii ăştia? 93

—— Ai cui să fie? — ai mei. —— Ai tăi? se cruceşte Gigi şi începe să facă în gând numărătoarea. Dar când te-ai însurat? —— Devreme, mă. Acum şase ani. —— Şase ani şi ai deja şase? —— Mda, şi mai e unul pe drum. —— Nu se poate, mă Mitică, ce dracu’! Mai se ferește omul, mai sunt metode! —— Ce metode, Gigi, că le-am încercat pe toate şi... degeaba. —— Mitică, încercă Gigi să-l lămurească, există calendar. —— Calendar?! Pe primii doi cu calendar i-am făcut. —— Pilule aţi încercat? —— Încercat, gemenii pe pilule i-am făcut. —— Atunci, prezervativ, ăsta e cel mai sigur. —— Pe ăsta mic cu prezervativul l-am făcut. —— Mitică, ce să zic, se dă Gigi bătut, nu-ţi mai rămâne decât abstinenţa. Mitica oftează: —— Nici asta nu ţine, Gigi. Ăla, de e pe drum, cu abstinenţa l-am făcut.

Gigi al nostru se consideră deci fericit că, după doi ani, încă n-a făcut pozna. Cu atât mai mult cu cât căsnicia nu-i merge prea bine. După ardorile lunii de miere, care a durat două săptămâni — cât concediul unui tânăr angajat — lui Gigi i-a cam scăzut, treptat, entuziasmul. Se ştie doar care-i diferenţa între un pisoi şi

un bărbat. Primul face ochi la două săptămâni după naştere, al doilea la două săptămâni după nuntă. Mai exact, Gigi descoperă adevărul acelei vechi spuse despre diferitele feluri de căsătorii. Când ai mai multe neveste se

cheamă poligamie, când ai două — bigamie; când ai una — monotonie. Geta simte şi îl întrebă: „Ştii Bancul cu tunu’?” şi ,cum el răspunde „Nu”, ea îi cântă şlagărul vremii „Tu nu mă mai iubeşti ca altădată.” Ȋntr-adevăr, când vine seara, Gigi se suie în pat, la un pas de Geta, şi în două minute adoarme buştean. Şi dacă ea îl trezeşte în timpul nopţii şi insistă drăgăstoasă, rezultatul e decepţionant. 94

Aşa încât, Geta se duce la doctor care-i spune: „dacă soţul dumneavoastră are numai 30 ani, atunci nu poate fi decât o problemă psihologică. Trimiteţi-l la mine să stau de vorbă cu el”. Ce poate să facă Gigi când nevasta insistă? Se şi simte vinovat, că doar nu e un Don Juan de profesie şi ţine la Geta. Deci se duce la doctor şi se întoarce alt om. Geta descoperă, fericită, că Gigi şi-a regăsit ardorile conjugale. După câteva zile de nouă lună de miere, ea observă însă ceva ciudat la Gigi: seara, înainte să vină-n patul conjugal, el petrece mult mai mult timp în baie decât ar avea nevoie pentru ritualul spălatului pe dinţi. Şi, cum femeia e prin definiţie curioasă, ea se uită pe gaura cheii şi-l vede pe Gigi aşezat pe closet, cu capul în mâini, mişcând buzele ca şi cum ar vorbi. Ea întredeschide uşurel uşa şi aude mormăitul: „Nu-i nevastă-mea, nu-i nevastă-mea, nu-i nevastă-...” Nu ştim dac-a fost justiţia imanentă ori cea a Getei, dar, într-o zi, ei nu i-a mai „venit” şi Decretul a vorbit. De altfel, copiii sunt bucuria vieţii, deci Geta a fost fericită şi Gigi a fost şi el pentru o vreme, până când soţia i s-a rotunjit substanţial şi a impus... abstinenţa. Şi asta nu-i pedeapsă uşoară. Gigi are din nou vise erotice, care se transformă în coșmaruri.

Naufragiază pe o insulă pustie, el singur şi şase femei! Cum se cuvine, săptămâna lui este afectată în mod egal celor şase naufragiate, lui rămânându-i liberă duminica pentru refacere. Dar, după câteva luni de desfătare, el descoperă că săptămâna sa de lucru e totuşi istovitoare. Într-o bună zi, când se plimba pe plajă, scrutând zarea în speranţa unui fum de vas salvator, el zăreşte ceva pe mare, mai aproape de ţărm. Ce poate să fie? Nu arată a rechin. Se aruncă în apă şi înoată într-acolo. Se apropie şi distinge un cap, apoi un trup de om care stă să se înece. Îi strigă, „Rezistă, vin, te salvez!” Îşi adună toate forţele, ajunge la naufragiat şi descoperă că este un bărbat. Fericit, îl trage până la ţărm şi acolo îl îmbrăţişează, spunându-i: „Ce fericit sunt — tu eşti salvarea mea!” Celălalt, revenindu-şi, îi aruncă o privire galeşă, roşind: „Şi tu îmi placi foarte mult”. Şi Gigi se trezeşte strigând, „Ah, s-a dus dracului şi duminica mea liberă”. 95

Anii trec şi Gigi a redevenit placid, plictisit – nu de viaţă, ci de căsnicie. „Iubita” de odinioară a devenit „mamă”, a copilului lui, pentru care-i este recunoscător, dar... Ȋncep să-i umble ochii după altele. De pildă, după secretara directorului — ah, ce bucăţică bună! Şi umblă nişte vorbe despre ea! — cum a fost angajată.

Evident, secretara directorului este angajată prin concurs, conform legii. Candidata intră la Comisia de concurs, formată din toată conducerea — director, director adjunct şi contabilul şef. Ea se aşează dezinvoltă, picior peste picior, în scaunul în care este invitată amabil să ia loc. Băieţii din conducere — mai să leşine la vederea acelor picioare ameţitoare. —— Ce ştiţi dumneavoastră să faceţi, domnişoară? o întreabă directorul. —— Ce-aţi dori dumneavoastră? —— Ştiţi să stenografiaţi? —— Nu, zice tipa şi scoate o ţigară. —— Oh, dar nici nu e strict necesar, spune directorul, în timp ce adjunctul se repede cu bricheta spre juna candidată. —— Dar ştiţi să bateţi la maşină? —— Nu, zice tipa aruncând primul rotocol de fum de ţigară spre contabilul şef. —— Ei, asta se învaţă uşor, zice contabilul şef. —— Deci sunteţi angajată, domnişoară, conchide directorul. —— Un moment, zice tipa, dezinvoltă, aş vrea să ştiu ce condiţii îmi oferiţi. —— Uitaţi, alături de biroul direcţiunii, e biroul dumneavoastră. —— Mă refeream la salariu. —— Păi, pentru o tânără speranţă ca dumneavoastră — 2000 lei. —— Două mii! exclamă tipa, indignată. —— Vi se pare puţin? —— Evident! Fără patru mii nu discut. —— Patru mii?! Păi ăsta e salariul tovarăşului contabil şef, zice directorul. —— Atunci, zice tipa, n-aveţi decât să-l regulaţi pe contabilul şef. Ȋntr-o zi, Gigi a crezut c-a câştigat lozul cel mare. A plecat, ca 96

de obicei dimineaţa, la serviciu şi, cum mergea pe trotuar pe lângă blocuri, înainte de-a ajunge la fabrică, se pomeneşte că-i cade-n cap un covor. Se scoală de jos buimăcit dar fără răni şi cu înjurătura pe buze, ca tot românul. Dar înjurătura îi îngheaţă pe buze când priveşte în sus. De la primul etaj, o femeie tânără şi drăguţă îi adresa un zâmbet vinovat: —— Vai, domnule, vă rog să mă iertaţi, nu ştiu cum mi-a scăpat. —— Nu face nimic, doamnă, răspunde Gigi galant. —— Vai, dar v-am murdărit costumul! —— O, nu-i nimic grav, spune Gigi, antrenat în schimbul de amabilităţi. Şi, făcându-şi curaj: —— Să vă aduc covorul sus. —— Vai, domnule, sunteţi foarte drăguţ, după ce eu ... Şi Gigi, reîmprospătat, urcă cu covorul în spate. Doamna, o dulceaţă de femeiuşcă, îl aşteapta în fața uşii deschise, numai zâmbete şi scuze: —— Vai, domnule, ce rău îmi pare, uite, într-adevăr v-am murdărit costumul. —— Nu-i nimic, doamnă, e un fleac. —— Dar nu se poate, vă rog să vă scoateţi haina, să v-o curăţ... între timp poate serviţi o cafeluţă. Nu era să spună Gigi Nu la atâta drăgălaşă insistenţă. Intră şi o urmează pe doamna, care tot ciripeşte, în bucătărie, îşi scoate haina şi o dă doamnei, primeşte ceşcuţa cu cafea şi, tocmai când socoteşte că ar fi bine să împingă intimitatea mai departe, aude uşa de la intrare deschizându-se. —— Vai, exclamă doamna, speriată, ce s-a întâmplat? S-a întors soţul meu! Şi fuge repede în salon. Pe Gigi încep să-l treacă toate sudorile. „Asta mi-a trebuit!” Doamna apare în uşa bucătăriei şi-i şopteşte: —— A uitat ceva acasă. Vă rog, înţelegeţi-mă, e o situaţie delicată. Uite, acolo, pe masă, sunt rufe spălate şi maşina de călcat. Făceţi-vă şi dumneavoastră că aţi călca. O să-i spun că sunteţi de la cooperativa de servicii și v-am chemat să călcaţi rufele. 97

Şi doamna fuge repede înapoi în salon. Ce putea să facă Gigi? Aude bărbatul bocănind prin casă şi zicând ceva, morocănos. Cine naiba l-a pus să facă pe galantul?! Ia o batistă din mormanul de rufe şi pune maşina de călcat pe ea. În clipa aceea, o namilă de bărbat bagă capul pe uşă: —— Cine-i individul ăsta? —— E de la cooperativa de servicii, se aude glasul doamnei, i-am sunat să ne trimită pe cineva să calce rufele. —— Păi atunci să calce, nu să se uite la pereţi, zice namila apăsat, retrăgându-se din uşă. Speriat de alura de culturist a individului, Gigi înjură în gând şi se apucă de călcat. Din când în când, cuconiţa mai bagă capul pe uşă, şoptind, cu acel delicios zâmbet vinovat, „Vai, îmi pare aşa de rău, dar bărbatu-meu tot n-a plecat”. Trece o oră, trec două. Pe la 10, Gigi a terminat de călcat şi pleacă, însoţit de privirile încruntate ale culturistului. „Fir-ai al dracului de prost,” se ocărăşte singur pe drum, „asta ai căutat, asta ai avut. Acum să vezi ce te freacă şeful — La ora asta se vine la serviciu?” Bineînţeles, cum ajunge, e şi poftit la şeful de secţie. —— Ştii cât e ceasul, tovarăşe Popescu? La care, Gigi ce poate să facă? I se pare deodată că — vorba nu ştiu cui — adevărul e cea mai bună minciună. Şi îi spune şefului toată povestea, ca de la bărbat la bărbat: cum i-a căzut covorul în cap, cum l-a poftit insistent cuconiţa în casă ca să-i cureţe costumul, cum a apărut bărbatul şi cum a călcat rufe vreme de trei ceasuri. Când sfârşeşte, şeful se scoală şi vine la el ocolind biroul şi, zâmbind, îi pune mâna pe umăr —— Măi Gigi, ştii tu ce-ai făcut azi? —— Ce-am făcut? —— Ai călcat rufele pe care le-am spălat eu ieri.

Dar, până la urmă, cine caută găseşte. N-a găsit Gigi una chiar aşa de frumoasă ca secretara directorului, dar a găsit-o pe Gina de la contabilitate. Iubirea extraconjugală dă desigur aripi, dar creează şi probleme. Acum, Gina ar vrea să devină doamna Popescu şi, cu călcâiele aprinse, Gigi n-ar spune Nu, dar cum să scape de Geta? 98

Într-o zi, pe când se plimba în parc, frământându-şi problema insolubilă, Gigi se întâlneşte cu prietenul lui din liceu — Costel: fercheş, înfloritor, într-un costum la nouă ace şi cu banderola neagră la rever. —— Salut, Gigi. —— Salut, Costele. —— Ce-i cu tine? Parcă ţi s-au înecat corăbiile? —— Eh, probleme... Dar văd că tu prosperi, deşi nu înţeleg, banderola asta... —— Înfloritor, da. Văduv. Şi amicul Costel îi face cu ochiul. Gigi înţelege ceva şi oftează: —— N-am avut niciodată norocul tău. Amicul îi face iar cu ochiul. —— Tu chiar crezi c-am aşteptat să dea norocul peste mine? Norocul şi-l face omul, băiatule. Gigi cască ochii mari, speriat: —— Vrei să zici...? —— Îhî. Şi, cum Gigi n-are curaj să rostească cuvântul: —— Crima perfectă, dragule. Nimeni nu poate bănui nimic. —— Dar cum...? —— Foarte simplu: o iubeşti de-o omori. Şi cum Gigi se holbează şi mai tare, prietenul îi explică: —— O iubeşti, adică o regulezi. —— O regulezi? se cruceşte Gigi. —— Exact! Metodă infailibilă. O iei şi-o regulezi o dată, de două ori, de trei ori, de cinci ori, de câte ori poţi. Pe noapte, fireşte. Asta o epuizează, o distruge. Îţi spun eu, rezultatul e garantat — mai mult de trei săptămâni nu rezistă. —— Vorbeşti serios? —— Bine înţeles. Aşa am terminat-o pe-a mea, în trei săptămâni. —— Măi, zice Gigi, să ştii că aplic şi eu metoda ta. Peste două zile, amicul Costel primeşte telefon de la Gigi: —— Costele, se pare că merge. A început să aibă indispoziţii şi migrene. 99

—— Gigele, dă-i înainte. Curaj, băiatule. După asta — tăcere. Trec câteva zile, trece o săptămână, trec două. „Ce-o fi făcând Gigi, de nu dă niciun semn de viaţă?” se întreabă amicul. Şi se duce să-i facă o vizită. Îi deschide Geta — radioasă, rumenă, plesnind de sănătate. —— Sărut mâna, Geta, ce face Gigi, că nu l-am mai văzut de mult? —— Ah, nu se simte bine de la o vreme. Şi Geta îl conduce pe Costel în dormitor, unde Gigi stă întins în pat, pierit ca o umbră. —— Gigi, ce-i cu tine, băiatule? Ce-ţi veni, ce te-a apucat? —— Pst, şopteşte Gigi încet, arătând cu ochii spre Geta, ea nu ştie că peste o săptămână moare. După ce-a scăpat cu viaţă din crima perfectă, Gigi s-a reîntors la Gina. Dar a început să aibă probleme şi cu amanta. O amantă — dacă ţine cât o nevastă — chiar că ajunge ca o nevastă şi începe să se plângă şi ea ca-n bancul cu tunu’. De ziua lui, Gina îi face

cadou un pachet de ciocolată, reputată ca stimulator afrodisiac. 13 —— Ştii, dragule, îi spune ea, acră, când îi dă cadoul. Când îți face nevasta cadou ciocolată, asta se cheamă critică. Când ţi-o cumperi singur, e autocritică. Când ţi-o face cadou amanta, eşti sub orice critică. Dar, vorba românului, nu aduce anul ce aduce ceasul. Într-o noapte, pe la 11, când Gigi dormea cuminte în patul conjugal, cu Geta alături, îl trezeşte soneria. O aude pe Geta sărind în sus, strigând, „Bărbatu-meu!” Iar el, înspăimântat, sare din pat, îşi apucă hainele de pe scaun şi se năpusteşte pe balcon. 14 Gigi capătă astfel dovada că Geta îl înşeală. Dar o astfel de dovadă psihologică nu e acceptată în tribunal pentru divorţ. Procesul se tot lungeşte. Ce n-ar da Gigi să aibă şi el un motiv

serios de divorţ, cum aude la cazul unui ţigan. —— Ce motive ai? îl întreabă judecătorul pe ţigan. —— Prea multă potrivire de caracter, to’arăşe judecător.

Nu uitaţi, Viagra încă nu s-a inventat. Într-o variantă, realizând că era bărbatul, nu amantul, Gigi se întoarce de pe balcon, şi Geta îi spune: „Dar ce stresaţi suntem, dragă.” 13 14

100

—— Cum asta? se miră judecătorul. —— Păi, ziceţi şi dumneavoastră, dom’ judecător, — eu înjur, ea înjură, eu dau, ea dă.

Ȋn sfârşit, după vreo doi ani, Gigi e din nou liber. Pentru puţin timp, până Gina pune piciorul în prag şi Gigi află ce este a doua căsătorie — triumful iluziilor asupra experienţei. Ca nevastă, Gina e... nevastă – ce poţi spune mai mult? După un timp, nu prea mai are motive să fie mulţumită de performanţele lui Gigi. Ȋncearcă chiar să-l inspire la experienţe erotice mai exotice.

Într-o seară, pe când Gigi citeşte „Sportul”, îl strigă Gina, care stă la televizor: —— Gigi, vino repede, se dau filme porno la televizor! Uimit, Gigi aleargă să vadă minunea — porno în România! Decepţie: —— Ce film porno, Gina?! Ăla-i Fidel Castro mâncând o banană! După un număr de ani, tot mai nefericită în căsnicie, Gina se duce la doctor, care, cum bine se ştie, e confesorul modern. —— Dom’ doctor, am o problemă cu soţul meu? —— Dar ce are? —— Ştiţi, nu mai e atent şi tandru, cum era altădată. —— Vreţi să spuneţi că...? —— Da, domnule doctor. —— Câţi ani are soţul dumneavoastră? —— 45 ani, domnule doctor. —— 45? Hmm, doamnă, nu e grav, e un simptom al lumii moderne, mulţi bărbaţi suferă de el. Tocmai experimentăm un medicament nou, foarte eficient. E un praf pe care să-l daţi soţului dumneavoastră, fără ca el să observe, dizolvat în ceva, de pildă ceai. —— El nu bea ceai, pot să i-l dau în ciorbă? —— Bineînţeles. Important e să fie în ceva cald, se asimilează mai bine şi mai repede. Şi, încheie doctorul, vă rog să-mi spuneţi ce efect a avut, pentru că e în fază de experimentare. A treia zi, apare Gina la doctor, roşie la faţă: —— Vai, dom’ doctor, ce mi-aţi făcut! 101

—— Ce s-a întâmplat, doamnă? Praful acela i-a făcut rău soţului dumneavoastră? —— Nu. —— N-a avut niciun efect? —— Ba da, a avut. —— Atunci? —— Păi, să vedeţi. I-am pus praful acela la masă, în ciorbă, cum aţi spus dumneavoastră. Şi, cum a terminat ciorba, s-a sculat, a tras jos faţa de masă cu toate farfuriile de pe ea, m-a apucat şi m-a urcat pe masă şi... —— Păi ce mai vreţi, doamnă, n-a fost bine? —— Ba da, dom’ doctor, da’ ştiţi? — noi mâncăm la cantină. Din păcate, după cum bine se ştie, medicamentele creează obişnuinţă şi, după o vreme, Gigi recade în indiferenţă conjugală. Ce-i drept, el îi mai face Ginei câte-o surpriză. Ȋntr-o zi, când se

întoarce de la serviciu, îi vine lui Gigi să se-abată pe la cinematograful de cartier să vadă dacă nu poate s-o ducă pe Gina la un film diseară. Şi, cum intră în holul de intrare, ce vede? O gagică foarte mişto, plină de zâmbete, rezemată nonşalant şi şolduros de pervazul ghişeului. Ardorile stinse de prea multă conjugalitate se deşteaptă şi Gigi îndrăzneşte să privească insistent la tipă. Cum ea răspunde privirii, el îşi face curaj şi se apropie: —— Mergi? —— Merg. —— Cât? întreabă Gigi, deodată emoţionat, ca pe vremea când era la liceu. —— O sută. —— O sută! exclamă el, ca omul ieşit de prea multă vreme de pe piaţă, care nu ştie cum au evoluat preţurile. —— O sută?! repetă el. Un pol, dacă vrei. La care tipa îi întoarce spatele fără o vorbă şi Gigi pleacă, cu ardoarea transformată în indignare. Auzi, o sută de lei pentru... El munceşte o zi, nu câteva minute, pentru o sută de lei! Acasă, Gina îl aşteaptă cu o surpriză: a cumpărat bilete pentru diseară la cinematograful de cartier pentru filmul „Aventura”. Seara, cuplul pleacă braţ la braţ la cinematograf, mai 102

devreme, ca să nu-i prindă înghesuiala. În clipa când ei intră în holul de intrare, pe cine vede Gigi? Pe tipa cu care vorbise cu trei ceasuri înainte, rezemată nonşalant şi şolduros de pervazul ghișeului. El se cam îngălbeneşte şi dă să treacă cât mai repede spre intrarea în sală, dar vocea ei îl ajunge din urmă: —— Ai văzut? N-ai vrut să dai o sută. Pentru un pol uite ce-ai găsit! Se vor afla poate, printre cititoarele acestor pagini, unele care să strige, „dar asta e pură falocraţie! Viaţa sentimentală a Getei şi a lui Gigi? Totul e numai Gigi! Gigi în sus, Gigi în jos! Unde-i viaţa sentimentală a Getei? A Ginei?” Recunosc, bancul românesc e cam falocratic. Uneori, el poate sugera chiar misoginismul, ca atunci când critică proiectul

divin al Evei, în general acceptabil, dar cu o excepţie: nu se pune closetul lângă intrarea principală.

Ȋn acest noian de bancuri cam falocratice, îşi fac, totuşi, loc, din când în când unele în care descoperim poziţia Getei. Iată ce-i povesteşte ea unei bune prietene: 15

Să vezi, tu, ce mi s-a întâmplat ieri. Bărbatu-meu nu apare acasă, după serviciu, la cinci, ca de obicei. Mă rog, îmi zic, o fi pe la vreo coadă. Nu apare nici la şase, nici la şapte, nici la opt. Încep să mă îngrijorez. Apare pe la zece, făcut turtă, cu un individ pe care nu-l cunosc. „Geto, zice, uite-l pe prietenul meu din copilărie, Mitică. Nu ne-am mai văzut de 30 ani, ne-am întâlnit din întâmplare, şi ne-am dus şi noi să serbăm evenimentul.” Eu zic bună-seara, dar el continuă: „Dă-ne și tu ceva de mâncare, că naveau nimic la restaurant”. Ce să zic, îmi pica grozav, la zece seara, dar încerc să fac faţă. Mai ales, că prietenul era manierat, nu era matol, ca al meu, se scuza, ar fi vrut să nu deranjeze, dar Gigi se ţinea scai de el, nu şi nu! Mai aveam nişte friptură de curcan rămasă de cu-o zi înainte, am scos curcanul, Gigi a mai scos o sticlă de vin, ne-am aşezat la masă. Se pun ei pe mâncat, mănâncă, beau, vorbesc ce vorbește omul în astfel de ocazii. După vreun ceas, prietenul se scoală să plece, Gigi zice, „Dar nu se poate!” şi trage de el şi Forma de „povestire către o prietenă” — obicei tipic feminin — este dovadă indirectă că acest banc s-a născut în lumea femeiască. 15

103

omul — ce să facă? se aşează la loc. Iar beau şi vorbesc, la miezul nopţii, omul iar vrea să plece, dar Gigi o ţine tare, „Nu şi nu! „Dar e târziu, trebuie să vă culcaţi,” zice prietenul. Gigi — Nu şi nu! Să nu plece, că mai au de vorbit şi de culcat îl culcăm la noi! Şi atâta insistă şi zice că se face foc — între timp se matolise rău de tot — că prietenul cedează. Eu ştiu că atunci când Gigi e turtă e bine să nu te pui cu el şi nu zic nimic. Dar cum să ne culcăm, căci n-avem decât un pat dublu? „Încăpem toţi trei,” zice Gigi prietenului, tu la margine, eu la mijloc.” Ei doi se bagă-n pat şi Gigi adoarme imediat buştean şi începe să sforăie. Eu strâng masa, pun ce mai rămăsese din friptura de curcan în frigider, sting lumina, îmi pun cămaşa de noapte şi mă sui în pat lângă Gigi. Dar nu pot dormi, mi-e ruşine şi silă de toată povestea, mi-e ciudă pe Gigi, nu pe prietenul Mitică, care mi se păruse la locul lui. Îl aud pe Gigi sforăind alături, prietenul nu zice nimic, dar se tot întoarce în pat de pe-o parte pe alta. La un moment dat, simt că mă bate cineva uşurel pe umăr şi aud o vorbă şoptind „Doamnă?” şi recunosc vocea prietenului Mitică. „Da,” zic eu” şi el, „Se poate?” Eu închid ochii, oftez şi zic, „Se poate”. Şi, atunci, ce crezi că face animalul? Se duce la frigider, scoate restul de friptură de curcan şi începe să înfulece. Şi iată acum un banc ce va oferi psihanaliştilor material de studiu al subconştientului feminin.

Geta (ori Gina, nu contează) îi povesteşte prietenei visul ei de peste noapte. Ce coşmar, dragă! Mă fugărea un individ, o brută, unul fără chip. Eu fugeam, zburam, dar el se ţinea după mine ca scaiul şi-l auzeam cum se apropie, se apropie. Fug peo stradă, pe-un maidan, pe urmă pe-un câmp, apoi printr-o pădure. Iar el se apropia, se apropia mereu. Când i-am auzit paşii, chiar în spatele meu, am simţit că nu mai pot fugi şi m-am prăbuşit la pământ. Individul fără faţă s-a aplecat deasupra mea şi atunci eu am început să ţip Nu! Nu! Nu! Şi el ce crezi că face? Se ridică şi zice, „ La urma urmei, cucoană, faci cum vrei — e visul tău, nu al meu”. Dacă acest gen de bancuri sunt mai rare este din cauză că revendicările feminismului au cam pierdut teren, ca urmare a 104

unui episod vechi de dinainte de război.

O delegaţie feministă s-a dus la Dumnezeu cu o plângere şi o cerere. „Pentru ce trebuie femeile să sufere durerile naşterii? De ce nu bărbaţii, care sunt şi ei responsabili?” Şi Dumnezeu, după matură considerare, le împlineşte dorinţa printr-un Fiat 16: de acum încolo, nu femeia, ci bărbatul va suferi durerile facerii. Avertizat, colonelul se pregăteşte să îndure durerile când îi naşte soţia. Se culcă în pat, strângând din dinţi şi pumni, în vreme ce soţia este în camera alăturată, cu doctorul şi moaşa. Minutele trec, dar colonelul nu simte nicio durere şi se miră. „A început,” i se anunţă din camera învecinată, dar el tot nu simte nimic. Deodată, năvăleşte în cameră ordonanţa, strigând: —— Săriţi, dom’ colonel, că moare de durere dom’ căpitan de la mansardă! Nu se ştie cum de s-a-ntâmplat ca acel Fiat divin să fie curând făcut uitat. După această paranteză — sper — întrucâtva reparatoare, să ne întoarcem la prietenul nostru Gigi. Ȋl regăsim la „vârsta a treia”, care vine fără a ţine seama de dorinţe, şi vine cu toate necazurile: îți slăbeşte vederea, îţi cad dinţii şi, vorba românului, şi „aia se usucă şi cade”.

Când se întâlneşte cu prietenul său Costel, Gigi îl anunţă că vrea să iasă la pensie. —— Bridge joci? îl întreabă Costel. —— Nu. —— Limbi dai? —— Nu. —— Atunci ce-ai să faci la pensie? Altădată, Gigi e cel care întreabă:

—— Măi Costele, tu mai poţi, mă? La care prietenul răspunde: —— Nu mai pot, monşer, dar mă descurc. —— Cum? —— Îi spun gagicii, „nu mai pot, darling.” Fiat= să fie (în latină). Termenul se foloseşte şi ca substantiv, însemnând ordin din înalt. Vine din Biblie (Geneza 1,3), când Dumnezeu comandă :„Fiat lux!” – să fie lumină.

16

105

Într-adevăr, Viagra încă nu s-a inventat. Totuşi, mai există o şansă pentru vârsta a treia: doctoriţa Ana Aslan, renumită în întreaga lume pentru leacul ei miraculos, Gerovitalul. Gigi trage cu urechea la conversaţia a doi octogenari. —— Îţi spun eu, Gerovitalul face minuni. Uită-te la mine, ai zice că am 80 ani bătuţi pe muchie? —— N-aş zice. —— Ai zice că tocmai vin de la prietena mea, de 25 ani? —— Nu mai spune! —— Uite că spun. Doar o chestie mă deranjează. —— Ce chestie? —— Mă lasă memoria — nu-mi amintesc de ce m-am dus la ea. Nu chiar degeaba spun românii că, în formula ştiinţifică a Gerovitalului H3, unul din cei trei H este O. Din când în când, Gigi mai aude câte una care-i dă curaj.

Într-o zi, se întâmplă să treacă pe lângă liceul unde învăţase şi-şi aduce aminte de profesorul lui de matematică şi-l apucă nostalgia. Fiindu-i în drum, se hotărăște pe loc să-i facă o vizită profesorului lui. La uşă nu-i răspunde nimeni, dar, când să plece, se deschide uşa de la apartamentul vecin şi apare o femeie: —— Căutaţi pe domnul profesor? —— Da, doamnă. —— E plecat din Bucureşti. —— Da? Ştiţi când se întoarce? —— Păi, în vreo lună trebuie să vină, căci e în călătorie de nuntă. —— S-a însurat domnul profesor? se miră Gigi, care socoteşte rapid că profesorul lui ar avea vreo 80 ani. —— Da, s-a însurat, îl lămureşte binevoitoarea vecină. Cu o elevă de-a lui. Gigi rămâne tablou. Mulţumeşte vecinei şi pleacă, dar nu ştie dacă să se bucure pentru bătrânul lui profesor, de la care-a învăţat toată matematica ce şi-o mai aminteşte, sau să-l roadă invidia — ce poate să dea Dumnezeu unora! După ce a trecut luna, pentru că nu putea uita povestea, trece iar pe la profesorul lui şi găseşte uşa cu chenar negru. Binevoitoarea vecină e iarăşi săritoare: —— Vai, domnul profesor a murit! 106

—— A murit? Vai, dar cum? —— De matematică, săracul. —— Cum de matematică? —— A vrut să vadă de câte ori intră 79 în 18.

O vorbă veche spune că aceasta e moartea cea mai frumoasă a unui bărbat... dar puţini au parte de ea. Costel,

prietenul lui Gigi, s-a însurat şi el, a treia sau patra oară, cu o femeie de vârsta lui, ca să aibă cine-i purta de grijă la bătrâneţe. El îi povesteşte lui Gigi cum a fost în luna de miere. Au plecat într-o staţiune cu trenul, la vagon de dormit. Costel s-a dezbrăcat şi s-a urcat în cuşeta de sus. Mireasa şi-a scos placa din gură şi a pus-o în paharul de pe măsuţa de lângă pat. Apoi, şi-a scos un ochi şi l-a aşezat cu grijă într-o cutiuţă. S-a dezbrăcat, scoţându-şi, odată cu sutienul, un sân pe care l-a aşezat la capătul cuşetei ei. Atunci, Costel i-a spus: „Draga mea, nu te mai osteni să urci, aruncă-mi-o sus”. Vârsta a treia este — aşa se spune — cea a amintirilor nostalgice. Şi a bancurilor nostalgice. Când se întâlnesc la vreo coadă ori într-un parc, unde-şi plimbă nepoţii, ce banc îi spune Costel lui Gigi?

Domnule, ştii ce-au mai inventat şmecherii ăştia de capitalişti? Case pentru femei, bordeluri cu bărbaţi, unde se duc doamnele avute şi nesatisfăcute. Se duce tipa acolo, alege masculul după album şi apoi îi spune şefului: —— Domnule, ştiţi, eu am o problemă medicală – sufăr de inimă. —— N-aveţi nicio grijă, doamnă, noi ocolim inima. Bancurile astea cu super masculi fac deliciile vârstei a treia.

Un ins intră într-o farmacie şi întreabă farmacista: —— Doamnă, spuneţi-mi, vă rog, ce-mi puteţi da pentru priapism? Femeia face ochii mari: —— Aşteptaţi o clipă, să mă consult cu colega mea. Dispare pe uşa spre laborator şi se întoarce după nici un minut: —— Vă putem oferi casă, masă şi 2000 pe lună. Pentru a nu fi acuzat, iarăşi, de-o poziţie excesiv de falocrată, 107

iată şi o poveste feministă a vârstei a treia.

O bătrână doamnă îşi roagă prietena să-i împrumute pentru o zi placa ei, care e mai arătoasă. —— Am întâlnire cu un bărbat, îi explică ea. —— Nebunatico, nu te laşi! Îi spune prietena când îi dă obiectul. A doua zi, prima doamnă vine la prietena ei şi-i dă înapoi placa. —— Ei, zice prietena după ce-şi pune la loc placa, ia să vedem cum a fost. Şi începe să scotocească cu limba în gură şi să sugă. „Ah, aţi fost la restaurant... Mmm, aţi mâncat icre... aţi mâncat şi şalău pané!... oho, aţi avut şi desert... aţi băut o cafeluţă”. Şi, după ultimul supt, închizând ochii a plăcere, „Nebunaticilor, aţi avut şi sex!” Fară îndoială că o minoritate atât de importantă precum cea a homosexualilor nu putea lipsi din peisajul bancului. Dacă, ce-i drept, practica nu-i atât de răspândită la noi precum aiurea, în schimb calitatea (bancului) compensează cantitatea, căci, după cum bine se ştie, încă din antichitate homosexualul a fost foarte sus în elita intelectuală.

Bine-cunoscutul balerin N.O. (nomina odiosa) era un astfel de estet, un balerin, în anii ’50 – ’60. În biografia lui aflăm de un savuros episod sicilian petrecut în timpul unui turneu al baletului român în Occident. În Sudul rău famat al Italiei, autobuzul cu membrii ansamblului bucureştean este atacat de bandiţi. Şoferul este silit să oprească şi pasagerii să coboare. —— Băieţi, le spune şeful briganzilor lui, luaţi bijuteriile femeilor şi regulaţi bărbaţii. —— Şefule, îndrăzneşte unul, n-ar fi mai bine să luăm portofelele bărbaţilor şi să regulăm femeile? Atunci, N.O., care nu coborâse din autobuz, ascunzându-se sub o bancă, scoate capul pe fereastra deschisă, strigând: —— Ce te bagi tu, mă? Ce, tu eşti şeful? Ca mulţi dintre tovarăşii săi, N.O. şi-a luat drept acoperire o nevastă. Într-o bună zi, tatăl acesteia, el însuşi un cunoscut artist 108

scenic, dar cu o orientare sexuală opusă, se pomeneşte interpelat de un prieten: —— Bine, măi, cum se poate să dai mândreţe de fată unuia ca ăsta de nevastă? Ce, nu ştiai ce ştie tot Bucureştiul? —— Ba ştiam, dar ce puteam să fac? — să-i întorc spatele? În cele din urmă, după ce-a montat la Bucureşti „Spărgătorul de nuci”, N.O. a şters-o din ţară şi s-a stabilit la Paris, unde şi-a împlinit visul, punând în scenă marele său succes „Spărgătorul de buci”. Dacă bancurile de mai sus nu par să dovedească înţelegerea şi simpatia românului pentru homosexuali, iată unul care repară această lacună, ilustrând înalta ţinută morală a împricinaţilor.

Discuţie între doi homosexuali. —— Datoria asta mă apasă, îi spune unul celuilalt. —— Dar cum s-a întâmplat? —— Să vezi. Plecam din Gara de Nord şi, înainte să mă urc în tren, intru într-un WC public şi văd acolo un ins cu o sculă de mai mare dragul. Intru imediat în vorbă cu el, dar individul îmi cere 100 lei şi eu n-am decât 25 la mine. Mă tocmesc cu el şi senvoieşte, dar s-o bage numai pe sfert. Fie şi aşa, zic eu. Intrăm într-un closet şi individul o bagă pe sfert, dar să vezi ghinionul! Idiotul a uitat să încuie uşa după el şi un dobitoc dă să intre şi-mpinge uşa peste noi şi mă-ndatorează până-n gât! Puţină teorie. După cum se știe, homosexualii sunt de două feluri — el şi ea. Dacă vreţi să ştiţi cu care dintre ei aveţi de-a face, îl puneţi să cânte celebra melodie Paloma. Dacă începe „cu-curu-cu-cu” e el, dacă o ia cu „ai-ai-ai-ai-ai-a-mo-re” e ea.

Transgenderul încă nu se inventase în epoca despre care scriem aici, dar uneori ea e atât de feminină încât poate crea confuzii. Un Ea se plânge unui prieten, povestindu-i că un bărbat

l-a ofensat în tramvai: —— Nenorocitul m-a făcut curvă masculină! —— Şi tu ce-ai făcut? —— Ce să fac? – I-am dat cu poşeţica-n cap!

Poanta poată să pară slabă dar, paradoxal, a devenit o vorbă rostită adesea în viaţa de toate zilele, în persiflare –„Şi tu ce-ai făcut? I-ai dat cu poşeţica-n cap?” 109

Răspândirea amorului homosexual a adus SIDA şi în România. Şi, cum orientarea sexuală cu pricina era bine asociată cu elita intelectuală, s-a înregistrat culmea snobismului: să faci

acum SIDA, nu peste 20 ani, când o s-o aibă tot mitocanul.

Dar românul îşi spune speranţele în medicina modernă, care a început deja să facă minuni. Iată un exemplu. Un ins se duce

la doctor şi se plânge că simte, de mai multă vreme, dureri tot mai pronunţate în cot. Doctorul îl trimite să-şi facă analiza sângelui şi omul se execută, oarecum nedumerit — dar cine poate şti ce minuni mai face medicina modernă? După o săptămână, omul nostru e la doctor, care-i citeşte rezultatele analizei sângelui: —— Hm, face doctorul, rezultă clar că nevasta dumitale are sifilis... fiica dumitale e însărcinată .. fiul dumitale are blenoragie... iar dumneata să nu ţi-o mai iei la labă în baie, că acolo te loveşti în cot. Cu aceasta, ajungem la ultima formă de amor, cel narcisist, şi el bine reprezentat în bancul românesc. Specialiştii susţin că genul este practicat în adolescenţă, din lipsă de partener, şi au probabil dreptate, din moment ce însuşi acest monument al virilităţii care este celebrul Bulă se pare că nu i s-a putut sustrage (dar să nu anticipăm capitolul 15). Necazul — doar cu asta se ocupă bancurile, cu necazurile omului — este că, în timp, partenera devine obişnuinţă, la fel ca nevasta.

Un astfel de „pălmaş” — una din multele eufemisme populare — şi-a dus „partenera” în vacanţă pe litoral şi încearcă să se incite într-o seară romantică cu lună şi stele deasupra mării. „Priveşte, proasto, scoală-te, mişcă, uite... marea, luna... mişcă, fir-ai a’ dracului,... priveşte luminiţele departe pe mare... un vapor, o croazieră, sala de mese, o petrecere, se dansează... lume elegantă, femei frumoase... aşa, aşaa, mişcă, nu te lăsa... uite, ce gagică mişto, cu umerii goi... aşa-aşa, nu te lăsa... uite una... blondă... hai, hai, hai! Aşaaaa!” Şi fericitul amorez începe să râdă, „te-am păcălit, proasto! Ce croazieră?! Era Bricul Mircea! 17 Mai târziu apar şi alte necazuri.

Ȋn cazul, foarte improbabil, că nu aţi râs: Bricul Mircea era — şi mai este încă — nava şcoală a marinarilor români. 17

110

Se prezintă la psihiatru un individ vizibil dezaxat: agitat, făcând schisme, priviri stranii, blocaje în discuţie. După ce-l examinează îndelung, descusându-l de una şi de alta, doctorul suspectează ceva şi-l întreabă: —— Şi cu femeile cum stai? —— Cu femeile? —— Da, cu femeile. —— Dom’ doctor, eu de femei n-am nevoie. —— Eşti... homosexual? —— Nu. —— Dar atunci ai nevoie de femeie. —— N-am nevoie, dom’ doctor, mă descurc cu palma. —— Păi, spune doctorul, asta e! Asta te-a deranjat mintal. Şi insistă: —— Dumneata chiar nu ştii că obiceiul ăsta, s-o faci cu propria mână, duce cu timpul la tulburări psihice? Dacă mai continui aşa, să ştii că ai să ajungi la azilul de nebuni. —— Şi ce mă fac, dom’ doctor? —— Trebuie să găseşti o soluţie. Găseşte-o şi vino înapoi la mine peste două săptămâni. Două săptămâni mai târziu, pacientul se prezintă radios la doctor. —— Domnule doctor, aţi avut dreptate, asta era! Acum mă simt perfect! —— Bravo! îl felicită doctorul, şi, curios, continuă: dar spune-mi, cum ai reuşit? —— Foarte simplu. Am găsit un tip şi-l plătesc ca să mi-o el la labă. Şi, cum doctorul rămâne cu gura căscată: —— N-are decât să-nnebunească el! Din fericire, asemenea „orientări” nu-şi află locul decât în lumea poluată moral a marilor oraşe. Fondul neaoş, ţărănesc, al românului a rămas nealterat.

Iată doi ciobani depănând amintiri pe un tăpşan înverzit lângă satul lor de munte. —— Măi Gheorghe, ştii tu că uite-acolo, sub tufa aia de pe ălălalt mal, am regulat eu prima oară?! —— Nu mai spune! 111

noi.

—— Da, măi — şi mă-sa stătea dincoace, pe dâmb, şi se uita la —— Chiar se uita? Şi nu zicea nimic mă-sa? —— Ce să zică? Be-he-hee...

Dar să nu uităm o ultimă categorie, cea a celor ce se dezic de sex – călugării.

Un ins face o vizită anunţată unchiului său, care e stareţ de mănăstire. La stăreţie îi deschide uşa o femeie tânără şi frumoasă. Apare şi unchiul stareţ şi, după schimbul de saluturi, nepotul îl întreabă: —— Aveţi şi călugăriţe la mănăstire, unchiule? Nu ştiam. —— Călugăriţe — nu, asta-i mânăstire de călugări, îi explică stareţul. Dar sunt şi treburi femeieşti într-o gospodărie şi mănăstirea este şi o gospodărie. Unchiul îşi conduce nepotul în sufragerie, unde tânărul admiră luxul de-a dreptul princiar — covoare persane în care senfundă piciorul, mobilă de nuc sculptat, tablouri preţioase şi brocarturi acoperind pereţii. Unchiul îl invită să stea jos, se aşează şi el şi apoi bate din palme ca, după obiceiul pământului, să se aducă oaspetelui dulceaţă de cireşi amare şi apă rece. Se deschide uşa şi intră, purtând tava de argint, o altă frumuseţe de femeie tânără, cu ochi tulburători de negri. „Hm, îşi zice tânărul nepot, să tot fii călugăr”. Stau ei ce stau de vorbă — poveşti de familie şi de „afară” — şi, făcându-se seară, unchiul îşi pofteşte oaspetele la cină. O masă bogată, cu tot soiul de delicatesuri şi udată cu vinuri de viţă aleasă. Dar, mai ales, servită de o fetişcană, o copilă-femeie, îmbujorată ca o roză şi mlădioasă ca o trestie. —— Ei, unchiule, zice nepotul, privind în urma fetei ce iese cu mers ondulant, dar nu-i viaţa de călugăr chiar aşa o schimnicie cum credeam eu! Stareţul zâmbeşte în barbă, răspunzându-i: —— Nepoate, la vârsta mea, patima cea mare cărţile sunt. Nepotul înnoptează la mănăstire şi, a doua zi, îşi ia rămas bun de la gazdă şi se întoarce acasă. Acolo îi scrie unchiului o scrisoare, mulţumindu-i pentru ospeţie şi încheind: „Dragă unchiule, multe m-au impresionat la stăreţia matale, dar cu deosebire cele trei cărţi ce mi le-ai arătat, ştii matale care. N-ai putea să-mi împrumuţi una din ele, că tare aş citi-o.” 112

Peste câteva zile, primeşte răspuns. După rândurile obişnuite de convenienţă, unchiul îi scria: „Rugămintea ta cu privire la cărţi nu ţi-o pot onora deocamdată. Prima dintre ele o am de multă vreme, dar îmi face plăcere s-o recitesc din când în când. A doua este cartea mea de căpătâi. Iar ultima abia am primit-o, n-am citito încă şi ţin să-i tai eu paginile.”

Deşi am auzit de câteva ori acest banc prin anii ’60, detaliul paginilor arată că el datează dintre cele două războaie mondiale, când cărţile încă se mai publicau cu paginile netăiate. Revenirea lui după atâtea decenii dovedeşte că, atunci când e vorba de sex, bancul e plantă perenă. * Sexul joacă un rol şi în procesul de „propagare” a bancurilor, în interacţiunea povestitor-auditoriu şi se poate face multă teorie — batere de apă în piuă — pe această ecuaţie cu mai multe necunoscute. Există bancuri „masculine”, ce se spun numai între bărbaţi? Există şi opusul — bancuri „feminine”, la care acest cronicar n-avea cum accede? Care sunt interacţiunile într-un ambient mixt — care poate fi foarte divers? Ȋn spirit liberal modern, am considerat bancurile proprietatea comună a ambelor sexe, pentru că aşa mi-a spus experienţa mea. Totuşi, pentru a respecta realitatea, trebuie să menţionez un criteriu de diferenţiere în lumea aici prezentată a bancului, criteriu numit metaforic „perdea”. Ȋn ciuda promisiunii că va stabili egalitatea între sexe şi spori rolul „tovarăşelor femei”, societatea comunistă a păstrat ceva din moştenirea patriarhatului lumii burgheze anterioare – denumit de unii „falocraţie”. Bărbatul nu considera femeile egalele lui, deci le deschidea uşa, aşteptându-le să treacă, le ceda locul în tramvai şi trăia conform principiului „femeile şi copiii întâi” – cum s-a vădit, de exemplu, în dezastrul Titanicului. 18 Lumea bancului se conforma, încercând să ferească femeile şi fetele — ba chiar şi băieţii prepuberi — trăgând o „perdea” înaintea unor anumitor înfăţişări. Că un banc era „fără perdea” se anunţa dinainte, ca sexul frumos să spună Nu, sau să se retragă, sau să se facă că n-a auzit şi să ştie că Raportul bărbaţi/ femei a fost de 12/1 la victime deşi doar 2/1 la total pasageri. 18

113

trebuie să-l savureze ca pe fructul interzis. Ce se ascundea în spatele perdelei? Scatologicul, vulgaritatea — mai ales înjurătura neaoşă primordială, cea cu aia mă-sii, 19 şi sexul pornografic. Toate acestea îşi află loc în banc, dar rareori reprezintă un scop în sine. Căcatul, şi nu numai el, a devenit parte inseparabilă a existenţei sub comunism, deci cuvântul revine frecvent, cu sau fără puncte de suspensie. Şi, din experienţa mea, femeile l-au apreciat cot la cot cu bărbaţii. Dar scatologicul de dragul lui şi vulgaritatea de dragul ei, sunt „fără perdea” şi am încercat să le exclud din această cronică. Pentru a păstra însă acurateţea istorică, iată mai jos câteva exemple din această categorie, numai pentru ilustrarea subgenului.

Un ins cumpără un papagal vorbitor şi, ajuns acasă, descoperă că pasărea are un vocabular foarte vulgar. Când îi vine logodnica în vizită, ascunde papagalul în frigider. Bineînţeles, iubita deschide la un moment dat uşa frigiderului, ca să caute un suc, şi descoperă pasărea: —— Vai, ce papagal drăguţ! exclamă ea. La care pasărea spune: —— P..a papagal! Acum sunt pinguin!

Vulgaritate fără acoperire, de un haz dubios. Iată un alt exemplu, tot din lumea animalelor.

Ursul se întâlneşte în pădure cu iepurele. —— Îţi cade părul, iepuraşule? —— Nu. —— Foarte bine, atunci pot să mă şterg la cur cu tine.

Iarăşi vulgaritate fără acoperire, cu atât mai supărătoare cu cât animalele pot avea replici decente şi mult mai savuroase. Am văzut deja, în capitolul 2, că papagalul excelează în această privinţă. Iată un alt exemplu, din copilăria lui Gigel.

Gigel e un copil rău, oaia neagră a respectabilei sale familii.

Nu voi specula aici pe marginea trimiterii la origine, cum au făcut alţii, cu argumente filosofice, antropologice, sociologice ş.a.m.d. Cred că ajunge s-o traduc în româna cea de toate zilele: „aş vrea ca tu să nu te fi născut”. 19

114

Vocabularul lui sfidează dicţionarele. Ca să-l motiveze să-şi corecteze acest defect, părinţii îi promit o bicicletă, dacă se abţine până la ziua lui de naştere. De dragul bicicletei, Gigel luptă cu sine şi devine un copil model. În sfârşit, soseşte ziua cea mare, începe petrecerea cu musafiri, Gigel se abţine cu eroism, se aduce tortul. Şi, în vreme ce tatăl rosteşte toastul plin de laude la adresa noului Gigel, acesta observă pe tort două muşte încălecate şi nu mai poate rezista: plezneşte cele două înamorate, împroşcând musafirii cu ciocolată şi exclamă: „S-a dus în p...a mă-sii bicicleta mea, dar nici voi n-o să vă f..eţi.” Închei acest capitol cu un banc căruia nu-i găsesc un loc mai potrivit în această cronică. Este o raritate a genului — un banc grafic. Nu este o caricatură. Poate părea ciudat, dar bancul se interferează foarte puţin cu arta caricaturii, deşi aceasta este, prin definiţie, asociată umorului. Cauza pare să fie natura poantei, care solicită conceptul, aproape imposibil de redat grafic. Caricatura de pe coperta acestui volum este un simplu accent colorat, care nu spune nimic fără textul din balon. Vom întâlni un exemplu similar mai departe în „porcul lui Bulă”, care nu spune mare lucru fără comentariul lui Bulă însuşi. Nu-mi amintesc decât un singur banc pur grafic, care spune o poveste cu o poantă, tocmai graţie simplităţii grafiei. Din păcate, n-am păstrat în memorie toate detaliile acelui desen, deci sunt nevoit să improvizez aici aceste şase momente ale unei Love story pe malul mării, povestite de urmele picioarelor protagoniştilor pe nisipul umed al plajei.

115

7

Iţic, Ştrul & Co.

Iţic şi prietenii lui — maestru al speculaţiei — O poveste cu porc — Idilă adolescentină — Afaceri cu gâşte Rabi din Buhuşi şi Rabi din Botşăni — Ȋnsurătoare — Raşela şi Sara — Timpuri grele — Iţic şi Partidul — Evrei sau israelieni? — Pleacă Iţic — Scrisori din Israel — Când nemţii fac comerţ şi evreii război — Cei cinci evrei ce-au jalonat istoria lumii Până prin anii ‘60, unul dintre cele mai bogate filoane ale bancului românesc, moştenit din perioada antebelică, l-a reprezentat lumea evreiască. Atât de bogate în înţelepciune şi de savuroase în expresie erau bancurile cu evrei, încât s-au găsit susţinători ai ipotezei că în această lume se năşteau toate bancurile. Că ipoteza era falsă s-a vădit atunci când, deşi comunitatea evreiască s-a subţiat într-atât încât nu mai putea forma un „mediu de cultură” al bancului, acesta a continuat să înflorească, compensând pierderea acestui filon prin descoperirea altora. Chiar dacă bancul cu evrei a intrat astăzi în conul de umbră, ar fi păcat ca el să nu fie consemnat aici, în ceea ce are mai valoros. Cum vom vedea, evreii au suferit alături de români necazul comunist. De asemeni, bună parte din umorul lor a intrat în conştiinţa naţională, pierzându-şi apartenenţa etnică. Tinerii de astăzi mai folosesc expresii precum „acum să dăm afară şi porcul” ori „mai bine unul de-al lor decât unul de-ai noştri” fără să ştie că de la Iţic le-am deprins. Pe evreul tipic din România îl cheamă, într-adevăr, Iţic. Ȋn lumea lui îi mai întâlnim pe prietenii săi Ştrul şi Şloim, şi iubitele şi nevestele lor, precum Raşela şi Sara. Nu ştim multe despre ascendenţa lui Iţic, dar se pare că bunicul lui a venit în România spre sfârşitul secolului 19, fugind 116

din Galiţia natală de pogromurile ruseşti. De acolo a adus cu el acel accent iudeo-germano-slav, cu vocale alterate şi accent urcător, de farmec inefabil şi intranscriptibil; hazul poantelor se sprijină adesea pe acest accent, pe care mai vârstnicii pot să şil reamintească şi împărtăşească mai departe pentru savurarea deplină a hazului. Bunicul Iţic cel bătrân — evident, în familie primul născut de parte bărbătească s-a numit totdeauna Iţic — s-a stabilit în nordul Moldovei, la Buhuşi sau Botoşani (a se pronunţa Botşăni), două oraşe graţie lui intrate curând în legendă. Aici, el a deschis un mic negoţ, s-a însurat şi a făcut, la fel ca tatăl şi bunicul şi tot neamul lui, afaceri şi copii. Dacă alţii vor fi adunat averi şi au ajuns Rotschildzi, Iţic cel bătrân a făcut mai mulţi copii decât bani. Căci este o invenţie că evreul ar fi un afacerist. Ce-l caracterizează pe el — cel puţin pe cel din România — este spiritul său speculativ, nu banul, ci „frumuseţea gheşeftului”, care nu odată îi aduce mai mult ponos decât folos.

Iţic Sr. face o vizită prietenului său Ştrul, pe care-l află admirând un covor întins pe jos în salon. —— Ce-i covorul ăsta? întreabă Iţic. —— Ce să fie? — un covor. —— De unde-l ai? —— L-am cumpărat azi. Un gheşeft bun — două sute de lei. —— Şi de ce te uiţi aşa la el? —— De ce să nu mă uit? E frumos, nu-i aşa că-i frumos? —— Este, dar ce-ţi trebuia ţie covor? Ce, parcă n-aveai covor? —— Aveam, dar ăsta-mi place mai mult. Iţic cugetă. „Cu covorul ăsta e ceva! De ce-i place aşa mult lui Ştrul? Ce-i trebuia lui covor? — Covorul ăsta. Nu, e ceva cu covorul ăsta.” Şi se hotărăşte pe loc. —— Ascultă, îi spune el lui Ştrul, nu vrei să-mi vinzi mie covorul ăsta? —— Da’ ce-ţi trebuie ţie covor? Parcă n-ai covor? —— Am, dar ăsta-mi place tare mult. Îţi dau trei sute de lei pe el. —— Trei sute de lei? întreabă Ştrul ca să se asigure c-a înţeles bine. —— Trei sute. 117

—— Scoate banii. Scoate Iţic banii şi pleacă fericit, cu covorul făcut sul sub braţ. În urma lui, Ştrul începe să cugete. „E ceva cu covorul ăsta! De ce-i place aşa de mult lui Iţic? Ce-i trebuia lui covor — covorul ăsta? Şi-mi dă şi 300 lei pe el. Aici e ceva!” Şi fuge repede după Iţic, pe care-l ajunge tocmai când, ajuns acasă, desfăcuse covorul şi-l admira. —— Ascultă, Iţic, zice Ştrul, ştii ceva? M-am răzgândit. Dă-mi înapoi covorul! —— Dar mi l-ai vândut, protestează Iţic. —— Ştiu, dar nu m-am gândit bine, m-ai luat prea repede. —— Dar ţi l-am plătit, ţi-am dat trei sute pe el. —— Vinde-mi-l înapoi, îţi dau cinci sute pe el! Iţic cugetă. „Două sute de lei câştig – ce, asta-i de colo?” Deci zice, „Bine”, ia banii şi-i dă înapoi covorul lui Ştrul, care pleacă fericit, cu covorul făcut sul sub braţ. În urma lui, Iţic începe din nou să cugete. „Măi, cu covorul ăsta e ceva! N-o fi prost Ştrul să piardă 200 lei — că eu ovrei prost încă n-am întâlnit! Nu, cu covorul ăsta e ceva!” Şi fuge Iţic la Ştrul, care tocmai a desfăcut covorul. —— Ştrul, să ştii că grozav îmi place covorul ăsta. Ce-ţi trebuie ţie covor? Parcă n-ai covor?! Vinde-mi-l mie, îţi dau o mie de lei pe el. —— O mie de lei? —— O mie. Face Ştrul socoteala cât câştigă la afacerea asta şi bate palma. Dar abia pleacă Iţic cu covorul sul sub braţ, că pe Ştrul îl apucă îndoielile. „Mă, cu covorul ăsta e ceva! Să piardă Iţic 500 lei? Doar nu-i prost? — că eu ovrei prost n-am .văzut”. Şi iar dă fuga după Iţic. Şi uite-aşa îşi vând ei unul altuia covorul, până când, ieşind Ştrul fericit cu covorul pe uşă, se întâlneşte cu prietenul lor comun, Şloim. —— Ce mai faci, Ştrul? —— Ce mai faci, Şloim? —— Ce-i cu covorul ăsta? —— L-am cumpărat de la Iţic. 118

—— L-ai cumpărat? Şi cât ai dat pe el? —— Cinci mii. —— Cinci mii pe covorul ăsta? —— Păi, să vezi... Şi începe Ştrul să-i povestească toată tărăşenia. Bineînţeles, lui Şloim i se aprinde în cap o luminiţă. „Măi, cu covorul ăsta e ceva! Nu vrea el, Ştrul, să-mi spună, dar e ceva! Că doar eu ovrei prost n-am văzut încă”. Şi-i zice lui Ştrul: —— Tare-mi place covorul tău, Ştrul. Nu vrei să mi-l vinzi? Îţi dau şase mii pe el. —— Şase mii? —— Şase mii. „O mie câştig” socoteşte Ştrul, „ce-i de colo?” Şi face târgul, dă covorul şi plecă spre casă. Când ajunge acolo, peste cine dă în faţa uşii? Peste Iţic: —— Ştrul dragă, ştii ce m-am gândit? Tare-mi place covorul tău. Îţi dau şase mii pe el. —— Dragă Iţic, îmi pare tare rău, dar nu mai e al meu, l-am vândut lui Şloim. —— L-ai vândut lui Şloim?! lui Iţic nu-i vine să creadă. —— Da, mi-a dat şase mii pe el. —— Mare dobitoc eşti, mă Ştrul! Ce trebuia să-l bagi tu pe fir pe Şloim, când noi doi făceam aşa nişte afaceri bune împreună?! Afaceri de astea trebuie să fi făcut şi Iţic tatăl, căci, la fel ca bunicul, nu reuşise să-şi umple casa decât cu copii.

Iţic tatăl s-a dus să ceară sfatul lui Rabi: —— Rabi, ce să mă fac? Gheşefturile merg prost, copiii tot vin, cresc, rup lucrurile. Trăim cu toţii în două odăiţe şi e o mare mizerie, deşi biata Raşela nu-şi vede capul de treburi. Ce să fac? Rabi chibzuieşte câteva clipe şi apoi îl întreabă: —— Ai nişte orătănii? —— Am câteva găini, Rabi. —— Bagă-le-n casă. —— În casă, Rabi? se miră Iţic. —— În casă, Iţic. Şi vino din nou, peste o săptămână. Pleacă Iţic cam nedumerit, dar , cum se ştie, cuvântul rabinului nu se pune la îndoială. Deci bagă Iţic găinile în casă şi, 119

după o săptămână, se duce la Rabi: ——Vai, vai, Rabi, acum e şi mai rău – numai găinaţ şi pene şi fulgi prin toată casa. —— Aha, face Rabi, gâşte ai, Iţic? —— Am şi câteva gâşte. —— Bagă-le şi pe ele în casă şi vino din nou, peste-o săptămână. Pleacă Iţic şi bagă gâştele-n casă şi vine înapoi la Rabi după o săptămână: —— Rabi, acum e şi mai rău! —— Bine, zice Rabi, capră ai, Iţic? —— Am o capră, Rabi. —— Bag-o şi pe ea în casă. Ce să facă Iţic? Rabi e Rabi – nu degeaba e el Rabi! Deci bagă Iţic şi capra-n casă şi vine înapoi după o săptămână: —— Rabi, asta nu e viaţă, e iad! Găinaţ, căcăreze, pene, blană, tot ce vrei, dar nu casă! —— Văd, zice Rabi. Porc ai, Iţic? 20 —— Am şi un porc, Rabi. —— Bagă şi porcul în casă! Ce să facă Iţic? Bagă şi porcul în casă şi, după o săptămână: —— Dragă Rabi, nu mai pot, simt că înnebunesc, Raşela toată ziua plânge... —— Da-da-da, zice Rabi. Acum, dragă Iţic, du-te acasă şi scoate găinile afară. Şi vino mâine la mine. A doua zi Iţic e înapoi: —— E mai bine, Rabi, zău că e mai bine. Acum parcă mai poţi respira. —— Bine, spune Rabi, acum scoate şi gâştele. Pleacă Iţic şi a doua zi vine şi mai luminat la faţă: —— Rabi, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Acum e şi mai bine, nici Raşela nu mai plânge. 20 Se vor găsi, desigur, critici care vor obiecta: evreii nu consumă porc. Este anacronismul o dovadă că bancul nu s-a născut în comunitatea evreiască, ci într-una românească şi nu tocmai instruită? Greu de spus. E posibil ca romănii să fi preluat un banc evreiesc, care se oprea la capră, şi au adăugat porcul.

120

—— Văd, văd, face Rabi. Acum scoate şi capra afară. A doua zi apare Iţic, radios: —— Rabi dragă, ce să zic? Acum putem şi noi trăi! —— Vezi, Iţic, ce ţi-am spus eu? Acum scoate şi porcul. A doua zi vine Iţic: —— Dumnezeu să te binecuvânteze, Rabi! Acum, că am dat afară şi porcul, e raiul!

De unde vorba, devenită românească: „Acum, să dăm afară şi porcul”. Ȋn această casă a copilărit Iţic junior. Bineînţeles, când împlineşte vârsta, el urmează şcoala la Sinagogă.

Rabinul îi ascultă pe copii la tema „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. Se scoală Ştrul Jr. şi spune: ——Dumnezeu există pentru că dacă n-ar fi existat El, cine-ar fi făcut lumea, soarele, luna şi pământul? —— Foarte bine, Ştrul, spune Rabi. Şi acum tu, Şloim. Se scoală şi Şloim cel mititel: —— Dumnezeu există pentru că altminteri n-am fi ştiut ce e bine şi ce e rău. —— Foarte bine, Şloim. Acum spune tu, Iţic – ce dovezi mai avem că există Dumnezeu? —— Dumnezeu există fiindcă l-am văzut, răspunde prompt Iţic. —— Cum adică... l-ai văzut? se încruntă Rabi, nedumerit. —— L-am văzut, repetă Iţic ferm. —— Când l-ai văzut? —— Ieri noapte. —— Unde l-ai văzut? —— La noi acasă. —— Cum asta, ce căuta El la voi în casă? —— Păi, să vezi, Rabi, povesteşte Iţic. Noi stăm cam înghesuiţi, într-o singură cameră, tata cu mama, eu şi sor-mea aia mică. Ieri seara ne-am culcat cu toţii, dar mie nu-mi era somn. Şi cum stăteam aşa, am văzut deodată în întuneric o umbră albă care se apropia de patul lui tata şi atunci l-am auzit pe tata spunând, „Dumnezeule, iar ai venit?!” Anii trec repede şi Iţic cel mititel merge la şcoală, apoi la gimnaziu, îi apar tuleiele şi coşurile şi are şi prima aventură 121

amoroasă, cu colega lui Raşela. O conduce pe Raşela acasă, după şcoală, cărându-i ghiozdanul, îşi spun poveşti, în sfârşit, el o invită la o plimbare prin lunca de la marginea târgului şi ea spune, Da. Când vine s-o ia de la casa părinţilor ei, Raşela apare cu o bicicletă. —— Ce bicicletă frumoasă ai, Raşela! îi spune Iţic. —— Am primit-o cadou când am împlinit 16 ani, răspunde ea. Şi se plimbă ei împreună, când pe bicicletă, când pe lângă ea, ajung într-o păşune, unde reazămă bicicleta de un copac şi — ştiţi cum e tinereţea! — se întind în iarbă. Iţic începe s-o mângâie pe Raşela şi ea roşeşte, şoptind, „Iţic, ia tot ce vrei...” Şi atunci Iţic se scoală, ia bicicleta şi pleacă.

În anii de liceu, Iţic a avut, ca mulţi alţii, probleme cu matematica.

Într-o zi, Iţic se duce la farmacie şi-i cere farmacistului, pe care-l cunoştea ca prieten al familiei, să-i vândă un... sifilis. —— Un ce? farmacistul nu înţelege. —— Un sifilis, repetă Iţic. —— Nu se poate, Iţic, aşa ceva nu se poate! exclamă farmacistul. —— De ce să nu se poată, dacă plătesc? —— Nu se poate, Iţic! Asta-i o boală foarte rea. —— Ştiu, tocmai de-aia. —— Şi vrei să te îmbolnăveşti? —— Nu-i pentru mine. —— Dar pentru cine? —— Dacă-ţi spun, îmi dai? —— Îţi dau, zice farmacistul, cu gândul să-l păcălească cumva. —— Păi, Iţic povesteşte, noi avem în casă o servantă (se pare că lui Iţic Sr. începuseră să-i meargă afacerile) și eu trăiesc cu servanta. —— Şi ce?! Vrei să dai sifilisul servantei? —— Nu, că nu-i pentru ea. Cu servanta trăieşte şi tata. —— Bine, dar... Dar Iţic continuă: —— Şi tata mai trăieşte, aşa, din când în când, şi cu mama. —— Iţic! 122

—— Şi mama trăieşte cu profesorul meu de matematică şi pe ăla am eu o ciudă...! Clară dovadă a spiritului speculativ al etniei, nu-i aşa?

După ce-a terminat liceul, Iţic îşi face ucenicia, pornind o afacere: îngraşă şi vinde gâşte. Dar, nici n-apucă să se pună bine afacerea pe picioare, că încep să-i moară gâştele. Se duce el la veterinar, dă gâştelor hapuri, degeaba — ele continuă să moară. Ce să facă? — ceea ce făcuse şi tatăl lui la anaghie: se duce la Rabi. Îl ascultă Rabi şi-l întreabă: —— Cu ce hrăneşti tu gâştele, Iţic? —— Cu păsat. —— Nu le mai da păsat, dă-le boabe de porumb. După câteva zile se întoarce Iţic: —— Ce mă fac, Rabi? Le-am dat boabe de porumb, dar tot mor! —— Hm, zice Rabi, dă-le boabe de orez. După alte câteva zile, apare iar Iţic la Rabi: —— Am făcut cum ai zis, Rabi, dar tot mor! —— Hm, cugetă Rabi, nu le mai da boabe de orez, dă-le ovăz. Mai trec câteva zile şi apare Iţic, întunecat la faţă: —— Rabi, am făcut cum ai zis, dar... mi-au murit toate gâştele. —— Ce să-ţi fac, Iţic, ridică Rabi din umeri a neputinţă, eu sfaturi mai am, dar nu mai ai tu gâşte.

Dacă prima lui afacere l-a lăsat pe Iţic la fel de sărac ca înainte, în schimb românul s-a îmbogăţit cu o altă vorbă. Se cuvine acum să-l cunoaştem mai îndeaproape pe Rabi, conducătorul spiritual al evreimii, omul la înţelepciunea căruia aleargă, când au un necaz sau o nelămurire, nu numai Iţic, Ştrul ori Şloim ori iubitele şi nevestele lor, dar, cum am văzut deja în capitolele anterioare, românul şi chiar Partidul însuşi. Pentru evreu, rabinul nu are nume, este, pur şi simplu, Rabi, cum se cuvine unui personaj atât de important. Printr-un miracol al Providenţei, în România înţelepciunea rabinică s-a adunat în două orăşele obscure din nordul Moldovei – Botoşani şi Buhuş. Cei doi, Rabi din Botşăni şi Rabi din Buhuş, şi-au câştigat, în anii dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, un renume care a depăşit cu mult hotarele celor două târguri şi a prilejuit dispute între evreii de rând, mai puţin înţelepţi decât Rabi. 123

Iţic din Botşăni şi Iţic din Buhuş se laudă fiecare cu rabinul lui. —— Eu, spune Iţic din Botşăni, am plecat odată cu Rabi şi nea apucat aşa o ploaie grozavă, că nu mai vedeai un pas înainte. Şi atunci a făcut Rabi un semn şi în faţă ploua, în spate ploua, la dreapta ploua, la stânga ploua, dar pe unde umblam noi nu ploua. —— Asta nu-i nimic, replică Iţic din Buhuş. A trebuit odată ca noi doi, Rabi şi cu mine, să plecăm neapărat în capitală de Şabăţ 21 şi atunci a făcut Rabi un semn şi, în faţă Şabăţ, în spate Şabăţ, la dreapta Şabăţ, la stânga Şabăţ, dar pe unde umblam noi nu era Şabăţ. Iţic botşeneanul îşi ia revanşa altă dată, când buhuşanul vrea să supraliciteze.

—— Pe Rabi al nostru îl cunoaşte toată lumea. Anul trecut unde crezi că a fost invitat el? În Germania. Şi, cum se plimba el pe strada lor principală din Berlin, „Unter der Linden” (în traducere: „sub tei”), cine apare în faţă? — Hitler în persoană, cu toţi naziştii lui. 22 Şi când l-a văzut Hitler pe Rabi, a venit la el şi i-a strâns mâna şi i-a spus „Ce mai faci Rabi? Ce bine-mi pare să te văd!” Ei, ce zici de asta? încheie buhuşanul. —— Foarte frumos, spune Iţic din Botşăni, dar să-l vezi pe Rabi al nostru! Unde crezi c-a fost invitat anul trecut? – La Roma. Şi cine crezi că l-a invitat? – Papa! Şi l-a găzduit Papa şi l-a ospătat şi după masă au ieşit împreună la plimbare pe Via Appia. Şi cine crezi că vine din partea cealaltă? – Mussolini cu oamenii lui. Şi Mussolini se întoarce spre ai lui şi ce crezi că întreabă? – „Cu cine se plimbă acolo Rabi din Botşăni?”. Dar să ne întoarcem la prietenul nostru Iţic. Ȋi venise şi lui vremea să se însoare — căci se ştie că, la evrei, greşeala asta se face de tânăr. Băiat bun şi cu cap, Iţic a căscat bine ochii, ca să nu păţească la fel ca prietenul lui, Şloim.

Şloim o luase pe Sara, fată frumoasă, ce-i drept, dar care s-a dovedit a nu fi fost prea cuminte înainte de măritiş. Când au început să-i spună prietenii una şi alta, că, adică, Sara se culcase Pentru neştiutori: în ziua de Sabat, evreul nu are voie să facă nimic ce-ar semăna a muncă, nici măcar să călătorească. 22 Bancul a circulat până târziu în anii ‘50, dar era, evident, antebelic. 21

124

cu tot Botşăniul, Şloim le-a retezat-o scurt: „Şi ce, Botşăniu-i Londra?” Ȋn sinea lui însă, vorbele l-au ros pe Şloim şi a luat-o la întrebări pe Sara. —— Ascultă, îi răspunde ea, spune-mi tu drept: îţi place sau nu cum fac dragoste cu tine? —— Îmi place, mărturiseşte Şloim. —— Şi unde crezi tu că se-nvaţă asta? La Sinagogă? Răspuns demn de o adevărată evreică. Totuşi, Iţic, grijuliu, a preferat să ia o nevastă mai puţin arătoasă, pe Raşela – nu idila cu bicicleta din adolescenţă, ci altă Raşela, probabil cea la care l-a trimis Rabi din Botşăni pe Badea Gheorghe în capitolul 2. Dar şi fetele — şi nevestele — cuminţi pot creea probleme.

Trebuind să plece Iţic într-o călătorie de afaceri mai lungă, Raşela îi spune, grijulie: —— Ai grijă de cocoșelul tău, să nu păţească ceva. La care Iţic îi răspunde inspirat: —— Nu-ţi face griji, dacă i se întâmplă ceva, mai am unul de rezervă în păstrare la Rabi. Se întâmplă că Iţic trebuie să lipsească mai mult decât se aşteptase — afacerile sunt afaceri! Când se întoarce acasă, după noaptea de revedere, Raşela îi spune: —— Iţic, nu înţeleg de ce ai lăsat cocoșelul tău bun la Rabi şi-l foloseşti pe cel prost.

Vin şi copiii şi multele griji ale casei o fac pe Raşela să se neglijeze — altă problemă.

Iţic se duc la Rabi: —— Rabi, nu ştiu ce să mă fac. Nu-mi vine să mă mai apropii de Raşela. —— De ce, Iţic? —— Pute, Rabi. —— Pute? întreabă Rabi, mirat. —— Pute, Rabi. —— A ce pute? —— Pute, nu te supăra, Rabi, da’ pute a căcat. —— Hmm, cugetă Rabi, se spală zilnic? —— Se spală, Rabi, da’ tot pute. —— Atunci pune-o să toarne o sticluţă cu esenţă de brad în 125

apa din cadă când face baie. Şabăţul următor, la sinagogă, îl vede Rabi pe Iţic şi-l întreabă cum e pe-acasă. —— Acum e ca la munte, Rabi. —— Adică? —— Pute a căcat printre brazi.

Poanta a intrat şi ea în rândul expresiilor curente. Dar mai bine aşa decât să păţeşti ca Șloim, a cărui nevastă

Sara a ajuns iarăşi în gura lumii. Se duce Şloim la Rabi şi-i spune de-a dreptul: —— Rabi, nu mai pot trăi cu Sara! —— Ei, Şloim, şi tu... îl mustră Rabi, tot Botşănii poate şi tu nu?!

Ȋnapoi la Iţic, acum. Ȋn general, el se descurcă în afaceri,mici dar afaceri — o tarabă ici, un negoţ colo, dincolo o făbricuţă... Dar vremurile se tulbură foarte urât. Ȋn Germania vine la putere nebunul ăla, Hitler, care strigă că evreii sunt cauza tuturor relelor din lume, chiar şi acolo unde n-a călcat picior de evreu. Antisemitismul se întinde în Europa şi ajunge în România, unde bogătaşilor evrei li se confiscă averea. Iţic are noroc pentru că nu-i un bogătaş şi e numai scos să măture frunzele de pe stradă, dar de cei unde ajunge mâna nemţilor e rău de tot. A râde de suferinţa victimelor Holocaustului pare a fi culmea antisemitismului. Dar bancul ce urmează eu l-am auzit din gura prietenului evreu din adolescenţa mea, Ionel Scutaru, a cărui urmă am pierdut-o când el a emigrat în Israel, cu părinţii lui, la începutul anilor ’60. Mult mai târziu, când am regăsit bancul în memorie pentru a-l transcrie, am înţeles că el trebuie să se fi născut în comunitatea evreiască, poate în acei ani când regimul comunist „populariza” intens ororile nazismului. Neamul lui Israel e încă mai princeput decât cel al românului în a face haz de necazul lui.

Ce-i scrie lui Iţic vărul lui din Galiţia poloneză, acum ocupată de nemţi? Dragă Iţic, îți scriu această scrisoare din tren, pe furiş. Ne aşteaptă zile negre, ne duc la Auschwitz. Naziştii ăştia sunt mari ticăloşi, cică ne omoară şi fac din noi săpun. Aşa să fie, dacă vor ei. Dar nici eu n-o să fac clăbuc, iac-aşa! 126

Ȋn astfel de împrejurări, trebuie să te faci mic, nevăzut, astfel că Iţic şi ai lui au dispărut până şi din bancuri. Au reapărut după război, odată cu Armata Roşie şi comuniştii aduşi de aceasta. Cum s-a mai spus, mulţi dintre comuniştii români erau evrei, precum mai vechea noastră cunoştinţă, Ana Pauker. Dar comuniştii erau aşa de puţini atunci, încât cei evrei erau o picătură în marea comunităţii evreieşti din România. Cât despre Iţic, el în Partid nu s-a băgat, dar a reuşit să plece din Botşăni, unde viaţa era tare amărâtă şi să ajungă şi el în capitală. Aici, pentru că, sub comunişti, afaceri adevărate nu se mai puteau face, a pus şi el pe picioare un mic negoţ.

Iată-l pe Iţic pe strada Lipscani, în faţa unei mici tarabe, anunţându-şi produsele: —— Aţă, nasturi, ace, şireturi, mărgele, ace, nasturi, aţă, şireturi, două bilete Bucureşti-Paris, ace, nasturi, aţă... —— Ascultă, îl opreşte unul, biletele alea Bucureşti-Paris sunt dus-intors? —— Cu proştii nu stau de vorba. Aţă, nasturi, ace, şireturi... Comuniştii i-au naţionalizat lui Iţic micul negoţ. El nu s-a lăsat şi a reuşit să deschidă un mic atelier. Dar poţi să te pui cu comuniştii?! Ei i-au pus lui Iţic 2000 lei impozit pe an pentru atelierul lui. A plătit el 2000 impozit, ei l-au sporit la 5000. A făcut el ce-a făcut şi a plătit şi cei 5000. Anul următor, ei l-au ridicat la 10000! Ce putea să mai facă bietul Iţic? S-a dus la tovarăşii şi le-a spus: —— Dragi tovarăşi, mă dau bătut. Până acum reuşeam să fabric banii ăştia noaptea, dar zece mii..., înţelegeţi... sunt prea mulţi. Nu ştim ce-ar fi făcut biata Raşela şi bietul Iţic dacă nu apărea din senin prietenul Ştrul. Ştrul a ajuns mare comunist! Şi l-a băgat

pe Iţic într-o funcţie şi l-a bătut la cap să facă şi cerere să intre în Partid. —— Ce să caut eu în Partid? îi spune Iţic. Dacă mâinepoimâine vin americanii? —— Ce americani? Nu vine niciun american. —— Păi, aşa a zis preşedintele Eisenhower la Europa Liberă. —— Mă, Iţic, mă, nu fi prost! Peste 50 ani, nepotu-tău o să-l asculte la radio pe nepotul lui Eisenhower spunând la fel. 127

Până una-alta, l-a aranjat Ştrul pe Iţic la cercul de propagandişti ai Partidului, ca să-i creeze o oarecare platformă. Acolo, un tovarăş activist le-a explicat cum să le vorbească oamenilor, cum să-i motiveze, să-i mobilizeze. El le-a dat şi un exemplu de discurs însufleţitor: —— Da, tovarăşi, ştiu, nu este uşor, viaţa nu e un roman. Viaţa cere muncă şi luptă, tovarăşi! Pentru a construi socialismul, se cer şi sacrificii. Asta-i viaţa, tovarăşi! Chestia cu „asta-i viaţa, tovarăşi” i-a plăcut grozav lui Iţic şi, la lecţia următoare, când a fost scos în faţă pentru a arăta ce-a învăţat, a ţinut un discurs asemănător cu cel al tovarăşului activist. —— Da, tovarăşi, ştiu, nu este uşor, viaţa nu e un roman. Viaţa cere muncă şi luptă — asta-i viaţă, tovarăşi? Pentru a construi socialismul, se cer sacrificii. Asta-i viaţă, tovarăşi? Ȋn sfârşit, împins de la spate de prietenul lui, Iţic face cerere de intrare în Partid. Şi iată-l acum în faţa B.O.B.-ului (biroul organizaţiei de bază a celulei locale a partidului, dacă aţi uitat),

care trebuie să-i decidă viitorul. —— Dumneata, tovarăşe, zice şeful care-i răsfoieşte dosarul, ai făcut cerere de primire în partid? —— Da, tovarăşe secretar. —— Păi, se încruntă şeful, dumneata ne-ai ascuns nişte fapte, tovarăşe. —— Eu? Am ascuns eu fapte? se sperie Iţic. N-am ascuns nimic, tovarăşi. —— Nimic? De ce n-ai declarat că înainte de 23 august 1944 ai avut un magazin? —— Magazin? Eu, magazin? Da’ ce, ăla era magazin? O tarabă, acolo, unde vindeam mărunţişuri, eu şi nevastă-mea. —— Mă rog, să zicem că n-ai fost un exploatator al oamenilor muncii, concede tovarăşul. Dar fabrica? De ce n-ai declarat c-ai avut o fabrică? —— Fabrică? se apără Iţic. De unde fabrică? Ia, acolo, un atelier cu doi-trei lucrători. Ce, asta-i fabrică? —— Mda? Şi uite ce mai scrie aici: că ai avut o casă de rendez-vous! —— Eu, casă de rendez-vous?! Da’ ce, aia a fost casă? Două128

trei fete, acolo... Că doar nu aveam institut de cercetări! Fireşte că Iţic n-a fost primit în Partid. Dar ăsta nu a fost singurul necaz. Se ştie, ai copii — ai necazuri.

Ce-i face Iţic Jr., elev în clasa a treia, lui taică-său? La lecţia de limbă română, când se studiază comparaţiile, învăţătorul le cere elevilor să facă o comparaţie pentru a descrie socialismul. —— Socialismul e ca o grădină, spune Ionel. —— Bravo, Ionel, socialismul e într-adevăr ca o grădină plină de roade. Spune tu acum, Costel. —— Socialismul e ca o uzină. —— Foarte bine, Costel. Socialismul e ca o uzină în care se munceşte cu spor. Ia spune tu acum, Iţic. Iţic Jr. se scoală şi zice: —— Socialismul e ca un vapor. —— Ca un vapor? se miră învăţătorul, de unde ţi-a venit ideea asta? —— De la tăticu’. —— Cum adică? Ce ţi-a spus tăticul? —— Amândouă se clatină, pe amândouă ţi se face greaţă şi de pe niciunul n-ai cum să fugi.

Iţic nici n-are nevoie să fugă, căci guvernul lui Dej, doritor să arate lumii o faţă mai frumoasă, dă drumul evreilor să plece în Israel. Şi, pe căi ocolite, ajung în România poveşti despre oameni întreprinzători care ar fi reuşit acolo bune gheşefturi. Un văr Iţic

din Rusia cică s-a umplut de bani în timpul războiului din 1956, între Israel şi Egipt: a inventat arma secretă a armatei israelite — puşca cu ţeava în unghi, cu care se poate trage de după colţ. Fiindcă veni vorba. A doua zi după izbucnirea războiului, Popescu vine la serviciu şi şopteşte colegilor de birou: —— Aţi auzit? —— Ce s-auzim? —— Ce-au făcut israelienii ăştia egiptenilor? —— Ce-au făcut? —— I-au făcut praf – sute de tancuri, sute de avioane distruse. —— De unde ştii? —— De la Europa Liberă. 129

A doua zi, Popescu e şi mai entuziasmat, tot în şoaptă: —— Mă, israelienii ăştia sunt nemaipomeniţi! Ce mai?! I-au terminat pe egipteni, sunt la porţile Cairoului. —— De unde ştii? —— De la Vocea Americii. Ziua următoare vine Popescu la birou posac şi se aşează fără o vorbă pe scaunul lui. —— Ei, ce-ai mai aflat? îl iscodesc colegii. Ce-au mai făcut israelienii? —— Ia lăsaţi-mă-n pace! le răspunde el. —— Dar ce, n-ai mai ascultat nimic? —— Lăsaţi-mă dracului în pace! —— Dar ce ai, frate, ce te-a supărat aşa? —— Fir-aţi ai dracului, nu puteaţi să-mi spuneţi de la-nceput că israelienii ăştia-s ovrei?!

Nu mult după aceea, au început să plece evreii din România spre Israel. Dar nu era să plece Iţic dintre bunii lui prieteni, evrei şi români, să-şi lase ţara fără bancuri. El numai s-a dus la Constanţa să conducă nişte cunoştinţe care plecau cu primul lot

pe care comuniştii îi lăsau să emigreze în Israel, cu vaporul. Pe chei — o mulţime de lume, neamuri, prieteni, gură-cască. Pe puntea vasului — mulţimea celor ce plecau. În clipa în care nava se desprinde de chei, cei de pe puntea ei — reminiscenţă de prin şedinţe ori munci patriotice — încep să scandeze, bătând din palme, numele patriei pe care-o părăseau, republica aceea populară română, pe scurt R.P.R. Şi scandează, Re-pe-re, re-pe-re, re-pe-re, re-pe-re, re-pe-de, re-pe-de, re-pe-de...

Cum spuneam, Iţic nu s-a gândit să plece. Avea acum un serviciu, bun-rău dar serviciu, avea aici prieteni — pe Ştrul înainte de toate — avea aici şi părinţii. Şi apoi, parcă lucrurile au început să meargă ceva mai bine în România. Şi aşa trec anii. Dar trec şi oamenii — moare Iţic cel bătrân, tatăl lui Iţic al nostru. Dacă până acum am vorbit prea puţin despre el, ne vom îndrepta aici greşeala. Căci bătrânul evreu a ştiut să facă din moartea sa o pildă exemplară (dacă ne permiteţi pleonasmul) nu numai pentru rasa lui, ci pentru tot neamul românesc.

Pe patul de moarte, bătrânul Iţic îşi cheamă familia lângă el 130

şi-i spune fiului său: —— Iţic, eu simt că mă duc. Mai am acum o ultimă rugăminte. —— Da, tată. —— Te rog să te duci unde ştii tu şi să vorbeşti aşa ca să mă facă membru de Partid. —— Membru de partid?! familia rămâne cu gura căscată. —— Da, confirmă muribundul, membru de partid. Se uită ceilalţi lung unul la altul, dar dorinţa omului pe patul de moarte e sfântă. Aleargă deci Iţic la prietenul său Ştrul, acesta pune în mişcare Partidul, care vede în neobişnuita dorinţă a unui muribund o bună ocazie propagandistică şi comisia se prezintă imediat la patul lui şi-i înmânează carneţelul roşu într-un mic cadru festiv. Se încheie festivitatea şi Iţic rămâne singur cu tatăl lui. —— Te rog, tată, explică-mi şi mie — de ce? —— Iţic, îi răspunde, cu glas slab dar distinct, bătrânul, de ce eşti prost? Nu-i mai bine să moară unul de-ai lor decât unul de-ai noştri?

O moarte într-adevăr exemplară, care a intrat în conştiinţa naţională odată cu vorba.

Asta e viaţa — bătrânii pleacă, tinerii vin. Acum e rândul lui Iţic cel tânăr, care e adolescent şi îndrăgostit lulea. Iubita este fiica bunului prieten Ştrul al tatălui lui Iţic şi ambele familii încurajează idila. Într-o bună zi, însă, Ştrul vine la Iţic şi-i spune: —— Iţic dragă, noi doi am fost ca nişte fraţi. Ştii că, pentru mine, Iţic cel mic al tău a fost ca un fiu şi că dorinţa mea e să-l am de ginere. Totuşi, mi se pare cam prea înflăcărat şi n-aş vrea să facă ceva care, înţelegi... —— Ştrul dragă, zice Iţic, dar care-i problema? Copiii sunt ca şi căsătoriţi, noi toţi vrem asta. Ce poţi face, tinereţea e năvalnică, mai închide şi tu ochii şi fă-te că nu vezi. A doua zi, Iţic Jr. vine acasă cu un ochi vânăt: —— Ce-i cu tine, ce-ai păţit? îl întreabă taică-său. —— M-a bătut nenea Ştrul! —— Ştrul? Dar ce-ai făcut de te-a bătut? —— N-am făcut nimic. —— Nu se poate, nu te-a bătut Ştrul degeaba! —— N-am făcut nimic, o ţine înainte băiatul. 131

Tocmai atunci apare Ştrul şi Iţic îl ia de-o parte. —— Iţic dragă, îi zice prietenul, iartă-mă, dar n-am mai putut, cred c-ai să mă înţelegi. Vine băiatul la noi, îl las cu fata în sufragerie să stea de vorbă. Aud că tac şi trag cu ochiul şi văd că se sărută. Nu zic nimic, mă fac că nu văd... tinereţea... Aud ceva gemete, mai trag cu ochii şi văd că o pipăie peste tot. Nu zic nimic, cum să zic? — e băiatul prietenului meu... Aud că se duc în camera ei şi încuie uşa. Nu zic nimic... copiii se iubesc, mâinepoimâine se iau. Mă mai uit pe gaura cheii şi văd că s-au urcat în pat şi fac dragoste. Nu zic nimic, mă fac că nu văd... băiatul prietenului meu, mâine-poimâine se iau copiii. Dar când îl văd că se duce să se şteargă de perdea, n-am mai rezistat!

Intrat în istorie ca „bancul cu perdeaua”, ca să se deosebească de pomenitele bancuri „fără perdea” ce nu se cade să se spună când sunt doamnele de faţă. Ei, copiii s-au luat, dar Iţic al nostru are o altă problemă. S-a cam schimbat ceva în România — şi nu în bine. A venit Ceauşescu şi acum evreii sunt priviţi cam chiorâş — nu de români, ci de conducerea lor. Unii dintre evrei chiar au început să-şi schimbe numele, ca să-şi facă uitată etnia. Ca Şloim din Botşăni, care este şi el acum în Bucureşti — s-au tras cu toţii spre capitală.

Şloim s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele în Ionescu, curat româneşte. Iar peste un an s-a prezentat din nou la tribunal, cerând să i se schimbe numele în Georgescu. —— De ce, nu era bun Ionescu? îl întreabă, nedumerit, judecătorul. —— Păi, explică Şloim, când spuneam cuiva că sunt Ionescu, el mă-ntreba imediat „dar înainte cum te chema?”. Acum o să-i pot răspunde, liniştit, „Înainte mă chema Ionescu”. Recunosc: în

lipsa indescriptibilului şi inconfundabilului accent, poanta cam pierde din haz. Iţic n-ar vrea să ajungă să-şi schimbe numele şi ar pleca şi el din România, chiar dacă nu mai e un tinerel. Ȋl mai îmboldeşte şi Iţic cel tânăr. El îi tot reaminteşte că cei mai mulţi dintre cei plecaţi le trimit acum scrisori ilustrate din America, ţara tuturor posibilităţilor, unde au ajuns repede. Acolo sunt într-adevăr posibilităţi chiar şi pentru unul mai bătrâior, precum prietenul 132

Şloim.

Şloim a plecat din România după nevasta lui, Sara, care rămăsese mai de multă vreme prin străinătăţi. Îi trimisese ea, Sara, bani de drum, dar ei s-au cam terminat şi, ajuns pe vaporul ce-l duce în America, Şloim mai are doar cinci dolari. Şi ce poţi să faci cu cinci dolari în America? Instinctul gheşeftului, reprimat în România socialistă, se deşteaptă pe loc în Şloim: îi trebuie un capital. Dar de unde să scoţi capitalul? N-o să furi — nu, evreul e om cinstit, banii trebuie câştigaţi cinstit. Dar unde sunt banii? — la americani. Uite-i cum zac — americanii, nu banii — în şezlongurile de pe prima punte şi se plictisesc. Dacă le oferă el ceva, o distracţie, americanii vor scoate the money! Deci se înfiinţează Şloim pe prima punte cu pălăria în mână şi ţine un speech. —— Ladies and gentlemen, fiindcă văd că vă plictisiţi, vreau să vă ofer o mică distracţie: o ghicitoare, pe bani. Eu vă voi spune o ghicitoare şi cine nu ştie să răspundă pune cinci dolari în pălăria mea. Cine ghiceşte, primeşte 100 dolari. OK? OK, zic americanii, învioraţi de idee. Şi Şloim îşi spune ghicitoarea: „Ce e dimineaţa verde, la prânz roşu şi seara albastru?” Încep să curgă răspunsurile, – iarba, cerul, soarele, şi Nu, Nu, Nu, curg bancnotele verzi în pălăria lui Şloim. Când pălăria s-a umplut, Sloim spune „Thank you, ladies and gentlemen” şi dă să plece, dar un american îl opreşte. —— Stai aşa! Vrei să pleci fără să ne fi spus răspunsul la ghicitoare? Noi am fost fair şi ţi-am dat banii. La care, Şloim scoate din buzunar bancnota lui de cinci dolari şi răspunde: —— Nici eu nu ştiu. Pun şi eu cinci dolari în pălăria mea. Lui Şloim i-a mers de la început bine în America. Când a ajuns la New York, Sara l-a primit pe chei într-o superbă limuzină decapotabilă. Apoi l-a dus la casa ei — nu casă, un adevărat palat! L-a plimbat prin încăperi, i-a arătat living-ul, dining-ul, office-ul, biblioteca, dormitorul de oaspeţi. —— Dar uşa asta? întreabă Iţic. —— Aici e dormitorul meu, răspunde Sara. —— Hai să văd, zice Iţic. 133

Şi deschide uşa — şi ce vede? În mijlocul patului somptuos doarme, dezgolit, un bărbat. —— Ăsta cine-i? se întoarce Şloim spre Sara. —— Cine să fie? răspunde ea. E cel ce-a dat banii pe toate. —— Ahaa, face Şloim şi se duce la individ şi-l acoperă cu pătura. De ce n-ai grijă de el ? — vrei să răcească?

Da, vede Iţic că evreii s-au descurcat bine în America dar... aude că, de la o vreme, Israelul nu-i mai lasă să plece din ţară. Şi ce să caute el, Iţic, în Israel? Acolo gheşeft e greu de făcut, că prea mulţi fac, prieteni noi e greu de făcut la bătrâneţe... Aici parcă e ţara lui, în România, unde s-a născut şi a crescut. Chiar dacă nu-i prea bine aici, vorba românului, fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea... Şi n-ar fi plecat Iţic niciodată, dacă nui dădea exemplu – cine credeţi? Bunul lui prieten Ştrul, comunistul!

Da, a plecat şi Ştrul şi, după o vreme a aflat Iţic pe căi ocolite, că Ştrul e foarte bine şi cum de-a ajuns atât de bine în Israel. La plecare, când a ajuns la vama românească, Ştrul a deschis prima valiză pentru inspecţie şi ce vede vameşul? Drept deasupra, un mare portret al lui Ceauşescu. —— Ce-i asta? întreabă vameşul, uimit. —— Ce, nu vezi? Portretul tovarăşului Ceauşescu. —— Bine, dar... Vameşul n-are cum să-i spună ce crede – „Eşti nebun, omule?” —— Ce dar? zice Ştrul. Tovarăşul Ceauşescu e prietenul meu, ocrotitorul meu, cum era să plec fără portretul lui? —— Bine, bine, zice vameşul şi, ca să n-aibă cine ştie ce necazuri, trânteşte capacul valizei fară să se mai uite înăuntru. Ajuns la Tel-Aviv cu avionul, Ştrul intră în vama israeliană. —— Ce-i asta? întreabă vameşul când dă cu ochii de portretul lui Ceauşescu în valiza lui Ştrul. —— Portretul..., zice Ştrul, dă-l dracului de portret, uită-te la ramă, că-i aur masiv! Şi astfel, pe urmele prietenului Ştrul şi al celorlalţi din comunitatea evreiască, pleacă şi Iţic în Israel cu familia lui. Dar asta nu înseamnă că evreii au dispărut, peste noapte, din conştiinţa românului şi din bancurile lui. Veşti şi scrisori continuă 134

să sosească şi să povestească.

Prima poveste a ieşit chiar la plecarea lui Iţic, din vama românească. El a vrut să ia cu el papagalul familiei. —— Papagalul — nu! zice vameşul. —— Cum adică? se miră Iţic. E papagalul familiei, l-am moştenit de la tata, care-l avea de la tatăl lui. Nu se poate să nul iau cu noi. —— Tovarăşe Iţic, asta e legea, zice vameşul. Nici un fel de animale nu se pot scoate din ţară, altfel decât împăiate. La care papagalul, strigă din cuşca lui: —— Fie şi aşa!

Din scrisorile lui Iţic se află despre gheşefturile lui, dintre care primul prilejuit de Războiul de Şase zile din 1967. Pentru Iţic,

războiul a durat doar o zi: comandantul lui şi-a anunţat batalionul că pentru un tanc inamic capturat se dau două zile de permisie. Şi a doua zi după începerea războiului, Iţic s-a prezentat cu două tancuri egiptene şi a plecat acasă. —— Cum ai reuşit? îl întreabă prietenii. —— Ei, le răspunde el, modest, am un cunoscut la egipteni şi am făcut o afacere cu el: pe-un tanc de-al nostru el îmi dă două de-ale lor. Ȋn schimb, războiul a fost unul adevărat pentru Iţic Jr. Şi el, laolaltă cu camarazii lui, au arătat lumii că mica armată a Israelului e cea mai bună din lume, ceea ce a stârnit invidia şi interesul americanilor. Înglodaţi în Războiul lor din Vietnam,

americanii solicită ajutor Israelului. Şi, după o săptămână, aterizează la Saigon un avion din care coboară un pluton. Sergentul Iţic ia poziţia de drepţi în faţa generalului american venit să primească ajutorul israelian. —— La ordinele dumneavoastră, Sir! —— Welcome, sergent! Dar unde-i restul? —— Ce rest, Sir? —— Ajutorul israelian. —— Noi suntem ajutorul, Sir. —— Cum, un singur pluton? —— Dar cât aţi fi dorit, Sir? —— Ei, măcar o divizie, acolo... 135

—— Sorry, Sir, dar n-aţi spus că vreţi să cuceriţi China.

Iţic a ieşit deci din scena restrânsă a României pentru a-şi lua locul pe cea a istoriei lumii. Şi pentru a-i face pe filozofi şi istorici să se întrebe încotro se îndreaptă lumea asta întoarsă pe dos, în

care nemţii fac comerţ şi evreii fac război?

Celor cărora acest capitol le-ar fi putut mirosi a antisemitism le oferim o ultimă dovadă că s-au înşelat. Bancul românesc recunoaşte că Cinci evrei au jalonat istoria lumii. Primul a spus „Totul trece prin cap”. Al doilea — „Nu, totul trece prin inimă”. Al treilea — „Nu, totul trece prin stomac”. Al patrulea — „Nu, totul trece prin sex”. Iar ultimul — „Totul e relativ”. 23

Ajută, atunci când spuneţi bancul, să indicaţi cu mâna poziţiile descendente ale celor patru organe. Mai este nevoie să numesc cei cinci evrei? — Moise, Isus, Marx, Freud şi Einstein.

23

136

8

Alte minorităţi

Bulgarul şi grecul — Sasul — Un absent: duşmanul ereditar —Ţiganul — cântând Internaţionala Unii dintre vecinii apropiaţi ai românului i-au fost, din vremuri imemoriale, minorităţi conlocuitoare. De fapt, unii dintre ei au devenit cu timpul români get-beget, dacă nu prin nume, prin fire. Ce-i drept, mai păstrează ei şi anumite trăsături originare, de aceea bancul are tendinţa să-i portretizeze într-o singură culoare. De pildă, bulgarul e cunoscut ca un căpăţânos — cap tare.

Într-un compartiment de tren, un bulgar se laudă către ceilalţi călători că el poate bate un piron în perete cu capul. Când ceilalţi se miră sau se îndoiesc, el scoate un piron din buzunar – era pregătit pentru demonstraţie — îl potriveşte pe perete, dă cu capul şi-l înfundă un centimetru; mai dă odată şi-l înfundă un alt centimetru. A treia lovitură însă nu mai înfundă pironul. „Nu se poate,” zice bulgarul şi-i mai trage una şi mai zdravănă. Pironul se îndoaie. Ce se întâmplase? Evident, în compartimentul vecin, un alt bulgar dormea cu capul rezemat de perete. Ȋn anii ‘50-‘60 mai circulau încă şi câteva bancuri cu greci, probabil un reflex de pe vremea când ei nu se românizaseră atât de bine, deci ofereau şi un savuros accent, acum dispărut. Grecul din banc a păstrat din epoca lui Pericle o anume propensiune pentru expresia artistică, îmbinată cu speculativitate socratică ori, mai bine zis, sofistică.

Grecul se pomeneşte singur în compartimentul de tren, 24 împreună cu o frumoasă doamnă, la care priveşte, oftând cu jind. În sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi, şi i se adresează: Remarcabil cât de multe bancuri îşi plasează acţiunea în tren. Poate că este rezultatul comunicării mai libere între oameni ce-şi păstrează anonimatul. Spui ce vrei şi cobori la prima. 24

137

—— Doamna, nu va suparaţ. —— De ce să mă supăr, domnule? —— Nu va suparaţ, am o intrebare. —— Ce întrebare? —— Sunteţi tare frumosa! —— Mulţumesc, domnule, sunteţi foarte amabil. —— Da, doamna, si aveţi niste sini tare frumosa. —— Domnule,... începe doamna, roşind. Dar grecul o întrerupe: —— Nu va suparaţ, de ce sa va suparaţ, daca sunteţ frumosa? Eu aş face propunere la dumnevostra: dau o mie lei daca lasaţ sa vad. —— Domnule! strigă doamna, dar grecul iarăşi o întrerupe: —— Ghindiţi-va bine, o mie lei — numai ca sa vad. Indignarea doamnei scade: —— Numai ca să vedeţi? Sigur? —— Doamna, exclamă grecul cu indignare în glas, grecul om cinstit, la el cuvintul e sfint. În timp ce doamna meditează, grecul adaugă: —— Dar mai spun ceva: daca lasaţ pun mina, dau zece mii lei. —— Zece mii, numai ca să puneţi mâna? —— Doamna, la mine cuvintu e cuvint, spune grecul, punând mâna pe inimă. Convinsă, doamna îşi dezgoleşte sânii. Grecul priveşte şi oftează: —— Grecul om cinstit. N-are bani — nu pune mina.

Neamţul nostru, sasul, e puţin prezent în banc — un paradox, când ne amintim că termenul banc însuşi e de origine germană. Cum am văzut deja (capitolul 5), românul are mare respect pentru calităţile neamţului, dar nu-i poate ierta defectul major — n-are simţul umorului. Am spus-o deja: Să nu-i spui sasului un

banc luni, că strică slujba în biserică, duminică.

Poate părea ciudat dar, deşi ungurul a intrat în tradiţie ca duşman ereditar al românului, eu n-am înregistrat, în 40 ani, decât un singur banc cu unguri. Şi acela mi se pare un joc de cuvinte mediocru, în care e ironizată româna ce-o vorbeşte ori înţelege ungurul. Este povestea lui Ase Feri, care, angajat ca 138

paznic de noapte la o magazie, îi dă foc pentru că vede o placă acolo pe care scrie „A SE FERI DE FOC”.

Nu-mi amintesc niciun banc care să reflecte antipatia şi animozitatea atât de prezentă azi, deşi ea nu lipsea nici acum 50 ani în viaţa reală. Am cunoscut şi eu experienţa celui ce încearcă să înopteze într-una din frumoasele depresiuni carpatice ale atunci numitei „Regiuni Autonome Maghiare” şi nu obţine decât „Nem tudom romano”. Totuşi, pentru mine, ungurul arhetipal a rămas Ştefan Berta, şoferul tatălui meu. Nu, tatăl meu n-a avut niciodată angajat şofer. Ştefan Berta, Nenea Pişta pentru mine, conducea Gazul, maşina de teren cu care tatăl meu mergea în lungile sale excursii geologice pentru prospectarea petrolului, în care mă lua uneori cu el, când aveam vreo nouă-zece ani. Nenea Pişta, deşi însurat şi nu un tinerel, nu avea copii şi ţinea mult la mine şi îmi acorda din timpul lui, instruindu-mă în misterele fascinante ale motorului cu ardere internă. Am dobândit astfel şi oarecare cunoaştere a sufletului maghiar, pe care l-am regăsit mai târziu la o bună prietenă de aceeaşi stirpe. De la Nenea Pişta am reţinut una din zicalele – să-i spunem banc? – ce circulau în lumea lui:

Românii e hoţi Şi ungurii toţi!

Indiscutabil, ţiganul reprezintă o mare problemă minoritară a românului. Ȋnainte de-a deveni, prin eforturile Partidului, o forţă socială de temut, ţiganul a fost un ins needucat, murdar, nedeprins cu munca, temător şi vorbind o română de un haz oarecum exotic. Era privit nu cu rasism ci cu condescendenţă, la care el răspundea adesea cu o atitudine de frondă lingvistică.

O ţigancă bătrână, grasă, îmbrobodită în tradiţionalele fuste pestriţe, se duce la gară, la un tren de marfă şi găseşte frânarul la ultimul vagon. 25 —— Dom’ şef, trinu ăsta merge la Bucureşti? —— Merge, da’ nu vezi că e mărfar, nu tren de persoane? —— Văz, da’ nu mă iei şi pe mine? Banc din anii ‘50, când trenurile de marfă aveau frâne de mână şi frânari pe fiecare vagon. De asemenea, virtuozitatea histrionică a celui ce spunea bancul avea mai mult preţ decât astăzi. 25

139

—— Cum să te iau, femeie? Nu înţelegi că ăsta-i mărfar? —— Zău, frumosule, ia-o şi pe baba, că-ţi ghiceşte noroacele. —— Lasă-mă-n pace, femeie! Ce, nu înţelegi? Nu se poate. —— Hai, ia-o şi pe baba, dom’ gheneral! Locomotiva şuieră şi trenul se smuceşte să plece. Ţiganca dă să se suie pe scară, frânarul o îmbrânceşte şi ea cade în fund pe terasament, de unde îi strigă, în timp ce trenul se îndepărtează: —— Prapaditule! Janchinosule! Că dacă era ceva de capu’ tău, nu te punea la curu’ trinului! Iată un alt exemplu frumos de gradaţie similară.

Tot în gară. Un ţigan se apropie de un împiegat. —— Bună ziua, domnule şef. —— Bună ziua. —— Nu aveţi cumva o ţigară? —— Am, poftim. —— N-ai şi-un foc, şefule? —— Poftim. Românul aprinde ţigara ţiganului, care trage-n piept prelung şi dă drumul fumului pe nas în ochii omului: —— Nu-i aşa, mă pulache, că eşti doar acar? Pe de altă parte, din bancurile cu ţigani au ieşit multe vorbe populare.

Ţiganul pleacă la târg să facă nişte cumpărături. —— Ia-ţi şi tu ceva haleală, îi zice ţiganca —— Nu-mi treb’e, că halesc la târg. —— Ia, mă, că ţi s-o face foame! —— N-auzi că nu-mi treb’e? zice ţiganul, ţanţoş. Dar femeia îi strecoară pe furiş nişte prune în traistă. Pleacă ţiganul şi pe drum, simţind că-i cam atârnă traista, o deschide şi dă peste prune. „Ha, fir-ai tu-a dracu’ de fimeie”, zice el, „nu te-ai lăsat, da’ las-că-ţi arăt eu!” Se răzbună ţiganul, aruncând prunele sub un copac de lângă drum: „Na, uite ce fac eu, mă piş pe prunele tale!” Ajunge ţiganul la târg şi acolo, fireşte, la cârciumă mai mult bea decât mănâncă. Aşa încât, pe drumul de întoarcere îl apucă foamea. „Haoleu, că prost am fost! Ce bine mi-ar mai prinde 140

prunele alea!” Şi, cum grăbeşte spre casă, ajunge lângă pomul sub care aruncase prunele şi, ce să vezi, sunt încă acolo! Se uită cu jind la ele, dar „Ce păcat că m-am pişat pe ele!” Şi, totuşi, „Uite, asta-i mai departe, pe ea nu m-am pişat.” Şi ţiganul înghite pruna. „Da’ şi asta-i mai departe, parcă nu-i pişată,” şi-o înghite şi pe asta. Şi apoi, „Asta-i pişată, asta nu”, mai mănâncă una. Şi cu „asta este, asta nu-i”, mănâncă ţiganul toate prunele.

Aşa se născu vorba „asta este, asta nu-i”, al cărui înţeles nu cred că mai trebuie desluşit. Iată un alt exemplu din care s-a născut o vorbă utilă pentru o retragere cât de cât onorabilă dintr-o dispută.

Doi ţigani se duc la cârciumă, beau, li se urcă sângele la cap şi se iau la harţă cu doi muşterii români. —— Linişteşte-te, ţigane, ţi s-a făcut de bătaie? încearcă unul din români să-l potolească. —— Mă faci ţigan?! Hai, dă, dacă ai curaj! se burzuluieşte ofensatul. Dar al doilea ţigan, mai cuminte, îl trage de mânecă: —— Romică, stai cuminte, nu vezi că ei e doi şi noi suntem singuri?

Merită de asemeni spus că, în primul deceniu al comunismului, ţiganul şi balabusta lui — nevastă sau consoartă sau, în termeni moderni, parteneră — au fost adevăraţi „rezistenţi”. Credincioşi culturii lor, ei au refuzat să se lase „sindicalizaţi”, adică să muncească pentru stat, şi au rămas fidele „rămăşiţe” ale orânduirii capitaliste, care-ar fi numite astăzi „întreprinzători”. Dacă nu era muzician, ţiganul avea un mic negoţ: el repara tingirile şi oalele antebelice, mult mai bune decât cele ce se puteau cumpăra în comerţul socialist; ea vindea pe la colţuri şi prin parcuri deliciul copiilor, „floricele” de porumb (astăzi americanizate ca popcorn şi de o calitate net inferioară) şi seminţe prăjite de dovleac, toate în cornete răsucite din bucăţi din ziarele oficiale Scînteia şi România Liberă. Acest gen de rezistenţă a stârnit, în românul de rând, un fel de invidie, chiar admiraţie, ba chiar şi o dorinţă de emulare, care probabil explică adopţia entuziastă în limbă a termenilor ţigăneşti mişto, nasol, gagiu, gagică, şi altele, care-au devenit curând 141

emblemă lingvistică a generaţiilor tinere succesive. Ȋntr-un capitol anterior am văzut cum ţiganul îi dezvăluie românului unul din secretele ascensiunii comunismului, creşterea Partidului. Mai târziu, el a oferit, ca muzician, una din cele mai frumoase parodii ale ideologiei Partidului.

În cazarmă. Făcându-şi rondul de după-amiază prin incintă, sergentul aude un zgomot slab, neobişnuit. Ciuleşte urechile şi merge în direcţia de unde vine zgomotul, care devine mai tare şi este, în acelaşi timp dublat de un miros neplăcut. Apropiindu-se, sergentul începe să recunoască. Zgomotul este o melodie populară, iar mirosul — băşină. Sursa pare să vină dintr-o magazie. Sergentul se repede, apasă clanţa, uşa se deschide şi el dă înapoi, împins de duhoare. —— Ce-i asta!? Drepţi! răcneşte el la cei patru răcani ce stau pe vine printre lăzi, în camera întunecată. Soldaţii sar în picioare şi fac drepţi, vădindu-se a fi ţigani. —— Ce-i asta, ce faceţi aici, cioroilor!? urlă sergentul. —— Să trăiţi, tov sergent! Cântăm, să trăiţi! —— Cum aşa, cântaţi?! Ce, nu simt duhoarea!? —— Păi, da, să trăiţi, că noi aşa cântăm. —— Cum aşa? —— Din băşini, să trăiţi! —— Mă, voi vreţi să mă-mbrobodiţi! —— Nu, să trăiţi! Cum să vă-mbrobodim? Aşa cântăm noi. —— Daa...? face sergentul. Ia cântaţi-mi şi mie ceva, să v-aud! Se aşează ţiganii pe vine şi-i dau drumul la muzică, din băşini. Sergentul se minunează, căci recunoaşte, într-adevăr, sârba oltenească. —— Mă, da’ voi sunteţi chiar artişti, zice el, admirativ, ţinându-se cu mâna de nas. Ia să vă băgăm noi pe voi la brigada artistică a regimentului! Pfui! Ce-o să se mai mire tovarăşul colonel! Mai chibzuind puţin, sergentul zice: —— Dar nu sârba... nu, trebuie să cântaţi ceva mai... Să cântaţi „Internaţionala”! —— Haoleu, tov sergent! Păi cum, că p-asta n-o ştim. —— O învăţaţi, că altfel vă ia mama dracului, înţeles! —— Înţeles, să trăiţi, dar... 142

—— Niciun dar, vă duceţi la tov locotenent cu muzica regimentului şi vă învaţă el. Iar voi aveţi liber după-amiază să repetaţi aici. Apucaţi-vă de treabă, că vin să vă inspectez. A doua zi, sergentul trece pe la magazie şi găseşte ţiganii exersând „Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei”. —— Bravo! le spune. Vedeţi că merge? Daţi-i înainte! După alte câteva zile, trece iar: —— Ei, cum merge? —— Să trăiţi, nu merge, tov sergent! —— Cum nu merge, mă?! Carcera vă mănâncă! —— Zău, tov sergent, toate merge până ajungem la „Hai la lupta cea mare”. Atunci ne căcăm pe noi. Ne vom reîntâlni cu ţiganul în capitolele finale ale acestei cronici, când comunismul a transformat această minoritate conlocuitoare, relativ puţin numeroasă, în „minoritatea înlocuitoare”.

Dacă vi se pare că viziunea bancului românesc asupra minorităţilor este excesiv de critică, trebuie spus că e dublată de un spirit autocritic încă mai puternic, ilustrat mai jos într-una din formulele tipice ale bancului.

Ne aflăm în Iad, unde Scaraoţchi ne explică organizarea domeniului său. Fiecare naţie îşi are cazanul cu smoală încinsă şi echipa de draci înarmaţi cu furci cu care împing la fund pe cei care scot capul din smoală. —— Dar ce-i cu cazanul acela care n-are echipa de draci cu furci?

—— Acela a cazanul românilor. Acolo nu-i nevoie de draci: românii se trag singuri unii pe alţii la fund.

143

9

Prostia nu doare

Nebuni — Miliţieni — Animal miraculos — Macabru psihopatic —Ardeleanul şi Olteanul — Nea Gheorghe — Patima băuturii — Spiritism Am citat de la bun început vorba lui Einstein despre prostia omenească, dar românul are şi el o vorbă bună ca un banc:

Dumnezeu a dat omului ca prostia să nu doară. Altminteri nu s-ar mai putea trăi de atâtea vaiete.

A fost într-adevăr un dar esenţial. Totuşi, cum bine se ştie, durerea este un mecanism indispensabil de apărare. Durerea de dinţi e foarte neplăcută, dar fără ea, care să sune alarma, nu ne-am duce la dentist şi ne-am pierde dinţii fără să ştim. Pentru ca să nu ne înrobească prostia, Dumnezeu ne-a dat umorul, capacitatea de-a recunoaşte şi a râde de prostia vecinului şi a noastră înşine. Vom începe explorarea acestui filon al bancului în azilul de nebuni. Psihopatia e o boală şi nu una de care să râzi, dar bancurile cu nebuni ne vorbesc mult mai puţin despre boala lor şi mai mult despre noi înşine, despre nebunia noastră cea de toate zilele. Iar ospiciul nu este el oare un centru simbolic al lumii, în care, prin eliberarea subconştientului, se dezvăluie absurdul umanităţii? Aici, doi nebuni se caţără pe un stâlp înalt şi agaţă în

vârf o placă. Doctorul ar vrea să ştie ce scrie pe placă, dar scrisul e prea mic ca să se poată citi de jos. Deci aşteaptă să vină noaptea şi se caţără până-n vârful stâlpului şi descoperă, la lumina lanternei, înscrisul de pe placă: „Aici se termină stâlpul”. De fapt, trăind în lumea nebunilor şi încercând să le descifreze boala, doctorul se pătrunde de psihopatia lor. Într-o zi,

el se întâlneşte în curtea ospiciului cu un pacient care trage după el un galoş legat cu sfoară, zicând „cuţu-cuţu, cuţu-cuţu”. —— Ce căţel drăguţ ai! îi spune doctorul nebunului, care se 144

uită lung la el şi-i răspunde: —— Ai înnebunit, doctore? Nu vezi că-i un galoş?

Succesele medicinii moderne permit doctorului să mai redea lumii câte un pacient vindecat, precum nebunul internat pentru o

fixaţie infantilă: plăcerea lui cea mai mare era să spargă geamuri cu praştia. Acum, după tratament, bolnavul este examinat de către comisia medicală, care-l găseşte absolut normal şi apt pentru viaţa în societate. Şeful comisiei felicită pacientul, spunându-i: —— Acum poţi să începi o viaţă nouă. —— Asta e minunat, spune omul, cu ochii strălucind de bucurie. —— Ce intenţionezi să faci când ieşi? îl întreabă doctorul. —— Ei, domnule doctor, ce credeţi? Care-i lucrul care mi-a lipsit cel mai mult aici? —— Care? —— O femeie, domnule doctor! —— Fireşte! râde doctorul, mulţumit să vadă un comportament atât de normal. Şi cum ai de gând să procedezi? —— Bineînţeles că mă pregătesc, îmi cumpăr un costum prezentabil. Apoi ies la plimbare pe bulevard, mă uit încolo şi încoace şi nu se poate să nu văd una drăguţă şi accesibilă. —— Bravo! —— Mă apropii, intru în vorbă, o invit la o plimbare în parc, îi cumpăr un buchet de flori — ştiţi, femeile sunt foarte sensibile la astfel de gesturi. —— Splendid, exclamă doctorul. Şi mai departe? —— Apoi o invit pentru a doua zi la restaurant. Ştiţi, femeile trebuie să le iei mai cu încetinitorul... —— Adevărat, spune doctorul tot mai încântat. —— La restaurant, continuă omul, mâncăm, bem ceva pentru încălzirea atmosferei, stăm de vorbă, o invit la dans, acolo o strâng, aşa... discret, în braţe... —— Perfect! exclamă doctorul. Ce mai? — te pricepi. —— Ce să mai lungim vorba? începe să se încălzească omul. O invit la mine acasă, îi dau un păhărel de cognac, o mângâi, o sărut, încep s-o dezbrac... —— Bravo! 145

—— Îi scot întâi bluza, apoi sutienul, apoi fusta, apoi chiloţii. —— Bravo! Şi? Şi pacientul continuă, precipitându-se: —— ...chiloţii, şi le scot elasticul şi-mi fac din el o praştie şi...

Probabil cel mai frumos banc cu nebuni este cel în care ei îşi spun... bancuri.

Plimbându-se pe coridoarele ospiciului, doctorul aude la un moment dat nişte zgomote ciudate. Apropiindu-se, distinge hohote de râs. În sfârşit, ajunge la o uşă, de după care se aud râsete prelungi. După câteva clipe de tăcere, aude iar o cascadă de râsete. Curios, doctorul întredeschide uşa şi vede, adunaţi într-o sală mare, o mulţime de pacienţi ai săi. În faţa sălii e un podium pe care urcă unul din ei şi strigă un număr — 23, şi toată sala izbucneşte în râs; după ce se potoleşte, alt nebun urcă pe podium şi spune alt număr — 81 şi iarăşi hohotesc cu toţii. Şi doctorul observă că doi din primul rând râd mai tare ca toţi, se tăvălesc pe jos de râs. Intrigat, doctorul intră în sală şi se urcă pe podium. Nebunii se opresc din râs. —— Ce se întâmplă aici? întreabă doctorul sala. N-am nimic împotrivă să vă distraţi, dar aş vrea să înţeleg cum faceţi. —— Păi, domnule doctor, spune unul, noi ne distrăm spunând bancuri. —— Bancuri? se miră doctorul, ce fel de bancuri, că eu văd că strigaţi nişte numere. —— Păi, tocmai asta e, explică pacientul. Ca să nu mai pierdem vremea spunând bancurile, le-am numerotat şi spunem numai numărul şi toată lumea ştie despre ce e vorba. —— Ahaaa! face doctorul, dar ăştia doi din primul rând de ce râd cel mai tare? —— Păi, îi explică pacientul, ăştia sunt noi aici şi le aud prima oară. Ȋn general, lumea de afară are puţine contacte cu ospiciul, dar, când are, poate avea o surpriză.

O maşină a miliţiei în misiune are o pană gravă — i se 146

desprinde una dintre roţi, drept lângă ospiciu. Din fericire, maşina ajunge cu miliţienii teferi în şanţ. Se dau ei jos, găsesc roata, dar nu şi prezoanele cu care s-o fixeze pe axă. În vreme ce miliţienii chibzuiesc, ei aud o voce: —— Aveţi probleme? Ridică capul şi văd, dincolo de şanţ, un zid înalt de beton, deasupra căruia se iţeşte un cap. —— Nu ştiţi cum să fixaţi roata pe axă? întreabă capul. —— Nu prea ştiu, recunoaşte şoferul, n-avem prezoane, s-au pierdut pe drum. —— Dar mai aveţi trei roate şi fiecare din ele are patru prezoane înşurubate, nu-i aşa? —— Aşa e. —— Atunci deşurubaţi câte un prezon de la fiecare din cele trei roţi şi aveţi trei prezoane să fixaţi a patra roată pe axă. Trei prezoane pe roată ţin, dacă mergeţi mai încet până la primul atelier. —— Aşa e! se luminează miliţienii. Atunci, unul dintre ei observă, zece metri mai departe, o poartă în zid şi o firmă deasupra pe care scrie SPITALUL DE BOLI NERVOASE. —— Tovarăşe căpitan, îi spune el şefului echipajului, ăsta e ospiciul şi individul e unul din nebuni. Uimit, căpitanul se uită la firmă şi se adresează capului de pe gard: —— Dumneata eşti chiar nebun? —— Sunt, răspunde capul. —— Formidabil! exclamă căpitanul şi adaugă, întorcându-se către tovarăşii lui: —— Nebun, dar uite ce idee a avut! —— Pardon! spune capul de pe gard, nebun oi fi eu, dar prost nu-s. Ȋntr-adevăr, dacă există un prost unanim recunoscut în România socialistă, acesta este miliţianul. El moşteneşte tradiţia planetară a poliţistului ridicol şi ridiculizat — probabil cu excepţia britanicului Bobby — şi ea a fost prezentă şi în România antebelică. Pe atunci, circula bancul despre diferenţa între 147

tramvai, tren şi poliţist: tramvaiul avea două clase, trenul trei şi poliţistul patru. În socialism, şi tramvaiul şi trenul au pierdut o clasă, iar urmaşul poliţistului, miliţianul, a fost silit să termine, târâş-grăpiş, liceul (la seral ori fără frecvenţă), dar asta n-a ameliorat situaţia de facto, judecând după bine-cunoscuta poveste a cadavrului de pe strada Edgar Quinet.

Doi miliţieni făcându-şi rondul de noapte în centrul Bucureştiului găsesc un cadavru pe strada Edgar Quinet şi pornesc la redactarea procesului verbal de constatare. „Supsemnaţii plotoneri Căbulea Vasile şi Potârniche Dumitru, de rond în noaptea de... am găsit un cadavru mort pe strada...” —— Ia zi, mă Mitică, ce stradă-i asta? —— Păi, ştiu eu? —— Uite colo plăcuţa. —— Strada e-dî-gî-a-rî, Edgar... tov plotoner, nu’ş-ce literă-i asta. —— Cum nu ştii, Mitică? —— Nu ştiu, tov plotoner, parc-ar fi O, dar mai are o codiţă, zău, asta nu-i literă de-a noastră. Se uită şi plutonierul la plăcuţă şi se scarpină-n ceafă: —— Mă, ce literă să fie asta? Ştii ce, Mitică? Hai să-l tragem pe Academiei ca să-l putem înregistra. Aşa s-a născut populara zicală, aplicabilă când nu poţi da de cap unei probleme — „Hai s-o tragem pe Academiei”.

Şi, fiindcă suntem pe strada asta, iată-i pe cei doi vajnici miliţieni, de data asta în plină zi şi într-o dezbatere de semantică: care-i diferenţa între degeaba şi pe degeaba? Mitică zice că nu-i niciuna, Vasile — că ar fi una. Fiind ora când se termină cursurile la universitate, se umple strada de studenţi şi cei doi au o idee — să întrebe un student, că ăştia-s băieţi cu carte şi trebuie să ştie. Opresc ei un student şi-i spun păsul lor. Tânărul cugetă câteva clipe şi apoi le explică: —— Vedeţi Universitatea, de peste drum? —— O vedem. —— Ştiţi că studiile universitare nu costă la noi nimic? —— Ştim. —— Deci, pentru mine, studiile universitare sunt pe degeaba, 148

nu-i aşa? —— Aşa e. —— Ei, dacă aţi fi voi studenţi aici, ar fi degeaba. Iată-i acum pe cei doi miliţieni ai noştri într-alt rond de noapte, opriţi în faţa unui stâlp. E întuneric şi becul din vârful stâlpului e stins. Mitică desluşeşte, totuşi, o hârtie lipită pe stâlp şi silabiseşte: „Vând a-par-tam-ent”. „Ia te uită, zice el, ăştia de-aici vinde o casă. Ia să vedem, e cineva acasă...” Şi începe să bată în stâlp, ca într-o uşă. —— Prost mai eşti, mă Mitică! îi zice colegul Vasile, Nu vezi că ăsta-i stâlp, nu uşă? —— Daaa? zice celălalt, surprins, păi atunci hai să mergem. În clipa aceea se aprinde becul din vârful stâlpului. —— Stai aşa! îl opreşte Vasile, uite că s-a aprins o lumină. Poate coboară cineva. Totuşi, chiar şi miliţienii găsesc pe cineva de care să râdă.

Trei miliţieni se plâng de neveste. —— Ştii una, zice primul, noi stăm de zece ani în acelaşi bloc, dar nevastă-mea mă întreabă, de fiecare dată când se duce la Alimentara de peste drum, „unde-i Alimentara aia?” —— Asta nu-i nimic, oftează al doilea miliţian, s-o vezi pe-a mea! Suntem căsătoriţi de 15 ani, dar nici acum ea nu ştie dacă şi-a schimbat numele cu-al meu. —— S-o vedeţi pe-a mea, spune-al treilea. De trei ani i-am luat fregeder şi ea tot cu mâna spală rufele!

Inteligenţa precară a miliţianului are uneori efecte neprevăzute şi dăunătoare în activitatea sa profesională. Miliţia

investighează un accident rutier pe un drum de munte: o Dacie s-a prăbuşit în prăpastie şi cei doi pasageri au murit. Câţi oameni au murit? Patru — cei doi din maşină şi doi miliţieni la reconstituirea accidentului. Incidente de acest gen au determinat Ministerul de Interne să ia măsuri de redresare şi prima dintre ele a fost testarea

inteligenţei cadrelor Miliţiei. Specialiştii au imaginat un test adecvat nivelului subiecţilor: o cutie având decupate în capac orificii de diferite forme şi dimensiuni — cercuri, triunghiuri, pătrate, romburi etc. — prin care subiectul trebuia să introducă 149

mici piese din placaj de aceleaşi forme. Rezultatul testului: 5% inteligenţi, 95% puternici. Nu e deci de mirare că, atunci când savanţii au ales o unitate de măsură a inteligenţei umane au denumit-o ţian. Inteligenţa

umană medie măsoară 1 ţian.

Toate acestea nu împiedică miliţianul să fie un demn şi eficace apărător al cuceririlor revoluţionare. Aflat „în misiune”, plutonier Mitică îl întâlneşte pe colegul său Vasile, care cară în spate un sac mare. Cei doi se salută, Vasile pune sacul jos şi ei schimbă câteva cuvinte. Vasile apucă sacul şi-l scutură. Apoi mai zic ei câte ceva şi Vasile iarăşi scutură sacul. Mitică nu zice nimic — fiecare cu misiunea lui, secretul lui — dar, când Vasile scutură a treia oară sacul, nu mai rezistă: —— Da’ ce-ai în sacul ăla? —— Şobolani. —— Şobolani?! Şi de ce-l tot scuturi? —— Ăsta-i ordinul, să-i scutur, să nu apuce să se organizeze şi să roadă sacul. Cum se vede, la fel ca oamenii de ştiinţă, miliţia studiază comportamentul uman experimentând pe şobolani. Alt exemplu de eficienţă profesională a miliţiei. Un ins ce are

de completat nişte forme pentru tribunal caută un birou de copiat acte şi nimereşte din greşeală la uşa de alături, care e a Miliţiei: —— Aici se bate la maşină? 26 întreabă el pe omul de la intrare. —— Nu, tovarăşe, noi batem cu mâna. Asta pare a ţine mai curând de resortul Securităţii, dar — cum bine se ştie — domeniile nu sunt chiar strict delimitate. Să nu ieşim însă din domeniul prostiei individuale, întrând în cel al nebuniei sociale, care e încă mai întins şi face obiectul mai multor altor capitole. De fapt, prostia nu ocoleşte pe nimeni.

Un ins, plimbându-se prin parc ajunge pe o alee unde vede, pe o bancă, un om jucând şah cu un câine. Uluit, urmăreşte în tăcere partida, câinele împingând piesele cu laba, până când Vă reamintim — nu existau încă maşini Xerox în România şi copiile documentelor oficiale se dactilografiau. 26

150

omul e făcut mat. Atunci, chibiţul exclamă, entuziasmat: —— Formidabil! Nemaipomenit! La care omul de pe bancă ridică capul şi răspunde, nervos: —— Ce-i aşa nemaipomenit? Am jucat 20 partide azi şi asta e prima pe care-o câştigă. Aş încadra în acest capitol şi o categorie cu totul specială de bancuri macabre. Cum vom vedea într-alt capitol, genul acesta poate revendica uneori un statut literar, dar cum să interpretăm bancurile macabre ce-au început să circule a doua zi după devastatorul cutremur din 1977, care a făcut mii de victime în Bucureşti, printre care şi mulţi copii? Se găsesc unii care fredonează un vechi şlagăr cu versuri schimbate: „Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, a căzut peste copii”. A râde de moartea copiilor depăşeşte macabrul. Bancul însuşi a devenit psihopat. Să părăsim acest peisaj sumbru dar puţin întins al bancului românesc, pentru unul mai luminos, în care regăsim tema capitolului de faţă în una din cele mai frumoase înfăţişări ale sale. Acest nou peisaj este Ardealul, mai exact ardeleanul. Nu e vorba aici de vreo formă de discriminare regională. Nu, ardeleanul este unanim recunoscut ca destoinic, harnic — bine-ar fi să fie toţi ăilalţi români ca el! — om de cuvânt, dar... cum nimeni nu-i perfect pe lumea asta, îşi are şi el cusurul lui: e mai „molcom”, mai greu de cap, ca să-i spunem pe şleau. El însuşi e conştient de acest cusur şi râde de sine, pe sub mustaţă, şi-şi produce propriile-i bancuri. 27 Multe din poveştile ardeleanului se petrec în tren, căci el a fost primul dintre români care a beneficiat de această „invenţie nemţească”. Da, el a stat câteva sute de ani sub „ocupaţie” austriacă şi poate că însuşi umorul lui a căpătat o tentă întrucâtva „germanică”. O parte din savoarea bancului cu ardeleni rezidă în inimitabilul, intranscriptibilul lor accent, pe care sperăm ca cititorul să-l poată reconstitui mental.

27

151

Iată-l pe ardeleanul nostru în tren, cu clopul pe cap, tropăind mărunt pe lângă compartimentul de o singură persoană. Trece controlorul şi ardeleanul îi spune: —— Domnule şef, mă rog frumos, am şi eu o nevoie şi cabinetul e mereu ocupat. —— Apăi, cum e mereu ocupat? —— Cum îţi spun, domnule şef, am bătut în uşă şi, dacă n-or răspuns, am deschis puţin uşa şi am văzut înăuntru pe unul cu clopul pe cap, şi nu mai vrea să iasă de-un fârtai de ceas, mă rog frumos. —— Ei, lasă că vorbesc eu cu el, zice controlorul. Bate în uşă şi, cum nu răspunde nimeni, deschide, bagă capul înăuntru şi-l scoate repede, închizând uşa. Apoi către celălalt: —— Mai rabdă şi dumneata puţin, că acela-i cheferist de-al nostru, are uniformă şi chepiu. 28 Iată acum o adevărată perlă ardelenească, tot din tren.

Doi ciobani din Ţara Moţilor, cu sarica pe spate şi cu clopul pe cap, stau singuri într-un compartiment, tăcuţi ca mai totdeauna oamenii munţilor. Deodată, se deschide uşa şi apare un negru, unul tuciuriu ca din inima Africii, cu nasul lătăreţ şi părul sârmos. Tuciuriul spune, cu cel mai neaoş accent ardelenesc posibil: —— Ziua bună. Mă rog frumos, mai este un loc liber? Cei doi moţi se uită, uimiţi, unul la altul şi răspund: —— Ziua bună, mai este, poftiţi. —— Mulţam fain, zice negrul şi se aşează în faţa lor. Ardelenii noştri caută lung unul la altul, dar nu zic nimic. După câteva minute, negrul scoate dintr-o traistă nişte pită, slană şi o ceapă, pe care o sparge cu pumnul, şi începe să mănânce. Moţii noştri se tot uită unul la altul, necrezându-şi ochilor, şi, când negrul termină de mâncat, unul din ei îl abordează: —— Nu vă supăraţi, domnule, dar am avea şi noi o întrebare. —— Apoi, nu-i nicio supărare, ziceţi dumneavoastră, spune negrul. —— Vedeţi dumneavoastră, zice moţul, cam nesigur, ca unul 28

Dacă nu aţi râs: nu era nimeni în WC, dar era-o oglindă. 152

ce se jenează, dumneavoastră vorbiţi ca unul de-ai noştri, dar altminteri, cum să zic... —— Păi cum, râde negrul, doar eu mi-s ardelean de-ai noştri, din Cluj. Moţii caută iar lung unul la altul. —— Vedeţi, reia negrul, mama e clujeancă. Acum 20 ani, lucra la ţesătoria din marginea oraşului, pe lângă căminele universităţii. Şi tocmai atunci au venit în Ardeal primii studenţi din Africa. Într-o noapte, târziu, când se-ntorcea ea acasă din schimbul doi, numai ce aude nişte paşi în urmă. Întoarce capul şi vede, la lumina felinarului, că un negru se ţinea după ea. Iuţeşte pasul, negrul după ea. O rupe la fugă, negrul după ea. Şi fuge, fuge,... În clipa aceea, trenul se opreşte şuierând şi negrul întoarce ochii spre fereastră: —— Hii, Apahida. Trebui să cobor! Mulţumesc dumneavoastră pentru societate. Ziua bună! Şi-şi înşfacă traista şi iese fugind pe coridor. Trenul pleacă şi, după o vreme, unul din cei doi moţi zice celuilalt: —— Tare-mi pare rău că n-a apucat să termine, să ne spună, o prins-o or n-o prins-o negrul acela pe mumă-sa. Cum se vede, ardeleanul are tot atâţia ţieni cât restul românilor, dar el a păstrat o mare doză de naivitate şi inocenţă, pe care noi ceilalţi am cam pierdut-o în cursul veacurilor.

Iată-l pe ardelean, tânăr, în noaptea nunţii. După cununie — petrecere mare, românească, masă întinsă, bucate multe, băutură, horă. La miezul nopţii, mirii se retrag în dormitor, în vreme ce nuntaşii chiuie, ba făcându-se că nu ştiu ce se întâmplă acolo, ba aruncând strigături aluzive. Fratele mai mic al mirelui e însă curios şi dă târcoale uşii camerei cu pricina. Deodată, uşa se deschide şi apare mirele, în cămaşă de noapte până la glezne. Roşu la faţă, el îl apucă pe frate-său pe după umeri, zicându-i: —— Du-te tu, mă Ioane! Că strigă c-o doare şi eu mi-s milos şi nu pot! Badea Gheorghe (a nu se confunda cu celălalt Gheorghe, „regăţeanul”) este unul dintre eroii favoriţi ai bancurilor cu 153

ardeleni. Iată-l pe Gheorghe cosind coasta lui de deal şi, din când

în când, oprindu-se scurt ca să-şi arunce ochii în jur: spinări înverzite de dealuri, râul şuşotind jos în vale, pe coastă, nu prea departe, şoseaua şerpuind. Gheorghe vede deodată pe şosea o femeie tânără – cum i se pare lui – care face autostopul. O maşină opreşte, femeia se apleacă să vorbească spre geamul din dreapta, geamul se deschide şi ea bagă capul înăuntru. Şi geamul se închide brusc, prinzând capul femeii şi ţintuind-o. De la volan coboară un bărbat, vine la femeie, îi ridică fusta şi începe să-i facă treaba aceea. Departe pe deal, Gheorghe priveşte cu mare mirare. După ce bărbatul îşi isprăveşte treaba, el se urcă în maşină, coboară geamul, eliberând femeia şi pleacă în viteză. Iar Gheorghe îşi zice, cu voce tare: „Apăi, motor mi-oi lua ori nu mi-oi lua, da’ sigur un jeam d-ăla mi-aş lua”.

Confratele – uneori prietenul, alteori oponentul – ardeleanului în banc este olteanul. Unde-i primul lent, al doilea e iute — dar nu odată cu rezultate similare.

Iată-l pe ardelean plecat în vizită la prietenul lui de peste Carpaţi. După ce trenul a trecut munţii, vine al doilea controlor, oltean. —— Biletele dumneavoastră. Ardeleanul nostru caută într-un buzunar, nu găseşte, caută într-altul, tot nu găseşte. —— Mă rog frumos, doar o clipă aşteptaţi dumneavoastră, că nu mai ştiu unde l-am pus. No, unde, Doamne, or fi intrat? Controlorul îl zoreşte: —— Haide, mai repede, n-am timp de aşteptat. —— Mintenaş, domnule şef, că doar am cumpărat bilet. Unde, Doamne... În vreme ce omul se caută prin buzunare, înciudat dar cu mişcări lente, cum îi şade bine unui ardelean, controlorul îşi râde pe sub mustaţă. El a văzut, ceea ce ardeleanul a uitat, că acesta şi-a înfipt biletul sub panglica pălăriei. —— Apoi, zice controlorul, eu mă duc mai departe, dar caută-l, că mă întorc curând. 154

—— Mintenaş îl găsesc, domnule şef, că trebuie să fie el undeva. Controlorul pleacă râzând, se întoarce după zece minute şi-l găseşte pe ardelean căutând în traistă: —— Mintenaş, domnule şef... Dar unde, Doamne iartă-mă, or intrat? —— Caută, caută, că mă întorc, zice olteanul râzând şi pleacă grăbit spre locomotivă, să-i povestească mecanicului nostimada. Trenul trage în gară la Craiova şi, pe peron, controlorul dă cu ochii de ardeleanul nostru, cu traista pe umăr. —— Ei, ai găsit biletul? îl întreabă el. —— N-am găsit. Râzând, olteanul îi arată cu degetul: —— Ai uitat că l-ai pus sub panglica pălăriei. —— N-am uitat, zice ardeleanul, ăla-i alt bilet. Povestea următoare ilustrează amicala confruntare între ardelean şi vecinul lui de peste munţi.

Se spune că, la un moment dat, paşnicele înţepături s-au transformat în supărare mare. Aşa încât oltenii şi-au zis că e cazul să pună pe hotarul din vârful muntelui o placardă cu faţa spre Ardeal, cu o inscripţie care să-i usture. — Dar, dacă pun şi ei una? se întreabă oltenii. — Atunci să le dăm o replică să-i doară! — Replică la ce? Ce-ar putea să ne scrie ei? — Ei, cum ei n-au imaginaţie, o s-aleagă ce-i mai simplu, o să ne bage în aia a mamei noastre. — Deci, noi să le scriem, mai delicat şi subtil, „şi noi pe voi”. Pun deci oltenii placarda cu „Şi noi pe voi” când se lasă seara şi a doua zi, dimineaţa, dau fuga la hotar şi găsesc într-adevăr o placardă lângă a lor. Ce spunea aceasta? „Pupaţi-ne-n cur!” Povestea aceasta ilustrează elocvent diferenţa între cele două firi separate de Carpaţi. Ardeleanul o fi el mai greu de cap, dar, când a înţeles, a înţeles bine; olteanul e iute la minte, dar uită ce-a înţeles. Ardeleanul e om aşezat, harnic, gospodărit; olteanul n-are stare, are chef tot de alta. Ce face olteanul când îi vine să

muncească? Se aşează şi aşteaptă să-i treacă.

Am văzut la începutul acestei istorii că ardeleanul a învăţat ce este un closet cu mai bine de o sută de ani în urmă. Cum e 155

closetul de azi al olteanului? Doi pari — unul de care să te ţii şi celălalt ca să te aperi de câini.

Un alt exemplu grăitor al acestei deosebiri — cum arată oraşul şi satul în Ardeal şi în Oltenia? Ardeleanul a făcut din sat un mic oraş, curat, ordonat, dichisit. Olteanul a adus şi el satul la nivelul oraşului. Cum? — scoţând pavajul din Craiova. Deosebire asemănătoare şi în domeniul vieţii sentimentale. Am văzut că, în Ardeal, mirele are problema în noaptea nunţii. În Oltenia, problema o are mireasa — cum să facă să nu murdărească aşternutul? Simplu — se spală pe picioare. Regionalismul bancului se opreşte aici. Ceilalţi doi principali reprezentanţi ai regiunilor, munteanul şi moldoveanul, nu au inspirat bancuri autentice. Şarjele amicale la adresa „dulcelui grai” moldovenesc – mai ales al celor de peste Prut, de genul „pi şăntru” ori „şăzi ghinişor”, nu pot fi numite bancuri. Ȋn schimb, o anumită separaţie socială putem distinge. Pentru oraş, care este incubatorul bancurilor, ţăranul este un alt fel de ardelean: un mare naiv, pe care viaţa citadină, şi uneori chiar cea ne-citadină, îl descumpăneşte. Ca atare, unele bancuri cu Nea Gheorghe, arhetipul ţăranului mioritic, şi-ar avea locul în acest capitol.

În sat trage o echipă de constructori (de cine ştie ce obiectiv industrial), care-şi caută gazde. Inginerul, şeful echipei, un tip cam afemeiat, îşi trimite omul de încredere să-i găsească cazare la ţăranul cu cea mai frumoasă nevastă. Bineînţeles că ăsta se nimereşte să fie Gheorghe al nostru, care nu e tocmai încântat, dar n-are încotro — e dispoziţie de la autorităţi să găzduiască. Ca tot ţăranul, ospitalier şi cuviincios, Gheorghe îşi pofteşte musafirul să doarmă în „cameră”, iar el se culcă cu nevasta pe o laiţă în bucătărie. Seara, inginerul îşi cheamă omul lui şi-l dăscăleşte să tot vină noaptea sub geamul bucătăriei şi să strige, „Sări, Gheorghe, că-ţi regulează dom’ inginer nevasta!” Deci noaptea, n-apucă bine Gheorghe să aţipească, că aude de-afară „Sări, Gheorghe, că-ţi regulează dom’ inginer nevasta!” Sare el din somn, pune mâna alături, pipăie nevasta, aprinde lampa şi se duce să arunce ochii în cameră: inginerul doarme dus în patul lui. Înjură Gheorghe pe nenorocitul de-afară şi se culcă 156

la loc. De cum adoarme, iar aude la geam „Sări, Gheorghe ...” Iar se scoală, iar verifică — nevasta lângă el, inginerul în cameră, dormind dus. Iar înjură, iar se culcă. Şi, după câteva minute iar, – „Sări Gheorghe ...” „Ei, fir-ai tu al dracului!” zice Gheorghe, „nu pun eu mâna pe tine!” Se îmbracă şi se culcă la loc , încercând să stea treaz. Când aude iarăşi „Sări, Gheorghe ...” sare la uşă şi ţuşti afară! Omul de la geam o rupe la fugă şi Gheorghe după el. Sar ei mai multe pârloage, în sfârşit, pe la marginea lanului de porumb, Gheorghe îl găbjeşte pe individ şi-i trage-o mamă de bătaie să-l ţină minte nenorocitul, să nu-l mai scoale din somn degeaba! Se întoarce Gheorghe acasă, obosit dar mulţumit. Afară, când ajunge lângă bucătărie, îi dă prin cap să se uite pe geam în casă. Se uită şi zice, „Ia te uită, l-am bătut pe bietul om degeaba! De afară aşa se vede.” Astfel s-a născut noua vorbă românească, „de afară aşa se vede”, de folosinţă foarte variată.

Altă formă de „nebunie cotidiană” este, desigur, patima băuturii. Românul o priveşte cu destulă îngăduinţă – nu degeaba o numeşte „darul beţiei”. Aşa că beţivanul din banc e un ins mai curând simpatic. Unul din beţivanii notorii, personaj real ce a transcens în banc şi, cu vorbele sale de duh, a ridicat prestigiul viciului său, a fost prietenul nostru Păstorel Teodoreanu, epigramistul. Câteva din isprăvile sale bahice – autentice ori inventate – au intrat în conştientul, ori chiar subconştientul naţional.

Într-o seară, Păstorel se întoarce pilit de la un chef. Merge cu tramvaiul, doar suntem în plin socialism, şi în tramvai e fascinat de înfăţişarea unei femei foarte urâte. Se tot zgâieşte el la ea, până când femeia, enervată, îl apostrofează: —— Ce te tot uiţi aşa la mine, domnule? —— Mă uit, răspunde el, printre sughiţuri, că eşti... tare urâtă. —— Nu ţi-e ruşine, beţivanule! ţipă femeia. —— Aşa e, recunoaşte Păstorel, sunt beat. Dar mâine dimineaţă, când mă scol, sunt treaz. Pe când dumneata tot urâtă o să te scoli. Păstorel nu era un simplu beţivan, ci un mare cunoscător în 157

ale vinului. La un chef, el face pariu cu prietenii că poate

recunoaşte, gustând, legat la ochi, orice producţie de vin autohton, soiul şi anul. Îl leagă deci prietenii la ochi şi cer şefului de sală să le aducă un vin vechi. 29 Păstorel miroase, gustă, pune pe limbă şi sub limbă, aruncă spre nas şi apoi soarbe, ca specialistul. Apoi zice: „Fetească Neagră de Târnave, 1921”. Prietenii rămân mască — asta era. Vine al doilea pahar, Păstorel gustă şi zice „Cabernet Sauvignon de Dealul Mare, 1927. Extraordinar! Asta era! Amicii cer alt pahar, Păstorel ghiceşte. Al patrulea pahar – acelaşi rezultat. Într-o inspiraţie de moment, unul din prieteni îi şopteşte chelnerului să aducă un pahar cu apă. Păstorel miroase, degustă, se încruntă, gustă iar şi spune, oftând: —— Fraţilor, mă dau bătut, din ăsta n-am băut în viaţa mea! Beţivanul de rând n-are, desigur, puteri asemănătoare, dar nu e lipsit de subtilitate.

Un ins intră în restaurant şi cere două pahare cu vin. Chelnerul îi aduce băutura, tipul ciocneşte cele două pahare, le bea, plăteşte şi pleacă. El apare a doua zi din nou la restaurant, cere iarăşi două pahare cu vin, le ciocneşte şi le bea. Când scena se repetă a treia zi, chelnerul, curios, nu mai rezistă: —— Nu vă supăraţi că vă-ntreb, domnule – de ce faceţi asta? —— Asta ce? —— Comandaţi două pahare cu vin, le ciocniţi şi apoi le beţi. Muşteriul îi explică: —— Prietenul meu cel mai bun e internat în spital şi m-a rugat să beau şi pentru el un pahar. Omul apare astfel zilnic vreme de-o săptămână, dar în ziua următoare, vine şi comandă un singur pahar. —— De ce unul singur, domnule? întreabă chelnerul. S-a întâmplat ceva cu prietenul dumneavoastră? —— Nu, prietenul meu e bine, în câteva zile iese din spital. Eu nu mă simt prea bine şi mi-a spus doctorul să mă las de băut. Uneori, omul se trece cu firea la băutură. Trei indivizi intră Înţelegeţi că scena avea loc înainte de Al Doilea Războiul Modial, când MAT-ul socialist încă nu stricase vinurile. 29

158

într-un restaurant, comandă trei sticle, le beau, mai comandă încă un rând, şi le beau şi pe astea. După asta, unul dintre ei adoarme cu capul pe masă. Ceilalţi comandă două sticle. —— Dânsul nu mai bea? întreabă chelnerul. —— Nu, răspund cei doi, sughiţând, el nu mai bea, e conducător auto. Iată şi un caz cam vulgar, care, deşi îşi trage seva din perioada antebelică, a mai amuzat copios, cu poanta sa, şi generaţia tânără a anilor ‘50-‘60.

Un beţivan iese din cârciumă şi, în drum spre casă, zăreşte o firmă — „Avem ţuică, vin, bere şi biliard.” Se zgâieşte el la firmă dar tot nu înţelege. „Măi, să fie... Ţuică am tot băut la viaţa mea, vin am băut şi bere am băut. Da’ biliard încă n-am băut — ia să văd ce-i asta. 30 Intră deci în crâşmă, se aşează la o masă şi strigă „Chelner!” —— Să trăiţi, ce doriţi? —— Adu-mi un sfert de biliard şi un sifon. —— Poftim? face chelnerul, uluit. —— Ce, n-ai auzit? Un sfert de biliard şi un sifon. Executarea! Văzând că omul e afumat bine, chelnerul se duce la cârciumar. —— Şefule, a venit unul pulbere de tot, cică să-i dau un sfert de biliard. Şi e şi pus pe harţă. —— Hm, zice cârciumarul, chibzuind. Ştii ce, dacă-i aşa de pulbere nu se prinde: du-te şi fă ceva într-o sticlă şi zi-i că e biliard. Chelnerul pleacă la closet cu sticla goală, reuşeşte s-o umple pe sfert şi o duce clientului la masă, împreună cu un sifon. Omul toarnă în pahar, umple cu sifon, duce la gură, miroase, gustă, apoi dă peste cap, zicând, „Mă, nu e chiar rău”. Îşi umple din nou paharul şi-l dă peste cap şi, pentru că sticla s-a terminat, strigă: —— Chelner, mai adă un rând. Chelnerul se duce iar la patron: —— Şefule, ce mă fac? Nebunului i-a plăcut şi mai vrea un Biliardul este clar un element antebelic. Ȋn România comunistă, el a fost prohibit în spaţiile publice, ca joc burghez. 30

159

rând. —— Şi de ce nu-i dai? —— I-aş da eu, dar nu mai pot, atât mi-a fost. —— Bine, zice cârciumarul, dă-mi sticla să ţi-o umplu. După două minute, chelnerul pune sticla de-un sfert de biliard pe masa clientului. Acesta îşi toarnă în pahar, duce la gură, miroase, apoi gustă şi strigă: —— Ce făcuşi, chelner? Ai schimbat butoiul!

Cum bine se ştie, alcoolul e duşmanul sănătăţii iar cumpătarea este secretul longevităţii.

Cele mai bune exemple în acest sens le găsim în munţii Caucazului Sovietic, unde abundă longevivii. O maşină cu reporteri urcă acolo pentru a lua un interviu unui centenar pe nume Akbar. Ei sunt întâmpinaţi în poartă de un bătrân vioi, care mătură curtea. —— Dumneata eşti Akbar? îl întreabă ei. —— Eu sunt. —— Spune-ne, care e secretul longevităţii dumitale? —— Ştiu eu? zice omul, scărpinându-se în cap. —— Spune-ne ce mănânci. —— Păi, şi eu... acolo, ca omul, face Akbar încurcat. —— Carne mănânci? —— Nu, că unde să găseşti aici carne? N-am mâncat niciodată. —— Aha?! Şi creioanele aleargă pe hârtie: carne – nu. —— Ai fumat? —— Nu, n-am fumat niciodată, că unde să găseşti aici ţigări? Creioanele aleargă. —— Alcool ai băut? —— Nu, numai iaurt şi ceai. Creioanele aleargă pe hârtie. În clipa asta, dinspre casă se aude mare scandal, voci răguşite ţipând. Ziariştii ridică capul din caietele lor şi Akbar zice, oftând: —— Vedeţi dumneavoastră, asta îmi mănâncă mie zilele — bunică-miu. În fiecare zi se-mbată şi face scandal! Iată, în încheierea acestui capitol, o altă formă, mai deosebită, a nebuniei cotidiene, spiritismul. Această practică 160

ocultă, care pătrunsese în România încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, şi-a avut o scurtă perioadă de recrudescenţă în anii comunismului.

O echipă de spiritişti s-a adunat în jurul mesei pentru a-l invoca pe unchiul Costică, de curând răposat. —— Unchiule Costică, eşti aici? —— Da, răspunde masa. —— Ce mai faci? —— Bine. —— Cum e acolo? —— E bine. —— Ne poţi da nişte detalii? De pildă, cum îţi petreci ziua. —— Păi, dimineaţa mă scol, regulez, mănânc, regulez, apoi trag un pui de somn, mănânc şi după aceea regulez şi... —— Unchiule Costică, îl întrerupe unul din spiritişti, e grozav ce spui! Dar unde te afli? – în rai ori în iad? —— Ce rai? ce iad? Sunt iepure în Australia.

161

10

Internaţionala bancului

Turcul proteic — Franţuzul şi franţuzoaica — Sir John şi valetul lui, John — Mr. and Mrs. John Smith — Sherlock Holmes — Scoţianul — Neamţul — Americanul — Lumea a treia africană Iată-ne ajunşi la „Internaţionala” bancului, privirea ce românul o aruncă în curtea celorlalte neamuri ale Pământului. Nu numai în curtea lui Ivan Ivanovici, care ne este tovarăş de suferinţă socialistă, dar şi în altele mult mai depărtate, până dincolo de ocean. Am putea chiar spune că, exceptându-l pe Ivan, românul e mult mai interesat de curţile mai depărtate, precum cea a englezului, decât de cele ale vecinilor apropiaţi, precum bulgarul. Explicaţia pare simplă: status-ul internaţional e cel care determină interesul. Dintre vecinii apropiaţi, singur turcul l-a interesat pe român, probabil pentru că el a fost un „ocupant” vreme de sute de ani, deci l-a cunoscut mai bine. Turcul este un personaj proteic. Uneori, el apare ca întruchiparea homosexualului, probabil ca urmare a sutelor de ani când Ţările Române erau obligate să dea Ȋnaltei Porţi Otomane tribut şi în băieţandri.

Care e visul turcului Ali? Să joace fotbal, la Galatasaray, să ajungă centru înaintaş în echipa naţională, să joace la Istanbul meciul decisiv pentru calificarea în finala campionatului mondial, să ajungă în minutul 89, la scorul de 0-0, singur în faţa porţii adverse goale, să tragă peste poartă, şi o sută de mii de turci să urle din tribună, „Futu-te-n cur, Ali!” Turcul poate însă şi cu totul altceva, precum în această poveste oriental-occidentală. După Primul Război Mondial, două

tinere „ladies” englezoaice fac o călătorie la Istanbul. Într-o zi, sătule de Hagia Sophia, Moscheea Albastră şi Topkapî, ele o pornesc pe nişte străduţe lăturalnice şi ajung într-un cartier mai 162

deocheat. Se plimbă puţin şi se opresc, fascinate, în faţa unei firme pe care apare un cap de turc cu fes, un obiect alungit foarte sugestiv, şi anunţul în engleză, „Ali’s super-long super-hard”. Cum să ratezi aşa ceva? Englezoaicele noastre intră şi le întâmpină Ali în persoană — tânăr, chipeş, vânjos. —— May I help you, ladies? —— Dumneavoastră sunteţi... Ali? —— Yes, my ladies, eu estem. —— Chiar aşa cum spune firma? —— Yes, my ladies, noi probam, nu laudam. Şi Ali trage un sertar de la tejghea, scoate două nuci, le pune pe tejghea, se descheie la nădragi, scoate instrumentul superlong şi poc, sparge o nucă — poc, o sparge pe a doua. Convinse, doamnele pleacă sus cu Ali şi părăsesc Istanbulul cu un „unforgettable souvenir”. Treizeci-patruzeci de ani mai târziu, cele două englezoaice, acum respectabile bunici, ajung din nou la Istanbul într-o croazieră pe Mediterana. Şi — conştient? subconştient? — într-o zi paşii le duc într-un cartier mai mărginaş, care le stârneşte nişte amintiri. —— Oare o mai fi trăind Ali? întreabă una. Ca un răspuns, în faţă le răsare vechea firmă, cu capul lui Ali tânăr şi inscripţia neschimbată — super-long, super-hard. —— Ei, priveşte, zice cealaltă, ăsta trebuie să fie Ali, nepotul. Şi – irezistibilă curiozitate feminină! — doamnele intră în prăvălie. Ce văd la tejghea? Pe Ali de altădată, acum bătrân, cu barbă albă, dar altminteri uşor de recunoscut. —— Ali, strigă doamnele într-un glas, tu eşti? —— Yes, my ladies, eu estem. —— Şi mai eşti încă in the business? —— Yes, my ladies. —— Şi tot aşa ca acum 40 ani, super ...? —— Estem, my ladies, noi probam. Şi Ali trage un sertar, scoate două nuci de cocos, le pune pe tejghea, se descheie la nădragi, scoate instrumentul şi —poc, sparge o nucă, poc, sparge pe-a doua. —— Marvelous! exclamă doamnele. Dar, spune-ne, Ali, acum 40 ani foloseai nuci, de ce acum nuci de cocos? 163

—— Ah, my ladies, ştiţi cum e cu vârsta. Vin necazurile, te lasă una, te lasă alta. M-a cam lăsat vederea. Să nu ne pierdem în Orient, pentru că românul se simte aparţinând Vestului, deci occidentalii — francezul, englezul ori americanul — sunt personaje mult mai importante decât turcul. Surprinzător, neamţul e puţin prezent în bancul românesc. El se bucură de o bună reputaţie, cum am putut vedea în capitolul 5, este muncitor şi disciplinat. Chiar prea disciplinat. De aceea n-au

făcut niciodată nemţii o revoluţie. Au încercat ei să înceapă una, în 1848, dar s-au oprit la marginea marii peluze verde de la intrarea în palat, unde plăcuţa spunea „Interzis a se călca pe iarbă”.

Cum bine se ştie, francezul – şi prin asta înţeleg şi franţuzoaica – este marele maestru al amorului. Şi, desigur, şi al curtoaziei şi etichetei.

Un francez nu agaţă o femeie în maniera brutală a orientalului, ci cu umor şi rafinament. —— Mademoiselle, nu doriţi să fumăm o ţigară împreună? îi propune el. Reţeta este, se pare, infailibilă, cu condiţia să nu te pomeneşti că, în camera de hotel, franţuzoaica îţi spune, cu acelaşi delicat rafinament: —— Monsieur, am înţeles că-mi oferiţi o ţigară, nu un chiştoc.

Francezul — mai ales franţuzoaica — împinge rafinamentul naţional foarte sus când e vorba de a face „amorul”, aşa cum a descoperit Ivan Ivanovici în capitolul 3, deci nu e nevoie să insistăm. Rafinamentul franţuzesc se manifestă şi în domeniul care, pe meleagurile româneşti nu este agreat. Cum bine se ştie, Parisu-i paradisul homosexualilor. Dar asta n-o ştiu cei doi români,

bărbaţi în înclinări tradiţionale, aflaţi într-o deplasare de serviciu în Franţa. Ghinionişti, ei pică în Paris în seara zilei de 25 decembrie, coboară din avion morţi de foame şi nu găsesc nimic deschis, niciun restaurant ori magazin, căci este sărbătoarea Crăciunului. Orbecăie flămânzi prin marele oraş şi deodată — miracol! — zăresc o firmă aprinsă pe care scrie „Restaurant”, sub care ferestrele sunt luminate. 164

Dau buzna înăuntru, se aşează la masă, comandă ceva, şi, în aşteptarea mâncării, se uită prin jur, dar nu văd mare lucru: atmosferă intimă, întunecoasă, muzică discretă; ceva mai departe, pe un ring de dans, se întrezăresc siluete înlănţuite. Deodată, se pomenesc că de masa lor se apropie un bărbat şi, politicos, cu o rafinată înclinare a trupului, el spune unuia dintre ei: —— Permettez – vous dansez? Românul nostru rămâne o clipă buimăcit: —— Poftim? Pe mine? Moi? bâlbâie el poliglot, între uimire şi enervare. —— Bien sur, monsieur. Românului îi sare ţandăra: —— Ce?! Mă iei drept unul de-ăia?! Şi se scoală şi-i arde franţuzului o palmă. Imediat începe scandalul, apar prietenii francezului, toţi bărbaţi, apare şi patronul restaurantului, apelând, „Messieurs, messieurs!” Scandalul se potoleşte, francezii se retrag şi patronul le spune românilor noştri, cu delicat reproş: —— Messieurs, je regrets, dar, dacă aţi intrat aici, trebuia să ştiţi. —— Ce să ştim? —— Scrie pe firmă, acesta e restaurantul homosexualilor. Românii se uită unul la altul şi-i explică patronului. —— Ne pare foarte rău, eram flămânzi şi n-am reţinut de pe firmă decât cuvântul Restaurant. —— Nu-i nimic, aranjez eu, spune patronul şi pleacă. Românii noştri îl văd ducându-se la masa homosexualilor şi vorbind cu ei. Apoi, el se întoarce la masa lor, cu o sticlă de şampanie în mână: —— Domnii au înţeles şi vă cer scuze şi vă roagă să primiţi şi să beţi această sticlă de şampanie de la ei. Românii noştri acceptă, bucuroşi, şi văd cum francezii le fac, de la masa lor, semne fluturând mâinile şi le strigă ceva. —— Dar ce le-aţi spus de-au devenit aşa de amabili? întreabă ei, curioşi, pe chelner. —— Le-am explicat că sunteţi în luna de miere. 165

Ȋn ciuda francofoniei noastre, străinul cel mai apreciat în bancul românului este, indiscutabil, britanicul. Probabil din cauză că umorul — cel modern, cu precădere — s-a născut pe insula lui John Bull. Britanicul şi-a făcut apariţia în România între cele două Războaie Mondiale, odată cu primele manuale de „Ȋnvăţaţi limba engleză fără profesor”, care abundau în anecdote, dintre care unele au circulat în acea vreme ca bancuri. Faptul că englezul a reuşit relativ repede să înlocuiască francezul în lumea bancului dovedeşte existenţa unei componente britanice în umorul românesc, pe care altminteri am fi înclinaţi să-l categorisim drept „latin” ori „balcanic”. Ceea ce a inspirat simpatia românului pentru britanic a fost, probabil, ceea ce acesta are din plin şi românului îi cam lipseşte – sângele rece, „flegma” cu care britanicul întâmpină situaţiile cele mai grele ori absurde. Această doză de absurd a făcut ca mediul şcolar, care altminteri nu e propice bancului de calitate (vom arăta asta în capitolul 12), să-l nască pe Sir John, prototipul britanicului. Sir — căci numai la un aristocrat de rasă poţi afla pomenita însuşire la cel mai înalt nivel al perfecţiunii. Dar, cum bine se ştie, un aristocrat nu se poate îmbrăca singur şi astfel a trebuit născut şi pandantul proletar al lui Sir John, valetul său, pe care-l cheamă, fireşte, tot John. Sir John şi John sunt un cuplu la fel de inseparabil ca Don Quijote şi Sancho Panza.

Sir John sună clopoţelul şi John apare: —— M-aţi chemat, Milord? —— Yes, John. Spune-mi, te rog, lămâia piuie? —— No, Sir, probabil iar aţi stors canarul în ceai.

Altădată:

—— M-aţi sunat, Milord? —— Yes, John. Adă-mi, te rog, un pahar cu apă. —— Apă, Sir? —— Da, apă. Vine John cu paharul cu apă şi n-apucă bine să iasă şi să ajungă la el în cameră, că iar sună Sir John. Fuge John înapoi: —— M-aţi sunat, Milord? —— Yes, John. Adă-mi, te rog, un pahar cu apă. 166

—— Imediat, Sir. A treia oară, „Un pahar cu apă, John”. —— Imediat, Sir. S-a întâmplat ceva, Sir? —— Nimic grav, John, a izbucnit un incendiu în bibliotecă.

Iată-l acum pe Sir John într-o aventură încă mai caracteristică pentru manifestarea britanicului sânge rece.

Sir John se află în Africa, la vânătoare de lei, împreună cu valetul său. Pentru siguranţă, în jurul cortului în care dorm cei doi, organizatorii băştinaşi ai safari-ului au săpat un şanţ circular adânc şi lat de zece picioare. A doua zi dimineaţă, când se trezeşte John, ia-l pe Milord de unde nu-i! Auzind un zgomot ciudat afară, John scoate capul din cort şi ce vede? Sir John alergând prin şanţul din jurul cortului, fugărit de un leu. —— O clipă, Milord, strigă John, numai să-mi iau puşca! —— Take your time, John, răspunde Sir John cu inimitabilul calm englezesc, nu te grăbi, am deja trei ture avans. Sir John nu este, totuşi, singurul reprezentant al Albionului. Deşi lipsit de apelativul Sir, John Smith nu este mai puţin britanic.

John Smith se află într-una din clasicele situaţii limită, în care se vădeşte etnia: naufragiat singur pe o insulă pustie, ca Robinson Crusoe. Peste câţiva ani, îl descoperă pe insulă o navă franceză. Înainte de-a se întoarce în lumea civilizată, John îl invită pe căpitanul francez să viziteze insula şi să vadă cum a trăit el acolo. Francezul acceptă bucuros şi John îl conduce şi-i arată trei case. —— Trei case? se miră francezul. De ce trei? —— Cum de ce? se miră şi englezul. Prima e casa în care locuiesc. A doua e clubul pe care-l frecventez. —— Ah, da, clubul, înţeleg, zice francezul. Şi a treia casă? —— A treia e clubul pe care nu-l frecventez. Ȋntr-adevăr, clubul e o instituţie britanică esenţială. A aparţine unui club şi a nu aparţine altuia este o dublă distincţie fără de care un englez nu poate fi numit englez. Din păcate, din acest punct de vedere, John Smith are şi el o problemă. John încearcă de ani de zile, fără succes, să fie primit

în celebrul Club al Bărbaţilor Perspicace. Până şi soţia lui, deşi 167

înzestrată cu acelaşi sânge rece, ajunge să-i spună: —— John, te consumi prea mult pentru această problemă, poate e cazul să renunţi. —— All right, dear, consimte John, dacă nici acum, a şaptea oară, nu reuşesc, cred că voi renunţa. Se prezintă deci John a şaptea oară în faţă severei comisii de admitere în binecunoscutul club. —— Mr. Smith, îi spune preşedintele comisiei, sunteţi primit în clubul nostru dacă răspundeţi la întrebarea „Unde este bărbatul fericit?” Iar John, ca omul care nu mai are nimic de pierdut, nu gândeşte nicio clipă şi răspunde sub impulsul primei inspiraţii: —— Între picioarele femeii! —— Hip-hip-hurray! strigă comisia într-un glas. Felicitările noastre! Poftiţi diseară cu soţia dumneavoastră la recepţia în cinstea noilor membri. Fericitul John se întoarce acasă radios şi soţia îl felicită şi-l sărută. —— Ce mă bucur că ai reuşit să-ţi vezi visul împlinit! îi spune ea. Dar, deşi englezoaică, este femeie şi vrea să ştie: —— Şi ce întrebare ţi-au pus? —— Unde este bărbatul fericit? —— Şi tu ce-ai răspuns? Delicat ca orice englez autentic, John nu poate să-i dea soţiei adevăratul lui răspuns. —— În biserică, spune el. —— În biserică? se miră Mrs. Smith. Şi te-au primit pentru răspunsul ăsta? —— Da, m-au primit. Uite aici carnetul de membru. Iar diseară suntem invitaţi la recepţia în cinstea noilor membri. Seara, Mr. şi Mrs. John Smith se duc la recepţie. Invitaţii iau loc la masa unde se serveşte supeul, preşedintele ţine un mic speech, îi prezintă pe fericiţii noi membri ai clubului, se ciocnesc paharele în cinstea lor şi se ţin toasturi, după obiceiul englezesc. Când îi vine rândul lui John, după ce acesta îşi exprimă gratitudinea şi fericirea, ia cuvântul şi Mrs. Smith: 168

—— Sunt foarte fericită pentru că soţul meu şi-a văzut visul împlinit. Cu atât mai mult cu cât, mie, răspunsul lui la întrebarea ce i s-a pus nu mi s-a părut foarte perspicace. Şi eu nici nu înţeleg de ce l-a dat, pentru că acolo unde a spus el n-a intrat decât o dată în viaţa lui şi n-a stat decât două minute.

Într-adevăr, perspicacitatea este o alta din însuşirile britanice esenţiale. Nu degeaba pe aceste meleaguri s-a născut Sherlock Holmes. Faima lui a sporit încă după moarte, cum ne dovedeşte următoarea poveste.

Ajuns după moarte în rai, marele detectiv e convocat de Dumnezeu în persoană. —— Am nevoie de ajutorul dumitale, îi spune El lui Sherlock. După atâţia ani, nu mai reuşesc să dau de urma lui Adam şi a Evei. Milioane de perechi pretind că ei sunt. Poţi să mi-i găseşti? Perspicacele detectiv meditează profund câteva clipe şi răspunde: —— Pot, Doamne, cu o condiţie: ca, vreme de numai o zi, tot ceea ce vreau eu să se împlinească. —— Fiat! spune Dumnezeu, aşa să fie. A doua zi se prezintă Sherlock Holmes la Dumnezeu cu un bărbat şi o femeie. —— Doamne, aceştia sunt. —— Formidabil! exclamă El. Mulţumesc nespus! Dar, cum i-ai descoperit? —— Simplu, Doamne. Am poruncit ca fiecare din cei de-aici din Rai, să intre în p...a mamei lui sau a ei şi ăştia doi au fost singurii rămaşi pe dinafară.

Ȋn ciuda marilor calităţi ale englezului, Britania bancului n-ar mai fi ea fără aportul celuilalt mare insular – scoţianul. 31 Ȋn tradiţie universală, scoţianul este un om foarte cumpătat, mai pe româneşte – zgârcit.

La fel ca mulţi alţi compatrioţi, scoţianul a decis să înceapă o

Irlandezul este marele absent din bancul românesc. Paradoxal, când atâţia mari (unii spun chiar toţi marii) umorişti ai Angliei — de la Swift la Wilde şi Shaw — au fost irlandezi. 31

169

viaţă nouă în America. După 20 ani se întoarce în Scoţia ca să-şi revadă familia. Coborând din avion (ori vapor), se trezeşte înconjurat de-o ceată de bărboşi, care-l iau în braţe şi-l pupă. Doamne, cine-s ăştia? se întreabă. Dar parcă ar recunoaşte nişte figuri cunoscute sub bărbile astea de două coate. —— Tu eşti, tată? —— Eu, fiule. —— Tu eşti frate-meu Jack, nu-i aşa? —— Eu sunt. —— Bine, dar ce-i cu voi, ce v-aţi lăsat cu toţi bărbile astea uriaşe? —— Ei, asta-i! Ai uitat c-ai luat cu tine lama de ras când ai plecat? Şi iată o poveste în care specificul scoţian se împleteşte cu cel pur britanic – ba poate chiar cu oarecare latinitate.

Un scoţian se prezintă la atelierul de vulcanizare, ca să i se pună un petec pe un... prezervativ. Omul de la tejghea răsuceşte pe toate părţile obiectul, care e deja plin de petece, şi spune: —— Domnule, n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul nou? —— Imposibil! se indignează scoţianul. E prezervativul clubului!

Scoţianul, fire complexă, mai prezintă o calitate care l-a făcut celebru pe mapamond — a inventat whiskyul! Care este apă pentru el.

Un explorator scoţian, proaspăt întors dintr-o expediţie în Africa, povesteşte într-un cerc de tinere doamne ce-l ascultă fascinate. —— Ei bine, imaginaţi-vă, să te târăşti patru zile, patru zile! prin pustiu, fără nici o picătură de whisky, nici una! —— Dar, îndrăzneşte una din tinerele femei, nu puteaţi căuta o oază cu o fântână? —— Fântână? repetă povestitorul, uimit. Dar cine putea, într-o astfel de situaţie, să se gândească la spălat? 32 Omit bine-cunoscutul banc cu „black-tie” în deşert, deşi circula acum 50 ani şi mai circulă încă. 32

170

De aceea, poate părea ciudată povestea următoare. Întors acasă dintr-o vizită unde s-a ghiftuit peste măsură, scoţianul începe să vomite, dar nu oricum. El strânge din dinţi, mârâind printre ei: „Berea – da, friptura – nu!”.” Ce adevărat scoţian renunţă la băutură pentru mâncare? Poate numai pentru că berea nu e adevărată băutură, ca whiskyul. Peste deosebirile — şi uneori disensiunile — insulare suflă o mare trăsătură unificatoare — monarhia.

Iat-o pe Maiestatea Sa Regina Regatului Unit vizitându-şi flota, mândrie naţională britanică. Pe puntea navei amiral, regina şi suita primesc onorurile, apoi vizitează marele cuirasat. După ce a coborât scara abruptă, aruncând din întâmplare o privire înapoi, regina observă un tânăr ofiţer care, la picioarele scării, trage cu ochiul în sus în vreme ce coboară doamnele de onoare. Scandalizată — dar discretă, ca orice englezoaică — Maiestatea sa îl ia deoparte pe amiral şi-i povesteşte ce văzuse, încheind: —— Uite în ce hal a ajuns flota britanică! Amiralul se face galben-verde şi spune: —— Maiestate, fiţi sigură că acel ofiţer va primi o pedeapsă exemplară. —— Da, remarcă regina, dar faceţi asta cu toată discreţia, ca să nu ne compromitem... —— Maiestate, vă asigur că vom proceda cu maximă discreţie. Se termină vizita, trece o lună, trec două, regina nu primeşte niciun raport. Are loc o recepţie la Buckingham Palace, la care amiralul este invitat şi, când el ajunge în faţa reginei, ea îi reaminteşte incidentul. —— Amirale, întreabă ea, ce s-a întâmplat cu acel ofiţer de care am vorbit noi? —— Aşa cum am promis, maiestate — degradare şi o lună de carceră. —— Aspră pedeapsă, remarcă regina. —— Aspră dar meritată, maiestate. —— Dar pentru ce motiv? revine regina. Mi-aţi promis că o veţi face cu toată discreţia. 171

—— Bineînţeles, maiestate, totul foarte discret – conform articolului 412 din Codul Marinei Britanice. —— Aha, face regina. Maiestatea sa abia a aşteptat să se termine recepţia ca să comande să i se aducă la ea în cameră Codul Marinei Britanice. Ce glăsuia articolul 412, adoptat cu 300 ani în urmă? „Este pasibil de degradare şi o lună de carceră orice ofiţer care descoperă pe navă o gaură şi nu ia neîntârziat măsuri să o astupe.” Şi acum să trecem oceanul în America, ţara tuturor posibilităţilor! Aici trebuie sa fii cu ochii în patru, căci oricui i se poate întâmpla orice. Oricui, chiar şi Papei.

Când a coborât din avion în prima sa vizită în U.S.A., Papa a fost înconjurat de ziarişti şi primul l-a întrebat: —— Ce părere are Sfinţia Voastră despre bordelurile din America? Şocat, dar calm, Papa s-a eschivat, cu o altă întrebare, rostită pe un ton simulând mirarea: —— Există bordeluri în America? A doua zi, pe prima pagină a tuturor ziarelor new-yorkeze apare cu caractere uriaşe: PRIMA ÎNTREBARE A PAPEI PE PĂMÂNT AMERICAN: EXISTĂ BORDELURI ÎN AMERICA?

Într-adevăr, America e ţara tuturor posibilităţilor. Nu numai că aici plouă cu milioanele şi milionarii (în acei ani, miliardarii erau foarte rari), dar e posibil ca — minune mare! — o femeie să facă un bărbat milionar.

După cum povesteşte o americancă unei prietene: —— My dear, am reuşit să-l fac pe soţul meu milionar! —— Oh, cum? —— Simplu: când l-am luat era miliardar.

Nu e de mirare că în America domneşte bancul absurd. Iată o mostră tipică, deoarece se desfăşoară în lumea Western-ului.

Doi cowboys intră într-un saloon (cârciumă) şi se aşează la bar, comandând tradiţionalul double whisky on the rocks. Rotindu-şi ochii spre sala întunecată de atâta fum, unul din cei doi cowboys tresare, exclamând: 172

—— Drace! Uite-l! —— Cine? întreabă celălalt. —— Duşmanul meu de moarte! —— Care-i ăla? —— Individul de la masa din colţ? —— Care masă, că sunt două acolo? —— Omul cu sombrero. —— Păi, toţi au sombrero. Atunci, omul scoate iute revolverele din tocuri şi începe, pac – pac – pac – pac – pac... şi, unul după altul, cad seceraţi indivizii din colţ, până rămâne unul singur în picioare, spre care cowboy-ul arată triumfător: —— Uite-l, ăla-i duşmanul meu de moarte! Cowboy-ul e un mit al lumii moderne, poate ultimul.

Iată-l într-o altă poveste, care începe acolo unde cea tradiţională sfârşeşte — cowboy-ul săltându-şi mireasa pe cal. Calul, nărăvaş, ori poate dintr-o antipatie subită, se scutură şi azvârlă mireasa jos din şa. Cowboy-ul nostru se uită supărat la cal, ridică arătătorul spre el şi-i spune răspicat, „One”. Apoi, îşi ridică mireasa din praf şi o urcă din nou în şa. Calul o aruncă din nou jos. Cowboy-ul caută încruntat la cal şi-i spune, ridicând două degete „Two”. Se apleacă, îşi culege aleasa din praf, o urcă a treia oară în şa şi calul o azvârlă din nou jos. Fără o vorbă, cowboy-ul scoate Colt-ul (tradiţionalul pistol vechi) de la şold şi pac! îşi împuşca calul. Atunci, mireasa se ridică de jos şi începe să ţipe la bărbatul ei: —— Ce-i cu tine?! De ce-ai împuşcat bietul animal?! Ce dacă m-a azvârlit din şa? Nu era obişnuit cu mine! Cum se poate să împuşti un cal!? Un cal costă bani! Abia ne-am luat şi tu arunci banii! Şi şuvoiul verbal continuă pe acelaşi ton. Până când cowboyul îl retează, ridicând arătătorul în sus şi spunând răspicat, „One”. Dar, cum am aflat deja, America are şi ea o problemă – rasismul. Aici s-a înregistrat Culmea rasismului: să bei Black and 173

White whisky din două pahare diferite.

Bancul românesc din anii comunismului nu prea a fost interesat în zone exterioare Occidentului. El atinge alte continente şi culturi numai în măsura în care pot interfera cu realitatea românească, cum am văzut şi vom mai vedea în alte capitole. Multele vizite ale lui Ceauşescu în ţările aşa-zisei „Lumi a treia”, majoritatea în Africa, au incitat o singulară vizită a bancului românesc în acest continent.

Ne aflăm într-una din fostele colonii franceze din Africa care tocmai şi-a proclamat independenţa ca republică şi a ales un parlament, dar acesta întârzie să ia câteva decizii importante. Iritat, preşedintele republicii convoacă la el comisia parlamentară. —— Ce vă tot câcâiţi atâta?! strigă el la comisie. —— Excelenţă, ne luptăm cu moştenirea colonialismului... ştiţi... treizeci de triburi... —— Concret! Care-s problemele? —— Sunt trei: numele republicii, drapelul naţional şi imnul naţional. —— Ce-i aşa de greu s-alegem un nume? strigă din nou preşedintele. Înainte, pe vremea colonialiştilor, cum ne chemam? —— Păi,... Colonia Central-Est-Vestică Africană. —— Simplu, acum ne chemăm Republica Central-Est-Vestică Africană. —— Minunată idee, excelenţă! Şi ce facem cu drapelul? —— Drapelul? Hmm, înainte, pe vremea lor... ce drapel aveam? —— Păi, tricolorul francez. —— Foarte bine, acum să avem tricolorul cu ciolanul nostru sacru pe el. Doar fiecare trib îşi are ciolanul lui sacru, nu? —— Aşa este, extraordinară idee, excelenţă! Şi cu imnul ce facem? —— Imnul?... Hm, pe vremea... aceea, ce imn aveam? —— Ştiţi... al francezilor, Marseillaise... Aux armes, citoyens!

174

—— Păi, aşa să şi fie! Aux arbres, citoyens! 33 Dacă vi se pare că viziunea mai sus ilustrată a acestor diferite naţiuni ale Pământului denotă un spirit critic exacerbat, de naţionalism ori xenofobie, vă invit să recitiţi finalul capitolului 8 care ilustrează spiritul autocritic încă mai puternic al bancului românesc.

Traducerea nu e necesară într-o ţară (încă) francofonă, precum România. 33

175

11

Folclor sau OZN?

O scurtă incursiune „teoretică” în timpul şi spaţiul istoric al bancului, ce merită citită, căci este copios agrementată cu bancuri Această banalitate cotidiană care este bancul ascunde cel puţin două mistere: 1) unde, cum şi când a apărut el ca gen, în lume şi în România; şi 2) cum se naşte, concret, un banc — ca folclor sau din altă, obscură, sursă. Nu pretind să dau răspunsul definitiv la aceste întrebări, ci doar să stârnesc şi să luminez puţin discuţia, cu ajutorul bancului însuşi. Cred că avem temeiuri îndreptăţite – dacă nu dovezi documentare – să credem că bancul este tot atât de vechi pe lumea asta ca şi râsul. E foarte probabil ca, acum 2500 ani, pe străzile Atenei şi altor oraşe-cetăţi greceşti, se putea auzi, „O ştii pe ultima a lui Esop?” şi că ceea ce numim acum Fabulele lui Esop reprezintă prima antologie a bancurilor, culese şi periate de precursorul mitic al lui Romanó. Dacă aceasta poate părea o speculaţie fără bază documentară, putem desluşi originea bancului în zorii Renaşterii italiene, care stă, şi în privinţa asta, la temelia civilizaţiei moderne. Am citat în capitolul 5 rugăciunea fetei mini-jupate cuminţi: „Sfântă fecioară, care ai născut fără să păcătuieşti, ajută-mă să păcătuiesc fără să nasc”. Ei bine, aceeaşi rugăciune o regăsim într-o „povestire italiană” de Anatole France, scriitor francez de marcă de la răspântia secolelor 19-20. 34 El spune că a preluat povestirile din documente italiene originale şi nu avem motive să-i suspectăm declaraţia. Este deci foarte plauzibil ca Ȋn volumul „Sur la pierre blanche” (1905), într-o formă puţin diferită. O puteţi afla căutând pe Google: Anatole France şi „Sainte Mère de Dieu”. 34

176

„rugăciunea” să fi circulat, ca banc, în jurul anilor 1300 pe străzile Florenţei. Avem în ea toate caracteristicile bancului modern de calitate: concizia, semnul de întrebare (ambiguu, implicit sau explicit), surpriza poantei finale, înlănţuirea cu introducerea într-un cerc perfect, totul cu maximă simplitate. Dacă aceasta nu este o dovadă suficientă a tezei mele, iată o a doua. Savuraţi acest alt banc ce a circulat în România în aceeași perioadă a minijupei.

Doi tineri studenţi, aflaţi într-o excursie prin ţară, ajung seara la un hotel şi sunt cazaţi în ultima cameră liberă, cu trei paturi. Mai târziu, trag la hotel şi un preot cu soţia şi fiica lui. Recepţionerul nu mai are nimic liber în afară de patul liber din camera ce o dăduse celor doi studenţi. El discută cu studenţii, care sunt de acord să împartă camera cu familia popii – nu era să-i lase să doarmă pe stradă! Deci, călătorii noştri fac cunoştinţă şi se acomodează cum pot mai bine: preotul se culcă cu nevasta într-un pat, fiica lor în al doilea şi cei doi studenţi în al treilea. Aşa cum bănuiţi, fata popii nu mai era o fetiţă, aşa că cei doi studenţi dezbat sub pătură, pe şoptite: „Încercăm? — Fireşte. — Dăm cu banul?” Dau cu banul şi unul câştigă, dar mai e o problemă — cum să nu încurce paturile pe întuneric. Găsesc soluţia — pipăi şi numeri picioarele. Pleacă deci fericitul câştigător al sorţilor, merge prin beznă, pipăind picioare prin pătură, găseşte două, urcă în pat şi acolo rămâne. Preoteasa grijulie şi cu somn mai uşor, se trezeşte auzind ceva şi-şi zgâlţâie şi scoală bărbatul, şoptind pe sub pătură: „Ascultă, ce-o fi cu fata noastră? — De un’ să ştiu eu?” mormăie popa, nemulţumit ca orice om sculat în miezul nopţii. „Du-te tu de vezi,” îi spune el nevestii. — Dar cum să nimeresc pe întuneric? — Numără şi tu picioarele,” îi aruncă părintele şi se întoarce pe partea cealaltă, adormind pe loc. Se scoală preoteasa, bâjbâie, pipăie, numără, găseşte două picioare, urcă şi acolo rămâne. Între timp, primul student şi-a terminat treaba şi o porneşte spre patul lui, numărând picioarele. Se vâră deci în patul popii, îl zgâlţâie, trezindu-l şi-i spune, „E rândul tău. Fata popii e o 177

bucăţică bună.”

Cititorul avizat va fi recunoscut aici, redusă la esenţial, una din povestirile din Decameronul lui Giovanni Boccaccio, scris pe la mijlocul secolului 14. Asta nu înseamnă că România modernă a născut, independent, a doua oară, sub formă de banc, povestea pre-renascentistă; aceasta din urmă a fost, fără îndoială, sursa inspiratoare a bancului, care a contribuit doar adăugând mai mult „picant” (popa în locul unui banal negustor). La fel, povestirea lui Anatole France trebuie să fi inspirat un cititor versat să lanseze recent celălalt banc. Avem astfel un răspuns (parţial) la întrebarea nr. 2 cu care începe capitolul: unele bancuri se nasc într-un mediu intelectual. Să ne întoarcem în România pentru a ne întreba când a apărut bancul la noi. Dat fiind dezvoltatul simţ naţional al umorului, e de presupus că bancul a însoţit toată istoria românului, cu mult înainte ca termenul însuşi să se fi născut. El a existat întâi sub forma de „snoavă” populară, ale cărei prime expresii scrise le găsim în „Povestea vorbei” a lui Anton Pann. Poveştile sale ritmate şi/ sau rimate — care nu trebuie confundate cu fabulele, deoarece au de regulă omul ca erou — au fost, aşa cum autorul menţionează, „de la lume adunate şi-napoi la lume date” şi reprezintă o antologie a bancurilor epocii. O dovadă este faptul că unele dintre ele au circulat din nou, 150 ani mai târziu, ca bancuri. Iată o mostră, în care apare Nastratin Hogea, personaj în care putem, cu oarecare imaginaţie, vedea un precursor al eroului modern Bulă.

Nastratin Hogea se duce în audienţă la Vizir, cu o jalbă şi, în consecinţă, cu un peşcheş. Dar ce peşcheş poate duce un om sărac ca el unui vizir? Ce-ar fi să ia nişte pepeni verzi? —— Nu pepeni, prostule, îi spune nevasta, du-i nişte smochine. Nastratin, ca orice bărbat înţelept, ascultă de nevastă şi ia cu el o traistă cu smochine. Ajunge el la vizir şi scoate peşcheşul şi vizirul se face foc: —— Ce?! Îţi baţi joc de mine?! Ăsta-i peşcheş?! Şi cheamă slujitorii şi-i pune să-i dea lui Nastratin nădragii jos şi să-i bage smochinele-n fund, una câte una. 178

După fiecare smochină, Nastratin icneşte din greu zicând „Mulţumescu-ţi ţie!” Până când vizirul, curiozitatea întrecându-i supărarea, opreşte pedeapsa şi-i zice lui Nastratin: —— Ia ascultă, ce-mi tot mulţumeşti atât? —— Apăi nu înălţimii voastre îi mulţumesc, răspunde Nastratin, icnind. —— Dar cui? —— Neveste-mii îi mulţumesc pentru sfatul ei. Căci ce m-aş fi făcut, înălţimea voastră, dacă mă luam după capul meu prost şi vă aduceam peşcheş pepeni verzi? Povestirile nastratiniene au însă de obicei poanta uşor previzibilă pentru a fi bancuri autentice. Ȋn forma sa modernă, bancul românesc apare pentru prima oară scris la Caragiale, părintele umorului naţional, al primului erou de banc, Mitică, şi al miticismelor. Iată o mostră veche de mai bine de 100 ani:

Mitică se întâlneşte cu un prieten: —— Unde-ai fost în vacanţă, Mitică? —— La munte monşer. —— La care munte? —— La muntele de pietate, monşer. 35

Cât de modern şi actual este Mitică Sr. ne-o dovedeşte povestea stră-stră-nepotului său din anii ‘80.

Se apropie Crăciunul. Un prieten îl întreabă pe Mitică: —— Ai tăiat porcul, Mitică? —— L-am tăiat, monşer. De pe listă.

Chiar de-am lămuri problema originii bancului ca gen, tot nu am putea cunoaşte misterul naşterii unui banc. Putem, eventual, să vedem cum „prinde” el o ureche, cum aceasta se înmulţeşte până captează un oraş sau chiar o ţară, dar momentul când „se aprinde becul” în prima minte nu-l vom putea surprinde niciodată. Nimeni nu poate şti dacă a asistat vreodată la naşterea unui banc, nimeni nu poate arăta cu degetul şi spune: „Iată-l pe tatăl ori mama acestui banc”. De aceea, putem spune că bancul este folclor. Şi putem afirma cu toată siguranţa că misterul acesta nu va fi niciodată dezlegat, din moment ce nici Securitatea română, cea 35

Termen vechi pentru casa de amanet. 179

mai bine pusă la punct din toate, n-a reuşit, în ciuda eforturilor depuse, să descopere pe autorul unui singur banc. Ȋn anii ‘50, ea a organizat o mare acţiune în acest sens, încercând — cu metode de convingere bine-cunoscute — să urce pe firul unui banc până la autorul lui, dar a sfârşit într-un cerc vicios care, în plus, intersecta cercuri sus-puse. Dacă n-a reuşit să descopere autorul vreunui banc, în schimb Securitatea s-a concentrat asupra propagatorilor lui, pentru a-i conferi justiţiei. Cum tratează justiţia comunistă infracţiunea de banc politic. Cine-l spune —10 ani. Cine-l ascultă şi râde — 10 ani. Cine-l ascultă şi nu râde — 15 ani. De ce ia cel mai mult cel care

nu râde? Ăsta-i cel mai periculos, tovarăşi, e un apolitic.

Securitatea nefiind singura care a eşuat în încercarea de-a descoperi pe autorul unui singur banc, lumea a văzut apărând teorii care de care mai fanteziste. Ȋn România, antisemiţii şi filosemiţii deopotrivă au dat vina pe evrei. Dar şi după ce cvasitotalitatea evreilor au părăsit ţara, lăsând în urmă o minoritate neînsemnată, producţia de bancuri n-a scăzut. Cea mai fantezistă ipoteză — nici acum total abandonată — este aceea că bancurile ar fi opera unor extratereştri, ce ni le injectează pe căi obscure. Dintre ipotezele mai „pământeşti” merită menţionată cea a inventatorului psihanalizei, Sigmund Freud. El a susţinut că bancurile se nasc în subconştient, ca şi visele, dar — deşi a înnegrit multe pagini pe acest subiect — n-a reuşit vreodată să arate cu degetul, „iată pe autorul acestui banc”. El ne oferă doar autori de vorbe de duh, dar acestea nu sunt chiar bancuri. Totuşi, dat fiind că ele ne oferă o imagine, fie şi aproximativă a procesului de geneză a umorului spontan, merită sa ne oprim asupra lor. Ȋn unele împrejurări, vorba de duh are o forţa sintetizatoare atât de puternică încât devine mai mult decât un banc, depăşeşte efemeritatea obişnuită a acestuia din urmă, transformându-se într-o zicală umoristică. România are o veche tradiţie în această privinţă. La horă sau la şezătoare, românul obişnuia să trimită în „strigături” înţepături cu adrese personale precise, o practică extinsă în împrejurări foarte variate. Iată o mostră veche de aproape 100 ani de la o „șezătoare parlamentară” de dinaintea 180

celui de-Al Doilea Război Mondial. Un ministru acuzat de afaceri veroase se ridică să se apere şi oferă, în final, suprema dovadă a nevinovăţiei lui, trăgându-şi în afară buzunarele şi exclamând: „N-am decât doi poli în buzunare!” 36 La care, unul din spiritele strălucite ale vremii, avocatul şi deputatul Istrate Micescu (care, între noi fie spus, va sfârşi în închisorile comuniste), strigă, „Şi Pământul are numai doi poli, dar se-nvârte!” 37 Se spune că la procesul comunist, în care a fost condamnat Istrate Micescu, el s-a apărat singur, adresându-se instanței astfel: „Fabula spune că, într-o zi, cioara s-a adresat privighetorii,

spunându-i, „Ce ne tot cârâi atât?” Privighetoarea i-a răspuns „Tu vorbeşti, cioară?” şi cei doi s-au certat, care are cântecul mai frumos. Au hotărât să ceară o părere obiectivă şi s-a întâmplat să treacă pe acolo măgarul. El a ascultat amândouă păsările şi a dat câştig de cauză ciorii. Morala fabulei: aşa păţeşti când te judecă măgarii”. Fireşte, măgarii comunişti l-au condamnat pe

fabulist. Sub comunişti, vorba de duh a devenit o îndeletnicire periculoasă, care a dus adesea oameni la Canal. Cu toate acestea, două figuri publice, de mult dispărute, au mai apucat să strălucească, din păcate fără a lăsa, după ştiinţa noastră, urmaşi. Tudor Arghezi (1880-1967), marele poet categorisit iniţial de regim ca „putred” pentru că refuzase să se „încadreze” și care trăise anonim, vânzând în piaţă fructe din livada ce nu-i fusese, totuşi, naţionalizată. După vreo zece ani, pentru a asigura un viitor copiilor lui, el s-a văzut silit la un compromis, acceptând să devină un „clasic în viaţă” şi să publice în linia Partidului, dar cu un minim de decenţă. Şi-a luat revanşa cu câteva vorbe de duh, dintre care am citat una în capitolul 5. Iată o a doua, care a devenit de-a dreptul istorică.

Prin 1960, un relativ tânăr dar deja consacrat autor, îşi lansează, la Casa Scriitorilor, jurnalul său de călătorie în Cuba

Un pol, termen cîndva foarte popular, acum uitat - monedă sau bancnotă de douăzeci de lei, care a circulat în România. 37 Povestit mie de tatăl meu, împreună cu nota biografică despre Istrate Micescu. 36

181

proaspăt „eliberată” de Fidel Castro şi devenită socialistă. După prezentare, firitiseli şi gustări, participanţii se adună în grupuri şi discută despre una şi alta, interesante pentru breasla scriitorilor. În centrul unui grup se află maestrul Arghezi, ale cărui cuvinte mai tinerii săi confraţi le sorb cu reverenţă. La un moment dat, poetul, fumător înrăit, se scotoceşte prin buzunare şi scoate un pachet mototolit de „Carpaţi”, una din obişnuitele mărci româneşti, mai mult fân decât tutun. În acest moment, tânărul autor al volumului lansat, plin de diatribe împotriva imperialismului american, se îndeasă: —— Îmi permiteţi, maestre, să vă ofer una? Şi întinde un pachet de Chesterfield, o delicatesă de fumător. Poetul mulţumeşte, extrage o ţigară, o examinează, o răsuceşte uşor între degetele gălbenite, îi savurează mirosul, apoi, cu o voce tremurată de cei 80 ani ai săi, dar cu spiritul incisiv intact, aruncă în tăcerea evlavioasă: —— Ehei, tinere, văd că dumneata una scrii şi alta fumezi.

Vorba „una scrii şi alta fumezi” a intrat în fondul de aur al înţelepciunii şi umorului popular şi o poţi auzi în gura unor generaţii care ştiu ce înseamnă („a mânca că..t”), dar nu-i cunosc originile. Grigore Moisil (1906-1973), matematician de reputaţie internaţională şi fondator al unei şcoli naţionale de matematică, este al doilea mare specialist al poantelor spontane, lansate prin surprindere. Teritoriul lui de predilecţie era incinta Academiei Române, al cărei membru permanent era şi la ale cărei plicticoase şedinţe asista în aparenţă moţăind, pentru a trezi audienţa cu câte o neaşteptată vorbă de duh.

La o astfel de şedinţă a Academiei, este primit membru corespondent, ca reprezentând o ştiinţă pe care instituţia o ignorase până atunci, binecunoscutul pe atunci meteorolog Nicolae Topor, pe care românii îl numeau „regele mincinoşilor”. Topor rosteşte o apologie a meteorologiei, menită să convingă audienţa că disciplina sa a devenit, în urma progresului tehnic, o ştiinţă. În final, el lansează ultimul puternic argument: —— Anul acesta, am reuşit să dăm pronosticul corect în 45 la sută din cazuri. 182

Un argument care ar fi trecut neobservat dacă, în pauza lăsată de vorbitor pentru accentuarea impresiei, n-ar fi răsunat deodată vocea tărăgănată a profesorului Moisil: —— Dar de ce n-aţi pronosticat invers? Aţi fi avut 55 la sută reuşită.

S-a întâmplat ca, student fiind, să asist la naşterea unei alte vorbe de duh a profesorului Moisil, deşi nu eram unul dintre studenţii, şi cu atât mai puţin dintre intimii, săi. Profesorului îi plăcea vinul şi obişnuia să-l deguste, fără a exagera, în compania unor prieteni matematicieni, dintre care unul se întâmplase să-mi fie mie profesor. Ei se întâlneau, în pauze, la o mică bodegă (de multă vreme dispărută) de pe strada Batiştei, nu departe de bulevard. Câţiva dintre noi, studenţii, mai dădeam câte-o raită pe la acea bodegă, astfel ca — de la o masă situată mai la o parte — să ne vedem şi chiar auzi profesorii. Ei vorbeau de matematică superioară, obscură nouă, amestecată cu amintiri dintr-o tinereţe de asemeni foarte diferită de-a noastră. Ȋntr-o zi însă, l-am auzit pe profesorul Moisil rostind către

prietenii lui o apologie a vinului: „după un pahar de vin, te simţi un om nou. Şi un om nou are nevoie şi el de un pahar de vin.” O vorbă la fel de bună ca un banc, pe care am mai auzit-o reprodusă şi de alţii din generaţia mea. Revenim acum la problema naşterii unui banc. Vorbele de duh, cărora uneori le cunoaştem autorul şi împrejurările apariţiei, ne-au dat o imagine care, prin analogie, poate sugera măcar natura procesului de naştere aparent spontană a unui banc. Un alt fapt ce poate arunca o lumină asupra procesului îl reprezintă naşterea unui personaj de banc. La un moment dat, această nevoie de „personalizare” a bancurilor a crescut ducând la apariţia câtorva astfel de eroi naţionali. Unul dintre ei s-a născut chiar sub ochii a milioane de români. Este vorba de Nea Mărin, lansat pe micul ecran pe la începutul anilor ‘70 şi încă viu astăzi, după moartea popularului actor Amza Pellea, care i-a dat viaţă. Pellea se specializase în roluri de domnitori cam stereotipi ori activişti de partid (încă mult mai insipizi), care i-ar fi asigurat o reputaţie absolut oarecare. El 183

a avut însă intuiţia şi iniţiativa creării acestui personaj. Oltean ca şi părintele lui, Nea Mărin este isteţ, iute la vorbă, dar superficial şi — s-o spunem pe şleau — cam puturos şi fudul. Ȋntr-un cuvânt, cu calităţile şi defectele olteanului: cucereşte inimile, dar nu şi încrederea. Ȋn jurul lui, Amza Pellea a pus în mişcare tot satul Băileşti (pe-aproape de Caracal, unde s-a răsturnat carul cu proşti), în primul rând pe nevastă-sa Veta, olteancă mai iute la vorbă decât la minte, şi nepotul Sucă, care e de-a dreptul cam tare de cap. Nea Mărin şi băileştenii lui au adus în scenă snoava populară, acidă, cu adresă personală, aproape totdeauna politic „nevinovată”. Cu timpul, personajul a îndrăznit, totuşi, să arunce aluziile satirice mai departe şi mai sus, ajungând până la urmă în vârf. Ȋntr-unul din episoade a apărut „Ileana lui Zăpăcitu din capul satului”, în care oricine putea citi pe „Elena Nebunului din capul statului”. După care Nea Mărin a dispărut pentru un timp de pe scenă şi ecrane şi oamenii au început să fabuleze că ar fi fugit din ţară. Zvonul a silit regimul să-l readucă pe Amza Pellea pe scenă, cuminţit. Şi alte zvonuri au circulat după moartea timpurie a lui Pellea în 1983, la numai 52 ani, de un cancer declarat prea subit pentru ca oamenii să-l accepte ca „natural”. Dar Nea Mărin n-a murit odată cu părintele lui. Simpaticul personaj şi-a continuat cariera în bancuri. Unele dintre cele mai bune au părut să „ceară” personajul, în lipsa căruia vigoarea lor ar fi pălit. Iată unul dintre cele mai frumoase exemple, în care scatologicul este la locul lui, chiar dacă acest lucru ni se relevă abia în poantă.

Nea Mărin şi nepotul lui, Sucă, au plecat la Bucureşti pentru nişte „afaceri”, din care au ieşit lefteri. Rămaşi cu numai o sută de lei, prea puţin pentru biletele de tren, ei o pornesc pe jos spre Băileşti, drum lung şi greu. Vorbesc ei pe drum, să le treacă vremea, de una şi de alta şi, la un moment dat, ajung la cuvântul „voinţă”. Nea Mărin observă un căcat pe drum şi-i vine o idee. —— Vezi tu, măi Sucă, asta-ţi lipseşte ţie. —— Ce-mi lipseşte, Nea Mărine? —— Voinţa, mă! Când ai voinţă, poţi face şi cel mai greu lucru cu putinţă, oricât ţi s-ar părea de greu. Înţelegi? 184

—— Înţeleg, Nea Mărine. —— Nu-nţelegi, mă. Vezi tu căcatul ăsta, Sucă? —— Îl văz, Nea Mărine. —— Poţi tu mânca căcatul ăsta? —— Da’ ce-ţi veni, Nea Mărine? —— Păi ce-ţi spusei eu? Dacă ai voinţă, poţi mânca căcatul ăsta. Dar tu n-ai. —— Să-l mănânc aşa, pe degeaba? —— Nu pe degeaba, pe bani, mă! Dacă-ţi dau o sută, poţi să-l mănânci? —— Nea Mărine, dacă-mi dai o sută, mă prind că-l mănânc. —— Ia fugi de-acilea, mă Sucă! —— Zău că-l mănânc, Nea Mărine! —— Hai că nu te cred! —— Zău, Nea Mărine! Mă prind că-l mănânc! —— Te prinzi? —— Mă! —— Mă prind şi eu, Sucă. Dacă-l mănânci, îţi dau suta. Şi se apucă Sucă să mănânce şi, cu icneli, cu oftaturi, cu pauze, mănâncă căcatul. —— Măi, fir-aş să fiu, se scarpină Nea Mărin în ceafă. —— Ei, Nea Mărine, îl mâncai sau ba? —— Ce să zic, Sucă, îl mâncaşi, iacă suta. Merg ei mai departe şi pe Nea Mărin îl roade gândul: „mi-o făcu Sucă, îmi luă suta. Da’ las-că i-o iau eu înapoi.” Şi, cum se apropiau ei de Băileştii natali, vede Nea Mărin un alt căcat pe şosea. —— Mă Sucă, vezi tu căcatul ăla? —— Îl văz, Nea Mărine. —— Mă prind pe-o sută că-l pot mânca! —— Ei, lasă, Nea Mărine, că nu te cred! —— Dacă-ţi zisei! Te prinzi? —— Nea Mărine, zău... —— Lasă vorba, Sucă! Zi, te prinzi ori ba! —— Nea Mărine, mă prinz. Şi se-apucă Nea Mărin, cu icneli şi opinteli şi pauze, să mănânce şi mănâncă până la ultima îmbucătură. 185

—— Ei, văzuşi, Sucă? —— Văzui, Nea Mărine, văzui. Ce să zic, iacă suta. Ia Nea Mărin suta şi merg cei doi mai departe. Când să intre în Băileşti, se opreşte Sucă deodată şi zice: —— Nea Mărine, ştii una? —— Ce să ştiu, Sucă? —— Noi doi mâncarăm căcatul pe degeaba!

Mulţi par să considere acest banc drept cel mai reprezentativ pentru firea românului sub comunism. Cât despre cei doi — să nu ezităm să-i numim — eroi, îi vom mai reîntâlni. Există oare medii specifice, cercuri, în care se nasc cu precădere bancurile? Deşi ne aflăm pe un teritoriu atât de obscur, câteva lucruri se pot spune. Ȋn primul rând, că lumea bancului are caracter centripet; aproape toate bancurile se petrec în capitală (Băileştii fiind un caz aparte) şi se nasc acolo. Provincialul, care soseşte în Bucureşti, aduce cu el puţin şi pleacă cu sacul plin. Această predominanţă se explică, desigur, prin ponderea mare a politicului în banc; capitala este sediul central al politicului, deci este firesc ca ea să răspundă cel mai repede la stimuli şi din ea să se difuzeze bancurile spre provincie. Totuşi, trebuie să recunoaştem că bună parte din bancurile cu ardeleni îşi au obârşia în Ardeal – un paradox ce se explică, probabil, prin aceea că bancul este în realitate un lucru foarte serios şi că, atunci când se autoironizează, ardeleanul ştie că face ceva util lui însuşi. Ȋn al doilea rând, putem distinge anumite cercuri socioprofesionale ale lumii bancurilor. Există bancuri şcolare, bancuri studenţeşti, bancuri ale lumii medicale, bancuri cazone. Nu este clar dacă aceste cercuri sunt şi producătoarele de bancuri, deşi unele dintre acestea cer cunoştinţe specifice care greu s-ar putea stăpâni în afara lor. Acesta este fără îndoială cazul bancurilor de matematică. Pentru cel interesat, iată o mostră de astfel de extremă specializare.

Vasile, strălucit absolvent a facultăţii de matematică, descoperă după câţiva ani că profesia nu hrăneşte bine, aşa încât o schimbă şi se face pădurar. Câţiva ani mai târziu, a devenit un zdrahon bronzat şi bărbos, ce cu greu ar mai putea fi recunoscut. Iată însă că, după obicei, ministerul convoacă 186

pădurarii la cursuri de perfecţionare. Vasile al nostru participă la un astfel de curs, care e un fel de alfabetizare în ale lemnului. La sfârşitul cursului, se dă şi un fel de colocviu de absolvire. Profesorul enunţă o problemă, care cere să se calculeze cantitatea de masă lemnoasă dintr-o pădure de formă circulară, cu diametrul de... ştiind că densitatea copacilor este de... În clasă se lasă o tăcere în care se poate auzi musca. Vasile simte deşteptându-se în el orgoliul de matematician şi ridică mâna. Abia când ajunge la tablă îşi dă seama că, de prea multă matematică superioară învăţată, a uitat formula suprafeţei cercului. —— Încearcă să-ţi aminteşti, nu e o formulă foarte dificilă, îl încurajează profesorul. Dar Vasile mormăie încurcat: —— Lăsaţi-mă s-o deduc. Şi începe să mâzgălească, în vreme ce mormăie, „integrală din radical de er pătrat minus ix pătrat, de la zero la er,... descompunem pe er pătrat minus ix pătrat în er minus ix ori er plus ix... rezolvăm prin părţi ...” Dar nu iese nimic, formula se încurcă şi mai rău, până când Vasile, roşu la faţă şi asudat până şi-n barbă, renunţă, se lasă păgubaş, mormăie „am uitat ...” şi se întoarce la loc în bancă. Aici, un alt zdrahon bărbos şi bronzat se apleacă spre el şi-i şoptește, „Deşteptule, dacă o lucrai în coordonate polare, o rezolvai cât ai zice peşte.”

Poanta e evidentă pentru un matematician: colegul de bancă, şi probabil mulţi alţi colegi, erau toţi matematicieni deveniţi pădurari. Totuşi, e posibil ca şi un afon în matematică să ghicească. Probabil că orice bărbat râde spontan la următorul banc, chiar dacă nu stăpâneşte un anumit domeniu al fizicii şi nu ştie că există trei principii ale termodinamicii. Ştiţi care este al

patrulea principiu al termodinamicii? 38 Oricât de mult ai scutura-o, ultima picătură tot în izmene cade. Bancurile născute în lumea medicală sunt adesea mai uşor accesibile, dat fiind că medicina a rămas încă, în mare măsură, o 38

Probabil puţini cititori ştiu că termodinamica are trei principii. 187

artă.

Un doctor psihiatru e sculat în miez de noapte de un telefon: —— Alo, domnule doctor, sunt Costică. —— Care Costică? întreabă doctorul, buimac. —— Prietenul tău, Costică. Doctore, ce mă fac? Am o diaree cumplită. La care doctorul, buimac ca omul sculat din somn la ora asta, zice „Ia şi tu un carbaxin,” şi se întoarce pe cealaltă parte şi adoarme la loc. A doua zi însă, el îşi aminteşte de acel telefon şi scormoneşte în memorie: „m-a sunat, cine m-a sunat? N-a zis Costică? Ba da, amicul Costică. Dar de ce m-a sunat? Ce avea? Şi eu ce i-am spus să facă?” Pune mâna pe telefon şi-l sună pe prietenul Costică. —— Alo, Costică, tu m-ai sunat ast’ noapte? —— Eu. —— Măi, scuză-mă, dar eram tare buimac şi nu stiu ce mi-ai spus că ai. —— Diaree. —— Ah, şi eu ce ţi-am spus să faci? —— Sa iau carbaxin. —— Carbaxin?! exclamă doctorul speriat, căci medicamentul e pentru tratarea nevrozelor. —— Şi ai luat? întreabă el, şi mai speriat. —— Am luat. —— Şi cum te simţi? —— Perfect. —— Vrei să spui că ţi-a trecut diareea? —— Nu, nu mi-a trecut, dar nu-mi mai pasă. Un interes aparte îl prezintă bancurile şcolare şi studenţeşti. Ȋn ciuda meritului de-a fi născut pe cel mai mare dintre eroii bancului românesc, mediul şcolar este, probabil ca urmare a imaturităţii politice, prea înclinat către un fel de „artă pentru artă” ori, mai bine spus, „poantă pentru poantă”, ceea ce răpeşte bancurilor forţa generalizatoare. Cel mai adesea, bancul îmbracă forma de ghicitoare, în care adresantul trebuie prins în greşeală cu poanta şi enervat:

—— Ştii de ce elefanţii au ochii roşii? — ???— Pentru ca să 188

nu-i vezi în cireş. — Unde-ai văzut tu elefanţi în cireş? — Păi cum să-i văd, când au ochii roşii?

Iată o altă mostră similară, în care trişarea este admisă cu cinism în poantă:

—— Ghici ce e verde, stă în pom şi cântă? — O pasăre. — Ţţţ — Habar n-am ce altceva ar putea fi. — Scrumbia. — Scrumbie verde?! — Dacă o vopsesc este verde. — Scrumbia nu stă în copac! — Dac-o pun acolo, stă. — Şi-ai s-o faci să şi cânte? — Asta nu, dar dacă-ţi spuneam că nu cântă, ghiceai imediat. Acest infantilism se menţine de regulă şi în lumea universitară. Iată o mostră de banc studenţesc.

Făt Frumos trece printr-o pădure deasă, deasă... adică nu foarte, dar întunecoasă. Şi trece el prin pădure şi ajunge la un lac cu apă limpede, limpede... adică nu foarte, dar adâncă. Şi trece el prin lac şi (omit aici, din versiunea originală, nişte peripeţii în termeni similari de „adică nu foarte, dar”, menite să calce ascultătorul pe nervi, una din plăcerile infantile ale bancului imatur) întâlneşte acolo o femeie bătrână, bătrână... adică nu

foarte, dar urâtă. Şi femeia îi spune „Făt Frumos, lasă-mă să te sărut, că are să-ţi prindă bine”. Şi Făt Frumos o lasă şi după ce-l sărută bătrâna, ea se transformă într-o fată tânără şi frumoasă, frumoasă... adică nu foarte, dar tot merită odată. S-ar putea ca unii (elevi sau studenţi) să râdă la astfel de bancuri, dar pentru cel ce-a trăit măcar zece ani în România socialistă, şi s-a hrănit cu substanţa poantei politice, un banc precum cele de mai sus e pur si simplu tâmpit: tâmpit, nu absurd. Bancurile absurde merită consideraţie şi le vom acorda spaţiu în capitolul următor. De cele mai multe ori, aceste medii restrânse nu reuşesc să producă bancuri ce le depăşesc limitele ca să intre în circuitul naţional. Cele care, totuşi, reuşesc devin naţionale şi originea lor specială devine neimportantă. Pe piaţa românească a bancurilor circulă şi multe producţii de import, în special din URSS, dar şi din alte ţări „frăţeşti”, care trag cam aceleaşi necazuri ca noi, deci împart aceeaşi înclinare 189

către bancul politic. Evident, faimosul Radio Erevan, deja cunoscut, este de sorginte sovietică, mai exact armeană. Tot de dincolo de Prut ne vin şi multe din isprăvile lui Ivan Ivanovici de la el de acasă. Importăm şi din Polonia, Ungaria şi Iugoslavia. Iată câteva specimene.

Cum evoluează idealul de viaţă al iugoslavului, fie el sârb, croat sau altă etnie. În prima tinereţe visează o Zastava 600, versiunea naţională a maşinii fabricate sub licenţa Fiatului. Strânge cureaua şi, în câţiva ani o are. Dar atunci se însoară, are copii şi are nevoie de o Zastava 1000. Mai strânge o gaură la curea, împreună cu nevasta şi, în câţiva ani, a dobândit o-mie-le. Dar anii trec, e matur, are o poziţie socială, visul se ridică la o Zastava 1500. Mai strânge cureaua nişte ani şi o are şi pe ea. După asta, mai are un singur ideal – o cămaşă. Din Ungaria avem o dovadă a recunoştinţei poporului către soldatul sovietic, care-i „eliberase” şi lui patria după modelul bine-cunoscut în România şi aiurea, din capitolul 2.

Mare catastrofă feroviară în Ungaria: un accelerat a deraiat, zeci de morţi, sute de răniţi. De sub resturile fumegânde ale locomotivei este scos, rănit dar întreg la cap, ajutorul mecanicului. După ce-şi mai vine el în fire, comisia de anchetă îl supune la interogatoriu. —— Păi, să vedeţi, povesteşte el, mergeam cu 60 km la oră, când am văzut ceva departe, pe şine. Ne-am mai apropiat şi am văzut că era un om. Mecanicul a încetinit şi ne-am mai apropiat şi am văzut că omul era în uniformă militară. Şi când am ajuns aproape de el, am văzut că era în uniformă sovietică, era un ofiţer sovietic. —— Bine, exclamă comisia, dar de ce-aţi deraiat? La urma urmelor, era vina lui dacă mergea pe şine şi voi nu mai aveaţi ce face. Mai bine să moară unul, decât zeci de oameni! —— Păi, aşa ne-am zis şi noi. Dar, vedeţi, sovieticul a fugit de pe şine. Iată o mostră şi mai recentă, de sorginte poloneză, dedicată cultului lui Lenin, pe care compatrioţii lui Lech Walesa au motive încă mai puternice decât românii sau ungurii să-l venereze.

Pentru că, înainte de-a-şi organiza acasă marea revoluţie, 190

Lenin a petrecut o scurtă bucată de vreme în Polonia. Aniversarea naşterii marelui dascăl al proletariatului este sărbătorită la Varşovia cu o expoziţie omagială de pictură cu tema „Lenin în Polonia”. Comitetul de organizare sortează lucrările pe care artiştii le-au trimis spre expunere şi peste ce dă? — un nud feminin întins într-un pat. Un dublu nud, căci, în parte ascuns sub plapumă, se poate vedea un alt nud cu un cap vag ce pare a avea mustăţi. —— Ce-i asta? strigă comisia. Ce caută chestia asta aici? Să vină autorul! Apare pictorul, bărbos, cu clasica beretă pe cap. —— Ce-i asta, maestre? —— Un nud. —— Asta vedem şi noi, dar ce caută aici? —— Păi, e pentru expoziţie. —— Cum e pentru expoziţie? —— Vedeţi, dânsa e Nadejda Krupskaia, tovarăşa de viaţă şi luptă a lui Lenin. —— Aaa, face comisia mai domolită, dar încă încurcată. Şi bărbatul e... Lenin? —— Nu, bărbatul e Dzerjinski. —— De ce Dzerjinski? Doar tema e Lenin. —— Păi, tocmai asta este, tovarăşi. Lenin e în Polonia. Deoarece situaţii similare se întâlnesc frecvent pe tot întinsul „lagărului” comunist, bancurile de import se pot adapta peisajului românesc şi originile nu mai pot fi recuperate. Numai un studiu comparat al bancurilor din „lagăr — similar disciplinei universitare de literatură comparată — ar putea oferi tabloul exact al circulaţiei internaţionale a bancurilor — şi, după ştiinţa noastră limitată, nu avem încă un astfel de studiu. Iată însă că unele „importuri” pot atinge distanţe neaşteptate şi crea dileme. Ȋn anii ‘50 circula în România următorul banc:

La Congresul mondial de chirurgie, fiecare ţară trimite ce are mai senzaţional. Francezul prezintă, în premieră mondială, o operaţie pe cord deschis. Germanul prezintă un transplant de ficat. Americanul anunţă altă premieră — operaţie pe creier. La sfârşit apare românul cu o... extracţie dentară. 191

—— Extracţie dentară? Ce fel de extracţie? se uită lung unul la altul participanţii. —— O extracţie de molar, spune ,modest, autorul. —— Bine, dar care e noutatea? —— Am făcut extracţia prin orificiul posterior. Ştiţi, la noi omul n-are voie să deschidă gura.

Ei bine, această intrigă şi poantă o regăsim într-una din povestirile scriitorului turc Aziz Nesin, din volumul acestuia Dacă aş fi fost femeie, publicat în traducere românească în anul1963. Turcia trecea şi ea în acei ani printr-o dictatură — una militară şi de relativ scurtă durată — când turcul se temea să deschidă gura. Se inspirase Nesin din bancul românesc? Sau dintr-un alt banc similar circulând într-o ţară mai apropiată, de exemplu Bulgaria? Nu putem avea răspuns, câtă vreme nu avem acea disciplină a „bancurilor comparate”. Dar un lucru e clar: dacă Aziz Nesin putea publica nepedepsit povestirea sa în Turcia, sub dictatură, el putea deschide gura, deci umorul lui e contrafăcut, spre deosebire de cel al românului sau bulgarului, aflaţi de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Ȋncă mai interesantă este o înrudire peste o distanţă mult mai mare. Am citat în primul capitol povestea în care Dumnezeu, când împarte bogăţiile pământului către neamurile lui, îi dă românului din plin, dar nu-i dă şi mintea să ştie cum să se bucure de ele. Aflăm din cartea lui Jean-Claude Carrière Cercul Mincinoşilor, o colecţie de „povestiri filozofice” din întreaga lume, că o poveste similară s-a născut un continent şi un ocean mai departe. Când Dumnezeu alcătuieşte pământul Mexicului,

arhanghelul Gabriel îl întreabă: „Doamne, ai creat o ţară absolut minunată — munţi înalţi, păduri dese, râuri largi, câmpii mănoase! Nu e prea mult pentru o singură ţară?” Dumnezeu îi răspunde: „Nu-ţi face griji, o să-i trimit acolo pe mexicani”. 39

Aş numi acest gen de poveşti — şi sunt convins că cele două exemple nu sunt unice pe mapamond — bancuri arhetipale. Jean-Claude Carrière, Le Cercle des menteurs (Plon 1998, Collection Pocket), p. 299. „Câmpiile mănoase” îmi aparţin, înlocuind cele „două oceane” din original, pentru a face mai pregnantă asemănarea.

39

192

12

Banc şi literatură

Ȋncă puţină „teorie”, pentru a revela virtuţile literare ale bancului, ilustrate cu exemple concrete de diferite forme şi formule de bancuri, inclusiv absurde şi macabre Este bancul doar o rudă săracă a literaturii? Este efemeritatea lui suficientă pentru a-l alunga chiar şi de la coada mesei lui Homer, Shakespeare & Co? De fapt, efemeritatea nu e un argument. Cea mai mare parte a literaturii tipărite nu supravieţuieşte mai mult decât un banc de calitate. La fel ca bancul, literatura este destinată contemporaneităţii — posteritatea e ceva subsidiar, la care mai puţin de un procent din paginile scrise acced. Să primim deci bancul măcar pe uşa din spate a literaturii, ca un gen al folclorului. De altfel, am văzut deja că scriitori dintre cei mai mari, precum Boccaccio, par să fi preluat şi prelucrat bancuri ale epocii lor în adevărate naraţiuni, de amploarea unor povestiri literare. Avem un exemplu similar în lumea noastră românească. Iată un banc care-a circulat în jurul anului 1975.

Ceauşescu călătoreşte prin ţară incognito, bine deghizat, ca să simtă „pulsul” naţiunii. Într-un tren, în Ardeal, se nimereşte să stea în acelaşi compartiment cu un autentic cioban din ţara Moţilor, purtând clop, miţă, traistă de gât şi ciomag. Intră Ceauşescu în vorbă cu ciobanul şi, deşi acesta este, ca orice ardelean ce se respectă, scump la vorbă, află care-i păsul omului: —— Apoi, domnule dragă, spune moţul cu ireproductibilul accent, merg la capitală. —— Oho, aşa departe? Cu treburi? —— Cu treburi. —— Treburi importante? —— Importante, dragă domnule. 193

—— Poate pot să te ajut cumva, se oferă Ceauşescu, sunt şi eu bucureştean. —— D-apoi, ştiu eu, domnule dragă? Că eu am treabă tocmai cu domnul Ceauşescu. —— Chiar cu el? se miră Tovarăşul. —— Chiar cu dânsul. Ceauşescu e chiar curios, şi-l întreabă: —— Şi ce treabă aşa importantă ai dumneata chiar cu preşedintele ţării? —— O jalbă, spune scurt ciobanul. —— O jalbă? Ce fel de jalbă? În acei ani, rezolvarea (sau nerezolvarea) scrisorilor de plângeri şi reclamaţii era una din ocupaţiile favorite ale lui Ceauşescu, deci el vrea să ştie mai mult. —— Apoi, domnule dragă, îi explică ciobanul, am a mă plânge de hoţie. —— Hoţie? Ce fel de hoţie? —— Mare hoţie, domnule, că la noi în comună s-au înmulţit hoţii: şi primarul, şi secretarul de partid, şi preşedintele cooperativei, şi miliţianul şi... Şi omul îi povesteşte, în puţine dar grăitoare cuvinte, ce şi cum fură autorităţile locale. —— Hm, face tovarăşul, şi crezi că are să te primească Ceauşescu să-i spui toate astea? —— Păi, de ce să nu mă primească, domnule dragă, doar asta-i misia lui, să asculte păsurile oamenilor şi să-ndrepte răul. —— O fi aşa, dar dacă, totuşi, nu vrea să te primească? îl iscodeşte Ceauşescu. —— Apoi atunci, spune omul cu multă demnitate, atunci să mă pupe Ceauşescu-n cur! Ceauşescu înghite în sec, dar ce poate să facă, doar n-o să-şi deconspire incognito-ul! Curând, ciobanul coboară ca să ia trenul spre capitală, cei doi se despart amical şi Ceauşescu fuge repede la Bucureşti ca să fie acolo şi să poată primi solicitantul. Acolo dă ordin să se acorde imediat audienţa moţului şi, peste două zile, îl primeşte pe acesta în cabinetul lui. 194

Moţul nostru nu-l recunoaşte pe Ceauşescu, care şi el se face a nu-l cunoaște pe moţ. Acesta îi mai spune odată păsul lui, Ceauşescu îl ascultă, îi primeşte hârtiile şi promite să pedepsească pe vinovaţi. Omul mulţumeşte frumos, îşi ia bună ziua şi dă să plece, când Ceauşescu, împins de curiozitate, îl opreşte: —— Ascultă, bade, spune-mi ce-ai fi făcut dacă nu te primeam? —— Apoi, răspunde moţul foarte serios, ar fi rămas aşa cum am vorbit noi în tren. Deschideţi acum bine-cunoscutul volum Hanul Ancuţei al lui Mihail Sadoveanu şi citiţi povestirea Iapa lui Vodă. Ea seamănă cu bancul aproape până la identitate, cu o unică deosebire, ce nici măcar nu e importantă: în povestire, curul nu e cel al postulantului ci al iepei lui. Este cert că bancul a fost inspirat de povestirea lui Sadoveanu, dar însuşi acest fapt sugerează că povestirea a fost o „snoavă” veche, transmisă autorului şi prelucrată de el. Iar povestirea s-a metamorfozat înapoi în banc, 40 ani după publicare, pentru că avea calităţile intrinseci ale genului. Singura diferenţă importantă între cele două variante merită, totuşi, subliniată. Ȋn povestire, cele două personaje se recunosc imediat la a doua lor întâlnire. Aceasta marchează şi o deosebire subterană între povestire şi banc: cea dintâi pune accentul pe tensiunea literară, dar distruge forţa de şoc a poantei; bancul modern se emancipează de literatură, mutând întreg accentul pe poantă. Trebuie de asemeni spus că, în anii când Sadoveanu îşi scria povestirea, oamenii erau mult mai puţin grăbiţi decât cei de mai târziu şi „snoava”, care era o precursoare a bancului, îmbrăca adesea o formă mult mai literară decât bancul modern — era o povestire cu un final surpriză, care cerea naratorului talent literar. Iată o mostră de banc cules de mine în anii ‘60, care, sub pana

195

lui Caragiale, ar fi putut oricând intra într-unul din volumele sale de schiţe. 40

Tânărul Nicolae A., cunoscut prietenilor ca Nicky, proaspăt şi strălucit absolvent al Facultăţii de Drept din capitală, îşi face ucenicia în avocatură pe lângă maestrul Aristide P., una din gloriile baroului bucureştean. Maestrul, bărbat de vreo cincizeci de ani cu tâmplele cărunte, străluceşte la bară dar şi în saloane, nu numai prin distincţie şi elocinţă, dar şi prin mult mai tânăra sa soţie, una din frumuseţile micului Paris care era Bucureştiul acelor ani. Cele câteva invitaţii la supeurile în familie, pe care maestrul le făcuse ucenicului său, atrăseseră în mod firesc invidia tinerilor colegi ai acestuia din urmă. O întâlnire amicală a lor, la una din berăriile la modă, sfârşeşte inevitabil după un număr de halbe, la subiectul etern — femeia. —— Măi Nicky, îi spun prietenii, nu ştim câtă avocatură înveţi tu cu maestrul, dar suntem siguri că de la doamna ai avea multe de învăţat! La care tânărul nostru prieten, aflat şi el într-o stare de oarecare ebuliţiune, mărturiseşte: —— Fraţilor, asta aşa e! Iată o femeie pe care aş face-o fericită de zece ori pe noapte. Discuţia continuă pe aceeaşi temă şi ton, agrementată de suficiente halbe pentru ca Nicky s-o fi uitat cu desăvârşire până dimineaţa următoare. Se afla în biroul maestrului, care era plecat pentru câteva zile în provincie, la un proces important, când intră servitoarea. —— Doamna vă pofteşte la dânsa, în salon. —— Doamna? În ciuda educaţiei primite, Nicky este puţin surprins şi îşi simte inima bătând mai repede. Ar fi prima oară când ar fi singur cu seducătoarea doamnă, ceea ce îi creează o anumită stare de nelinişte dar şi de plăcută aşteptare. Tânărul nostru prieten urmează deci servitoarea până în

Nu este exclus ca bancul să fi fost extras dintr-o povestire, necunoscută mie, din literatura română sau chiar străină. 40

196

salonaşul discret luminat, sărută mâna fină şi discret parfumată a graţioasei doamne, astăzi mai seducătoare decât oricând. El ia loc în fotoliul ce ea i-l indică, în timp ce ea se aşează în cel din faţa lui, picior peste picior, dezvăluind ameţitoare pulpe şi promiţători genunchi. —— Domnule A., începe doamna, voi intra direct în subiect. Ieri, într-un cerc de prieteni, dumneavoastră aţi făcut o afirmaţie în privinţa mea. Aş vrea să ştiu dacă o mai susţineţi. Cu totul surprins, Nicky nu înţelege nimic. —— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar nu ştiu la ce vă referiţi. Doamna e foarte serioasă şi arată chiar jignită. —— Vreţi să spuneţi că nu vă mai amintiţi că aţi afirmat în faţa mai multor prieteni că sunt o femeie pe care dumneavoastră aţi face-o fericită de zece ori pe noapte? Cu tot savoir-faire-ul său, tânărul Nicky se face roşu până la rădăcina părului. Acum îşi aminteşte, desigur, şi îşi blestemă în gând gura lui mare. Ce situaţie! —— Doamnă, începe el să se bâlbâie, vă rog... a fost... a fost un moment de... m-am pierdut...băusem prea mult... nu mai ştiam ce spun, vă rog să mă credeţi... mă simt cel mai nedemn dintre oameni. —— Domnule, i-o retează doamna cu distincţie şi delicateţe deopotrivă, nu v-am cerut să vă cereţi scuze pentru o afirmaţie ofensatoare, ci cu totul altceva: să-mi spuneţi dacă vă menţineţi afirmaţia. —— Dar... doamnă... —— Ei bine, spune ea, ridicându-se din fotoliu, credeam că am de-a face cu un om de onoare, nu un vanitos lăudăros. Aici, tânărul nostru prieten, atins în simţul onoarei, îşi învinge slăbiciunea pricinuită de surpriză şi se ridică şi el în picioare: —— Doamnă, regret profund ce-am făcut într-un moment de pierdere de sine, dar îmi pare rău că-mi puneţi la îndoială cinstea. Adevărat, comportamentul meu n-a fost cel al unui gentleman, dar un lăudăros vanitos nu sunt. Dacă dumneavoastră asta doriţi să aflaţi, iată: îmi menţin afirmaţia! Doamna îl măsoară, rece, de sus până jos: —— Îmi permiteţi să nu vă cred, domnule? 197

—— Doamnă! Doamna continuă calmă: —— Sunteţi dispus să faceţi pariu cu mine că nu puteţi s-o faceţi? —— Sunt, doamnă. —— Foarte bine, atunci vă aştept diseară. Iată cheia dormitorului meu. Şi doamna iese din salonaş cu unduiri ameţitoare de şolduri. Tânărul nostru prieten trăieşte următoarele ceasuri în paradis, dar apoi încep să-l roadă îndoielile — nu cumva şi-a supraestimat forţele? Doamna este într-adevăr o făptură de vis care merită orice, dar dacă...? În sfârşit, timpul se scurge, se face seară şi, încă sfâşiat între anticipaţii roz şi temeri negre şi cu inima bătând nebună, Nicky trece pragul iatacului divinei femei. Urmă o noapte de exaltare şi de numărători. Nicky se simţea crescând la dimensiuni herculeene şi, în pragul dimineţii, nouă din cele zece promisiuni fuseseră îndeplinite. A zecea oară, cu puteri renăscute, el îşi face datoria, doamna, prea obosită, nu-l poate urma şi atinge fericita clipă. —— Domnule, îi spune ea, fericită - nefericită, îmi pare rău, dar ai pierdut. —— Cum am pierdut, doamnă?! se revoltă Nicky. Eu mi-am făcut datoria. —— Nu, pariul nostru era limpede: să mă faceţi de zece –— şi doamna accentuă cuvântul — de zece ori fericită. —— Dar, doamnă, nu e vina mea dacă dumneavoastră... —— Nu, i-o retează ea, contractul nostru e limpede! Tânărul nostru prieten, nu mai puţin revoltat, dar devenit mai lucid, găseşte soluţia: —— Doamnă, dacă e vorba de un contract, aceasta e o problemă de drept contractual, pentru care avem la îndemână specialistul cel mai indicat, maestrul. De data asta, doamna este cea surprinsă, chiar şocată: —— Dar... —— N-aveţi nicio grijă, doamnă, îi voi prezenta maestrului cazul într-o deghizare perfectă, numai dumneavoastră aveţi grijă să fiu invitat la supeu. 198

A doua zi, maestrul se întoarce acasă şi tânărul său discipol este invitat la primul supeu în familie. După delicioasa masă în trei, stropită discret cu vinuri cu buchet fin, Nicky găseşte în sfârşit momentul potrivit al discuţiei: —— Maestre, spune el, aş avea nevoie de sfatul dumneavoastră profesional într-o problemă personală căreia nu-i găsesc soluţie. —— Desigur, dragul meu, care-i problema? —— Am pus acum două zile un pariu cu un prieten. Stăteam împreună pe o bancă în Cişmigiu, vorbind de una şi alta şi, la capitolul vânătoare, ne-am lăudat, fiecare cu capturile lui. Ştiţi că sunt un bun trăgător, deci nu-i de mirare că m-am lăudat, prietenul m-a luat peste picior şi atunci am pus pariu că voi doborî, cu pistolul, zece castane din zece – căci stăteam sub un castan. Zis şi făcut, ne-am dus acasă, am luat pistolul, ne-am întors în Cişmigiu şi am tras. Ei bine, nouă castane au căzut, a zecea nu. Fireşte, prietenul meu mi-a spus „ai pierdut”, dar eu nu puteam să cred, aşa că m-am urcat în castan şi am descoperit că nimerisem castana — avea gaură de glonţ — dar ea nu căzuse. Acum, fiecare din noi susţine că a câştigat pariul. Prietenul meu zice că am afirmat că voi „doborî”, iar eu spun că, de fapt, esenţial este că am „nimerit”. Care e verdictul dumneavoastră? —— Ei bine, spune maestrul, eu cred că este destul de simplu. Forma este desigur importantă, dar fondul rămâne esenţial. Şi, după alte câteva considerent juridice, maestrul conchide: —— Deşi ar fi fost preferabil ca lucrurile să fi fost mai bine precizate, este evident că „a nimeri” e criteriul esenţial şi că „a doborî” nu este decât o altă formă de-a spune „a nimeri”. Deci dumneata ai câştigat. Aici, tânărul nostru prieten săvârşeşte, probabil din cauza impulsurilor vârstei, o mare greşeală: se întoarce spre soţia maestrului, exclamând: —— Aţi văzut, doamnă? Eroare fatală, căci aceste trei cuvinte i-au permis maestrului, vulpoi bătrân, să înţeleagă totul într-o fracţiune de secundă. În vreme ce Nicky, imediat conştient de fatala sa greşeală, se făcea alb, doamna se îngălbenea, iar maestrul se înroşea la faţă. 199

În câteva secunde însă, savoir-faire-ul readuse culorile naturale pe feţe şi raţiunea în capete. Maestrul înţelesese, dar ştia că nu are nimic de făcut. Dovezi n-avea şi un scandal, chiar şi cu dovezi, era ultimul lucru pe care-l dorea. Nu putea decât săi dea un serios avertisment tânărului său ucenic pentru a-l învăţa să respecte convenienţele. Deci îi spune: —— Dragul meu, am constatat că ai căpătat multă experienţă de când lucrăm împreună şi profit de prilej pentru a-ţi solicita şi eu un sfat profesional. Iată despre ce e vorba: după cum ştii, am o vilă la Sinaia, cu o frumoasă grădină de flori, o desfătare pentru ochi şi nas, la care ţin ca la ochii din cap. Ei bine, trecând zilele trecute pe acolo, ce crezi că descopăr? Găsind o gaură în gard, porcul vecinului a intrat în grădina mea şi, ca orice porc, şi-a bătut joc de ea, făcând prăpăd. Îţi dai seama cât m-a durut, dar nu ştiu ce să fac — să dau în judecată vecinul sau să împuşc porcul? Dumneata ce-ai face în locul meu? Tânărul nostru prieten, care şi-a recăpătat sângele rece, gândeşte profund câteva clipe: —— Maestre, în locul dumneavoastră, eu aş astupa gaura. Dacă vi se pare că aceste „bancuri literare” au dispărut odată cu saloanele distinse ale micului Paris, iată un altul care a făcut, cam în aceeaşi perioadă a anilor ‘60, deliciile intelectualităţii moştenite din capitalism.

Abătându-se, în drumul spre casă, pe la berăria Gambrinus, Mitică îl găseşte acolo pe prietenul său Costică, stând la o masă, mohorât, în faţa unei halbe goale. —— Salut, Costică, ce-i cu tine, ţi s-au înecat corăbiile? Costică dă din mână a lehamite, Mitică insistă şi... —— Sunt dărâmat, Mitică, m-a lăsat nevasta, a plecat azi dimineaţă la maică-sa. —— Dar ce s-a întâmplat? —— Ce s-a întâmplat?! răspunde Costică, cu o voce plină de exasperare. Incredibil, dar ce poţi să aştepţi de la un cap de femeie? Şi, cum Mitică nu pare să înţeleagă, Costică îşi dă drumul: —— Îți mai aminteşti de-acum trei zile, când am băut aici, nişte bere împreună? 200

—— Fireşte, ne-am despărţit pe la nouă seara. —— Ei bine, eu am plecat acasă prin Cişmigiu. Era întuneric, nici picior de om. Cum treceam pe o alee lăturalnică, aud deodată o voce subţire, ca de copil, zicând „Domnule!” Mă opresc, mă uit împrejur — nimeni. Mai fac doi paşi, iar aud, „Domnule!” — o voce plângăreaţă. Iar mă opresc, mă uit în jur — nimeni pe alee, nimeni pe iarbă. Ai băut prea mult şi ai vedenii, îmi zic. Dar nu fac doi paşi că iar aud, încă mai rugător, „Domnule!” Măi, fir-ar să fie... parcă venea dintr-un tufiş. Mă duc într-acolo şi, cum bate puţin luna, reuşesc să văd sub tufiş, ce crezi? — o broască. Şi, cum mă uit eu la ea, numai c-o văd că deschide gura şi-mi zice „Domnule!” Îmi fac cruce şi atunci broasca vorbeşte: „Fie-ţi milă de mine, domnule! Nu mă lăsa aici, ia-mă cu dumneata”. Înţelegi, broască să vorbească! Mă ciupesc — sunt treaz. Şi broasca vorbeşte iar: „Nu te uita că sunt o broască. Am fost femeie, dar o vrăjitoare rea m-a blestemat, transformându-mă în broască. Şi nu mă voi transforma înapoi în femeie decât atunci când mă va ţine un bărbat cinci minute în patul lui. Domnule, fie-ţi milă, ia-mă cu tine şi ţine-mă cinci minute în patul dumitale.” Îţi dai seama, Mitică, eram de-a dreptul ameţit. O broască să vorbească! Şi ce-mi vorbeşte! Ce poveste! Îmi fac repede socoteala: nevastă-mea e în vizită la soră-sa, ele stau mult de vorbă, şi probabil încă n-a ajuns acasă. Ce mă costă să fac ce-mi cere broasca asta? Iau deci, cu grijă, broasca în mână, o învelesc în batistă, pun batista în buzunar şi o întind spre casă. Ajung acasă, nevastă-mea încă nu venise. Scot batista din buzunar, scot broasca din batistă, o pun pe pat şi pun ceasul alături. Trece un minut, trec două, trec trei, patru — nimic. Când, deodată, începe să se formeze un val de ceaţă în jurul broaştei, creşte, acoperă tot patul şi deodată se risipeşte şi ce văd, măi Mitică? Pe pat... întinsă, goală, o femeie,... şi ce femeie, Mitică, ce femeie! Ei bine, exact în clipa aceea intră pe uşă nevastă-mea! Şi ţine-te acum! – cap de femeie! De trei zile îi tot explic cum stă cazul şi ea tot nu mă crede! Iată deci că distanţa între literatură şi banc e mai mică decât 201

s-ar crede. Şi dacă, după război, ea s-a mărit cumva prin reducerea numărului acestor bancuri - povestiri (ele n-au dispărut cu totul, cum am văzut), alte elemente vin să refacă apropierea. Printre acestea sunt câteva genuri literare, zise minore, precum epigrama, fabula şi parodia. Epigrama a trecut din literatură în această formă de folclor, care este bancul, odată cu instalarea regimului comunist. Ȋncepând din acel moment, singura ei şansă era să rămână anonimă, adică să devină banc transmis din gură-n gură. De multe ori anonimatul nici nu salva, căci o epigramă bună poartă adesea semnătura. Cea pentru ostaşul sovietic eliberator purta marca celui mai renumit epigramist antebelic, Păstorel Teodoreanu, care a fost trimis la „reeducare” şi a făcut stagiul şi la Canal. El a fost eliberat prin ‘53, după moartea lui Stalin, şi a murit nu mult după eliberare, nu înainte de-a lăsa alte epigrame, printre care străluceşte cea adresată bunului său prieten de altădată şi cunoştinţa noastră recentă, Mihail Sadoveanu, alintat de prieteni ca Badea Mihai. Cei doi, epigramistul şi povestitorul, făcuseră parte din acelaşi cerc distins al literaţilor ieşeni, publicaseră în aceleaşi reviste literare, chefuiseră la aceeaşi masă, curtaseră aceleaşi femei, vânaseră împreună. După război însă, drumurile li se despărţiseră. Epigramistul continuase să spună ce credea, chiar dacă nu semna, şi făcuse puşcărie, în vreme ce Badea Mihai sărise din mers în căruţa câştigătoare comunistă, ocupase înalte funcţii în stat şi scrisese „primul roman realist-socialist”, astăzi uitatul Mitrea Cocor, povestea ţăranului a cărui „conştiinţă revoluţionară” s-ar trezi, în bătălia de clasă iscată pentru cooperativizarea agriculturii. Asistând la triumful realist-socialist al lui Badea Mihai, Păstorel a contribuit cu următoarea epigramă:

Lat în ceafă, ‘nalt în leafă, Stă boierul în pridvor Şi priveşte cum munceşte Pe ogor Mitrea Cocor.

Cum rasa epigramiştilor a fost cam decimată ori cuminţită la

Canal, genul a decăzut treptat. Să mai menţionăm, totuşi, o epigramă de o vulgaritate crudă dar bine-meritată, pe care poetul 202

Adrian Păunescu a găsit-o pe biroul său, cândva, prin anii ’70, când cânta osanale „cârmaciului înţelept” al destinului naţional:

N-are-atâta cur şi coaie Ceauşescu Nicolae, Cât să lingă într-un an Păunescu Adrian.

Alt gen literar preluat de banc este cel al fabulei. Ar putea fi chiar o închidere a unui ciclu istoric, căci, aşa cum am sugerat în capitolul precedent, este posibil ca fabula să se fi născut din banc pe vremea lui Esop. Iar bancul modern se reîntoarce spre această formă, renunţă la veştmântul înzorzonat al versificaţiei, introdus mai târziu de fabulă, şi reduce tema la esenţă, cu morala în poantă. Iată un exemplu în aparenţă „apolitic”:

Fugărit de pisică, şoarecele reuşeşte să se ascundă într-o gaură şi stă acolo, dârdâind de frică. La un moment dat, aude un lătrat furios de câine, urmat de un „miorlau” disperat, apoi linişte. Uşurat, şoarecele mai aşteaptă puţin şi scoate capul afară din gaură. În aceeaşi clipă, haţ! pisica l-a înhăţat. Morala rostită de pisică: „E util, totuşi, să ştii o limbă străină”.

Poanta, aparent nu prea grozavă, avea o semnificaţie specială pentru românii anilor ’80, când devenise celebră declaraţia atribuită ministrului educaţiei Suzana Gâdea – „Ce ne trebuie limbi străine în şcoală? Eu nu ştiu nicio limbă străină şi am ajuns ministru”. Fabula celor doi lei la Academia Română atinge presupusul lăcaş al geniului naţional.

In urma reducerilor de personal de la grădina zoologică din Bucureşti, un leu a ajuns pe drumuri. După o săptămână de tras mâţa de coadă, se întâlneşte cu alt leu, care fusese concediat mai de mult. —— Ce-i cu tine? îl întreabă acesta. De ce eşti aşa de jigărit? —— Păi, m-au pus pe liber. —— Şi n-ai găsit nimic? —— Nimic. Dar tu cum ai făcut? — că arăţi prosper. —— Am găsit un post de portar la Academia Română. Să văd dacă nu mai au nevoie de cineva, că au şi o a doua poartă. A doua zi, prietenul îi aduce vestea bună şi leul nostru îşi ia în primire postul la poarta din spate a Academiei. Dar, peste 203

câteva zile, prietenul binefăcător se trezeşte cu leul nostru la poarta din faţă. —— Ce-i cu tine aici? —— M-au dat afară. —— Ce boroboaţă ai făcut? —— Eram lihnit de foame şi am mâncat bucătăreasa. —— Mă, da’ prost mai eşti! Ţi-ai găsit şi tu pe cine să mănânci! Eu am mâncat jumătate de duzină de academicieni până acum şi nu s-a prins nimeni. Nu-i de mirare că atunci când oltenii au ajuns într-o situaţie financiară proastă, s-au gândit să facă o afacere cu Academia Română: s-o cumpere pe cât face şi s-o vândă pe cât costă. Nu toate bancurile cu animale sunt fabule. Cel mai adesea, povestirile din lumea animală sunt deghizări ale comportamentului uman, de preferinţă referitor la jocul sexelor.

—— Nepoate, îi spune motanul unchi tânărului, a sosit vremea să mergi şi tu să regulezi. Diseară facem un rond pe acoperişuri. —— Bine, unchiule. Dar seara plouă cu găleată şi nicio pisică nu se aventurează afară. Aşa încât unchiul şi nepotul colindă, muraţi la piele, acoperişurile şi miaună zadarnic, până când nepotul spune: —— Unchiule, eu zic să mai regulăm cinci minute şi-apoi să plecăm. Iată şi povestea celuilalt sex felin:

O pisică se plânge unei prietene: „Uite în ce hal m-au adus motanii ăştia! Ce ciufulită şi jigărită sunt! Trei zile — alaltăieri, şi ieri şi azi, şi mă duc şi mâine”. Povestea iepuraşului ce-şi ascute unghiile relevă şi ea natura umană.

Iepuraşul stă sub tufiş şi-şi pileşte gheruţele. Trecând ursul pe acolo, îl întreabă: —— Ce faci, iepuraşule? —— Ce să fac, îmi ascut ghiarele, să mă duc să-l sfâşii pe leu. Ursul clatină din cap, zicându-şi în sinea lui „Săracul...” şi pleacă după treburile lui. Trece şi lupul şi-l vede pe iepure pilindu-şi unghiile. —— Ce faci, iepuraşule? —— Ce să fac, îmi ascut ghiarele să mă duc să-l sfâşii pe leu. 204

Lupul pleacă şi el, zicându-şi „Săracul, a luat-o razna...” Trece şi vulpea: —— Ce faci, iepuraşule? —— Ce să fac, îmi ascut ghiarele, să mă duc să-l sfâşii pe leu. Cumătra vulpe fuge repede la leu şi-i povesteşte. Măria sa se înfiinţează la tufişul iepurelui: —— Ia ascultă, ce faci aici, iepuraşule? —— Ce să fac? Stau şi eu şi vorbesc de unul singur. Poanta poate să pară diluată, dar ascunde o bună doză de filozofie socio-politică. Alteori, bancul cu animale este o simplă fantezie mizând pe vreo însuşire specifică a animalului, care să asigure o poantă gratuită. De pildă:

Şoarecele se întâlneşte cu elefantul şi-l întreabă: —— Cum ai făcut de-ai ajuns atât de mare? —— Ştiu eu? face elefantul, cam nedumerit. N-am făcut nimic deosebit. —— Ei, da, zice şoricelul, conciliant, e adevărat că eu am şi fost cam bolnav.

Poanta poate părea firavă, dar ascunde o anume adâncime, de vreme ce spusa „eu am şi fost cam bolnav” a ajuns aproape o zicală, folosibilă ca scuză, când nu găseşti una mai bună.

O altă formă de banc este parodia unor texte bine-cunoscute din literatura naţională, cel mai adesea poezii ce se învaţă pe de rost în primii ani de şcoală. Astfel de parodii au originat şi continuă să origineze în lumea şcolară, exprimând de obicei plângeri ale loazelor terorizate de profesori exigenţi. Social media recentă a stimulat apariţia de produceri de acest gen, dar ele nu au, în ciuda urmelor de umor ce le conţin, calitatea de bancuri ale celor născute pe vremea comunismului. Regula genului cere ca parodia să fie în versuri şi să înceapă cu, sau să sugereze, textul autentic, imediat recognoscibil, şi care creează o aşteptare curioasă. Când auzi, la mijlocul anilor ‘80, „A-nceput de ieri să cadă”, ştii imediat că e vorba de pastelul „Iarna pe uliţă” al lui Coşbuc şi te întrebi ce poate să cadă — aproape sigur ceva politic şi surprinzător. 205

A-nceput de ieri să cadă Câte-un comunist pe stradă, Cu carnetul roşu-n mână, Nemâncat de-o săptămână.

Avem aici ambianţa „epocii de aur” ceauşiste, în care foametea l-a ajuns din urmă chiar pe membrul de partid de rând. Din păcate, această parodie se diluează în continuare, lipsită de noi poante susţinătoare reuşite, un dezavantaj al tuturor lungimilor excesive. Vom întâlni un exemplu mai reuşit în capitolul 14. Bancul implică uneori certe virtuţi dramatice. Ȋn fond, el este un scheci, o mică scenă dramatică, cu două personaje, naratorul şi ascultătorul. Primul joacă, desigur, rolul principal, dar şi ascultătorul are uneori ceva de spus, de exemplu în forma de ghicitoare. Dar sunt şi bancuri care se bazează esenţialmente pe talentul actoricesc al naratorului, în care pronunţia, accentul, mimica, gestica determină umorul, în special în poantă. Un asemenea banc este practic intranscriptibil. Vom încerca totuşi să transcriem unul dintre cele mai reuşite, interesant şi pentru că este dintre foarte puţinele care se ocupă de lumea artelor.

Paris, Louvru: marele muzeulgăzduieşte o expoziţie dedicată eternului feminin. În marea sală centrală, printre alte tablouri, apar, pe doi pereţi alăturaţi, „Gioconda” lui Leonardo da Vinci şi „Domnişoarele din Avignon” ale lui Pablo Picasso. Orele de vizitare s-au încheiat, sălile s-au golit de public şi tablourile au rămas singure. Gioconda oftează şi se adresează celorlalte frumuseţi. —— Doamne, rău am mai ajuns! Eu, care-am fost adorată de milioane, de zeci, de sute de milioane, care-am fost furată din dragoste şi asigurată la greutatea mea în aur. Priviţi lângă cineam ajuns să stau! Lângă nenorocitele astea din Avignon, la care nici nu ştii unde e capul şi unde e fundul. La care, una din frumuseţile Avignonului răspunde: —— Ştii ce, dacă nu-ţi place, pupă-mă-n cur.

Şi aici, pentru ca poanta să nu fie pură scatologie, un narator cu talent dramatic nu va uita ca, rostind cuvântul final, să-şi 206

holbeze un ochi între degetul mare şi arătător. 41 Rădăcinile folclorice ale bancului se recunosc cel mai bine în „rimele” imitând vechile strigături populare, de altădată, pe care românii le improvizau la horă sau la şezătoare, formă acum potrivită pentru o masă între prieteni ce vorbesc despre necazurile lor: Sau:

Foaie verde de urzici, Noi avem salarii mari!

Foaie verde de dudău Şi-o să fie tot mai bine!

Tot din folclor preia bancul forma de ghicitoare, la care adaugă diferitele ei variante: „culmea”, „diferenţa” sau „asemănarea” şi „definiţia”. Ele sunt de obicei cantonate în politică sau sex şi beneficiază de concizia formei, care atinge imediat poanta, fără a o sugera anterior. Poanta singură este generatoarea surprizei şi a râsului, ca, de pildă, în următoarea:

Culmea pasiunii? Să săruţi o femeie de să-i intre chiloţii în fund.

Surpriza conexiunii pasiune - fund salvează vulgaritatea din poantă şi credem că nu exagerăm prea mult afirmând că, prin astfel de conexiuni, bancul poate arăta afinitate cu metafora poetică. 42 Dacă nu atinge întotdeauna metafora, în schimb bancul se serveşte adesea de comparaţie, în forma de asemănare sau deosebire.

Ce asemănare este între sânul femeii şi un trenuleţ electric de jucărie? Şi unul şi altul sunt făcuţi pentru cei mici, dar se joacă cu ei cei mari.

Vor fi critici care să obiecteze: domnişoarele din Avignon nu sunt tipice pentru cubismul evoluat, în care se poate confunda capul cu fundul, o obiecţie întemeiată. Dar, pentru marele public, numele lui Picasso este suficient pentru a sugera o pictură care satisface legătura cap-fund. 42 Am auzit acest banc şi într-o variantă de „culme a presiunii”, probabil rezultând din transmiterea bancului de la om la om într-un „telefon fără fir”. 41

207

Frumoasă este şi Definiţia Cheliei: transformarea capului în cur, întâi în formă şi apoi în conţinut. Ea pare a sugera

conexiunea chelie - senilitate dar, în realitate, implică, într-un mod subtil, politicul: forma şi conţinutul sunt categorii preferate ale materialismului dialectic, cu care se confruntă studenţimea, mediul în care a apărut bancul. Iată şi cea mai frumoasă ghicitoare pur „politică”: Ce e mic, negru şi bate la uşă? — răspunsul în finele capitolului 13. Cheia de boltă a bancului este, desigur, poanta. Ea poate îmbrăca forme din cele mai variate, dar cu o trăsătură definitorie comună – concizia. O poantă lungă de 50 cuvinte nu mai e poantă, e zeamă lungă. Poanta se poate reduce la un cuvânt, ca în cazul (re)definirilor. De pildă, în 1985, când la Ploieşti a sărit în aer secţia de piroliză a rafinăriei Brazi şi experţii au evaluat explozia aproape de nivelul bombei de la Hiroşima (din fericire, au fost mult mai puţine victime), printre descendenţii lui Nenea Iancu a apărut imediat vorba: Ştii cum se cheamă acum

secţia de piroliză? Piroshima.

Majoritatea bancurilor au o poantă, dar există şi bancuri cu poantă multiplă, un fel de rachete umoristice cu două sau trei trepte, fiecare destinată a stârni râsul, fireşte în crescendo, până la cea finală. Iată, de exemplu, un banc cu trei poante din anii ‘70, a cărei adresă finală nu e România, ci o soră a ei de gintă latină.

Cum cumpără femeile chiloţi în diferite ţări? Rusoaica cumpără cinci perechi. — De ce cinci? — păi, 71, 72, 73, 74, 75 (recunoaşteţi, sper, planul cincinal). Românca cumpără 12 perechi — normal: ianuarie, februarie, martie etc. Franţuzoaica cumpără şase perechi. De ce şase? — Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă. — Şi duminică? — Duminică se întâlneşte cu Michel.

Sperăm că Marianne nu se va simţi ofensată, ci mai curând onorată. Cât despre româncă, poanta oglindeşte o epocă de mult depăşită, care în anii ’80 va apărea, retroactiv, ca una fericită. Există — puţine dar există — şi bancuri fără poantă. Nu ne referim la cele ce le-am numit „tâmpite” (în capitolul precedent), ci, dimpotrivă, la unele de excelentă calitate, dar în care poanta 208

este cumva difuză, subînţeleasă, greu de formulat. Aprecierea ei necesită un anume rafinament, uneori chiar oarecare înclinare spre meditaţie şi, de cele mai multe ori, o solidă ancorare în realităţile socialiste. Cel mai reuşit banc din această categorie este, după părerea noastră, lecţia de diplomaţie a lui Brejnev pentru uzul celorlalţi „mari” din capitolul 4. Iată un altul, mai puţin reuşit, dar care încă necesită un oarecare fond de înţelepciune.

Un derviş (înţelept musulman) se întoarce la el în sat, după ce a petrecut zece ani de meditaţie în deşert. Arabii îl înconjoară cu respect: —— Spune-ne, ce-ai dobândit în meditaţia ta, înţeleptule? După câteva clipe de concentrare, el le răspunde: —— Am aflat câteva adevăruri despre viaţă. —— Ce adevăruri? —— Multe. —— „Multe” nu spune nimic. Spune-ne ceva concret. De pildă, ce este viaţa? Dervişul cade pe gânduri şi, într-un târziu, răspunde: —— Viaţa e o fântână. —— O fântână!? se miră arabii. Iar unul din ei zice: —— Păi, stai zece ani în deşert şi meditezi, ca să vii să ne spui gogoriţa asta? Alţii din jur, îl aprobă, feţele se întunecă a mânie de oameni înşelaţi şi devin ameninţătoare. Şi atunci dervişul se grăbeşte să spună: —— Viaţa nu e o fântână. Desigur, veţi spune că ultima propoziţie nu e o poantă, dar sper să recunoaşteţi că bancul, în totalitatea lui, exprimă o anumită înţelepciune de viaţă ce merită cel puţin un surâs cinic.

Aşa cum există o literatură a absurdului, există şi bancuri absurde. Ele nu trebuie confundate cu bancurile de tip şcolar, de un absurd gratuit — precum cele întâlnite în capitolul anterior. Bancurile cu adevărat absurde relevă o logică subterană, care le apropie de „Cântăreaţa cheală”, formulă esenţială de teatru absurd. Ca în următorul exemplu, ce se petrece într-un bar american. 209

Într-o zi, la ora 6:30 după amiază, un ins purtând pălărie cu boruri late intră în bar şi cere un pahar cu picior, plin cu whisky, bea whisky-ul, mănâncă paharul, pune piciorul paharului pe tejghea, plăteşte băutura şi paharul şi iese, lăsând barmanul perplex (remarcaţi cum acest început creează atmosfera de absurd).

A doua zi, la aceeaşi oră, un alt ins purtând pălărie cu boruri late intră în bar şi cere un pahar cu picior, plin cu whisky, bea whisky-ul, mănâncă paharul, pune piciorul paharului pe tejghea, plăteşte băutura şi paharul şi iese, lăsând barmanul şi mai perplex. A treia zi, la aceeaşi oră, apare un al treilea ins purtând pălărie cu boruri şi cere un pahar cu picior plin cu whisky, bea whisky-ul, mănâncă paharul, pune piciorul paharului pe tejghea, plăteşte băutura şi paharul şi iese. Când, ziua următoare, la ora 6:30 după-amiază, intră în bar alt ins purtând pălărie cu boruri late, care cere un pahar cu picior, plin cu whisky, barmanul nu mai rezistă şi, aducându-i paharul, zice, —— Sir, nu te supăra, aş vrea să te întreb ceva. —— OK. —— Sir, dumneata eşti al patrulea în patru zile care face asta: cere un pahar cu picior, plin cu whisky, bea whiskyul, mănâncă paharul şi pune piciorul paharului pe tejghea. —— Domnule, spune insul cu indignare în glas, ăia trei erau nişte dobitoci, aruncau ce e mai bun! Bancul următor pare a fi de categoria macabrului, în care absurdul se revelă numai în poantă.

Un grup de canibali dănţuieşte în jurul cazanului în care fierbe vânatul proaspăt cules din avionul prăbuşit în jungla africană. Deodată, şeful tribului se apropie de cazan, apucă de păr capul celui ce fierbe, îl trage afară din apă, îl priveşte cu atenţie şi apoi îi dă drumul înapoi în apa bolborosind. După câteva minute, şeful face iar asta: scoate capul din apa fierbând, îl examinează şi-i dă drumul înapoi în cazan. Când face din nou asta, unul din trib îl întreabă: —— A fiert, şefule? —— Nu de asta mă uitam, răspunde acesta. Mutra lui mi-e 210

cunoscută. Parc-am fost colegi la Universitatea Lenin din Moscova, când mi-am luat doctoratul.

Macabrul este şi el unul din punctele comune ale bancului şi literaturii, dar primul, spre deosebire de a doua, nu insistă pe creearea ambientului, ci ajunge repede, uneori imediat, la poantă, care revelează macabrul:

—— Tăticule, mai e mult pân-la bunica? —— Taci şi sapă.

Concizie similară într-un banc macabru în care cititorul poate descoperi, în poantă, un principiu educativ.

Viermele mămică către viermişorul fiu: cine nu mănâncă bătăturică, nu papă nici ochişor. Iată şi un banc macabru cu ingredient absurd, născut probabil în lumea medicală.

Un ins intră în sala de operaţie pentru o intervenţie delicată pe creier. Este sedat şi adoarme cu imaginea feţei doctorului chirurg aplecată deasupra lui. Se trezeşte cu aceeaşi imagine în ochi, dar una cu barbă... —— Domnule doctor, a durat atât de mult operaţia mea, că v-a crescut barba. —— Nu sunt doctorul, răspunde acesta, sunt Sfântul Petru.

Probabil cel mai reuşit amestec de macabru şi absurd este bancul cu osânditul la moarte.

Osânditul la moarte e purtat spre eşafod, într-o căruţă deschisă, cu preotul alături. E o vreme mizerabilă — burniţează mărunt şi îngheţat şi frigul pătrunde în oase. Amândoi sunt muraţi la piele şi dârdâie. —— Ce vreme urâtă! spune osânditul. —— Da, oftează preotul. Şi când mă gândesc că eu trebuie să mă şi întorc...

O altă interferenţă a bancului cu literatura — mai exact, cu limba — o reprezintă jocul de cuvinte. Acesta este mult mai dificil de realizat în limba română, decât în altele precum engleza, care poate fi sucită în atâtea direcţii neaşteptate. Ȋn română, cuvintele au rareori mai mult de un sens şi, când au, ele nu permit astfel de jocuri (încercaţi să folosiţi dublul sens al termenului „broască”). De aceea, literatura nu apelează decât rareori la el. 211

Singurul nostru mare scriitor, ce-l ştiu să-l fi practicat de câteva ori, a fost părintele lui Mitică, care s-a folosit de omofoniile cu o limbă străină. Ȋn Tren de plăcere, madam Georgescu se „înnebuneşte” după „menuetul lui Pederaski”, o piesă celebră în acei ani a compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Ȋn High-life (varianta din 1899), „o îngrozitoare greşeală de tipar” în cronica jurnalistică a vieţii mondene din Târgul Mare, pe care cititorul o va identifica uşor, lezează onoarea unei distinse „infatigabile silfide”. Bancul apelează cel mai adesea la aceeaşi tehnică, aşa cum am văzut deja în excursia pariziană a soţiei şi fiicei lui Zăroni, din capitolul 2. Iar Zăroni însuşi se încurcă, la Conferinţa de Pace unde l-a luat şeful lui, într-o omofonie româno - engleză. El face

cunoştinţă cu ministrul de externe al Marii Britanii, care îi strânge mâna, prezentându-se: —— Anthony Bevins. La care Zăroni răspunde: —— Zăroni be şi vin şi bere!

Ȋn timp, tehnica a încorporat şi japoneza (capitolul 5), deşi nu prin omofonie propriu-zisă, ci prin sonoritate, cu rezultate şi mai frumoase, precum mai-sus menţionata Piroshima şi altele ce vor urma. O a doua tehnică folosită în jocul de cuvinte este forma rebusistică de „ligament”. Ȋn capitolul 6 am citit Bancul cu tunu (tu nu mă mai iubeşti), iar mai departe vom întâlni Bancul cu statuia şi Bancul cu Dincă, populare în anii ‘80. Un caz rarisim de joc de cuvinte autentic ni-l furnizează un alt banc din Epoca de Aur, când oamenii erau scoşi „spontan” din

întreprinderi pe străzi ca să strige „Ura!” la vreo trecere prin zonă a lui Ceauşescu. Ȋntr-un astfel de moment, tovarăşul secretar al B.O.B.-ului observă că tovarăşul Ionescu nu strigă „Ura!” şi-l apostrofeseză: —— Dumneata, tovarăşe Ionescu, nu vrei să strigi „Ura”? —— Nu pot, tovarăşe secretar, se apără Ionescu, sunt răguşit, nu mai am voce. Dar ura, să ştiţi, o port mereu cu mine în suflet! Cel mai frumos exemplu de joc de cuvinte ce-l ştiu, de o natură deosebită şi cu totul neaşteptată, apare într-un banc din 212

anii ’50, când, copil fiind, l-am auzit în cercul părinţilor mei şi l-am memorat pentru a-l înţelege mai târziu.

În lipsa soţiei, plecată într-o delegaţie în interes de serviciu, un ins agaţă pe stradă o femeie şi o duce acasă. Dar, vorba lui Caragiale — Fatalitate! Exact în momentul suprem, femeia, probabil bolnavă de inimă fără s-o ştie, moare! Omul cheamă repede doctorul, dar acesta nu poate decât să constate decesul. —— Domnule doctor, fă ceva, îl imploră omul, ca s-o pot duce la morgă. Dac-o găseşte nevastă-mea aici când se întoarce... —— Tovarăşe, zice doctorul, nu pot decât să dau un nume mai criptic cauzei decesului. Doctorul scrie certificatul de deces şi insul citeşte peste umărul lui, moartă conf. STAS 3817/1950 — criptic, într-adevăr. Dar omul e acum curios şi precaut, vrea să nu aibă probleme când cheamă morga. Cum pleacă doctorul, fuge la biblioteca publică să caute un catalog de stasuri şi găseşte pentru 3817/1950: Îngheţată pe băţ. Ȋnchei capitolul cu un banc în care jocul cuvintelor depăşeşte jocul de cuvinte şi atinge o remarcabilă tensiune a absurdului — aş spune chiar forţă poetică. De altfel, el chiar are în centru un mare şi bine-cunoscut nouă poet.

La vârstă senectuţii, Arghezi era încă foarte sensibil la farmecul feminin. Tocmai a primit la el acasă vizita unei tinere admiratoare, căreia i-a făcut primele avansuri, când sună telefonul. Este secretarul Uniunii Scriitorilor: —— Maestre, aţi uitat că avem astăzi adunarea generală a Uniunii? Puteţi să veniţi?

—— Dragul meu, răspunde cu voce tremurândă octogenarul poet, să văd. Dacă pot, nu vin. Dacă nu pot, vin.

213

13

Ceauşescu conduce românii spre culmile Epocii de Aur

Legea-i lege! — Faimoasa CEPECA — Decalogul constructorului socialismului — Cincinalul în patru ani şi jumătate — Marele turist — Trei calamităţi naturale — Scatologie şi escatologie — Patriotism socialist — Badea Gheorghe la Cooperativă — Condiţia femeii — Greierele şi furnica azi — Vârsta a treia — Viitorologie socialistă După acest lung ocol prin zone apolitice, să ne întoarcem la firul istoriei naţionale ca să vedem cum Ceauşescu — ori, cum îi spune în intimitate românul, Tovarăşul — şi-a condus turma spre promisele culmi ale civilizaţiei şi progresului. Acestor culmi el lea dat şi-un nume — „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. De fapt nu era decât politica economică a celor două graniţe începută de Gheorghiu-Dej — închide-o pe cea de la Est şi deschide-o pe cea de la Vest, de unde vin tehnologiile. Construirea chestiei ăleia „multilateral dezvoltate” cere investiţii, iar omul este — cum bine-a zis cine-a zis — cel mai de preţ capital. Tovarăşul a ştiut să aleagă ce era mai bun pentru echipa lui, la toate nivelele, de la Comitetul Central — cu Pacoste, Gâdea, Bobu, Găinuşe, Burtică și compania — până la bază, unde se estompează numele parcă predestinate.

Cum se alege colectivul de conducere a unei mari unităţi economice, de pildă noul Combinat Siderurgic de la...? Legea e clară – şi, în România, legea-i lege: toate posturile se ocupă prin concurs. În faţa comisiei de concurs se prezintă primul candidat. —— Luaţi loc, tovarăşe Petrescu. O cafeluţă, o ţigară? Aşa... Şi comisia deschide dosarul — căci concursul e unul de dosare, desigur. —— Tovarăşe Petrescu, dumneavoastră aveţi într-adevăr o 214

carieră profesională remarcabilă: părinţi ilegalişti... strungar în 1950... membru de partid în 1951... facultatea muncitorească în ’52-’53... Academia Ştefan Gheorghiu 43... activist la raion... apoi la judeţ... Ce mai, dragă tovarăşe, postul de director general e al dumneavoastră. Totuşi, aşa... pentru verificarea înaltului dumneavoastră nivel ideologic şi patriotic, de care nu ne îndoim, o întrebare. Ştiţi, desigur, că în vremea exploatării burghezomoşiereşti a avut loc în România o mare răscoală a ţăranilor, înnăbuşită în sânge de odiosul regim. Puteţi să ne spuneţi în ce an a avut loc marea răscoală a ţăranilor din 1907? Tovarăşul Petrescu ridică ochii în tavan şi, după oarecare chibzuinţă, răspunde: —— 1907! —— Bravo, tovarăşe Petrescu, felicitările noastre. Sunteţi directorul general al marelui combinat siderurgic... Acum ieşiţi dumneavoastră ca să vă alegem restul colectivului de conducere. Iese Petrescu şi intră al doilea candidat. —— Luaţi loc, să vedem ce spune dosarul dumneavoastră. Da, da, nu e rău. Facultatea de metalurgie absolvită în ’55... specializare în URSS, apoi în Japonia. Da, desigur, remarcabil, dar, vedeţi, pentru postul de director general avem deja un tovarăş de nădejde. Dumneavoastră însă aveţi ca sigur postul de director tehnic. Şi, totuşi, aşa, de formă, o verificare a nivelului dumneavoastră ideologic. Ştiţi, desigur, că în anul 1907 a avut loc în România o mare răscoală a ţăranilor, înnăbuşită în sânge de regimul burghezo-moşieresc. Puteţi să ne spuneţi câţi ţărani a ucis atunci odiosul regim burghezo-moşieresc? —— Unsprezece mii, răspunde candidatul, după o uşoară ezitare. —— Felicitări, tovarăşe director tehnic! „Mai este vreun candidat,” se întreabă comisia după ce tovarăşul director tehnic a ieşit. „Da, mai este un candidat”. Mă rog, democraţie să fie, trebuie şi ăsta examinat. —— Poftiţi, tovarăşe. Să vedem ce spune dosarul. Mda, facultatea de metalurgie... doctorat... articole publicate în ţară şi 43

Şcoala superioară ce crea activiştii Partidului. 215

străinătate... brevete de invenţii. Dar, ştiţi, asta nu e de ajuns, conducătorul e un om politic cu înalt nivel... Ia să vedem, cum staţi cu nivelul. Ştiţi, desigur, că în anul 1907, în vremea exploatării burghezo-moşiereşti, a avut loc în România o mare răscoală a ţaranilor, înnăbuşită în sânge de regimul burghezomoşieresc. Puteţi să ne spuneţi câţi ţărani a ucis atunci odiosul regim burghezo-moşieresc? —— Unsprezece mii, răspunde candidatul. —— Exact, tovarăşe. Puteţi dumneavoastră să ne spuneţi numele celor unsprezece mii? Da, în România legea e lege, mai ales când e vorba de competenţă. Absolut nimeni n-o poate călca, nici chiar Tovarăşul.

Într-una din vizitele sale în satul natal, Ceauşescu dă cu ochii, în mulţimea adunată să-l salute, de o figură ce-i pare cunoscută. —— Nu eşti tu Gheorghe? —— Ba eu sunt, tovarăşe preşedinte. —— Da’ ce-ai îmbătrânit aşa, mă Gheorghe? Şi de ce eşti aşa posomorât? —— Ce să zic, tovarăşe preşedinte, nu prea mi-a mers bine. —— Cum se poate, Gheorghe? Tocmai tu, care erai băiat isteţ? — ai fost şi şeful clasei. —— Eh... aşa a fost să fie. Nu m-am ales cu nimic. —— Nu se poate... tocmai tu, cu care am păscut gâştele împreună! Cum aş putea să te ajut, măi Gheorghe? —— Apoi... dac-aţi putea să-mi găsiţi şi mie... acolo, o slujbă. —— Zi aşa, Gheorghe! Ministru te fac: 12000 lei pe lună plus alte avantaje. —— Tovarăşe preşedinte, mulţumesc, da’ e prea mult, zău aşa. Ce mă pricep eu? —— Nu vrei ministru? Atunci director general, 9000 lei pe lună. —— Zău, tovarăşe preşedinte, e prea mult, ce mă pricep eu? —— Păi zi tu atunci, ce slujbă ţi-ai dori, Gheorghe? —— Acolo, o slujbă de agronom.. ori inginer, cu două-trei mii... Aici, tovarăşul ridică mâinile a neputinţă: —— Măi Gheorghe, cere-mi orice, dar asta nu! Nu mă lasă legea, mă. Pentru asta se cer studii superioare. Aceste sănătoase principii se aplică şi la eşaloane mai joase. 216

Să vedem, de pildă, cum îşi alege tovarăşul director general al combinatului siderurgic restul echipei, de pildă pe tovarăşul contabil şef. Ca şef al comisiei de concurs, el examinează candidaţii. —— Cât fac doi ori doi? întreabă el pe primul candidat. Omul se uită lung la el: —— Ştiţi, tovarăşe director, eu am doctorat în ştiinţe economice. —— Ştiu, tovarăşe, am dosarul tău în faţă. Mie să-mi răspunzi la întrebare. —— Patru, răspunde omul, resemnat. —— Mulţumesc, sunteţi liber. Intră al doilea candidat. —— Cât fac doi ori doi? îl întreabă directorul. Candidatul scoate din buzunar o abacă (nu apăruseră încă nici măcar calculatoarele de mână în România), face ţac-ţac şi răspunde „Patru”. —— Mda, mulţumesc. Sunteţi liber... vă vom comunica, curând, rezultatul concursului. Iese omul şi intră ultimul candidat. —— Cât fac doi ori doi? Candidatul se apleacă înainte, spre director, şi-l întreabă, coborând vocea: —— Cât doriţi dumneavoastră să facă, tovarăşe director? Mai e nevoie să spunem cine a câştigat concursul?

Aceste principii democratice îşi găsesc consacrarea în legea fundamentală de funcţionare a întreprinderii socialiste: Art. 1. Şeful are totdeauna dreptate. Art. 2. Când şeful nu are dreptate, se aplică art. 1. De unde rezultă, corolar, definiţia şefului: omul la care intri cu părerea ta şi ieşi cu a lui. Evident, legea se aplică la toate nivelele, dar cu grijă, în mod creator.

Şeful de secţie constată că, după un timp de la angajare, tovarăşul Petrescu, proaspăt absolvent al facultăţii, întârzie la serviciu, arde gazul, bea cafele în loc să lucreze. Îl pofteşte deci la el şi-l ia la rost: —— Unde crezi că te afli, tovarăşe? Aici e fabrică, e producţie! 217

La care, insul, suflându-i un rotocol de fum în faţă, îi aruncă: —— Du-te şi te pişă, domnule! Şi iese. Rămas mască o clipă, şeful secţiei se trezeşte, îi sare ţandăra şi se duce la director şi-i povesteşte ce i s-a întâmplat. —— Chiar aşa ţi-a spus? se miră directorul. Să vină tovarăşul Petrescu la mine, îi spune el secretarei. Apare şi Petrescu, în blugi, cu ţigara în colţul gurii. Directorul începe să strige la el: —— Unde te crezi dumneata, tovarăşe?! Pe moşia lui tac-tu?! La care individul îi răspunde calm: —— Ia mai du-te-n p...a mă-tii! Şi iese. —— Îl dau afară! urlă directorul, făcând spume la gură. Să vină la mine şeful personalului! Apare şeful personalului, urmaşul fostului şef de cadre, care, în treacăt fie spus, şi-a pierdut din puterea de altădată. —— La ordinele dumneavoastră, tovarăşe director. —— Să-i desfaci imediat contractul de muncă lui Petrescu! —— Tovarăşul Petrescu de la...? —— El! Este insolent şi... —— Cum spuneţi dumneavoastră, tovarăşe director. Dar... ştiţi, —coborând treptat vocea până la inaudibil — tovarăşul e nepotul... —— Daaa... face lung directorul, schimbându-se la faţă. Iar şeful de secţie zice: —— Tovarăşe director, mă scuzaţi, trebuie să mă duc la toaletă. Dumneavoastră ce faceţi? Pentru creșterea productivităţii muncii, Tovarăşul a iniţiat şi studierea, în vederea aplicării, a metodelor economice capitaliste — desigur, nu preluându-le mecanic, ci în mod creator, tovarăşi. Aşa s-a născut Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de conducere, faimos la vremea lui sub numele de CEPECA.

Într-o zi se pomeneşte Badea Gheorghe, tocmai pe când cosea fânul pe-o costişă, cu o comisie de tovarăşi de la catedra de studiul muncii de la CEPECA. După ce-l urmăreşte o vreme pe Gheorghe cosind, comisia îi spune: —— Dumneata, bade, eşti un tovarăş devotat şi munceşti cu 218

sârg, dar nu ai eficienţă. Dumneata risipeşti jumătate din efort: tai iarba când învârţi coasa la stânga, dar când o roteşti înapoi la dreapta nu tai nimic. Ia matale coasa asta modernă, cu două tăişuri; cu ea coseşti în ambele sensuri, deci productivitatea îţi creşte cu 100 la sută. După vreo două săptămâni de lucru cu coasa modernă, Gheorghe se trezeşte iar cu comisia pe costişă. Comisia îl urmăreşte cum coseşte şi apoi îi zice: —— Da, tovarăşe Gheorghe, dumneata ai o productivitate dublă la cosit, dar una slabă la strânsul fânului. Uite ce-am inventat noi: îţi atârnăm această greblă la spate şi, în vreme ce coseşti şi înaintezi, se strânge în spate fânul cosit. Peste alte două săptămâni, când vede din nou comisia înaintând către costişa unde cosea el, Gheorghe aruncă coasa şi grebla şi-o rupe la fugă. Comisia – după el! şi după ce-l fugăreşte câteva văi şi dealuri, îl prinde. —— Ce-i cu dumneata, bade Gheorghe, de ce fugi de noi? —— Păi, mi-a fost teamă, tovarăşi, că o să-mi atârnaţi un felinar de p..ă şi-o să mă puneţi să cosesc şi noaptea. Tot în cadrul larg al modernizării metodelor de conducere a producţiei se înscrie şi introducerea matematicii aplicate, iniţiate de CEPECA. Cum se ştie, matematica lucrează cu formule şi grafuri. De pildă, cel de mai jos sintetizează aportul diferitelor categorii de

salariaţi din organigrama unei întreprinderi la realizarea planului.

219

Cum spune vorba aia americănească, un grafic spune mai mult decât o mie de cuvinte. Unde-i locul secretarului organizaţiei de bază în această

schemă? El respectă „programul partidului”: dimineaţa de la 10 la 12.

Ȋn asemenea condiţii de competenţă şi elan patriotic s-a născut Decalogul constructorului socialismului:

1. Munca înnobilează pe om şi societatea socialistă nu are nevoie de nobili. 2. Fiecare om are dreptul să facă ceva, dar aceasta nu trebuie să degenereze în muncă. 3. Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. 4. Slujba nu e cârciumă, să stai toată ziua în ea. 5. Când vezi un coleg odihnindu-se, ajută-l. 6. Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi. Aşteaptă până poimâine, când poate nu va mai fi nevoie s-o faci. 7. O problemă care nu se rezolvă singură în două zile nu este una de care să merite să te apuci. 8. Pauzele lungi şi dese — cheia marilor succese. 9. Să nu doreşti moartea şefului, ci să munceşti în aşa fel ca să şi-o dorească singur. 10. Numai cine nu munceşte nu greşeşte. Şi cine nu greşeşte merită promovat.

Astfel s-a născut acea fervoare productivă care a impresionat pe străinii care au avut privilegiul să stea mai mult în România lui Ceauşescu — de obicei specialişti care acordă asistenţă tehnică.

Un astfel de specialist străin are un contract pentru asistenţă la — să zicem — combinatul siderurgic unde este director tovarăşul Petrescu. În fiecare dimineaţă, el trece prin biroul unde lucrează colegii români, le spune Good morning, ceea ce tot românul cunoaşte. Dar el continuă cu o frază pe care nimeni n-o înţelege. Azi aşa, mâine tot aşa, românii recunosc aceleaşi cuvinte, pe care însă tot nu le pot înţelege. Aşa încât, curios, unul din ei își aduce, dimineaţa la serviciu, soţia, care este profesoară de engleză. Ea le traduce misterioasa frază de după good morning: „Vă rog să mă scuzaţi pentru că, nefăcând parte din sindicatul 220

dumneavoastră, eu nu pot participa la această grevă.”

Şi aşa s-a născut vorba mobilizatoare a omului muncii „hai la greva noastră”. Dar Tovarăşul veghează. El inventează o nouă metodă de construire a chestiei ăleia „multilateral dezvoltate”: planul Cincinal în patru ani şi jumătate.

La una din nenumăratele vizite de lucru în întreprinderi, în care împarte „preţioase indicaţii” despre cum să se lucreze mai bine, Tovarăşul strânge mâna unui fruntaş în producţie, întrebându-l: —— Ei, ce zici, tovarăşe? Facem Cincinalul în patru ani și jumătate? —— Îl facem, tovarăşe preşedinte, sigur îl facem! Chiar de-ar trebui să muncim pentru asta şapte ani! De fapt, Tovarăşul e singurul român care munceşte din greu. El munceşte dublu, doar are două slujbe – cea de secretar general al Partidului şi cea de preşedinte al ţării. Secretarul este mai tot timpul în vizite de lucru bogate în indicaţii preţioase, în vreme ce preşedintele aleargă în vizite de prietenie prin toată lumea, de la Bulgaria vecină la Mozambic, de la arctica Islandă la Australia, de la uriaşa Chină la minuscula Angora, depăşind chiar şi pe marele turist care a fost (în capitolul 4) Hruşciov. Ȋntr-adevăr, deschiderea spre Vest l-a făcut pe Ceauşescu un favorit al „capitaliştilor”, care-l văd ca pe un soi de „dizident” în interiorul lagărului sovietic. Şi asta înseamnă invitaţii şi vizite.

Când un vulcan erupe în mijlocul Atlanticului şi formează o nouă insulă, au apărut imediat problemele politice: —— Să-i eliberăm, spune Brejnev. —— Să-i civilizăm, zice Carter, preşedintele Americii. —— Să-i vizităm, zice Ceauşescu. Extenuantă viaţă, într-adevăr. Până şi somnul Tovarăşului este tulburat din cauza acestor vizite. Într-o noapte, consoarta se

trezeşte şi-l aude vorbind prin somn, bolborosind, „Maiestate... Maiestate.” „S-o fi visând la regina Angliei, visul lui încă neîmplinit,” îşi zice ea. —— Nicule, întoarce-te pe partea ailaltă, că visezi urât. —— Hî, face el, buimac, ce zici? 221

—— Visezi şi vorbeşti prin somn, te crezi la regina Angliei. —— Eu?! Da’ de unde! —— Păi ce tot zici „Maiestate, maiestate”? —— Păi asta zic: mai e state care nu le-am vizitat.

Deci urmează alte vizite în alte state, cu sute de mii de salariaţi din întreprinderile bucureştene scoşi din producţie ca să aclame şi să fluture steguleţe la întoarcerea Tovarăşului. Acum

înţeleg românii de ce trebuie să facă Cincinalul în patru ani şi jumătate: jumătate de an trebuie să stea la aeroport.

Ȋntre două vizite în străinătate — vizite de lucru în ţară, pline de preţioase indicaţii. Din păcate, natura nu este receptivă la asemenea indicaţii. Primele mari inundaţii inundaţii devastatoare se produc în mai 1970. N-apucă bine să se redreseze ţara că, la câțiva ani distanță, vin alte inundaţii. Tovarăşul soseşte imediat la faţa

locului, în elicopter. Văzând nişte oameni agăţaţi de crengile unor copaci, încă în picioare între ape, el îl întreabă pe noul său prim ministru Manea Manescu: —— Ce-i cu oamenii ăştia acolo, Maneo? —— Sunt fruntaşii noştri pe ramură, tovarăşe preşedinte. 44 Apoi vine marele cutremur din 7 martie 1977, soldat cu mii de morţi şi mari daune. Din fericire, străinătatea, mai ales Vestul, a răspuns cu compasiune şi generozitate, prin ajutoare financiare.

Cutremurul îl prinde pe Tovarăşul chiar în timpul uneia din multele sale vizite prin străinătate. El zboară repede acasă şi, coborând din avionul prezidenţial în Bucureştiul greu lovit, îl întreabă pe prim-ministru, care-l întâmpină: —— E grav, Maneo? —— Destul de grav, tovarăşe preşedinte. După primele calcule, sunt pierderi de vreo zece miliarde de lei. Dar ajutoarele primite din străinătate fac de două ori pe-atât. —— Perfect, spune Tovarăşul. Data viitoare îi dăm foc.

După care s-a plimbat prin ţară ca să dea preţioase indicaţii autorităţilor locale luptând cu urmările cutremurului. Cu firea sa înclinată spre filozofie, românul meditează: Cele trei mari calamităţi naturale — inundaţiile, trepidaţiile şi indicaţiile. 44

Ramură a producţiei, termen folosit în acea vreme, azi intrat în umbră. 222

Şi astfel, mai cu indicaţiile şi mai cu „greva noastră”, România progresează. Tovarăşul găseşte mereau noi obiective economice grandioase. Cu tehnologia cumpărată din Vest, el reuşeşte chiar să transforme vechiul Canal, cel unde Dej şi ai lui trimiteau „duşmanul de clasă” în lagăre de muncă, într-un mare proiect al cincinalului în patru ani şi jumătate. Canalul acesta, care leagă Dunărea cu Marea Neagră pe un traseu mai scurt, nu pare să servească însă la mare lucru în afară vizitelor de lucru, cu vaporul, ale Tovarăşului.

Iată-l pe prietenul nostru Bulă la o lecţie mai avansată de limba română, unde tovarăşa profesoară predă noţiuni de poezie la nivelul înalt al patriotismului de tip nou, promovat de Ceauşescu. —— Şi acum, copii — le spunea ea elevilor după ce i-a lămurit ce şi cum — să facem nişte exerciţii. Cine vrea să facă nişte versuri despre viaţa noastră nouă şi îmbelşugată? Se lasă o lungă tăcere, pe care o sparge inconfundabila voce din ultima bancă: —— Eu, tovarăşa. —— Spune, Bulă, oftează tovarăşa. Şi Bulă spune: —— N-avem bani, n-avem mâncare, dar avem un canal mare, să se plimbe cu bărcuţa Ceauşescu şi Lenuţa. —— Bulă, ai înnebunit?! strigă tovarăşa. Vrei să mă bagi în bucluc?! Ieşi afară, măgarule şi să vii mâine cu taică-tău la şcoală! Iese Bulă pe culoar şi dă nas în nas cu directorul. —— Ce-i cu tine-aici? îl ia la rost acesta. —— Păi, m-a dat afară tovarăşa. —— De ce te-a dat afară? —— Din cauza poeziei. —— Ce poezie? —— Păi, ne-a pus să facem o poezie patriotică şi m-a dat afară când i-am spus-o pe-a mea. —— Dar cum era poezia ta? —— Păi, era aşa: Avem bani, avem mâncare, şi avem un canal mare, să se plimbe cu vaporul Ceauşescu şi poporul. 223

—— Şi pentru asta te-a dat afară? —— Da, pentru asta. —— Lasă că aranjez eu asta. Şi, plin de indignare patriotică, directorul se repede în clasă şi începe să strige la profesoară, băgând-o în sperieţi. Biata femeie iese plângând din clasă şi pe coridor dă de Bulă, care o priveşte cu o mutră inocentă. —— Bine, Bulă, îi spune ea, smiorcăindu-se, cum se poate să minţi în halul ăsta? Să spui una în clasă şi alta afară? —— Lăsaţi, tovarăşa, parcă nu ştiţi şi dumneavoastră cum e cu diferenţa între politica internă şi cea externă? Românul se adaptează la noua realitate. Cândva, căcatul fusese ceva de ruşine, dar acum optica s-a schimbat, cum atestă şi o celebră fabulă a vremii.

Şoarecele fuge prin curte, urmărit de pisică. Ajunge lângă vaca ce rumegă domol şi o imploră: „Văcuţo, scapă-mă!” Iar vaca, tot domol, ridică coada şi dă drumul la o balegă, acoperindu-l pe şoarece. Numai că, din nefericire, i-a rămas o bucăţică de coadă afară şi pisica a văzut-o şi, haţ! s-a terminat cu bietul şoricel. Morala întâi a fabulei: nu toţi cei ce te bagă în căcat îţi vor răul. A doua morală: nu toţi cei ce te scot din căcat îţi vor binele. Şi ultima morală: când ai intrat în căcat, asigură-te c-ai intrat cu totul.

Mai mult, cine a intrat în căcat trebuie şi să-l mănânce. Cine nu vrea să mănânce, dar vrea şi să se descurce mai bine, are altă soluţie: linsul în fund — fundul şefului ori al altui tovarăş important. Atenţie: linsul, nu pupatul. Căci e o diferenţă

importantă: pupatul în fund e act sexual; linsul în fund e act social. Tovarăşul Ceauşescu şi-a atins visul – întreg poporul participă entuziast la acest proces de construire a chestiei aceleia „multilateral dezvoltate”. Judecaţi şi dumneavoastră:

Secretarul B.O.B.-ului (biroul organizaţiei de bază locale a Partidului, dacă aţi uitat) Cooperativei agricole din comuna Atârnaţi, pe la care am mai trecut, îşi cheamă omul de serviciu: —— Gheorghe, dă fuga la părintele şi spune-i să-mi dea nişte scaune din biserică, fiindcă am adunare generală şi nu-mi ajung 224

scaunele. Gheorghe fuge la biserică: „Săru-mâna, părinte,” şi-i transmite cererea tovarăşului secretar. —— Du-te înapoi, îi zice popa lui Gheorghe, şi spune-i că nu-i mai dau niciun scaun. Ultima dată, când i-am dat, le-am primit înapoi mâzgălite cu toate măscările de pe lume, de se ruşinează babele să mai vină la biserică. Gheorghe pleacă cu mesajul înapoi. —— Auzi, boaita, nu-mi dă scaunele! se zborşeşte tovarăşul secretar. Gheorghe, du-te înapoi şi spune-i că dacă nu-mi dă scaunele, nu-i mai dau corul Căminului Cultural să-i cânte „Doamne miluieşte” duminică la slujbă. —— Aşa, va să zică, zice părintele. Du-te şi spune-i analfabetului ăla: dacă nu-mi trimite corul, să văd cine-i mai scrie lui dările de seamă pentru adunările de partid. —— Auzi, nenorocitul! zice secretarul, când primeşte mesajul. Du-te şi spune-i că n-am nevoie de dările lui de seamă, că pă ultima i-am zis s-o facă de-un sfert de oră, da’ el a făcut-o de jumătate şi nu-ş’ce dracu-a scris acolo, că tot timpul se hlizea oamenii când am citit-o. —— Aşaa, zice părintele când Gheorghe îi aduce mesajul, du-te şi spune-i dobitocului că s-a ramolit. A uitat că mi-a cerut să-i scriu darea de seamă în două exemplare, ca să trimită unul la Partid. Cum de vede, Tovarăşul a rezolvat chiar şi acea a treia problemă majoră care îl chinuise în capitolul 5 pe predecesorul său. Toată lumea mănâncă căcatul. Pe lângă scatologie, bancurile vremii consemnează şi apariţia escatologicului — a doctrinei judecăţii de apoi, de altfel conformă cu înclinarea bancului către situaţiile limită precum prăbuşirea avionului celor Patru ori Trei Mari, întâlnită în primele capitole.

Mai marii momentului, preşedintele Carter al Americii, Brejnev şi Ceauşescu, sunt convocaţi la Dumnezeu, care le spune, „Anul acesta este ultimul, pregătiţi-vă popoarele pentru Judecata de Apoi.” Ce fac cei trei, odată întorşi acasă? Carter vorbeşte Americii la televizor, cu grijă, ca să nu 225

stârnească panica: „Fellow americans, trebuie să ne pregătim, pentru că sfârşitul lumii poate veni chiar mâine. Să ne rugăm deci pentru iertarea păcatelor noastre.” Brejnev nu face nimic. „Fie ce-o fi, pân-atunci ne facem că nu ştim nimic”, hotărăşte el împreună cu Politbiuro-ul. Ceauşescu convoacă un mare miting în Piaţa Republicii şi vorbeşte din balconul CC-ului: „Dragi tovarăşi şi pretini, la anul vine sfârşitul lumii. Aşa încât trebuie să facem totul, tovarăşi, ca până atunci să îndeplinim planul cincinal!”

Pentru a insufla oamenilor muncii mai multă ardoare socialistă, Tovarăşul apelează la exemplul istoriei neamului. Ȋntr-adevăr, săpăturile arheologice au scos la iveală carnetul de membru de partid al lui Burebista, conducătorul dacilor şi precursorul de acum 2000 ani al Tovarăşului. Mai adânc nu s-a

săpat pentru că s-ar fi ajuns la nivelul de trai al românului.

Cinematografia urmează îndemnul Tovarăşului, creând mari superproducţii precum Dacii (1967) şi Mihai Viteazul (1971), care ilustrează luptele strămoşilor pentru libertate şi unire naţională. Românii le-au apreciat dar au şi râs cu poftă la scena în care Radu Buzescu, căpitan al lui Mihai, se aruncă asupra oştirii turceşti, înălţându-se în şaua calului cu sabia ridicată, strigând „Cine-i român să vină după mine!” Popularul actor Septimiu Sever, întruchipându-l pe Buzescu, tocmai „rămăsese” în Franţa. 45 Ceaușescu își începuse domnia cu schimbări de nume, rebotezându-și Partidul și țara. Acum el decide să redea demnitatea națională unor oraşe ale căror nume fuseseră stâlcite de ocupanţi vremelnici, adăugându-le vechi denumiri istorice. Clujul, al cărui nume musteşte ungureşte, primeşte la coadă pe Napoca, numele aşezării romane ce dăinuise pe acolo cu aproape două mii de ani în urmă. Şi, pentru ca să nu supere ungurimea, Tovarăşul schimbă ceva şi la sud de Carpaţi: adaugă numelui Turnu Severin un prefix presupus dacic — Drobeta. Filmul a fost retras temporar de pe ecrane, pentru a se „corecta” banda sonoră a secvenţei cu pricina. 45

226

Bulă meditează: Cluj-Napoca... N-ar fi cazul să-şi revendice şi el latinitatea — Bulă-Benis?

Iată un alt moment revelator al patriotismul românului şi al bancului său. Tovarăşul se află într-o vizită de lucru în însuşi

leagănul naţiei, capitala Daciei lui Burebista – Sarmisegetuza. În primul rând al mulţimii care-l aclamă, el vede un copilaş de vreo zece anişori. Tovarăşul se apropie şi-l mângâie pe buclele-i blonde: —— Cum te cheamă, pui de dac? —— Ianoş, tovarăşe preşedinte! Tovarăşul redă de asemeni românilor un număr de vechi cântece patriotice precum „Pe-al nostru steag e scris Unire”, „Trei culori”, „Eroi au fost, eroi sunt încă” şi „Deşteaptă-te, române”. Pe primele două le face succesiv imn naţional, pentru a-l înlocui pe cel vechi din anii lui Dej, care prea mirosea ruseşte. Aceluiaşi nobil ţel patriotic i-a dedicat marele conducător

festivalul naţional „Cântarea României”. Iată câteva extrase din palmaresul marii competiţii culturale la categoria corurilor: Premiul 3 — corul Comitetului de Stat al Planificării pentru cântecul „Pe-al nostru plan stă scris Uimire”; Premiul 2 — corul Comitetului Central al Partidului, pentru cântecul „Erori au fost, erori sunt încă”; Marele premiu — corul Sindicatelor pentru cântecul „Descurcă-te române”. Ultimul devenise, în fapt, imnul naţional cel de toate zilele al românului. Au fost şi câteva premii speciale:

- cel pentru popularitate a revenit corului piticilor de la Circul de stat, pentru cântecul „Noi creştem odată cu ţara”; - iar premiul juriului, corului Penitenciarelor pentru cântecul „Noi suntem mândria ţării”. Condiţia ţăranului suferă şi ea o schimbare radicală, după 20 ani de „colectivizare”, care, sub Ceauşescu, şi-a schimbat numele în „cooperativizare”. Iată-i pe săteni la adunarea

generală a cooperativei din Atârnaţi, ascultând darea de seamă, care le face cunoscute marile lor realizări. După citirea ei, 227

tovarăşul de la judeţ, care conduce şedinţa, îi invită pe săteni să ia cuvântul. Se lasă o tăcere grea, pe care o sparge, în sfârşit, vocea lui Badea Gheorghe al nostru. —— Apoi, aş spune şi eu ceva. —— Foarte bine, bade, zice tovarăşul de la judeţ. Dar ridică-te, să te auzim mai bine. —— Apoi, m-aş ridica eu, dar mi-e ruşine, că am nădragii rupţi în fund. —— Dar nu-i nimic de ruşine, tovarăşe. Sunt în Africa popoare care umblă chiar cu, scuzaţi, fundul gol. —— Or fi, tovarăşi, nu zic ba, răspunde Gheorghe, dar or fi comunişti mai vechi ca noi. Remarcabilă şi schimbarea radicală a condiţiei femeii, pe care socialismul a făcut-o, în sfârşit, egală cu bărbatul. Iată

diferenţa dintre femeia din capitalism şi cea din socialism. În capitalism, femeia are în dreapta bărbatul, în stânga amantul, în spate progresul, în faţă succesul. În socialism, ea are în dreapta sacoşa, în stânga copilul, în faţă Decretul, în spate regretul. Într-adevăr, Decretul marchează existenţa româncei. Când două prietene se întâlnesc, cum se salută? Nu ca altădată, cu „ce mai faci, dragă?” ci cu „Ţi-a venit?” (doamnele ştiu ce). Iată şi o faimoasă fabulă modernă care ilustrează realitatea condiţiei femeii.

Greierele şi furnica se întâlnesc pe stradă: —— Sărut mâna, salută greierele, ce mai faceţi? —— Ce să fac? după cumpărături, răspunde furnica, arătându-i cele două sacoşe ce-i atârnă în mâini. Dar dumneavoastră? Tot cu muzica? —— Eh, tot cu muzica... acum sunt într-o mică vacanţă, dar plec peste două săptămâni pe litoral, am un contract acolo. Săru’ mâna. Se despart ei, dar se reîntâlnesc după două luni. —— Săru’ mâna, ce mai faceţi? – tot cu sacoşa? —— Mulţumesc, bine, tot cu sacoşa. Dar dumneavoastră? —— Eu am fost pe litoral şi acum am un contract la munte, la Sinaia. 228

Peste încă o lună, trecând pe stradă cu sacoşele în mâini, furnica se aude strigată, „Săru’ mâna.” Se întoarce şi-l vede pe greiere zâmbindu-i prin fereastra deschisă, de la volanul unei maşini Dacia. —— Ce mai faceţi? — tot cu sacoşa? —— Tot. Şi dumneavoastră? —— Ah, sunt obosit după atâta cântat. Aşa că plec într-o mică vacanţă prin Europa, până la Paris. —— Daa, ajungeţi şi la Paris? —— Desigur. —— As avea o rugăminte la dumneavoastră, zice atunci furnica. —— Vă rog, cu cea mai mare plăcere! —— Aţi putea să-i transmiteţi ceva unei cunoştinţe de-ale mele din Paris? —— Bineînţeles. Cui? —— Unul... La Fontaine, transmiteţi-i, vă rog, din partea mea, că-l bag în p...a mă-sii! Tovarăşul are o grijă părintească față de tineri, viitorul ţării. Toate generaţiile tinere sunt înrolate, de la cea mai fragedă vârstă. Adolescenţii sunt utecişti (UTC — Uniunea Tineretului Comunist); copiii de şcoală — pionieri; preşcolarii devin „şoimii patriei”. Iar acum, sugarii sunt înregimentaţi, ca scutecişti. Pentru

completarea arborelui demografic la celălalt capăt, vom avea vulturii pleşuvi.

Evident, tinerii sunt viitorul ţării. Dar ce le rezervă viitorul? Avem acum specialişti, aşa numiţii „futurologi”, care — pentru a apăra pudoarea românească — au fost rebotezaţi „viitorologi”. Cum se formează ei e mai greu de spus, dar ştim cum se recrutează candidaţii de cele trei tipuri de viitorologi — pe termen scurt, mediu şi lung. Candidatul pentru viitorologie pe termen

scurt este închis într-o cameră goală împreună cu o pisică; dacă, după 5 minute, el strigă „Am prins pisica” este acceptat. Candidatul pentru viitorologie pe termen mediu este închis, împreună cu o pisică, într-o cameră goală şi în întuneric beznă; dacă, după 5 minute, el strigă „Am prins pisica” este acceptat. 229

Candidatul la viitorologie pe termen lung este închis într-o cameră goală şi în întuneric beznă, fără nicio pisică; este acceptat dacă, după 5 minute, el strigă „Am prins pisica”. Dar, după cum bine se ştie, fiecare om este un viitorolog sui-generis, care se gândeşte la ce-l aşteaptă.

În 1980, un grănicer român şi unul iugoslav stau de vorbă peste frontieră. Iugoslavia este în doliu naţional pentru că tocmai a murit preşedintele Tito, care a fost conducătorul ţării pentru mai bine de un sfert de veac. —— Ce-o să vă faceţi acum, că a murit Tito? întreabă românul. —— Ei, noi om face ce-om face, răspunde celălalt. Dar spune-mi tu, ce-o să vă faceţi voi dacă al vostru trăieşte cât a trăit al nostru? Ȋntrebare dificilă, la care românul răspunde, cum îi e firea, cu o altă întrebare, o ghicitoare: Ce e mic, negru şi bate la uşă?

Viitorul de aur.

230

14

Românii pe culmile Epocii de Aur

Două friguri — Porcul lui Bulă şi scroafa americană — Coada cea de toate zilele — Dacia, maşina secolului — Explicaţie moscovită — Criză energetică — Noua revoluţie agrară — Să creştem nişte nemţi — SRL şi acordul global — România japonizată şi reorganizată — Concediu în spaţiul cosmic — Criză financiară — Românul proprietar şi la pensie — Noul PCR — Pesimist versus optimist — Capitale ceauşescoviene — Securitatea stă la coadă — Doi viermi celebri — Milenarism — Ceauşescu stă la coadă — Nicutronul —Cum să plăteşti datoria externă La fel ca într-o ascensiune pe munte, pe măsură ce urci spre culmile Epocii de Aur promise de Ceauşescu, respiri tot mai greu, se face tot mai frig şi apare şi zăpada şi apoi zona gheţurilor veşnice. Uneori românii au de-a face chiar cu două friguri: cel de-afară

şi cel dinăuntru, din casă. E o diferenţă între ele: cel de-afară e de la Domnul, cel dinăuntru — de la Tovarăşul. Şi mai este o diferenţă, de data asta nu teoretică, ci extrem de practică: frigul de-afară e gratis, cel din casă se plăteşte. Asta pentru că, în Epoca de Aur, gazele nu mai vin pe conducte, ci doar pe nota de plată.

Uneori, Dumnezeu se îndură şi afară se încălzeşte chiar şi iarna. Atunci intră în acţiune o nouă lege: la parter este interzis a

se deschide geamurile casei, pentru ca să nu răcească trecătorii.

Nu au întârziat să apară cărţile care să cânte viaţa pe culmile Epocii de Aur. Cele două mari bestsellere ale acestor ani:

„Moartea vine pe calorifer” şi „Cine l-a ucis pe agentul termic?”. Ȋn topul muzicii uşoare, pe primul loc se plasează constant şlagărul „Iubeşte-mă, dar nu mă dezbrăca”, în vreme ce favorit al 231

iubitorilor muzicii populare este noul aranjament al vechii Leliţă Ioană:

Mult mai e până la vară, leliţă Ioană, Ca să-mi văd muierea goală Şi-un pumn de cartofi în oală?

Ultimul vers reaminteşte românilor cealaltă realitate a Epocii de Aur – foamea.

La şcoală, tovarăşa le dă elevilor temă să deseneze un porc. Bulă desenează:

—— Ce-i asta, Bulă? Ce-ai desenat aici? —— Un porc, tovarăşa. —— Ai desenat cap, rât, urechi, copite, coadă... Unde-i restul? —— Păi, tovarăşa, n-aţi spus să desenăm un porc pentru export.

Pentru ce mai rămâne în ţară – şi în desenul lui Bulă – românul găseşte numele cele mai potrivite. Urechile porcului se cheamă — antene, capul — calculator, iar copitele — adidaşi. Şi există ceva încă mai caracteristic decât antenele, adidaşii şi calculatorul printre deliciile culinare ale Epocii – aşa numiţii dragoni, nişte pui scheletici cu două capete şi o jumătate de duzină de ghiare rămase de la găinile exportate. Dar nu-l putem găsi vinovat pe Tovarăşul pentru astfel de lipsuri. El se îngrijeşte de mâncarea românului. Dintr-una din

vizitele sale în America, Tovarăşul aduce unul din miracolele ingineriei genetice: o scroafă care fată 25 pui. Ea a fost pusă în 232

cea mai bună fermă zootehnică şi Tovarăşul se interesează periodic despre ce se întâmplă cu ea. Specialiştii procedează la inseminarea artificială a scroafei — altă minune a tehnologiei americane –— şi scroafa se tot umflă şi umflă şi toţi aşteaptă cu sufletul la gură fericitul eveniment. Cu atât mai mare e dezamăgirea când ea fată... un purceluş. —— Unul?! repetă directorul fermei zootehnice, care nu poate crede când i se dă raportul. Numai unul? —— Da, şefu’, numai unu. —— Dracu’ să-i ia de americani, cu tehnologia lor ultramodernă! Directorul poate să-i înjure pe americani cât vrea, dar cum poate să raporteze mai sus că minunea americană, pe care tovarăşul Ceauşescu personal a adus-o din America, a fătat doar un purcel? El îl sună imediat la telefon pe secretarul B.O.B. al fermei. —— A fătat, tovarăşe secretar! —— Cine-a fătat? —— Scroafa americană: a fătat 25 purcei. —— Excelent, o să raportez mai sus. Secretarul B.O.B. îl sună pe secretarul cu economia de la judeţ. Acesta judecă: 25 pui — e bine, dar ăsta-i planul. Şi planul nu poate fi doar îndeplinit, el trebuie şi depăşit. Aşa încât îi strigă la telefon tovarăşului prim-secretar al judeţului: —— O veste foarte bună, tovarăşe prim! Scroafa noastră americană a fătat 30 purcei! —— Excelent! Şi tovarăşul prim sună imediat la secretariatul CC-ului: —— Dragi tovarăşi, am primit o veste foarte bună de la ferma zootehnică: scroafa pe care tovarăşul Ceauşescu a adus-o din America a fătat 40 purcei. Secretarul fuge repede la Ceauşescu, care-l întrebase chiar ieri ce mai face scroafa. —— Tovarăşe preşedinte, avem o veste excelentă de la sectorul zootehnic: scroafa pe care aţi adus-o dumneavoastră din America tocmai a fătat 50 purceluşi. —— Excelentă veste, într-adevăr, spune Ceauşescu. Acum, 49 233

dintre ei să fie crescuţi pentru consumul intern şi unul pentru export. Românul strânge cureaua, pentru că nu are cu ce să umple burta. Ghicitoare: ce are o sută de metri lungime, trei metri lăţime

şi mănâncă cartofi? – Coada la carne.

Pare science fiction? Iată un autentic SF plasat în mileniul următor. Într-o şcoală din Anglia, profesoara le vorbeşte copiilor despre Al Doilea Război Mondial din secolul precedent. —— În timpul războiului viaţa era foarte grea, oamenii stăteau la cozi lungi la carne. —— Ce-i aia coadă, miss? întreabă elevii. În şcoala din România, la lecţia despre războiul mondial, profesoara le spune şi ea elevilor: —— În timpul războiului viaţa era foarte grea, oamenii stăteau la cozi lungi la carne. —— Ce-i aia carne, tovarăşa? întreabă elevii. Ȋn Epoca de Aur a românilor nu numai carnea lipseşte, dar şi multe altele. Iată ce se poate citi în ziar la Mica Publicitate, rubrica

de Schimburi: „schimb scobitori uzate la un capăt contra hârtie higienică folosită pe-o parte”. Coada cea de toate zilele a generat schimbări în psihologia colectivă.

Un beţivan — ceva băutură se mai găseşte din când în când — s-a oprit pe trotuar şi s-a rezemat de un perete, ca să nu cadă. Imediat, în spatele lui apare un ins şi-l întreabă: —— Se dă ceva? —— Nu’şt, mormăie beţivul şi celălalt rămâne în spatele lui — „dacă se dă, totuşi, ceva?” În câteva minute s-a format coada. Dar, ca de obicei, oamenii se întreabă, în lanţ, dinspre capătul cozii spre început, „ce se dă?” Când întrebarea ajunge la beţivanul din capul cozii, el se dezmeticeşte puţin şi zice: —— Ce să se dea? Ia, m-am oprit şi eu ca să mă odihnesc puţin. Coada oftează, dezamăgită, şi se împrăştie. Ultimul care 234

pleacă îl întrebă pe beţivan: —— Dumneata nu pleci? —— Ce-s prost să plec acu, când sunt primul la coadă?!

Iată şi un al doilea aspect psihologic al fenomenului cozii Epocii de Aur.

Când se întoarce acasă de la serviciu, Popescu vede o coadă. —— Ce se dă? întreabă el pe ultimul din coadă. —— Susú. „Susú?” se întreabă Popescu, „ce naiba mai e şi asta?” Dar dacă e coadă la susú, trebuie să fie ceva şi n-o să rateze el o coadă! Şi se aşează la rând. Trece un ceas, Popescu mai avansează câţiva metri; mai trece un ceas şi, tocmai când se apropiase el de capul cozii, vânzătorul zice: —— Să ştiţi că susú s-a terminat. Mai avem numai fufú. „Ei, fir-ar a’ dracului!’ îşi zice Popescu, „Se putea?! Dar, mă rog, dacă tot am stat două ceasuri, o să iau nişte fufú”. Ajunge în faţă, ia două kile de fufú şi pleacă. Acasă, îi explică soţiei, când ea-l întreabă de ce-a întârziat: —— Am stat la coadă la susú. —— La ce? întreabă ea mirată. —— La susú. Dar s-a terminat când s-ajung eu să iau, aşa că am luat fufú, că numai de-ăla mai era. —— Susú... fufú, cine ştie ce porcărie ai luat, zice soţia şi desface pachetul. Ce credeţi că era înăuntru? Nu ştiţi? — două kile de mumú. S-ar putea să nu fi râs dumneavoastră. N-aţi trăit în Epoca de Aur. De ce atâtea lipsuri? Din cauza unui banc – bancul cu statuia: statu’ ia tot. Energia merge la industrializare, mâncarea şi băutura la export. Ce-i drept, nu pe gratis, ci pentru plătirea datoriilor externe ale Tovarăşului, necesare chestiei ăleia „multilateral dezvoltate”. Printre alte realizări ale epocii de aur — raţionalizarea benzinei pentru posesorii de maşini. Aceasta a prilejuit un nou succes internaţional. La Salonul Automobilului de la Paris, 235

maşina românească, Dacia, a fost aleasă automobilul deceniului: singurul din lume care consumă 30 litri de benzină pe lună. Românii trag cu ochiul în curtea lui Ivan Ivanovici şi-l invidiază: el pare să se bucure de binefacerile celor două invenţii ale lui Gorbaciov ce le-am întâlnit în capitolul 4 — Glastnost şi Perestroika. Acolo, oamenii pot cel puţin să spună ce-i doare şi Gorbaciov îi ascultă. Ceea ce nu e de de niciun folos românilor.

Câteva sute de moscoviţi se adună în Piaţa Roşie, sub zidurile Kremlinului, purtând pancarde şi strigând „Vrem brânză!” Tovarăşul Gorbaciov iese în balconul Kremlinului şi le vorbeşte: —— Da, dragi tovarăşi, ştiu, vreţi brânză. Şi meritaţi brânza, căci sunteţi constructori devotaţi ai comunismului. Vă rog, credeţi-mă, vom avea grijă de asta. Duceţi-vă acasă şi vă vom da brânza. Oamenii se împrăştie şi se duc acasă. Şi, după o săptămână – minune! Toate magazinele alimentare din Moscova au rafturile pline cu delicioasa brânză telemea. A doua zi, câteva mii de moscoviţi se adună în Piaţa Roşie, sub zidurile Kremlinului, purtând pancarde şi strigând „Vrem carne!” Gorbaciov iese în balconul Kremlinului şi le vorbeşte: —— Da, dragi tovarăşi, ştiu, vreţi şi carne. Şi meritaţi şi carne, căci sunteţi constructori devotaţi ai comunismului. Credeţi-mă, vom avea grijă şi de asta. Duceţi-vă acasă şi vă vom da carne. Oamenii se împrăştie şi se duc acasă. Şi, după o săptămână —minune! Toate magazine alimentare din Moscova au rafturile pline de pachete cu carne. A doua zi, o sută de mii de moscoviţi se adună în Piaţa Roşie, sub zidurile Kremlinului, purtând pancarde şi strigând „Vrem banane!” Gorbaciov iese în balconul Kremlinului: —— Vă rog, dragi tovarăşi, fiţi rezonabili. Nu cresc banane în România. Nu e numai frig şi foamete în Epoca de Aur — e şi întuneric. „Lampa lui Ilici” (Lenin) de altădată, becul electric, Ceauşescu l-a stins pe străzi, ca să facă economie de energie.

Vechiul nostru prieten, Nea Mărin, tocmai s-a întors dintr-un drum la Bucureşti şi băileştenii lui îl întreabă: —— Cum fu la capitală, Nea Mărine? 236

—— Cum să vă zic, e o beznă pe străzi! O beznă, că dac-ai mai găsi ceva de mâncat şi de băut, ai zice că e ca pe vremea războiului! Aceasta a dat un nou impuls economiei, ca să producă lumânări. Şi, astfel, românii au devenit cel mai religios popor din

lume: fiecare aprinde în fiecare noapte o lumânare.

Prin alte părţi ale lumii, necazurile au dus la înmulţirea sectelor religioase. În România sunt numai două secte: doi

baftişti şi 22 milioane de protestanţi.

Tovarăşul are soluţii pentru toate problemele. Criza de energie o rezolvă militarizând ministerul energiei.

Ceauşescu îşi convoacă generalii, îi numeşte directori ai termocentralelor şi hidrocentralelor de pe întinsul ţării, şi îi investeşte cu toate puterile, până la dreptul de-a trimite chiulangiii la curtea marţială. Şi încheie cu un discurs mobilizator: —— Şi nu uitaţi, dragi tovarăşi — sunteţi câinii de pază ai economiei noastre socialiste! Trebuie să fiţi feroce ca nişte câini. Nu mai aveţi familie, nu mai aveţi prieteni, nu mai aveţi decât o datorie: datoria unui câine de pază! Noaptea târziu, soţia unui general sună la telefon o prietenă: —— Dragă, bărbatu-meu a înnebunit. De când a venit de la şedinţa cu Ceauşescu, nu mai pot scoate de la el decât mârâituri şi lătrături. Ce face-al tău? A fost şi el la aceeaşi şedinţă, nu-i aşa? —— Da, a fost. La-nceput a făcut chiar mai urât decât al tău, dar acum s-a potolit; s-a cuibărit sub masă şi-şi linge puţa. Soluţia Tovarăşului pentru problema alimentară este la fel de radicală: o nouă „revoluţie agrară”. Ea este, desigur, „prelucrată” peste tot, ca să se pregătească vizitele de lucru ale Tovarăşului.

Într-una din multele sale vizite la ţară, Ceauşescu îl recunoaşte, în mulţimea ce-l aclamă, pe Badea Gheorghe şi i se adresează: —— Ei, ce zici, bade, facem o nouă revoluţie agrară? La care Gheorghe răspunde: —— Apoi, tovarăşe preşedinte, revoluţie om face şi n-om face, da’ o răscoală sigur am face. De fapt, Badea Gheorghe ar avea o altă soluţie pentru 237

problema agriculturii româneşti.

În adunarea generală a Cooperativei din Atârnaţi se discută măsurile pentru redresarea situaţiei, care nu e cu nimic mai bună decât a întregii agriculturi. —— Eu propun, tovarăşi, să creştem iepuri, zice o voce. Iepurii se înmulţesc repede, blana lor e căutată şi putem vinde şi carnea. —— Aşa o fi, zice altul, dar mănâncă de sting şi de unde să scoatem noi atâta varză şi morcovi? Se face tăcere şi Badea Gheorghe ridică mâna: —— Tovarăşi, eu aş avea o întrebare? —— Spune, bade Gheorghe, zice preşedintele CAP-ului. —— E adevărat că, pentru un neamţ, statul nostru primeşte 5000 mărci? —— Ce întrebare-i asta, tovarăşe? intervine, nervos, tovarăşul de la judeţ, care dirijează astfel de adunări importante. Şi el continuă: —— Ce legătură are cu problema noastră arzătoare? Stai jos, tovarăşe! Badea Gheorghe se aşează, se face iarăşi tăcere şi o voce face altă propunere: —— Eu zic, tovarăşi, să creştem albine. Albinele dau miere şi mâncare nu cer, iau singure din flori. —— Ei, nu cer ele, albinele, de mâncare, zice altă voce, dar au nevoie de zahăr iarna şi de unde să scoatem noi zahărul? În tăcerea ce se lasă, se aude din nou vocea lui Badea Gheorghe: —— Tovarăşi, ea aş avea o întrebare. E adevărat că, pentru un neamţ, statul nostru primeşte... —— Iarăşi, tovarăşe?! Îl întrerupe tovarăşul de la judeţ, şi mai nervos. Stai jos dacă nu ai altceva mai bun de spus! Badea Gheorghe se aşează şi vine cineva cu altă propunere: —— Să creştem viermi de mătase, tovarăşi. Dar, cum în sat nu cresc duzi, şi propunerea asta cade şi iar se aude vocea lui Badea Gheorghe: —— Tovarăşi, am şi eu o întrebare. E adevărat că pentru un neamţ, statul nostru... —— Eşti formidabil, tovarăşe! izbucneşte tovarăşul de la judeţ. 238

Poftim, dacă insişti, e adevărat! Pentru fiecare neamţ pe care-l lăsăm să plece, Germania Federală plăteşte statului nostru 5000 mărci. Ei, şi? Ce legătură are asta cu problema noastră? —— Păi, dacă aşa e, zice Badea Gheorghe, de ce să nu creştem şi noi nişte nemţi? Noua revoluție agrară n-a adoptat soluţia lui Badea Gheorghe, dar a dat repede primele roade — o nouă varietate de rădăcinoase pentru hrana populaţiei — cartofii boabe.

Pentru industrie, Tovarăşul are altă soluţie numită „acordul global”. Ce este acordul global? — Tovarăşul şi tovarăşa se

plimbă pe glob, iar restul naţiei îşi dă acordul.

Cu puţini ani în urmă, românii căpătaseră SRL —– Sâmbăta Redusă şi Liberă, adică un semi-weekend, cu condiţia să facă planul. Ce-a născut mariajul între SRL şi „acordul global”? – Duminica lucrătoare. Nu-i de mirare că România lui Ceauşescu aspiră acum, alături de Japonia, la titlul de „miracol economic”. Ea bate Japonia la miniaturizare.

Japonezul se întoarce acasă de la lucru şi-i întinde nevestei pumnul închis: —— Ghici ce ţi-am adus aici. —— Un televizor color. —— Nu, răspunde el, deschizând pumnul, două televizoare color. Când se întoarce acasă, românul îşi întreabă şi el nevasta, întinzând pumnul închis. —— Ghici ce ţi-am adus aici. —— Un cartof. —— Nu, zece cartofi. Şi iată încă o asemănare între Japonia şi România — sunt singurele ţări care nu au niciun caz de SIDA. Japonia — pentru că e deja în secolul 21, când boala a fost eradicată. România — pentru că e încă în secolul 19, când boala nu apăruse. Când nici „acordul global” nu dă rezultatele scontate, Tovarăşul decide o mare „reorganizare” a economiei şi trimite 239

„directivele” Partidului la forurile economice. Marea fabrică de

confecţii din Bucureşti se află acum în plin proces de reorganizare, organizat de ce se cheamă „conducere colectivă”. Aceasta numeşte un „comitet al oamenilor muncii” şi îi prezintă propunerile conducerii: să se mute o maşină din secţia A în secţia B, una din secţia B în secţia C, iar linia de asamblare în secţia D. Apoi ia cuvântul directorul: —— Ce părere aveţi, tovarăşi? Vom reuşi să sporim eficienţa producţiei? Urmează o lungă tăcere, spartă, în sfârşit, de vocea unei femei în vârstă, care fusese numită în comitet numai pentru că „clasa muncitoare” trebuia să fie reprezentată şi, într-o fabrică de confecţii, 90 la sută dintre muncitori sunt femei. —— Dragi tovarăşi, spune femeia, eu sunt bătrână şi am văzut multe în viaţa mea. Înainte de război, când eram tânără, am lucrat şi într-un bordel. Şi, din când în când, se întâmpla ca lucrurile să nu meargă bine. Dar, când se întâmpla asta, matroana nu muta paturile ci schimba curvele. Nu degeaba botezase românul „cadrele” — curve politice. Când nici reorganizarea, cu aceleaşi curve politice, nu dă rezultate, Tovarăşul găseşte altă cauză a eşecului — românii iau prea multe concedii, cu sau fără plată. Nu le ajunge cel de odihnă, mai iau şi concedii medicale, iar femeile iau şi de maternitate. Urmează un nou decret prezidenţial, care stabileşte totalul de zile de concediu plătit — concediu propriu-zis, medical, maternitate — ce le poate lua românul pe an.

În vremea asta, primul român, Dumitru Prunariu, zboară în cosmos, într-un echipaj sovietic. La întoarcerea din misiune, Ivan Ivanovici, şeful echipajului, este primit la Kremlin: —— Să, trăiţi, tovarăşe prim-secretar, ia el poziţia de drepţi, salutând. Raportez, misiune îndeplinită: şase zile în cosmos. —— Bravo, Vania, zice Brejnev. Şi cum a fost? —— A fost bine, tovarăşe prim-secretar, n-am avut nicio problemă. —— Bine, ia-ţi şi tu două săptămâni de vacanţă, să te relaxezi cu Nataşa. 240

Maiorul Prunariu este şi el primit la CC de către Ceauşescu: —— Tovarăşe preşedinte, raportez: am petrecut şase zile în cosmos. —— Bravo, şi cum a fost? —— Bine, tovarăşe preşedinte, a fost ca o vacanţă, n-am avut nicio problemă. —— Bun, eşti liber. Ia stai puţin, cele şase zile în cosmos, ce faci cu ele? Faci cerere de concediu fără plată sau ţi le scad din concediu? Din când în când, românul are prilejul să facă o comparaţie.

Un prieten, mai de multă vreme fugit din ţară, îl invită să-i facă o vizită în America. Când se întoarce, românul nostru discută cu soţia: —— De ce naiba ei o duc aşa cum o duc, iar noi o ducem aşa cum o ducem? Ei câştigă cam 5000 dolari pe lună, noi câştigăm cam 5000 lei pe lună. Şi noi mai facem şi vreo 200 lei vânzând sticlele goale. Ȋntr-adevăr, care-i diferenţa dintre un dolar şi un leu? – un dolar. Tovarăşul are o soluţie radicală şi pentru această dificilă problemă financiară: să angajeze cel mai bun specialist străin ca ministru de finanţe al României. Se anunţă deci un concurs, la

care se prezintă trei candidaţi: un rus, un american şi un japonez. Fireşte, la un asemenea nivel, comisia de angajare constă în ştiţi dumneavoastră cine. Şi el aplică strategia cunoscută din capitolul anterior. Intră primul candidat, americanul, un medaliat al Premiului Nobel pentru economie. —— Mda, zice Tovarăşul, puteţi să-mi spuneţi cât fac 2 ori 2? —— Patru, răspunde americanul, fără să clipească. —— Mulţumesc, sunteţi liber, vă vom comunica prin telefon rezultatul concursului. Intră şi rusul, profesor de economie socialistă la Universitatea Lenin. —— Cât fac 2 ori 2? —— O clipă, spune candidatul, aveţi un telefon aici? 241

—— Desigur, poftim. Rusul telefonează la Moscova şi, după o convorbire de câteva minute, zice: —— Pot să vă răspund. 2 ori 2 fac 4. —— Mulţumesc, sunteţi liber, vă vom comunica prin telefon rezultatul concursului. Intră, în sfârşit, japonezul, un nominalizat pentru Premiul Nobel. —— Cât fac 2 ori 2? Japonezul scoate iute computerul din servietă şi răspunde: —— Patru. —— Mulţumesc, sunteţi liber, vă vom comunica prin telefon rezultatul concursului. Cine credeţi că a câştigat concursul? N-o să ghiciţi niciodată — cumnatul tovarăşului preşedinte. Ȋn cele din urmă, Tovarăşul găseşte soluţia financiară: face românul posesor de „părţi sociale” ale întreprinderii în care lucrează, pe care statul i le vinde în rate lunare. Nicio asemănare cu „acţiunile” pe care le poate cumpăra lucrătorul în capitalism! Românul este acum convins de marea superioritate a socialismului, admirabil ilustrată de

Povestea celor trei G: George din Detroit, Georges din Paris şi Gheorghe al nostru din Bucureşti. George se scoală la ora 7 dimineaţa, se dă jos din pat în vârful degetelor, ca să nu-şi trezească soţia, se duce la baie, se rade, face un duş, apoi se duce la bucătărie, ia micul dejun englezesc, apoi se urcă în maşină şi pleacă la fabrica de maşini a lui Ford, unde lucrează. Georges se scoală şi el la 7 dimineaţa, se dă jos din pat — fără grijă, căci nevasta n-a dormit acasă — se duce în baie şi se rade, apoi în bucătărie, unde-şi bea tradiţionala „café au lait” şi „pain au chocolat”; apoi se urcă în maşină şi pleacă la uzinele Peugeot, unde lucrează. Gheorghe al nostru se scoală la 5 dimineaţa. Nu e nevoie să umble în vârful degetelor fiindcă nevasta este, de la 4, la coadă la lapte. Se duce în baie — apa nu curge. Se duce în bucătărie — 242

frigiderul e gol. Se-mbracă repede şi-o rupe la fugă pe stradă după tramvai, unde apucă un loc pe scară şi ajunge la Uzinele 23 August, unde este proprietar. Dar românul trebuie să simtă că e pe deplin proprietar.

Tovarăşul plănuieşte un nou decret: cine locuieşte cu chirie la stat, trebuie să-şi cumpere locuinţă. Dar renunţă după câteva zile, când cineva îi atrage atenţia că, în virtutea decretului, ar trebui ca puşcăriaşii să-şi cumpere celulele.

Merită citată aici în întregime noua versiune a binecunoscutei balade ce-am învăţat-o cu toţii, pe de rost, în primii ani de şcoală. Fantezia populară a transformat Muma în soacra unui presupus descendent al domnitorului, devenit constructor al socialismului, căruia i-a atârnat de coadă un sufix domnesc:

Soacra lui Fane al XIX-lea 46 Pe o stradă nouă, într-un bloc recent, Unde plouă-n case şi-i pe jos curent, Tânăra nevastă şade şi suspină, Că-i oprită apa şi n-are lumină. Şi-apoi de la slujbă soţul ei iubit A plecat la patru şi-ncă n-a venit. S-a făcut, în fine, unşpe jumătate Şi se-aude-n uşa cineva cum bate. Tânăra nevastă să deschidă sare, Dar mai iute încă maică-sa răsare Şi se-aşează-n uşă, ţeapănă şi acră. — Tu eşti, Fane-acolo? — Eu sunt, mamă soacră. Hai, deschide uşa, că sunt mort de frig. — Asta este oră ca să-mi vii pilit? — Nu am fost la crâşmă, mamă soacră, zău, Am plecat la patru şi am stat la cozi. Am stat la tacâmuri şi n-am apucat Am stat la adidaşi şi nu s-au băgat

Autorul şi-a permis să modifice originalul cunoscut lui, în care apărea „Fane al III-lea”. De ce „al III-lea” şi nu „al II-lea” ori „al IV-lea”? Cum s-au perindat vreo douăzeci de generaţii după Ştefan cel Mare, „al XIX-lea” pare mult mai potrivit. 46

243

Am stat şi la ouă şi s-au terminat. Şi-apoi înc-o oră am stat la tramvai! — Dar adus-ai leafa? — Mamă soacră, vai, Soarta noastră fuse de-astă dată crudă, Şi-am muncit o lună pe şaizeci la sută! — Nu aduci nici leafa şi-umbli teleleu, De eşti tu acela, nu-ţi sunt soacră eu! — Însă, mamă-soacră, n-a fost în zadar, Căci sunt la uzină acum proprietar! — Du-te-atunci acolo, la uzină mori, Să-ţi vină Partidul la mormânt cu flori! Şi să afli-atunci de la gropar Unde eşti tu proprietar! Pentru vârsta a treia avem a doua poveste a celor trei G, acum ieșiţi la pensie.

George, americanul, se scoală la ora 8, umblă tot cu grijă, să nu-şi trezească soţia, se rade şi face un duş, îşi ia breakfast-ul englezesc şi, la ora 10 se urcă în maşină şi se duce să facă o partidă de golf cu amicul lui, Jack. Georges, franţuzul, se scoală şi el la ora 8 — nevasta tot n-a dormit acasă — se rade, îşi bea cafeaua cu lapte şi, la ora 10 se urcă în maşină şi se duce să facă o partidă de belotă cu amicul Jacques. Gheorghe al nostru tot la 5 se scoală. Nevasta e tot la coadă la lapte, de la 4. La baie, apa tot nu curge. În bucătărie, frigiderul e tot gol. Gheorghe se pişă în sticlă şi iese din casă şi fuge după tramvai ca să apuce număr de ordine la Policlinică. Anii vârstei de la pensie sunt prin alte părţi numiţi „the golden years”, când pensionarul îşi poate îndeplini visuri doar nutrite, pe când muncea și n-avea timp, de pildă, să călătorească. Ȋn România, anii ăştia de aur nu durează.

Doi pensionari stau de vorbă pe o bancă în parc. —— Îl ştii pe Ionescu, ăla de pe aceeaşi scară în blocul meu? —— Îl ştiu. —— A murit. —— Nu mai spune! Nu era chiar bătrân. 244

—— Nu, de-abia ieşise la pensie. A murit după ce-a primit prima pensie. —— Oh, nu! —— Cum îţi spun. Dar de Popescu, ţi-aduci aminte? —— Mi-aduc aminte. —— A murit şi el. —— Nu mai spune! Cum a murit? —— La fel. S-a pensionat, dar n-a apucat să ia decât două pensii. —— Mă, te pomeneşti că ne pun ăştia ceva în pensie! Ȋn România, nimeni nu mai ascultă Radio Bucureşti şi nu mai urmăreşte programul unic al Televiziunii Române. Aflăm de ce, de la prietenul nostru, elevul Bulă.

Tovarăşa profesoară îl mustră pe Bulă în clasă: —— De ce eşti aşa de prost îmbrăcat, Bulă? De ce-i uniforma ta aşa de mototolită? —— N-a lăsat-o tata pe mama să mi-o calce, tovarăşa. —— De ce n-a lăsat-o? Bulă explică. —— Păi, ieri seara tata a deschis televizorul şi acolo vorbea tovarăşul Ceauşescu. Atunci l-a închis şi a deschis radioul şi pe primul program vorbea tovarăşul Ceauşescu; l-a mutat pe al doilea program şi acolo vorbea tovarăşul Ceauşescu; tata a mutat pe unde lungi şi acolo vorbea tovarăşul Ceauşescu. A închis radioul şi tocmai atunci mama a pus maşina de călcat în priză ca să-mi calce uniforma. Şi atunci tata a ţipat la ea: „Scoate-o dracului din priză, că şi acolo e sigur Ceauşescu!” Toate radiourile sunt acordate pe München, de unde emite Radio Europa Liberă, care este mult mai bine informată despre ce se întâmplă în ţară decât Radio Bucureşti, TVR sau România

Liberă. În timpul lungilor şedinţe ale Biroului Politic, conduse de Ceauşescu, toată lumea trebuie să stea pe scaun şi n-are voie să meargă nici măcar la closet. Într-o astfel de şedinţă, prim-ministru, persoană mai în vârstă, simte presiunea crescând 245

în băşica lui şi, când ea atinge un maxim, n-are încotro şi-i dă drumul în chiloţi. Mai trebuie să îndure calvarul alte două ore, până se încheie şedinţa şi poate să se repeadă la uşă. Acolo îl întâmpină soţia lui, întinzându-i un teanc alb de pânză. —— Ţi-am adus chiloţii, dragul meu. El se încruntă şi-i şopteşte: —— Mai încet, să nu te-audă cineva. Dar cum ai aflat? —— Sigur c-am aflat. S-a anunţat acum o oră la Europa Liberă. Ȋn Bucureşti şi sudul ţării, toate antenele TV sunt îndreptate spre Bulgaria (încă n-a apărut televiziunea prin satelit), care transmite şi telenovele sud-americane, nu numai discursurile şefului Partidului bulgar.

Un grup de turişti bulgari, care habar n-au de toate acestea, a fugit înapoi acasă cu primul tren. Auziseră pe stradă, în Bucureşti, un grup înarmat cu răngi de fier care-şi strigau unul altuia: „Ieri seară nu i-am prins pe bulgari, dar diseară nu-i mai scăpăm!”

Nu-i de mirare că, la nivel guvernamental, s-a discutat dacă nu este cazul să se perceapă de la populaţie, plata

abonamentelor TV în leva şi a abonamentelor radio în mărci.

Toate aceste realităţi din România se oglindesc într-una din cele mai frumoase producţii poetice ale Epocii de Aur.

Scrisoare către Moş Crăciun Moş Crăciun, când o să vii Să nu-mi aduci jucării. Cum vii tu pe drum de iarnă, Prin nămeţi şi pe polei, Adă-ne un kil de carne Şi un litru de ulei. Şi-un kil-două de făină Şi-o canistră de benzină. Mie nu-mi adu nimica, Dar adu pentru mămica O duzină de chiloţi 246

Şi lui tata, dacă poţi, Şi maieuri şi chiloţi. Iar de nu, atunci să ştii Că mă piş pe jucării! Impresionantă viziune a anilor inocenţi ai copilăriei, nu-i aşa? Ea însăşi îşi găseşte expresia, încă mai concentrată, în celebrul, de mai multă vreme anunţat, Banc cu Dincă: din căcatul

ăsta nu ne mai scoate nimeni.

Şi totuşi, românul are şi el soluţia lui, deprinsă din noul imn naţional pe care l-a adoptat: Descurcă-te, române! Cheia descurcării este P.C.R. — însemnând nu „Partidul Comunist Român”, ci „Pile, Cunoștințe și Relaţii”. Dacă românii nu se nasc cu pila în gene, sigur o primesc în prima copilărie. Iată aici un tipic basm cu zâne, asemănător numai până la un punct cu cel reprodus în capitolul 6.

Făt Frumos o iubeşte pe Ileana Cosânzeana, dar un Zmeu rău o răpeşte şi-o ţine închisă într-un castel. După multe peripeţii, Făt-Frumos reuşeşte s-o găsească şi s-o elibereze pe Cosânzeana şi ei fug acum călare pe armăsarul fermecat, urmăriţi de Zmeul ce suflă flăcări pe nări. Zâna cea bună îi dăduse lui Făt Frumos trei lucruri fermecate care să-l ajute. Când simte respiraţia încinsă a Zmeului în ceafă, Făt Frumos aruncă în spate primul obiect fermecat, o basma, care se preschimbă într-un lac mare şi adânc. Dar Zmeul suge toată apa lacului şi fuge iarăşi după cei doi. Curând, Făt Frumos îi simte iarăşi respiraţia încinsă în ceafă, şi aruncă în spate al doilea lucru fermecat, o perie, care se transformă într-o pădure deasă cu copaci înalţi până la cer. Dar Zmeul îşi croieşte drum prin pădure rozând copacii şi, după un timp, Făt Frumos îi simte iar respiraţia încinsă în ceafă. Atunci, el aruncă în spate ultimul din lucrurile fermecate — o pilă. Zmeul ajunge unde căzuse pila, se apleacă şi o ridică de jos. O priveşte şi se întreabă, cu glas tare: „La urma urmei, ce-am eu cu băiatul ăsta?”

Unii români sunt pesimişti în privinţa viitorului, dar alţii sunt optimişti. Ştii care-i diferenţa între un pesimist şi un optimist? 247

Pesimistul zice „Mai rău decât aşa nici că se poate!” Iar optimistul zice „Ba se poate! Ba se poate!” De fapt, românul are o poziţie mult mai subtilă — statistică:

fiecare an e unul mediu: mai prost decât precedentul şi mai bun decât următorul.

Dacă nu poate să dea românilor mâncare şi căldură, în schimb Tovarăşul hotărăşte să le dăruiască o nouă capitală. Românii o botează Ceauşville, dar, când constată că pentru asta se dărâmă zeci de mii de case, îi schimbă numele în Ceauşima. Cum se vede, Japonia chiar a intrat în subconştientul românului, ori măcar în bancul lui. Nu-i de mirare că România şi-

a trimis reprezentantul la campionatul mondial de Karate din Japonia. Intră în concurs campionul Franţei, cere şase cărămizi, i se pun stivă şi harşt! — le sparge dintr-o lovitură cu muchea palmei. Americanul cere 12 cărămizi şi harşt! – le sparge dintr-o lovitură. Vine acum reprezentantul ţării gazdă şi sparge 24 cărămizi, record mondial. Şi iată că apare românul şi cere 48 cărămizi. —— Chiar 48? se miră juriul. —— Da, 48, dar să mi le puneţi pe orizontală, nu pe verticală. Juriul rămâne uimit, dar cum regulamentul nu specifică nimic în privinţa asta, se conformează. Şi, harşt! – românul sparge cele 48 cărămizi dintr-o lovitură! Formidabil, nou record mondial! Un necunoscut, un român, este campion mondial de karate. Presa dă buzna. Cum se explică? O ţară fără nicio tradiţie în karate, ca România, să dea un campion mondial absolut? —— Ei, răspunde românul modest, în realitate, la noi eu sunt un nimeni. Avem noi unul acolo, mic de nu dai doi bani pe el, dar când face odată aşa cu mâna, sfarmă nu 48 cărămizi, ci mii de case. Românii mârâie pe la cozi.

După ce stă ceasuri întregi la o coadă, aşteptând să se „bage” ceva, un ins explodează: —— Domnule, mult mai stăm aici, ca animalele?! —— Curat ca animalele! Îşi bat joc de noi! spune un al doilea. —— Aşa e, îşi bat joc de noi! întăreşte primul. 248

—— Şi noi nu zicem nimic! intervine un al treilea. Ar trebui să facem ceva, nu să stăm ca nişte mămăligi! —— Bineînţeles c-ar trebui! spune primul şi adaugă, arătând spre ceilalţi doi: —— Aşa că dumneata şi dumneata veniţi cu mine! —— Ba dumneata vii cu mine, strigă al doilea. —— Ba voi doi veniţi cu mine! strigă al treilea, înşfăcându-i pe ceilalţi doi de braţe. —— Ba tu! – Ba voi! – Ba tu! – Ba voi! – Ba tu! Atunci, se aude o a patra voce, potolită dar autoritară: —— Mă băieţi, mă! De câte ori v-am spus? Mai dispersaţi, mă, mai dispersaţi!

Aţi ghicit, nu-i aşa? că era vocea tovarăşului colonel. Într-adevăr, Securitatea e omniprezentă şi foarte inventivă. Multă vreme, nu se găseşte în magazine hârtie higienică. Apoi apare un sortiment nou, îmbunătăţit, cu hârtie dublă. Fireşte, al

doilea exemplar merge la dosar.

Filozofia de viaţă a românului se adaptează. Iată varianta sa a celebrei poezii If a lui Rudyard Kipling.

Dacă gândeşti, să nu vorbeşti. Dacă vorbeşti, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.

Românii îşi pun totuşi speranţe în anul 1986, când Partidul îşi

aniversează, cu mare tam-tam, 65 ani de la naştere. Dacă face 65 ani, poate că Partidul se pensionează.

N-a fost să fie aşa. Căcatul comunist a devenit atotcuprinzător: nu numai că îl mănânci, dar şi trăieşti în el. Ca următorii doi.

Doi viermi, tată şi fiu, trăiesc într-un căcat. Tot ronţăind, fiul ajunge la o margine şi, ronţ-ronţ, scoate capul afară. El mijeşte ochii şi începe să strige, „Tăticule, tăticule!” Viermele tată, ronţronţ, scoate şi el capul afară, alături de fiu. „Ce-i, fiule? —— Ce-i asta, tăticule? —— Care asta? 249

—— Culoarea asta albastră, frumoasă? —— Asta-i cerul, fiule. —— Şi globul acela frumos, strălucitor, din cer, ce e? —— Acela-i soarele, fiule. —— Şi culoarea aceea verde, frumoasă, pe jos? —— Aceea-i iarba. —— Şi toate acestea, cerul soarele, iarba, ce sunt? —— Acestea sunt lumea, fiule. —— Dar, tăticule, dacă lumea e atât de frumoasă, de ce trăim noi în căcatul ăsta? —— Cum de ce, fiule? Din sentiment patriotic!” În astfel de împrejurări, înfloresc escatologia şi milenarismul.

Dumnezeu convoacă la el pe şefii de state de pe Pământ şi le spune „Pregătiţi-vă popoarele, căci în anul 2000 vine sfârşitul lumii”. Toţi se conformează, fiecare în felul lui. Reagan se adresează Americii la televizor, dându-le vestea şi încheind, „Să ne rugăm, fiecare din noi, pentru iertarea păcatelor noastre”. Cernenko, prim-secretarul PCUS, se întoarce la el acasă şi aplică tactica lui Brejnev într-o situaţie identică (din capitolul 4) – tace şi nu face nimic. Ceauşescu nu tace. El convoacă un mare meeting al oamenilor muncii pe stadion şi ţine un discurs. „Dragi tovarăşi şi pretini, aflaţi că în anul 2000 vine sfârşitul lumii! Dar noi să nu ne temem, căci noi suntem cu 500 ani în urmă!” În România apare acum un fel nou de cozi.

Într-una din vizitele sale incognito în capitală, Tovarăşul vede o coadă: —— La ce staţi aici? îl întreabă el pe ultimul din coadă. Omul întoarce capul spre el, holbează ochii şi o rupe la fugă, fără să răspundă. Nedumerit, Tovarăşul repetă întrebarea către următorul ins din coadă. Acesta întoarce capul spre el, holbează ochii şi o zbugheşte, fără să răspundă. Tot mai nedumerit, Ceauşescu îl întreabă pe al treilea ins, care face şi el la fel ca ceilalţi doi. Şi uite-aşa, încetul cu încetul, Ceauşescu aproape goleşte coada. Pe ultimul ins însă îl înşfacă de braţ înainte de-a-l întreba „La ce 250

staţi aici?” Neputând fugi, omul îi răspunde: —— La paşapoarte, pentru emigrare. —— Aşaaa? zice Ceauşescu, atunci de ce toţi ceilalţi au fugit? —— Păi, când au văzut că şi dumneavoastră staţi aici, tovarăşe preşedinte, şi-au zis că dacă plecaţi dumneavoastră, nu mai e nevoie să plecăm noi. Într-adevăr, mulţi români, nemairezistând Epocii de Aur, fug din ţară, fug pe unde şi cum pot. Ştiţi ce este un cvartet de

coarde? Filarmonica „George Enescu” proaspăt întoarsă dintr-un triumfător turneu în Occident.

Şi astfel, lagărele de imigrare din Vest se umplu de români şi lumea de-acolo nu înţelege de ce. Un ziarist ce încearcă să afle

un răspuns intervievează un român proaspăt sosit în lagăr. —— Spuneţi-mi, dumneavoastră de ce aţi fugit din ţară? Nu aveaţi serviciu? —— Ba da, aveam serviciu, nu pot să mă plâng. —— N-aveaţi locuinţă? —— Ba da, aveam locuinţă, nu pot să mă plâng. —— Nu aveaţi ce mânca? —— Aveam, nu pot să mă plâng. —— Atunci, nu înţeleg, de ce aţi plecat. —— Tocmai de aceea — aici pot să mă plâng.

Situaţia devenind intolerabilă, Tovarăşul găseşte, ca de obicei, o soluţie pentru curmarea exodului — un decret. Decretul

statuează că toţi cei ce fac cerere de plecare definitivă din ţară trebuie să-şi plătească studiile efectuate în şcoală şi universitate, în valută forte. Decretul nu se poate însă aplica, nu din cauza protestelor internaţionale, cum s-a pretins, ci dintr-o cauză obiectivă: ar fi trebuit ca morţii să-şi plătească înmormântarea în dolari — plecarea lor e doar tot una „definitivă”.

Ca să abată gândurile românilor de la ce-i doare, Tovarăşul organizează o mare şi prelungită „luptă pentru pace”, cu meetinguri peste meeting-uri, placarde pe care scrie „Un NU hotărât războiului!” ori „NU bombei nucleare!” ori „NU bombei cu neutroni!” Românul ştie însă mai bine, de la prietenul nostru Bulă, cum stă cazul cu pacifismul lui Ceauşescu. În scurta sa trecere prin 251

câmpul muncii, Bulă a lucrat în fabrica de biciclete Tohani. Ca

orice român care se descurcă, se gândeşte să-şi facă şi el rost de-o bicicletă, deci scoate din fabrică, pe şest, azi o piesă, mâine alta. Când adună mai multe, încearcă să le monteze şi tot montează şi demontează, dar orice face tot mitralieră iese. S-a lămurit astfel Bulă şi de ce sună cineva în fiecare zi la Fabrica de Biciclete şi cere să vorbească cu „Nuţica de la Focoase”.

Marea campanie pentru pace a lui Ceauşescu a avut în populaţie ecouri la fel de neaşteptate ca păţania lui Bulă cu bicicleta. Ştiţi care e cel mai bun anticoncepţional? – Un Nu hotărât. Ori: Ce bombă cu neutroni, domnule! Noi, românii, avem bomba bombelor — Nicutronul! Asta nu te omoară, dar nici nu te

lasă să trăieşti.

Unul din succesele notorii ale Epocii de Aur ceauşescoviene l-a reprezentat, fără îndoială, politica naţionalităţilor. Minoritatea rromă a fost ridicată la o nouă demnitate umană. S-au dus vremurile când ţiganul era tratat ca în capitolul 8. Secretul a fost munca: dacă românul se duce la serviciu ca la „greva noastră”, ţiganul munceşte, ce-i drept — nu la stat, ci pentru sine. El şi-a diversificat munca, adăugând altele la tradiţionala sa ocupaţie de lăutar. El oferă românului produsele visate ce lipsesc în Epoca de Aur, precum ţigările Kent, ciunga (guma de mestecat) sau blugi de toate culorile. Iar ţiganca comercializează popularul produs „bomboane agricole” — seminţe de dovleac. Naţia „brunetă”, cum îi spune românul, a atins bunăstarea. Ascultaţi-l, de pildă, pe ţigan plângându-se unui prieten:

„Haoleu, m-a lăsat balabusta! A plecat şi-a luat tot din casă, m-a lăsat în trei costume, ca un prăpădit de ănjiner”. Când se întoarce acasă seara, de la muncă – procurat sau vândut pachete de Kent și ciunga – ţiganul îşi găseşte balabusta

cu ochii proptiţi în televizor. —— Haoleu, îi zice el, că numa’ asta ştii — video, video şi iar video. Mai pune şi tu mâna pe-o carte de mai fă nişte cornete pentru bomboane agricole. Am folosit termenul ţigan în sens generic. Sexul frumos a 252

evoluat şi el. Altul, cu totul altul, este acum nivelul său de educaţie.

Două ţigănci se duc la Policlinică. —— Doctorul de citeşte-n căcat e-aci? întreabă una din ele. —— Cine? se roşeşte sora de la ghişeu. Nu, nu este nimeni la laborator. —— Daa? Da’ dinţaru’ e-aci? —— Nu, nici doctorul stomatolog nu este aici. —— Da’ pizdaru? —— Cetăţeano, vezi cum vorbeşti! Nici doctorul ginecolog nu este aici. Nu este niciun doctor azi. —— Da’ unde e cu toţii? —— Sunt plecaţi toţi la muncă patriotică, la cules cartofi. —— Aha! Să le spui când vine că i-a căutat două doamne.

Naţia brunetă este, spre deosebire de cea română, optimistă. Ea nu trăieşte cu spaima Decretului, ca românul — şi cu deosebire românca. Ea iubeşte copiii, care-s bucuria omului.

Când unul din puradeii familiei se întoarce acasă de la joacă, murdar ca un purcel care s-a scăldat în noroi, ţiganul îşi întreabă nevasta, „Ce facem fă? Îl spălăm pe ăsta, sau facem altul?” Deci naţia brunetă s-a înmulţit. Naţionalităţile conlocuitoare defilează la 23 august: nemţii cu geamantanele în mâini, ungurii cu cuţitele în dinţi şi ţiganii purtând pancarda „Trăiască viitorul de aur ţigănesc al României!”.

Ȋntr-adevăr, ca să folosim formula consacrată a Epocii de Aur, ţigănimea nu mai e o minoritate conlocuitoare, ci minoritatea înlocuitoare. Nu e de mirare că ţigănimea noastră şi-a trimis delegaţia la

ONU, cerând recunoaşterea de drept ca naţiune. —— Ce–i asta? întreabă secretarul ONU, examinând nedumerit pânza ce i-o întinde delegaţia. —— Drapelul nostru. —— Ce drapel? Eu văd pe el o pasăre neagră, o vioară şi ceva ce seamănă cu un excrement. —— Păi sigur! Vedeţi, ele e simbolurile. Cioara-i naţia, vioarai vocaţia, iar căcatul — situaţia. 253

Ȋn sfârşit, în primăvara lui 1989, şi o veste bună: Ceauşescu anunţă naţiunii marea sa realizare — România şi-a plătit datoriile externe.

Când Bulă se întoarce de la serviciu, Madam Bulă îl primeşte anunţându-i fericita veste. —— Am auzit, răspunde Bulă, oftând. Acum nu mai avem chiar nimic, nici măcar datorii. Misterul avea să se dezvăluie curând. Cum a plătit Ceauşescu datoriile externe ale României? — A vândut Epoca de Aur.

254

15

Copilul minune al Epocii de Aur

Eroul şi legenda — Ce-i într-un nume? — Precocitate sexuală — Factorul ereditar — La şcoală, mitului elevului Bulă — Precocitate politică — Sex şi calomnie — Student — Alcoolic — Cutremur — Ascensiune şi declin politic Ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Bulă, erou legendar al bancului românesc, ale cărui fapte şi vorbe sintetizează vremea lui Ceauşescu, îndeosebi Epoca de Aur. Este momentul să îi creionăm aici biografia. Ca toţi eroii legendari, personajul este în mare măsură învăluit în mister şi destinul său exemplar ascunde ciudate incoerenţe şi contradicţii. Abia născut, îi aflăm epitaful. Ȋl vedem calomniat ca maniac sexual, pentru ca apoi să-l aflăm urcând culmile social-politice, de pe care va coborî la fel de vertiginos. Nici nu vom încerca, când îi trasăm aici biografia, în liniile sale esenţiale, să rezolvăm aceste contradicţii. La urma urmelor, ele sunt farmecul oricărei legende şi noi nu încercăm aici să facem disecţia unui cadavru, ci portretul unui om viu, în plină afirmare şi care este, de altfel, încă viu în momentul când se scrie această cronică. Genealogia lui Bulă, ca a multor eroilor legendari, e obscură. Sunt voci care susţin că familia ar fi venit de prin alte părţi, de peste Dunăre ori de peste Prut, dintr-o spiţă ce s-ar fi numit Bulanov, dar acestea sunt, desigur, insidioase găselniţe antinaţionale. Bulă nu poate fi decât un daco-roman de-al nostru, aşa cum el însuşi a sugerat prin anii ‘70, atunci când Tovarăşul a decis să redea patriotismului rădăcina daco-romană şi Bulă s-a gândit o clipă să-şi adauge – Benis în coadă, dar a renunţat pentru că numele îi devenise deja un simbol naţional. Acest nume spune, el singur, totul despre caracterul arhetipal 255

al deţinătorului său. Bulă şi mai cum? Nume de botez? De familie? Atât — Bulă. Pur şi simplu, însemnul Bulă, pecetea eroului popular. Bulă este un Till, un Figaro — dar de ce să căutăm aiurea, când îi aflăm strămoşul aici, în neaoşul nostru Păcală. Păcală şi mai cum? La fel ca toţi cei pomeniţi, Bulă, nume patronim şi onomastic în acelaşi timp este revanşa populară, izbânda dezmoştenitului, umilului, săracului cu duhul (în aparenţă), asupra unui regim ce a încercat, fără a reuşi, să-l marginalizeze. Dar să lăsăm generalităţile şi să revenim la eroul nostru. Naşterea lui Bulă împleteşte destinul lui cu cel al Epocii de Aur. El a fost unul din „Ceauşeii” născuţi în anul 1968, urmând apariţiei Decretului, mai exact — produsul unui „accident de cauciuc”, un prezervativ dintre acelea pe care Tovarăşul şi Tovarăşa le perforau în timpul lor liber. Ştim aceasta din epitaful său „Aici odihneşte Bulă, născut şi mort din accident de cauciuc” — un fals târziu, apărut atunci când Securitatea, agasată de existenţa şi persistenţa lui Bulă, a lansat zvonul morţii lui într-un accident de maşină provocat de explozia unui cauciuc, din fericire dezminţită de bancurile ce-au continuat să-l promoveze. La numai câţiva ani după naştere, el îşi face apariţia prima oară, ca „elevul Bulă”, în lumea liceului. Sexul fiind o preocupare esenţială în acest mediu, este firesc ca noul erou al bancului să o exprime, împreună cu frustrările adolescenţei. Pare mai puţin firesc, dar de mare efect, să o plaseze lui Bulă copil precoce, care a arătat un interes intens pentru sexul opus de la o vârstă încă mult mai fragedă.

Ȋn clasa I-a. Înainte de a trece la Abecedar, învăţătoarea le introduce elevilor forma de ghicitoare. Le explică ce este ea, le dă un exemplu şi apoi: —— Hai să vedem, aţi înţeles? Uite, eu voi ascunde ceva sub catedră şi voi o să ghiciţi ce-am ascuns. Şi tovarăşa ia pixul de pe catedră în mână şi vâră mâna sub catedră. —— Ce-am ascuns? —— Pixul! strigă clasa. —— Bravo! Ia să ascundem altceva. Ce am eu ascuns în 256

pumn? —— Creta! strigă clasa. —— Bravo! Acum să schimbăm rolurile: unul din voi ascunde ceva şi eu ghicesc. Ca de obicei, în astfel de împrejurări, nimeni n-are curajul să fie primul. După vreun minut, din fundul clasei, căci, ca toţi predestinaţii, acolo îşi are eroul nostru sălaşul, se aude vocea groasă — precoce şi ea! — a lui Bulă: —— Eu, tovarăşa! —— Ei, ia să vedem, Bulă, oftează tovarăşa învăţătoare, în lipsa altui, mai comod, voluntar. Bulă se scoală, cu o mână vizibil închisă în buzunarul pantalonilor. ––— Ghici pe ce ţin eu mâna în buzunar? Clasa începe să se hlizească şi tovarăşa se face roşie: —— Nu ţi-e ruşine, Bulă?! Se poate? La care Bulă răspunde candid: —— Nu, tovarăşa, nu era aia, era cheia! Şi, triumfător, scoate din buzunar o cheie, spunând: —— Dar îmi place cum gândiţi, tovarăşa. În clasa a II-a, la lecţia de geometrie. Tovarăşa învăţătoare desenează pe tablă un pătrat. —— Ce este asta, copii? În clasă se face tăcere deplină, în care răsună după câteva clipe, vocea groasă a lui Bulă: —— Eu, tovarăşa! —— Zi, Bulă, oftează tovarăşa, încercând să se pregătească pentru ce-i mai rău. —— E fereastra de la baie, prin care se vede o gagică goală care face duş. —— Bulă, măgarule! Nu ţi-e ruşine?! exclamă tovarăşa. Stai jos! După care desenează pe tablă un cerc: —— Ce e asta, copii? Iarăşi linişte şi iarăşi Bulă: —— Eu, tovarăşa! Şi, fară să aştepte: 257

—— E o fereastră de la vapor şi prin ea se vede o gagică goală... —— Bulă, măgarule, vrei să te dau afară? După care învăţătoarea trasează pe tablă un triunghi şi, când se întoarce spre clasă ca să întrebe ce formă e asta, răsună vocea groasă a lui Bulă: —— Ehei, dar dumneavoastră sunteţi obsedată, tovarăşa!

Micul Bulă este la fel de interesat de ştiinţele naturii ca de matematică. Pentru lecţia următoare, tovarăşa le-a cerut elevilor

să aducă fiecare câte un animal prins pe undeva. Orice, fie şi numai o furnică. A doua zi, Ionel duce la catedră un fluture. —— Bravo, Ionel, ce fluture frumos! îl laudă tovarăşa. Cum l-ai prins? —— Cu plasa de fluturi, tovarăşa. Apare şi Gigel cu o broască. —— Ce broască frumoasă! spune tovarăşa. Cum ai prins-o, Gigel? —— Cu undiţa, tovarăşa. Şi iată că trece mândru spre catedră, sub murmurele admirative ale clasei, Bulă al nostru, ţinând de urechi doi iepuri. —— Vai, ce iepuri frumoşi! exclamă tovarăşa. Cum i-ai prins, Bulă? —— Regulându-se, tovarăşa. Astfel de intervenţii ale copilului precoce au stârnit curiozitatea tovarăşei învăţătoare, care se hotărăşte să facă o vizită părinţilor lui Bulă. Mărturia ei luminează puţin creanga pe care s-a născut eroul nostru în arborele său genealogic, altminteri obscur.

Îi deschide uşa chiar micul Bulă: — Săru’ mâna, tovarăşa. —— Bună ziua, Bulă. Părinţii tăi sunt acasă? —— Sunt, tovarăşa, dar... Tovarăşa intră şi pe ce-i cad ochii? Bulă-tatăl, în izmene şi maieu, doarme prăbuşit pe podea, horcăind, înconjurat de-o pădure de sticle goale şi cu mâna încleştată pe una din ele. Înfrângându-şi repulsia, învăţătoare întreabă: 258

—— Mămica nu-i acasă, Bulă? —— Ba da, tovarăşa. Şi Bulă o conduce în dormitor, unde se află doamna Bulă: puhavă, într-un combinezon destrămat, ea zace într-un fotoliu, cu ochii holbaţi, cu sticla atârnând în mână şi cu bărbia pe care răsar negi cu smocuri păroase mari tremurându-i ca de Parkinson. Tovarăşa se înfioară: —— Nu mai e nimeni acasă, Bulă? —— Ba da, tovarăşa. În clipa aceea se deschide o uşă şi apare o fată sumar îmbrăcată, cu privirea rătăcită şi ţinând în mână un salam lung. —— Asta e soră-mea cea mare, zice Bulă, cu cumnatul meu, Italianul. 47 Celor cărora li se pare că ereditatea lui Bulă este încărcată le reamintim că aceasta este, la urma urmelor, condiţia geniului. Termenul poate părea exagerat, dar ce altul putem folosi când Bulă îşi făcea deja simţită prezenţa în lume, la această vârstă fragedă, şi arăta o atât de acută înţelegere a relaţiei cauză-efect?

—— Bulă, de ce-ai lipsit ieri de la şcoală? îl întreabă tovarăşa. —— Păi, să vedeţi, tovarăşa, mi-a spălat mama chiloţii şi n-au apucat să se usuce şi n-am avut cu ce să mă îmbrac. Tovarăşa n-are cum riposta la explicaţie, dar Bulă lipseşte şi ziua următoare. —— Ce-i cu tine, Bulă? Iar ai lipsit ieri, îl admonestează tovarăşa când îl vede în clasă. —— Păi, să vedeţi, tovarăşa, am plecat ieri dimineață spre şcoală, dar când am trecut pe lângă casa dumneavoastră, v-am văzut chiloţii pe frânghie la uscat, aşa că mi-am zis că lipsiţi şi dumneavoastră. Ca elev, Bulă a fost foarte interesat nu numai de ştiinţele exacte sau naturale, dar şi de disciplinele umaniste. Iată-l în ultima clasă elementară, la lecţia de limba română.

Tovarăşa învăţătoare le explică elevilor misterele poeziei,

Au apărut voci ce neagă autenticitatea acestui episod, susţinând că în România anilor ‘70 nu se putea găsi salam italian. De fapt, salamul italian exista încă în magazine şi era chiar cel mai popular. Tocmai acest detaliu este dovada autenticităţii mărturiei. 47

259

ritmul şi rima, şi le dă cele mai simple exemple, cele din literatura populară, precum „frunză verde şi-o sipică, am o mândră mititică”. —— Ia să vedem, copii, cine poate sa facă o poezie ca asta, de numai două versuri? Ridică mâna Ionel şi zice, „Foaie verde şi-o alună, noi avem o şcoală bună”. —— Bravo, Ionel, ai făcut o poezie frumoasă. Cine mai încearcă? Ridică mâna Florica şi zice, „Frunză verde de mohor, elevii învaţă cu spor”. —— Bravo, Florica, foarte frumoasă poezie! Ei, cine ne mai face o poezie? Şi, fireşte, răsună inconfundabila voce groasă din fundul clasei: —— Eu, tovarăşa. —— Zi şi tu, Bulă, oftează tovarăşa. —— Frunză verde şi-o păstaie, stau în apă pân-la brâu. —— Dar unde e rima, Bulă? —— Un’ să fie, tovarăşa? — în apă. Iată alte două episoade revelatoare în privinţa aptitudinilor ştiinţifice ale lui Bulă, manifestate încă din şcoala elementară.

—— Acum, copii, să dăm nişte exemple de fructe, spune tovarăşa la sfârşitul lecţiei de ştiinţele naturii. Ia spune tu, Ionel. —— Mărul, tovarăşa. —— Bine, Ionel. Dă şi tu un exemplu, Gigel: —— Para, tovarăşa. —— Bine, Gigel. Şi uite-aşa vine şi rândul prietenului nostru. El se scoală, lung şi încet şi tace mâlc. „Prună,” îi suflă un coleg. —— Prună, spune Bulă. —— Bulă, ţi-a şoptit colegul. Vreau să-mi spui tu, zice tovarăşa, accentuând pe tu. Bulă iarăşi tace şi îi suflă alt coleg: „nucă” —— Nucă. —— Nu, Bulă, nu aşa! zice tovarăşa. Iarăşi ţi-a şoptit cineva. Spune ceva din capul tău! 260

Şi atunci Bulă strigă, fericit: —— Mătreaţă, tovarăşa. La lecţia de ştiinţele naturii, tovarăşa le cere elevilor să dea exemple de produse alimentare. Ionel spune „pâine”, Gigel spune „lapte” şi aşa mai departe, până vine rândul lui Bulă. —— Lampa, spune acesta, provocând râsul clasei. —— Cum asta, Bulă, se mănâncă lampa? întreabă tovarăşa. —— Păi, zice Bulă, ieri seara, când mama şi tata s-au dus la culcare, l-am auzit pe tata spunându-i mamei, „stinge lampa şi ia-o-n gură”. Dacă tot am intrat în viaţa familiei lui Bulă.

La ora de dirigenţie, tovarăşa vrea să ştie cum trăiesc elevii ei acasă. —— Ia spune tu, Ionel, cum staţi voi acasă? Aveţi spaţiu suficient? Ai unde să-ţi faci temele de acasă? —— Nu prea avem spaţiu, tovarăşa, dar suntem înscrişi pe listă pentru un apartament. —— Asta e bine. Dar tu, Gigel? —— Noi avem apartament nou. —— Foarte frumos. Şi nu vă lipseşte nimic? —— Ba da, ne-ar trebui o maşină de spălat, dar a zis tata că o să cumpere una la anu’. Şi uite-aşa întreabă diriga elev după elev, până ajunge la Bulă. —— Ei, Bulă, voi cum staţi? —— Noi avem de toate, tovarăşa. —— Chiar de toate. —— De toate, nu ne lipseşte nimic. —— De unde ştii tu aşa de bine? —— Păi, chiar ieri a venit tata acasă de la servici şi i-a spus mamei, „Mi-au dat plicul” şi atunci ea a strigat, „Numai asta ne mai lipsea!” Şcoala îi dă micului Bulă şi primele lecţii de educaţie politică, dar cu participarea lui Bulă-tatăl. Iată, pentru ilustrare, un episod din ultima clasă elementară.

Tovarăşa

le

vorbeşte

copiilor 261

la

dirigenţie

despre

solidaritatea internaţională, despre datoria de-a ajuta popoarele slab dezvoltate. În încheiere, ea le spune: —— Aşa că, dragi copii, pentru a ajuta popoarele înapoiate din Africa, să aduceţi mâine fiecare zece lei. A doua zi, cine n-aduce cei zece lei? - Bulă. —— De ce n-ai adus banii, Bulă? întreabă tovarăşa. —— A zis tăticu că, dacă n-au bani, popoarele înapoiate să se ducă să ceară la partid. —— Bulă, când te duci acasă, spune-i tăticului tău să dea banii, că ăştia n-au partid. A treia zi, Bulă tot n-aduce banii. Când tovarăşa-l întreabă de ce, el explică: —— A zis tăticu că, dacă n-au partid, să ceară la sindicat. —— Bulă, — îi explică, răbdătoare, tovarăşa — spune-i lui tăticu să dea banii, că ăștia-s foarte înapoiaţi, n-au nici partid, nici sindicat. Ziua următoare, Bulă explică: —— A zis tăticu că nu dă banii. Că dacă ăştia n-au nici partid, nici sindicat, nu sunt deloc înapoiaţi şi n-au nevoie de banii noştri. Cu un asemenea mentor, maturizarea politică a lui Bulă a putut ţine pasul cu cea sexuală. Abia intrat în clasele gimnaziale, el revelă o capacitate de-a înţelege mult peste nivelul clasei lui. Iată un exemplu de la lecţia de Socialism. Profesoara le explică

elevilor cum stă cazul cu Patria şi Partidul: —— Patria şi Partidul sunt de nedespărţit, sunt ca o familie: Partidul e tata iar Patria e mama. Aţi înţeles? În liniştea ce se lasă, se aude inconfundabila voce groasă din ultima bancă: —— Am înţeles, tovarăşa. —— Ce-ai înţeles, Bulă? —— Păi, nu ştiu eu? În fiecare noapte o regulează taică-meu pe săraca mama. Dar, fireşte, liceul înseamnă şi apariţia acelei deja menţionate preocupări majore – sexul. Aici se vădeşte necesară, mai mult decât oricând, cooperarea şcolii cu familia. Fiindcă elevii ei au

ajuns la vârsta pubertăţii, tovarăşa dirigintă a convocat părinţii la şcoală pentru a-i instrui: 262

—— Copiii dumneavoastră, le spune ea, au ajuns la vârsta când trebuie să afle anumite lucruri şi de la cine este cel mai bine să le afle, dacă nu de la părinţi? Desigur, trebuie procedat cu tact. Şi tovarăşa le explică cu delicateţe cum să le vorbească copiilor lor despre sex, cu exemplele clasice ale albinelor şi păsărilor - ş.a.m.d. Astfel luminat, Bulă-tatăl se duce acasă şi-l ia deoparte pe fiul lui. —— Ascultă, Bulă, ţi-aduci aminte cum am fost noi alaltăieri la curve? —— Păi, sigur! —— Ţi-aduci aminte ce mişto a fost cum le-am... pă alea două? —— Mişto! zice Bulă, lingându-se pe buze. —— Ei, să ştii că tot aşa-i şi cu albinele şi păsările.

Bulă-tatăl găsise o soluţie pentru problema fiului dar, vorba zicalei, ea nu trebuia aplicată mecanic şi fiul a făcut această greşeală.

Vine Bulă de la şcoală cu ochiul umflat. —— Ce-ai păţit, Bulă? îl întreabă taică-său. —— M-a pocnit o colegă. —— De ce te-a pocnit? —— Păi, am întrebat-o dacă nu vrea s-o regulez? —— Nu aşa, mă Bulă, îl dojeneşte tatăl. Fetele nu e ca curvele, să te repezi aşa la ele. E delicate, treb’e luate cu binişorul, pe ocolite... le-ntrebi ce mai face, ce mai citeşte, ce muzică mai ascultă? Le-ntrebi... îţi place Balzac?... îţi place Chopin? Şi abia dup-aia... înţelegi? —— Aha, face Bulă, luminat. Am înţeles, tată. Ziua următoare, vine el acasă cu celălalt ochi umflat. —— Ce-ai păţit, Bulă? îl întreabă taică-său. —— M-a pocnit altă colegă. —— De ce? —— Păi, am făcut cum m-ai învăţat, m-am dus la ea şi-am întrebat-o, „Îţi place Balzac? „Da”, zice ea. „Da’ Chopin, îţi place?” „Da”, zice ea. „Bravo, zic eu, atunci hai să te regulez”.

Ajunşi aici, se cade să corectăm una din greşelile – dacă nu chiar Greşeala cu G mare – care alimentează biografia eroului. După cum ne-a arătat episodul de mai sus, Bulă este un 263

„soupirant”, o victimă a atracţiei ineluctabile exercitate de sexul frumos. Calomnia transformă precocitatea lui sexuală într-un pretext de-a face din el un violator de profesie.

Tovarăşa dirigintă se pomeneşte că-i sună Bulă la uşă: —— Săru’ mâna, tovarăşa. —— Bună dimineaţa, Bulă, s-a întâmplat ceva la şcoală? —— Nu, tovarăşa, nu s-a-ntâmplat nimic, dar am venit cu o problemă. —— Ce problemă, Bulă? —— Tovarăşa, dacă mă lăsaţi să vă regulez, eu vă dau 1500 lei. —— Bulă, măgarule, nu ţi-e ruşine!? —— Zău, tovarăşa, gândiţi-vă bine — 1500 lei, pentru atâta lucru. —— Ieşi afară, măgarule! —— 1500 lei, asta nu e puţin, insistă Bulă. Şi scoate din buzunar şi flutură teancul de hârtii de-o sută. —— 1500? întreabă tovarăşa, puţin îndoită. Şi aşa se face târgul şi Bulă pleacă fericit, iar tovarăşa ia banii. Câteva minute mai târziu, sună la telefon secretara liceului. —— Bună dimineaţa, tovarăşa dirigintă, aţi primit chenzina? —— Ce chenzină? —— Păi, azi e ziua chenzinei şi, fiindcă nu aveaţi ore astăzi, s-a oferit Bulă să vă aducă banii acasă. Avem aici de-a face cu un exemplu tipic de calomnie biografică. Căci povestea aceasta circula în licee încă înainte de naşterea lui Bulă, atribuită unui Ionel ori Gigel anonim, şi e probabil că s-a colportat în fiecare liceu din lume, de sute de ani încoace. Ȋn realitate, relaţiile lui Bulă cu tovarăşa dirigintă, deşi pline de reciprocă simpatie, n-au depăşit vreodată stadiul platonismului, după cum ne dovedeşte acest episod autentic de

la sărbătoarea de adio, după bacalaureat, a promoţiei lui Bulă. După discursuri, acordarea premiilor etc., începe dansul şi prietenul nostru dă fuga la bufet. —— Dă-mi o sticlă de Coca-Cola goală, îi cere el bufetierei. —— Goală? se miră ea. La ce-ţi trebuie, goală? —— Mă duc s-o invit la dans pe diriga, îi explică el. —— Ei, şi? 264

—— Bag sticla în buzunarul din dreapta al pantalonilor, şi-o iau pe diriga şi-o lipesc de cracul meu drept. —— Ei, şi? —— Cum ei, şi? Când ea o să simtă sticla, o să se mute pe partea stângă şi-acolo o aşteaptă băiatu’! Acest episod ne dezvăluie de asemenea, calităţile de strateg în formare ale eroului nostru, care explică, cel puţin în parte, reuşitele sale ulterioare. Un ultim episod din vremea şcolii de cultură generală.

Bulă se plimbă prin Bucureşti împreună cu tatăl lui, când se apropie de ei un ins cu un aparat de filmat în mână: —— Do you speak English? îl întreabă el pe Bulă. Acesta ridică din sprâncene. Străinul insistă: —— Parlez-vous français? —— Ţţţţ, face Bulă. —— Parlate l’italiano? —— Ţţţţ. —— Sprechen Sie Deutsch? Acelaşi răspuns. Individul mai aruncă un „Scuse me” şi pleacă. —— Ai văzut, mă, câte limbi ştia tipul? zice Bulă-tatăl, admirativ. Iar Bulă: —— Ei şi? La ce i-a folosit? 48 După terminarea liceului urmează o perioadă obscură în biografia lui Bulă. Se pare că, nereuşind — la fel ca mulţi alţii — să intre la o facultate, el şi-a dat, pentru o vreme, obolul în câmpul muncii. L-am întâlnit deja lucrând la fabrica de biciclete din Tohani. Mai târziu, îl aflăm pe Bulă lucrând într-o uzină în care

tocmai a sosit Ceauşescu, într-o vizită de lucru. După cuvenita plimbare prin uzină, însoţită de aclamaţii, Tovarăşul îşi ţine discursul, punctat de ovaţii prelungite, şi-l încheie spunând: —— Dragi tovarăşi, vă doresc fericire şi succese în muncă şi viaţă. Şi acum, puneţi-vă salopetili şi întoarceţi-vă-ţi la lucru. Bulă se duce la şeful secţiei şi-i spune: O a doua aluzie la declaraţia ministrului învăţământului din capitolul 12. 48

265

—— Păi, acum să-mi daţi salopeta Lee! —— Ce să-ţi dau? se miră inginerul. —— Păi, n-aţi auzit ce-a zis Tovarăşul? Să ne punem salopete Lee şi să mergem la lucru.

Acest câmp al muncii a fost doar un scurt interludiu, căci talentul iese până la urmă la suprafaţă şi-l aflăm pe Bulă student. Ȋn viaţa lui universitară, ni se relevă şi mai bine îmbinarea trăsăturilor sale fundamentale, intuiţia politică şi viaţa sentimentală.

Seminarul de învăţământ politic, una din ocupaţiile de căpetenie ale studentului român. La sfârşitul expunerii, tovarăşul propagandist solicită întrebări şi cine se scoală? — Bulă? —— Tovarăşe profesor, eu am o nedumerire. —— Spune, tovarăşe Bulă. —— Dumneavoastră ne-aţi spus că în comunism, când totul va fi din abundenţă, nu vor mai exista bani. —— Este adevărat, tovarăşi, în comunism nu vor mai exista bani. —— Cum, tovarăşi, nici măcar atunci? Ȋn anii studenţiei, Bulă a suferit o mare decepţie sentimentală – o poveste care dezminte multele calomnii răspândite pe seama lui. Bulă s-a încins atât de tare după o colegă, încât a hotărât să

se însoare, dar, fiind de felul lui un timid, nu ştia cum să procedeze. Şi cui să-i ceară sfatul, dacă nu înţelepciunii paterne. —— Bravo, Bulă, îi spune taică-său, e cazul să intri şi tu în rândul oamenilor. —— Dar cum să fac, tată? —— Păi cumperi şi tu un buchet mare de flori şi te duci la părinţi şi le ceri mâna fetei. —— Mâna, tată? face Bulă uimit. —— Da, mâna. —— Aoleu, tată, da’ nu-s eu sătul de mână? Ȋn cele din urmă, Bulă urmează sfatul părintesc. Îşi ia inima-n dinţi şi se duce cu un buchet mare de flori la părinţii fetei. —— Ei, cum a fost? îl întreabă Bulă-tatăl când se întoarce. —— Cum să fie? 266

—— Ce ţi-a spus? —— Cine? —— Tatăl fetei. —— Ăăă, mi-a dat un răspuns evaziv. —— Cum adică? Ce ţi-a spus? —— Mi-a spus, „ia mai du-te-n p...a mă-tii!”

De unde populara expresie „a răspunde evaziv”. 49 Ȋn urma acestei decepţii, Bulă s-a lăsat pradă ispitelor alcoolului. Asta ar fi putut să-l coste scump, căci a dus, într-o împrejurare, la arestarea lui. La sfârşitul unui chef cu prietenii,

când au hotărât să plătească nemţeşte, Bulă a scos din buzunar un teanc de mărci vest-germane. Episod rămas, din fericire, fără

urmări. Despre performanţele academice ale lui Bulă avem mai puţine informaţii decât despre cele şcolare. Carnetul lui de student s-a pierdut în condiţii obscure şi nu ştim cum s-a târât din an în an, dar putem deduce după episodul de la repartizarea absolvenţilor în producţie, la sfârşitul facultăţii. Cum se ştie, locurile disponibile la diferitele întreprinderi şi instituţii de pe întinsul ţării erau alese de absolvenţi în ordinea mediei lor finale. Șeful de promoţie putea spera la un post în Bucureşti; un absolvent cu media 9.50 — ceva la Ploieşti; 9.0 — Braşov; 8.50 — Cluj-Napoca; 8.0 — Satu Mare.

În vreme ce feţele colegilor lui Bulă încă nerepartizaţi se întunecă tot mai tare, a lui Bulă iradiază tot mai intens. —— Ce te bucuri aşa, Bulă? îl întreabă unul. —— Păi, cum să nu mă bucur? Zi şi tu: 10 — Bucureşti, 9 — Braşov, 8 — Satu Mare. —— Ei, şi? —— Păi cu media mea, eu apuc America!

N-a apucat Bulă America, pentru că, la media lui nu mai rămăseseră de mult decât posturi la ţară.

—— Fie şi la ţară, spune Bulă comisiei de repartizare. Cu o condiţie: să aleg eu ţara. Nu se ştie unde a ajuns Bulă la ţară, dar se pare că prin

A se pronunţa ardeleneşte: e-vá-ziv. Aleasa lui Bulă era, se vede, ardeleancă. 49

267

Ardeal, judecând după unele indicii, precum povestea cunoscută deja, din capitolul anterior, a bicicletei Tohani. Dar Bulă n-a zăbovit mult în provincie. Curând îl regăsim la locul lui de baştină, în capitală. Ȋl aflăm chiar şi însurat, în condiţii deloc limpezi, cum ştim că se întâmplă ades bărbaţilor, de pildă lui Gigi în capitolul 6. Ca de obicei în legende, doamna Bulă este o fiinţă cam ştearsă, abia înregistrată de istorie. De altfel, menajul lui Bulă nici nu merge prea bine.

—— Ce-i cu tine, măi Bulă? îl întreabă un vechi coleg de şcoală care abia l-a recunoscut pe stradă, unde l-a întâlnit din întâmplare. Îmbătrânit înainte de vreme, buhăit, jerpelit, abia târându-şi picioarele, Bulă pare o epavă. —— Ah, oftează el, alcoolul! —— Te-ai apucat iar de băut? —— Ce să faci? – viaţa... dă Bulă a lehamite din mână. —— Dar nu se poate, Bulă! Te distrugi, unde vrei să ajungi? —— Un’ să mai ajung? Mai rău nici că se poate... de la slujbă m-au dat afară, nevasta m-a alungat din casă. Cuprins de fiorul devotamentului prietenesc, colegul de liceu îl scutură, spunându-i: —— Bulă, nu se poate, n-ai dreptul să te laşi doborât! Trebuie să lupţi! Te-ai mai lăsat odată de băutură. Şi prietenul îi ţine lui Bulă un logos lung, îl duce acasă şi-l bagă pe uşă doamnei Bulă mai mult cu de-a sila. Prietenul se mai interesează apoi o vreme de Bulă, întrebându-l ce mai face, primește răspuns un vag „bine”, şi apoi uită de el — asta-i viaţa, fiecare cu problemele lui. Peste câteva luni, se pomeneşte strigat pe stradă, se întoarce şi pe cine vede? Pe prietenul Bulă, de nerecunoscut: prosper, jovial, freş, la volanul unei Dacii nou-nouţe. —— Bulă, tu ești? Ce mai faci? —— Bine-mersi, monşer. —— Cum îţi merge? —— Splendid! —— Mă bucur! Acasă? La servici? —— Totul e în regulă, bătrâne! 268

—— Bravo, Bulă! Mă bucur pentru tine. Dar, explică-mi şi mie: acum câteva luni erai... la pământ. Cum ai făcut? —— Ei, zâmbeşte Bulă, simplu: am vândut sticlele goale.

1977 a fost un an tragic pentru Bulă, la fel ca pentru mulţi alţi români. Cutremurul, l-a lovit din plin. Se pare că atunci a murit doamna Bulă şi gurile rele l-au acuzat că el s-a salvat pe sine în mod ruşinos — a coborât singur din blocul unde locuia, pe scara

Richter.

În realitate, Bulă a făcut ce-au făcut alte mii de bărbaţi. Când blocul a început să se cutremure, el a strigat nevestei: „Ia copiii şi fugi la lift. Eu cobor cu blocul!” Bulă a scăpat nevătămat din

cutremur, dar a suferit o puternică traumă psihică — a fost lovit de cecitate verbală, care a durat o bună bucată de vreme. Chiar şi în împrejurări grele, talentul nu se dezminte: Bulă

s-a remarcat în cadrul marelui Festival al Cântării României. Dacă nu putea cânta, el a mimat unul din cele mai populare cântece ale momentului. Urcat pe scenă, şi-a dat pumni în cap, și-a smuls părul, şi-a lovit capul de pereţi, spre încântarea audienţei, care a recunoscut imediat bine-cunoscutul şlagăr al vremii „M-am născut în România”. Marile spirite renasc din propria cenuşă, ca Pasărea Phoenix. Iată-l pe Bulă la tradiţionala revedere de zece ani de la absolvirea

liceului. Ca de obicei, maturii de azi se adună în clasa lor de odinioară, aşezându-se în banca unde-au stat; intră diriginta lor, apoi profesorii lor, şi cântă cu toţii „Gaudeamus”. Apoi se strigă catalogul şi încep să se depene amintiri nostalgice: —— Vă mai amintiţi de mine, tovarăşa? Eu eram ăla care arunca avioane de hârtie prin clasă? —— Ei, sigur că-mi amintesc, Ionel — nu ai ajuns tu pilot? —— Şi eu, tovarăşa, eu eram ăla care făcea zgomot zuruind creionul pe jos cu piciorul. —— Ah, da, desigur că-mi amintesc, Gigel. Răsună şi inconfundabila voce groasă din ultima bancă: —— Da’ eu, tovarăşa, de mine vă mai aduceţi aminte? —— Se poate? Cum să nu-mi aduc aminte de dumneavoastră, tovarăşe ministru? Cum a ajuns Bulă în înalta funcţie de demnitar al Epocii de Aur nu se ştie. O posibilă explicaţie ne oferă următorul episod. 269

Pe o stradă bucureşteană, un grup de turişti din Vest cască ochii la una din cozile Epocii de Aur. Şi, cum Bulă se nimereşte să fie pe-acolo, unul dintre ei îl întreabă ce-i asta. —— Ce să fie? Coadă la carne. —— Dar de ce coadă? insistă celălalt. La noi e foarte simplu: te duci la magazin, iei pachetul de carne, plăteşti şi pleci. —— Ehei, zice Bulă, aşa era şi la noi acum 50 ani, dar noi am progresat! Voi aţi rămas în urmă.

Cum orice discuţie cu un străin ajunge în dosarul de la Securitate, se poate ca înaltul nivel politic şi patriotic al lui Bulă să fi parvenit unor înalte urechi. Totuşi, cariera politică a eroului nostru a fost scurtă. El se

pomeneşte convocat nici mai mult nici mai puţin decât la Tovarăşul. —— Bine, mă Bulă, îl mustră Ceauşescu, se poate, mă? Tocmai tu, pe care l-am ridicat din ţărână?! —— Da’ ce-am făcut, tovarăşe preşedinte? —— Cum ce? Crezi că nu ştiu? Te-ai lăudat c-ai să-mi faci de petrecanie! —— Eu, tovarăşe preşedinte?! Eu?! Calomnie!! Ce, nu sunt eu sătul de cozi? Astfel, drumurile lui Bulă şi Ceauşescu s-au despărţit. Nu însă şi ale noastre.

270

16

Omagiu Celui Mai Iubit Fiu al Poporului

Din Ardeal — şi din Africa — Poligloţie prezidenţială — Ghicitoare pentru miniştri — Ceauşescu ştie? — Incognito — Nume de alint — O amintire personală — Mare teoretician al comunismului — Escatologie — Cine-i porcul? — Omagii Tovarăşei Codoi — şi lui Nicu ăla micu’ — Fantezii criminale — O altă coadă — Câteva culmi — Miracol nesperat! Se cuvine să încheiem această istorie cu omagiile pe care românii le aduc celui căruia îi datorează binefacerile Epocii de Aur, omagii depăşind cu mult placardele purtate la manifestaţii cu înscrisul „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu – România!” Uneori, marelui erou îi este dat să primească chiar în faţă expresia recunoştinţei personale.

Ceauşescu într-o vizită de lucru în Ardeal. Pe drumul printrun sat, el cere şoferului să oprească maşina prezidenţială în faţa unei case arătoase. Coboară din maşină, bate la uşă şi îi deschide stăpâna casei, cu prosopul în mână. —— Bună ziua, salută el. —— Bună să vă fie ziua dumneavoastră, răspunde femeia. —— Nu mă recunoaşteţi? întreabă Ceauşescu, surprins. —— Apoi, nu. —— Nu face nimic, îşi ascunde el surpriza. Soţul dumneavoas tră este acasă? —— Soţul îi în curte cu treburi, dar îl chem mintenaş. —— Nu-i nevoie, zice Ceauşescu, privind cu plăcere faţada casei şi reluând: Ei, dar văd că aveţi o gospodărie frumoasă. —— Mulţumesc, avem. Dar poftiţi în casă, vă rog. Şi femeia îi face loc marelui oaspete să intre. —— Da, casă mare, mobilă nouă, reia el, rotind privirea în jur. Televizor, frigider... 271

Şi, privind pe fereastră în curtea din spate: —— O curte mare... şi văd şi o maşină. —— Da, domnule, avem de toate. —— Ei, reia marele om, toate acestea ştiţi cui le datoraţi? Mie mi le datoraţi. În clipa aceea, femeia face, „Hii”, duce mâna la gură, fuge şi strigă prin uşa deschisă spre curte: —— Ioane, Ioane, vin’ repede, c-a venit frate-tău din America! Iată şi un omagiu internaţional, din vizita lui Ceauşescu în bine-cunoscuta Republică Centrală Est-Vestică Africană, la invitaţia preşedintelui Mbu-Mbu. Ceauşescu ţine acolo unul din tipicele sale discursuri în faţa mulţimii adunate în marea piaţă centrală. „Să luptăm împreună ca să... — Baluba! răspunde în cor mulţimea. „Să facem totul ca să...,” reia el, încălzit de aclamaţie. — Baluba!! —„Popoarele lumii...” — Baluba!!!” Sfârşitul discursului este marcat de prelungite aclamaţii balubiste. Plecând cu gazda, Ceauşescu îl întreabă, discret, unde e toaleta. —— Depinde, răspunde preşedintele Mbu-Mbu. Pentru treburile mici, orice copac, dar pentru baluba... Mare parte din bancurile omagiale se adresează nu conducătorului, ci omului simplu, cu trăsăturile lui personale. De exemplu greu imitabilului său accent şi logos.

În 1968, De Gaulle vine într-o vizită oficială şi Ceauşescu îl primeşte la aeroport. În aşteptarea sosirii aeronavei franceze, Tovarăşul observă o lozincă pe care scrie „Vive l’amitié francoroumaine!” —— Ce înseamnă „amitié” îl întreabă el pe translator. —— Ce să însemne, tovarăşe preşedinte? — „pretinie”. De altfel, se ştie că Tovarăşul vorbeşte curent mai multe limbi: peltica veche, peltica nouă, traco-gestica şi Elena. 50 Merită reprodus aici unul din omagiile pe care talentatul poet Adrian Păunescu, menţionat deja ca unul din cântăreţii Epocii de Aur, le-a închinat aici „cârmaciului înţelept” al neamului într-o Evident, nu greaca modernă, ci aluzie la Tovarăşa, sub al cărei papuc conjugal s-ar fi aflat Ceauşescu, potrivit unei legende.

50

272

calitate inedită. Tovarăşul şi-a dedicat multe ore libere vânătorii,

şi nu numai celei de urşi. Acum este în baltă, la vânat de raţe sălbatice. Stolul trece pe deasupra capului lui — poc, poc, poc, poc, dar nicio pasăre nu cade. Din stufăriş apare Păunescu, care declamă cu patos: Priviţi aceste raţe! Şi moarte ele zboară, Din dragoste de viaţă, Din dragoste de ţară! Inteligenţa este, desigur, altă trăsătură definitorie a Tovarăşului care stârneşte admiraţia. Dar el constată că, din nefericire, oamenii lui nu-i seamănă.

Ceauşescu îl convoacă pe primul său ministru Dăscălescu. —— Ascultă, îi spune el, miniştrii ăştia ai tăi sunt cam idioţi. De unde-i scoţi aşa proşti? Acum sunt la modă teste de-astea de inteligenţă. Ia să-i testăm noi! Să te gândeşti la un test pentru ei. —— Am înţeles, tovarăşe preşedinte, mă voi gândi. Peste câteva zile, îl întreabă Ceauşescu pe Dăscălescu: —— Te-ai gândit la ce ţi-am spus? —— M-am gândit, tovarăşe preşedinte. Cred că am găsit ceva foarte potrivit. —— Zi-i. —— Să răspundă la ghicitoarea asta: „Sunt fiul tatălui meu, dar nu sunt eu. Cine sunt?” —— Hm, face Tovarăşul, sunt fiul tatălui meu dar nu sunt eu... Interesant, într-adevăr. Şi care-i răspunsul? —— Păi, e simplu. Cine mai e fiul tatălui meu în afară de mine? – Fratele meu. —— Pfui, într-adevăr! Neapărat să le dai testul ăsta, zice Ceauşescu, încântat. Şi aleargă să-i povestească nevestii. —— Lenuţo, să ştii că Dăscălescu ăsta nu-i chiar prost! Să vezi ce test de inteligenţă a inventat ca să-l dea miniştrilor lui! —— Ce test? —— Să răspundă la întrebarea asta: Sunt fiul tatălui meu, dar nu sunt eu. Cine sunt? —— Mda? zice Tovarăşa, nu tocmai convinsă. Şi care-i 273

răspunsul? —— Simplu — fratele lui Dăscălescu.

Românul îşi pune uneori întrebarea: Ceauşescu ştie? Ştie ce se întâmplă în ţara pe care-o conduce? Iată mai jos un răspuns indirect la întrebare.

Cunoştinţa noastră Badea Gheorghe, muncitor la Cooperativa agricolă, o duce tot mai prost. Într-o zi, îi spune nevasta: —— Du-te măi şi tu la tovarăşul Ceauşescu. E om învăţat şi poate că-ţi dă un sfat bun. Deci se duce Gheorghe în audienţă la Tovarăşul. —— Tovarăşe preşedinte, îi spune el, am venit la dumneavoastră ca la un om înţelept, pentru un sfat. Ce să mă fac? De 30 ani lucrez la cooperativă şi-s tot sărac lipit. Alţii nu’ş cum fac de se descurcă, da’ eu nu izbutesc deloc să mă împiciorogesc. Ce sfat îmi daţi dumneavoastră? Ceauşescu chibzuieşte puţin. —— La ce oră te scoli matale dimineaţa, bade? —— Păi, ca omul, pe la cinci, răspunde Gheorghe cam nedumerit. —— Ia scoală-te cu un ceas mai devreme. Şi Tovarăşul se ridică, arătându-i astfel că are probleme mult mai importante de rezolvat. Ce să facă Gheorghe? — mulţumeşte frumos pentru sfat, îşi ia ziua bună şi iese. —— Ei, ce ţi-a zis tovarăşul Ceauşescu? îl întreabă nevasta când Gheorghe ajunge acasă. —— Ce să-mi zică? Mi-a zis şi el, acolo... răspunde el nemulţumit. Mi-a zis, cică să mă scol c-un ceas mai devreme. Zi şi tu, ce fac dacă mă scol la patru, nu la cinci? —— Apăi, mă Gheorghe, ştiu şi eu? Dar zic că dacă Tovarăşul aşa ţi-a zis, tu aşa să faci. Că dânsul e om înţelept, doar nu degeaba a ajuns preşedintele ţării. Ia scoală-te tu mâine cu un ceas mai devreme. A doua zi, se scoală Gheorghe la patru dimineaţa. Afară, nici nu se crăpa bine de ziuă. Dă el cu nişte apă pe faţă, dar ce naiba să facă? Iese în curte, se învârte, mângâie câinele, se uită la stele. „Apăi, mă duc să mă culc la loc,” îşi zice el dar, când să intre în casă, urechea lui prinde un zgomot înnăbuşit de căruţă. 274

Iese la poartă şi vede, prin întuneric, o căruţă venind pe uliţă. —— Care eşti acolo, mă? întreabă el. —— Da’ tu cine eşti? şopteşte o voce. „Ia te uită,” îşi zice Gheorghe, „parcă ăsta-i tovarăşul preşedinte al cooperativei” noastre. Se dă mai aproape şi ce vede acum mai bine? Pe tovarăşul preşedinte în căruţă, cocoţat pe nişte saci. —— Ce-i cu tine, Gheorghe, ce te-ai sculat cu noaptea-n cap? întreabă şoptit preşedintele. —— Ce să fac? N-am avut somn şi am ieşit să număr stelele. —— Ia sacul ăsta şi du-te de te culcă la loc, îi spune celălalt, aruncându-i unul din sacii din căruţă. Ia Gheorghe sacul şi vine-n pridvor. Ce găseşte în sac? Grâu, că doar era vremea culesului. „Ei,” îşi zice Gheorghe, „Ia să mă scol eu mâine cu un ceas mai devreme”. A doua zi, cine trece pe uliţă la ora trei şi jumătate, într-o căruţă încărcată cu saci? — primarul. Şi mai capătă Gheorghe un sac cu grâu. Şi, uit-aşa, ieri – preşedintele cooperativei, azi — primarul comunei, mâine —– inginerul agronom, răspoimâine — şeful miliţiei... se trezeşte Badea Gheorghe că i se umple hambarul. Şi, în vreo doi ani, ajunge gospodar destoinic, îşi face casă nouă, îşi cumpără mobilă nouă, frigider, aragaz, în sfârşit, simbolul suprem al prosperităţii, o Dacie. —— Vezi, Gheorghe, îi zice nevasta, ce sfat bun ţi-a dat tovarăşul Ceauşescu! Ar trebui să te duci să-i mulţumeşti. —— Apoi, chiar să mergem, zice Gheorghe. Facem şi noi un drum în capitală, cu maşina, ca boierii. Deci face Gheorghe cerere de audienţă şi, cu o zi înainte de soroc, se urcă cu nevasta în maşină şi pleacă la capitală. Trag ei la un hotel de lux, ca oamenii cu bani, se plimbă prin oraş, mănâncă seara la restaurantul Athenée Palace şi apoi se culcă. La ora trei dimineaţa, Gheorghe se trezeşte, că aşa-şi făcuse obicei. Ce să facă? Să stea ca huhurezul? Iese pe terasă şi, cum începea să crape de ziuă, cată în jos în parcarea din faţa hotelului, unde-şi lăsase maşina, dar n-o mai vede acolo. Îşi trage repede nădragii pe el şi fuge jos, caută în dreapta şi-n 275

stânga — maşina lui nicăieri. Începe alergătura să găsească miliţia care se ocupă de furturi — cu declaraţii peste declaraţii, semnături peste semnături, şi cu maşina tot dispărută. Şi la 11 are audienţă la tovarăşul Ceauşescu! În sfârşit, ajunge acolo la timp, năduşit şi amărât. —— Ei, spune-ţi păsul, Bade Gheorghe, îl încurajează tovarăşul, care are o memorie excepţională. —— Apoi, am venit să vă mulţumesc, tovarăşe preşedinte, pentru sfatul bun ce mi l-aţi dat acum doi ani, dacă vă mai amintiţi? L-am urmat şi uite că acum sunt şi eu om în rândul oamenilor. —— Mă bucur, spune Tovarăşul, dar parcă te văd amărât. —— Ei, ce să fie?... şi omul îi povesteşte necazul lui. Ceauşescu îl ascultă şi, la sfârşit, îi spune: —— Îmi pare rău, Bade Gheorghe, dar în privinţa asta nu te pot ajuta. Ăștia ai mei de-aici se scoală încă mai devreme decât tine. 51

De unde cunoaşte Ceauşescu aşa de bine realitatea, de vorbeşte de „ăştia ai mei”? Desigur, nu din vizitele sale de lucru bine regizate, ci din multele sale ieşiri incognito în ţară.

Într-o astfel de ieşire, el îşi pune-n cap să afle ce părere are românul despre el personal. Şi unde vorbeşte omul mai uşor şi mai deschis, decât la un pahar de vin? Intră deci Ceauşescu într-o cârciumă şi, cum nu era nicio masă liberă, cere voie unui muşteriu să împartă masa cu el. „Poftim” zice omul şi Ceauşescu comandă un rând pentru amândoi şi intră în vorbă cu omul. Mai beau ei, mai zic una-alta şi Tovarăşul aduce vorba de politică şi, după un timp îl întreabă pe celălalt: —— Da’ ce părere ai de Ceauşescu? Celălalt tace, începe să se uite pe furiş în jur, ca omul temător, în sfârşit se apleacă spre el, şoptindu-i: —— Rămâne numai între noi – am o părere foarte bună. Altădată, Tovarăşul îşi zice să-şi ia un tovarăş de incognito. Şi cine putea fi mai potrivit pentru asta decât prietenul nostru Nea Mărin? Vi-l amintiţi, desigur, pe Nea Mărin, olteanul,

O legendă, pe care n-am reuşit s-o coroborez, susţinea că acest banc circula în anii ‘80 pe culoarele Cancelariei Comitetului Central. 51

276

băileşteanul, ăla ce avea un nepot Sucă, cam tâmp. Deci pleacă Tovarăşul cu Nea Mărin să dea o raită prin târgul Bucureştilor. Şi intră ei într-un restaurant, se aşează la o masă şi comandă un rând. La masa de alături, doi inşi se uită la ei, curioşi. —— Mă, zice unul, ăla de colo e leit Nea Mărin. —— Păi, sigur, el este. —— Da’ cine-i ălălalt? —— Cin’ poa’ să fie? – nepotul Sucă.

Naţiunea îl alintă pe „cel mai iubit fiu” al ei cu nume potrivite. De pildă Nicu Scoică. De câte ori deschide gura, scoate câte-o perlă. Cum românul e mare amator de sporturi de tot felul, mai ales la televizor, el împrumută numele unui pe atunci faimos câştigător de grand prix-uri automobilistice şi îl alintă pe fiul iubit,

Niki Lauda.

Dar de ce să ne mirăm că românii dau conducătorului iubit nume de alint? O fac şi alte neamuri. De pildă, când Tovarăşul a

vizitat îndepărtatul Nipon, japonezii au simţit nevoia să-i atribuie un nume autohton mai uşor, pentru ei, de pronunţat: KapuKakuru. Românii nutresc o mare admiraţie şi pentru marele teoretician al marxism-leninismului care este Ceauşescu. Consemnăm aici o povestire elocventă, care n-a fost, din păcate inclusă, în cele n-şpe volume de opere complete legate în piele roşie de viţel. Este, de fapt, contribuţia ceauşistă la trenul comunismului construit de Brejnev, prezentat în capitolul 4. Vă mai amintiţi? La sfârşitul lucrărilor celui de-al n-şpelea

congres al PCUS, Brejnev a invitat delegaţiile străine să urce în trenul, construit pe baza învăţăturii leniniste, care avea să-i ducă direct şi rapid în viitorul comunist al lumii. Trenul este unul din cele vechi cu aburi, deci el pleacă, pff-pff-pff, şi merge, merge, dar, cum ştim, curând încep să apară probleme, pe care Brejnev le rezolvă apelând la învăţătura leninistă: când nu mai sunt şine în faţă, se montează înainte şinele demontate din spate; când nu mai e cărbune, se arde mobilierul şi trenul merge înainte. Dar ce ne facem când s-a terminat şi mobilierul? Brejnev este gata să propună, din nou, să se caute soluţia în operele lui Lenin, când se aude deodată vocea noului mare teoretician, 277

Ceauşescu. —— Tovarăși, am găsit soluţia. —— Cum? sar ceilalţi. —— Perdele mai avem? întreabă Ceauşescu. —— Avem. —— Trageţi perdelele peste ferestre. —— Am tras — şi acum? —— Staţia de amplificare mai merge? —— Merge. —— Daţi microfonul încoace! Şi vorbeşte Ceauşescu în microfon: —— Şi acum, tovarăşi, înainte spre comunism! Pff-pff-pff-pffUuu-uuuuu! Omagiile vin şi din afara Pământului.

Trei doctori mor şi bat la poarta Raiului. Deschide Sfântul Petru. —— Ce-i cu voi aici? —— Păi, am venit şi noi... —— Daa? Şi ce-aţi fost voi? —— Doctori. —— Doctori? Hai să vedem. Dumneata de colo, ce fel de doctor ai fost? —— Ginecolog. —— Ginecolog? Unul din ăia care fac avorturi? Şi vrei să intri în Rai? În iad cu tine, păcătosule! —— Tu ce-ai fost? îl întreabă Sfântul Petru pe-al doilea doctor. —— Chirurg. —— Chirurg? Îmi pare rău, dar nu avem loc pentru dumneata aici. Voi, chirurgii, extirpaţi organe, ciuntiţi trupul omului, care e făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Nu, locul dumitale e în iad. Pleacă şi al doilea doctor, abătut. —— Dumneata ce-ai fost? —— Psihiatru. —— Ahaa, psihiatru? Păi sigur, poftiţi, pe aici vă rog. Şi Sfântul Petru îl ia pe psihiatru pe după umeri, spunându-i discret: 278

—— Chiar aveam mare nevoie de unul ca dumneavoastră. —— Daa? face doctorul, fericit. —— Da, avem un caz... cineva important... Şi, uitându-se cu grijă în jur, Sfântul şopteşte: —— Important... dar rămâne între noi... foarte important... cel mai important. Da-da-da, Dumnezeu însuşi... a luat-o razna – se crede Ceauşescu. De altfel, relaţia este reciprocă, cum ne dovedeşte o ultimă mostră de escatologie populară circulând în anul 1989.

Dumnezeu a hotărât că s-a săturat şi e cazul să termine cu sminteala de pe Pământ. Deci îi convoacă la el pe cei Trei mari ai momentului – Bush, Gorbaciov şi Ceauşescu. —— În anul 2000, le spune el, vine sfârşitul lumii, deci trebuie să vă pregătiţi popoarele. Ce fac cei trei? Întors pe Pământ, Bush îşi convoacă cabinetul. —— Am două veşti, una bună şi una proastă. Cu care să încep? —— Cu cea bună, ca să prindem curaj pentru cea proastă. —— Ei bine, vestea bună: aşa cum am crezut noi dintotdeauna, Dumnezeu există. Dovadă —m-a chemat la el să-mi comunice ceva. Vestea proastă este ce mi-a comunicat: în anul 2000 vine sfârşitul lumii, aşa că trebuie să ne pregătim, să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Gorbaciov adună la el Comitetul Central. —— Tovarăşi, am două veşti proaste, foarte proaste. Prima: în ciuda convingerilor noastre, Dumnezeu există, dovadă că m-a convocat la el. Şi a doua veste proastă: m-a convocat ca să-mi comunice că în anul 2000 vine sfârşitul lumii. Ceauşescu convoacă şi el CC-ul. —— Dragi tovarăşi, am două veşti bune. Prima – Dumnezeu a aflat că exist şi m-a chemat să stăm de vorbă. A doua veste bună: mi-a comunicat că mă lasă să trăiesc până în anul 2000. Nu e deci de mirare că cel mai drăgăstos alint al românului pentru Tovarăşul este „paranoicul”.

Un ins intră într-o farmacie şi întreabă: —— Aveţi ceva pentru paranoia? 279

—— Da, toată stima şi mândria! * Pentru că s-a aflat şi el în mulţimi omagiale, cronicarul cere îngăduinţa cititorului pentru a introduce aici o amintire personală, un fapt autentic, cu promisiunea că va avea în centru un banc foarte bun. S-a petrecut pe la mijlocul anilor ‘80, în plină Epocă de Aur. Ceauşescu circula pe atunci prin toată ţara pentru a da preţioase indicaţii în dreapta şi-n stânga. Ȋntr-una din trecerile lui prin Ploieşti, Centrul de Calcul Judeţean, unde lucram, a scos la prânz tot personalul pe stradă, ca să agite steguleţe şi să scandeze când va trece coloana prezidenţială. Era o vreme ploioasă de primăvară şi, după cele două ceasuri cât am avut de aşteptat pe trotuar, eram cu toţii muraţi şi înfriguraţi, în ciuda balonzeidelor şi pălăriilor — umbrelele nu erau permise. Deodată, am auzit un mieunat slab venind din tufişurile din spatele meu şi el mi-a readus imediat în minte un banc mai vechi, probabil un import din URSS.

Şeful cel mare al PCUS, Brejnev, observă de la o vreme că ceva ciudat se întâmplă cu membrii CC-ului său: sunt cu toţi jigăriţi, galbeni la faţă, apatici, de parcă ar fi bolnavi. El se îngrijorează, îi trimite pe la doctori, care nu descoperă nimic mai mult decât ce observase el însuşi. Numeşte atunci o comisie de oameni de ştiinţă care să analizeze şi să raporteze. După o lună, şeful comisiei îl anunţă că au găsit explicaţia ştiinţifică şi îl invită la ei în laborator ca să-i prezinte raportul. „Ştiinţa — îi explică şeful comisiei — a constatat că şoarecii au un comportament similar cu al oamenilor, de aceea noi am efectuat un experiment cu şoareci. Priviţi aceste două cuşti, fiecare conţinând 12 şoareci. Sunt toţi din aceiaşi părinţi, ca să fie absolut similari genetic. După cum vedeţi, şoarecii din cuşca din dreapta sunt graşi, viguroşi, aleargă continuu. Cei din cuşca din stânga sunt slabi, apatici, abia de se mişcă, parcă stau să moară. Dar şoarecii din ambele cuşti au trăit în aceleaşi condiţii, vreme de 30 zile: acelaşi mediu, aceeaşi mâncare, aceeaşi băutură. O singură diferenţă între ei: celor din cuşca din stânga le-am arătat de trei ori pe zi pisica.” 280

Bancul mi-a iscat gândul că, de fapt, noi toţi, ăştia adunaţi aici cu steguleţe, eram şoarecii cărora li se arată astăzi pisica, ca s-o aclame. Mi-am amintit că auzisem acest banc prin anii ‘70 de la un ins bine conectat care mă asigurase, râzând, că bancul ar fi circulat chiar pe culoarele CC-ului lui Ceauşescu. Am avut atunci o idee stupidă: ce-ar fi să-i reamintesc bancul lui Ceauşescu? Cum? — arătându-i pisica, în loc să agit steguleţul. M-am uitat în tufiş şi am descoperit acolo un pisoi ud leoarcă, tremurând. El s-a lăsat uşor luat în mână, s-a făcut mic în palmă, s-a lipit de mine şi, încălzindu-se, a început chiar să toarcă. Iar eu am început să cântăresc. Nu era absurd acest gest de dizidenţă grotescă? Nutrisem de tânăr dorinţă de-a „face ceva”, un gest dizident, dar eram conştient de limitele mele: nu mă vedeam capabil să îndur un interogatoriu al Securităţii. N-aş putea nici astăzi spune de ce am făcut-o: da, i-am arătat lui Ceauşescu pisica, atunci când a trecut în maşina decapotabilă, după ce se oprise ploaia. Dar n-am făcut-o ostentativ, cum s-ar fi cuvenit, ridicând pisica sus şi înainte. M-am mulţumit s-o ţin în palmă, lipită de trup şi n-am agitat steguleţul. Un gest ridicol de „dizidenţă”, ce putea avea, totuşi, urmări, şi nu numai pentru mine. Cam ruşinat de sfertul meu de bravadă, nu i-am spus nimic soţiei mele, când am ajuns acasă seara, amânând mărturisirea pe a doua zi. Dar a doua zi, când m-am întors de la serviciu, soția m-a primit cu: „Ştii ce mi-a spus colega mea L. astăzi, în cancelarie? – Bărbatul tău i-a arătat lui Ceauşescu pisica.” Atunci i-am povestit totul, şi am râs amândoi strâmb — ce-o fi să fie... Urmări n-au fost. Cererile mele pentru un paşaport de călătorie în Vest îmi fuseseră oricum totdeauna respinse. La fel ca şi dosarele pentru plecarea mea în Vest la o specializare. Bănuiesc că „dizidenţa” mea n-a fost cunoscută decât micii bârfe locale, deci Ceauşescu n-a ştiut niciodată că i-am arătat pisica. * Omagiul popular nu se mărgineşte la marele erou, se extinde în mod firesc asupra Tovarăşei sale de viaţă, în dubla ei calitate de om politic şi, mai ales, de mare savant de reputaţie internaţională, cunoscută românilor ca Tovarăşa Codoi, după 281

felul cum a pronunţat numele radicalului CO2, când şi-a citit comunicarea la o conferinţă de chimie. Cariera marii savante cuprinde o teză de doctorat în domeniul polimerilor, apreciată ca valoroasă de specialişti, dat fiind că a fost numai semnată de ea. 52 De asemenea, ascunde marele

mister al secolului în România: cine au fost colegii de facultate ai Tovarăşei. Marea specialistă în polimeri acordă un interviu unui ziarist străin, care o întreabă: —— În momentul de față, care sunt preocupările dumneavoastră ştiinţifice după epuizarea subiectului polimerilor? —— Desigur, am multe alte preocupări — poliperii, poliprunii, polinucii...

Iată acum un îndoit omagiu ştiinţific. După ce l-a primit şi decorat pe primul cosmonaut român, Dumitru Prunariu, Tovarăşul îi povesteşte nevestei, încheind: —— Remarcabil om. Mi-a povestit că singura dificultate în spaţiu a avut-o din cauza legii gravitaţiei. Tu-ţi aminteşti ceva de această lege? Că eu nu-mi amintesc nimic. La care ilustra savantă îi răspunde: —— Nu mă-ntreba pe mine, dragă. Legile sunt treaba ta, eu sunt om de ştiinţă. Să ne mai încălzim puţin în această atmosferă idilică de cuib familial prezidenţial, în faţa focului ce mocneşte în cămin. —— Ce zici tu, Leano, ţi-ai imaginat, când erai mică, în visele tale cele mai frumoase, că ai să fii nevasta preşedintelui României? —— Ei, parcă tu ţi-ai închipuit vreodată ca ai să fii bărbatul unei academiciene?

Ȋn astfel de momente, desigur, marele om îşi alintă nevasta cu diminutivul Adi – Academician doctor inginer. Un singur titlu lipseşte din panoplia Tovarăşei, cel de profesor universitar. Nu Două echipe de cercetători, una de la Institutul de Chimie ICECHIM din Bucureşti şi alta de la Institutul Petrochim din Ploieşti, îşi dispută onoarea de-a fi elaborat teza de doctorat a Tovarăşei. 52

282

se ştie de ce, dar se pare că e-vită. Asta poate şi pentru că îşi dedică mult timp conducerii ţării, alături de soţul ei. De altfel, umblă vorba că multele HCM-uri ale

epocii sunt de fapt HCL-uri: nu Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ci Hotărârile Coanei Lenuţa.

Mai trebuie spus că omagiul naţiunii se extinde chiar mai departe, asupra altor membri ai primei familii a ţării. Mezinul Nicu este el însuşi savant — doctor în fizică — şi remarcabil om politic.

Nicuşor a dat de mic dovada precocității sale. Iată-l în elicopterul prezidenţial survolând capitala, împreună cu genitorii săi. Deodată, Tovarăşa exclamă către Tovarăşul: —— Nicule, Nicule, uite colo jos! Ce frumoase e şoselili! —— Ce şosele, Lenuţo? întreabă el. —— Panglicili acelea lungi şi strălucitoare. —— Alea nu e şoselili, Lenuţo, e râurili. —— Vedeţi că sunteţi proşti amândoi? intervine precocele Goe prezidenţial. Nu e nici şoselili, nici râurili. E cozili. Fără îndoială că tot un însemn al precocităţii este şi înclinarea, manifestată încă din frageda adolescenţă a lui Nicuşor, pentru whisky, femei, maşini, ruletă, adică Monte Carlo, Las Vegas, Miami şi alte locuri de pierzanie, care au făcut din el un autentic beizadea balcanic. Spre deosebire de Nicu ăla mare, „ăla micu” stârneşte simpatii populare, ba chiar şi speranţe, ca în acest catren din Epoca de Aur:

Dă, Doamne, să moară Nicu Şi să vină ăla micu, Să ne joace la Miami, Să ne ia americanii.

Într-adevăr, schimbarea dinastică a devenit o obsesie naţională. Ce-şi şoptesc doi români când se întâlnesc:

—— Ştii bancul cu Ceauşescu mort? —— Nu, zi-l repede. —— Nici eu nu-l ştiu, dar îmi place grozav cum începe. 53

53

Autorul a memorat un singur banc cu Ceauşescu mort, la care n-a putut râde. Ceauşescu moare şi se duce să bată la poarta Raiului, cerând să fie acceptat acolo ca „Primul Creator”, pentru că el ar fi creat Haosul din care Dumnezeu a creat apoi Lumea. 283

Firile mai impaciente îşi pierd răbdarea şi o iau razna.

La sediul miliţiei este adus un individ cu cătuşe la mâini. —— Ce-i cu ăsta, sergent? —— Să trăiţi, tovarăşe căpitan, raportez: alerga şi striga în Piaţa Unirii „Fir-ar al dracului de porc! Nu mai crapă odată” —— Aha, va să zică aşa, ticălosule!? strigă căpitanul la infractor. —— Dar, tovarăşe căpitan, ce-am făcut? Am zis şi eu ceva de-un porc, ce rău e în asta? —— Gura! strigă căpitanul. Ştim noi cine-i porcul! Un altul îşi pierde răbdarea la o coadă la carne, de sute de persoane. După câteva ceasuri, nu e niciun semn că s-ar fi „băgat” ceva, şi omul o ia razna: —— Nu mai pot, ţipă el, M-am săturat! Până când?! Mă duc să-l omor! Îl strâng de gât! Cei din jur, care ştiu foarte bine ce vrea el să spună, încep să ţistuie: —— Pst! Taci dracului! Ţi s-a urât cu binele? Dar omul şi-a atins limita: —— Lăsaţi-mă-n pace! M-am săturat, mă duc să-l omor! Şi se smucește şi o rupe la fugă. După o jumătate de ora, insul se întoarce la coadă, cu o figură calmă, relaxată. —— Mă recunoaşteţi? întreabă el, am fost aici, după doamna, am plecat ca să... —— Da, îmi amintesc, zice unul mai şugubăţ. Dar văd că a durat puţin treaba aceea... —— Păi nu, zice omul, mi-am lăsat rând acolo, că era o coadă...! 54 Pentru firile mai paşnice, există alte soluţii ori speranţe — de pildă, să apuce să trăiască culmea emigraţiei. Care e culmea

emigraţiei? Să auzi, la Radio Europa Liberă, vocea spunând,

Banc cu circulaţie internaţională în sistemul sovietic. L-am găsit citat, cu ministrul economiei URSS ca ţintă a revoltatului. Nu putem şti care e varianta originală, dar e clar că cea românească este mult mai incitantă; versiunea sovietică nu îndrăznea să urce până la Brejnev.

54

284

„Dragi tovarăşi şi pretini”.

Şi fiindcă veni vorba de culmi, ştiţi care este Culmea mizeriei? Tovarăşa Adi — Academician, doctor inginer, dacă aţi uitat — trăind din meditaţii la chimie.

Toate acestea par de domeniul miraculosului. Ȋntr-adevăr, fire optimistă, românul ajunge să creadă în miracole. Ȋn vreme ce naţiunea se zbate pe culmile îngheţate ale Epocii de Aur, cineva tot a urcat pe o culme: echipa Steaua realizează unica mare ispravă din istoria aproape seculară a fotbalului românesc — cucereşte Cupa Campionilor Europeni. Deşi autorităţile au avut mare grijă să ţină secretă ora sosirii avionului ce aducea echipa în ţară — ovaţiile având în România un singur adresant — câteva mii de bucureşteni au reuşit, totuşi, să afle şi să se adune la aeroport, la momentul potrivit, pentru a-i saluta pe eroii naţiunii. După coborârea din avion, după prezentarea şi sărutarea mult râvnitei cupe, după îmbrățișările familiilor şi ovaţiile celor prezenți, mulțimea se împrăştie în grupuri scandând numele marilor învingători. Printre acestea, cel mai des şi mai intens scandat se aude numele eroului finalei, Duckadam, portarul Stelei, care, după 120 minute de egalitate, când victoria s-a decis la loviturile de departajare, a apărat, unul după altul, patru lovituri de la 11 metri, performanţă intrată şi în Guinness World Record Book. Şi iată, într-un grup de tineri suporteri, o bătrânică ţipând din răsputeri, Du-cka-dam, Du-cka-dam, Du-cka-dam!

—— Ce-i, bunicuţo, îi zice un tânăr, a intrat microbul fotbalului în matale?! —— Da, maică, răspunde bătrâna, care este pesemne cam tare de ureche. Mi-am zis şi eu că, dacă ne-a ajutat Dumnezeu şi ne-a scăpat de cel rău, poate ăsta o fi mai bun!

285

Epilog. Crăciun ’89 Chiar şi cincizeci de ani de Haz de necaz au un sfârşit. Acesta a venit chiar în ajunul Crăciunului anului 1989 şi astfel, pentru prima oară, după atâția zeci de ani, românii au putut trăi sărbătoarea creştinească normal, fără a se teme că-şi strică dosarul dacă ies pe străzi să colinde. Şi cu cine am putea petrece şi noi mai frumos Crăciunul, acum, decât cu prietenul nostru Bulă?

Pe masa lui Bulă sunt întinse în seara asta toate bunătăţile tradiţionale ale Crăciunului românesc, nemaivăzute de zeci de ani. Un prieten din străinătate tocmai a sunat la telefon. —— Ce mai faceţi, Bulă? —— Bine facem! —— Cum vă petreceţi Crăciunul? —— Bine! Avem de toate — piftie, cârnaţi, chişcă, tobă, caltaboşi, sarmale... avem de toate! —— Minunat, Bulă! Ce-aţi făcut? Aţi tăiat porcul? —— Nu, nu l-am tăiat, l-am împuşcat! Astfel s-au încheiat, cu Un Crăciun Fericit, cei 50 ani de necaz comunist ai românilor. Ce a urmat? Desigur, alţi 50 ani, alt necaz şi alt haz. Dar aceasta este misia altui cronicar.

286

287

288

Cărţi recomandate, finanțate sau apărute prin Editura Societății Culturale „ATOM” Ploiești:

www.atomploiesti.ro tel. 0733.104.814; 0723.453.184 Ploiești, str. Diligenței nr. 18. 289

290