Un biet bunic și o biată crimă [PDF]

Zitiervorschau

SERIA DE AUTOR

PETRE SĂLCUDEANU

Editor: Hadrian Mateescu Redactor: Camelia Coste Concept grafic: Silvia Olteanu DTP: Radu Nan Corector: Cristina Teodorescu Copyright © Petre Sălcudeanu, 1970 Copyright © 2021 Publishing Solutions Este interzisă reproducerea integrală sau parțială a lucrării, sub orice formă, fără permisiunea scrisă a editurii. Toate drepturile rezervate.

Casa Presei Libere, Corp A3-A4, Etaj 1 Tel.: 021.336.36.33 E-mail: [email protected] Găsiţi cărţile noastre pe www.publisol.ro

ISBN: 978-606-9629-35-2 - Ediție digitală - PDF

Tipărit la ARTPRINT www.artprint.ro

PETRE SĂLCUDEANU

Un biet bunic și o biată crimă

PETRE SĂLCUDEANU

s-a născut la 8 septembrie

1930, în localitatea Gligorești, județul Cluj. A absolvit Facultatea de Critică și Literatură din Moscova și Facultatea de Filosofie din București. Scriitor, scenarist, membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România, fost director general al Studioului cinematografic București, fost președinte al CNC, Sălcudeanu s-a implicat și în viață politică, fiind deputat în legislatura 1992-1996 și ministru al Culturii în 1993. A fost unul dintre cei mai populari scriitori români de cărți polițiste, fiind autorul a 25 de romane. A creat personajul de ficțiune Bunicul, eroul principal al unei serii de romane polițiste. În 1971, împreună cu Titus Popovici scrie scenariul filmului Cu mâinile curate – aflat în topul celor mai vizionate filme românești – care va fi publicat, câțiva ani mai târziu, în cartea Ucenicie printre gloanțe. A mai semnat scenariile filmelor Răscoala (1965), Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuș (1973), Toamna bobocilor (1975), Bunicul și doi delincvenți minori (1976), Iarna bobocilor (1977), Împușcături sub clar de lună (1977), La răscrucea marilor furtuni (1980), O lacrimă de fată (1980), Munți în flăcări (1980), Bunicul și o biată cinste (1984), Primăvara bobocilor (1987), Privește înainte cu mânie (1993), Dulcea saună a morții (2003). În 1980 a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Biblioteca din Alexandria. Printre cărțile sale de succes se numără și Prea cald pentru luna mai (1967), Cina cea de taină (1984), Judecata de Apoi (1987), Ochiul și marea (1989). A murit pe 1 noiembrie 2005.

1 Își simți șira spinării amorțită. Se uită la ceas. Mai bine de patru ore stătuse aplecat asupra hârtiei, rotunjind literele cu acea migală și încetineală proprie doar oamenilor meticuloși. Își scoase ochelarii și se îndoi de spate. — Ai îmbătrânit, Copile, zise el. Cuvintele îi erau adresate unui câine alsacian, tolănit la picioarele scaunului. În timp ce stăpânul adăugase, în decursul câtorva ore de trudă, două pagini noi la memoriile încredințate, până după moarte, doar sertarului, câinele își făcuse și el datoria în felul lui, dormind. Era și aceasta o participare la efortul comun. Câinele își retrase labele mari și fumurii sub capul inert, din care viu era doar un ochi, a cărui culoare albastră, de un albastru viu, era mai mult decât ciudată pentru specia canină. Urechile pleoștite făceau din când în când efortul, nedus până la capăt, de a se ridica într-o poziție mai favorabilă auzului, dar intenția murea undeva pe la jumătate. Limba atârna, ca o pipă, proptită de un canin de culoarea fildeșului trecut parcă prin mai multe generații de șlefuitori. Câinele se întinse, mai mult din obișnuință decât din plăcere, și oasele îi trosniră. Stăpân și animal se cunoșteau mult prea bine pentru ca, nemărturisit, să fie amândoi cu totul de acord că erau din cale afară de bătrâni, de singuri

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ

5

și, de ce n-am mărturisi-o noi în locul lor, de ai nimănui. Câinele își ținea nu întâmplător urechile înspre stânga și ochiul albastru permanent deschis, cum nu era întâmplătoare nici privirea eroului nostru, ațintită spre același obiect: telefonul. Nu mai sunase de câteva săptămâni și când, într-o casă prevăzută cu un asemenea instrument gălăgios, gălăgia obiectului dispare, obiectul însuși capătă alte semnificații. Aici, semnificațiile tăcerii lui erau triste. Bătrânul își aprinse o țigară (detesta pipa, deși cei mai mulți din breasla lui o socoteau un simbol al meseriei) și, întins pe o sofa, începu să tragă alene în piept fumul acriu. Îl uitaseră. De fapt, nu putea avea nicio pretenție. Știa că foștii lui colaboratori sunt ocupați până peste cap. Ca să fim sinceri, nici nu putea fi vorba de foștii lui colaboratori, ci de elevii foștilor lui colaboratori. Diferența era nu numai de ordin terminologic, ci de calitate. O știa foarte bine. Dar nu era el de vină dacă, în ciuda celor șaptezeci de ani pe care îi avea, mintea și sufletul simțeau la fel de tinerește ca și altădată. În plus, era convins că roadele experienței de o viață și-ar putea spune cuvântul acum, nu în descoperiri spectaculoase, ci în combinații subtile. Îi trebuise o viață de om ca să înțeleagă importanța, nu atât a delincvenței descoperite, ci a determinării ei ca factor social. De-ar mai avea acum douăzeci de ani... Nu se putea plânge de nimic. Avea o pensie bună, ar fi putut, foarte bine, să crească pui, să cultive zarzavaturi sau chiar să se declare mulțumit cu scrierea memoriilor – lucru pe care de altfel îl și făcea –, dar știa că era capabil de

6

PETRE SĂLCUDEANU

măsuri de precauție, în meseria lui întotdeauna necesare. Calculă distanța de la ferestre la sofa, de la sofa la ușă, rămase nemulțumit și trase sofaua, nu fără mari eforturi, într-un unghi mort, se înțelege, din punctul de vedere al celui care ar fi încercat să se întâlnească cu el din spatele unei ferestre, prin intermediul unui glonț. Dar musafirul nu veni pe fereastră și nici spărgând ușa, ci veni ca toți oamenii, chiar civilizat, bătând discret – cu discreție de amantă – de câteva ori în ușă, atât de ușor, încât Bunicul începu să se îndoiască de propriul lui auz. — E cineva? Era Emilia. O recunoscu după primul cuvânt, rostit aparte, așa cum aparte era toată, glasul gutural de fumătoare înrăită, schimbându-și până la el tonalitatea și intrând în trompa lui Eustache aproape ca o melodie. Apăsă pe un buton ascuns în spatele canapelei, iar închizătorul automat, dat cândva în dar de Alexiu, reacționă prompt. Ușa se deschise. O întâmpină galant, ridicându-se în picioare, și cu aceeași eleganță îi sărută mâna, spre mirarea ei și a lui. De ani buni nu mai sărutase mâna vreunei femei. Era prima concesie făcută unei vechi deprinderi pe care o eliminase chiar cu o oarecare plăcere, mai ales de când un medic îi spusese zâmbind că nu întotdeauna mâinile frumoase sunt și cel mai puțin infectate de microbi. Emilia era uluită. S-ar fi așteptat să fie întâmpinată cu o țeava de pistol îndreptată spre ea sau cel puțin cu niște cătușe care să-i adune mâinile într-un superb buchet. În loc de toate acestea, o sărutare aproape de

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ

89

încheietura mâinii, ce semăna mai mult cu o adiere, și un loc pe sofa, lângă omul despre care crezuse câteva ore, până la prima vizită (o vecină îi spusese că plecase cu mașina), că era de mult în lumea drepților. De fapt, de când îl cunoscuse, mai bine zis de când el intrase aproape cu forța la ea în cameră, își zisese că masca aceea a feței, subtil îmbătrânită, era în realitate un simplu machiaj lucrat „la meserie“, sub el aflându-se, fără îndoială, o altă față, cu mult mai tânără. Gestul anula bătrânețea chiar dacă ea era reală. Ochii Emiliei se umplură de lacrimi. Cercetă din priviri capul Bunicului și nevăzând nicio urmă de rană respiră profund, de câteva ori, mult prea profund și vizibil ca părerea de bine să mai fie și sinceră. Bătrânul îi trecu ipocrizia cu vederea. — Am fost îngrijorată, n-am știut ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. — După cum vedeți, nu s-a întâmplat nimic. Cu mine, firește. Cu dumneavoastră, în orice caz, ceva se va întâmpla, doamnă. Emilia nu-și putu ascunde o urmă de spaimă. — Există, stimată doamnă, în meseria noastră, sau cel puțin exista pe vremuri, un gentleman agreement. Nu lovești niciodată un bătrân și nu ataci cu focuri de armă un polițist sau un inspector neînarmat. Dumneavoastră ați acționat ca niște borfași de rând. Tristețea este de partea mea, vă compătimesc și îmi cer scuze în numele dumneavoastră. — Dar nu v-am lovit eu, se apără Emilia, mirată de schimbarea bruscă a bătrânului. — Ci un alter ego al dumneavoastră. — Dacă ar fi așa, n-aș fi aici.

90

PETRE SĂLCUDEANU

— Nu, doamnă. Dacă nu erați aici, mâine ați fi fost la Miliție. Ați ales alternativa cea mai plăcută pentru dumneavoastră și, de ce să nu recunosc, și pentru mine. Doamnă, așa cum poate v-ați dat seama, eu sunt un om de o factură aparte. Nu prin meseria mea, ci prin caracterul pe care îl dau meseriei. Un viitor inculpat, de o frumusețe răpitoare ca a dumneavoastră, mă face nu mai indulgent, o nu, ci mai inteligent. Când dau de frumos, în formele lui umane, ca în cazul dumneavoastră, nu sunt un simplu inspector, sau detectiv, cum mi se spunea altădată, ci un cuceritor. Și fac tot ce-mi stă în putință ca să înving. Dacă erați mai puțin frumoasă, doamnă, aveați o șansă să scăpați. Așa, vă asigur, n-aveți niciuna. Mi-am dat seama din clipa în care v-am văzut. Iată o victimă sigură, mi-am zis. — Dar credeți-mă, n-am nicio vină. — Doamnă, două motive v-au determinat să mă căutați. Nu vi le spun acum. Ar fi neinteresant. De multe ori am fost șarpe cu clopoței. Mi-am anunțat mușcătura și am rămas să-mi înghit propriul meu venin. Acum mușc înainte, doamnă, și clopoțelul îl sun când îmi fac siesta. Fiți liniștită, n-am anunțat Miliția. Pe chipul Emiliei, bătrânul citi o umbră de răutate. — Și dacă ați fi anunțat-o, cu ce-ați fi putut dovedi? Nu-mi aduc aminte să fi avut vreun martor. Bunicul zâmbi. — Doamnă, văd că nu sunteți certată cu dreptul, că exploatați nu fără plăcere avantajul legilor socialiste. Emilia se ridică în picioare. Ochii îi erau obosiți, mai întunecați la culoare. Căuta cu spaimă o ușă în spatele căreia s-ar fi putut găsi baia.

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ

91

— Am venit doar să vă spun că v-a lovit Gavrilă, fratele lui Dan. Avea o cheie. A intrat fără să aud. De altfel, n-ați auzit nici dumneavoastră. N-a știut cine sunteți, ce căutați în casă. A crezut că sunteți un hoț. Când i-am explicat, a fost prea târziu. Dumneavoastră erați leșinat. Noroc că v-am găsit adresa în buzunar. Altfel n-am fi știut unde să vă aducem. Sincer, n-a dorit să vă facă vreun rău. S-a speriat când a aflat că sunteți de la Miliție. Emilia își șterse ochii cu batista. — Unde e acum Gavrilă? — A fugit, îi e frică, are să se întoarcă în momentul când am să-l anunț că nu vi s-a întâmplat nimic. Cred că îl puteți ierta. Vă rog din tot sufletul. Emilia se îndreptă spre ușă. Trebuie să plec. Astăzi o înmormântăm pe mama lui Dan. Bietul Gavrilă, nici nu poate veni la înmormântare. — E adevărat, doamnă, dar nu poate veni din cu totul alte motive. Și dumneavoastră le știți mai bine decât mine. Emilia se făcu albă la față. Buzele i se deschiseră lăsând să se vadă dinții la fel de albi ca și fața. Apoi dinții mușcară din buza de jos și petala roșie a cărnii se împurpură de sânge. — Du-te la baie și fă-ți cofeina. Emilia se supuse docilă, de parcă Bunicul i-ar fi comandat să facă acest lucru cel puțin pentru a douăzecea oară. Bunicul se uită din ușă cum își făcea injecția și ajunse la concluzia că femeia era destul de experimentată. Se duse din nou la sofa. Nu era niciun pericol ca femeii să i se întâmple ceva. Își dăduse seama încă de la spital că se droga.

92

PETRE SĂLCUDEANU

— Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Emilia ieși din baie valvârtej. Ochii aveau culoarea antracitului. — Mersi, n-am nevoie de nimic. Bunicul deschise ușa. — Să nu-ți treacă prin minte să fugi. După înmormântare, mai stăm de vorbă. Emilia nu comentă. Din ușă, Bunicul o urmări cum merge. „Un asemenea mers nu putea avea decât o împărăteasă egipteană, cu două mii de ani în urmă”, conchise el.

13 După plecarea Emiliei, Bunicul vru să se culce. Strânse resturile de la prânzul alsacianului, le aruncă la coș, privi prin cameră să vadă dacă totul e în ordine, rămase mulțumit și, ca somnul să-i fie dulce și fără vise, făcu un duș, mai întâi călduț, apoi tot mai rece, până când își simți nervii liniștiți. În timp ce se ștergea, observă în chiuvetă fiola întrebuințată de Emilia. Nici nu avusese buna-cuviință să o arunce în coșul aflat lângă ușă. O luă, o mirosi, apoi scurse în palmă picătura rămasă pe fundul fiolei. Avea gustul caracteristic al cofeinei. O căldură plăcută i se răspândi în trup. Neobișnuit cu medicamentele – nu luase în viața lui nici măcar un antinevralgic –, picătura își făcuse efectul din plin. Nu era o simplă căldură, era ceva din căldura ei, din mireasma trupului, din boarea caldă a respirației purificată de gura cu arome nebănuite. Căldura nu venea de undeva dinăuntrul lui, ci dintr-o atingere imperceptibilă a acelei ființe, nevăzută și totuși atât de prezentă, aflată undeva lângă el și în el, învăluindu-l în voaluri de arșiță. Aruncă fiola în WC. Zgomotul apei trase i se păru de o brutalitate fără seamăn. O lume de zgomote barbare se năpustea din afară spre el și simți dintr-odată că i se face frig și greață, și în același WC, cu mâna atârnată de lanț, încercă vreme îndelungată, fără să reușească, să-și verse simțurile străine, dușmănoase,

94

PETRE SĂLCUDEANU

— Dacă nu vă jignesc, de ce le bateți cu palma peste fund? — De ce să mă jignesc? Nu mă jignesc nici eu, nu se jignesc nici ele. Asta-i meseria. Tovarășe, cum să-ți explichez, că văz că ești cam greu de pricepere. Femeia, că de-aia îi femeie, are fundul mai mare ca al bărbatului. Uită-te aici, câți bărbați trec, toți au fundurile cam la fel. Cu femeile este altceva. Măi Vasile, ia mai controlează tu, să-i explic tovarășului cum stă problema. Cel numit Vasile luă locul omului cu care stătea de vorbă Bunicul și portarul începu să explice mai departe, plin de importanță. — Cum îți spuneam, tovarășe, niciodată nu știi și nu poți să știi cât de mare este fundul femeii, mai ales că toate poartă rochii. Unele sunt subțirele la mijloc și la umeri, iar în partea aia a corpului au material cât pentru patru surate. Altele, care vin de la țară, au de obicei câte patru fuste, unele care vor să arate mai voinice și-l fac artificial, într-un cuvânt nu este, dragă tovarășe, un, cum să-i zic, o măsurătoare ca să-ți dai seama că ăsta-i barometrul. Fiecare are barometrul ei, spuse portarul bucuros că găsise cuvântul, dar nu o dată sub barometru se ascund și lucrurile furate. Și atunci, după formă, după grosime, eu îi aplic palma, dar cu atâta iuțeală și nebăgare de seamă, încât, în clipa când o lovesc, degetele mele pipăie tot ce este străin de ea, găsind tot ce aparține fabricii. Mie oamenii îmi știu de frică. Ăia care mai fură așteaptă în fabrică încă două ore peste program până mă schimb. Dar eu îi cam cunosc după obraz și vorbesc cu schimbul. Vezi... Atenție la ăla și ăla... — Dacă îmi permiteți, și se fură într-adevăr? Doar își fură din propriul lor avut!

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 187

— Aici e, tovarășe. Știi ce-mi spune unul? L-am prins ieri cu vreo patru sute de șuruburi de doi. Le înfășurase într-un fular de lână și fularul, de mijloc pe sub cămașă. Cum l-am văzut că vine crăcănat, făcând pe omul cu șciatica, mi-am zis, ăsta-i al meu. „Puteai să nu mă prinzi, nene Pavele“, îmi zice el. „Cum să nu te prind? i-am zis. Păi, asta-i meseria mea, să vă prind.“ „Că mi-au zis mie să nu trec pe la dumneata, că mă prinzi.“ „Mă mai și superi, i-am zis eu. Adică te-au prevenit și tot ai trecut.“ „Am trecut, zice el, am crezut că ți-a adormit vigilența.“ „Și de ce-ai furat, mă? i-am pus eu întrebarea. De ce furi tu statul?“ „Păi, nene Pavele, cine nu fură statul își fură familia. Cum să-mi fur eu familia? Ce-s, tâmpit?“ Tovarășe, așa de mult mi-a plăcut răspunsul, încât, dacă aș fi putut, i-aș fi dat drumul. Să mai încercăm. Dar știți, cadrele e ocupate totdeauna. — Interesant, foarte interesant. — Domnule, la viața mea am prins destui hoți. Or, la zece furturi prinse io iau primă. Îmi fac și datoria frumos și iau și primă. Numai că nu sunt cointeresat să prind totdeauna. Că mă știu de rău hoții și mă ocolesc. Atunci îi mai las o lună, două, ori dacă fură unul un fleac, ce mai, închid ochii și iar dau frații mei buluc pe la mine și eu iar șo pe ei. Greu, tovarășe, greu, cred că nici la Miliție nu-i mai greu. Halo... cadrili? Păi, ce faci, măi tovarășe, că așteaptă tovarășu’ de la Miliție de un ceas de-o să spună că suntem altceva, nu uzină. Portarul se întoarse spre Bunic: Gata, la stânga și înainte. Bunicul urcă două scări, apoi luă liftul până la etajul trei. Prin ferestrele mari se vedea uzina în toată

188 PETRE SĂLCUDEANU

imensitatea ei și în sinea lui se simți fericit. Picioarele îi tresăreau ușor la bătăile uriașelor ciocane și Bunicul se sperie de vulcanul uriaș ce clocotea sub tălpi, undeva parcă în adâncul pământului. Un funcționar de la serviciul de cadre îl duse la redacție. Nu-i găsi acolo decât pe Băleanu și pe Jean. Rămaseră trăsniți la vederea lui. — Tovarășul e de la Miliție. Vă rog, discutați, dar să nu uitați că peste o jumătate de oră vă așteaptă tovarășul director adjunct Pomișor. — Vă văd cam mirați, stimați prieteni, spuse Bunicul și se așeză pe scaun fără să fie invitat. Vreau să vă încunoștințez însă că sunt animat de cele mai bune intenții și că nu doresc decât să elucidez cazul Dan Vrânceanu. — Vasăzică, ai tăcut, ne-ai ascultat, erai de la Miliție și nici măcar nu erai surd, așa cum mi-am închipuit, spuse Băleanu, afișându-și zâmbetul acela rău pe o față ce acum părea și mai de copil. Adică, dacă înțeleg bine, ne-ai spionat, tovarășe. Sub chipul ăsta de pensionar, de bunic cumsecade, de fapt se ascunde altceva, un ceva care miroase, nu-i așa? Bunicul observă semnul făcut cu cotul de Jean, dar se făcu că nu-l bagă în seamă. — Eu îi disprețuiesc pe cei ce nu respectă cele zece porunci și în plus pe cei ce trag cu urechea. Pe vremea lui Moise, lumea trăgea mai puțin cu urechea, nu-i așa, stimabile? — Iar eu de obicei îi iert pe cei ce vorbesc în deșert, spuse Bunicul. — Atunci, sunt liniștit și sigur că mă voi bucura dinainte de iertăciunea dumneavoastră pentru tot ce-am spus.

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 189

— Din moment ce-am zis că vă iert, considerați-vă iertat, domnule. Nu înțeleg însă un lucru. Indiferent unde am lucra, urmărim exact același scop. — Cu singura deosebire că unii urmăresc pe niște căi care mie nu-mi fac nicio plăcere. Puteți să mergeți să-i spuneți tovarășului Pomișor. N-are decât să mă dea și pe mine afară. Bunicul se ridică. Se uita la bastonul lui negru, apoi îl lăsă din nou în podea. — Domnule Băleanu, ai putea să susții, în fața domnului Pomișor, tot ce le-ai spus în după-masa aceea lui Ciprian și domnului Jean? Bineînțeles, în afară de prostiile adiacente; acelea nu mă interesează. De data aceasta, Băleanu se uită la Jean, solicitându-i, într-un fel, sprijinul. — Absolut numai ce era în legătură cu Dan, reluă Bunicul. — Vi le-am spus și dumneavoastră, nu numai lor. Puteți să-i luați pe ei ca martori, dacă vreți să mă arestați. Lui Ciprian cred că i-ar face o deosebită plăcere. — Domnule Băleanu, n-am venit să te arestez, de altfel numai un om atât de inteligent și, totodată, inconștient poate folosi asemenea vorbe brutale. Te-am întrebat dacă poți sau nu? Vreau să știu dacă ești un cetățean sau un simplu guraliv cu vervă. Băleanu lăsă deoparte pagina adusă de Jean de la corectură și se uită iar la Jean. — Domnule Băleanu, interveni Bunicul, văzând că tânărul se află în încurcătură. Eu, acolo, la masă, am fost surd, surd sadea. N-am auzit nimic. Ai dreptul să-i spui domnului Pomișor doar adevărul, în numele acestui adevăr am venit aici. Poți să fii de partea lui?

190 PETRE SĂLCUDEANU

Băleanu se căută în buzunare, își aduse aminte unde erau țigările și fugi la biroul lui. Se întoarse cu o țigară aprinsă. — Ce zici, Jeane? Nu crezi că dumnealui vrea să audă pentru a doua oară adevărul, de data asta dorind să aibă un martor serios, nu ca Ciprian? Jean se uita năuc, când la bătrân, când la colegul lui. Nu mai știa ce să creadă. Fusese convins, de altfel ca și Băleanu, că bătrânul venise să le ceară socoteală pentru cuvintele, multe dintre ele nesocotite, așa cum se spun la nervi și mai ales la un pahar de vin însoțit de nervi. Lucrurile luau o întorsătură la care nu se așteptaseră. — Domnilor, oare trebuie să mă jur ca să mă credeți? Oare instituția în care lucrez și care vă reprezintă și pe dumneavoastră este atât de puțin demnă de luat în considerare? Sunt uluit. — Și eu, spuse Băleanu, încă neconvins. — Domnule Băleanu, te întreb încă o dată, ai atâta curaj civic să-ți susții prietenul sau acest lucru trebuie să cadă în exclusivitate pe seama unui om care reprezintă o instituție ce nu se bucură, după cum văd, de respectul meritat din partea dumneavoastră? — Dacă am susținut acele adevăruri în fața unui surd, nu știu ce m-ar împiedica să le susțin și în fața celui de-al doilea, spuse Băleanu luându-și haina de pe marginea scaunului, gata să-l însoțească pe bătrân.

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 191

25 Băleanu își luă sarcina de ghid până la biroul directorului adjunct. Văzând interesul deosebit al bătrânului față de imensele hale – ca să scurteze drumul o luaseră direct prin uzină, birourile administrative aflându-se în cealaltă parte –, micșoră pasul, ca Bunicul să poată contempla în voie atelierele prin care treceau. — Vă rog, cu liftul ăsta. Celelalte nu opresc la patru. Bunicul intră în lift. Citi pe chipul de copil al însoțitorului său îngândurarea. Îi plăcuse acest băiat de când îl văzuse. Era ca o carte deschisă în care se putea citi totul de la prima privire. De la îngândurare, chipul lui Băleanu trecu la temere și buzele, până atunci într-o continuă mișcare, înghețaseră și ele strângând în colțul gurii acel zâmbet matur, singurul care te obliga să crezi că tânărul, la urma urmei, nu era chiar așa de tânăr. În sinea lui, Bunicul se bucură de starea lui Băleanu. Așa părea mai simpatic, în postura aceasta de incertitudine, frământat de îndoieli. — Tinere, nu prea ești în apele dumitale, constată Bunicul și, ca să nu-l pună pe Băleanu în situația delicată de a i se uita direct în ochi, își aplecă privirea ca și cum s-ar fi adresat propriului său baston. — Am impresia că v-ați băgat într-o treabă care n-are să ducă la nimic bun, replică Băleanu, cu gândul la ale lui și mai puțin la constatarea făcută de bătrân.

192 PETRE SĂLCUDEANU

acela dubios, era cu totul altceva. A fost greșeala noastră. În presă trebuie să lucreze numai oameni curați ca lacrima. Uite, așa cum e tovarășul Băleanu. Dacă n-ar fi avut acel trecut, am fi reușit. Eram la un pas de reușită. Au cam tremurat vârfurile, dar până la urmă i-au găsit buba, s-au legat numai de ea, uitând de conținutul articolului. Așa am pierdut. Ne repliem și apoi vom da lovitura din nou. De data asta, la momentul potrivit, o să-l rog pe tovarășul Băleanu să se ocupe de treaba asta. Dar la momentul potrivit, deoarece acum nu se poate. Suntem la sfârșitul anului, planul trebuie îndeplinit, asta-i sarcina principală. La un moment dat am fost tentat chiar să-l propun pe Dan Vrânceanu pentru o funcție mai importantă și cred că aș fi reușit. Dar trecutul... Ce să-i faci, trecutul nu se poate șterge. Știu că nu aveți nici calitatea, nici procura organului superior pentru o anchetă în privința acelui articol. Asta-i treaba propagandei de la orășenesc. Dumneavoastră sunteți un colaborator al Miliției, vă felicit, dar nu cred că stă în competența dumneavoastră să rezolvați treburi care țin de tehnică, de minister etc. Îmi pare foarte rău că nu vă puteți ocupa. Aș fi dorit din toată inima să iasă adevărul la lumină, chiar dacă el, să zicem, n-ar fi fost pe placul... și Pomișor arătă cu degetul spre etajul superior. Vom ajunge noi și la acel adevăr din pricina căruia suntem la coada vacii în materie de productivitate. Dar, tovarășe, ca la dumneavoastră, nu totdeauna, locotenentul poate și are dreptul să facă ceea ce nu vrea căpitanul. Și noi suntem pe front, cum se spune, pe frontul ideologiei materiale, și disciplina este, incontestabil, disciplină. Nu facem totdeauna ceea ce am vrea să facem. Facem ce ni se cere. Altfel unde am ajunge?

198 PETRE SĂLCUDEANU

Bunicul se foi pe scaun. Nu scosese niciun cuvânt și directorul adjunct îi spusese totul, inclusiv faptul că nu intră în competența lui să se ocupe de așa ceva, dându-i, în același timp, de înțeles că nici nu era momentul să se dezgroape lucruri defuncte. Practic, Bunicului nu-i mai rămânea decât să plece și ar fi și plecat dacă n-ar fi văzut zâmbetul acela ironic, sarcastic chiar, al tânărului de lângă el. „Am avut sau n-am avut dreptate“, părea să spună gazetarul, și, după felul cum evoluaseră lucrurile, se părea că avusese dreptate. În același timp, Bunicul era fascinat de căldura omului din fața lui, de dorința lui sinceră de a îndrepta „la momentul oportun“ ceea ce stricaseră alții înaintea lui. Nu se îndoia nicio clipă că Dumitru Pomișor – ciudat cât de mulți Pomișori întâlnise – va face, la timpul potrivit, îndreptarea cuvenită lucrurilor. Tânărul de lângă el era, fără îndoială, răutăcios în scepticismul afișat pe față. El, Bunicul, nu se îndoia nicio clipă de integritatea omului care-i vorbise cu atâta participare și căldură. — Vă dau perfectă dreptate, n-am mandat în sensul spus de dumneavoastră. Practic vorbind. Dar în meseria noastră suntem obligați să acumulăm fapte, chiar dacă ele aparent nu intră în atribuțiile noastre directe. Datele problemei îmi sunt cunoscute și mă bucur că aveți amabilitatea ca la momentul oportun să le reconsiderați. Dar eu sunt obligat să le pun pe hârtie și să le înaintez căpitanului meu, cum prea bine ați spus dumneavoastră, el fiind setos să tragă concluziile și să impulsioneze măsurile pentru problemele adiacente misiunii noastre. Dacă îmi permiteți, deși știu că sunteți foarte ocupat, v-aș mărturisi ceva. Nu o dată

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 199

în lunga mea carieră s-a întâmplat ca, pornind de la un caz aparent neimportant, să dăm, întâmplător sau împinși de fapte, peste probleme cu mult mai grave decât cele de la care am plecat. Cred că, în cazul lui Dan Vrânceanu, descoperirile la care am ajuns sunt de o asemenea natură. În practica noastră păstrăm tot ceea ce ține de lămurirea cazului respectiv, restul de material trimițându-l mai departe spre rezolvare. Misiunea mea, în cazul de care mă ocup, este pur socială, pur preventivă. Are rolul unei profilaxii, pentru cei care străbat tot mai mult și cu o viteză tot mai mare șoselele țării. Starea de spirit a celui care se află la volan. Starea de spirit a directorului care se așază dimineața la birou, tot așa cum contează starea de spirit a pilotului înainte de a se urca într-un avion de încercare. Din păcate, în acest domeniu noi mai avem multe de făcut. În țările dezvoltate, testele acestor stări, ca și fluctuația stărilor la același individ într-o anumită perioadă de timp sunt de o importanță covârșitoare. Menirea mea este aceea de a pune bazele unor asemenea studii, din punctul nostru de vedere, firește. Știu că suntem la început de drum, dar în câte direcții n-am fost la început de drum, ca la câtva timp să evoluăm în domeniul respectiv mai mult decât satisfăcător? Aș vrea să fiu mai explicit. Am aflat că un director de întreprindere, în țările evoluate firește, înainte de a intra în biroul său este obligat să treacă pentru câteva minute prin fața unui aparat-ordinator în care se află înscrise caracteristicile lui de bază. Dacă individul se află într-o stare care depășește limita admisă, în mașină se aprinde un bec roșu și directorul nu are voie în ziua aceea să primească audiențe. Activitatea lui ar

200 PETRE SĂLCUDEANU

fi o calamitate pentru întreprindere. La noi, uneori oamenii se plâng că li se fac dosare și caracterizări. În semiorientalismul în care mai trăiesc mulți, desigur că dosarul este privit drept ceva ce oprimă personalitatea. Dimpotrivă, dosarul exprimă personalitatea, dar la noi de multe ori o exprimă fals. De exemplu, dumneavoastră ca director ar trebui să aveți fișe cu totul și cu totul speciale. De câte ori ați frecventat restaurantul în anul care a trecut, de ce boli ați suferit, ce poziție ați avut în activitatea de un an, firește în discuțiile publice, de câte ori pe lună ieșiți cu soția în oraș, de câte ori stați de vorbă cu copiii pe zi etc. O elementară deficiență a unui individ, pe plan familial, se răsfrânge doar asupra familiei, dar când individul conduce o comunitate, tara lui capătă proporții și se răsfrânge asupra întregii comunități. Să admitem că dosarul unui individ este perfect din punct de vedere social, dar individul este un fricos. Frica, ridicată în funcție odată cu individul, capătă cu totul și cu totul alte aspecte. În societatea noastră, un asemenea individ nu va vedea în jurul lui decât dușmani sau inși dubioși. Frica naște minciuna, parvenitismul și, stimate domn, pe plan biologic chiar impotența. Or, un om impotent nu va fi fericit și nici nu-i va ferici pe alții care sunt virili, el transformând propria deficiență în calitate, iar calitatea biologică normală a semenului său în deficiență. Desigur, dumneavoastră puteți să zâmbiți, nu puteți avea nimic comun cu un asemenea tip, dar închipuiți-vă că sunt destui și din ăștia. Începutul nostru modest de psihanaliză a individului a dat deja rezultate bune. Deocamdată pe baza rapoartelor noastre întocmim dosare complete, manual, se înțelege, și le

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 201

discutăm între noi, uneori chiar în contradictoriu. Nu vă suparăți, dar cred că interesanta dumneavoastră alocuțiune, pe care mi-am permis s-o înregistrez, fără știrea dumneavoastră, tocmai pentru a mă bucura de autenticitatea ei, cerând acum aprobarea pentru ea – și Bunicul puse minuscula bandă pe masă –, împreună cu datele fizice pe care le voi reconstitui personal am să le supun analizei directorului-robot, pe care l-am realizat noi. Sunt convins că vă veți bucura și dumneavoastră și, în același timp, ne vom convinge și noi, încă o dată, că sunteți un director model. Directorul-robot îmi va confirma, sunt convins, justețea presupunerilor mele de acum. Dumitru Pomișor începu să se bâlbâie, înverzit la față ca o zeamă de cucută. Nu-și pierdu totuși zâmbetul, încercând să exprime cu el alte sentimente decât cele pe care le simțea. — Tovarășe, dar dumneata... Sunt, pur și simplu, surprins... Vii în cabinetul unui director și îl înregistrezi... Dom’le, dar ești glumeț... sau... cum să zic... — Sper că sunteți de acord cu ceea ce ați spus, că nu vreți să retractați nimic, nu-i așa? Dacă doriți, banda vă stă la dispoziție. Vă rog, puteți s-o distrugeți, dar atunci înseamnă că tot ce mi-ați spus nu este decât o glumă, pe care, de data asta, mi-ați făcut-o dumneavoastră mie. — Nu retractez nimic, se înțelege, dar procedeul... Procedeul m-a stupefiat, tovarășe. — Vă rog, nu vă supărați, dar mi-am cerut scuze. Nu mi-aș fi permis pentru nimic în lume să procedez așa dacă n-aș fi avut convingerea că sunteți un director model, tocmai bun pentru a-mi verifica

202 PETRE SĂLCUDEANU

directorul-robot. Vă rog, dar asta, în loc să vă supere, ar trebui să vă umple de mândrie. — Desigur, desigur, de mândrie, dar procedeul, stimate tovarășe... spuse Dumitru Pomișor și, zâmbind, desfăcu banda de magnetofon pe care, cu un gest aproape duios, o rupse în bucăți. Am impresia, tovarășe, că ați vrut să glumiți... Desigur, desigur... Omul într-o discuție... amicală poate spune multe, dar... Știți într-o discuție oficială... Or, înregistrarea transformă un schimb particular de opinii în ceva cu totul și cu totul oficial. — Interesant, interesant, spuse Bunicul aducându-și aminte de directorul-robot ale cărui date fuseseră lucrate de o armată întreagă de specialiști, îmi aduc perfect de bine aminte că, la acest capitol, un director model nu poate avea mai multe poziții. Una singură, chiar când discută în particular. Ciudat, ciudat, cum pot să mă înșel... Pomișor își șterse fruntea transpirată și, arborând un zâmbet de o melancolie apropiată de lamentare, spuse: — Sunt un simplu director, cum v-a trecut prin cap să mă considerați model? Numai cine nu muncește nu greșește. Eu muncesc de dimineață până seara. Gluma însă mi-a plăcut... zău. — Dar n-am glumit deloc, se apără Bunicul. — Bine, dar atunci, atunci pentru societatea noastră un asemenea procedeu e, pur și simplu, trist... Ca să nu-i spun jignitor. Jignitor eu n-am să-i spun, dar atât în particular, cât și oficial am să-l numesc trist. Îmi pare rău, dar cred că n-am să las lucrurile așa, tovarășe. În societatea noastră, nimeni n-are dreptul să

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 203

— Frate-miu mi-a zis cum arată casa. Mi-a făcut un plan. V-am văzut că ați plecat și mi-am zis că pot opera. — Auzi cum vorbește, ca în epoca de piatră, spuse Alexiu. Stai drepți, nimeni nu-ți dă voie să stai în poziție de repaus. Tânărul luă poziția cerută. — Mai departe, insistă Bunicul. — P’urmă am luat Fiețelu’, broscuța cum îi ziserăm de la început, și v-am urmărit. Apoi m-am întors și venii la dumneavoastră. A fost o cacealma. Nicio greutate. Sării în curte. P’urmă, ce știți... Am adormit câinele și-am scris biletul ăla mișto, că-mi plăcu. — Și cum ai putut să scrii corect un rând, măi derbedeule, când vorbești așa de descălțat? — Eu am și liceul. — Halal, zise Alexiu. — Dă ce ziceți așa, că avem și noi chestii de demnitate. Bunicul căzu pe gânduri. — Auzi, Bunicule, mârțoaga are demnitate. — Și pentru ce mă rog te-a rugat fratele să faci ce-ai făcut? întrebă Alexiu. — Mi-a spus că ’mnealui e un gagiu rău, zise Ionel arătând spre Bunic. — Nu-i nimic, acu’ o să-ți ție tovărășie, spuse Alexiu și-i făcu semn sergentului să-l scoată pe tânăr afară. Cum stai cu ai dumitale, Bunicule? Mai ai mult? — Mâine-dimineață putem discuta cu ei. — Ai găsit ceva interesant? Sau nu-mi spui până mâine, zise Alexiu râzând. — Mâine, răspunse Bunicul.

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 295

38 La sediul Miliției Capitalei, Bunicul, într-o sală goală, stătea la un birou improvizat cu cartoanele lui înșirate în față. Într-o parte, la dreapta, se afla un microfon pe care Bunicul, cu o mână tremurândă de emoție, îl luă și-l așeză mai la îndemână. Suit pe un scaun, alsacianul îl privea cu ochiul lui albastru, de sticlă, în timp ce celălalt, abia mijit, căuta undeva spre fereastră la soarele de afară. Un sergent întredeschise ușa și îi făcu semn Bunicului că totul e în ordine. Apoi ușa se închise la loc și Bunicul rămase din nou singur cu alsacianul lui îmbătrânit parcă deodată, prea puțin interesat de lucrurile pe care avea să le spună bătrânul lui stăpân. Căscă o dată aprig, apoi își lăsă capul pe labele din față, dând impresia cu ochiul lui albastru că este atent la tot ce se petrece, dar, de fapt, dormind cu calmul dăruit doar acelora care știu că și-au făcut datoria până la capăt. — Domnilor și doamnelor. V-am adunat pentru a lămuri, pe scurt, câteva dintre lucrurile nelămurite încă pentru dumneavoastră. Am ales această formă de comunicare considerând-o cea mai adecvată acestui moment. Ați putea să mă acuzați că mă amestec în viața dumneavoastră personală și știu că în afara unei legi morale, dictată de conștiință, nicio lege nu-mi dă dreptul la așa ceva. Nu vă văd și nu mă vedeți. Mai mult, nu vă vedeți nici între dumneavoastră. Deci nici

296 PETRE SĂLCUDEANU

măcar n-aveți de ce vă teme că ați putea roși unul în fața celuilalt. Vreau să mulțumesc înainte de toate truditorilor acestei instituții, care, la această oră, și-ar fi desfășurat activitatea lor onestă în încăperile în care vă aflați, separat fiecare dintre dumneavoastră, dacă nu v-aș fi adunat eu aici. Dar era necesar să vă adun. Înainte ca tribunalul să-și spună părerea, vreau să apelez la tribunalul conștiinței dumneavoastră, în măsura în care această conștiință v-a mai rămas. Fiți bucuroși. Un condamnat va fi cu siguranță. Acela care poate are cea mai mică vină, cu toate că dumneavoastră purtați în cea mai mare parte răspunderea pentru vina lui. Un om și-a ucis mama. Indiferent de calitățile ei umane, era mama lui. Un om zace pe un pat de spital, fără să poată vorbi, tocmai pentru că a vrut să vorbească și nu l-ați lăsat. Nu mă transform în apărător. Îmi permit, în măsura în care conștiința îmi dă dreptul la un asemenea lucru, să mă adresez acelei părți din conștiința dumneavoastră rămasă neîntinată. Fiecare știți cum v-ați comportat, ce-ați făcut și mai ales ce n-ați făcut și trebuia să faceți. Fiecare vă știți partea de vină. Dar nu fiecare i-o știți și pe a celuilalt, iar toți la un loc doriți să aflați cine anume a atentat la viața mea. Ei bine, doamna Vasiliu. S-a trezit noaptea din somn și s-a văzut singură. A crezut că bărbatul ei se află la Emilia. La doamna Emilia mă aflam eu. În semiobscuritatea camerei, nu mi-a văzut decât părul alb. Și-a scos pantoful din picior și a lovit. Emilia i-a spus cine sunt. Atunci, doamna Vasiliu s-a speriat. Știind c-o are la mână, Emilia a rugat-o să arunce vina pe Gavrilă, de care, după cum veți afla imediat, a încercat să scape cu orice preț. M-au dus acasă. Cheile le aveam în buzunar. Au

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 297

chemat un taxi, aflat ca prin minune sub teiul din fața casei, i-au spus șoferului că sunt amețit și așa m-am trezit pe sofaua mea. Când m-am trezit, am găsit un bilet de amenințare, semnat de Agatha Vrânceanu. Era un truc vechi, dar a prins. Emilia i-a spus lui Gavrilă conținutul biletului. Dar Emilia nu observase că pe bilet era scris Agata, și nu Agatha, deci fără litera h. Așa s-au dat de gol și Gavrilă, și ea. Cum v-am spus, nu vreau să-i acționez în judecată decât pe cei ce merită pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Pentru restul nu există lege, decât remușcări, dacă ele pot exista. Poate domnul secretar literar va înțelege că nu trebuie să facă din propriii lui semeni dușmani de clasă, poate Gavrilă în acest al douăzeci și patrulea ceas al existenței sale se va hotărî să ducă o viață cinstită, poate că Emilia va fi de acord că un om care luptă pentru adevăr merită mai multă stimă și dragoste și că nu este târziu, în ciuda greșelilor ei, să facă pe viitor ceea ce n-a făcut până acum. Să nu te sperii, doctore Sabin, o anumită parte din depoziția dumitale am șters-o din înregistrare, căci, stimați domni și doamne, acum vreau să vă pun în fața propriilor dumneavoastră depoziții înscrise pe o bandă a cărei singură menire este aceea de a vă readuce aminte ce ați spus fiecare. Adevărul nu este integral în nicio depoziție, ca și neadevărurile de altfel. Adevărul integral și minciunile integrale sunt în toate, deoarece toate acestea la un loc au creat acea stare de spirit care l-a dus pe Dan Vrânceanu acolo unde l-a dus. După ce veți asculta propriile dumneavoastră depoziții, să ieșiți din cameră la ora indicată pe biletele aflate în fața fiecăruia. Știu că nu doriți să vă vedeți. Această instituție, pe care nu totdeauna o respectați

298 PETRE SĂLCUDEANU

cum se cuvine, vrea doar atât, ca prin mine să vă pună în fața propriei dumneavoastră lipse de respect. Poate veți înțelege ceva. Poate veți învăța ceva. Poate vă veți da seama că omul nu poate fugi nicăieri de propriile lui fapte, că nu poate trăi în afara lor. Bunicul apăsă pe un buton. Megafonul de control începu să transmită. În încăpere intră Alexiu cu un deget pus în fața gurii. Voia să asculte și el. Bunicul prinse lesa în zgarda alsacianului și ieși. Înainte de a coborî, se duse la încăperea cu numărul 4. Acolo se afla Emilia. Prin vizor o văzu cu capul prăbușit pe masă, plângând pe tăcute. Se uită în treacăt și la încăperea numărul doi. Pomișor, încruntat, lângă fereastră, se uita la o carte de telefon pe care Bunicul intenționat o lăsase în acea încăpere. Nu-l interesa adevărul care urla la urechea lui, nu-l interesau decât faptele care, într-un fel sau altul, puteau să-i arate ascensiunea stirpei din care făcea parte. Bunicul coborî scările. La etajul inferior, în camera numărul 14, se afla Băleanu. Bunicul se uită la el, la chipul lui sever, și-i păru rău că nu putea trece peste propriile lui dispoziții, ca să-i strângă mâna bărbătește. Coborî scările în grabă. Panaitescu îi deschise portiera cu o grabă și afecțiune străine până atunci, dar Bunicul știa de ce șoferul punea atâta suflet. — Unde, maestre? — La spital. Buickul demară. — Panaitescule, în noaptea aceea în care am fost lovit, la ora indicată n-a fost comandat niciun șofer de la numărul de telefon al Emiliei. Mai mult decât atât. Acasă, alsacianul ar fi făcut praf pe oricine s-ar fi

UN BIET BUNIC ŞI O BIATĂ CRIMĂ 299

încumetat să intre. Dacă n-a mușcat și n-a doborât pe nimeni, înseamnă că, împreună cu Emilia și doamna Vasiliu, a mai fost cineva. Cred că ți-au dat mai mult de o sută. — O sută cincizeci, spuse Panaitescu spăsit, gata să intre cu mașina într-un pom. — Și de ce nu mi-ai spus? — Mi-a fost rușine, maestre. Te rog să mă ierți. — De ce putea să-ți fie rușine, Panaitescule? Și de ce-ai scris biletul ăla tâmpit care m-a încurcat atât la început? — Păi, mi-a zis doamna aia urâtă că ați avut cu doamna aia tânără ceva și v-a apucat durerea de inimă. Mi-a zis să nu zic ca să nu vă fie rușine. Așa cum eram amețit de coșmarul ăla, zău că la început nici nu-mi dădeam seama pe cine duc. Biletul l-am scris ca să vă cumințiți. Ascultai și eu, acolo la Miliție. De unde dracu’ să știu că Agatha se scrie cu h? Dar, maestre, nu pricep ce-a fost cu mine în noaptea aia. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat ce mi s-a întâmplat, n-aș fi făcut prostiile de pe urmă. — Ai dormit, Panaitescule. După primele rânduri citite ai adormit. Un somn incomplet. Anumite celule erau treze și, de fapt, tu visai că citești cu o parte a creierului, iar cu cealaltă trează vedeai ce se petrece în cameră. Doctorul Sabin i-a făcut injecția Emiliei și pe urmă el a plecat cu Fiatul 600. De acolo a luat alsacianul puiul de crocodil. Abia a doua zi doctorul și-a cumpărat altul. Te-ai lăsat trezit de doamna Vasiliu, cam la două ore după ce a plecat Sabin. Adică exact după ce am fost eu lovit. Colega, nu ești un colaborator prea fidel.

300 PETRE SĂLCUDEANU