Rezolvare Crim [PDF]

Zitiervorschau

Test nr. 1 Subiectul I: Istoria apariţiei și dezvoltării criminalisticii 1.1 (3) Prezentați condiţiile istorice şi premisele apariţiei cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică. Din cele mai vechi timpuri (din antichitate), actele antisociale au fost prohibite și incriminate, la început, prin reguli de morală, apoi prin reguli administrative. juridice sau norme de drept. În a doua jumătate a secolului XIX, în legătură cu dezlănțuirea activității infracționale în majoritatea țărilor occidentale, organele respective nu mai erau în stare să facă față cu metodele și mijloacele primitive în lupta cu criminalitatea avansată. La necesitățile societății au răspuns unii oameni cu o bogată experiență practică din organe sau oameni de știință, care și-au adus aportul la consolidarea cunoștințelor criminalistice, fapt ce a servit drept premisă a apariției științei date. Începuturile elementelor sau informațiilor (datelor) criminalistice se pot considera pe drept: 1) depistarea falsurilor în acte scrise; 2) utilizarea amprentelor digitale; 3) recunoașterea recidiviștilor după semnalmente; Un rol deosebit la începuturile criminalisticii a avut și medicina legală, care printre primele a contribuit la apariția criminalisticii ca știință. 1.2 (5) Determinaţi aportul cercetătătorilor și practicienilor care au stat la leagănul consolidării ştiinţei criminalistice. Este de menționat faptul că anumite elemente ale cunoștințelor criminalistice deja în secolul XIX le conțineau unele acte legislative, recomandări și instrucțiuni pentru anchetatori, jandarmi, polițiști, procurori sau judecători, în unele lucrări științifice. De exemplu, în anul 1826, apoi în 1838, în timpul domnului Moldovei Mihail Grigoriu Sturza, la Iaşi, este editată Codica criminală, care era compusă din două părți: în prima parte constituită se conțineau prevederi sau indicații generale referitor la regulile (Pravilele) de cercetare și descoperire a faptelor criminaliceşti, prinderea și cercetarea celui învinovățit; înfățişarea celui învinovățit; cercetarea martorilor etc. In a doua parte a Codicii, se regăseau faptele pentru care criminalii puteau fi trași la răspundere și pedepsele ce puteau fi numite pentru acestea. Tot în acea perioadă la Frankfurt pe Main (Germania) în 1838-1841 a văzut lumina tiparului Îndrumarul cercetării judiciare, în două volume, autor Ludvig fon Iaghemann. Primul volum al acestui îndrumar era dedicat problemelor teoretice ale cercetării infracțiunilor, iar al doilea volum conținea unele sfaturi și recomandări referitor la esența anchetării. În Rusia țaristă, cunoștințele criminalistice au apărut în anii 30-40 ai sec. XIX, când în 1832 a fost elaborat Codul legilor, care conținea textele normelor de drept în vigoare, inclusiv a celor procesual-penale. În 1847, în timpul domniei lui Nicolae Şuțu, la Iaşi a fost tipărită lucrarea întitulată Regulile ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților, unde erau descrise și unele reguli asemănătoare cu anumite prevederi de tactică și metodică criminalistică. În Rusia țaristă în anul 1850, au apărut Regulile și formele efectuării anchetei, alcătuite după Codul legilor, autor E. Kolokolov. Începând cu 1858, William Herschel, oficial britanic în India, studiază timp de 10 ani amprentele persoanelor cu care face afaceri ajungând la concluzia că desenele papilare diferă de la o persoană la alta și nu se schimbă niciodată. Sir Francis Galton publică în 1892 prima carte de dactiloscopie intitulată Finger Prints, care conține principiile esențiale ale identificării după amprente și o amplă statistică. În 1876, în cadrul prefecturii din București este înființat un Serviciu fotografic și în 1879 România începe să practice fotografia judiciară, ceea ce a situat țara pe unul dintre primele locuri în Europa în acest domenius. 1.3 (7) Evaluaţi principalele etape de dezvoltare a criminalisticii. După cum se știe, ca știință de sine stătătoare, criminalistica a apărut la sfârșitul sec. XIX. Pe atunci puțini cunoșteau ce prezintă această știință. Însă ea şi-a dovedit dreptul la existență și de

acum mai bine de 100 de ani se impune ca ştiință teoretico-aplicativă care contribuie la depistarea, descoperirea, cercetarea și prevenirea infracțiunilor. Apariția criminalisticii ca știință, după cum se știe, se datorează renumitului profesor și judecător de instrucție, austriacului Hans Gross, care în anul 1893 a editat Manualul judecătorului de instrucție, apoi, ulterior, a reeditat această lucrare în 1898 sub denumirea Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii. Meritul lui A. Bertillon, ca practician, constă în aceea că el a fondat anumite compartimente ale tehnicii criminalistice (fotografia judiciar-operativă, antropometria, portretulvorbit), iar contribuția principală îi aparține lui H. Gross - el a creat sistemul științific de cunoștințe criminalistice. Apariția noii științe, a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane, îndeosebi de revoluția tehnico-științifică, aflată la primii săi pași la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. În ceea ce privește dezvoltarea criminalisticii în Republica Moldova, putem menționa că în perioada aflării RSSM în componența Uniunii Sovietice (anii 1940-1991) criminalistica – în calitate de ştiință în acest teritoriu, în fond, nu exista. Aici nu se efectuau oarecare cercetări criminalistice, nu se elaborau lucrări științifice sau metodice. Toată activitatea științifică în acea perioadă se efectua la Moscova, chiar şi de către unii reprezentanți din Moldova sovietică. La 28 iunie 1962, prin Ordonanţa de Guvern nr. 535-p, în componența Universității de Stat din Chișinău a fost creat Laboratorul Criminalistic de Cercetări Științifice în Domeniul Expertizei Judiciare. O data cu crearea Ministerului Justiției al RSSM în anul 1971 creat Laboratorul Criminalistic de Cercetări Științifice în Domeniul Expertizei Judiciare a fost scos din subordinea Universității și transferat în subordinea Ministerului nominalizat. După proclamarea independenței acest laborator este tranformat în Institutul Republican de Expertiză Judiciară și Criminalistică de pe lângă Ministerul Justiției. Cu cercetătările în domeniul criminalisticii, după destrămarea Uniunii Sovietice, sunt preocupați oamenii de știinșă și cadrele didactice de la Facultățile de Drept.

Subiectul II: Tactica efectuării prezentării spre recunoaştere 2.1 (3) Definiţi noţiunea şi tipurile prezentării spre recunoaştere. Prezentarea spre recunoaștere este o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică ce constă în crearea situației când persoanei audiate anterior i se dă posibilitatea să evidențieze din mai multe obiecte, persoane, animale prezentate, acela despre care el a depus declarații și a numit caracteristicile (semnalmentele) exterioare. În funcție de obiectul prezentat, se deosebesc următoarele tipuri de prezentări spre recunoaștere: a) recunoașterea persoanei; b) recunoașterea cadavrului; c) recunoașterea obiectelor materiale; d) recunoașterea animalelor; e) recunoașterea încăperilor, terenurilor. 2.2 (5) Specificați regulile de bază privind pregătirea prezentării spre recunoaştere. Prezentarea spre recunoaștere trebuie efectuată cu respectarea următoarelor reguli: - acțiunea dată poate fi efectuată doar după audierea persoanei care urmează să recunoască obiectul prezentat și întocmirea procesului-verbal respectiv, în care sunt stipulate semnalmentele persoanei sau ale obiectului memorizat, locul și condițiile în care acesta a fost observat etc.; - de la persoana audiată, care a descris semnalmentele obiectului interesat, trebuie de obținut acordul său de a participa la acțiunea dată, întrebând-o dacă ea poate și dorește să recunoască persoana sau obiectul despre care a dat declarații. In caz contrar, aceasta intenționat poate indica alt obiect; - obiectul ce urmează a fi identificat trebuie prezentat împreună cu alte obiecte; - în cazul prezentării spre recunoaștere a persoanei vii (în natură), el se prezintă celui care urmează să o identifice în afara spațiului vizibilității celui care urmează a fi recunoscut; - în cazul în care cel chemat spre recunoaștere este marotr sau parte vatămată, el este prevenit despre răspunderea penală prevazută în art.313 Cod penal pentru refuzul de a face declarații și

răspunderea penală prevăzută în art.312 Cod penal, pentru declarațiile mincinoase, precum și despre dreptul de a nu face declarații împotriva sa și împotriva rudelor sale apropiate - atunci când spre recunoaştere se prezintă persoana vie, lui i se propune primul să ocupe locul preferat dintre cele pregătite pentru participanți. La dorința lui el poate schimba locul ori de câte ori va dori; - persoanele și obiectele pregătite spre recunoaștere trebuie fotografiate în grup cum au fost prezentate identificatorului și poza respectivă anexată la procesul-verbal; - în caz de recunoaştere, identificatorului i se solicită să dea explicații după care semnalmente particulare el a identificat persoana, obiectul respectiv; - după recunoaştere identificatorului i se numeşte numele și prenumele persoanei identificate; - indiferent de rezultatul acestei acțiuni de urmărire penală, trebuie întocmit un proces-verbal; - nu se admite repetarea prezentării spre recunoaştere a persoanei de către aceeași persoană după aceleași particularități, dacă ea prima dată n-a putut recunoaște; - în cazul în care persoana chemată ca identificator n-a recunoscut obiectul identificării, indicând la o altă persoană, după finalizarea acțiunii procesuale și semnarea procesului-verbal, ea trebuie audiată repetat în scopul stabilirii motivului nerecunoaşterii; - atunci când se recurge la recunoaşterea persoanei după fotografie, trebuie respectate aceleași reguli, în sensul că fotografia celui ce urmează a fi recunoscut să fie plasată pe o planșă fotografică printre alte patru fotografii ale unor persoane cu semnalmente asemănătoare. 2.3 (7) Proiectați elementele pregătirii spre recunoaștere a persoanelor vii ca acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică. Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor vii se desfășoară în trei etape: introductivă, de recunoaștere propriu-zisă și cea de documentare. Recunoașterea se va face dintr-un spațiu invizibil celui care urmează a fi recunoscut. De obicei, pentru aceasta sunt folosite două încăperi alăturate separate printr-un geam cu sticlă – oglindă (vizibilitate unilaterală). Până la începerea prezentării spre recunoaștere, trebuie să fie luate măsurile respective de precauție ca cel ce este chemat să recunoască, să nu se intâlnească cu cel ce urmează a fi recunoscut sau cu asistentii procedurali. Atunci când toți participanții acțiunii nominalizate sunt prezenți, li se atrage atenția că nu trebuie să facă oarecare semne în procesul recunoaşterii. Ofițerul de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi identificată să ocupe locul pe care îl dorește. Ulterior, asistenților procedurali li se propune să ocupe locurile rămase libere la propria dorință. Când toate locurile pregătite au fost ocupate, aceștia trebuie fotografiați. Această poză urmează să fie anexată, în mod obligatoriu, la procesul-verbal. Tot în acest timp, în alt birou ofițerul de urmărire penală ce efectuează prezentarea spre recunoaștere, stabilind identitatea persoanei chemate să identifice, explică acesteia drepturile și obligațiile sale. În cazul în care acesta este martor sau parte vătămată, el trebuie preîntâmpinat despre răspunderea penală prevăzută în art.313 CP și în art.312 CP. A doua etapă de recunoaștere propriu-zisă începe cu propunerea ofițerului de urmărire penală, persoanei chemate să recunoască de a privi atent grupul de persoane înfățișate, aflate în încăperea învecinată. Învitația spre recunoaştere trebuie formulată clar, concis și fără ca să sugereze răspunsul. În urma examinării (ascultării) persoanelor prezentate, cel chemat să identifice trebuie să decidă dacă în grupul prezentat se află sau nu persoana despre care acesta a relatat anterior la audiere. În cazul în care el a identificat una dintre persoanele prezentate, urmează a i se pune întrebarea de precizare, după care anume semnalmente sau particularități ale vocii și vorbirii el a recunoscut persoana respectivă. Etapa a treia a prezentării spre recunoaștere constă în întocmirea procesului-verbal a acțiunii petrecute, indiferent de rezultatele acesteia.Procesul-verbal de prezentare spre recunoaștere trebuie să conțină date despre persoana care a efectuat această acțiune, datele despre persoanele care au partici pat la această activitate, locul și timpul unde a fost petrecută acțiunea respectivă date despre persoana prezentată spre recunoaștere și despre asistenții procedurali, mențiunea că tuturor participanților le-au fost explicate drepturile și obligațiile, mențiunea că persoanei prezentate spre recunoaștere i-a fost dată posibilitatea să-și aleagă locul pe care l-a dorit printre persoanele din grupul prezentat, numele. și prenumele persoanei chemate să facă recunoaşterea. După luarea de cunoștință de procesul-verbal întocmit și expunerea pe marginea acestuia, toți

participanții la prezentarea spre recunoaștere semnează acest document, cu exceptția celui recunoscut.

Test nr. 2 Subiectul I.Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini 1.1. (3) Prezentați noţiunea de urmă în criminalistică şi importanţa urmelor papilare depistate la fața locului. Sub urmă, în sens larg al cuvântului, se subînțelege orice modificare în mediul înconjurător apărută în legătură cu săvârșirea infracțiunii. Sub urmă, în sens restrâns, se recunosc doar reflectările pe suprafața unor obiecte, a caracteristicilor exterioare ale altor obiecte cu care au interacționat. Acestea sunt amprentele, întipăririle, pecetele anumitor obiecte pe suprafața altor obiecte cu care au interacționat nemijlocit, au avut contact. Urmele din această categorie constituie obiectul de studiu al traseologiei criminalistice. Importanța urmelor papilare depistate la fața locului se manifestă prin faptul că acestea pot devein probe, dacă au fost respectate toate cerințele procesuale la depistarea, fixarea și ridicarea lor. 1.2. (5) Deduceți tipurile și proprietăţile desenelor papilare. Printre proprietățile desenelor papilare se evidențiază: unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea și longevitatea desenelor (reliefului papilar). Unicitatea desenului papilar se explică prin varietatea acestora. Ele sunt variate atât în ceea ce privește forma generală, cât și în amănuntele construcției crestelor ce le compun. Aceasta înseamnă că fiecare persoană are desenul papilar propriu ca existență unică, irepetabil la alt om. Fixitatea desenului papilar este o proprietate care se manifestă prin menținerea trăsăturilor inițiale (formei și detaliilor caracteristice) de la formarea sa până la moartea persoánei. Singura modificare (schimbare) a desenului papilar, fără implicații în procesul identificării acestuia, este doar de creștere în dimensiuni a amprentei pe măsura dezvoltării corpului., Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că de-a lungul vieții el nu poate fi înlăturat sau modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin procedeul aplicat nu este distrus și stratul dermic al pielii în care se află papilele. Orice leziuni produse doar la nivelul epidermei distrug crestele papilare și înlătură desenul papilar numai vremelnic. Desenul papilar reapare în forma anterioară pe măsura vindecării pielii lezate. Longevitatea desenului papilar constă în aceea că acesta se formează încă înainte de naştere și continuă să existe până la putrefacția (descompunerea) pielii. O importanță vădit majoră o au desenele papilare de pe suprafața falangetelor (regiunea de pe vârful degetelor). Desenele de pe falangetă sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice și urmele lor rămân cel mai des la fața locului. Crestele papilare existente pe suprafața pielii falangetei formează desenul papilar care se utilizează la stabilirea identității persoanei fizice. La etapa actuală, sunt cunoscute trei tipuri clasice de desene papilare: în arc, în laț și în cerc sau spirală. Desenele papilare în arc sau adeltice – care nu au în componență delte, sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care își iau începtul de la o latură a falangetei și, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt mai puțin frecvente însumând aproximativ până la 6-7% din totalitatea desenelor papilare. Desenele papilare în laț (monodeltice cu o singură delta) au structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală și bazală. Desenele papilare în laț sunt cele mai răspândite însumând aproximativ 5960% din totalitatea desenelor papilare studiate. Desenele papilare în cerc sau (bideltice – în care există două delte) ca și cele în laț sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de cele în laț, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. În acest tip de desene, crestele zonei periferice și a celei bazale se intersectează pe ambele părți laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene) formând respectiv două delte. 1.3.(7) Estimaţi posibilităţile expertizei dactiloscopice şi a materialelor ce trebuie puse la dispoziţia expertului, în situaţia, în care de la locul săvârşirii unui furt prin pătrundere au fost

ridicate trei amprente digitale şi există informaţii, ce permit a bănuii că infracţiunea a fost săvârşită de către cet.Laşco Ion. În situația data, este posibilă expertiza dactiloscopică, întrucât prin intermediul acesteia s-ar constata dacă amprentele depistate la locul săvârșirii furtului prin pătrundere corespund cet. Lașco Ion. Ofițerul de urmărire penală va solicita de la instituția de expertiză răspuns la întrebările: dacă amprentele digitale ridicate de la locul săvârșirii furtului sunt valabile pentru identificare; cui aparţin amprentele digitale depistate - lui Lașco Ion sau altei persoane; dacă vor fi identificate amprente care nu aparţin lui Lașco Ion, de specificat dacă ele aparţin unor persoane diferite sau uneia şi aceleaşi persoane. Ofițerul de urmărire penală va pune la dispoziţia expertului: fotografii ale amprentelor digitale depistate la locul săvărșirii furtului și harta dactiloscopică a amprentelor digitale ale lui Lașco Ion.

Subiectul II. Expertiza judiciară 2.1.(3) Definiţi noţiunea şi nominalizați temeiurile dispunerii expertizei judiciare. Expertiză judiciară – activitate de cercetare științifico-practică desfășurată în cadrul procesului penal, în scopul aflării adevărului prin efectuarea unor cercetări metodice, cu aplicarea de cunoștințe speciale și procedee tehnico-științifice pentru formularea unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanțe, obiecte materiale, fenomene și procese, corpul și psihicul uman, ce pot servi drept probe într-un proces judiciar; Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. 2.2.(5) Determinați clasificarea şi procedura de dispunere a expertizelor judiciare. Conform domeniilor cunoștințelor speciale și obiectelor supuse cercetării, toate expertizele judiciare se prezintă la nivel de clase, genuri, tipuri și varietăți în următorul mod: a) Expertize criminalistice tradiționale(a scrisului și a semnăturii; traseologică; dactiloscopică; tehnică a documentelor; balistică); b) Expertize criminalistice netradiționale(expertiza fonoscopică; expertiza odorologică; expertiza tehnică foto- videoînregistrării); c) Expertize criminalistice ale substanțelor materialelor şi articolelor (produse petroliere și uleiuri; metale; aliaje; mase plastice); După modul de efectuare al expertizelor judiciare acestea pot fi clasificate în: a) Expertize obligatorii - sunt acele expertize judiciare ale căror dispunere și efectuare este prevăzută de Codul de procedură penală, art.143. b) Expertize facultative - expertizele judiciare a căror dispunere și efectuare se realizează la cererea părților prin decizia organului de urmărire penală, instanței de judecată sau din oficiu dispuse de organul de urmărire penală. În funcție de consecutivitatea efectuării cercetărilor, expertizele judiciare se divizează în: a) Primare - expertizele judiciare, care sunt dispuse și se efectueaza pentru prima dată în cauza cercetată sau examinată în instanță. b) Repetate - expertizele care se efectuează cu privire la aceleași obiecte, fapte, circumstanțe și care au ca sarcină soluționarea acelorași întrebari formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau suplimentare. După volumul cercetărilor, expertizele judiciare pot fi: a) De bază - expertizele numite de organul de urmărire penală, procuror sau instanța de judecată, care necisită stabilirea unor circumstanțe esențiale într-o cauză. b) Suplimentare- se dispun în cazul în care concluziile expertului în expertiza judiciară de bază sunt incomplete și necesită explicații sau completări. După numărul de experți antrenați în efectuarea cercetărilor, expertizele judiciare se divizează în: a) Individuale - o efectuează un singur expert judiciar, în unul sau mai multe domenii de specialitate. b) Comisie- în cazul în care examinările au un caracter complicat la efectuarea cercetărilor participă doi și mai mulți experți de același profil.

Pornind de la complexitatea domeniilor de știință din care se aplică cunoștințele speciale la efectuarea expertizelor, acestea se clasifică în: a) Monospecializate- cercetări se efectuează cu aplicarea cunoştințelor dintr-un singur domeniu al științei, tehnicii sau alt domeniu al activității umane. b) Complexe- pentru elucidarea faptelor sau circumstanțelor cauzei sunt necesare concomitent cunoştințe din mai multe domenii ale științei, tehnicii sau din alte domenii ale activității. După locul efectuării expertizelor, ele pot fi clasificate în: a) Expertize efectuate în instituții publice lucrările se efectuează de către acel expert al instituției care este indicat în ordonanță sau încheiere. b) Expertize efectuate în afara instituțiilor publice lucrările se pot efectua atunci când aceasta o solicită partea în proces sau în instituțiile de stat nu sunt experți de specialitatea necesară. Procedura de dispunere a efectuării expertizei judiciare În cazul existenței temeiurilor, expertiza judiciară se dispune de către organul de urmărire penală sau procuror, prin ordonanță, precum și de către instanța de judecată, prin încheiere. În ordonanță sau în încheiere se indică: cine a inițiat dispunerea expertizei judiciare; temeiurile pentru care se dispune expertiza judiciară; obiectele, documentele și alte materiale prezentate expertului cu mențiunea cînd și în ce împrejurări au fost descoperite și ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituției de expertiză judiciară sau, după caz, numele și prenumele expertului căruia i se pune în sarcină efectuarea expertizei judiciare.Cererea de solicitare a efectuării expertizei judiciare se formulează în scris. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei judiciare este obligatorie pentru instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize judiciare. La efectuarea expertizei judiciare din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală,procuror sau instanța de judecată. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal. Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita organului de urmărire penală sau, după caz, procurorului dispunerea efectuării expertizei judiciare. Refuzul de dispunere a efectuării expertizei judiciare poate fi contestat în modul stabilit de Codul de Procedură Penală. 2.3.(7) Evaluați criteriile de apreciere a raportului de expertiză de către ofițerul de urmărire penală și instanţa de judecată. Determinarea pertinenței, concludenței, utilității și veridicității raportului de expertiză judiciară impune ordonatorului acesteia o activitate destul de complexă, care în practică se realizează în două etape: a) estimarea aspectului formal, în primul rând (dacă a fost respectată procedura de dispunere și efectuare a expertizei date); b) evaluarea conținutului și a concluziilor raportului, în al doilea rând. Procesul de verificare și apreciere a raportului de expertiză poate fi exprimat prin următorul algoritm: 1. Verificarea respectării cerințelor legii în cadrul ordonării și efectuării expertizei constă în clarificarea următoarelor întrebări: dacă expertul este competent în rezolvarea întrebărilor puse în ordonanță sau încheierea de dispunere a expertizei și dacă acesta n-a ieşit din limitele competenței sale; dacă expertiza n-a fost efectuată de o persoană care trebuia să fie recuzată; dacă au fost respectate drepturile participanților la proces în momentul ordonării și efectuării expertizei; d) dacă nu s-a încălcat legea la obținerea materialelor de comparație; dacă a fost respectată forma raportului de expertiză și conține acesta toate recuzitele prevăzute de lege. 2. Verificarea autenticității și a plenitudinii probelor și mostrelor supuse expertizei. Aceasta se apreciază din punct de vedere a metodelor și procedeelor care au fost utilizate la efecruarea expertizei. 3. Aprecierea temeiniciei ştiințifice a metodicii utilizate, justeței aplicării ei în cazul concret. Pentru stabilirea temeiniciei ştiințifice a metodicii utilizate în raportul expertului, este necesar a se stabili dacă, în general, tipul dat de expertiză are fundamentare științifică, ce fel de poziții

științifice și cunoștințe speciale a aplicat expertul, a utilizat expertul cele mai moderne și mai eficiente metode de cercetare, este suficient materialul supus pentru cercetare, pentru darea unei concluzii veridice etc. 4. Verificarea și aprecierea plenitudinii raportului de expertiză. Aceasta rezidă în analiza faptului dacă: au fost supuse cercetării toate materialele și obiectele puse la dispoziția expertului pentru efectuarea expertizei și formulării concluziilor; au fost utilizate recomandările moderne ale ştiinței și practicii în domeniul vizat; a fost dat răspuns de către expert la toate întrebările puse în ordonanță ori încheierea de dispunere a expertizei. 5. Argumentarea logică a mersului și a rezultatelor cercetării de expertiză - adică dacă concluziile, din finalul raportului, sunt urmări logice ale procesului de investigație. 6. Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată. Urmărește scopul de a constata dacă faptul stabilit de expert, prin concluziile sale, are legătură sau nu cu obiectul probării, prin urmare, dacă poate fi considerat sau nu raportul o probă pertinentă. 7. Dacă concluziile expertului se potrivesc celorlalte probe administrate la dosar. In cazul în care expertul nu a dat răspunsuri la o parte din întrebările adresate prin ordonanță ori încheiere, se apreciază motivarea refuzului, iar dacă expertul a reformulat întrebările, este necesar a aprecia legalitatea acțiunilor sale și dacă prin aceasta nu a fost schimbat sensul întrebărilor. Dacă în urma aprecierii raportului de expertiză se vor constata deficiențe de natură să provoace dubii asupra veridicității concluziilor, ordonatorul expertizei este în drept să respingă rezultatele expertizei. În același timp, legea îl obligă să-și motiveze dezacordul cu rezultatele expertizei. În instanța de judecată, raportul de expertiză poate fi apreciat de toți participanții la proces. Instanţa poate accepta şi alte aprecieri argumentate, dar poate și să le respingă, rămânând pe propria apreciere. Odată ce raportul de expertiză a fost acceptat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, el urmează a fi utilizat ca probă în cauză. Rolul de mai departe al raportului de expertiză depinde, în primul rând, de faptele stabilite în conținutul său și, în al doilea rând, de gradul de certitudine și convingere pe care le-au atins concluziile expertului în documentul dat.

Test nr. 3 Subiectul I: Traseologia criminalistică. 1.1. (3) Definiţi noţiunea de traseologie şi specificaţi sarcinile acesteia. Traseologia criminalistică prezintă ca un domeniu bine determinat al tehnicii criminalistice destinat studierii şi cunoaşterii legităților formării urmelor infracțiunii și elaborării metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, examinării și ridicării acestora în vederea stabilirii faptei, identificării făptuitorului, mijloacelor folosite și determinării tuturor împrejurărilor cauzei. Din cele expuse, traseologiei criminalistice i se atribuie următoarele sarcini: - studierea și cunoaşterea legităților formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracțiunilor; - elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiințifice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii. Eficiența activității organelor de armărire penală este în funcție de mijloacele, tehnicile cu care acestea sunt dotate; - elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Expertiza traseologică este etapa finală de cercetare criminalistică a urmelor. 1.2. (5) Clasificați urmele lăsate de infractor la fața locului. Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate a modului de descriere(documentare) și formulării concluziilor cercetărilor criminalistice la soluționarea, în primul rând, a cauzelor penale.

În vederea atingerii acestui scop, se examinează o clasificare cât mai generală și optimală a umelor de la fața locului, care pot fi divizate în: - urme de reproducere; - urme de obiecte sau substanțe și resturi ale acestora; - urme de explozii şi incendii. Urmele de reproducere, la rândul lor, fiind numeroase ca număr și foarte variate ca mod de prezentare sunt clasificate și subclasificate după diferite criterii. 1. După modul de acțiune a unui obiect în raport cu celălalt, urmele de reproducere sunt divizate în: a) Statice- se creează prin contactul dintre două obiecte realizat sub un unghi drept, fără să se producă în acel moment vreo alunecare. Aceste urme reproduce, în primul rând forma și dimensiunile părții de contact a obiectului creator. În rândul acestor urme pot fi amintite: urmele de mâini, urmele de picioare; b) Dinamice- se formează prin alunecarea unui obiect pe obiectul cu care vine în contact. Aceste urme datorită modului de formare, nu redau formele obiectului creator pe suprafața sau în volumul obiectului primitor. Așa se creează urmele de sănii și de schiuri pe zăpadă, urmele de frânare sau de derapare a roților autovehiculelor; 2. După gradul de plasticitate a obiectului primitor, urmele de reproducere sunt clasificate în: a) Urme de adâncime sau de volum - se formează când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel creator și are o oarecare plasticitate. Urme de adâncime crează săniile pe zăpadă, picioarele sau autovehicolele în terenul afânat; b) Urme de suprafață - se creează în situația de contact a două obiecte de o duritate ce nu permite modificarea corpului a niciunuia din ele, prin detaşarea de substanță de pe suprafața unuia și aderența substanței respective la suprafața celuilalt. După sensul de transfer al substanței de la un obiect la altul, urmele de suprafață sunt de stratificare și de destratificare. Urmele de stratificare se formează prin desprinderea de substanță de pe obiectul creator și aderența ei la suprafața obiectului primitor. Urmele de destratificare se creează prin detașarea de substanță de pe suprafața obiectului primitor și aderarea acesteia la suprafața obiectului creator de urmă. 3. În funcție de culoarea substanței desprinse de pe suprafața obiectului creator față de culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare sunt: a) Vizibile; b) Invizibile sau latente. 4. După sedimentarea lor urmele de reproducere sunt clasificate în: a) Locale- se formează prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor pe locul de contact cu obiectul creator, reproducându-se în limitele respective, caracteristicile generale și chiar individuale, în anumite situații, ale părții de contact din obiectul creator de urmă; b) Periferice- reprezintă o modificare de suprafața obiectului primitor în afara limitelor de contact cu obiectul creator, redându-i conturul general al acestuia din urmă. 5. După mărimea lor, urmele de reproducere pot fi: a) Macrourme- constituie toate categoriile de urme-formă caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane; b) Microurmele- acele urme-formă, de dimensiuni mici şi foarte mici, pentru a căror descoperire, ridicare şi examinare sunt necesare mijloace tehnice (lupe, microscop etc.).

O altă clasificare a urmelor este prezentă în funcție de obiectele creatoare de urme: a) urme de om (homeoscopice); b) urme de instrumente, mecanisme, utilaje (mecanoscopice); c) urme de mijloace de transport; d) urme de animalel; e) urme de fenomene (incendii, explozii). Urmele de om, la rândul lor, se clasifică în: a) urme de mâini; b) urme de picioare; c) urme de dinți; d) urme de buze; e) urme de urechi; f) urme de alte părți ale corpului. 1.3. (7) Evaluaţi regulile generale de fixare, ridicare şi ambalare a urmelor materiale ale infracţiunii. Depistarea, fixarea, interpretarea și ridicarea urmelor este faza inițială, determinată de cercetarea lor, efectuată de organul de urmărire penală la fața locului sau în alte împrejurări similare. Depistarea, fixarea și ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli generale: 1. Respectarea strictă a normelor dreptului procesual-penal ce reglementează efectuarea cercetării locului faptei și a altor acțiuni de urmărire penală care au drept scop descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii. 2. Utilizarea în limite maxime a metodelor și mijloacelor tehnico-criminalistice menite să asigure capacitatea de percepție a urmelor infracțiunii, inclusiv ale celor latente. 3. Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazuríle amânării cercetării locului faptei din lipsa condițiilor sau desfășurării acestei activități în condiții nefavorabile. 4. Fixarea urmelor depistate prin descrierea lor în procesul-verbal, acesta fiind principalul, sub aspect procesual, mijloc de fixare. 5. Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda fotometrică. 6. Urmele descoperite sau relevate la fața locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte separată (demontată) a acestuia. 7. Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil și, din aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându-se: - la mularea urmelor de adâncime cu soluție de ghips, cu plastelină, materiale polimerice; - la transferarea urmelor de suprafață pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică şi alte materiale adezive; - la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc. Subiectul II: Planificarea ca element al organizării activităţii de cercetare a infracțiunilor. 2.1 (3) Definiți noţiunea de planificare și organizare. Nominalizați tipurile planificării ca activitate criminalistică la cercetarea infracțiunilor. Planificarea cercetării cauzei penale este o activitate complicată de analiză și evaluare a situației și probelor acumulate în cauză de către ofițerul de urmărire penală și constă în întocmirea programului de lucru asupra tuturor îmrejurărilor de fapt, care urmează a fi stabilite pe cauza instrumentată. Organizarea cercetării cauzei penale prezintă activitatea rațională a ofițerului de urmărire penală, care include un anumit complex(sistem) de decizii(hotărâri) și acțiuni orientate spre

constatarea evenimentului ilicit, identificarea persoanei infractorului, stabilirea vinovăției acesteia și altor circumstanțe care au importanță pentru soluționarea sarcinilor procesului penal. În activitatea de urmărire penală, se efectuează două tipuri de planificări: 1) Planificarea generală a cercetării cauzei ca proces presupune: - determinarea direcției investigațiilor prin elaborarea versiunilor generale de urmărire penală; - stabilirea sarcinilor urmăririi penale; - determinarea tacticii acțiunilor procesuale preconizate; - stabilirea termenelor și conscutivității de realizare a acțiunilor concepute; 2) Planificarea fiecărei acțiuni de urmărire penală aparte presupune: - constatarea datelor faptice ce necesită cercetarea prioritară; - stabilirea sarcinilor, problemelor necesare a fi soluționate prin acțiunea dată de urmărire penală; - determinarea măsurilor de pregătire care se cer a fi executate; - stabilirea locului și timpului de desfășurare a activității planificate; - determinarea cercului de participanți la acțiunea concretă de urmărire penală; - preconizarea modurilor de fixare a procesului și rezultatelor acțiunii de urmărire penală; - verificarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare în aceste scopuri; - întocmirea planului în scris de desfășurare al acțiunii preconizate; 2.2 (5) Deduceți elementele şi conţinutul planului de cercetare a cauzei penale. Rezultatul planificării cercetării faptei prejudiciabile, de obicei, după realizarea acțiunilor inițiale și de neamânat de urmărire penală, se reflectă într-un document denumit planul cercetării cauzei penale. Esența acestui plan constă în schițarea programului de activitate a ofițerului de urmărire penală după un anumit algoritm. Acest plan poate fi modificat, perfectat sau schimbat în orice moment, în funcție de datele acumulate în cauză. Un astfel de plan conține următoarele elemente: 1. Denumirea faptei supuse cercetării și numărul cauzei penale. 2. Fabula actului infracțional (ce, unde, când, cine, cum, cu cine, cu ce scop). 3. Versiunile de urmărire penală (atât cele generale, cât și cele particulare) elaborate în baza datelor faptice acumulate în legătură cu cercetarea cazului. 4. Acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații, alte activități, ce urmează a fi efectuate întru verificarea versiunilor elaborate, acumularea de noi probe si stabilirea adevărului, atragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor. 5. Termenele şi responsabilii de efectuare a acțiunilor de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații, precum și a altor activități. 6. Observațiile sau notițele referitoare la realizarea acțiunilor şi măsurilor planificate. 2.3 (7) Proiectați etapele și principiile planificării cercetării criminalistice a cauzelor penale. În funcție de etapele cercetării, se disting genurile de planificare ce urmează: 1. Planificarea la etapa inițială de cercetare. 2. Planificarea la etapa ulterioară de cercetare. Planificarea cercetării cauzei penale la etapa inițială, de obicei, se efectuează oral și este determinată de specificul situației de urmărire penală apărute, condițiilor în care ofițerul de urmărire penală este nevoit să activeze întru soluționarea scopului procesului penal. Sarcinile planificării la această etapă constau în: - orientarea ofițerului de urmărire penală în circumstanțele infracțiunii; - stabilirea mecanismului infracțiunii, localizarea consecințelor periculoase ale faptei prejudiciabile; - depistarea, fixarea, examinarea și valorificarea probelor în cauză; - determinarea surselor de informație probantă; - identificarea și reținerea infractorului pe urme proaspete; - pregătirea materialelor şi punerea sub învinuire a făptuitorului; - depistarea cauzelor şi condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii etc. Planificarea cercetării în etapa ulterioară se caracterizează prin realizarea multiplelor sarcini care stau în fața ofițerului de urmărire penală, și anume:

-

examinarea minuțioasă și verificarea probelor acumulate pe parcursul cercetării cazului dat în scopul demascării infractorilor, determinarea tuturor participanților la infracțiune, atragerea lor la răspundere penală; - depistarea și administrarea de noi probe; - stabilirea motivelor săvârșirii infracțiunii; - determinarea cauzelor şi condițiilor care au înlesnit realizarea scopului infracțional; - determinarea utilității materialelor în cauza cercetată; - pregătirea și prezentarea învinuitului, avocatului acestuia, părții vătămate, părții civilmente responsabile sau reprezentanților acestora a materialelor urmăririi penale pentru a lua cunoștință de ele etc. Având în vedere performanțele teoretice și practica pozitivă în planificarea cercetarii cauzelor penale, se pot sublinia următoarele principii ale acestei activități: Principiul individualităţii impune îmbinarea judicioasă a sarcinilor generale cu cele particulare, determinarea direcției și perspectivei cercetări, originii și caracterului evenimentului, specificului legăturii dintre anumite date faptice și informațiile despre ele. Principiul dinamismului presupune că planul de cercetare a cauzei penale trebuie să fie adoptat la diferite împrejurări schimbătoare ale cauzei. El nu poate fi utilizat decât pentru o anumită perioadă a urmăririi penale, acesta necesitând a fi completat ori modificat în raport cu informațiile noi apărute în cauză. Planificarea cercetării la început totdeauna are loc în formă orală, iar după efectuarea acțiunilor inițiale de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații, obținerea datelor faptice în cauza respectivă, ce permit elaborarea şi verificarea versiunilor inițiale, planul urmează a fi realizat în formă scrisă.

Test nr.4 Subiectul I. Evidenţele criminalistice 1.1 (3) Definiţi noţiunea de evidenţe criminalistice și sarcinile acestora. Evidențele criminalistice prezintă un sistem științific argumentat de fixare, clasificare, sistematizare, păstrare și folosire a datelor referitoare la persoanele și obiectele ce au importanță criminalistică și pot fi folosite în scopul clarificării circumstanțelor cauzelor penale. Datorită evidențelor criminalistice, în primul rând, organele de urmărire penală și speciale de investigație pot soluționa operativ următoarele sarcini: - să identifice persoanele reținute, bănuite, când acestea refuză să se numească, dacă ele au mai fost trase la răspundere penală; - să identifice infractorul după urmele lăsate la locul faptei sau să diagnosticheze făptuitorul după procedeele criminale utilizate; - să stabilească dacă persoana reținută (interesată) are antecedente penale, dacă da, atunci, când, unde și pentru ce a fost condamnată, când a fost eliberată etc.; - să determine numărul de infracțiuni comise de o singură persoană, folosirea unora și aceloraşi instrumente, metode sau mijloace; - să stabilească dacă obiectele, documentele, armele găsite, confiscate ori predate au fost furate sau pierdute; - să stabilească identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor acestora cu datele registrului dactiloscopic, datele registrului informației criminalistice şi criminologice despre evidența persoanelor dispărute fără veste și anunțate în căutare etc. 1.2 (5) Determinați elementele componente (Registrele) ale Sistemului Informațional Integrat automatizat al organelor de drept din RM. Sistemul Informațional Integrat automatizat al organelor de drept din RM are ca scop acordarea sprijinului informațional organelor de drept și speciale de investigație în cercetarea și descoperirea infracțiunilor, căutarea și depistarea infractorilor, efectuarea profilaxiei în anumite

direcții, prezentarea informațiilor statistice, analitice și a altor date necesare cu caracter informativ. Printre concepțiile aprobate din Sistemul informațional integrat automatizat al organelor de drept fac parte: 1. Registrul informației criminalistice și criminologice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.633 din 06.06.2007; 2. Registrul persoanelor reținute, arestate și condamnate, aprobat prin Hotărâ- rea de Guvern nr. 25 din 08.01.2008; 3. Registrul dactiloscopic, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.565 din 21.05.2007; 4. Registrul de stat al armelor, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.634 din 06.06.2007; 5. Registrul procedurilor de executare, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.1520 din 29.12.2007; 6. Registrul accidentelor rutiere, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 693 din 21.06.2007 şi altele. Un rol important în activitatea de combatere a infracționalității și consolidare a ordinii de drept este atribuit Sistemului informațional automatizat „Registrul informației criminalistice și criminologice" (RICC). Destinația Registrului este asigurarea, în conformitate cu funcțiile ce-i revin, a suportului informațional al activității organelor de drept, în scopul menținerii ordinii de drept și combaterii criminalității în Republica Moldova. Registrul dat întrunește mai multe baze de date (contururi), și anume: a) evidența automatizată a sesizărilor despre infracțiuni; b) evidența infracțiunilor, persoanelor care le-au săvârșit și a pedepselor ce le-au fost aplicate; c) evidența persoanelor puse sub învinuire sau cărora le-a fost aplicată măsura privativă de libertate; d) evidența persoanelor dispărute și anunțate în căutare; e) evidența cadavrelor, bolnavilor și copiilor neidentificați; f) evidența obiectelor marcate și de anticariat furate sau găsite; g) evidența transportului furat, răpit sau fără stăpân; h) evidența armamentului și munițiilor furate, pierdute sau depistate; i) evidența contravențiilor, a persoanelor care le-au săvârșit şi a pedepseior care le-au fost aplicate etc. Sistemul informațional automatizat „Registrul persoanelor reținute, arestate și condamnate" (RPRAC) este o sursă informațională de bază specializată a sis- temului organelor de drept, care conține date despre persoanele aflate în detenție (reținute, arestate și condamnate). Acest Registru este format din mai multe blocuri informaționale: Blocul informațional „persoane reținute și arestate" și Blocul informațional „Condamnați". Sistemul informațional automatizat ,„Registrul dactiloscopic" (RD) reprezintă resursa informațională specializată ce include totalitatea informației dactiloscopice sistematizate pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor neidentificate, care este determinată prin găsirea unui anumit număr de detalii între impresiune și urma ridicată de la fața locului, când se poate spune cu certitudine că ambele dactilograme, aduse la aceeași scară, au fost create de acelaşi deget. 1.3 (7) Estimaţi tipurile și nivelurile de evidențe criminalistice din sistemul organelor de drept din RM. Principalele tipuri de evidențe criminalistice utilizate de organele de drept ale RM sunt: evidența alfabetică sau nominală (după numele infractorilor), evidenta dactiloscopică (după amprentele digitale ale făptașilor), evidența infracțiunilor înregistrate (după modul de operare a infractorilor, locul și timpul săvârșirii): evidența obiectelor furate sau găsite (după caracteristicile individuale); evidența persoanelor căutate, a persoanelor cu identitate necunoscută, a cadavrelor neidentificate (după nume sau semnalmentele exterioare) etc.

Evidența alfabetică sau nominală (după nume, prenume etc.) se realizează în etapa reținerii bănuitului, când el este deținut în izolator. Fișele completate se trimit în mod automatizat şi se păstrează în Baza de date a Serviciului Tehnologii Informaționale a MAI al republicii. În conținutul acestor fișe se fixează: numele, prenumele, locul și timpul nașterii, naționalitatea, domiciliul, locul de muncă, funcția, specialitatea, situația familială, antecedentele penale, informația despre activitatea infracțională anterioară, articolul respectiv al Codului penal conform căruia persoana dată a fost trasă la răspundere, timpul condamnării, tipul pedepsei, când a fost aplicată, de care judecată, în ce instituție a avut loc ispăşirea pedepsei, când a fost eliberat și în ce bază. În afară de datele numite, în fişa alfabetică se depune amprenta degetului arătător de la mâna dreaptă și se indică formula dactiloscopică a persoanelor reținute. Evidența dactiloscopică a persoanelor reținute pentru comiterea infracțiunilor se efectuează cu ajutorul fişelor speciale, numite dactiloscopice sau dactilograme. Ele se completează pe fişe speciale cu ajutorul vopselei tipografice prin reflectarea amprentelor digitale ale ambelor mâini. În aceste cazuri, fişa dactiloscopică, afară de amprentele persoanei reținute, de obicei conține informația și despre bănuit (numele, prenumele etc.). Aşadar, acest tip de evidență poate fi folosit în scopul identificării infractorilor, care refuză la reținere să se numească ori se prezintă sub alte nume, prenume, date (fictive, născocite), precum şi pentru stabilirea persoanelor decedate, omorâte, cadavrele cărora nu sunt identificate. Evidența după procesul săvârșirii infracțiunilor, modul de operare. Această înregistrare se realizează cu ajutorul a două fișiere legate reciproc. În primul din ele se află fişele cu descrierea procedeelor caracteristice infracțiunilor comise de persoanele neidentificate. În al doilea fişier sunt acumulate fişele cu descrierea procedeelor infracțiunilor comise de către persoanele concrete. Realizarea de către subdiviziunile poliției criminale în organele locale a evidenței după procedeul săvârșirii infracțiunilor facilitează deciderea operativă a următoarelor chestiuni: a) dacă nu una și aceeași persoană a comis câteva infractiuni nedescoperite; b) care este cercul persoanelor, din cele anterior judecate, predispuse spre săvârșirea tipului concret de infracțiuni; c) dacă infracțiunea cercetată nu e comisă de o persoană concretă, care anterior a fost înregistrată după procedeul săvârșirii acțiunilor ilicite. Evidența persoanelor căutate, a persoanelor cu identitate necunoscută și a cadavrelor neidentificate. Acest tip de evidență criminalistică se realizează în formă de fișiere cu descrierea datelor personale sau portretului-vorbit al persoanelor bănuite, învinuite în comiterea unor sau altor infracțiuni, căutate de organele statului, fie că se ascund de organele de urmărire penală, fie că au evadat din locurile de detenție, fie că se eschivează de la executarea pedepsei penale etc. De obicei, acestea sunt persoanele anunțate în căutare și neidentificate sau care au evadat de la fața locului. Cele din urmă se iau în evidență după semnalmentele exterioare (portretul-vorbit), care se acumulează din declarațiile martorilor, victimelor etc.Înregistrarea persoanelor cunoscute, dispărute fără urmă se efectuează prin întocmirea fișei distinctive de căutare, conform conținutului sesizării făcute. După controlul sesizării adresate în organele de interne despre dispariția cetățeanului concret, pe numele acestuia se îndeplinește „fişa persoanei dispărute fără urmă". Când se depistează un cadavru şi el nu este identificat, atunci se întocmesc două exemplare ale fişei distinctive, dintre care una se trimite în Baza de date centralizată, iar a doua rămâne pentru evidența locală a cadavrului neidentificat. Evidența obiectelor furate sau găsite se efectuează în mod centralizat și cuprinde informații despre obiecte, documente de valoare sau cu anumite caracteristici, dispărute de la locul faptei sau depistate la locul săvârșirii infracțiunii. Referitor la aceste obiecte în fişele de înregistrare se include informația despre: denumirea precisă, model, materiale din care este confecționat, starea obiectului cu semnele distinctive, volumul, forma, culoarea, eventualele defecte, alte caracteristici particulare, locul și timpul dispariției (furtului) sau depistării acestuia, numărul de inventariere etc. Evidența armelor și munițiilor furate, pierdute sau depistate. Această evidență centralizată conține date caracteristice ale armelor de foc furate, pierdute sau depistate (tipul, sistemul, numărul individual al armei, calibrul, lungimea tevii, sensul și numărul ghinturilor, numărul de cartuşe depistate în încărcător), precum și unele date privind împrejurările în care arma a fost furată, pierdută sau depistată (de la cine, de unde, când a fost furată, cine, când şi unde a pierdut-

o sau a depistat-o etc.). Datele din evidențele armelor și munițiilor pot fi folosite la stabilirea dacă arma în litigiu a fost înregistrată ca fiind furată sau pierdută, dacă aceasta a fost utilizată la săvârșirea altor infracțiuni, dacă munițiile depistate la locul faptei în cazurile cercetării diverselor infracțiuni au fost trase din una și aceeaşi armă.

Subiectul II. Cunoştinţele speciale utilizate la cercetarea infracţiunilor. 2.1 (3) Definiţi noţiunea de cunoştinţe speciale şi numiţi formele de utilizare a lor la cercetarea infracţiunilor. Legea nu definește noțiunea de cunoștințe speciale. În literatura juridică, prin această noțiune se înțelege un sistem de cunoștințe teoretice, profesionale și deprinderi practice într-un domeniu concret al științei, tehnicii, artei sau într-o meserie însușite pec calea unei pregătiri speciale și a experienței profesionale. În conformitate cu legislația în vigoare, în practica de urmărire penală și judiciară a Republii Moldova aceste cunoștințe speciale în mod procedural sunt utilizate în trei forme : 1. Participarea specialistului la efectuarea acțiunilor procesuale ; 2. Constatatarea tehnico-științifică sau medico-legală ; 3. Efectuarea expertizei judiciare. 2.2 (5) Deduceţi rolul și sarcinile specialistului în cadrul efectuării acțiunilor de urmărire penală. Specialistul, conform art.6 pct.43) CPP, este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului. Necesitatea antrenării specialistului respectiv la acțiunea preconizată o decide ofițerul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată. Organizația, instituția sau întreprinderea, indiferent de statut, forma organizatorică şi tipul de proprietate au obligația de a satisface solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței cu privire la chemarea și participarea specialistului la acțiunea procesuală. În asemenea cazuri, specialistul folosește cunoştințele sale speciale și deprinderile profesionale pentru a-l ajuta pe ofițerul de urmărire penală sau instanța de judecată în vederea descoperirii, fixării și ridicării probelor. Specialistul ia în considerare circumstanțele legate de descoperirea și fixarea probelor: el oferă explicații pe marginea întrebărilor speciale care apar în timpul efectuării acțiunilor respective de urmărire penală sau judiciare; contribuie la aplicarea mijloacelor tehnice și a programelor computerizate în procesul acțiunii procesuale; examinează obiectele, fenomenele prezentate și trage concluzii de constatare tehnico-ştiințifică sau medicolegală în anumite cazuri; acordă ajutor la formularea întrebărilor pentru expert etc. Informațiile privind datele stabilite de specialistul care participă la efectuarea acțiunilor procedurale sunt înregistrate în procesul-verbal al acțiunii respective, care este întocmit și apoi semnat de toți participanții la proces. Totodată, trebuie remarcat faptul că opinia specialistului care participă la efectuarea unei acțiuni procesuale nu poate înlocui concluzia expertului. 2.3 (7) Evaluați sarcinile generale ale expertizei judiciare, deosebirea acesteia de constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală. Efectuarea expertizei judiciare este o formă procedurală de utilizare a cunoștințelor speciale în procesul penal. Expertiza se dispune pentru a realiza o cercetare științifico-practică a obiectelor pe care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu o poate efectua și pentru a obține o concluzie fundamentată științific, ori pentru descoperirea și punerea în evidență a unor date și fapte importante pentru obiectul cauzei penale. Astfel de concluzii ale expertului pot contribui la aflarea adevărului în cauza concretă. Expertiza judiciară se efectuează de către expertul judiciar înscris în Registrul de stat al experților judiciari. Constatarea tehnico-științifică și medico-legală se efectuează, de regulă, de către un specialist. În cazul existenței temeiurilor, expertiza judiciară se dispune de către organul de urmărire penală sau procuror prin ordonanță, precum și de către instanța de judecată prin încheiere. Însă, în cazul constatării tehnico-științifice și medico-legale se întocmește proces-verbal. Rezultatele expertizei

și rezultatele tehnico-științifice și medico-legale se consemnează într-un raport, care după formă și conținut practice nu se deosebesc. Codul de Procedură Penală la art. 143 reglementează în mod expres cazurile cand efectuarea expertizei judiciare este obligatorie (pentru constatarea cauzei morții, gradului de gravitate și a caracterului vătămărilor integrității corporale, stării psihice și fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazurile cand apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate, vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părții vătămate în cazurile cand această circumstanșă are importanță pentru cauza penală, iar documentele ce confirm vârsta lipsesc sau prezintă dubiu etc.). Spre deosebire de expertiza judiciară, constatarea tehnico-științifică și medico-legală are, de regulă, un caracter facultativ. Dacă se constată că raportul tehnico-științific ori medico-legal nu este complet sau concluziile specialistului nu sunt exacte, se dispune efectuarea unei expertize judiciare.

Test nr. 5 Subiectul I.Evidenţa dactiloscopică. 1.1 (3) Reproduceţi rolul și sarcinile evidenţei dactiloscopice. Specificaţi procesul de formare și conţinutul evidenței dactiloscopice. Rolul evidenței dactiloscopice constă în asigurarea organelor de drept cu informație dactiloscopică sistematizată pentru identificarea persoanelor și cadavrelor neidentificate. Printre sarcinile evidenței dactiloscopice se pot menționa: 1. Stabilirea identității persoanei care a lăsat urmele amprentelor digitale la locul infracțiunii; 2. Identificarea persoanelor dispărute fără urmă; 3. Stabilirea identității cadavrelor neidentificate, dacă au fost supuse evidenței dactiloscopice; 4. Stabilirea identității persoanelor reținute, arestate preventive și/sau condamnate; Evidența dactiloscopică a persoanelor reținute pentru comiterea infracțiunilor se efectuează cu ajutorul fişelor speciale, numite dactiloscopice sau dactilograme. Ele se completează pe fişe speciale cu ajutorul vopselei tipografice prin reflectarea amprentelor digitale ale ambelor mâini. În aceste cazuri, fişa dactiloscopică, afară de amprentele persoanei reținute, de obicei conține informația și despre bănuit (numele, prenumele etc.). Pentru a dactiloscopia persoana, pe o bucată de sticlă ori ceva neted trebuie picurat puțină vopsea tipografică, care apoi va fi distribuită egal pe toată suprafața. După aceasta, falangele degetelor, de la o margine până la alta, pe rând trebuie rulate pe suprafața cu vopsea și apoi pe fișa dactiloscopică în pătrățelele respective. Toate amprentele digitale trebuie să fie depline și clare. 1.2 (5) Deduceţi premisele ştiinţifice ale evidenţei dactiloscopice. În anul 1887 William Herschell și Hanry Faulds, independent unul de altul, au propus posibilitatea dactiloscopică pentru identificarea infractorilor pe baza amprentelor digitale ridicate la fața locului faptei. Acest sistem de evidență și identificare se aplică cu succes de către organele de drept deja mai mult de o sută de ani. Un rol important în aces sens este atribuit Sistemului informațional automatizat „Registrul dactiloscopic" (RD), care reprezintă resursa informațională specializată ce include totalitatea informației dactiloscopice sistematizate pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor neidentificate, care este determinată prin găsirea unui anumit număr de detalii între impresiune și urma ridicată de la fața locului, când se poate spune cu certitudine că ambele dactilograme, aduse la aceeași scară, au fost create de acelaşi deget. Sistemul reunește fișierul dactiloscopic al persoanelor supuse înregitrării dactiloscopice și al cadavrelor neidentificate, precum și masivul dactiloscopic al urmelor papilare ridicate de la locul săvârșirii infracțiunii și este destinat pentru formarea, acumularea, stocarea, actualizarea și analiza informației dactiloscopice în RM.

1.3.(7) Evaluați categoriile de persoane care sunt supuse înregistrărilor dactiloscopice conform prevederilor Legii RM nr.1549-XV din 2002. Conform prevederilor Legii RM nr.1549-XV din 2002, sunt stabilite două tipuri de înregistrări dactiloscopice: obligatorie și benevolă. Expertiza benevolă se efectuează la cerere, depusă în organele afacerilor interne de la domiciliu, de către cetățenii RM, cetățenii străini și apatrizii. Înregistrării dactiloscopice obligatorii sunt supuse următoarele categorii de persoane: Cetățenii RM care fac serviciul în organele afacerilor interne; forțele armate; organele SIS; organele serviciului Protecție și Pază de Stat (PPS); organele Departamentului Situații Exepționale; organele sistemului penitenciar; organele Procuraturii Generale; organele Inspectoratului Fiscal de Stat; organele CNA; organele vamale; membrii echipajelor aeronavelor de stat şi private din RM; conducătorii de mijloace de transport auto; cetățenii RM care pleacă la munci peste hotare; cetățenii RM, cetățenii străini și apatrizii care, din motive de sănătate ori de vârstă, sunt incapabili să comunice date privind identitatea lor, dacă aceste date nu pot fi obținute în altă modalitate; cetățenii RM, cetățenii străini și apatrizii care se află sub urmărire penală, care sunt învinuiți sau condamnați pentru infracțiuni ori supuşi arestului administrativ; cetățenii străini și apatrizii sosiți in RM în căutare de azil care au depus cerere pentru a li se acorda azil politic ori un alt fel de azil, sau pentru a li se atribui statut de refugiat. De asemenea, înregistrarii dactiloscopice obligatorii sunt supuse toate cadavrele neidentificate.

Subiectul II. Metodica cercetării infracțiunilor de omor 2.1 (3) Prezentați modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor de omor. Modelul criminalistic al infracțiunilor de omor include în sine următoarele elemente: a) Date despre locul săvârșirii omorului sau locul depistării cadavrului; b) Date despre victimă; c) Date despre modalitățile de pregătire, săvârșire și camuflare a omorului; d) Date despre ucigaș; e) Date despre urmele infracțiunii; f) Date despre motivul sau scopul omorului. 2.2 (5) Determinați situațiile tipice de urmărire penală și versiunile criminalistice la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de omor. Practica și teoria criminalistică cunoaște situațiile de urmărire penală și ceretare a omorurilor: Situația 1 – omorul este evident, ucigașul este reținut și identitatea acestuie este cunoscută. Situația 2 - a fost săvârșit un omor ascuns (tainic), fără tăinuirea cadavrului fără înscenare, descoperit imediat după omor sau la scurt timp după aceasta Există condiții favorabile pentru căutarea și ridicarea urmelor, fixarea depozi. tiilor martorilor, adică totul ce este necesar pentru o cercetare reuşită. Ucigasul nu este cunoscut. Există posibilități pentru organizarea acțiunilor de căutare privind urmărirea și reținerea ucigașului. Situația 3 – omorul este ascuns (tainic), săvârșit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Cadavrul a fost descoperit, identitatea victimei a fost stabilită. Există date care indică asupra sinuciderii (sau a unui accident, sau morții în urma unor cauze naturale), dar totodată există suspiciuni privind posibila înscenare cu scopul de a tăinui omorul. Într-o asemenea situație, se elaborează versiuni privind mecanismul evenimentului cercetat. După confirmarea versiunii privind omorul, vor fi elaborate si verificate versiunile privind identitatea ucigașului și motivul crimei. Situația 4 – un omor tainic, în urma căruia procesul penal este pornit în legatură cu descoperirea unui cadavru neidentificat. În asemenea situatii, mai întâi de toate se elaborează și se verifică versiunile despre identitatea victimei. Situația 5 – omorul este tainic și săvârsit demult, însă doar se presupune ca este un omor, întrucât s-au descoperit fragmente – craniul și oase cu rămășițe de haine. Cauza morții nu se cunoaşte și

se poate presupune atât un omor, cât şi alte cauze ale morții. Identitatea victimei, de asemenea, de cele mai multe ori, nu se cunoaşte, de aceea la începutul cercetării se elaborează şi se verifică versiuni cu privire la identitatea victimei şi la esența evenimentului. Situația 6 – omor tainic, însoțit de dezmembrarea cadavrului pe părți și tăinuirea lor. Din toate elementele crimei, se cunosc doar modalitatea de tăinuire a omorului și locul descoperirii fragmentelor de cadavru. Întâi de toate, se elaborează şi se verifică versiunile privind „mecanismul" omorului şi identitatea victimei. După ce s-a stabilit identitatea victimei, se studiază versiunile referitoare la persoanele care au avut interesul nu numai să săvârşească omorul, dar şi să-l tăinuiască, temându-se de descoperirea lui iminentă. Situația 7 – dispariția persoanei. Omorul este tainic, săvârșit demult, dar este doar presupus, întrucât cadavrul nu este descoperit. Identitatea presupusei victi- me se cunoaște, restul este cu desăvârșire necunoscut. Situația 8 – descoperirea cadavrului unui nou-născut. Omorul poate fi săvârșit atât de către mama pruncului, cât şi de către alte persoane apropiate ale acesteia. Prima sarcină este de a stabili mecanismul survenirii morții, adică dacă pruncul s-a născut viu şi care este cauza morții lui. In continuare, este necesar de a organiza căutările mamei copilului. Considerând situațiile enumerate, pot fi elaborate și înaintate spre verificare următoarele versiuni generale de urmărire penală: a) a avut loc un omor; b) s-a produs o sinucidere; c) a avut loc un accident mortal; d) moartea persoanei a survenit în urma unor cauze naturale. După verificarea acestor versiuni va rămâne una din ele, care va fi confirmată cu un cumul de probe. În calitate de versiuni particulare pot fi elaborate versiuni cu privire la locul timpul săvârșirii faptei, persoanelor implicate în aceasta, modalitățile și mijloacele utilizate de infractor sau de victimă, urmele infracțiunii, motivul și scopul săvârșirii faptei. După elaborarea versiunilor se va întocmi planul de cercetare a omorului care, pe lângă versiuni, va cuprinde activitățile ce urmează a fi întreprinse pentru verificarea lor, mijloacele ce vor fi folosite, termenele de efetuare și persoanele care răspund la executarea acestora. Pe baza acestui plan se procedează șa verificarea versiunilor 2.3 (7) Proiectați și caracterizaţi acţiunile tipice de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a infracțiunilor de omor Atunci când organul de urmărire penală este sesizat despre moartea unei persoane în condiii incerte este indicat ca actele de sesizare să fie verificate sau completate cu date noi, care să asigure o bază temeinică a pornirii urmăririi penale. În asemenea cazuri, organul de urmărire va desfăşura activități premergătoare urmăririi penale (cercetarea locului faptei, cadavrului, cercetări de obiecte, documente, obținerea unor explicații ş.a.), activități care să confirme existenţa sau inexistența infracțiunii de omor.Cercetarea infracţiunilor de omor, în special a celor săvârșite în mod premeditat, se desfășoară în condiții dificile, când făptuitorul și alte persoane cointeresate întreprind diverse măsuri pentru a induce în eroare organele de urmărire penală și, în final, pentru a se eschiva de răspunderea penală. Sarcina principală a organelor de urmărire penală la etapa inițială de cercetare este de a obține date complete despre elementele infracțiunii: identitatea victimei, identitatea ucigașului, modalitatea de săvârșire a faptei prejudiciabile, mijloacele utilizate în acest scop, motivul și scopul omorului etc. În cazurile când identitatea infractorului este stabilită, iar locul aflării lui nu este cunoscut, se adaugă încă o sarcină a etapei date – stabilirea locului unde se ascunde ucigașul, urmărirea şi reținerea lui. În complexul acțiunilor inițiale de cercetare a omorului, de cele mai multe ori intră următoarele acțiuni: cercetarea locului faptei și examinarea exterioară a cadavrului; dispunerea și efectuarea constatării sau expertizei medico-legale a cadavrului; audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor; prezentarea cadavrului spre recunoaștere; urmărirea și reținerea ucigașului; efectuarea percheziției corporale a bănuitului; audierea bănuitului; efectuarea perchezițiilor la

locul de trai și la locul de muncă al persoanei bănuite; efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la fața locului, reținerii și percheziiilor. Aceste acțiuni de urmărire penală, precum şi unele măsuri speciale de investigații (interceptarea și înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor, monitorizarea conexiunilor, comunicațiilor telegrafice și electronice, colectarea informației de la furnizorii de servicii de comunicații electronice, urmărirea vizuală etc.) pot fi efectuate de îndată după pornirea cauzei penale în scopul clarificării situației evenimentului infracțional, obținerii probelor referitor la infracțiunea săvârşită, identificării persoanelor implicate în aceasta şi aplicării măsurilor respective de constrângere față de persoanele bănuite (reținere, arestarea preventivă etc.).

Test nr. 6 Subiectul I. Fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică 1.1(3) Prezentați noțiunea și clasificarea fotografiei criminalistice. Fotografia criminalistică este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care prezintă totalitatea prevederilor teoretice și recomandărilor practice, elaborate în această bază referitor la metodele, procedeele și mijloacele utilizate de fixare și examinare a obiectelor și urmelor infracțiunii. După sfera de activitate și subiecții utilizării fotografiei criminalistice, ea este divizată în fotografia operativă(de fixare) și fotografia de examinare(expertizare). Cu ajutorul fotografiei operative, se efectuează înregistrarea obiectelor vizibile, evidente care se prezintă în fototabele și se anexează la procesele-verbale ale acțiunilor de urmărire penală. Fotografia de examinare se aplică pe larg la efectuarea expertizelor judiciare sau extrajudiciare. 1.2(5) Determinați metodele fotografiei operative și procedeele de fotografiere la fața locului. Fotografia criminalistică operativă reprezintă un ansamblu de metode și procedee privind aplicarea mijloacelor fotografice în procesul de cercetare a infracțiunilor în scopul fixării locului faptei, împrejurimilor, urmelor, obiectelor depistate, precum și în activitatea specială de investigații. În practica criminalistică sunt utilizate următoarele metode de fotografiere: panoramică; metrică sau de măsurare; de reproducere; signaletică (semnalmentelor); stereoscopică. Metoda panoramică se aplică în cazul când un spațiu sau obiect ce urmează a fi fotografiat, din cauza dimensiunilor mari, nu poate fi cuprins într-o poză a aparatului obişnuit. În legătură cu aceasta, obiectul se fotografiază pe porțiuni (secvențe), imaginile-părți fiind ulterior montate întro poză desfăşurată (panoramică). Panoramele pot fi orizontale și verticale. Există și aparate speciale de fotografiere panoramică. Metoda metrică (de măsurare), denumită uneori și fotografia la scară, asigură obținerea informațiilor dimensionale ale obiectelor imaginate și ale detaliilor acestora. De regulă, metoda fotografiei de măsurare se realizează cu ajutorul riglei sau bandei gradate care se plasează în vecinătatea obiectului de fotografiat sau pe suprafața lui. Metoda fotografierii de reproducere permite obținerea unor fotocopii de pe documente, obiecte plate (înscrisuri, schițe, desene, fotografii etc.). În activitatea criminalistică această metodă este frecvent aplicată pentru demonstrarea înfățișării obiectelor supuse cercetării și pentru multiplicarea acestora în vederea realizării acțiunilor de urmărire penală. Metoda signaletică sau semnalmentelor se efectuează pentru a fixa trăsăturile exterioare ale persoanelor vii și ale cadavrelor necunoscute în vederea identificării lor ulterioare. Fotografiile executate conform condițiilor acestei metode redau semnalmentele, elementele caracteristice ce constituie înfățișarea persoanei fotografiate, servind la realizarea evidenței criminalistice a celor supuşi urmăririi penale si la recunoașterea cadavrelor neidentificate. Persoanele supuse acestei metode de fotografiere se fotografiază bust: din față și din profilul drept, cu capul descoperit, pieptănat și bărbierit, fără ochelari, cu urechile descoperite. Metoda stereoscopică constă în utilizarea unor aparate speciale și dispozitive care permit obținerea unei imagini fotografice spațiale a locului faptei, a unui nod al acestuia, a unor

încăperi, obiecte, urme sau elemente caracteristice ale acestora. Stereofotografia, de obicei, se execută cu ajutorul unui aparat special, care are două obiective sincronizate, cu distanța între ele de 60-65 mm. Procedeele de fotografiere aplicate la fața locului sunt: fotografia de orientare; fotografia-schiță; fotografia obiectelor principale și fotografia în detaliu. Fotografia de orientare. O astfel de fotografiere are drept scop fixarea întregului loc al faptei cu elementele respective (construcții, drumuri, poduri, copaci, stâlpi etc.), care se manifestă ca repere pentru orientare, de natura sa permită identificarea ulterioară a zonei în care s-a comis infracțiunea. În cazul în care infractiunea a fost săvarşită într-o încăpere (loc închis), fotografia de orientare va cuprinde exteriorul clădirii (fațada ei), încadrat cu construcțiile învecinate, cu strada unde este situată clădirea etc. Fotografia de orientare se realizează de la o anumită distanță, impusă de necesitatea încadrării întregii ambianțe, în cadrul fazei statice a cercetării locului faptei. Fotografia-schiță. Aceasta este destinată fixării doar a locului faptei în întregime, fără împrejurimi. Ca și fotografia de orientare, fotografia-schiță se execută la faza statică a cercetării locului faptei, cu tot ce este mai important pentru cauza cercetată. Fotografia obiectelor principale sau de nod. Aceasta reprezintă înregistraren unor obiecte sau sectoare ale locului faptei apreciate ca fiind principale, datorita conexiunii lor cu fapta infracțională. Dintre obiecte pot face parte cadavrul, diverse arme, instrumente, mijloace de transport, urme de mâini, de picioare ale făptuitorului etc. Scopul acestei fotografii este de a fixa locul, poziția și starea obiectelor depistate la fața locului. Ea se execută, de obicei, în faza statică a cercetării la fața locului. În cazul în care este necesar a fixa dimensiunile obiectului principal sau diferența de mărime între el și alte obiecte din apropiere, raportului de pozitie dintre obiecte, fotografierea acestora se efectuează după metoda metrică (cu o riglă gradată, centimetru sau bandă gradată). Fotografia de detaliu. Se efectuează la fața locului în scopul fixării unor detalii ale obiectelor principale, Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare şi cu surse de lumină. Fotografia de detaliu se realizează, de obicei, în faza dinamică a cercetării locului faptei, când este permisă modificarea poziției și ridicarea obiectelor pentru examinarea detaliată și individualizarea acestora în procesul-verbal. Toate obiectele și urmele depistate la cercetarea locului faptei se fotografiaza la locul depistării lor (fotografia obiectelor principale sau de nod) și după aceasta se aplică procedeul fotografiei de detaliu (cu riglă gradată sau centimetru). 1.3(7) Evaluaţi utilizarea fotografiei și audio-videoînregistrării criminalistice la efectuarea altor acțiuni procesuale și de tactică criminalistică. Pe lângă cercetarea la fața locului, fotografia operativă (de fixare) este utilizată frecvent de către organele de urmărire penală la efectuarea unor acțiuni procesuale întru documentarea (fixarea) procesului, secvențelor și a rezultatelor acestora. Astfel, fotografia operativă poate fi realizată cu succes la efectuarea reținerii bănuitului, învinuitului, percheziției corporale, la domicliu, la serviciu, prezentării spre recunoaștere, reconstituirii faptei, experimentului în procedura de urmărire penală, examinării corporale, examinării obiectelor, documentelor, exhumării si examinării cadavrului etc. Fotografia operativă a reținerii bănuitului, învinuitului. În astfel de situații, prin fotografiere sau videoînregistrare, pot fi documentate locul și acțiunile grupei de capturare a infractorului, precum și rezultatele reținerii, ilustrarea obiectelor sau documentelor depistate asupra bănuitului. Fotografia operativă la percheziție. Procedeele respective de fotografiere se realizează în așa mod ca prima să prezinte în imagine locul unde au fost dosite obiectele (ascunzișul, zona, teritoriul), a doua să prezinte obiectele respective depistate în locul concret, iar a treia imagine trebuie să prezinte obiectele scoase din ascunziș și fotografiate aparte, conform cerințelor fotografiei de detaliu, cu reținerea caracteristicilor esențiale, individuale ce pot servi la stabilirea identității lor.

La depistarea mai multor obiecte analogice (similare), ele trebuie fotografiate în grup, apoi fiecare în parte (bancnote, monede, arme, muniții etc.). Fotografia operativă la reconstituirea faptei, experimentului în procedura de urmărire penală sau verificării declarațiilor la locul infracțiunii. Fotografiile executate în timpul experimentului, trebuie să fixeze condițiile în care s-a desfășurat această acțiune procesuală şi tactică, să înregistreze momen- tele importante reproduse artificial și să fixeze rezultatul obținut de către participant pe cale experimentală., Fotografiile vor surprinde acele secvențe din care să rezulte că actul a fost posibil să se comită în condițiile de timp și spațiu date, ori că a fost perceput înîmprejurările menționate, dintr-un anumit loc etc. Având în vedere caracterul funcțional sau tehnologic al acestor acțiuni procesuale, în practică tot mai des se recurge la înregistrarea video a întregului proces de reconstituire a faptei sau verificării declarațiilor bănuiților, învinuiților, victimelor, martorilor la locul infracțiunii. Fotografia operativă la prezentarea spre recunoaștere. In cadrul cercetării cauzei penale, spre recunoaștere pot fi prezentate persoane (bănuit, învinuit, parte vătămată etc.), obiecte sau documente, precum dată a fost pregătită, persoanele sau obiectele, documentele care vor fi prezentate spre recunoaștere trebuie fotografiate la locurile unde ele se prezintă, deja așezate pe scaune ori în picioare, după cum urmează a fi prezentate. O astfel de fotografie a persoanelor prezentate, în mod obligatoriu, trebuie anexată la procesul-verbal respectiv (art.116 alin.(3) CPP RM). Fotografia operativă la examinarea corporală a persoanei. La examinarea corporală, de obicei, a victimei sau bănuitului, fotografia are drept scop de a fixa dacă pe corpul acesteia există urme ale infracțiunii. La examinarea corporală a bănuitului, învinuitului fotografia urmărește și scopul de a fixa existența pe cor- pul acestuia de anumite semnalmente particulare, frapante etc. Fotografierea operativă la exhumarea cadavrului. În cazul exhumării cadavrului, urmează a se realiza succesiv imaginea generală a mormântului, sicriul extras la suprafață, precum și cadavrul după deschiderea capacului sicriului, Organele de urmărire penală sunt autorizate prin legea procesual-penală să aplice mijloace tehnice, inclusiv de înregistrare video în vederea optimizării procesului de fixare a procedurii şi a rezultatelor acțiunilor procesuale. În acest sens, ele sunt și dotate cu mijloace respective. Cu ajutorul camerei de luat vederi, se redă în întregime activitatea organului de urmărire penală şi a participanților la acțiunea procesuală concretă.

Subiectul II. Tactica audierii martorului 2.1. (3) Reproduceţi esența și sarcinile audierii martorului, stabilind importanţa declaraţiilor acestuia în procedura de urmărire penală. Calitatea de martor este atribuită persoanelor care posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constatată în cauză. Scopul audierii martorilor în procesul penal totdeauna îl constituie obținerea unor declarații sincere, complete și nepărtinitoare asupra tuturor circumstanțelor infracțiunii și datelor referitor la făptuitorulul acesteia. În cadrul audierii martorului, pot fi soluționate următoarele sarcini: - Stabilirea împrejurărilor săvârșirii infracțiunii, metodele și mijloacele folosite în aces scop; - Obținerea unor date referitoare la faptuitori ori care sunt menite să contribuie la identificarea acestora; - Stabilirea condițiilor și împrejurărilor care au înlesnit sau favorizat saăvârșirea infracțiunii; Anume daclarațiile martorilor constituie cel mai frecvent mijloc de probă în procesul penal. 2.2. (5) Distingeți procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorului şi numiţi factorii care influenţează conţinutul acestuia. Depozițiile martorilor se formează treptat, presupunând câteva etape (faze) succesive: a) recepția informațiilor – prima etapă în care martorul, în mijlocirea organelor de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvârșită și persoanele implicate în aceasta;

b) prelucrarea şi memorarea informației percepute, adică evaluarea și stocarea acesteia; c) reactivarea şi reproducerea informației reținute prin comunicarea orală scrisă ofițerului de urmărire penală sau instantei de judecată în procesul audierii. 1. Recepția reprezintă reflectarea în conștiinţa omului a datelor referitoare la cele observate (fenomene, obiecte, persoane etc.). Ea se realizează în baza senzațiilor și percepției, acestea constituind faza inițială a procesului psihologic de cunoaștere. Se știe că asupra calității percepției subiectului influențează numeroși factori subiectivi şi obiectivi, în sens negativ şi pozitiv. Factorii de natură obiectivă desemnează acea categorie de stări, situații contextuale percepției, independent de cel ce percepe, care se pot repercuta, într-un sens sau altul, asupra mărturiei. Factorii de natură subiectivă desemnează, dimpotrivă, acele stări, situații, legate de condiția psihologică şi de personalitatea martorului, ale căror consecințe se pot răsfrânge, ca și în primul caz într-un sens favorabil sau defavorabil asupra percepției. Printre factorii obiectivi de natură să influențeze percepția de către victimă martor a faptelor legate de săvârșirea unei infracțiuni menționăm: distanţa perceperii; durata percepției; condițiile de iluminare în care a avut loc recepția; unghiul de observație; factorii de bruiaj; Printre factorii subiectivi ce influențează procesul perceptiv al martorilor sunt: starea (calitatea) organelor receptive; gradul de instruire, vârsta, profesia, starea fizică sau psihoafectivă, atenția martorului. 2. O altă etapă, fază importantă a formării declarațiilor martorului, victimei o constituie, prelucrarea și memorizarea faptelor, obiectelor si fenomenelor percepute în legătură cu săvârşirea faptei infracționale. Prelucrarea informației despre fapta infracțională constă în expunerea, transmiterea celor percepute unor persoane (rude, cunoscuți, străini) cu scopul de a-i familiariza, preîntimpina, convinge sau obține sprijinul lor în cele întâmplate. Memorizarea reprezintă un proces psihic de prelucrare și stocare a impresiilor privind obiectele și fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase specifice ce iau naştere în scoarța cerebrală cu prilejul activității de cunoaştere a omului. Ca și alte procese psihice, memorizarea poate avea un caracter deliberat, voluntar cât și un caracter neintenționat (involuntar). Eficiența mărturiilor întemeiate pe memorarea involuntară depinde de anumiți factori, și anume: afecțiunile psihofiziologice cauzate de diverse maladii și de vârstă care intensifică procesul uitării; gradul de înțelegere a fenomenelor percepute; starea emoțională cauzată de fenomenele percepute; intervalul de timp care desparte momentul perceptive de cel al reproducerii. 3. O a treia etapă a procesului de formare a declarațiilor martorului, victimei o constituie reactivarea memorială şi reproducerea informației în fața organelor de drept, a faptelor memorizate referitor la infracțiunea cercetată. Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute și memorate poate fi influențată de o multitudine de factori, grupați în factori obiectivi şi factori subiectivi. Referitor la factorii obiectivi, trebuie avută în vedere măsura în care perceperea, selectarea și ordonarea prin memorare se apropie de perfecțiune, adică de gradul în care imaginile formate reproduc situația reală recepționată anterior. Între factorii subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoaşte în legătură cu obiectul audierii sale de organul de urmărire penală. Această capacitate este influențată de nivelul de cultură generală a subiectului și de pregătirea lui profesională. Reproducerea constă în reactualizarea mintală de către martor, a informației percepute la locul faptei, selectate și păstrate într-o anumită ordine prin memorie şi apoi în redarea lor verbală sau în scris la cererea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată., Ca proces al memoriei, prin care se reactualizează segmente din experiența subiectului, reproducerea depinde, la rândul ei, de mai mulți factori, și anume: a) de capacitățile și calităţile personale ale martorului;

b) b de condițiile și împrejurările în care se desfăşoară audierea acestuia; c) c) de comportarea tactică a ofițerului de urmărire penală. 2.3. (7) Proiectaţi măsurile de pregătire ce urmează a fi întreprinse către audierea martorului. Pregătirea în vederea audierii martorului în procesul penal presupune anumite activități de studiere a materialelor cauzei și creare a condițiilor în care v-a fi efectuată această acțiune destul de complicată. Această activitate de pregătire este necesară în scopul efectuării eficace a audierii, obținerii unor declarații complete și sincere de la cel audiat. În cadrul pregătirii către audiere, este necesar: - Studierea materialelor cauzei şi determinarea cercului și obiectului audierii. Evaluând datele din dosarul (materialul) respectiv, ofițerul de urmărire penală trebuie să schițeze episoadele, circumstanțele care necesită clarificare prin audierea anumitor persoane. Concomitent, el are nevoie de a proiecta anumite întrebări care vor fi puse persoanei la audiere, pentru stabilirea golurilor existente în materialele cauzei sau verificarea datelor existente în dosar. - Studierea persoanei care va fi supusă audierii. Informarea maximal posibilă privitor la persoana, trecutul său, profilul moral, la calitățile sale intelectuale și volitive, nivelul de cultură, trăsăturile de caracter, relațiile reciproce cu participanții la acțiune și alte persoane - toate acestea permit organizarea și desfăşurarea corectă a audierii, influențarea efectivă asupra celui interogat, depistarea și excluderea erorilor din declarații, prevenirea și demascarea depozițiilor intenționat false. - Stabilirea timpului audierii. Ofițerul de urmărire penală alege cel mai potrivit timp pentru a audia martorul, ținând cont de: urgența obținerii informațiilor în scopul de a descoperi și a reprima infracțiunea, de a identifica și a reține persoanele bănuite; starea sănătății persoanei care trebuie audiată; pericolul înțelegerii criminale între persoanele cointeresate ori posibilitătii de a pierde sau a nimici urmele și corpurile delicte, în cazul tărăgănării cu audierea; posibilitatea de a uita informații esențiale pentru cauza cercetată la amânarea audierii ori invers, în cazul stării insuficiente a psihicului (stres etc.); nepregătirea persoanelor cointeresate de a face declarații false cu ocazia audierii inopinate ori de slabă rezistență, opusă ofițerului de urmărire penală în momentul dat; suficiența ori insuficiența probelor existente și a informării ofițerului de urmărire penală pentru audierea efectivă a persoanei concrete; existența timpului (momentului potrivit) şi a condițiilor necesare pentru efectuarea activității concrete de urmărire penală; situația reală şi posibilitatea persoanei concrete de a se prezenta la audiere în timpul optimal etc, - Alegerea locului audierii. Această acțiune de urmărire penală, de regulă, se efectuează în biroul de serviciu al ofițerului de urmărire penală, în izolatorul de deținere preventivă, iar în cazul în care ofițerul de urmărire penală activează în teren, la locul incidentului, la o instituție oarecare, în altă încăpere, care asigura condiții potrivite pentru această activitate. Când persoana ce urmează a fi supusă audierii nu poate, după starea sănătății, să se prezinte la ofițerul de urmărire penală, atunci ea poate fi audiată, cu permisiunea medicului, în spital ori în alt loc de aflare a ei (la domiciliu etc.). În unele cazuri, se prezintă mai util ca audierea să fie efectuată la locul incidentului ori la focul de muncă al martorului, victimei. - Citarea persoanei la audiere. Conform legislației în vigoare, chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală se face prin citație scrisă cu cel puțin 5 zile înainte de data audierii. Citarea se poate face şi prin nota telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice (art.236 alin.(1) CPP). -

Întocmirea planului audierii.

Pentru realizarea cu succes și fără oarecare omisiuni în acțiunea dată, este necesar a schita întrun plan toate întrebările care urmează a fi clarificate și desfăşurarea audierii. La întocmirea planului, se vor lua în considerație și se vor prevedea: circumstanțele ce urmează a fi stabilite la audierea concretă; modul prin care aceste circumstanțe vor fi stabilite; succesiunea soluționării și cercetării lor; corpurile delicte, procesele-verbale existente în cauză și alte documente care pot fi utilizate la audierea persoanei respective; procedeele tactice de utilizare și prezentare a materialelor indicate persoanei audiate; măsurile privitor la prevenirea şi demascarea depozițiilor false; modurile de verificare a veridicității şi justeței depozițiilor date; modurile de fixare a desfăşurării şi rezultatelor audierii. Planul viitoarei audieri este un document de lucru și trebuie întocmit în scris, în mod liber. - Asigurarea tehnică a audierii. La acest capitol al pregătirii se referă: eliberarea biroului de obiectele care pot încurca efectuarea efectivă a audierii planificate (prin abaterea atenției celui audiat); pregătirea locurilor pentru toți participanții la acțiunea dată de urmărire penală; pregătirea formularelor, hârtiei, instrumentelor de scris; selectarea corpurilor delicte, proceselor-verbale, altor documente, care posibil vor fi utilizate în cadrul audierii persoanei respective; pregătirea sau comandarea mijloacelor tehnice de înregistrare audio sau video a acțiunii planificate. Doar după realizarea pregătirii respective se poate purcede la efectuarea audierii şi obține anumite rezultate pozitive în cauza cercetată.

Test nr. 7 Subiectul I: Metodologia ştiinţei criminalistice 1.1(3) Definiţi noţiunea de metodă şi clasificaţi metodele ştiinţei criminalistice. Se știe că metodica ştiintifică reprezintă un sistem de modalități, o totalitate de acțiuni și operațiuni privind cunoașterea legităților ce constituie obiectul ei. Prin metoda științifică se subînțelege nu numai sistemul de procedee ale cunoașterii ei, ci și o modalitate aparte a activității teoretice sau practice (de exemplu, analiza, sinteza, inducția, deducția, abstractizarea, prognozarea etc.). In acest sens, noțiunile de metodă, procedeu, modalitate se utilizează ca fiind identice. În activitatea criminalistică, în linii mari, se utilizează următoarele trei grupe de metode: a) general-știintifice; b) particular-ştiintifice; c) speciale. I. Prima grupă de metode sunt aplicate în toate știintele – tehnice, naturale şi umanistice. La rândul lor, aceste metode pot fi divizate în două subgrupe, și anume: metode logice şi metode senzorial-raționale. Logica include următoarele metode de cercetare și raționament: analiza și sinteza; inducția si deducția; ipoteza; analogia; abstractizarea și generalizarea. Metodele general-științifice care au ca support folosirea organelor senzoriale și de rațiune ale omului sunt: metoda observației; metoda măsurării; metoda experimentală; metoda modelării; metoda comparației; metoda descrierii. II. A doua categorie de metode, frecvent aplicate în activitatea criminalistică, sunt cele particular-științifice. Printre acestea pot fi menționate metodele fizice, fizico-chimice, matematice, cibernetice și antropologice. III. Metodele speciale criminalistice, pot fi încadrate în trei subgrupuri după cum urmează: metodele tehnico-criminalistice; metodele expertizelor-criminalistice sau constatărilor tehnicoștiițifice, metodele tactice de organizare și de desfășurare a acțiunilor procesuale. 1.2 (5) Argumentaţi necesitatea aplicării în ştiinţa şi practica criminalistică a metodelor general – ştiinţifice.

Metodele general- științifice sunt aplicate în toate știintele – tehnice, naturale şi umanistice. La rândul lor, aceste metode pot fi divizate în două subgrupe, și anume: metode logice şi metode senzorial-raționale. Logica include următoarele metode de cercetare și raționament: analiza și sinteza; inducția si deducția; ipoteza; analogia; abstractizarea și generalizarea. 1. Analiza și sinteza. Analiza este o cercetare bazată pe studiul sistematic el fiecărui element în parte. Sinteza constă în îmbinarea unor elemente separate care pot constitui un întreg al elementelor dispersate prin analiză, astfel încât se obtin noi cunostințe despre legăturile și interdependențele lor. În calitate de instrumente de analiză şi sinteză se folosesc diversele clasifi- cări criminalistice: ale urmelor infracțiunilor; ale semnalmentelor exterioare ale omului, ale armelor de foc, ale caracteristicilor scrisului etc. Spre exemplu, prin analiză se examinează un text în litigiu din diferite puncte de vedere, iar prin sinteză se evaluează dacă totalitatea caracteristicilor coincidente ale semnăturilor comparate este sau nu irepetabilă, adică individualizatoare. 2. Inducția și deducția. Inducția prezintă o formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea gândirii de la particular la general. O astfel de direcție de investigație se creează în cazul în care informațiile despre circumstanțele faptei și despre făptaş sunt foarte puține, criminalul se sprijină mai cu seamă pe experiența personală, intuiție, pe practica unor exemple anterioare de acest fel. Deducția, dimpotrivă, constituie un raționament ce realizează trecerea de la general la particular. Aceasta este eficientă mai ales în cazul în care se cercetează infracțiunile comise prin folosirea unor moduri tipice, similare. 3. Ipoteza este o presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza unor fapte cunoscute, date experimentale sau pe baza intuiției etc. cu privire la fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau mecanismul intern care le produce. 4. Analogia prezintă o formă de raționament ce realizează activitatea de cunoaştere de la particular spre particular. 5. Abstractizarea este o operație a gândirii prin care teoretic se separă ceea ce nu este separat sau separabil în realitate și se rețin unele caracteristici şi relații esențiale ale obiectului cercetării. 6. Generalizarea constituie o operație logică prin care se trece de la notiuni cu o sferă mai restrânsă şi un conținut mai bogat la noțiuni cu o sferă mai largă si un conținut mai restrâns. Metodele general-ştiintifice care au ca suport folosirea organelor senzoriale și de rațiune ale omului sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite nu numai în cercetările criminalistice dar şi în alte domenii. Acestea sunt: 1. Metoda observației. Observația este înțeleasă ca percepția minuțioasă și consecventă a locului faptei, a obiectelor, fenomenelor, persoanelor bănuite. Observația, efectuată de către organul de urmărire penală, diferă după conținut și modalitate, de la fapt la fapt, de la o acțiune procesuală la alta, de la un obiect la altul. Ea poate fi efectuată nemijlocit de ofițerul de urmărire penală, procuror, specialist, ca în situația cercetării la fața locului, percheziției, experimentului în procedura de urmărire penală, interogării, prezentării spre recunoaștere, precum și de alte persoane ca și în cazul constatării tehnico-științifice, expertizei criminalistice sau al activității speciale de investigații. 2. Metoda măsurării. Prin măsurare în activitatea criminalistică se determină: dimensiunile spațiului unde a fost comisă fapta ilicită, extinderea consecințelor infracțiunii etc.;, interpoziția diverselor obiecte, urme şi corpuri delicte în baza cărora devine posibilă reconstituirea tabloului în ansamblu al locului săvârșirii infracțiunii; vechimea unor evenimente ca: timpul împușcăturii, durata acțiunilor în situația unui experiment în cadrul urmăririi penale sau expertize, viteza de deplasare pe baza urmelor de frânare în cazul unui accident de circulație ș.a.;, volumul, greutatea, temperatura, concentrația, gradul de rezistență, elastici- tatea, densitatea, alte caracteristici ale obiectelor materiale cu

3.

4.

5.

6.

semnificație criminalistică. Realizarea măsurărilor la fața locului sau efectuarea expertizelor, presupune aplicarea mijloacelor tehnice respective. Metoda experimentală. Scopul experimentului constă în stabilirea naturii fenomenului, obiectelor supuse observării, esenței și provenienței acestora, căilor și metodelor de administrare a lor. De exemplu, numai pe cale experimentală se poate de constatat dacă o substanță prezentată pentru cercetare constituie sau nu un drog. Metoda modelării. În linii generale, această metodă constă în înlocuirea și investigarea obiectului original cu un model, adică cu un analog creat în mod special. O situație aparte de modelare teoretică prezintă reconstituirea faptei comise sau a unor circumstanțe, adică restabilirea infracțiunii cercetate după urmele materialelor depistate la fața locului, după descrierea unor împrejurări de către martori oculari, victime sau chiar de înșiși bănuiții reținuți. O categorie deosebită de modelare criminalistică constituie întocmirea portretului-vorbit, fotorobotului bănuitului sau victimei etc. Metoda comparației. Această metodă presupune confruntarea de proprietăți sau indicii a două sau a mai multe obiecte, lucruri, materiale, fiinte sau fenomene, scopul determinării identității sau apartenenței la grup a acestora. În criminalistică metoda comparației este folosită ca mijloc de cunoaștere în cadrul cercetării locului faptei, percheziției, prezentării spre recunoaştere și alte- le, precum și la efectuarea expertizei. Metoda descrierii. Prin această metodă în fiecare caz de depistare a infracțiunii săvârşite, organul de urmărire penală fixează, înfățişează toată informația (datele) cu caracter criminalistic, obținute ca rezultat al acțiunilor procesuale efectuate, în procesele-verbale corespunzătoare și în alte documente (rapoarte, ordonanțe, rechizitoriu).

1.3 (7) Analizaţi metodele ştiinţifice ce urmează a fi aplicate la descoperirea urmelor slab vizibile şi invizibile de mâini. La descoperirea urmelor slab vizibile și invizibile de mâini urmează a fi aplicate metodele tehnico-criminalistice. În acest sens, este de remarcat faptul că metodele tehnico-criminalistice sunt destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunii, desfăşurării evidenței criminalistice și măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizând prevenirea furturilor, traficurilor de stupefiante etc. Un avantaj obținut prin intermediul metodelor și mijloacelor tehnice este posibilitatea de fixare a informației cu semnificație criminalistică. Specificul cercetării cauzelor penale care, ca toate faptele descoperite, să fie fixate procesual, dar și tehnic, în mod corespunzător regulilor criminalistice. Soluționarea acestor obiective este înlesnită de aplicarea unei anumite grupe de tehnici și tehnologii, cu ajutorul cărora este posibil de a fixa obiectiv şi multilateral împrejurările de fapt.

Subiectul II. Interacţiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative în cadrul cercetării infracţiunilor grave şi deosebit de grave. 2.1. (3) Prezentați esența și baza legislativă a interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigații, ministere și departamente în cadrul cercetării cauzei penale. Interacțiunea reprezintă o activitate bazată pe lege ori pe acte normative departamentale, coordonată prin scopul, locul și timpul efectuării acțiunilor organelor speciale și de urmărire penală, independente sub aspect administrativ unele de altele, precum şi ale reprezentanților altor

organizații, întreprinderi, activitate ce se exprimă în îmbinarea rațională a mijloacelor și metodelor ce pot servi unui rezultat comun, îndeplinirii sarcinii de depistare, curmare şi descoperire a infracțiunii. De menționat, în această ordine de idei, că elementele componente ale interacțiunii pot fi următoarele: a) baza legislativă strictă a activității diferiților reprezentanți ai organelor speciale, de drept ș.a.; b) conlucrarea lor și coordonarea scopului, locului, timpului, altor circumstanțe necesare obținerii unui rezultat comun; c) independența deplină a subiecților în planul obligațiilor de serviciu; d) stricta delimitare a funcțiilor de serviciu și îndeplinirea obligațiunilor proprii. Drept bază juridică a interacțiunii activității ofițerului de urmărire penală, procurorului cu reprezentanții altor subdiviziuni ori organe servesc prevederile legislației procesuale în vigoare, Legea despre poliție, precum și actele normative departamentale – ordinile, instrucțiunile, dispozițiile respective ale MAI, CAN, SV, Procuraturii Republicii Moldova, precum și acordurile interstatale de acordare a ajutorului juridic pe cauze penale. Scopurile principale ale interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu organele (serviciile) speciale de investigații, ministere și departamente în cadrul cercetării cauzei penale sunt : 1. Prevenirea și curmarea infracțiunilor, demascarea la timp a persoanelor implicate în săvârșirea acțiunilor ilicite și atragerea lor la răspundere conform legii; 2. Efectuarea acțiunilor comune în vederea cercetării multilaterale, depline și obiective a infracțiunilor comise, precum și a căutării infractorilor dispăruți; 3. Restabilirea onoarei, demnității cetățenilor, a ltor drepturi încălcate în urma infracțiunilor comise ; 4. Asigurarea compensării prejudiciului material cauzat în urma infracțiunii cercetate 2.2. (5) Identificați etapele și principiile interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigaţii. În corespundere cu practica stabilită a organelor de urmărire penală (MAI, CNA ș.a.), interacțiunea poate fi efectuată până la pornirea procesului penal, în timpul cercetării infracțiunii în cauză şi după trimiterea dosarului în judecată. La toate cele trei etape ale interacțiunii, în calitate de inițiator al acestei activități poate fi atât lucrătorul operativ, cât şi ofițerul de urmărire penală. Rolul și locul lor diferă însă în funcție de etapa interacțiunii și de forma acestei activități. Dacă până la pornirea procesului penal rolul principal în organizarea și efectuarea interacțiunii îi aparține lucrătorului operativ, apoi la etapa cercetării infracțiunii acest rol este preluat de ofițerul de urmărire penală. Interacțiunea la toate cele trei etape poate fi numită de natură administrativă, când ea se bazează pe actele normative departamentale, și de natură procesuală, când activitatea în comun a câtorva reprezentanți ai organelor speciale și de drept se bazează pe legea de procedură penală, legea despre poliție etc. De exemplu, actele departamentale ale organelor speciale obligă lucrătorii operativi să analizeze și să aprecieze în comun cu organele de urmărire penală materialele cu privire la activitatea ilicită a subiectului aflat în supraveghere. In cazurile necesare, organele de urmărire penală responsabile de aceste materiale pot recomanda efectuarea măsurilor operative suplimentare în scopul dobândirii şi documentării informației probante, ele sunt, de asemenea, în drept să-și expună părerea referitor la modul de legiferare a datelor operative, realizare a dosarelor de evidență operativă, existența temeiurilor de tragere la răspundere penală în mod operativ a persoanelor supravegheate de organe etc.

2.3. (7) Analizați formele interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigaţii la cercetarea omorurilor. În conlucrarea ofițerului de urmărire penală cu serviciile special de investigații, cu alte organe de drept, inclusive din alte state, și uneori cu anumite, ministere departamente, s-au creat următoarele forme de interacțiune: - informarea reciprocă la timp despre faptele infracționale şi, pe parcursul cercetării, despre rezultatele obținute ce prezintă interes reciproc; - planificarea în comun ori coordonarea activității de descoperire, cercetare şi prevenire a infracțiunilor; - participarea lucrătorilor operativi la efectuarea unor acțiuni de urmărire penală; - îndreptarea și îndeplinirea unor delegații, comisii rogatorii pe cazul cercetat. Schimbul de informație între lucrătorii operativi şi ofițerul de urmărire penală, referitor la infracțiunile depistate, se efectuează în ordinea stabilită, oral ori în scris. Ofițerul de urmărire penală şi lucrătorul operativ asigură în comun verificarea informației de importanță pentru procesul cercetării cazului penal, fiind răspunzători, în egală măsură, pentru divulgarea surselor operative și a metodelor de obținere a informației. Pentru ca măsurile speciale de investigații să se soldeze cu rezultatele scontate, ofițerul de urmărire penală poate aduce la cunoștința lucrătorilor operativi unele materiale ale dosarului penal. Lucrătorii operativi pot primi informația necesară pentru utilizarea ei nu nu mai de la ofițerul de urmărire penală, dar și participând nemijlocit la efectuarea unor acțiuni de urmărire penală. Aceste cazuri trebuie coordonate de fiecare dată cu ofițerul de urmărire penală, care efectuează acțiunea respectivă. Acesta, la rândul său, nu este obligat să participe direct la efectuarea măsurilor de investigații operative, dar poate utiliza în procesul unor acțiuni de urmărire penală date primite de la lucrătorul operativ.

Test nr. 8 Subiectul I: Tezele generale ale tehnicii criminalistice. 1.1 (3) Definiţi noţiunea și determinați sarcinile tehnicii criminalistice. Tehnica criminalistică este un compartiment al științei criminalistice și prezintă un sistem argumentat științific de metode, procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organele împuternicite prin lege, în vederea depistării, fixării, examinării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetării, descoperirii și prevenirii actelor prejudiciabile. Sarcinile tehnicii criminalistice sunt: a) contribuția activă la combaterea fenomenului infracținal cu metodele, procedeele și mijloacele tehnice performante; b) elaborarea noilor și perfecționarea actualelor procedee, metode și mijloace de descoperire, fixare, ridicare și examinare a materialelor de probă; c) elaborarea și perfecționarea bazelor teoretice, tactice și metodice ale utilizării mijloacelor tehnice criminalistice; d) elaborarea și perfecționarea mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor; e) elaborarea și perfecționarea metodicilor de efectuare a constatărilor tehnico-științifice și expertizelor criminalistice; 1.3 (5) Determinați principiile aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice la cercetarea infracțiunilor.

Aplicarea metodelor și mijloacelor tehnico-criminalistice la cercetarea infracțiunilor presupune neapărat necesitatea respectării unor principii şi reguli fundamentale, astfel încît folosirea lor să nu dăuneze vieţii şi sănătăţii omului. Ca principiu general şi prioritar în contextul dat este legalitatea. Orice instrument tehnic sau metodic, cu toată eficacitatea lui, nu poate fi folosit, dacă el contravine normelor de drept. Totodată, la aplicarea mijloacelor-tehnice urmează a se ține cont de criteriul etic. Astfel, se interzice de a se utiliza metode, procedee şi mijloace tehnicocriminalistice neconforme moralităţii şi normelor etice, aducînd astfel atingere drepturilor şi libertăţilor ocrotite de lege. În literatura de specialitate s-a pus în discuție criteriul temeiniciei ştiinţifice care se manifestă în exactitatea şi autenticitatea rezultatelor aplicării mijlocului tehnic. Putem evidenţia următoarele semne ale temeiniciei ştiinţifice a metodelor şi mijloacelor tehnice: corespunderea lor nivelului contemporan de cunoştinţe unanim acceptate și posibilitatea creării algoritmului situaţional al aplicării mijlocului sau metodei respective. Legiuitorul, reglementînd activitatea subiecţilor investigării infracţiunilor, s-a condus inclusiv şi de principiile morale: respectul faţă de onoarea, demnitatea şi inviolabilitatea persoanei, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, secretul corespondenţei, convorbirilor, comunicaţiilor etc. 1.3 (7) Evaluaţi structura tehnicii criminalistice şi prezentați clasificarea mijloacelor tehnicocriminalistice. Tehnica criminalistică are următoarea strctură : 1. Tezele generale (aspecte conceptuale) ale tehnicii criminalistice ; 2. Ramurile tehncii criminalistice ; La rîndul lor ramurile tehncii criminalistice sunt : a. Fotografia și audio-videoânregistrarea criminalistică ; b. Traseologia criminalistică ; c. Armologia criminalistică ; d. Documentologia criminalistică ; e. Gabitoscopia criminalistică ; După scopul și subiecții care utilizează mijloacelor tehnico-criminalistice, ele pot fi repartizate în trei categorii: 1. Mijloace tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea, examinarea și ridicarea probelor materiale; Mijloacele tehnico-criminalistice de depistare, fixare, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sunt cuprinse în truse criminalistice portative (portabile), complete speciale și laboratoare criminalistice mobile. Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la față locului și efectuării altor acțiuni procesuale, în special, a percheziției, prezentării spre recunoaștere, reconstituirii faptei, experimentului în procedura de urmărire penală și specializate pentru efectuarea unor operații tehnico-științifice aparte (destinate prelevării mirosului de pe urmele infractorului la fața locului, testării substanțelor narcotice, dactiloscopierii bănuitului etc.). Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operațiuni de cercetare la față locului, împărțit în mai multe compartimente, dintre care: - Compartimentul traseologic; - Compartimentul pentru executarea măsurătorilor și marcarea obiectelor principale; - Compartimentul necesar executării desenelor sau schiței; Trusele criminalistice specializate sunt de mai multe tipuri: - Trusă pentru testarea stupefiantelor; - Trusă pentru marcarea unor obiecte; - Trusă pentru relevarea urmelor papilare, lente cu radiații de tip laser etc.; 2. Mijloace tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor criminalistice;

Expertizei criminalistice i se atribuie, practic, orice obiect material fie de natură organică, fie anorganică dacă el, desigur, este purtător al informației probante și dacă evidențierea și descifrarea acestei informații impune efectuarea unei examinări speciale, bazată pe utilizarea mijloacelor și metodelor criminalistice. Pentru examinarea în cadrul expertizelor a obiectelor și urmelor, experții criminaliști apelează la mijloace optice sau electronice de examinare. Dintre acestea menționăm: lupa, microscopul optic, stereomicroscopul, microscopul comparator, microscopul de polarizare, microscopul electronic cu baleiaj. 3. Mijloace tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor. Legiuitorul a pus în sarcina organelor de drept nu numai curmarea, cercetarea și descoperirea actelor infracționale pe teritoriul țării, dar și prevenirea acestora. Mijloacele tehnice utilizate in scopul preveniri infractiunilor sе impart in două categori: de semnalizare si cu efect de cursa, cunoscute sub denumirea de сарcane criminalistice, Mijloacele din prima categorie sunt predestinate sa impiedice savarsirea unor actiuni (deplasarea intr-o direcție interzisa sau in apropierea unui obiect protejat, forțarea mijloaсelor de încuiere, spargerea unui obiectiv de constructie), semnalizand tentativa de a patrunde la obiectul protejat. Aceste mijloace tehnice de semnalizare sunt folosite in scopuri preventive, cu preponderență pentru pаza unor obiecte sau valori. A doua categorie de mijloace tehnice, utilizate în scopul prevenirii unor infracțiuni, sunt capcanele criminalistice. Folosirea capcanelor criminalistice în lupta împotriva comiterii de infracțiuni are un dublu rol: preventive, deoarece întotdeauna prin identificarea făptuitorilor se ajunge la curmarea șirului de fapte penale și la limitarea prejudiciului și un rol represiv prin identificarea, prinderea și tragerea la răspundere penală a autorilor. În funcție de genul de infracțiune, de specificul locului faptei și de cercul de suspecți, știința criminalistică a elaborat următoarele tipuri de capcane: fizice, chimice, odorante, radioactive, optice și fonice.

Subiectul II : Tactica efectuării confruntării în procel cercetării cauzei penale. 2.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic al noţiunii de confruntare în procedura de

urmărire penală. Confruntarea în procesul penal este o acțiune procesuală și de tactică criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două sau mai multor persoane în declarațiile cărora, depuse anterior, există divirgențe de natură să împiedice cunoașterea adevărului juridic. 2.2. (5) Argumentaţi situaţiile în care confruntarea este contraindicată.

Practica demonstrează că nu este recomandabil să se efectueze confruntarea în următoarele cazuri: - între persoanele apropiate sau care se află în dependență materială; - între persoanele care și-au demonstrat ferm poziția de rea-credință în cauza cercetată; - între persoanele ce se află în relații duşmănoase; - cu participarea minorilor sau a persoanelor cu handicap (dizabilități). Luând decizia de a efectua confruntarea între anumite persoane, ofițerul de urmărire penală trebuie să pornească de la declarațiile concrete ale acestora, esența divergențelor pentru cauza cercetată, scopul concret al acțiunii date, poziția celui ce a spus adevărul și fermitatea lui de a-și menține declarațiile depuse anterior. 2.3. (7) Proiectați problemele tactice și structura confruntării între un martor și învinuit. La efectuarea confruntării se recomandă aplicarea următoarelor procedee tactice: a) în încăperea, unde s-a planificat efectuarea confruntării trebuie invitată mai întâi persoana care a făcut declarații sincere, după părerea ofițerului de urmărire penală. b) persoanele confruntate trebuie așezate în încăperea respectivă pregătită, la oarecare distanță una de alta, ambele cu fața spre ofițerul de urmărire penală, și nu altfel. Anume în așa mod se creează şi posibilitatea supravegherii mai bine a celor confruntate și, eventual, curmarea unor încercări de comunicare nonverbală (prin semne, gesturi, exprimări ale fizionomiei etc.).

c) în cazul în care la confruntare participă martorul sau partea vătămată, ofițerul de urmărire penală preîntâmpină aceste persoane despre răspunderea penală pentru refuzul sau darea declarațiilor false (art.312 și 313 CP RM) și le explică drepturile și obligațiile lor. Bănuitului sau învinuitului, participant la confruntare, de asemenea, se explică drepturile și obligațiile acestuia. Confruntarea propriu-zisă continuă cu întrebarea adresată ambilor participanți la această acțiune, dacă se cunosc între ei și în ce relații se află. Această întrebare poate fi concretizată, și anume, în caz pozitiv, de când și în legătură cu ce se cunosc, dacă relațiile lor nu influențează declarațiile depuse, dacă relațiile nu poartă un caracter duşmănos. În cazul confruntării între rudele apropiate nu se recomandă întrebarea de când se cunosc persoanele respective, dar se menționează în procesul-verbal gradul de rudenie al acestora. În continuare, se procedează la adresarea întrebărilor participanţilor la această acțiune, ce se referă la scopul concret al confruntării, respectiv la înlăturarea divergențelor în declarațiile depuse de aceștia anterior. Întrebările trebuie formulate într-un mod clar și concis, să se refere doar la anumite circumstanțe, împrejurări, între care s-au ivit divergențe, și nu la toate faptele prejudiciabile cercetate sau volumul de probe acumulat în cauză. Prima întrebare, în esență, la confruntare trebuie adresată persoanei (indiferent de statutul său procesual – martor, parte vătămată, bănuit sau învinuit), care, după cărerea ofițerului de urmărire penală, este sinceră (de bună-credință), declarațiile căreia, depuse anterior, au fost verificate și coroborează cu alte probe în cauză. A doua întrebare se adresează celuilalt participant la confruntare și constă în aceea dacă acesta confirmă sau nu cele relatate de prima persoană. Ascultând declarațiile făcute în prezența sa, uneori în urma mai multor confruntări, persoana dată, care nu era sigură că organul de urmărire penală cunoaşte adevărul, poate să-și schimbe poziția ocupată anterior și să confirme cele relatate. După aceasta urmează întrebarea adresată ambilor participanți la confruntare, dacă aceștia au întrebări unul față de altul în legătură cu cele relatate. Întrebările reciproce se adresează prin intermediul ofițerului de urmărire penală care efectuează confruntarea. Sub aspect procedural și tactic, cele expuse prezintă structura clasică și optimală a confruntării persoanelor în procesul penal. Însă în unele situații, în funcție de anumite circumstanțe, acest proces de înlăturare a divergențelor poate fi mai complicat, în legătură cu necesitatea de a-i adresa persoanei de rea-credință unele întrebări de precizare, detaliere referitor la anumite circumstanțe, împrejurări expuse de participantul sincer, în scopul demascării celui ce opune rezistență și nu spune adevărul. De asemenea, confruntarea se complică și atunci când apar multiple întrebări reciproce la participanții acțiunii date, inclusiv provocatoare, de denigrare sau întrebări ale avocaților către cei confruntați. In anumite situații. una dintre persoanele confruntate, de obicei bănuitul, învinuitul, încearcă să-si intimideze adversarul ori să-i obțină compasiunea, încercând să-l atrăgă de partea lui. De aceea este necesar ca pe întreaga durată a confruntării să se urmărească cu atenție atitudinea, reacțiile şi comportamentul celor audiați, care pot oferi indicii cu privire la poziția față de aspectele ce urmează a fi clarificate. În anumite momente, este necesară intervenția imediată a ofițerului de urmărire penală care efectuează confruntarea sau asistă la acțiunea dată, supravegează persoanele confruntate, atrăgânduli-se atenția la comportamentul inadecvat și necesitatea manifestării unui comportament civilizat, ori să se refere doar la problemele cu privire la care a fost adresată întrebarea concretă. Ca rezultat al efectuării corecte a confruntării nu numai că se pot înlătura divergențele dintre declarațiile persoanelor audiate anterior, dar și se poate ajunge la obținerea de noi probe și date care servesc la stabilirea adevărului în cauză.

Test nr. 9 Subiectul I. Noțiunea și caracteristicile scrisului 1.1. (3) Definiți noțiunea și nominalizați proprietățile scrisului. Scrisul poate fi definit drept un sistem de comunicare, de reproducere (expunere) a gândurilor și a vorbirii prin semne grafice. Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită celor două proprietăți fundamentale ale scrisului: individualitatea şi stabilitatea relativă. Individualitatea scrisului se exprimă în

particularitățile caracteristicilor generale și a celor speciale (individuale, particulare) a semnelor grafice. Fiecare dintre aceste caracteristici, luate izolat, pot fi întâlnite în scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor (ansamblul) este irepetabilă pentru fiecare persoană în parte, ca și impresiunile (amprentele ) digitale. Stabilitatea scrisului se prezintă ca o faptă de instaurare a grafismului unei persoane prin învățare, deprindere. Caracteristicile generale și cele particulare, majoritatea formelor scripturale, practic, rămân constante toată viața, Această stabilitate este relativă, întrucât scrisul suferă doar modificări de evaluare, degradare, de obicei fără repercusiuni notabile asupra posibilității de identificare a persoanei. 1.2. (5) Determinați importanța criminalistică a scrisului de mâmă și principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul unei persoane. Importanța criminalistică a scrisului de mână, se manifestă prin faptul că scrisul este irepetabil pentru fiecare persoană în parte. Caracteristicile generale și speciale pe care le are scrisul de mână au menirea să contribuie la stabilirea scriptorului documentului diagnosticat în prealabil de organul de urmărire penală, apoi identificat de expertul criminalist. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul unei persoane sunt, în esență, următoarele: - necesitatea scrierii rapide; - stările patologice, dintre care bolile cronice și îndeosebi bolile mintale, care generează alterări grave ale scrisului, ajungând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constând în tendința persoanei de a folosi la nesfârșit anumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderii de a scrie, pierderea vederii, pierderea mâinii; - conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor, fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situație întâlnită frecvent în practica judiciară la scrierea unor testamente de către bătrâni grav bolnavi, în cazul răpirii de persoane, executarea unor scrisori de amenințare sub dictare etc.; - stărille de intoxicație cu alcool, cu diverse substanțe tranchilizante sau stupefiante, cu substanțe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente; - existența unor condiții improprii de scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu suprafața neregulată pe care se scrie, poziția incomodă a scriptorului ori scrisul în picioare, în condiții de frig etc. Modificări produse de aceste cauze se reflectă în nesiguranţa trăsăturilor, în direcția neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale gramelor și, uneori, în alterări grave ale scrisului care poate căpăta un aspect haotic, total dezorganizat.

1.3. (7) Analizați caracteristicile topografice, generale și speciale (particulare) ale scrisului Caracteristicile topografice ale scrisului vizează modul de dispunere, de amplasare a unui text pe hârtie sau pe un alt support și constau în: a) marginile lăsate de scriptor, care pot fi egale sau diferite, mare, mijlocie sau mică lăsată în stânga, cât și în dreapta textului, regulată, şerpuită, oblică; b) mărimea alineatelor apreciată potrivit acelorași criterii, ca mare, mijlocie cau mică, înlăturându-se situații de genul lipsei alineatelor ori de începere a alineatului la o distanță foarte mare de marginea hârtiei;

c) intervalul dintre rânduri, element specific pentru modul de spațiere a scrisului, care se interferează cu alte caracteristici generale ale scrierii; d) intervalul dintre cuvinte care se determină în raport cu lățimea literelor. Această distanță poate fi mică, medie (ca lățimea a două litere) și mare; e) amplasarea diverselor mențiuni, cum ar fi semnătura, data, indicarea persoanei căreia este destinat înscrisul ş.a., Caracteristicile topografice ale persoanei nu pot servi direct la identificarea persoanei scriptorului, ci doar la restrângerea cercului suspect. Caracterisiticile generale ale scrisului sunt relativ numeroase, cele mai importante fiind: 1. Gradul de evoluție sau evoluția grafică a scrisului.Evoluția grafică a scrisului se manifestă în ușurința cu care scrie persoana concretă, precum și experiența pe care o are aceasta la relatarea scrisă. Evoluția unui scris reprezintă stadiul la care persoana a ajuns cu deprinderea sau tehnica de a scrie. 2. Forma sau structura scrisului se apreciază după configurația literelor, adică după modelul cum sunt trasate literele. Din acest punct de vedere, se disting scrisuri cursive și scrisuri cu caractere tipografice (de tipar). Printre formele mai importante ale scrisului cursive, se disting formele: arcadate, ghirlandate, unghiulare, rotunjite. 3. Dimensiunea sau mărimea scrisului este dată de înălțimea și lățimea literelor. Aceasta se apreciază prin raportarea întregului text la mărimea generală a suportului de scris și la destinația sa. Dimensiunea scrisului poate fi mare, dacă înălțimea literelor depășeşte 4 mm; mijlocie între 2-4 mm sau mică – nu depășeşte 2 mm. Înălțimea literelor este în special o caracteristică ușor de schimbat și de aceea mai puțin valorează în procesul de identificare a autorului. 4. Înclinarea scrisului sau a literelor se socoteşte după poziția axei longitudinale a literelor, în raport cu linia de bază a scrisului. Potrivit acestui criteriu, scrisurile pot fi: drepte (verticale), înclinate spre stânga, înclinate spre dreapta, și nedeterminate (instabile). 5. Coeziunea sau continuitatea scrisului reprezintă gradul de legare a literelor într-un cuvânt, adică scrierea cuvintelor, fără ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie. 6. Repartizarea sau spațierea scrisului este caracterizată în distanța dintre litere și cuvinte, spațiile dintre rânduri şi mărimea alineatelor. 7. Presiunea sau apăsarea scrisului pusă în evidență, în principal, de grosimea trăsăturilor și, eventual, de urmele de adâncime din stratul de hârtie. 8. Direcția rândurilor scrise este determinată de particularitățile psihofiziologice ale executorului textului și influențată de condițiile concrete, obiective si subiective în care sa scris. Rândurile pe hârtie pot căpăta următoarele direcții: a) ascendentă, ridicându-se în sus pe parcursul scrierii: b) orizontală, păstrând unghiul constant; c) descendentă, coborându-se în jos pe parcursul scrierii, chiar și în prezența liniaturii. 9. Forma liniilor de bază a rândurilor. În acest sens forma liniei de bază a rândurilor scrise poate fi clasificată în următoarele categorii: a) rând drept; b) rând convex; c) rând concav; d) rând şerpuit; e) rând în scară; Caracteristicile speciale ale scrisului se caracterizează ca un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice. Ca și caracteristici speciale, pot fi nominalizate: 1. Construcția semnelor grafice, sau modul în care este alcătuită o literă sau o cifră, forma ei, modelul de bază utilizat de scriptor, care poate fi caligrafic sau tipografic. 2. Direcția și succesiunea mișcărilor de execuție a elementelor semnelor grafice. Realizarea elementelor componente ale semnelor grafice constituie un rezultat al deprinderii fiecărei persoane. Ca direcții de mișcare ale instrumentului de scris se cunosc doar mișcarea spre dreapta (abducție), spre stânga (aducție), de sus în jos (descendentă) și de jos în sus (ascendentă).

3. Numărul elementelor constructive a semnelor grafice. Potrivit modelului caligrafic cunoscut, o literă poate fi executată, de exemplu dintr-o singură trăsătură, din două trăsături, din trei și din patru. Studierea numărului de mișcări, trăsături, a succesiunii lor, a întreruperilor în executarea gramelor este foarte importantă, căci ele reprezintă elemente strict individuale ale scrisului, iar neglijarea de către falsificator a acestor detalii în cazul unei contrafaceri constituind un indiciu deosebit de convingător în demonstrarea falsului. 1. Forma elementelor componente este cea care, în mare parte, imprimă individualitate unei construcții grafice. 2. Modul de începere a semnelor grafice, care evidențiază două aspect, și anume, procedeul folosit și poziția punctului incipient. 3. Legătura semnelor grafice și a elementelor lor, ca o caracteristică specială, priveşte doar scrisurile caligrafice, deoarece la cele tipografice ea nu se realizează. 4. Modul de finalizare a semnelor grafice este cel puțin tot de importanță caracteristică ca și modul de începere, mai ales la semnături, la care terminația reprezintă o parte componentă extrem de valoroasă. 5. Modul de scriere a unor semne grafice separate, de asemenea, constituie o caracteristică specială a scrisului. 6. Modul de scriere a unor mențiuni pe documentul examinat. Aceste semne sunt altele decât acele din textul propriu-zis. Ele se referă la datele calendaristice, operațiunile matematice, diferite abrevieri, numerotarea, încheierea paginilor, bifările, sublinierile etc. Sistemul și modul de redare și de dispunere în pagină a unor astfel de inscripții (mențiuni) este individual, deși parțial poate fi găsit în scrisul mai multor persoane. Caracteristicile generale și special au menirea să contribuie la stabilirea scriptorului documentului diagnosticat în prealabil de organul de urmărire penală, apoi identificat de expertul criminalist.

Subiectul II. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor. 2.1.(3) Prezentați esența organizării și planificării activităţii de cercetăre a infracțiunilor. Organizarea cercetării cauzei penale prezintă activitatea rațională a ofițerului de urmărire penală, care include un anumit complex(sistem) de decizii(hotărâri) și acțiuni orientate spre constatarea evenimentului ilicit, identificarea persoanei infractorului, stabilirea vinovăției acesteia și altor circumstanțe care au importanță pentru soluționarea sarcinilor procesului penal. Planificarea cercetării cauzei penale este o activitate complicată de analiză și evaluare a situației și probelor acumulate în cauză de către ofițerul de urmărire penală și constă în întocmirea programului de lucru asupra tuturor îmrejurărilor de fapt, care urmează a fi stabilite pe cauza instrumentată. 2.2.(5) Deduceţi elementele și sarcinile organizării cercetării infracțiunilor. Studierea practicii organelor de urmărire penală ne permite să delimităm cele mai caracteristice elemente ale conținutului activității lor în vederea organizării și desfăşurării cercetării infracțiunilor. La ele se referă: 1) obținerea sau culegerea și analiza informației inițiale despre infracțiune; 2) efectuarea acțiunilor de urmărire penală inițiale şi de neamânat, a măsurilor speciale de investigații în legătură cu cazul penal; 3) elaborarea versiunilor de urmărire penală și planificarea cercetării infracțiunilor; 4) efectuarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigații; 5) interacțiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative, tehnice, cu alte organe de drept, inclusiv din alte state etc. pentru rezolvarea sarcinilor procesului penal;

6) analiza și controlul activității de urmărire penală pe cazul concret. Elementele enumerate pentru organizarea cercetării infracțiunilor se manifestă în practică atât independent, cât şi în îmbinare ori într-un anumit ansamblu. Organizarea cercetării faptelor penale are drept scop rezolvarea următoarelor sarcini: 1) contracararea imediată a infracțiunii şi localizarea consecințelor posibile; 2) clarificarea situației reale și adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală a persoanelor concrete; 3) determinarea corectă a complexului de decizii și acțiuni procesuale și neprocesuale necesare, a măsurilor speciale de investigații în situația creată; 4) asigurarea soluționării sarcinilor procedurii penale, protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, menținerea ordinii de drept și apărarea securității interne a statului; 5) îndeplinirea măsurilor necesare de profilaxie și preventive în legătură cu depistarea infracțiunii. Aspectele menționate nu diminuează rolul și importanţa sarcinilor altor instituții şi organe de stat şi, totodată, nu asimilează funcțiile lor, ci au dreptul la existență de sine stătătoare. 2.3.(7) Evaluaţi şi caracterizaţi tipurile și etapele planificării activităţii de cercetare a infracţiunilor. În activitatea de urmărire penală, se efectuează două tipuri de planificări: Planificarea generală a cercetării cauzei ca proces presupune: - determinarea direcției investigațiilor prin elaborarea versiunilor generale de urmărire penală; - stabilirea sarcinilor urmăririi penale; - determinarea tacticii acțiunilor procesuale preconizate; - stabilirea termenelor și conscutivității de realizare a acțiunilor concepute; Planificarea fiecărei acțiuni de urmărire penală aparte presupune: - constatarea datelor faptice ce necesită cercetarea prioritară; - stabilirea sarcinilor, problemelor necesare a fi soluționate prin acțiunea dată de urmărire penală; - determinarea măsurilor de pregătire care se cer a fi executate; - stabilirea locului și timpului de desfășurare a activității planificate; - determinarea cercului de participanți la acțiunea concretă de urmărire penală; - preconizarea modurilor de fixare a procesului și rezultatelor acțiunii de urmărire penală; - verificarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare în aceste scopuri; - întocmirea planului în scris de desfășurare al acțiunii preconizate; În funcție de etapele cercetării, se disting genurile de planificare ce urmează: 1. Planificarea la etapa inițială de cercetare. 2. Planificarea la etapa ulterioară de cercetare. Planificarea cercetării cauzei penale la etapa inițială, de obicei, se efectuează oral și este determinată de specificul situației de urmărire penală apărute, condițiilor în care ofițerul de urmărire penală este nevoit să activeze întru soluționarea scopului procesului penal. Sarcinile planificării la această etapă constau în: - orientarea ofițerului de urmărire penală în circumstanțele infracțiunii; - stabilirea mecanismului infracțiunii, localizarea consecințelor periculoase ale faptei prejudiciabile; - depistarea, fixarea, examinarea și valorificarea probelor în cauză; - determinarea surselor de informație probantă; - identificarea și reținerea infractorului pe urme proaspete; - pregătirea materialelor şi punerea sub învinuire a făptuitorului; - depistarea cauzelor şi condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii etc.

Planificarea cercetării în etapa ulterioară se caracterizează prin realizarea multiplelor sarcini care stau în fața ofițerului de urmărire penală, și anume: - examinarea minuțioasă și verificarea probelor acumulate pe parcursul cercetării cazului dat în scopul demascării infractorilor, determinarea tuturor participanților la infracțiune, atragerea lor la răspundere penală; - depistarea și administrarea de noi probe; - stabilirea motivelor săvârșirii infracțiunii; - determinarea cauzelor şi condițiilor care au înlesnit realizarea scopului infracțional; - determinarea utilității materialelor în cauza cercetată; - pregătirea și prezentarea învinuitului, avocatului acestuia, părții vătămate, părții civilmente responsabile sau reprezentanților acestora a materialelor urmăririi penale pentru a lua cunoștință de ele etc.

Test nr.10 Subiectul I. Conceptul şi sarcinile criminalisticii. 1.1 (3) Definiți noţiunea şi determinați obiectul de studiu al ştiinţei criminalistice. Criminalistica poate fi definită ca o știință despre legitățile mecanismului de săvârșire a infracțiunilor, reflectările urmelor acestora, mijloacelor utilizate și persoanelor implicate în evenimentele infracționale, care, în baza acestor cunoștințe, elaborează anumite metode, mijloace și procedee de depistare, fixare, cercetare și utilizare a probelor infracțiunii săvârşite. Din definiția dată, reținem că obiectul de studiu al criminalisticii include două componente: cea a legităților proceselor de creare și administrare a materialelor probante și cea a metodelor, mijloacelor şi procedeelor de investigare criminalistică. Astfel conceput, obiectul criminalisticii prezintă importanță pe două planuri distincte. Pe de o parte, subliniază caracterul ştiințific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea anumitor legități, fie din domeniul naturii, fie cu caracter social. Pe de altă parte, criminalistica evidențiază funcțiile sociale ale științei în cauză: de cunoaștere, constructivă și comunicativă. 1.2 (5) Specificaţi sistemul criminalisticii şi rolul ei la prevenirea, cercetarea și descoperirea infracţiunilor. Pentru ca știinţa criminalistică să satisfacă cerințele înaintate față de ea, este necesar ca aceasta să reflecte sistemul ei și funcția socială a acesteia. Criminalistica modernă este constituită din patru compartimente, și anume: 1. teoria generală sau introducere în criminalistică; 2. tehnica criminalistică; 3. tactica criminalistică; 4. metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracțiuni. Toate aceste compartimente sunt în strânsă legătură reciprocă, constituind suportul științific în asigurarea organelor speciale și de drept în lupta cu criminalitatea și cu alte încălcări ale ordinii publice. Teoria generală sau introducerea în criminalistică este baza metodologică a științei criminalistice în ansamblu. Ea cuprinde cunoștințe privind premisele, noțiunea, obiectul și sarcinile criminalisticii, sistemul şi principiile fundamentale ale științei date, metodologia și legăturile criminalisticii cu alte ştiințe, istoria apariției și dezvoltării criminalisticii, colaborarea internațională a criminaliștilor, precum și teoriile de ordin general ale acestei științe, care au importanță metodologică pentru toate compartimentele și constituie o bază teoretică a concepțiilor științifice particulare. Tehnica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze teoretice privind legitățile formării urmelor infracțiunilor şi infractorilor, metodele, procedeele de depistare, fixare, interpretare și ridicare a lor, mijloacele tehnice utilizate în acest scop, precum și identificarea făptuitorilor,

victimelor sau obiectelor utilizate la comiterea faptelor ilicite. Acest compartiment al științei conține următoarele ramuri ale tehnicii criminalistice: a) fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică; b) traseologia criminalistică; c) armologia criminalistică; d) documentologia criminalistică; e) gabitoscopia criminalistică; f) fonoscopia criminalistică; g) odorologia criminalistică etc. Tactica criminalistică este constituită din tezele teoretice generale și ansamblul procedeelor tactice concrete (acțiunilor de urmărire penală prevăzute în Codul de procedură penală), aplicate la efectuarea cercetării criminalistice a faptelor ilicite. Metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracțiuni conține anumite teze generale, recomandări ștințifice, procedee și metode particulare, elaborate în scopul soluționării eficace a sarcinilor urmăririi penale. Aceste teze și recomandări sunt direcționate spre o mai bună organizare şi efectuare a investigațiilor criminalistice pe anumite categorii de infracțiuni. 1.3(7) Estimaţi principiile fundamentale și legăturile științei criminalistice cu alte științe. Activitatea criminalistică desfașurată cu prilejul investigării infracțiunilor se realizează conform anumitor principii – idei de bază de la care nu se poate devia. Principiile fundamentale ale criminalisticii sunt identice cu principiile dreptului procesual-penal. Acestea sunt; 1. Principiul legalității. În sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii, principiul legalității are o dublă semnificație: pe de o parte, reclamă un înalt nivel de organizare și efectuare a activităților criminalistice, astfel ca nimeni să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta penală săvârșită, iar pe de altă parte, impune organelor justiției penale cunoașterea și aplicarea întocmai a dispozițiilor legislației procesual-penale în întreaga lor activitate de descoperire și prevenire a infracțiunilor. Totodată, activitatea criminalistică trebuie să se conformeze întocmai normelor legislative, să se respecte cu strictețe drepturile și interesele legale ale celor implicați în proces, inclusiv restabilirea în drepturi a celor lezați în drepturi prin actul infracțional. 2. Principiul operativității în efectuarea urmăririi penale. Potrivit acestui principiu, organele de urmărire penală trebuie să reacționeze imediat și prompt la faptele comise, astfel încât să se asigure operativ depistarea, fixarea și examinarea tuturor probelor necesare aflării adevărului într-un proces penal. Aceasta presupune, de asemenea, clarificarea imediată a situației infracționale apărute, adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală sau refuzul de a porni urmărirea penală, curmarea imediată a actului prejudiciabil constatat, identificarea infractorului, localizarea posibilelor consecințe negative ale infracțiunii etc. 3. Principiul organizării și planificării activităților criminalistice. În fond, conținutul cercetării unei fapte penale reprezintă un proces de trecere de la acte de gândire logică la luarea de decizii și la acțiuni practice de urmărire penală, efectuate în conformitate cu legislația procesual-penală. Utilizarea eficientă a instrumentarului menționat necesită un înalt nivel de organizare a muncii, ce se realizează prin planificarea tuturor formelor de activitate desfăşurate cu prilejul cercetării faptei. Activitatea efectuată spontan, în afara vreunui sistem, fără planificare se consideră neorganizată și nu poate avea succes. 4. Principiul obiectivității cercetării. Acest principiu presupune o atitu- dine imparțială a organului de urmărire penală sau de expertiză la pregătirea, desfășurarea și documentarea activităților criminalistice. Potrivit acestui principiu, organele de drept trebuie să depună efortul atât pentru administrarea probelor în acuzare, cât și a celor în apărare a persoanei atrase la răspundere și să folosească multiplele posibilități oferite de știință și tehnica modernă pentru aflarea adevărului.

5. Principiul adevărului științific. Organele de drept, chemate să soluționeze cauzele penale sau civile, sunt obligate să caute, în egală măsură, dovezi de vinovăție precum și de nevinovăție iar specialiștii, experții în îndeplinirea sarcinilor ce le revin într-un proces penal sau civil, trebuie să aplice metodele ştiințifice adecvate de cercetare și mijloacele tehnice moderne pentru stabilirea adevărului. Investigațiile unilaterale, când nu se verifică judicios împrejurările faptei sau nu se folosesc metodele şi mijloacele tehnico-științifice adecvate, contravin principiului dat. 6. Principiul necesității și oportunității. Organele de drept trebuie să întreprindă numai măsurile care sunt necesare pentru administarea probelor şi să aprecieze momentul oportun de desfășurare a activităților criminalistice, în vederea soluționării operative și la înalt nivel cercetarea și examinarea cauzelor penale. 7. Principiul identității. În timpul cercetării cazului concret, apare frecvent necesitatea de a identifica făptuitorul, când acesta nu este cunoscut, sau unele obiecte, fenomene, persoane, mijloace implicate în infracțiunea respectivă. Practic, nu există cercetare, în care să nu fi apărut probleme cu caracter de identitate, condiție indispensabilă a înaltului nivel ştiințific al urmăririi penale, 8. Principiul conspirativității. În virtutea acestui principiu, trebuie asigurat secretul activităților de urmărire penală sau expertiză ce urmează a fi desfășurate în baza cazului concret, precum şi păstrarea în taină a datelor obținute în urma unor sau altor acțiuni procesuale sau măsuri speciale de investigație. Criminalistica, ca știință cu caracter autonom, judiciar, unitar și multidisciplinar, prin obiectul său de studiu și sarcinile care îi revin, îşi aduce aportul la aflarea adevărului în cauzele penale, civile și contravenționale și este strâns legată de mai multe științe juridice, tehnice și socioumane. 1. Legătura cu dreptul penal. Este relevată de faptul că dreptul penal prevede anumite infracțiuni și pedepse ce pot fi aplicate la săvârșirea acestora, iar criminalistica are rolul de a asigura procesul de cercetare a infracțiunilor cu anumite probe, pentru a le descoperi și a trage la răspundere penală făptuitorii. 2. Legătura cu dreptul procesual penal. Dezvoltarea teoriei procedurale a probelor și perfecționarea reglementării juridice a utilizării metodelor criminalistice în pro- cesut penal contribuie la dezvoltarea criminalisticii însăşi, extinzând posibilitățile aplicării în procedura judiciară a realizărilor progresului tehnico-ştiințific, metodelor şi procedeelor noi de descoperire a infracțiunilor. 3. Legătura cu criminologia. Ambele științe au același scop general: prevenirea şi combaterea fenomenului infracțional. Dacă criminalistica răspunde la întrebarea: „cine, și cum a comis infracțiunea?", atunci criminologia: „de ce a comis?". Criminologia studiază dinamica și cauzele criminalității, iar criminalistica elaborează şi aplică metode, mijloace și procedee tehnicoștiințifice și tactice de descoperire și cercetare a infracțiunilor, a urmelor acestora, precum și de identificare a făptuitorilor. 4. Legătura cu dreptul civil și cu dreptul comercial. Prin expertiza criminalistică se stabilește existența sau inexistența unor raporturi juridice, de exemplu, determinarea faptului dacă semnătura de pe un contract este originală sau falsă etc. 5. Legătura cu dreptul familiei. Criminalistica furnizează probe de natură să stabilească filiația prin intermediul desenelor papilare (dermatoglife) sau a grupelor sanguine, în litigiile familiale. O metodă modernă în acest sens o constituie „amprenta genetică" (ADN). 6. Legătura criminalisticii cu medicina legală. Medicina legală furnizează date indispensabile privitoare la natura și cauza morții victimelor, mecanismul producerii leziunilor corporale, împrejurărilor de ordin medical în care s-au comis infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătăţii. 7. Legătura criminalisticii cu ştiințele naturii şi științele exacte. Toate expertizele criminalistice sunt, de fapt, o aplicare a tehnicilor de analiză fizico-chimice (vopsea, sticlă, metal, fibre, produse petroliere, inflamabile) şi a testelor biologice (sânge, salivă, păr, spermă).

Subiectul II. Planificarea activităţii de urmărire penală. 2.1 (3) Prezentați noţiunea de planificare și nominalizați tipurile acestei activităţi de urmărire penală. Planificarea cercetării cauzei penale este o activitate complicată de analiză și evaluare a situației și probelor acumulate în cauză de către ofițerul de urmărire penală și constă în întocmirea programului de lucru asupra tuturor îmrejurărilor de fapt, care urmează a fi stabilite pe cauza instrumentată. În activitatea de urmărire penală, se efectuează două tipuri de planificări: Planificarea generală a cercetării cauzei ca proces presupune: - determinarea direcției investigațiilor prin elaborarea versiunilor generale de urmărire penală; - stabilirea sarcinilor urmăririi penale; - determinarea tacticii acțiunilor procesuale preconizate; - stabilirea termenelor și conscutivității de realizare a acțiunilor concepute; Planificarea fiecărei acțiuni de urmărire penală aparte presupune: - constatarea datelor faptice ce necesită cercetarea prioritară; - stabilirea sarcinilor, problemelor necesare a fi soluționate prin acțiunea dată de urmărire penală; - determinarea măsurilor de pregătire care se cer a fi executate; - stabilirea locului și timpului de desfășurare a activității planificate; - determinarea cercului de participanți la acțiunea concretă de urmărire penală; - preconizarea modurilor de fixare a procesului și rezultatelor acțiunii de urmărire penală; - verificarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare în aceste scopuri; - întocmirea planului în scris de desfășurare al acțiunii preconizate; 2.2 (5) Determinați principiile planificării activităţii de urmărire penală. Având în vedere performanțele teoretice și practica pozitivă în planificarea cercetarii cauzelor penale, se pot sublinia următoarele principii ale acestei activități: Principiul individualităţii impune îmbinarea judicioasă a sarcinilor generale cu cele particulare, determinarea direcției și perspectivei cercetări, originii și caracterului evenimentului, specificului legăturii dintre anumite date faptice și informațiile despre ele. Acest principiu presupune răspunderea personal a ofițerului de urmărire penală, privind efectuarea activităților concrete de urmărire penală și măsurilor special de investigații. Principiul dinamismului presupune că planul de cercetare a cauzei penale trebuie să fie adoptat la diferite împrejurări schimbătoare ale cauzei. El nu poate fi utilizat decât pentru o anumită perioadă a urmăririi penale, acesta necesitând a fi completat ori modificat în raport cu informațiile noi apărute în cauză. Planificarea cercetării la început totdeauna are loc în formă orală, iar după efectuarea acțiunilor inițiale de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații, obținerea datelor faptice în cauza respectivă, ce permit elaborarea şi verificarea versiunilor inițiale, planul urmează a fi realizat în formă scrisă. Sarcinile cercetării cauzei penale se determină în conformitate cu prevederile legii și sunt reflectate în planul respectiv de activitate. Soluționarea lor va asigura cunoașterea tuturor împrejurărilor de fapt, stabilirea completă și obiectivă a circumstanțelor ce urmează a fi supuse probării în acțiunea cercetată. 2.3 (7) Proiectați structura și conținutul planului de cercetare a unei infracțiuni concrete. Rezultatul planificării cercetării faptei prejudiciabile, de obicei, după realizarea acțiunilor inițiale și de neamânat de urmărire penală, se reflectă într-un document denumit planul cercetării cauzei penale. Esența acestui plan constă în schițarea programului de activitate a ofițerului de urmărire penală după un anumit algoritm. Acest plan poate fi modificat, perfectat sau schimbat în orice moment, în funcție de datele acumulate în cauză. Un astfel de plan conține următoarele elemente:

1. Denumirea faptei supuse cercetării și numărul cauzei penale. 2. Fabula actului infracțional (ce, unde, când, cine, cum, cu cine, cu ce scop). 3. Versiunile de urmărire penală (atât cele generale, cât și cele particulare) elaborate în baza datelor faptice acumulate în legătură cu cercetarea cazului. 4. Acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații, alte activități, ce urmează a fi efectuate întru verificarea versiunilor elaborate, acumularea de noi probe si stabilirea adevărului, atragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor. 5. Termenele şi responsabilii de efectuare a acțiunilor de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații, precum și a altor activități. 6. Observațiile sau notițele referitoare la realizarea acțiunilor şi măsurilor planificate.

Test nr. 11 Subiectul I. Conceptul tacticii criminalistice 1.1. (3) Definiţi noţiunea de tactică criminalistică, structura și conținutul acesteia. Tactica criminalistică, ca parte integrantă a științei criminalistice, reprezintă un sistem de teze generale și procedee specifice argumentate științific bazate pe dispozițiile legii procesual penale și pe practica în domeniu, aplicarea cărora e menită să asigure eficacitatea activității organelor de drept în timpul cercetării faptelor infracționale și examinării acestora în instanța de judecată, ținând cont de particularitățile și de situațiile în care infracțiunea a fost comisă. Tactica criminalistică cuprinde două elemente: tezele generale ale tacticii criminalistice și tactica unor acțiuni de urmărire penală. 1.2 (5) Determinați și sistematizați categoriile de bază ale tacticii criminalistice. Tactica criminalistică cuprinde două categorii de bază: tezele generale ale tacticii criminalistice și tactica unor acțiuni de urmărire penală. Partea întâi a tacticii criminalistice care este constituită din subiectele de bază sau tezele generale se referă la: noțiunea și locul tacticii criminalistice în cercetarea și combaterea infracțiunilor; situațiile de urmărire penală; versiunile de urmărire penală; organizarea cercetării infracțiunilor; planificarea cercetării infracțiunilor; interacțiunea în procesul cercetării infracțiunilor. Tezele generale au menirea de a contribui la eficacitatea cercetării faptei prejudiciabile în ansamblu, iar procedeele tactice de a spori tehnologia și rezultatele acțiunilor de urmărire penală. Partea a doua a tacticii criminalistice o constituie acțiunile de urmărire penală și de tactică criminalistică. Ea cuprinde prevederile procesuale și aspectele tactice ale pregătirii, efectuării și documentării acțiunilor prevăzute de Codul de procedură penală. Totalitatea acțiunilor de urmărire penală este inclusă în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care servește drept bază juridică la efectuarea cercetării criminalistice. Totodată, trebuie să se țină cont de faptul că activitatea de cercetare criminalistică, orientate spre soluționarea sarcinilor procesului penal, include nu numai acțiunile de urmărire penală, ci și măsurile special de investigații, precum și activitatea de cautare. 1.3 (7) Analizați temeiurile, esența, sarcinile și legitimitatea acțiunilor de urmărire penală și de tactică criminalistică . Acțiunea de urmărire penală poate fi determinată ca un ansamblu de activități și procedee, prevăzute de Legea procesual-penală, asigurate prin constrângere statală, care se efectuează în cadrul unui proces penal în scopul depistăr, fixării, ridicării, verificării și valorificării datelor faptice ce au importanță şi pot servi ca probe judiciare. Legitimitatea acțiunilor de urmărire penală se determină prin următoarele:

a) fiecare acțiune de urmărire penală poate fi efectuată numai după pornirea procesului penal; b) modul de efectuare și documentare a acțiunilor de urmărire penală trebuie să corespundă strict prevederilor Codului de procedură penală; c) toate acțiunile de urmărire penală se efectuează de către ofițerul de urmărire penală sau procuror și numai în cazul în care există temei juridic și faptic. Temeiul juridic presupune existenţa normelor juridico-procesuale care reglementează posibilitățile efectuării unei sau altei acțiuni de urmărire penală și elaborarea, întocmirea în modul stabilit a deciziei tactice. De exemplu, întocmirea ordonanței motivate de efectuare a percheziției într-un anumit local și primirea autorizației judecătorului de instrucție sau citarea persoanei respective (parte în dosar) pentru a fi supusă unui interogatoriu etc. Temeiul faptic, pentru efectuarea acțiunilor de urmărire penală, îl constituie acele date reale care dictează necesitatea de a organiza și realiza anumite acțiuni la o etapă sau alta a cercetării, cu ajutorul cărora pot fi stabilite circumstanțe concrete în cauza cercetată. Cu ajutorul acțiunilor de urmărire penală se realizează, de regulă, următoarele sarcini: - orientarea ofițerului de urmărire penală în circumstanţele evenimentului care a avut loc și care urmează a fi cercetat; - constatarea mecanismului (metodelor și procedeelor) infracțiunii comise; - stabilirea, fixarea și ridicarea probelor infracțiunii; - obținerea datelor pentru planificarea desfăşurată a cercetării; - identificarea, urmărirea şi reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiunii; - recuperarea pagubelor materiale și de altă natură, cauzate de acțiunile criminale ale unor persoane concrete, asigurarea unei posibile confiscări a averii infractorilor dobândită pe cale ilegală; - obținerea informației depline, necesară pentru realizarea eficientă a acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi pentru organizarea măsurilor speciale de investigații; - asigurarea securității participanților la procesul penal şi a membrilor grupei operative de cercetare; - stabilirea cauzelor concrete și a condițiilor în care au fost săvârșite acțiunile infracționale și de altă natură.

Subiectul II. Modelul (caracteristica) criminalistic al categoriilor (grupurilor) de infracțiuni. 2.1 (3) Definiţi noţiunea de model criminalistic al categoriilor de infracțiuni. Modelul criminalistic al infracțiunilor presupune sistemul fundamentat ştiințific de date (probe), legate și condiționate reciproc între ele, despre cele mai tipice urme, însuşiri, indicii și intermedieri ale actelor ilicite și infractorilor de o anumită categorie, care se manifestă în legitățile pregătirii, săvârșirii și tăinuirii infracțiunilor și care permit a trage concluzii referitor la căile optime de cercetare şi descoperire. 2.2 (5) Deduceţi rolul modelului criminalistic la cercetarea infracțiunilor de o anumită categorie. Utilizarea modelului criminalistic în timpul cercetării faptelor ilicite, cunoscute științei și practicii, oferă posibilitatea de a determina cu ce fel de mijloace, prin ce procedee ori metode se comit infracțiunile respective, în ce situații, care, de obicei, sunt motivele și cauzele infracțiunii, cine sunt infractorii, care este obiectul atentatului criminal, unde și ce fel de urme sunt caracteristice pentru aceste infracțiuni etc. Modelul criminalistic al infracțiunilor de o anumită categorie prezintă o totalitate relativ stabilă de informații referitor la însuşirile, proprietățile acestei categorii de infracțiuni. Perceperea

modelului criminalistic ca o abstracție teoretico- practică permite ofițerului de urmărire penală de la începutul cercetării cauzei să compare datele obținute ca rezultat al efectuării acțiunilor inițiale de urmărire penală sau măsurilor speciale de investigație cu cele pe care le conține în modelul theoretic respectiv. Rolul deosebit al modelului criminalistic este la începutul urmăririi penale, atunci când multe circumstanţe ale infracțiunii săvârșite încă nu sunt cunoscute. Ulterior, în procesul cercetării oricărui act ilicit, ofițerul de urmărire penală, procurorul utilizează activ ambele categorii, conducându-se de modelul criminalistic al categoriei respective de infracțiuni şi formulând caracteristica criminalistică a infracțiunii concrete. Modelul criminalistic prezintă rezultatul analizei și generalizării ştiințifice a datelor reprezentative despre săvârșirea, cercetarea categorii de infracțiuni. Acesta este o categorie teoretico-abstractă care trebuie cunoscută şi utilizată în activitatea de urmărire penală. După elementele respective ale modelului criminalistic al categoriei respective de infracțiuni trebuie de reconstituit evenimentul infracțional care s-a comis sau care se pregătea. 2.3 (7) Proiectați structura modelului criminalistic al categoriilor de infracțiuni și corelația acestuia cu caracteristica infracțiunii concrete. Analiza practicii de cercetare şi decoperire a infracțiunilor şi studierea experienței de combatere a acestora permite de a nominaliza următoarele elemente substanțiale ale modelului criminalistic şi caracteristicii criminalistice a infracțiunilor: a) date despre frecvenţa săvârșirii infracțiunilor (situațiile) și versiunile tipice ale acestora; b) date despre specificul obiectului atentatului criminal și victima infracțiunii; c) date despre metodele și procedeele (mecanismul) de realizare a intenției criminale, precum și despre mijloacele utilizate la săvârșirea infracțiunii; d) date despre urmele şi consecințele faptei prejudiciabile; e) date despre personalitatea infractorului şi a complicilor săi; f) date despre cauzele ce au generat şi despre circumstanțele ce au contribuit la comiterea infracțiunii. Elementele indicate ale modelului criminalistic alcătuiesc structura și conținutul teoretic al acestuia. După această structură a modelului criminalistic al infracțiunilor de o anumită categorie, poate fi reconstituit teoretic evenimentul infracțional produs și formulată caracteristica criminalistică a actului ilicit concret, precum și a infractorului necunoscut. Sarcina ofițerului de urmărire penală, procurorului care cercetează infracțiunea, folosind competent noțiunea modelului criminalistic, este de a ține permanent în atenție totalitatea datelor şi a circumstanţelor caracteristice pentru categoria respectivă de infracțiuni. Toate acestea sunt legate, condiționate reciproc și în ansamblu caracterizează actul infracțional comis şi modalitatea de săvârșire a acestuia sub aspect criminalistic.

Test. nr 12 Subiectul I. Fotografia și videoînregistrarea criminalistică. 1.1 (3) Definiţi noţiunea şi sistemul fotografiei criminalistice. Fotografia criminalistică este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care prezintă totalitatea prevederilor teoretice și recomandărilor practice, elaborate în această bază referitor la metodele, procedeele și mijloacele utilizate de fixare și examinare a obiectelor și urmelor infracțiunii. Astfel, ea reprezintă un complex de metode și procedee de fotografiere, aplicate în procesul cercetărilor criminalistice pentru descoperirea, fixarea și examinarea probelor materiale ale infracțiuniii. 1.2 (5) Determinați regulile şi procedeele de fotografiere a locului faptei. Fiind o modalitate tahnică de fixare la fața locului, în literature de specialitate s-a subliniat importanța respectării cu strictețe atât a cerințelor tehnice privitoare la obținerea unor imagini de bună calitate, cât și a regulilor tactice.

Procedeele de fotografiere aplicate la fața locului sunt: fotografia de orientare; fotografia-schiță; fotografia obiectelor principale și fotografia în detaliu. Fotografia de orientare. O astfel de fotografiere are drept scop fixarea întregului loc al faptei cu elementele respective (construcții, drumuri, poduri, copaci, stâlpi etc.), care se manifestă ca repere pentru orientare, de natura sa permită identificarea ulterioară a zonei în care s-a comis infracțiunea. În cazul în care infractiunea a fost săvarşită într-o încăpere (loc închis), fotografia de orientare va cuprinde exteriorul clădirii (fațada ei), încadrat cu construcțiile învecinate, cu strada unde este situată clădirea etc. Fotografia de orientare se realizează de la o anumită distanță, impusă de necesitatea încadrării întregii ambianțe, în cadrul fazei statice a cercetării locului faptei. Fotografia-schiță. Aceasta este destinată fixării doar a locului faptei în întregime, fără împrejurimi. Ca și fotografia de orientare, fotografia-schiță se execută la faza statică a cercetării locului faptei, cu tot ce este mai important pentru cauza cercetată. Fotografia obiectelor principale sau de nod. Aceasta reprezintă înregistraren unor obiecte sau sectoare ale locului faptei apreciate ca fiind principale, datorita conexiunii lor cu fapta infracțională. Dintre obiecte pot face parte cadavrul, diverse arme, instrumente, mijloace de transport, urme de mâini, de picioare ale făptuitorului etc. Scopul acestei fotografii este de a fixa locul, poziția și starea obiectelor depistate la fața locului. Ea se execută, de obicei, în faza statică a cercetării la fața locului. În cazul în care este necesar a fixa dimensiunile obiectului principal sau diferența de mărime între el și alte obiecte din apropiere, raportului de pozitie dintre obiecte, fotografierea acestora se efectuează după metoda metrică (cu o riglă gradată, centimetru sau bandă gradată). Fotografia de detaliu. Se efectuează la fața locului în scopul fixării unor detalii ale obiectelor principale, Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare şi cu surse de lumină. Fotografia de detaliu se realizează, de obicei, în faza dinamică a cercetării locului faptei, când este permisă modificarea poziției și ridicarea obiectelor pentru examinarea detaliată și individualizarea acestora în procesul-verbal. Toate obiectele și urmele depistate la cercetarea locului faptei se fotografiaza la locul depistării lor (fotografia obiectelor principale sau de nod) și după aceasta se aplică procedeul fotografiei de detaliu (cu riglă gradată sau centimetru). 1.3(7) Estimați procedura aplicării video-înregistrării la fixarea mersului şi rezultatelor acţiunilor de urmărire penală. Organele de urmărire penală sunt autorizate prin legea procesual-penală să aplice mijloace tehnice, inclusiv de înregistrare video în vederea optimizării procesului de fixare a procedurii și a rezultatelor acțiunilor procesuale. În acest sens, ele sunt și dotate cu mijloace respective. Avantajele înregistrării video a acțiunilor de urmărire penală: - se înregistrează obiectiv și operativ ambianţa locului și situația în care se desfășoară acțiunea procesuală respectivă; - concomitent cu înregistrarea imaginilor se fixează și sonorizarea acestora (explicațiile, declarațiile participanților la acțiunea efectuată); - rapiditatea obținerii videofonogramei și posibilitatea reproducerii acesteia participanților la acțiunea efectuată; - simplitatea realizării videoînregistrării în cadrul acțiunii de urmărire penală nu necesită pregătire specială sau instrucțiuni riguroase; - calitatea superioară a imaginilor, datorită tehnicii performante de înregistrare video. Videoînregistrarea, ca de altfel şi fotografierea, se utilizează la efectuarea acțiunilor de urmărire penală, respectând anumite reguli printre care: a) înregistrarea video poate fi efectuată atat din oficiu de către ofițerul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cât și la cererea părților în proces; b) nu se admite repetarea acțiunii petrecute special pentru a o înregistra video;

c) înregistrarea trebuie efectuată după un plan (scenariu) alcătuit în prealabil de către ofițerul de urmărire penală. Videoînregistrarea să înceapă cu prezentarea în imagine a persoanei care efectuează acțiunea procesuală respectivă. Aceasta trebuie să se numească, să anunțe data și locul acțiunii procesuale care urmează a fi efectuată, în ce bază (articolele respective din Codul de procedură penală), pe care cauză penală. După aceasta camera se focusează spre persoana (persoanele) care participă la acțiunea respectivă. Acestora li se propune de a se prezenta, apoi ofițerul de urmărire penală le anunță, ce fel de acțiune va urma, le explică dreptu- rile și obligațiile lor, menționând faptul utilizării videoînregistrării, numind cine va efectua acest lucru și cu ce fel de tehnică; d) înregistrarea video trebuie să cuprindă exhaustiv desfăşurarea acțiunii de urmărire penală, nu se admite înregistrarea parțială sau doar a unor momente din acțiunea petrecută; e) nu se admite întreruperea nemotivată a videoînregistrării; f) după finalizarea acțiunii de urmărire penală, în cadrul căreia a fost utilizată videoînregistrarea criminalistică, ea se reproduce în întregime persoanelor participante la acțiunea respectivă. Acestea pot face precizări și completări la cele înregistrate. Precizările și completările parvenite de la participanți la acțiunea realizată se înregistrează în continuare pe acelaşi suport electronic. Utilizarea videoînregistrării la acțiunea respectivă de urmărire penală nu eliberează ofițerul de urmărire penală de întocmirea procesului-verbal al acțiunii efectuate.

Subiectul II. Tactica ridicării de obiecte sau documente 2.1 (3) Prezentați conceptul criminalistic și temeiurile ridicării de obiecte sau documente. Ridicarea de obiecte sau documente este o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică și constă în preluarea obiectelor sau documentelor ce au importanță pe cauza cercetată, predate benevol de persoana care le deține, la cererea organului de urmărire penală. Dună cum rezultă din denumirea art. 126 CPP, pentru ridicarea de obiecte documente se cere existența anumitor temeiuri. Acestea pot fi: temeiul faptic și temeiul juridic al acțiunii date. Temeiul faptic al ridicării de obiecte sau documente este existența datelor acumulate în cauza cercetată sau materialele speciale de investigații (operative) referitor la locul și persoana (fizică sau juridică) la care se află obiectele căutate Temeiul juridic al acestei acțiuni procesuale și de tactică criminalistică îl constituie ordonanța motivată a ofițerului de urmărire penală. Pentru ridicarea de documente ce conțin informații care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum și ridicarea informației privind convorbirile telefonice este obligatorie autorizația judecătorului de instrucție (alin. (2) art. 126 CPP RM). 2.2 (5) Determinați procedura și particularitățile tactice de efectuare a ridicării de obiecte sau documente. Având ordonanța organului de urmărire penală de efectuare în cazul penal a ridicării anumitor obiecte sau documente dintr-un loc concret, reprezentantul acestui organ se prezintă la persoana (fizică sau juridică) care le deține și se legitimează. Când persoana respectivă sau reprezentantul acesteia a luat cunoştință de ordonanţa prezentată, ofițerul de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele indicate și care urmează a fi ridicate. Dacă obiectele sau documentele menționate în ordonanţa de ridicare se predau benevol, persoana care efectuează acțiunea dată de urmărire penală se limitează la preluarea acestora, întocmind procesul-verbal respectiv, fără a mai întreprinde alte măsuri de investigații. Dacă persoana în cauză refuză să prezinte obiectele sau documentele indicate în ordonanţa respectivă, atunci ofițerul de urmărire penală procedează la ridicarea lor forțată. Aceasta înseamnă că el, imediat, emite pe loc ordonanţă de efectuare a percheziției și, fără autorizația judecătorului de instrucție, purcede la percheziție, urmărind ca persoana care deține obiectele sau documentele să nu le deterioreze sau să le schimbe locul aflării lor. Rezultatul acestei percheziții urmează a fi prezentat pentru verificare judecătorului de instrucție în termen de 24 de ore, în conformitate cu prevederile CPP. Scopul ridicării de obiecte sau documente constă în obținerea (preluarea) acestora de la persoanele care benevol le-au prezentat la cerinţa organului de urmărire penală. În aceste cazuri,

se ridică numai acele obiecte, documente ca- racteristicile cărora se cunosc din timp, precum se știe și locul aflării lor. 2.3 (7) Proiectați actele procesuale care trebuie întocmite pentru ridicarea de obiecte sau documente și cazurile când pentru această acțiune procesuală și de tactică criminalistică este necesar acordul judecătorului de instrucție. Procesul-verbal al percheziției, ridicării de obiecte sau documente, întocmit în conformitate cu prevederile art. 260 și 261 CPP RM prezintă principala modalitate de fixare a mersului şi rezultatelor obținute în urma percheziției sau ridicării de obiecte și documente. Procesul-verbal al ridicării de obiecte sau documente trebuie să conțină următoarele informații: - data, luna, anul efectuării ridicării de obiecte și documente, se înscriu la începutul întocmirii procesului-verbal. - locul operării acțiunii concrete (oraşul, comuna); - funcția, gradul, numele şi prenumele persoanei care a efectuat ridicarea de obiecte sau documente și întocmeşte procesul-verbal; - numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat sau au fost prezente la efectuarea ridicării de obiecte, obiecțiile și explicațiile acestora; - ora începerii și terminării acțiunii date; - temeiul juridic (ordonanţa respectivă) a ridicări de obiecte sau documente; - referirea la articolele concrete (126-132) din CPP care determină necesitatea și reglementează procedura de efectuare a ridicării într-un caz sau altul; - mențiunea despre faptul că persoanelor prezente și participante la ridicare de obiecte sau documente le-au fost aduse la cunoștință drepturile și obligațiile lor și ele au confirmat acest lucru prin semnăturile respective; - mențiunea despre faptul că persoanei concrete i s-a înmânat sub semnătură copia ordonanței respective și i s-a propus să predea obiectele sau documentele concrete benevol și declarațiile acesteia în legătură cu faptul dat; - ordinea și operațiile efectuate întru predarea și preluarea obiectelor sau documentelor solicitate; - denumirea și caracteristicile depline, precum şi starea obiectelor, documentelor predatepreluate, volumul acestora; - mențiunea privind efectuarea în cadrul ridicării a fotografierii, înregistrării audio-video, condițiile și modul de aplicare a lor, precum și faptul că, persoanele care au participat sau au fost prezente la acțiunea dată au fost încunoștințate despre aceasta; - modul de ambalare a obiectelor, documentelor ridicate în urma acțiunii date de urmărire penală. Procesul-verbal de ridicare a obiectelor sau documentelor se aduce la cunoștință tuturor participanților la această acțiune, ei sunt întrebați dacă au anumite obiecții sau completări la el și acest fapt se consemnează în documentul întocmit. După aceasta procesul-verbal, întocmit în două exemplare, se semnează de persoanele participante la acțiunea dată și o copie a documentului se înmânează persoanei (reprezentantului instituției) de la care au fost ridicate anumite obiecte sau documente. Persoanei respective i se explică dreptul și modul de contestare a acestei acțiuni procesuale. Obiectele şi/sau documentele ridicate trebuie ambalate și sigilate, apoi împreună cu procesul-verbal respectiv sunt preluate de către ofițerul de urmărire penală care a efectuat acțiunea dată.

Test nr. 13 Subiectul I. Cercetarea criminalistică a urmelor împuşcăturii 1.1 (3) Definiţi infracțiunii.

conceptul criminalistic a urmelor aplicării armelor de foc la săvârșirea

Conceptul criminalistic a urmelor aplicării armelor de foc la săvârșirea infracțiunii poate fi înțeles ca fiind orice modificare materială produsă de arma de foc care apare pe suprafața sau în profunzimea diferitor obiecte (în mediul înconjurător, pe arma folosită și pe munițiile acesteia, pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras din armă, pe corpul și hainele victimei). 1.2 (5) Clasificaţi urmele împuşcăturii şi argumentaţi importanţa lor în cercetarea infracţiunilor. Urmele împușcăturii (tragerii) din armă de foc constituie modificări materiale care apar pe suprafața sau în profunzimea diferitelor obiecte (inclusiv a corpului uman) din perimetrul locului aplicării armei concrete. După caracterul mecanismului de formare și importanța lor la determinarea împrejurărilor unei împușcături concrete, urmele tragerii din arma de foc se clasifică în două grupe: urme principale și urme secundare. Urmele principale sunt rezultatul acțiunii fenomenului dinamic ce însoțește împuşcătura. Acestea sunt formate de proiectilul trimis din arma respectivă pe suprafața sau în profunzimea țintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit în contact. Aceste urme se întâlnesc sub trei forme: - urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat tot corpul (obiectul); - urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonțul pătrunde în corp (obiect) fără a mai ieşi; - urme de ricoşare, când glonțul este deviat de obiect, în funcție de energia cinetică a proiectilului, de densitatea obiectului şi de unghiul de lovire. Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime sunt caracteristice trei elemente: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieșire. In ipoteza perforării unui obiect foarte subțire, nu se poate vorbi despre existența canalului (de exemplu, în cazul unei table subțiri sau placaj). Urmele de pătrundere se caracterizează prin existenţa orificiului de intrare si printr-un canal numit orb, din cauza lipsei orificiului de ieșire. De obicei, acestea sunt cazurile când proiectilul a nimerit într-un obiect relativ gros. Urmele de ricoșare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafeței obiectului lovit de proiectil, forma şi adâncimea cărora sunt în funcție de unghiul de lovire, rezistența obiectului, distanţa de la care s-a tras, tipul și calibrul armei, munițiilor etc. Urmele secundare ale împușcăturii sunt rezultatul unor factori suplimentari ai tragerii. După natura lor, urmele secundare se divizează în două categorii: urmele formate, indiferent de distanţa de tragere şi urmele formate la tragerea cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță. 1.3 (7) Analizați modalităţile de stabilire a direcţiei, distanţei şi locului de unde s-a tras din arma de foc. Direcția din care s-a tras poate fi determinată după orificiile depistate (de intrare, perforare). Când proiectilul perforează un obiect și s-a oprit în alt obiect sau ambele au fost perforate, direcția de tragere este apreciată destul de precis, prin prelungirea liniei imaginare ce unesc cele două orificii, în partea de unde proiectilul a venit. Atunci când proiectilul a nimerit doar într-un obiect și a rămas acolo, formând canalul orb, direcția tragerii poate fi determinată, dacă adâncimea canalului depăşeşte de 2-3 ori diametrul proiectilului. În acest caz, în canalul orb se introduce un tub de hârtie sau un creion cu grosimea respectivă și extremitatea din afară ne va arăta direcția din care s-a tras. Cu o anumită aproximație direcția din care s-a tras poate fi stabilită și după declarațiile martorilor, dacă sunt, sau victimei rămase în viață, dacă alte date la fața locului nu au fost depistate. Locul de unde s-a tras poate fi determinat reieşind din direcția tragerii, în raport cu particularitățile obiectelor la locul faptei și de urmele depistate de aflare acolo a ucugașului. Distanţa de la care s-a tras se determină după urmele împușcăturii pe obiectul-țintă. Astfel, se cunosc împușcături cu țeava lipită, de la distanță mică (până la 2 m) și de la distanță mare (mai mult de 2 m).

Subiectul II. Activităţile de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de corupție. 2.1 (3) Prezentați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor de corupție. Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere pot fi nominalizate: 1) datele referitoare la subiecții actului de corupere; 2) datele cu privire la obiectul infracțiunii; 3) datele despre modalitățile săvârşirii corupției; 4) datele despre urmele infracțiunii de corupție; 5) datele despre locul și timpul actului de corupție; 6) datele cu privire la cauzele şi condițiile săvârşirii actului de corupție. 2.2 (5) Distingeți acţiunile de urmărire penală și măsurile speciale de investigații care se efectuează la etapa iniţială de cercetare a infracțiunilor de corupție În situația în care a parvenit declarația unei persone concrete cu privire la extorcarea de la el a unor valori, obiecte sau declarația persoanei căreia i s-a încercat a da mită, pe aceste categorii de cauze, sunt caracteristice următoarele acțiuni de urmărire penală şi măsuri speciale de investigație: 1. ascultarea denunţătorului în calitate de martor; 2. organizarea și efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor extorcate; 3. reținerea în flagrant a persoanei cu funcții de răspundere sau a persoanei care a încercat să corupă funcționarul respectiv; 4. percheziția corporală, la domiciliu şi la locul de muncă al bănuitului; 5. ridicarea de obiecte și documente; 6. ascultarea bănuitului; 7. examinarea obiectelor primite în calitate de mită; 8. expertiza criminalistică a urmelor de mâini depistate pe obiectele primite; 9. audierea posibililor martori la acțiunea de corupere etc. În situația când despre actul de corupție, care deja a avut loc, informația a parvenit în baza unei plângeri, sesizări a persoanei corupătoare, urmează de efectuat următoarele acțiuni: audierea corupătorului și a martorilor care dispun de informații despre actul de corupție, identificarea făptuitorului și competențele de serviciu ale acestuia, ridicarea de obiecte și documente la locul de muncă al persoanei bănuite în actul de corupție, efectuarea perchezițiilor la domiciliul și locul de muncă al suspectului, audierea persoanei respective în calitate de bănuil, efectuarea confruntărilor etc. In cazul în care există doar informație referitor la un act (sau chiar mai multe acte) presupus sau real de corupție, pe care îl conţin materialele altei cauze penale în proces de cercetare, pe aceste materiale poate fi pornită cauza respectivă în funcție de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor respective, urmărirea penală poate fi efectuată împreună cu prima cauză sau separat. 2.3 (7) Proiectați caregoriile de martori care pot fi audiate la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de corupție. În calitate de martori, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei de corupție, pot fi audiați: - martorii oculari ai infracțiunii; - colegii, vecinii și cunoscuții persoanei corupte; - rudele, cunoscuții, colegii denunțătorului. Cea mai mare parte dintre martori în astfel de cauze, de obicei, devin cunoscuți din materialele cercetării cauzei şi doar numai unii se cunosc din materialele care au servit drept temei pentru pornirea cauzei penale. O altă parte dintre martori devin cunoscuți în urma activității speciale de investigații pe cazul concret. Cea de-a treia parte este stabilită prin acțiunile inițiale de urmărire penală. Martorii sunt identificați, în principal, dintre persoanele care au participat la operațiunile în legătură cu care a fost aranjat actul de corupție a persoanelor care cunoșteau activitatea de

serviciu a persoanei care primea mită (colegi, cunoscuți, rude, clienți sau vizitatori ai acestei instituii), precum şi din cercul de persoane legate, într-un fel sau altul, cu cel care dădea mită sau cu intermediarul. Audierea martorilor permite, de regulă, să se obțină date despre anumite contacte ale persoanelor implicate în actul de corupție, despre caracterul comportamentului persoanei oficiale orientat spre satisfacerea intereselor persoanei corupătoare, despre faptul estorcării mitei sau a mitei primite, precum şi despre situația financiară a persoanei de la care se estorca mita etc. In cadrul audierii martorilor, este necesar a stabili următoarele circumstanţe: - caracterul relațiilor lor cu persoana bănuită, învinuită în actul de corupție; - care este modul de viață și activitate profesională al coruptului; - ce încălcări de serviciu ale coruptului îi sunt cunoscute; - care este cercul de prieteni, cunoscuți ai bănuitului; - ce cunoaște despre circumstanțele actului (actelor) de corupție; - care este obiectul mitei etc.

Test nr. 14 Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman 1.1(3) Prezentați rolul şi importanţa criminalistică a urmelor de picioare. În procesul săvârșirii infracțiunilor, la fața locului, împreună cu alte urme, pot fi create și urme de picioare. Ca factor creator de urme la fața locului, piciorul prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii și funcției sale locomotorii. Acestea pot devein probe, dacă au fost respectate cerințele procesuale la depistarea, fixarea și ridicarea lor. Astfel, importanța urmelor de picioare este determinate de datele informative-probante pe care acestea le pot furniza. 1.2(5) Determinați elementele caracteristice ale „carării de urme”. Urmele de picioare, pot fi depistate și sub aspect de cărare de urme. Printre elementele caracteristice ale cărării de urme se numără: - linia direcției mersului (de mişcare), care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele lăsate de piciorul stâng și piciorul drept (centrele călcâielor), care reprezintă linia după care se mișcă corpul odată cu fiecare pas; - linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiului; - lungimea pasului (drept, stâng) – distanţa dintre două urme consecutive lăsate de același picior; - lățimea pasului – distanţa dintre urmele (extremitățile interioare) ale piciorului stâng și cel drept; - unghiul pasului stâng și unghiul pasului drept, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a piciorului respectiv. Pe baza elementelor sus-numite ale cărării de urme, se poate prognoza apartenența la sex a persoanei care a lăsat urmele la fața locului, unele caracteristici fizice şi eventualele defecțiuni anatomice ale acesteia etc, Totodată, din cărarea de urme se pot stabili locurile în care s-a oprit pe traseu infractorul, viteza deplasării sale, măsura în care persoana respectivă cunoaște locul dat, precum și faptul dacă în acel loc s-a aflat o singură persoană sau mai multe. Abaterile de orice fel evidențiate în cărarea de urme pot indica nu numai o anumi- tă stare psihică sau patologică (boală, beție, nervozitate etc.), dar și încercări de derutare a cercetărilor, cum ar fi: ducerea în spate a altei persoane, a unei greutăți, mersul cu spatele înainte, utilizarea unor mulaje. 1.3(7) Estimaţi posibilitățile și necesitățile utilizării unor urme reieșind din următoarea situație: „La locul săvârşirii unei infracţiuni de poluare a mediului prin descărcarea gunoiului într-un loc în pădure, echipa de cercetare a locului faptei a descoperit pe sol (două) urme de încălțăminte care reprezintă în profunzime suportul relieful părţii de contact a încălţămintei”. Specialistul criminalist a efectuat fixarea şi ridicarea lor.

În situația data, este posibil, dar și necesar fixarea și ridicarea urmelor depistate în cadrul cercetării la fața locului, întrucât acestea ar asigura: reconstituirea tabloului ambianței în care s-a săvârșit fapta infracțională, diagnosticarea și identificarea făptuitorului și a altor persoane participante sau implicate în infracțiunea comisă, stabilirea datelor concrete privind împrejurările de loc, de timp, modul de acțiune și alte circumstanțe ale faptei săvârșite. Fixarea urmelor de picioare se realizează prin mai multe procedee: prin descriere în procesulverbal de cercetare la fața locului; prin fotografiere; prin mulare; întocmire a schiței, desenului urmei. În procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei şi a particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum și a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată, se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare. Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a piciorului, încălțămintei infractorului. Urmele de picioare foarte rar pot fi ridicate în comun cu obiectul purtător. De obicei, ridicarea acestora se efectuează prin mularea urmelor de adâncime și transferarea celor de suprafață pe bandă adezivă.

Subiectul II. Tactica efectuării percheziţiei 2.1 (3) Reproduceţi noţiunea și nominalizați temeiurile și sarcinile percheziţiei. Percheziția poate fi apreciată ca o acțiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în examinarea constrânsă a încăperilor, edificiilor, zonelor de localități ori a persoanelor în scopul depistării și ridicării obietelor sau documentelor cu importanță probantă pentru cauza penală cercetată. Prin efectuarea percheziției, în raport cu natura şi particularitățile cauzei se asigură realizarea uneia sau a mai multe dintre următoarele sarcini: - descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele infracțiunii; - descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea faptei; - descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, produse ale infracțiunii: - identificarea și ridicarea bunurilor provenite din infracțiune; - descoperirea persoanelor private nelegitim de libertate sau care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei; - descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor ori a părților de cadavre; - descoperirea unor obiecte, materiale deținute contrar dispozițiilor legale - arme, muniții, stupefiante, metale și pietre prețioase etc.; 2.2 (5) Determinaţi deosebirile procesuale şi tactice dintre percheziţie şi ridicare de obiecte sau documente. Similară cu percheziția este o altă acțiune de urmărire penală – ridicarea de obiecte și documente, care asigură şi obiectele, și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Deosebirea dintre percheziție și ridicarea de obiecte sau documente constă în faptul că: în primul rând, ridicarea se efectuează cunoscând de la început care anume obiecte și documente vor fi luate, pe când în procesul percheziției obiectele pot fi doar presupuse, iar uneori – chiar necunoscute În al doilea rând, la ridicare, ca acțiune de urmărire penală, se știe și amplasarea obiectelor căutate, pe când la percheziție ele urmează a fi depistate apoi ridicate. În cazul când nu este posibilă determinarea ce anume trebuie depistat ori unde, la cine se afla obiectul necesar, se efectuează percheziţia. În cazul acțiunii de ridicare de obiecte sau documente, ofițerul de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele indicate și care urmează a fi ridicate.

Dacă obiectele sau documentele menționate în ordonanţa de ridicare se predau benevol, persoana care efectuează acțiunea dată de urmărire penală se limitează la preluarea acestora, întocmind procesul-verbal respectiv, fără a mai întreprinde alte măsuri de investigații. Dacă persoana în cauză refuză să prezinte obiectele sau documentele indicate în ordonanţa respectivă, atunci ofițerul de urmărire penală procedează la ridicarea lor forțată. Aceasta înseamnă că el, imediat, emite pe loc ordonanţă de efectuare a percheziției și, fără autorizația judecătorului de instrucție, purcede la percheziție, urmărind ca persoana care deține obiectele sau documentele să nu le deterioreze sau să le schimbe locul aflării lor. 2.3 (7) Analizați sarcinile, metodele şi mijloacele tehnice de căutare a obiectelor în cadrul percheziţiei la domiciliul unei persoane, bănuite de săvîrşirea infracţiunii de corupție. După reținerea și percheziția corporală a persoanei corupte, urmează să fie efectuate percheziții la locul de muncă şi la domiciliul acestuia, iar în caz de necesitate şi la locurile de trai, de muncă ale mijlocitorului, rudelor sau persoanelor apropiate ale bănuitului. Scopul acestor percheziții constă în depistarea și ridicarea obiectelor mitei, a documentelor şi a altor probe care asupra foloaselor necuvenite pe care le-a obținut bănuitul. Sarcina percheziției la locul de muncă și la domiciliu nu se reduc doar la descoperirea obiectului mitei sau a ambalajului acesteia, dar şi la depistarea unor date ce demonstrează relațiile dintre subiecții faptei de corupere. De aceea pe parcursul percheziției, trebuie de atras atenție și la diverse înregistrări, la corespondență, numere de telefoane, adrese care demonstrează că între membrii faptei de corupție au existat relații, înțelegeri cu privire la transmiterea unor bunuri, obiecte sau sume de bani, valută străină, etc. La efectuarea percheziției este necesar de a se respecta următoarele reguli: sosirea neobservată și neașteptată la locul percheziției, asigurarea controlului și pazei locului percheziționării, pătrunderea imediată la obiectul percheziționat și luarea unor măsuri care să asigure îndeplinirea în condiții normale a acestei acțiuni de urmărire penală. Mijloacele tehnice pe care trebuie să le aibă echipa operativă de crecetare includ: trusa criminalistică ( și alte seturi), aparate de iluminat, aparate fotografice, recuzite pentru executarea schemelor și a planurilor, aparate de căutat.

Test nr.15 Subiectul I. Dactiloscopia criminalistică 1.1. (3) Nominalizați tipurile și proprietățile desenelor papilare. Nominalizați elementele structurii desenului papilar utilizate la identificarea persoanelor după urmele de mâini. Printre proprietățile desenelor papilare se evidențiază: unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea și longevitatea desenelor (reliefului papilar). - Unicitatea desenului papilar se explică prin varietatea acestora. Aceasta înseamnă că fiecare persoană are desenul papilar propriu ca existență unică, irepetabil la alt om. - Fixitatea desenului papilar este o proprietate care se manifestă prin menținerea trăsăturilor inițiale (formei și detaliilor caracteristice) de la formarea sa până la moartea persoanei. - Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că de-a lungul vieții el nu poate fi înlăturat sau modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin procedeul aplicat nu este distrus și stratul dermic al pielii în care se află papilele. - Longevitatea desenului papilar constă în aceea că acesta se formează încă înainte de naştere și continuă să existe până la putrefacția (descompunerea) pielii. La etapa actuală, sunt cunoscute trei tipuri clasice de desene papilare: în arc, în laț și în cerc sau spirală. - Desenele papilare în arc sau adeltice – care nu au în componență delte, sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care își iau începtul de la o latură a falangetei și, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă - Desenele papilare în laț (monodeltice cu o singură delta) au structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală și bazală.

-

Desenele papilare în cerc sau (bideltice – în care există două delte) ca și cele în laț sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de cele în laț, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval.

1.2. (5) Determinați locurile, obiectele și metodele unde pot fi depistate urmele de mâini ale infractorului la fața locului. Activitatea de descoperire a urmelor unei infracțiuni presupune o căutare și examinare sistemică a scenei infracțiunii și a tuturor obiectelor care se află acolo, utilizarea pe scară largă a mijloacelor, metodelor şi procedeelor tehnico-criminalistice contemporane. Odată ajuns la fața locului, ofițerul de urmărire penală trebuie să înceapă, de obicei, cu punctul de pătrundere a infractorului în perimetrul locului respectiv apoi continuă prin respectarea drumului parcurs de acesta, în măsura în care se cunoaște, terminând cu zona prin care a părăsit locul faptei. Apoi urmează examinarea amănunțită a fiecărui obiect în parte. De regulă, urmele digitale trebuie căutate pe toate suprafețele netede, cum ar fi: - obiecte confecționate din sticlă sau cristal (pahare, sticle, oglinzi etc.); - pereți acoperiți cu faianță, lemn lustruit; - obiecte din porțelan sau ceramică zmălțuită (ceşti, lavoare); - obiecte confecționate din lemn (birotică, rame); - obiecte din materiale plastice; - obiecte din piele sau înlocuitori (pantofi, cizme, genți); - obiecte metalice nichelate ori acoperite cu vopsea lucioasă (balustrade de scări, aparate electrocasnice); - hârtii, documente, cărți cu suprafața lucioasă, ambalaje și pungi din celofan; - unele fructe și legume (mere, banane, roşii, vinete) etc. În interiorul unor case de locuit, birouri de serviciu, autovehicule, urmele de mâini trebuie căutate pe ușile de la intrare, pe mânerele, clanțele acestora, întrerupătoarele de lumină și pe porțiunile de perete din jurul acestora. De asemenea, se mai caută pe instrumentele utilizate de infractor, obiectele pe care acesta le-a pierdut sau le-a abandonat, obiectele aparținătoare victimei, îmbrăcămintea și chiar corpul acesteia. In prezent se cunosc mai multe metode de relevare a urmelor de mâini, printre care: metode fizice, chimice și optice. - Relevarea urmelor prin metode fizice constă în aplicarea de prafuri ori pudră cu granulație foarte fină pe suprafața obiectului presupus purtător de urme. Aceste prafuri pot fi pulverizate sau pudrate (prăfuite) pe suprafața sau obiectul unde se presupune că pot fi găsite urmele. - Metodele chimice de relevare a urmelor papilare constau în tratarea suprafețelor purtătoare de urme cu reactivi chimici, care, intrând în reacție cu factorii componenți ai sudorii, colorează amprenta papilară. Dintre metodele chimice utilizate în practica criminalistică, se cunosc bine: - a) vaporizarea cu aburi de iod; - b) relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi. - Metodele optice de relevare a urmelor de mâini se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Un loc prioritar aici îl deține folosirea laserului și, în special, a laserului cu argon. O altă metodă optică de relevare a urmelor de mâini o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată spre suprafața obiectului purtător de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice. 1.3. (7) Estimați regulile și metodele de fixare, interpretare și ridicare a urmelor de mâini la fața locului.

Principala modalitate de fixare a urmelor este descrierea acestora în procesul verbal al acțiunii de urmărire penală în cadrul căreia au fost depistate Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă ci detaliată a urmelor şi metodelor de relevare utilizate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale și între ele. Totodată, în procesul-verbal, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor concrete purtătoare de urme de mâini, fie părți ale acestora. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. În al doilea rând, printre procedeele de fixare a urmelor se mai nominalizează întocmirea schițelor și desenelor efectuate la fața locului și care, de asemenea, ca și fotografiile, se anexează la procesul-verbal. Fixarea urmelor de mâini este însoțită de cercetarea detaliată a lor și interpretarea acestora. Acest proces, de obicei, se realizează cu concursul specialistului-criminalist și are drept scop obținerea unor informații preliminare referitor la obiectul creator de urmă sau a persoanei infractorului, la activitățile desfășurate de acesta la locul faptei, la succesiunea operațiilor făptuitorului. Ridicarea urmelor de mâini se efectuează, în primul rând, prin ridicarea propriuzisă a obiectelor purtătoare de urme, apoi prin transferarea urmelor relevate pe pelicule adezive sau prin mulare. În cazul când obiectele pe care au fost depistate urme de mâini nu pot fi ridicate în totalitate, de pe aceste urme se fac copii (transferuri) şi mulări de urme. Obiectele dure (sticlă, metal, lemn, ceramică, masă plastică etc.) se manipulează cu mâinile înmănuşate sau prin intermediul unei batiste; cele flexibile (documentele, celofanul și diferite alte pelicule) se prind cu ajutorul pensetei.

Subiectul II. Metodica cercetării infracţiunilor contra patrimoniului 2.1 (3) Definiţi noţiunea şi elementele modelului (caracteristicii) criminalistic ale infracţiunilor contra patrimoniului Ca elemente ale modelului criminalistic ale infracțiunilor contra patrimoniului(șantaj) pot fi nominalizate: - Date referitor la modalitățile de pregătire pentru săvârșirea infracțiunii; - Date referitor la modalitățile de săvârșire a infracțiunii; - Date referitor la modalitățile de tăinuire a infracțiunii; - Date referitoare la mediul (ambianța, condițiile) în care se săvârșește infracțiunea; - Date referitoare la obiectul atentatului infracțional; - Date referitor la urmele infracțiunii; - Date despre persoana infractorului; - Date despre persoana victimei; 2.2 (5) Evidenţiaţi situațiile tipice, versiunile de urmărire penală și acțiunile caracteristice pentru etapa inițială de cercetare a infracţiunilor contra patrimoniului În prima situație, este necesar a obține de la victimă, și de la alte persoane care posedă informație despre cererea ilegală a infractorului, date depline referitor la persoana şantajistului și complicii acestuia, metodele și mijloacele de influență asupra victimei, cerințele concrete ale infractorului, alte împrejurări ale situației create, inclusiv, locul şi condițiile realizării cerințelor infractorului. Dacă în procesul verificării vor fi identificate date suficiente care demonstrează semnele unui şantaj, se pot lua măsuri în vederea organizării şi realizării unui flagrant. Cea de a doua situație de cercetare, când comunicarea despre infracțiune a ajuns la organul de urmărire penală după transmiterea bunurilor, poate avea trei variante: a) şantajul este săvârșit sistematic, şantajiştii sunt cunoscuți victimei. b) nu există date care ar confirma că şantajul se va repeta; infractorul este cunoscut cu victima. c) infractorul nu-i este cunoscut victimei şi nu există date care să confirme că şantajul se va

repeta. Ca versiuni generale în cazurile nominalizate mai sus pot fi examinate următoarele: 1) are loc sau s-a produs un eveniment de şantaj; 2) n-a fost săvârşit şantajul, ci o altă infracțiune sau chiar un act legal de transmitere a bunurilor; 3) cazul este o înscenare a infracțiunii de şantaj. Pentru prima situație de cercetare a şantajului, cel mai rațional și eficient complex de acțiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de investigații este: 1) audierea victimei şantajului în scopul stabilirii circumstanțelor infracțiunii; 2) organizarea şi realizarea flagrantului, reținerea persoanei bănuite de şantaj; 3) percheziția corporală a acestei persoane și percheziția la domiciliul și locul de muncă al bănuitului; 4) luarea de mostre de la bănuit pentru examinarea comparativă; 5) cercetarea la fața locului în scopul stabilirii circumstanțelor celor întâmplate, descoperirii urmelor infracțiunii etc.; 6) audierea martorilor care cunosc unele date despre infracțiunea de şantaj; 7) audierea bănuitului în scopul elucidării împrejurărilor şantajului și constatării circumstanțelor flagrantului; 8) examinarea obiectelor şi a documentelor ridicate ca rezultat al reținerii bănuitului, perchezițiilor etc.; 9) dispunerea expertizelor criminalistice necesare; 10) examinarea încăperilor, dacă în ele au fost reținuți octatici; 11) prezentarea spre recunoaştere victimei, martorilor a infractorului, precum și obiectelor descoperite în urma reținerii, percheziției sau altor acțiuni procedurale în cauza cercetată etc. In a doua situație de cercetare a infracțiunilor de şantaj, când bunurile ori dreptul asupra acestora au fost transmise infractorului, sau au fost săvârșite alte acțiuni cu caracter patrimonial în folosul şantajistului, acțiunile ofițerului de urmărire penală și ale lucrătorilor operativi trebuie orientate spre colectarea și verificarea informației ce caracterizează mai pe deplin personalitatea celui bănuit, legăturilor acestuia și activității lui ilicite, spre constatarea locului posibil al aflări infractorului, luării măsurilor pentru reținerea și aducerea sa la locul desfășurării urmăririi penale. Ca acțiuni inițiale de urmărire penală şi măsuri speciale de investigație în această situație pot fi efectuate: 1) audierea victimei (declarantului); 2) audierea martorilor; 3) percheziții la domiciliu şi locul de muncă ale persoanei bănuite; 4) ridicarea de obiecte și documente; 5) prezentarea spre recunoaştere a şantajistului, precum și a obiectelor, documentelor; 6) confruntarea dintre victimă, martori şi infractor; 7) verificarea declarațiilor la locul infracțiunii etc. 2.3 (7) Analizați particularitățile tactice de efectuare a unor acțiuni inițiale de urmărire penală la cercetarea infracțiunilor contra patrimoniului. Când parvenit declarația despre infracțiunea de şantaj și verificarea a confirmat veridicitatea acestei declarații, prima acțiune inițială de urmărire penală constă în audierea declarantului, de obicei a victimei. Pe parcursul acestei audieri, se elucidează următoarele circumstanțe: - dacă declarantul cunoaște identitatea şantajistului, cine este el, care sunt relațiile cu infractorul. Dacă identitatea şantajistului nu este cunoscută victimei, atunci pe cine şi pe ce bază îl poate suspecta; - în ce mod i-au fost transmise declarantului cererea şantajistului, în ce constă această cerere şi pe cât este ea realizabilă;

- deține sau nu victima oarecare urme materiale ale faptului de şantaj; - cine mai cunoaşte despre această faptă; - dacă declarantul posedă obiectul solicitat de infractor, în ce mod acesta a ajuns la el și unde se află obiectul dat; - care este caracterul amenințărilor la adresa victimei, ce informații amenință să divulge infractorul; - când, cum și în ce circumstanțe a fost luat ostaticul, cine este acesta, cum s-au comportat cu el infractorii, ce mijloace de violență au aplicat, dacă știe unde se deține ostaticul și în ce mod poate fi eliberat; - în ce mod infractorul cere să-i fie transmis obiectul şantajului, când urmează să se petreacă acest lucru şi unde anume; - dacă victima a înregistrat sau nu convorbirile sale cu infractorul; dacă da, atunci unde se află fonograma etc. Examinarea locului unde s-a produs şantajul este rațional să se efectueze atunci când la locul săvârșirii şantajului pot fi descoperite urme ale infracțiunii: averea (proprietatea, bunurile) deteriorată; arme și obiecte ale şantajului; urme ale violenței, inclusiv aplicarea torturii în raport cu victima; urme ale prinderii și deținerii de ostatici. In cazul aplicării față de victimă a acțiunii fizice la etapa de pornire a proce- sului penal, poate fi efectuată constatarea sau expertiza medico-legală cu scopul de a fixa prezenţa leziunilor corporale și soluționarea problemei în vederea stabilirii gravității, vechimii și a mecanismului leziunilor corporale. Anume în cazul în care obiectul santajului încă nu a fost transmis infractorului, după audierea victimei, interacționând cu organele speciale, se organizează și se efectuează reținerea persoanei bănuite în flagrant delict în timpul transmiterii lui a obiectului solicitat. După reținerea bănuiților, se efectuează percheziția lor corporală. Scopurile acesteia sunt următoarele: excluderea posibilității de exercitare a împotrivirii armate de către persoanele arestate; prevenirea acțiunii de distrugere de către aceştia a probelor materiale; confiscarea obiectului şantajului. Examinarea corporală a bănuiților, în aceste cazuri de şantaj, se efectuează cu scopul de a descoperi pe corpul lor şi pe îmbrăcăminte urme ale substanței chimice speciale, cu care au fost prelucrate obiectele solicitate și primite de infractori. La efectuarea examinării corporale, este de dorit să participe specialistul-chimist. În scopul cercetării urmelor descoperite, ofițerul de urmărire penală dispune diverse expertize, printre care: - expertiza dactiloscopică efectuată în vederea stabilirii apartenenței urmelor de mâini pe obiectul, documentul transmis infractorului; - expertiza substanțelor și materialelor în scopul de a stabili apartenența la grup a substanței chimice speciale, cu care au fost prelucrate bancnotele, obiectele de preț transmise infractorului; Persoanele reținute trebuie să fie audiate imediat, în paralel cu audierea trebuie efectuate percheziții la domiciliu şi la locul de muncă al infractorilor. În timpul audierii persoanei bănuite, în afară de datele referitoare la persoană, locul de muncă, de trai, se elucidează următoarele circumstanţe: - în ce mod, când, în ce circumstanțe a apărut intenția de a săvârși infracțiunea; cu-i aparține această idee; de ce se conducea infractorul când au ales victima, în ce relații (personale) era cu ea; - ce foloase materiale intenționa să obțină sau au obținut infractorii; - în ce mod intenționa infractorul să utilizeze bunurile estorcate; - cum se planifica să fie săvârșită infracțiunea; - în ce constau ameninţările, revendicările înaintate;

- cum au fost realizate acestea și de către cine, când, în ce împrejurări, care au fost consecințele lor; în ce mod amenințările erau aduse la cunoștinţa victimei; - dacă era planificată reținerea sau torturarea victimei sau a altor ostatici, a fost oare realizată aceasta şi cum anume; cine a fost prins, unde, în ce împrejurări, cât timp a fost reținut; - cine îl păzea pe ostatic; a avut oare persoana luată ostatic posibilitatea să ia legătură cu persoanele de care avea nevoie; - cine și în ce circumstanțe le-a transmis infractorilor bunurile, obiectele de valoare cerute, unde anume se află acestea la moment; - a mai săvârşit anterior asemenea acțiuni persoana reținută? Dacă a săvârşit, este necesar să fie elucidate toate circumstanțele actului ilicit. O anumită informație despre relațiile bănuitului poate fi obținută în timpul audierii rudelor acestuia, a vecinilor, colegilor și, de asemenea, pe parcursul percheziției la domiciliul acestuia. De menționat că nu trebuie tărăgănată efectuarea percheziției. În calitate de martori pot fi şi persoane care, în afară de victime, au fost amenințate de către escroci. O importanță probatorie mare au rezultatele examinării locului unde a fost deținut ostaticul. Aici pot fi descoperite obiecte care au servit drept arme de tortură, urmele în baza cărora poate fi stabilit numărul și identitatea celora care l-au păit pe ostatic sau au participat la exercitarea acțiunii fizice față de el. Dacă infractorul doar şi-a prezentat revendicările și tratativele cu ei abia urmează să aibă lọc, este necesar să fie organizată interceptarea şi înregistrarea audio a acestora. Dacă însă victima a înregistrat tratativele care deja au avut loc, această înregistrare trebuie să fie examinată și anexată la dosar în calitate de probă materială, iar ulterior să fie trimisă la expertiza fonoscopică.

Test nr. 16 Subiectul I. Identificarea criminalistică 1.1. (3) Definiţi noţiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice Prin identificare în criminalistică se subânțelege un proces de stabilire a obiectului, persoanei, fenomenului care are legătură cauzală cu faptul cercetat, în scopul obținerii probei judiciare. Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită unor premise științifice cum sunt: 1. Individualitatea obiectelor și ființelor – presupune totalitatea particularităților specific unui individ sau obiect de altul; 2. Stabilitatea relativă a acestora – de obicei, identificarea criminalistică vizează obiectele care se modifică mai greu și într-o perioadă mai îndelungată ; 3. Reflectivitatea obiectivelor și ființelor – constă în capacitatea obiectelor și ființelor de a se reflecta și de a fi reflectate în mediul și în conștiința persoanelor din jur; 1.2. (5) Evidenţiaţi genurile şi obiectele identificării criminalistice. În activitatea de cercetare și descoperire a infracțiunilor, se poate stabili identitatea următoarelor obiecte: 1) a persoanelor ce au comis infracțiunea sau au participat la ea (bănuitul, învinuitul); 2) a cadavrelor sau părților ale acestora; 3) a diferitelor obiecte materiale (unelte, mijloace tehnice, materiale) care au fost folosite la pregătirea, săvârşirea şi mascarea infracțiunii; 4) a animalelor. Identificarea persoanei în viață sau a cadavrului după urmele lă sate la fața locului sau în alte împrejurări. In criminalistică sunt verificate prin aplicarea practică a unor asemenea tipuri ca dactiloscopia, fotorobotul, traseologia, odorologia, grafologia, fonoscopia (după înregistrările sonore ale vocii și vorbirii orale), precum şi după modul de săvârşire a infracțiunii și după trăsăturile social-demografice ale persoanei. Practica judiciară demonstrează că în prezent cele

mai frecvente activități în vederea stabilirii identității persoanelor sunt prezentările spre recunoaștere a acestora, expertizele urmelor de mâini și picioare, ADN-ului. Identificarea obiectelor material după urmele create, ca urmare a utilizării lor în procesul săvârșirii acțiunilor infracționale. Instrumentele (uneltele) de uz casnic sau de profesie, aplicate la săvârșirea operațiilor de pătrundere ilicită în locuri închise, lasă urme care redau forma, structura și dimensiunile părților de contact, adică elemente caracteristice care dau expertului criminalist posibilitatea stabilirii naturii instrumentului aplicat, iar în situația prezenței unor instrumente de genul respectiv – chiar şi identificarea acestuia. Mijloacele de transport pot fi identificate prin compararea urmelor traseologice lăsate: a) de pneurile autovehiculelor, şinele roților căruțelor, tălpile celor două suporturi ale săniilor; b) de părțile exterioare ale caroseriei unui mijloc de transport pe suprafaţa altuia ca urmare a contactului fizic dintre acestea în timpul tamponării sau altei forme de intercontact; c) de detaşarea anumitor părți ale mijlocului de transport drept consecință a avarierii acestuia prin tamponare cu alt mijloc de transport sau cu alte obstacole. Cercetarea infracțiunilor săvârșite prin aplicarea armei de foc implică în mod imperativ stabilirea armei din care s-a împușcat în câmpul infracțional, respectiv identificarea acesteia după reflectările tragerii cu foc. Dacă împrejurările cauzei nu permit prezentarea nemijlocită a obiectelor ce trebuie identificate, recunoaşterea poate fi efectuată după fotografiile sau înregistrările video ale acestora. 1.3.(7) Evaluaţi procesul și etapele identificării criminalistice. În sens larg, identificarea presupune un proces de căutare și valorificare știintifică a probelor necesare descoperirii infracțiunii și infractorului. În sens restrâns, identificarea criminalistică poate fi definită ca stabilirea prin mijloace tehnicoștiințifice și procesuale a identității sau a unui obiect concret care are legătură cu fapta cercetată. Metodica generală a procesului de identificare presupune examinarea plenară şi multilaterală a obiectelor prezentate, metode de lucru fundamentate ştiințific şi perfecte din punct de vedere tehnic. Privitor la etapele procesului de identificare, vom consemna patru dintre ele, şi anume: 1) cercetarea prealabilă a obiectelor ce prezintă interes; 2) examinarea separată; 3) examinarea comparativă; 4) evaluarea ansamblului de indicii evidențiate și formularea concluziei de identificare. Cercetarea prealabilă a obiectelor care ne interesează prezintă o etapă inițială indispensabilă oricărui proces de identificare. În timpul controlului obiectelor se clarifică, mai întâi, dacă sunt prezentate toate materialele și dacă nu există îndoieli referitor la autenticitatea lor. Totodată, controlul stabileşte dacă aceste obiecte sunt potrivite pentru identificare și dacă ele sunt suficiente pentru o concluzie categorică. În cazul când materialele acumulate sunt insuficiente sau inutilizabile pentru identificare, expertul informează ofițerul de urmărire penală (judecata) şi indică de ce materiale suplimentare mai are nevoie expertiza. Examinarea separată a obiectelor. Pentru a confrunta şi a compara indiciile de identificare ale obiectului, precum şi a evita greşelile în aprecierea lor, este necesară studierea riguroasă a lor în timpul examinării separate a fiecărui obiect. Sarcina principală a examinării separate constă în a releva numărul maxim de caracteristici identificatoare, proprii fiecărui obiect. După examinarea separată a obiectelor și relevarea caracteristicilor identifi- catoare proprii fiecăruia dintre ele, expertul va trece la examinarea comparativă. El va confrunta caracteristicile identificatoare cu aceleași nume ale obiectelor, soluționând totodată principala problemă a examinării comparative – scoaterea în evidență a indiciilor ce coincid și a celor ce se deosebesc. Aprecierea ansamblului de caracteristici relevate și formularea concluziei de identificare constituie etapa finală a expertizei de identificare. Ansamblurile de indicii concordante și de indicii distinctive scoase în relief de către expert trebuie apreciate, în primul rând, din punctul de

vedere al corelației dintre aceste ansambluri, evidenţiindu-se care dintre ele este predominant, logic și care întâmplător, neesențial. Totalitatea unică, individuală a caracteristicilor identificatoare constituie singura bază pentru concluzia despre identitate. Concluzia identificatoare a expertului poate fi pozitivă sau negativă, categorică sau probabilă. O semnificație probant are doar concluzia categorică, fie pozitivă, fie negativă, pe când cea probabilă nu este o probă și poate fi utilizată doar în scopuri operative sau de determinare a direcției de urmărire penală. Metodica generală a identificării necesită ca, după terminarea examinării, să fie întocmit raportul de expertiză, care atestează însuși procesul examinării și rezultatele lui. În cazul imposibilității de întocmirea raportului de expertiză, se redactează un proces-verbal despre aceasta.

Subiectul II. Etapele cercetări infracțiunilor 2.1.(3) Prezentați noțiunea de etapă a cercetării și determinaţi limitele acestora la cercetarea infracțiunilor. Prin etapă a cercetării infracțiunilor înțelegem o perioadă de timp în care organele de urmărire penală efectuează un complex de activități procesuale și speciale de investigații pentru clarificarea circumstanțelor faptei săvârșite și obținerea de probe suficiente și veridice pe cazul cercetat. Cercetarea infracţiunilor se efectuează în două etape: iniţială şi ulterioară. Fiecare dintre aceste etape are sarcinile proprii şi este constituită dintr-un ansamblu de acţiuni şi măsuri procesuale, tehnice, tactice şi organizatorice. Etapele cercetării infracţiunilor în criminalistică convenţional sunt determinate în timp: etapa iniţială de cercetare se consideră intervalul de timp de la pornirea cauzei penale până la punerea sub învinuire a persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii cercetate, iar etapa ulterioară de cercetare - de la audierea învinuitului până la terminarea urmăririi penale. 2.2.(5) Deduceţi sarcinile etapei inițiale de cercetare a infracțiunilor. La etapa inițială a cercetării cauzei penale, se soluționează următoarele sarcini importante: - contracararea și prevenirea acțiunilor criminale şi a altor acțiuni ilegale evitarea unor posibile, dar indezirabile, consecințe pentru societate sau pentru stat; - orientarea ofițerului de urmărire penală, procurorului în circumstanțele faptei săvârşite, analiza situației reale de urmărire penală și elaborarea versiunilor generale referitor la infracțiunea săvârșită; - determinarea circumstanțelor care urmează a fi stabilite, a acțiunilor inițiale de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație care trebuie efectuate în scopul obținerii probelor infracțiunii concrete; - asigurarea pe cale procesuală și specială de investigație a culegerii și fixări tuturor probelor care în timp scurt pot fi pierdute; - identificarea, căutarea și reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiunii concrete; - obținerea datelor necesare pentru pregătirea și desfăşurarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație, precum și pentru prevenirea infracțiunilor; - stabilirea cauzelor şi condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunii concrete. Această etapă inițială de cercetare a infracțiunilor prezintă o perioadă de timp relativ scurtă, dar foarte intensivă şi importantă. Importanţa acesteia constă în faptul că de deciziile organului de urmărire penală și activitatea lui la etapa inițială, de obicei, depinde perspectiva cercetării și descoperirii infracțiunii săvârșite. 2.3.(7) Estimați acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații caracteristice etapei inițiale de cercetare a infracțiunilor. Pentru etapa inițială de cercetare a infracțiunilor, de obicei, sunt caracteristice aceste acțiuni de urmărire penală și măsuri speciale de investigații:

- cercetarea la fața locului; - audierea victimelor; - audierea martorilor-oculari; - reținerea bănuiţilor; - percheziția corporală a bănuiților; - percheziția la domiciliul și locul de muncă a bănuiților, altor persoane; - audierea bănuiților; - prezentarea spre recunoaștere a banuiților, în unele cazuri; - ridicarea de obiecte și documente, în anumite cazuri; - dispunerea unor expertize, la necesitate; - controlul transmiterii banilor sau a altor valori materiale extorcate; - livrarea controlată; - interceptarea comunicărilor; - culegerea informației despre persoane etc. Totodată, pornind de la situația concretă de cercetare, la necesitate, în scopul depistării și ridicării probelor ce pot fi pierdute sau soluționării unor probleme importante ale cercetării, se admit și alte acțiuni procedurale, prevăzute de legislația în vigoare. De exemplu, efectuarea confruntării, experimentului în cadrul urmăririi penale etc., care, de obicei, sunt caracteristice etapei ulterioare de cercetare a infracțiunilor.

Test nr. 17 Subiectul I. Identificarea persoanelor după scris. 1.1. (3) Prezentați noțiunea de scris și caracteristicile acestuia. Scrisul poate fi definit drept un sistem de comunicare, de reproducere (expunere) a gândurilor și a vorbirii prin semne grafice. Caracteristicile topografice ale scrisului vizează modul de dispunere, de amplasare a unui text pe hârtie sau pe un alt support și constau în: - marginile lăsate de scriptor; - mărimea alineatelor; - intervalul dintre rânduri; - intervalul dintre cuvinte; - amplasarea diverselor mențiuni; Caracteristicile topografice ale persoanei nu pot servi direct la identificarea persoanei scriptorului, ci doar la restrângerea cercului suspect. Caracterisiticile generale ale scrisului sunt relativ numeroase, cele mai importante fiind: - Gradul de evoluție sau evoluția grafică a scrisului; - Forma sau structura scrisului; - Dimensiunea sau mărimea scrisului; - Înclinarea scrisului sau a literelor; - Repartizarea sau spațierea scrisului; - Presiunea sau apăsarea scrisului; - Direcția rândurilor scrise; - Forma liniilor de bază a rândurilor. Ca și caracteristici speciale, pot fi nominalizate: - Construcția semnelor grafice; - Direcția și succesiunea mișcărilor de execuție a elementelor semnelor grafice; - Numărul elementelor constructive a semnelor grafice; - Forma elementelor componente; - Modul de începere a semnelor grafice; - Legătura semnelor grafice și a elementelor lor; - Modul de finalizare a semnelor grafice;

- Modul de scriere a unor semne grafice separate; - Modul de scriere a unor mențiuni pe documentul examinat. Caracteristicile generale și special au menirea să contribuie la stabilirea scriptorului documentului diagnosticat în prealabil de organul de urmărire penală, apoi identificat de expertul criminalist. 1.2. (5) Determinați sarcinile ce pot fi soluționate prin intermediul expertizei grafoscopice. Expertiza grafoscopică a scrisului sau semnăturii reprezintă unul din genurile de expertize criminalistice, care are ca sarcini: - identificarea autorului scrisului sau semnăturii; - stabilirea dacă semnătura/scrisul a fost executată de una şi aceeași persoană sau de diferite persoane; - stabilirea faptului falsificării scrisului sau semnăturii; - autorului falsificării; - modul de falsificare; - modificarea intenționată a scrisului etc. Necesitatea efectuării expertizei grafoscopice apare în cazurile, când există îndoieli în autenticitatea semnăturii sau scrisului din diverse documente: procuri, contracte, recipise, testamente etc. Pentru efectuarea expertizei se solicită de către experţi originalele actelor în litigiu, conform cărora experţii identifică şi examinează caracteristicile topografice, generale și speciale, care într-un final fiind apreciate și evaluate stau la baza formulării unei concluzii. 1.3. (7) Evaluaţi tipurile şi rolul modelelor de comparaţie necesare identificării persoanei după scrisul de mâină. În criminalistică, modelele de comparaţie a scrisului se împart în două categorii: libere şi experimentale. Modelele libere de comparaţie sunt scrisuri textuale sau semnături executate de persoana în cauză Ia o dată anterioară apariţiei cauzei, în condiţii în care ea nu putea presupune utilizarea scrisului sau a semnăturii respective ca model de comparaţie. Astfel de modele pot servi actele scrise executae în scopul realizării diverselor funcţii de serviciu sau de studiu (acte oficiale şi de evidenţă, declaraţii, scrisori, conspecte, cereri, reclamaţii etc) care se caracterizează prin lipsa de interes de a-și schimba și denatura scrisul. Ele se pot depista la locul faptei în timpul cercetării acestuia, ridicate prin percheziție și alte activități de ridicare o obiectelor și documentelor. Modelele experimentale sunt texte sau semnături executate de persoana în cauză la cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti in prezenţa şi sub controlul acestora. În teoria şi practica expertizei scrisului, modelele libere se consideră mai prioritare, deoarece sunt garantate de denaturări premeditate ale scrisului.Prezenţa modelelor experimentale asigură posibilitatea verificării prin comparare a autenticităţii modelelor libere. In unele cazuri, modelele libere pot fi completate cu înscrisuri executate de învinuit, martor sau victimă, în legătură cu fapta (declaraţii, demersuri, reclamaţii), acestea fiind nominalizate modele condiţional-libere ale scrisului. Examinarea propriu-zisă se efectuează de specialişti în patru etape proprii tuturor expertizelor criminalistice de identificare: examinarea prealabilă, examinarea separată, examinarea comparativă şi evaluarea rezultatelor examinării comparative.

Subiectul II. Tactica criminalistice.

criminalistică

–

parte

componentă

a

științei

2.1(3) Definiţi noțiunea și prezentați categoriile de bază ale tacticii criminalistice. Tactica criminalistică, ca parte integrantă a științei criminalistice, reprezintă un sistem de teze generale și procedee specifice argumentate științific bazate pe dispozițiile legii procesual penale și pe practica în domeniu, aplicarea cărora e menită să asigure eficacitatea activității organelor de drept în timpul cercetării faptelor infracționale și examinării acestora în instanța de judecată, ținând cont de particularitățile și de situațiile în care infracțiunea a fost comisă.

Tactica criminalistică cuprinde două elemente: tezele generale ale tacticii criminalistice și tactica unor acțiuni de urmărire penală. Partea întâi a tacticii criminalistice care este constituită din subiectele de bază sau tezele generale se referă la: noțiunea și locul tacticii criminalistice în cercetarea și combaterea infracțiunilor; situațiile de urmărire penală; versiunile de urmărire penală; organizarea cercetării infracțiunilor; planificarea cercetării infracțiunilor; interacțiunea în procesul cercetării infracțiunilor. Partea a doua a tacticii criminalistice o constituie acțiunile de urmărire penală și de tactică criminalistică. Ea cuprinde prevederile procesuale și aspectele tactice ale pregătirii, efectuării și documentării acțiunilor prevăzute de Codul de procedură penală. 2.2(5) Distingeţi cerințele înaintate față de procedeele tactice criminalistice. Procedeul tactic este o recomandare argumentată ştiințific cu privire la ordinea si modul de acţiune a ofițerului de urmărire penală la soluționarea anumitor probleme, realizarea unor acțiuni concrete de urmărire în scopul asigurării eficacității lor cuvenite, luând în considerație particularitățile cazului penal și ale situației concrete de urmărire penală. În cazul utilizării procedeelor tactice la cercetarea infracțiunilor, se impune a respecta următoarele cerințe: - accesibilitatea procedeului, corespunderea lui calificării, precum și posibilităților intelectuale și fizice ale ofițerului de urmărire penală; - ele trebuie să corespundă întru totul principiilor legalității și recomandărilor criminalistice; - nu trebuie să înjosească onoarea și demnitatea participanților la proces; - procedeul tactic trebuie să ofere un efect pozitiv numai referitor la persoanele care tăinuiesc adevărul și să fie neutru în privința altor persoane (caracterul electiv al acționării procedeului); - inofensivitatea procedeelor pentru viața și sănătatea cetățenilor, precum și din punctul de vedere al păstrării valorilor materiale; - corespunderea procedeului caracterului situației concrete de urmărire penală. Fără aceasta, aplicarea procedeului tactic poate condiționa un rezultat negativ. 2.3(7) Analizați principiile specifice tacticii criminalistice. Principiile tacticii criminalistice, decurg din dispoziţiile legii procesual penale și din normele deontologice ale desfășurării procesului penal, fără de care nu este posibilă realizarea scopului pe care îl urmăresc organele judiciare. Principalele principii ale tacticii criminalistice, ce trebuie respectate pe parcursul urmăririi penale în vederea atingerii scopului urmărit, acela al aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei penale, sunt următoarele: 1. Principiul legalității. Principiul legalității are o dublă semnificație: pe de o parte, reclamă un înalt nivel de organizare și efectuare a activităților criminalistice, astfel ca nimeni să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta penală săvârșită, iar pe de altă parte, impune organelor justiției penale cunoașterea și aplicarea întocmai a dispozițiilor legislației procesual-penale în întreaga lor activitate de descoperire și prevenire a infracțiunilor. Totodată, activitatea criminalistică trebuie să se conformeze întocmai normelor legislative, să se respecte cu strictețe drepturile și interesele legale ale celor implicați în proces, inclusiv restabilirea în drepturi a celor lezați în drepturi prin actul infracțional. 2. Principiul operativității în efectuarea urmăririi penale. Potrivit acestui principiu, organele de urmărire penală trebuie să reacționeze imediat și prompt la faptele comise, astfel încât să se asigure operativ depistarea, fixarea și examinarea tuturor probelor necesare aflării adevărului într-un proces penal. Aceasta presupune, de asemenea, clarificarea imediată a situației infracționale apărute, adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală sau refuzul de a porni urmărirea penală, curmarea imediată a actului

prejudiciabil constatat, identificarea infractorului, localizarea posibilelor consecințe negative ale infracțiunii etc. 3. Principiul organizării și planificării activităților criminalistice. În fond, conținutul cercetării unei fapte penale reprezintă un proces de trecere de la acte de gândire logică la luarea de decizii și la acțiuni practice de urmărire penală, efectuate în conformitate cu legislația procesual-penală. Utilizarea eficientă a instrumentarului menționat necesită un înalt nivel de organizare a muncii, ce se realizează prin planificarea tuturor formelor de activitate desfăşurate cu prilejul cercetării faptei. Activitatea efectuată spontan, în afara vreunui sistem, fără planificare se consideră neorganizată și nu poate avea succes. 4. Principiul obiectivității cercetării. Acest principiu presupune o atitudine imparțială a organului de urmărire penală sau de expertiză la pregătirea, desfășurarea și documentarea activităților criminalistice. Potrivit acestui principiu, organele de drept trebuie să depună efortul atât pentru administrarea probelor în acuzare, cât și a celor în apărare a persoanei atrase la răspundere și să folosească multiplele posibilități oferite de știință și tehnica modernă pentru aflarea adevărului. 5. Principiul adevărului științific. Organele de drept, chemate să soluționeze cauzele penale sau civile, sunt obligate să caute, în egală măsură, dovezi de vinovăție precum și de nevinovăție iar specialiștii, experții în îndeplinirea sarcinilor ce le revin într-un proces penal sau civil, trebuie să aplice metodele ştiințifice adecvate de cercetare și mijloacele tehnice moderne pentru stabilirea adevărului. Investigațiile unilaterale, când nu se verifică judicios împrejurările faptei sau nu se folosesc metodele şi mijloacele tehnico-științifice adecvate, contravin principiului dat. 6. Principiul necesității și oportunității. Organele de drept trebuie să întreprindă numai măsurile care sunt necesare pentru administarea probelor şi să aprecieze momentul oportun de desfășurare a activităților criminalistice, în vederea soluționării operative și la înalt nivel cercetarea și examinarea cauzelor penale. 7. Principiul identității. În timpul cercetării cazului concret, apare frecvent necesitatea de a identifica făptuitorul, când acesta nu este cunoscut, sau unele obiecte, fenomene, persoane, mijloace implicate în infracțiunea respectivă. Practic, nu există cercetare, în care să nu fi apărut probleme cu caracter de identitate, condiție indispensabilă a înaltului nivel ştiințific al urmăririi penale, 8. Principiul conspirativității. În virtutea acestui principiu, trebuie asigurat secretul activităților de urmărire penală sau expertiză ce urmează a fi desfășurate în baza cazului concret, precum şi păstrarea în taină a datelor obținute în urma unor sau altor acțiuni procesuale sau măsuri speciale de investigație.

Test 18 Subiectul I. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului 1.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic de fixare a procesului şi rezultatelor cercetării la faţa locului. Cercetarea la fața locului, ca activitate a urmăririi penale, va căpăta importanță numai în cazul în care rezultatele ei vor fi documentate procesual. Astfel, prin fixare a procesului și rezultatelor cercetării la fața locului înțelegem acele acțiuni criminalitice care au drept scop soluționarea unui șir de probleme cu caracter metodic și organizatoric, care asigură utilizare rezultatele acestei acțiuni în activitatea ulterioară a urmăririi penale 1.2 (5) Distingeți tipurile de anexe ce pot fi întocmite în cadrul documentării cercetării locului faptei. Desenele, schițele , planurile întocmite în urma cercetării locului faptei constituie o modalitate de reprezentare grafică documentară, care poartă un caracter ilustrativ suplimentar la procesulverbal, sub formă de anexe. Desenele, schițele se realizează prin reflectarea liberă pe hîrtie a loculi faptei, împrejurărilor lui. Planul schematic nu este excutat la scară, dar presupune totuși păstrarea proporțiilor verosimile dintre dimensiunile obiectelor prezentate în plan și distanța dintre ele. Ca și anexă mai poate fi și poza fotografică, planul, schiță, chema locului faptei, care

reprezintă o ilustrare suplimentară la procesul-verbal al cercetării. Fotografia copletează proceul verbal prin faptul că demonstrează real prezeentările detaliilor care n-au fost descrise în procesul-verbal ori despr ele s-a vorbit insuficient În afaă de aceasta fotografia completează golurile descoperite în procesul-verbal pe parcursul cercetări. Fotografierea incepe cu sosirea la fata locului si seaza realize prin toate genurile de fotografiere: de orientare; de schifa; de nod (a obiectelor principale) si de detaliu. Primele trei tipuri de fotografiere se executa in scopul fixarii situafiei, in general, si a unor segmente, obiecte la locul faptei pana a se produce vreo modificare a acesteia, adica in faza statica, iar fotografia de detaliu executata în fază staticӑ, cat si in faza dinamica. In faza statica, fotografierea de detaliu se efectueaza amplasand alaturi de obiectul interesat o linie gradata sau un obiect cu dimensiuni cunoscute (cutie de chibrituri, fasie de hartie in patratele etc.). Fotografia de оrіentare se efectueaza de la distanta adecvatӑ, astfel incat locul infractiunii sa fie fixat totalmente. In accst scop, poate fi efectuata fotogгafia, сand pe un singur cliseu se inregistreaz intregul loc al faptei, sau obfinerea unei fotografi рanoramice (circulara sau liniara). In functie de conditiile concrete in teren si tehnica existentaа, specialistul sau ofițerul de urmărire penala decide pe loc cum și cu ce tehnicӑ sa realizeze fotografia de orientare (prin folosirea unui obiectiv normal, superangular sau cu ajutorul teleobiectivului). Este de dorit ca асеasta sa fie ехесutata dintr-un punct cat mai susS. O fotografie de orientare corect executata trebuie sa cuprinda, pe langa locul faptei propriu-zis, si anumite rерere considerate fixe. Aceste repere pot fi in funcfie de situаție anumite cladiri din apropiere, bornele kilometrice, indicatoarele de circulație, alte circumstanțe. Fotografia-schițӑ se realizeaza de la o distanta mai micӑ, in asa mod ca sa fie fixat insusi locul infractiunii, fără a surprinde anturajul. Рomind de la natura infractiunii, dimensiunile terenului unde au survenit consecintele faptei si necesitatea de a reda cat mai multe aspеcte ale loculuі infrac- fiuni, fotografia-schifa poate fi efectuata prin metoda panoramicӑ (liniard sau circulara), unitard, ре sectoare sau de pe pozitii contrare. Fotografia de nod sau a obiectelor principale la fata locului fixeaza la o scarӑ marita unele rezultate ale infractiunii, urmele infractorului sau obiectele (mijloacele) infracfiunii. Prin obiecte principale in sensul dat se inteleg obiectele care au fost in lega- turd directa cu infracfiunea cercetata. Din categoria obiectelor principale la fata locului pot fi numite: сadavrele, armele, instrumentele folosite de infractoг, mijloacele de transport antrenate in caz etc. Obiectele principale trebuie fotografiate in asa mod incat axul optic al obiectivului sa cadӑ регреndiculaг ре forma de baza a obiectului. Daca urmeaza sa fie fotografiat un obiect de dimensiuni mici (pistol, topor, cufit etc.), langa el se amplaseaza o linie (сentimetricӑ) gradata. Aceasta linie se punе paralel cu una din laturile obiectului in nemijlocita apropiere. Cadavrul poate constitui obiectul principal al cercetarii in cazurile de omor, si- nucideri, accidente de circulatie etc. Fotografierea lui se realizeaza dintr-un punct situat deasupra cadavrului (сand este gasit culcat), precum si din рartile laterale, evitandu-se pe cat posibil fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare. in cazul cadavrelor dezmembrate, se executa cate o fotografie рentru fiecare segment de cadavru, precum o fotografie de ansamblu, dacӑ este posibil. 1.3 (7) Analizați elementele obligatorii de descriere în procesul-verbal privind fixarea şi ridicarea unei urme izolate de încălţăminte. Procesul-verbal trebuie cuprinda: 1) locul si data efectuarii cercetariі la fața locului; 2) functia, numele si prenumele persoanei care intocтeste procesul-verbal; 3) numele, prenumele si calitatea persoanelor carе au participat la efectuarea aciunii de urmarire penala, iar daca este neсesar, si adresele lor, obiectile si eхplicafiile acestorа; 4) data si ora incерerii si terminarii cercetarii la fajа lоcului; 5) descrierea amanuntita a faptelor constatate, pгеcum si a masurilor luate in cadrul efectuarii actiunii de urmӑrire penala; 6) mențiunea privind efectuarea fotografierii, filmariі, inregistrari audio sau executarea mulajelor, tiparelor de urme privind mijloacele tehnice utilizate, rezultatele obținute. Рartea introductivă a procesului-verbal de сercetare la fafa locului include umhtoarcle informatii: a) data, luna și anul efectuariі сercetarii; b) lосul de efectuare a cercetirii (localitateа); с) functia, gradul, numele si pгenumele persoaпei care desfigoara cercetareа; d) numele, prenumele si calitatea persoaneloг рarticipante la сercetarea locului faptei; с) temeiul, motivul

dupa cаre s-a purces lа cercetarea loсului faptei ) гeferirea la articolelc CPР сare determina instrumentarea сercetirii si fixarea rezultatelоr ei g) timpul inceperii si finalizarea сеrectării; h) conditiile de efectuare a cercetirii (iluminarea, conditiile climaterice in momentul desfasurării cercetariі la fata locului etc.). Рartea descriіptivӑ a procesului-verbal dе сercetare la fafa locului include expunerea circumstanfelor stabilite in procesul cercetarii. Ea va fi intocmita in forma liberd. Practica cercetаrіі si stiinta criminalisticӑ recоmanda ca in partea descriptiva а procesului-verbal sa fie descrise detaliat: a) caracteristica generala a locului infractiunii, amplasamentul si granitele acestuia. Astfel, de exemplu, in cazul cand infraсfiunea a fost comisa in incapere, caracteristica generala a locului faptei include: destinatia incӑperi, numarul de etaje, starea mediului ambiant din incӑpere si caгаcteristica concreta a spafiului unde au fost descoperite urmele, conseсinfele faptei; b) caile ce duc la locul faptei, intririle si ieșirile din incapere; c) реretii, tavanul, ferestrele, роdeaua, iluminaгea si incalzirea incaperii in сare a avut loе evenimentul сегcetat; 4) imprejurarile de la locul fаptei gi toate obiectele de cercetare (urmele sialte coгpuri delicte ete.) cu indicareа obiectelor fotografiate, a modalitauir de fotografiere si urmele de pe care au fost ridicate cоpiї ori amprente etc.; e) circumstantele deosebite de la fata locului, caracteristice anume рentru in- fractiunea data sau, dimpotrivй, орuse naturii infractiunii in сauza (circumstanțele negative); f) descrierea сlară si succesiva a tuturor celor descoperite la fata locului utile activitatii de urmarire penala (fiecare circumstanța, urma, obiect, document etc. se descriu in mod individual si detaliat, cu toate caracteristicile generale si рarticulare). Claritatea si acсesibilitatea proосesului-verbal vor fi asigurate de utilizarea terminologiei uzuale (in procesulverbal nu vor fi folosite сxprimari imprecise. Partea finală а procesului-verbal de cercetare la faja loculuі descrie: а) obiectele care au fost ridicate de la locul infractiuni, modul de ambalare, locul unde se transmit pentru pйstrare; b) planurile, schemele si desenele tehnice intocmite la locul faptei; с) lоcul unde a fost transportat cadavrul pentru a fi supus disectiei in cazul cand el a fost descoperit; d) reclamatiile depuse ofijerului de urmarire penala pe parcurs referitor la cer- cetarea locului faptei, deciziile luate asupra аcestor reclamati; е) mijloacele tehnico-criminalistice utilizate pе рагcursul cercetarii la fata lo- cului. Procesul-verbal de cercetare la fata locului nu va include explicatiile, interрretarile asupra faptelor, fenomenelor descoperite presupunerile ofiferului de urma- rire penala, ale altor participanfi cu privire la mecanismul de formare a urmelor descoperite, la originea si apartenenfa uneltelor gasite etc. Procesul-verbal contine descrierea celor descoperite și nicidecum explicarea lor. Procesul-verbal se citeste tuturor persoanelor care au participat la efectuarea cercetarii, expliсandu-li-se, totodata, сӑ аu dreptul de a face obiecti, iar acestea urmeaza sa fie сonsemnate in procesul-verbal. Fiecare pagina а procesului-verbal este semnata de persoana care il intocmeste, precum si de persoanele pрarticipante la cercetarea locului faptei. Dacӑ vreuna dintre aceste persoane nu poate semna sau refuza sa semneze procesul-verbal, аcest fapt este mentionat in procesul-verbal. Subiectul II: Tactica audierii persoanelor în procesul penal. 2.1 (3) Prezentați noțiunea, sarcinile și regulile audierii persoanelor în procesul penal. Auderea este o acțiune de urmărire penală și de tactcă criminalistică ce constă în obținere, în corespundere cu prevederile CPP de la o persoană citată sau prezentată a declarațiilor referitor la circumstanțele și alte date ale faptei cercetate și fixarea acestora în procesul-verbal respective. În cadrul audierii, pot fi soluționate următoarele sarcini: 1) stabilite circumstanțele ce formează obiectul probării(evinemntul infracțiunii; persoanele implicate în aceasta, vinovația lor, caracterul și mărimea daunei cauzate prin infracțiune; existența bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrșirea acțiunilor); 2) clarificarea circumstanțelor ce nu formează obiectul probării, dar sunt necesrae atingerii scopurilor intermediare ale cercetării; 3) verificate anumite circumstanțe în scopul adinistrării probelor; 4) identificate circumstanțele, cunoașterea cărora este necesară pentru verificarea și evaluarea probelor;

5) evaluate circumstanțele care neavând o importanță de probă, pot comporta un character tactic( datele privind deprinderile, înclinațiile, capcitățile aumitor persoane.) Pentru a audiere, ofiferul de urmarire penala (procurorul sau judecatorul) trebuie sa stie clar ce fel de informatie probanta si in ce mod o рoate obfine de la persoana concreta, care urmeaza a fi audiatӑ. Lista circumstanțelor, care urmeaza a fi stabilite la audierea unei sau altei рersoane in pгосesul penal, se determina pana la citarea acesteia de catre ofiferul de urmarire penalӑ si se numeste obiectul audieriі. In aceasta lista pot fi incluse anumite circumstanțe ale infractiunii savarsite (modul, locul, timpul savarsirii faptei prejudiciabile, consecințele aсеsteia, precum si date despre infractor (infractori), victimă sau alte persoane ete.). In obiectul audierii pot fi incluse și unele circumstante care au favorizat săvirșirea infracсtiunii sau alte date care pot servi la stabilirea adevărului în cauză. Procedura audierii prevede ca асеasta actiune de urmarire penаlă poate fi efec- tuata in institujia respectiva саге сеrceteazй саиza sau la lоcul unde se afla рersoanele care urmeaza a fi audiate (la domiciliu, in spital etc), De obicei, audierea se efectueaza in timpul zilei, iar ca сxceptiе, саnd cazul nu sufera amanaге, unele audieri pot fi realizate si in timpul порtiї. Durata audieriі neintrerupte a martorului, de exemplu, nu роate depasi 4 orе, iar durata geneгala, in aceeasi zi, nu poate deраsi 8 оге. Audierea presupunc prezenta totdeauna a contactului psihologie intre persoаna care efectuеаză audierea si cel cе este audiat. Stabilirea relatiilor cогесte intre ofiferul de urmarire penala si persoana audiata permite objinerea informatiсi adevarate, ajuta la rezolvareа mai rapida a асtiunii date de urmarire penala și soluționarea сu succes a сercetarii cauzei. Рentru a asigura crearea contactului psihologic necesar obtinerii de declaratii sincere si complete, ofiferul de urmarire pепalа роate initia о discutie libега inainte de trecerea la relatarea faptclor, prin abordarea unor probleme de natura exterioara obiеctului cauzei, insa care tin de activitatea martorului, partii vatamate etc. La aceasta etaрӑ este de dorit sa se respecte cateva reguli tactice generale, precum ar fi: primirea persoanei intr-o maniera сorecta, civilizata, crearea unui cadru sobru de ascultare, lipsit de factori stresanti, care pot sustrage atentia реrsoanei respective, precum si comportarea ofierului de urmarire penala intr-un mod calm, incurajator, find contraindicat atitudinea delirant , de raceala, sfidare si aroganta. Tot din considerente de ordin tactic, la accasta etapa introductiva, pentru а asigura creareа сontactului psihologic necesar obținerii declaratiilor sincere si complete, ofijerul de urmarire penala trebuie sa ia in considerafie umatoarele: sa primeasca la timp si corect persoana сitata, sa-1 convinga pе асesta de impartialitatea si obiectivitatea sa. Se cunoaste са asteptarea de lunga durata, precum si oriсe tratare necivilizata, vor trezi nemultumiri martorului, victimei, expertului, banuitului, iar toate acestea vor fi in detrimentul stabilirii contactului psihologic. In esența, din punct de vedere psihologic, audiereа герrezinta in sine o сomunicare, interactiune dintre persoanа сare audiazй si persoana audiata. Сontactul psihologic este o stare de fiаpt, о atmosferй stabilita de сomunicare, in care persoana audiata а сonștientizat rolul sau in саzul concret si doreste sa contribuie la stabilirea adevarului. Caile de stabilire a contactului psihologic сu martorul, victima sau cu alte persoane, pentru obtinerea declaratiilor obicctive si complete sunt diferite. In primul rand, рentru stabilirea contactului psihologic, de exemplu, cu martorul, victima este necesar а-i trezi interesul spre comunicare si sрre darea declarațiilor corecte. Cunoasterea scopului comunicarii contribuie la intensificarea proceselor psihice. Uneori declaratiile sunt rezultatul unei lupte interioare intre motivele pozitive si cele negative. In niciun caz, la audiere ofițerul de urmărire penală sau altӑ рersoand сare еfectuează acеastă acțiune prосesuală are dreptul: sӑ strige; sӑ minta; sa injure; sӑ promitd сeva; sa amеnințe audiatul; sӑ dicteze; sa impună propria voințӑ; sa-1 injosească pe cel аudiat; sӑ aplice forța fizicӑ fațӑ de el; sӑ falsifice sau sa denatureze declarafiile respective; sa ignore celе declarate; sӑ sugereze răspunsuri; să-l provoace pе сеl аudiat. Relatarile persoanelor care au perceput sau cunosc fapte, сircumstante sau alte date de natura sa contribuie la stabilirea adevarului intr-un proces penal, facute si inregistrate in conformitate cu сerinfele legislafici in vigoare, constituie mijloaсe de proba, numite declaratii ale banuitilor, invinuitilor, inculpatilor, partii vatamate, parții civile, partii civilmente responsabile sau martorului. Тoate persoanele sunt audiate in mod separat si au posibilitatea de a face declarații in fata ofițerului de urmarire penala, рrосurorului, саrе rӑman confidențiale, practic, ре рarcursul cercetarii cauzei, cu exceptia audierii in cadrul confruntarilor. Doar in instanta judecata declaratiile se fac in prezenta tuturor participanților la

proces. In situațiile corespunzatoare, prevazute de legislatia in vigoare, la audiere pot fi prezenti si avocații / арӑrӑtori, reprezentantii legali ai banuiților, invinuiților, victimei, partii vatamate, partii civile, parti civilmente responsabile, preсum si expertul, pedagogul, translatorul. In pofida comрonenței celor prezenti la audiеre, ofiterul de urmarire penala trebuie sa find seama cӑ succesul acestei actiuni procesuale depinde, in primul гand, de contactul psihologiс al sau cu persoana audiata. Audierea impune рersoanei ce о efectueaza un inalt profesionalism, deosebita tactica si eticheta, precum si o iscusinfa aleasӑ, nu intamplatоr se vorbeste despre maiestria audieri, avandu-se in vedere tactica efectiva a ofiferului de urmarire penala, procurorului. Aceasta din urma se fondeaza si pe cunoasterea si aplicarea bazelor psihologice, pedagogice si etice in activitatea cu oamenii. Са principii generale ale tacticii audierii pot fi mentionate: сaracterul activ al ofiferului de urmarire penala; perseverența acestuia in atingerea scopului scontat; obiectivitate si plenitudine evidenta particularitatilor psihologice ale persoanei audiate. Caracterul activ al audierii presupune cӑ offerul de umarire penala trebuie sa devina inițiativa si sa dirijeze toatӑ procedura acestei importante actiuni procesuale, utilizand procedeele tactice corespunzatoare. Referitor la persoanele care se eschiveaza de darea depozifiilor veridice, audierea trebuie sӑ роarte un caracter ofensiv, ceea се inseamna cӑ de la ofiferul de umarire penala se cere cа el sa aplice toate metodele si mijloacele legale pentru a obfine de la cel audiat declarafii depline si veridice. Aceasta activitate se fondeaza doar pe profesionalism si pe legislatia in vigoare. 2.2 (5) Determinați etapele audierii persoanei și procedeele tactice necesare de utilizat în cazul în care martorul sau partea vătămată nu face declarații veridice. In unele situafii la audierea martorilor, pӑгtiї vatamate, offerul de urmӑrire penala se poate confrunta cu prezentarea denaturata a faptelor, ce intereseaza cercetarea cauzei. Prin aceastа ei depun declaratii cu falsificarea faptelor, ori refuza sa faca anumite declaratii pе marginea cauzei cercetate. Аcest lucru uni martori sau victime il pot face din diverse motive: urӑ, dorinta de гazbunare, interesafi material, infelegere prealabila cu infractorii etc. In astfel de cazuri, audierea martorilor sau partii vatamate se efectueaza in situafia de conflict. Stabilirea contactului psihologic cu cel ce face declaratii false, practic, este imposobil. In legatura cu aceasta, stiinta criminalisticӑ a elaborat si recomanda organelor de urarire penala un sir de procedee tactice ce pot fi utilizate in invingerea situatiei de conflict si obfinerea declaratiilor veridice de la martorii sau victimele neconstiincioase. Pentru a avea influența tactica si psihologica asupra rațiuni, voinței si simtului audiat, а evalua corect si a intelege expunerea lor si, la randul sau, a i сеes, ofițerul de urmarire penala trebuie respecte intocmai prevederile legale rеcomandarile tactice criminalistice ale procesului de audiere a martorilor si оarii vatimate de rea-credinа. Demascarea declarajiilor false ale acestora si influenta activa trebuie insotite clarificarea motivelor acestui comportament in cazul concret. Clarificand mocle (cauzcle) respective, offerul de urmarire penala trebuie ss intreprinda anu- ite masuri de explicare audiatului despre consecinfele posibile in aga situаti, nclusiv, posibilitafile organelor de drept de protejare a martorilor sau victimei. Practica demonstreaza ca cele mai eficacе procedee tactice de audiere a martorilor care nu dau depozifiі veridice sunt: 1) еxplicarea rерetata a statutului procesual al рersoanei respective si datoria acestuia de a face declaratії veridice pe cauza cercetata; 2) stimularea calitafilor pozitive ale martorului si rolului lui in familie, colectiv, societate etc.; 3) convingereа martorului de lipsa de rațiune, absurditatea poziției ocupate si prezentarii declarаfiilor false; 4) audierea reрetata pe aceleasi circumstante; 5) audierea cu detalierea si concretizarea mахіmala a declarafiilor prezentate anterior 6) prezentarea unor probe demascatoare existente in dosar: 7) efectuarea unor confruntӑri in scopul demascӑrii declaratiilor false ale martorului etc. Аceste si alte procedee tacticе сriminalistice pot fi utilizate in procesul audierii martorilor de rea-credinfа atat separat (selectiv) сat si in sistem (compleх), la inceput un procedeu, apoi altul, si chiar al treilea, pand se va atinge rezultatul asteptat. Procеdeele respective, dupa pӑrerea поastra, sunt prezentate pomind de la forta sau gradul lor de impact asupra personalitafii audiatului. Este clar faptul сa trebuie de inceput cu celeе mai simple prосedee, insa unele dintre ele pot fi si omise in anumite situatii si din diverse motive. Prin prezentareа declarafiilor mincinoase sau refuzul de a face declarafii in le- gaturd cu fapta cercetata de organele de urmarirе рenala, unii martori, de regula, eronat

urmaresc inbunatatirea situatiei infractorului si crearea pentru sine a unor condipii procesuale favorabile, inclusiv neparticiрarea in orice calitate la cauza cercetata. Este bine cunoscut faptul cӑ martorii infractiunii cсercetate pot fi audiafi in pro- cesul penal minimum de doua оr: о data la umarirea penala si o data in instanpa de judecata, dacӑ au prezentat, in conformitate cu statutul lor procesual, declaratii 2.3 (7) Estimaţi modalităţile de utilizare a probelor existente în dosar pentru demascarea audiatului La audierea rерetata sau dealiata, martorul poate modifica declaratile sale afirmand ca veridica este ultima marturie. In asemeneа саz, ofiterul de urmarire penalk, ulterior trebuie s& verifice cu certitudine ambele declaratii, sa le сompare una cu alta si cu alte probe existente in cauza. Cu oсаzia audieriі терetate sau de- taliate, se impune constatareеа motivelor de dare a primelor declaratii si cauzelor de modificare a lor. Prezentarea unor probe demascatoare existente in dosar са рrocedeu tactic, in cadrul audieriї martorilor de rea-credinta, poate fi efectuatй doar dupa aplicarea unora din preсedentele procedee, descrise mai sus. Pentru prezentare pot fi utilizate numai probele verificate, de veridicitatea сӑ- гога ofiferul de ummarire penala este convins. Acestea, de obicei, se prezinta in cumulul de probe, si nu de una singura. Prezentarea poate fi efectuata numai dupa utilizarea altor procedee, carе nu 1-а impus ре audiat sa spund adevarul. In astfel de situatii, offerul de umarire penala este datoг sa prevada vегosi- milele reactii, гaspunsuri ale martorului de reа-credinga, la probele prezentate si pand atunci, el trebuie sa-i adreseze audiatului asemenea intrebari care ar neutra- liza posibilele lui obiectii, negari ale probelor prezentate. De exemplu, cand se preconizeazaа prezenta declarafiile unor martori sau banuit, invinuit, atunci, in prealabil, intai de toate este necesar de a stabili daca audiatul cunoaste anumite рersoane (numind mai multe nume, printre care si ale aceloга, declaratiile сarora vor fi prezentate) si care sunt relatiile cu ele, daca nu cumva exista relatii ostile sau de dusmanie cu careva dintre cei nominalizati. In raport cu imрortanfa probeloт, legatura reciprоса dintre ele si рersonalitatea audiatului se determina suссesiunea prezentarii probelor existente in cauza. La moment, practica cunoaste doua variante de prezentare a probelor in cadrul audierii persoanelor neconstiincioase: 1) prezentarea probelor pe masura progresari importantei lor si 2) prezentarea probei de bazӑ (zdrobitoare), care are cea mai mare importana in cauza. Fiecare fapt de prezentare celui audiat a рrobelor urmeaza a fi fixat in procesul-verbal care se intocmeste, in cazul dat, ре рarcursul audierii. Prezentarea probei este preсedata de intrebarea respectiva inclusa in procesul-verbal, care reflecta ce proba anume (declaratii, document, obiect) se prezinta audiatului. Dupa ce audiatul a luat cunostinta de proba prezentata, se recomanda de a fixa. in procesul-verbal raspunsul lui referitor la probа data. In raspuns trebuie sa fie stipulat ca cu proba respectiva audiatul a luat cunostinta si esenta acesteia lu este clara, dupa сare urmeaza explicatiile, declarafiile facute de el. Dupa această schemă se prezints i alte probe necesare in cauza, la discretia ofijerului de urmdrire penalа. Efectuarea unоr сonfruntiri, fn scopul demascarii declarafilor false ale marto- ralui, ca proccdeu tactic intru totul corespunde prevederilor tacticii criminalis- tice de efcctuare a confruntarii cа аctiune prосesuals si de tаctica criminalistica, are in detalii va fi prezentat in capitolul umator. Proccdeele tactice criminalistice examinate supra pot fi Tin aceeagi masura aрi- cate si cu ocazia audierii pargii vatamate (victimei), Conсomitcnt, trebuie de finut scama de unele particularitafі tactice ale audierii panii vauaтate, conditionate de situapia fui proсcdurala si starea psihica in care se afla ce tine de cele peгcерute, suferite in urma cvenimentului infractional. Ре de o parе, рartea vatimata, ca я martorul, are anumite indatoriri procesualc, in specia1, este obligata sa faca declarafii veridice la cererea оrрanului de umarire penala геferitor la cele intarm- plate, iar pe de alta parte, eа пи cste un observator strain (martor) al infractiunis stvargite, dar este adesea un participant activ al evenimentului, cаruia is-au pri- cinuit anumite daune morale, materiale sau fizice. Сa parte in proсes ea are dreptul sa prezinte la dispozitia ofijerului de urmӑrire рenali documente si alte mijloасe de proba, sa faca declarafii si еxplicati, sa ceеaга rеcuzarea persoanei care efectueaza urmarirea penala, sa aiba obiectii impotriva асtiunilor organului de urmarire penala etc. Тoate acestea, intr-o anumita masura, diferenpiaza tactica audierii parii vatimate de tactica audierii martorului.

TEST 19 Subiectul I: Semnele falsului material în documente 1.1 (3) Prezentați noțiunea și identificaţi semnele falsului prin ştergere şi corodare. Falsul reprezintă o modalitate de schimbare, denaturare sau întocmire eronată a documentului în scopul de a obține anumite privilegii, de a stabili unele relații sau obține unele valori necuvenite. Falsul prin înlăturare de text are loc pec ale mecanică sau chimică. Semnele falsului prin ștergere are loc prin procedeul de răzuire sau radiere. Răzuirea se гealizeaza cu ajutorul unor instrumente ascuite, cum sunt lama д гas, cufitul, varful unui acс, ргесum si cu unele substante abrazive, pulverizate iraun strat fin pe suprataa hartici, dupӑ care se freacӑ usor locul care urmeaza in general, falsul prin rӑzuire se limiteaza la inlaturarea unuiі numar de cifrе, litere sau alte semne si, in mod obisnuit, se aplica la actele scrise cu сerneala, pasta sau dactilografiate. Radierea se face cu gumа de sters sau cu miez de painе. De obicei, falsul prin radiere sе intinde pe o suprafaja mai mare decat prin razuire, vizand mai multe semne. Inlaturarea scrisului pe cale mecanica cu diferite obiecte produce, odata сu fnlaturarea semnelor si o deteriorare a suprafetei hartiei, portiunea stearsa devine mai mata, mai subfire, farӑ luciu, scӑmogata si mai subfire in comparafie cи partile nesterse. Dacӑ are refea de protectie рe zona radiat sau rӑzuita desenul protector este vatamat atat de mult incat se observa si cu оchiul liber. Alte urme, mai greu de observat, сonstau in resturi de substanfa din traseul scrisului sters. Atare urme se evidenfiaza in conditii de laboratoг prin aplicarea prосedeului fotografiei selective. Тextele razuite sau radiate pot fi evidentiate prin diferite procedee de fotografiere a actului cu filtre de luminӑ, sub raze infrarosii, ultraviolete, si prin aplicarea metodei difuzo-соpiative. Ре сale chimiсӑ falsul in documente poate fi efectuat prin corodare, spalare sau prin acoperire de lext. Corodarea prezinta o inlaturarе de text prin utilizarea celor mai diferiti reac- tivi chimici. Ea decoloreaza scrisul, transformand cemeala intr-o compozifie slab colorata ori chiar incolord. In acest scop, de obicei, se folosesc аcizi diluați si substanfe alcaline care au in solutie o reactie baziсӑ. Spalarea, reallizat pin intermediul rectivilor chimici. Dacă textul inlturat a fost inlocuit cu altul, acesta din urma diferă dе primul prin grоsimea scrisului, nuanța de culoare si prin difuzarea substantei in hartic. Actele corodate sau spalate se examineaza sub raze ultraviolete, la microsop si prin intermediul unor reactivi chimici, in vederea constatării falsalui și ma ales pentru evidentierea scrisului alterat. Elemeniele caracteristice ale corodări si spălarii de text sunt: - petele mate prezente pe suргafata documentului in locurile interventiei chimicalelor, fisurile de suprаfарțа prezente рe sectoarele influențate de chimicale; pete galbene prezente pe hartia alba si albicioase pe hartia color, deteriordrile elementelor de pгotectie si ale celor litografice; decolorarea parfiala a unor semne grafice invеcinale; resturile textului inlaturat in cаzul corodiri incomplcte a scrisului; urme de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul inlăturat. Înlaturarea dee text prin corodare sau spalare poate fi stabilitd prin metode speciale de cercetare, cum sunt: eхaminarea doсumentului la stereomicroscop; еxaminarea acestuia in radiatіі ultraviolete st infrarosii; depistarea elementelor caracteristice corodari pe baza procedeelor fotogenice separatoarе de culori, precum si de intensificare a contrastului imaginii. O varianti aparte de fals prin inlaturarea textului o constituiе асорerirea stersului sau a unor semne graficе рrin hasurare sau prin pete de сеrneală sau alti coloranti. 1.2 (5) Determinați sarcinile examinării prealabile a actelor suspecte de fals. Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin înlăturare, adăugire sau refacere de text înlăturarea de text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea actelor scrise. în funcţie de modul in care s-a operat, deosebim înlăturarea mecanică şi chimică. Înlăturarea mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului prin răzuire sau radiere cu diferite obiecte (lamă, arc, radieră etc.)

Înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra suportului, produce un şir de modificări fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului, urme ale ştergerii. Acestea sunt: 1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii; 2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie; 3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere; 4) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are atare elemente; 5) afectarea elementelor grafice învecinate; 6) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat. In cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia îi va fi caracteristic: deosebirea coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în părţile laterale ale scrisului, dar şi în profunzimea hârtiei, până la pătrunderea pe partea opusă a documentului. Textul executat din nou se va deosebi de asemenea după caracteristicile scrisului de mână, respectiv a maşinii de scris în cazul documentelor dactilografiate, dacă, fireşte, falsul aparţine nu autorului, ci altei persoane ce a executat textul iniţial. Depistarea caracteristicilor menţionate, respectiv punerea în evidenţă a modificării conţinutului iniţial al documentelor prin ştergere de text, în principiu, este lesne de realizat, apelându-se la metode specializate ale acestui gen de expertiză şi, fireşte, la instrumentare cu care sunt dotate instituţiile de expertiză la etapa actuală. În primul rând, documentul în litigiu se va supune unui studiu vizual cu ochiul liber sau la microscopul stereoscopic în lumină incidenţă, precum şi prin transparenţă. în situaţiile favorabile, modalitatea la care ne referim este destul de eficientă, ea asigurând evidenţierea caracteristicilor inevitabile ştergerii: scămoşarea şi pierderea luciului hârtiei, subţierea acesteia, alterarea elementelor de protecţie şi a celor tipografice, afectarea textelor învecinate, difuzia coloranţilor în cazul substituirii textului şters cu alte inscripţii. Dacă examinarea vizuală nu oferă rezultate suficiente, locul alterat prin răzuire sau radiere poate fi evidenţiat prin aburire cu iod sau prăfuire cu grafit, folosind procedeele şi tehnicile (tubul de iod, pulverizatorul de praf, pensula) din trusele criminalistice destinate relevării urmelor sudoripare de mâini. Suprafaţa scămoşată prin ştergere va deveni mai intens colorată, ca urmare a reţinerii unei cantităţi mai mari de substanţă aplicată. Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau decolorarea scrisului cu substanţe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluţie de var etc). Decolorând textul scris, substanţele chimice acţionează concomitent şi asupra suportului, hârtia îşi pierde luciul, culoarea, elasticitatea. Pot fi deteriorate de asemenea elementele de protecţie şi cele tipografice, precum şi unele semne grafice învecinate. În criminalistică elementele caracteristice ale corodării de text sunt următoarele: — zonele mate prezente pe suprafaţa documentului în locurile intervenţiei chimicalelor; — fisurile de suprafaţă prezente pe sectoarele influenţate de chimicale; — petele galbene prezente pe hârtia albă şi albicioase pe hârtia color; — deteriorările elementelor de protecţie şi ale celor litografice; — decolorarea parţială a unor semne grafice învecinate; — resturile textului înlăturat In cazul corodării incomplete a scrisului; — urmele de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat. La stabilirea înlăturării de text prin corodare, se va recurge la metode speciale de cercetare, dintre care mai frecvent folosite sunt: — examinarea cu ochiul liber şi la stereomîcroscop; — examinarea in radiaţii ultraviolete şi infraroşii; — depistarea elementelor caracteristice corodării pe baza procedeelor fotografice separatoare de culori, precum şi de intensificare a contrastului imaginii. în situaţii dificile se va proceda la examinări fizice mai laborioase, in special, la metoda difuzocopiativă, la tratarea cu izotopi radioactivi, la alte metode sensibile cum ar fi, spre exemplu, cea a microscopiei electronice, a analizei colorimetrice sau spectrografice.

O variantă aparte de fals prin înlăturarea textului o constituie acoperirea scrisului sau a unor semne grafice prin haşurare sau prin pete de cerneală, tuş sau alţi coloranţi. Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat. Printre metodele aplicate, mai efective s-au dovedit a fi metoda fotografiei separatoare de culori, examinarea în lumină filtrată şi în radiaţii invizibile. Dintre mijloacele tehnice de investigare, cu un deosebit succes se foloseşte convertizorul optico-electronic al radiaţiilor infraroşii în lumină vizibilă, care, fiind prevăzut cu ecran şi cu dispozitiv pentru fotografiat, face posibilă nu numai observarea directă, dar şi fotografierea textului înlăturat prin acoperire. Frecvent întâlnit este şi falsul prin adăugire de text. El constă in introducerea în textul iniţial al documentului a unor cuvinte, litere, cifre sau în refacerea prin adăugirea de trăsături a unor semne grafice. Prin adăugire de text se pot urmări scopurile ilicite de tot felul. Deseori, la această categorie de fals se apelează in cazul tăinuirii anumitor date nominale, sociale sau juridice ale personalităţii, restricţiilor in spaţiu şi timp ale unui act oficial, majorării sau micşorării volumului lucrărilor efectuate, a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute, a bunurilor materiale şi sumelor băneşti livrate, transportate, primite etc. Adăugirea de text poate fi efectuată de persoana care a redactat textul iniţial al documentului sau de altă persoană, cu acelaşi instrument scriptural sau cu altul, imediat după Întocmirea documentului sau după un interval considerabil de timp. Textul adăugit poate fi amplasat la începutul sau sfârşitul unor inscripţii alfabetice sau cifrice, intre sau in prelungirea rândurilor, prin intercalarea unor semne grafice sau cuvinte in rubricile formularelor completate. Toate acestea determină in mod direct natura elementelor ce contribuie la detectarea falsului. Exemplele selectate din practica instituţiilor de expertiză confirmă că la determinarea falsului prin adăugire de text se iau in considerare trei categorii de elemente caracteristice: Prima o constituie indicii ordonării scrisului, a deplasării lui spaţiale: înghesuire exagerată de text, prescurtări incorecte, reducerea dimensiunilor semnelor grafice pentru a amplasa textul în spaţiul liber, micşorarea distanţei dintre semne, cuvinte sau rânduri. A doua categorie o constituie caracteristicile grafice. In situaţia în care adăugirea de text s-a efectuat de către o altă persoană, nu cea care a scris textul iniţial al documentului, dar în cazul unui scris dactilografiat, respectiv cu altă maşină, se vor semnala deosebiri grafice ale scrisului adăugit de cel precedent şi următor. A treia categorie se referă la elementele caracteristice determinate de însuşirile substanţelor de scris folosite la realizarea adăugirilor. De regulă, textul adăugit se deosebeşte prin culoarea şi compoziţia materialelor de scris. Pentru cercetarea falsului prin adăugire de text se apelează la examinările optice şi fotografice consemnate anterior privind investigarea falsului prin corodare. Astfel, documentele oficiale pentru atestarea validităţii se ştampilează, fiind semnate de persoane responsabile, in caz contar nu sunt autentice. Trăsăturile elementelor scrisului executat ulterior se suprapun trăsăturilor executate anterior, în locurile în care acestea se intersectează. Schimbarea ordinei acestei succesiuni reprezintă un indice al adăugirii de text. Determinarea ordinii in care se succed două trăsături intersectate se realizează în baza unor examinări riguroase prin aplicarea radiaţiilor invizibile, în special a celor infraroşii, precum şi a metodei fotografiei separatoare de culori (fig. 60). 1.3 (7) Proiectaţi tipul de expertiză criminalistică ce se impune a fi dispusă şi formulaţi întrebările în faţa ei în sitiaţia în care în litigiu există un contract a cărui rechizite (impresiune de ştampilă şi semnătură), precum şi data de încheiere se contestă a fi veridice. Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin contrafacerea rechizitelor Falsul prin contrafacerea rechizitelor, in special a semnăturilor, a im-presiunilor de ştampile şi a fotografiilor face parte din categoria întâlnită foarte frecvent în practica judiciară. Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după memorie sau închipuire) şi prin copiere. Descoperirea falsificării semnăturilor prin imitare aparţine de competenţa expertizei scrisului, la i;nr nr vom referi în compartimentul următor. Contrafacerea semnaturilor piiti copiere dispune de mai multe variante. Dintre cele mai răspândite sunt copierea prin transparenţă, cea efectuată prin transfer cu ajutorul hârtiei de calc sau copiativă (indigo) şi cea

creată prin apăsare a semnăturii autentice şi trasarea ulterioară a acesteia cu un material de scris (cerneală, tuş, pix, creion, etc.)1. Indiferent de modul de realizare, falsul semnăturilor prin copiere este cognoscibil datorită caracteristicilor de plastografiere, dintre care mai importante sunt: lipsa cursivităţii scrisului; întreruperi de traseu; tremurături; opriri neîntemeiate ale instrumentului de scris; începutul şi sfârşitul punctat al semnăturii. In cazul copierii cu hârtie copiativă sau prin apăsare, se vor crea respectiv urme ale indigoului, dublări de trasee, urme de apăsare. În vederea depistării indiciilor unui atare fals, specialistul criminalist mai întâi de toate va proceda la examinarea microscopică a semnăturii, derulată de examinări în radiaţii ultraviolete, va apela la fotografia de umbre, de contrast şi separatoare de culori. Prezenţa caracteristicilor menţionate in situaţia unei coincidenţe vădite a transcripţiei semnăturii in litigiu cu acea originală justifică atestarea falsului semnăturii prin copiere. Printre rechizitele obligatorii ale actelor oficiale, documentelor de identitate, tuturor actelor emise de instituţiile statale şi obşteşti, prin care se probează fapte juridice, se încadrează şi impresiunea de ştampilă. Prin urmare, contrafacerea acesteia este inerentă ori de câte ori se procedează la întocmirea în scopuri frauduloase a documentelor false. La contrafacerea impresiunilor de ştampilă se folosesc diferite procedee şi mijloace tehnice — de la cele mai simple (copierea cu un albuş de ou fiert), până la formarea acestora prin intermediul calculatoarelor electronice. Si totuşi, potrivit datelor furnizate din practica instituţiilor de expertiză criminalistică, cele mai uzuale modalităţi de falsificare a amprentelor de ştampilă sunt următoarele: a) crearea impresiunilor cu o ştampilă confecţionată după modelul celei originale; b) copierea impresiunii de pe un act autentic şi transferarea acesteia pe actul fals; c) desenarea impresiunii autentice direct pe documentul litigios 1. Descoperirea falsului impresiunilor de ştampilă se bazează pe elemente caracteristice proprii fiecărei modalităţi de contrafacere. Astfel, pentru im-presiunile create de ştampile confecţionate in mod improvizat sunt specifice următoarele particularităţi, care in ansamblu dovedesc falsul: — Caracterul nestandardizat al literelor şi cifrelor. După cum este cunoscut, la confecţionarea ştampilelor in atelierele litografice, la alcătuirea textului se folosesc semne standardizate. In impresiunile ştampilelor false sunt semnalate forme de gravare evident manuală. — lipsa uniformităţii grafismelor ce constituie textul. Deseori unele şi aceleaşi litere sau cifre diferă după formă, dimensiuni, amplasare spaţială. — Asimetria elementelor reprezentând conţinutul impresiunii ştampilei. Se remarcă diferenţe ale distanţei Intre litere, cuvinte, rânduri. — Deosebiri de poziţie a axelor longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a scrisului. — Greşeli gramaticale, de denumiri, prescurtări şi înghesuiri nejustificate de text, erori în conţinutul şi forma stemei, altor semne de structură a ştampilei. In cazul copierii impresiunilor autentice cu un material intermediar, (hârtie fotografică, peliculă adezivă, placă gelatinoasă, hârtie sugativă, albuş de ou fiert etc.) falsul se va manifesta prin: — Nuanţa slabă a impresiunii in întregime. — Trăsăturile difuze ale semnelor, cauzate de umezeala materialului intermediar aplicat. — Decolorarea hârtiei documentului pe un anumit spaţiu în preajma impresiunii, venit în contact cu materialul intermediar umed. — Prezenţa microparticulelor din materialul de copiat, de exemplu a urmelor de emulsie în cazul aplicării hârtiei fotografice. Desenarea impresiunilor de ştampile originale pe actele false prezintă anumite particularităţi specifice, cauzate de mijloacele de desenare, dintre care menţionăm: a) perforarea hârtiei la centrul impresiunii circulare în urma aplicării compasului; b) trasee dublate; c) deformări ale grafismelor; d) grosimi exagerate ale unor elemente ale impresiunii; e) trăsături de creion, indigo etc. Examinarea impresiunilor de ştampile se realizează în baza mijloacelor tehnice cu care sunt dotate laboratoarele criminalistice. Se va proceda la o examinare stereomicroscopică, la diverse măsurări şi, bineînţeles, la examinarea comparativă prin intermediul microscopului comparator. Expertul deci trebuie să dispună de modele tip de

comparare ale ştampilei autentice, create pe diverse acte în perioada la care se referă documentul în litigiu. O modalitate aparte de contrafacere a actelor de identitate, a altor documente destinate să ateste anumite drepturi (de exemplu, dreptul de conducere a mijloacelor de transport) o constituie substituirea fotografiilor. Sub aspect tehnic, această categorie de fals presupune, pe de o parte, înlăturarea fotografiei autentice şi înlocuirea ei cu cea a persoanei tentată să folosească documentul falsificat, iar pe de altă parte, contrafacerea unui segment al impresiunii ştampilei pe fotografia din nou încleiată. Operaţiile efectuate în procesul realizării acestui gen de contrafacere a documentelor generează anumite modificări cu semnificaţie de indicii ale falsului: deteriorări ale hârtiei în apropierea nemijlocită a fotografiei; schimbări vizibile ale culorii hârtiei în ipoteza în care fotografia înlăturată a fost în prealabil umezită; resturi de suport al fotografiei înlăturate; alterarea textelor învecinate. Contrafacerea segmentului impresiunii de ştampilă pe fotografia reiterat încleiată se face, de regulă, prin desen şi deci reprezintă caracteristici tipice falsului impresiunilor de ştampile la care ne-am referit anterior. § 4. Expertiza criminalistică a scrisului 1. Bazele ştiinţifice şi posibilităţile expertizei scrisului în accepţia sa largă, scrisul reprezintă un mijloc de comunicare care constă în reproducerea gândirii şi vorbirii prin semne grafice. El a apărut la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii din necesitatea oamenilor de a-şi fixa ideile, de a le păstra şi transmite la distanţe inaccesibile vorbirii orale. Pornind de la pictografie, sistem bazat pe reprezentarea ideilor prin desene realiste, scrisul, pe parcursul vremii, s-a perfecţionat, ajungând până la sistemul modern alfabetic . Ca obiect de examinare criminalistică, scrisul cuprinde, pe de o parte, elementul spiritual, iar pe de altă parte, structura grafotehnică a manuscrisului. Elementul spiritual se referă atât la conţinutul textual, cât şi la aspectul stilistic, expresiv şi gramatical propriu unui scris'. Structura grafotehnică se manifestă prin diverse forme de construcţie a semnelor grafice şi prin particularităţile acestora de a realiza legătura intre cuvinte, fraze etc. Expertiza scrisului de mână, având ca scop identificarea scriptorului, se bazează pe două proprietăţi fundamentale ale scrisului: individualitate şi stabilitate. După cum este cunoscut, scrisul constituie o deprindere intelectual-motrice, la baza căruia se află stereotipul dinamic — un complex de reflexe condiţionate — format în procesul de învăţare. în urma exerciţiilor repetate intr-un timp îndelungat de studiere, urmate şi in cadrul activităţii practice ulterioare, se creează un şir de legături nervoase temporare condiţionate de ascultarea şi pronunţarea sunetelor vorbirii, de perceperea caracterelor, a literelor, cifrelor, a altor semne grafice, precum şi de mişcările mâinii. Aceste legături atribuie deprinderii de a scrie un înalt grad de automatizare. Procesul de formare a deprinderii de a scrie este influenţat, pe de o parte, de tipul sistemului nervos central, de stereotipia văzului, de caracteristicile anatomice ale mâinii cu care se scrie, iar pe de altă parte, de metoda aplicată la predarea scrisului, de condiţiile in care se realizează exerciţiile, de alţi factori care, în cele din urmă, contribuie la elaborarea unui scris cu caracter individual. Individualitatea scrisului se exprimă prin folosirea de către individ a unor modalităţi proprii, originale, de aplicare a materialului lingvistic şi de executare a semnelor grafice în procesul de comunicare in scris1. Ea presupune irepetabilitatea ansamblului de caracteristici lingvografice in scrisul a două persoane. Stabilitatea scrisului presupune că odată fiind format, acesta rămâne constant pe întregul parcurs al vieţii, caracteristicile lui de fond manifestăndu-se indiferent de natura şi conţinutul spiritual al înscrisului, de condiţiile în care se scrie şi de starea scriptorului. Explicaţia ştiinţifică este de natură psihofiziologică: ca şi orice alt stereotip dinamic, scrisul este un sistem fiziologic stabil şi ireversibil. Stabilitatea scrisului însă nu trebuie concepută ca ceva absolut. Ca orice fenomen material, scrisul poate suferi unele modificări, fiind influenţat de diferiţi factori, dintre care menţionăm: — deghizarea scrisului cursiv prin schimbarea dimensiunilor semnelor grafice, a gradului de evoluţie a scrisului, a formei şi înclinaţiei acestuia.

— starea patologică, multiplele afecţiuni, in special cele ale sistemului nervos, pot genera degradări ale deprinderilor motrice, ajungând până la pierderea totală a acestora. Anumite modificări apar şi în scrisul persoanelor de etate înaintată. — starea psihică la momentul executării manunscrisului, cum ar fi de exemplu, starea de şoc, de depresiune, de intoxicare gravă cu alcool sau stupefiante. — condiţiile improprii de scris, poziţia incomodă, suportul neobişnuit, temperatura scăzută sau, dimpotrivă, excesiv de Înaltă. Totodată, şi aceasta s-a confirmat prin bogata practică criminalistică, modificările cauzate de factorii menţionaţi cu excepţia unor cazuri în parte, nu duc la alterări grave ale scrisului şi, prin urmare, nu afectează posibilitatea identificării scriptorului. Acumularea de cunoştinţe privind bazele psihofiziologice ale scrisului a condus la conturarea sarcinilor ce ţin de competenţa expertizei criminalistice a manuscriselor. Astfel, la etapa actuală genul respectiv de expertiză, în marea majoritate a cazurilor, preconizează: — verificarea autenticităţii unui manuscris sau a semnăturii in scopul identificării persoanei nominalizate în document sau căreia i se atribuie textul sau semnătura. — identificarea scriptorului unui text sau semnăturii falsificate. — identificarea autorului unui text suspect anonim, dar cu conţinut antisocial, după caracteristicile limbajului şi modul de redactare. Atunci când organul judiciar se află în căutarea persoanei (persoanelor) implicate, expertului i se va solicita efectuarea unei analize ştiinţifice a înscrisului in litigiu in vederea obţinerii anumitor pronosticuri privind personalitatea scriptorului, de natură să contribuie la constrângerea cercului celor suspecţi (numărul persoanelor care au scris un text, sexul acestora, vârsta, profesia, limba şi, respectiv, naţionalitatea, nivelul de cultură generală). Aşadar, obiectul principal al expertizei scrisului 11 constituie identificarea scriptorului, având In vedere atât autorul, cât şi executorul înscrisului. Totodată, în practică s-a demonstrat că se atestă situaţii când soluţionarea cauzei reclamă cunoaşterea împrejurărilor întocmirii actului în litigiu, chiar dacă scriptorul este determinat. În acest caz expertul va trebui să confirme sau să infirme faptul executării manuscrisului in condiţii improprii de scris sau în stare de discomfort psihofiziologic (de stres, şoc, ebrietate, amnezie ş.a.), precum şi dacă scrisul in litigiu este deghizat.

Subiectul II: Particularităţi tactice de organizare şi desfăşurare a percheziţiei în încăperi. 2.1 (3) Reproduceți noțiunea, temeiurile și sarcinile percheziţiei. Percheziţia poate fi definită ca o activitate procedurală care constă în cercetarea prin constrângere a unui loc deschis, încăpere sau a unei persoane în vederea depistării şi ridicării de urme ale infracţiunii, a anumitor obiecte, valori şi documente ce constituie mijloace materiale de probă, precum şi descoperirii persoanelor aflate în căutare şi a cadavrelor ascunse. Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin a cărei efectuare se urmăreşte descoperirea şi ridicarea obiectelor sau înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şui care pot servi la aflarea adevărului. Locul unde se efectuează percheziţia poate fi locuinţa făptuitorului, locul de muncă al acestuia sau locul persoanelor care au participat la săvârşirea faptei. în caz de nereuşită, se vor efectua percheziţii şi la domiciliul rudelor, prietenilor, vecinilor sau al altor persoane, induse în eroare de făptuitori cu privire la provenienţa bunurilor. De asemenea, este recomandabil să se repete percheziţia la domiciliul făptuitorilor, cunoscându-sc faptul că aceştia pot să readucă bunurile ascunse temporar la domiciliul altor persoane. Obiectele şi valorile care se caută pot fi din cele mai diferite, însă va fi luată în considerare natura bunurilor sau valorilor reclamate de persoanele prejudiciate. La percheziţie trebuie căutate bunurile sustrase, fragmente sau resturi ale acestora, ambalaje, etichete căzute sau desprinse intenţionat de pe obiectele furate etc. De asemenea, vor fi căutate instrumentele sau mijloacele folosite la săvârşirea furtului.

Metodele tactice folosite la căutarea bunurilor vor fi alese în funcţie de locul cercetat (spaţiul de locuit sau câmp deschis), volumul şi cantitatea de bunuri sustrase etc. Constatările făcute vor fi consemnate în procesul-vcrbal, iar pentru ascunzători şi obiectele găsite se vor efectua fotografii judiciare operative. Articolul 125. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei (1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumita încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală. (2) Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre umane sau de animale. (3) Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. (4) În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale. (5) În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală. 2.2 (5) Deduceți etapele și principiile tactice generale ale percheziției. Principiile tactice ale percheziției Caracterul neasteptat al perchezifiei presupune luarea prin suгprindere per- soanelor care sunt supuse percheziționarii (a bӑnuitului, invinuitului, membrilor familiei lui, rudelor si complicilor), deoarece numai astfel se poate conta pe anumite rezultate in aсeasta actiune. In atare scop, toate masurile in vederea pregatiri catre perchezifie (intocmirea ordonantei, obfinerea acordului judecatorului de instruchie. studierea locului vitoarei perchezitii etc.) trebuie efectuate, in aga mod incat nicio informafie sa nu ajunga la persoanele interesate. De fiecare data cercul persoanelor care pregatesc astfel de masuri сatre perchezifie trebuie redus la minim. Сa elemente ale surprinderii pрot fi numite: stabilirea timpului perchezijei, deplasarea tainuita spre obiectivul perchezifionarii; patrunderea brusca in incinta incӑperii care va fi supusa perchezifionarii. Locul perchezifiei intotdeaunа trebuie luat sub рazӑ орerativa, арoi si fizica. Fie ca aceasta se organizeaza in ajunul perchezifiei, cand se studiaza obiectivul in vederea pregatirii actiunii de urmarire penala, fie cӑ paza se stabileste in mо- mentul sosirii echipei de perchezitionare la fata locului. Sarcina vizata consta in luarea sub control operativ a intrarilor si iegirilor din apartamentul, casa, sectorul respectiv. Cand echipa a patruns in interiorul obiectului perchezifionarii, acolo, de asemenea, se organizeaza рaza. Intre aceste grupuri si conducatorul echipei perchezitiondrii (ofiferul de urmarire penala) trebuie asigurata in pрermanenta le- gatura respectiva directa sau prin intermediul mijloacelor tehnice. Orice schim- bare intervenita la locul perchezifionarii sau in apropierea obiectului imediat este comunicata conducatorului la fata locului. Acestea pot fi: aruncarea prin geam a unor obiecte, documente sau incercarea de a evada a persoanelor, cand echipa intreprinde masuri de patrundere in incinta obiectului; tentativa de a emite unele semnale de avertizare din interiorul obiectului perchezifionat de catre cei ce se afla acolo, tentativa de a nimici unele obiecte, amprente;3B simularea unor stariі de sanatate; aproрierea de obiectul dat a unor persoane straine, interesul acestora fata de cele ce se petrec induntrul obiectului etc. Metodismul si succesiunea perchezifiei presupun organizarea corеcta de catre organizatorul echipei a tuturor activitafilor la locul concret, efectuarea actiunilor de cautare de catre membrii echipei dupӑ un anumit sistem bine determinat, cu utilizarea celor mai eficiente metode si procedee de depistare, fixare si ridica- re a obiectelor, documentelor ce ar putea avea importanta

pentru cauza penala. Asadar, nimic nu ramane neeхaminat si necunoscut la locul perchezifiei. Perchezitia, dupӑ cum se stie, are drept scop nu numai depistarea si ridicarea obiectelor liber, deschis definute, ce au importanfa pentru cazul cercetat, dar si descoperirea obiectelor, documentelor tainuite de banuit, invinuit in anumite as- cunzisuri, locсuri special pregatite, modificate sau mascate. Pentru aceasta este ne- cesara aplicarea anumitor mijloace tehnicocriminalistice cu ajutorul cӑrora pot fi depistate ascunzisurile, obiectele de metal sau cadavrele etc. Aceasta munca o efectueaza specialistul criminalist, care poate fi atras in orice actiune de urmarire penala, inclusiv la perchezifie, de catre ofiferul de urmarire penala. Etapele percheziției: Fiecare dintre etapele perchezifiei sau unele dintre ele, la randul lor, pot fi efectuate in maі multe faze. Dе ехemplu, etapа de pregatire se realizeaza in doua faze: masurile si activitafile pregatitoare efectuate panӑ la iegirea la fafa loculuі (lоcul perchezifionari) si faza a doua тӑsurile si activitafile premergatoare la lоcul perchezifionarii. Etapa lиcratoare, de asemenea, se efectueaza in doua faze, S1 anume: faza privirii de sintezӑ si faza detaliatӑ. Etapa de pregatire a perchezifiei. Pregatirea catre perchezitie in faza ini- fiala pand la iesire la faja locului (locul perchezifionarii) a fost reflectata in detaliu in paragraful precedent. A doua faza a etapei pregatitoare сonsta in sosirea ncobservata si neasteptata la locul perchezifiei, asigurarea controlului si pazei lоcului perchezitiondrii, pа- trunderea imediata la obiectul реrchezitionat si luarea unor masuri care sa asigure indeplinirea in condifii normale а асestei actiuni de urmarire penala, Sosirea echipei орегative de cercetare la locul perchezitiei totdeauna trebuie efectuati conspirativ, fard a atrage atenfia perchezitionatului sau a altor persoane. Membrii echipei se apropie de lоcul perchezifiei din diferite dirесtii, individual, cate unul-doi, рarasind la o anumita distanta mijloacele de transport cu care au sosit. In timpul аpropierii de obiectul respectiv, se exclude galagia, tratativele indelungate prin telefon, radio etc. Anumite persoane din echipa oрerativa trebuie sa ia sub control intrarile-iegi- rile din locuinа (usile, ferestrele) si sa asigurе раza obiectului dat pana la finele perchezitiei. In sarcina lor mai este pusa si blоcarea cailor de acces la obiеctul perchezifionat, саpturarea persoanelor ce vor incerca sa fuga de la locul perche- zifiei sau sa patrunda la obiectul perchezifiei cu diferite scopuri, precum si docu- mentarea faptelor de aruncare a unor obiecte, doсuтente compromitatoare din apartamentul, casa perchezitionate. Un moment esential al fazei indicate mai sus este patrunderea prin surprindere la locul unde urmeaza a fi efectuata perchezifia si evitarea oriсaror incidente. Pentru aceasta se impune alegerea judicioasa a celui mai potrivit moment pentru efectuarea perchezifiei si completarea echipei operative cu specialistii гespectivi, сагe la necesitate pot forta si asigura intrareа. Persoanele la care se preconizeaza рerchezitia pot impiedica intrarea libera а offerului de urmarire penala si a altor membri ai echipei operative din dife- rite motive: frica fafa de persoane necunoscute, incercarea de a inlaturа, nimici obiecte, documente compromitatoare sau de a se sinucide. Practica cunoaste ca- zuri cand persoanele respective, afland despre sosirea echipei oрerative pentruа efectua perchezitia, inainte de a deschide usa, aruncӑ prin geam anumite obiecte, documente (ame, instrumentе, plicuri, bani etc.) сare demascӑ аctivitateа sau relajiile lor infractionale. Uneori persoana vinovata de savarsirea unei infractiuni grave presupune refinerea sau arestarea si incearca sa se sinucida. Asadar, pentru а evita complicаtile, se va alege cel mai potrivit moment si procedeu de patrundere in incӑpere, in functie de programul de activitate al per- soanelor ce urmeaza sa fie perchezifionate, de modul lor de viataӑ si factorii obieс- tivi ai obiectului perchezitiei. In scopul de a patrunde rapid si farӑ obstacole in inсӑреге, se aleg orele mati- nale, cand unii membri ai familiei ies din apartament (plecarea cоpiilor la scoala, la gradinija, plecarea la serviciu etc.), momentul sosirii la obiect a unor persoane. Etapa lucratoare incepe dupӑ indeplinirea formalitafilor vizate sиpra si de- curge in doua faze: faza cunoasterii generale (privire de sinteza) si faza actiunilor in detaliu. La prima fazӑ offerul de urmarire penala verifica toate incaperile obiectului perchezifionarii in scopul descоperirii altor persoane;B precizeaza datele initiale si planul eventualei perchezitii, confirma succesiunea, metodele si procedeele de perchezifionare. Tot in aceasta fazӑ, ofiferul de urmarire penala fixeaza locurile verosimile de pastrare a obieеctelor cӑutate, zonele suspecte, care necesita o studiere mai minu- tioasa, determina volumul si caracterul lucrarilor necesare pentru a decide

efeс- tuarea lor cu fortele prezente sau necesitatea de a invita suplimentar specialisti si mijloace. Pana la inceperea examinarii in detaliu a incӑperilor si obiectelor prezente, ofi- ferul de urmarire penala fi proрune perchezifionatului, iar in lipsa lui - persoanei care il inlocuieste (reprezinta), de obicei un membru adult al familiei acestuia, Faza acfiunilor in detaliu la рerchezitie este сеа mai complicata si de o mare гaspundere, deoarece anume in aceasta etapa au loc investigarile respective si depistarea de obiecte, documente etc. О condifie indispensabila a efectuirii eficace a fazei date a perchezifiei este tehnologia de planificare, metodismul si succesiunea investigatiilor la faja locului. Тehпologia de planificare a perchezifiei se exprima in aceea cӑ toata activita- tea la fafa locului se efectueazӑ dupa un anumit plan, elaborat din timp si prеcizat apoi dupa ce s-а рatruns in incӑperea respectiva. Metodismul presupune aplicareа сelor mai eficiente si consecvente metode si procedee de deрistare a obiectelor cӑutate in prосesul perchezifiei. Succesiunea inseamna respectarea ordinii stricte in efectuarea masurilor si асțiunilor de cautare si depistare a obiectelor interesate. Tehnologia de planificare, metodismul si succesiunea activitatii de perchezifie sunt intotdeauna precizate in faza privirii de sinteza, cand, imediat dupӑ patrun- dere, ofiferul de urmarire penalӑ verifica incӑperea si numai el, ре рarcursul pеrchezitiei, poate decide unele sau alte modifiсӑri, in functie de situatia conсreta. Modalitatea de сӑutare la perchezitie depinde de o multitudine de factori, prin- tre care: naturа obiectelor cӑutate, posibilitatile si aptitudinile infractorului de mascare a unor sau altor obiecte, timpul si fortele incluse in efectuarea perchezitiei, aplicarea mijloacelor tehniсe respective, durata efectuarii perchezifiei etc. 2.3 (7) Estimaţi procesul și particularitățile tactice de desfăşurare a percheziției în încăperile de locuit și de serviciu. Tactica percheziţiei încăperilor, indiferent de destinaţia lor (locuinţe, oficii, construcţii anexe) cuprinde, pe de o parte, anumite reguli tactice privind modul de deplasare şi pătrundere la locul percheziţiei, iar pe de altă parte, procedeele de căutare propriu-zise a obiectelor ce interesează cauza. Deplasarea la locul percheziţiei trebuie făcută cu multă atenţie şi în mod operativ, astfel încât persoana ce urmează a fi percheziţionată să fie privată de posibilitatea de a cugeta asupra comportării sale şi a celor ce-1 înconjoară. Modul de deplasare se alege în funcţie de natura şi amplasarea locului de percheziţionat (apartament la bloc, vilă, birou de lucru, casă în localitatea rurală), în toate cazurile însă este indicat ca deplasarea să se facă cu un mijloc de transport care să se afle la dispoziţia echipei de percheziţie pe întregul interval de timp prevăzut în prealabil pentru realizarea acestei activităţi. Parcarea mijlocului de transport se va face într-un loc, unde, de obicei, staţionează maşinile (în faţa unei instituţii de stat, întreprinderi, firme, magazin, depozit ş.a.), la o anumită distanţă de la blocul, casa, edificiul în care este situată încăperea respectivă, ca, în continuare, echipa să se deplaseze pe jos, în grupe mici de câte două-trei persoane. Din momentul sosirii la locul percheziţiei se vor lua măsurile necesare de pază (blocarea căilor de acces şi de comunicare din exterior) şi de observare asupra geamurilor şi a altor locuri, prin care cel ce va fi percheziţionat poate înlătura obiectele ce-1 compromit, înainte de a admite intrarea echipei în încăpere. Practica cunoaşte nu puţine cazuri, când, presimţind sosirea organului de urmărire penală, persoanele ce urmează a fi percheziţionate aruncă prin geamuri obiectele (armele, instrumentele) care demască activitatea lor infracţională. Pătrunderea în încăpere nu trebuie să se efectueze cu întârziere, în mod obişnuit, organul sub a cărui conducere se află echipa, sună sau bate în uşă, cerând deschiderea acesteia. Dacă datele privind personalitatea percheziţionatului inspiră suspiciuni că la cerinţa organului judiciar el nu va deschide uşa, atunci în această operaţie se vor coopta persoane (un vecin, un reprezentant al administraţiei comunale, primăriei, serviciului administrativ de asigurare, serviciului medical ş.a.) care vor cere deschiderea uşii sub pretexte, ce, de obicei, nu trezesc nelinişte. Nu reprezintă dificultăţi nici pătrunderea în încăperi care constituie locul de lucru al celui percheziţionat, deoarece acţiunea în cauză, conform legii în vigoare, se desfăşoară cu concursul unei persoane a unităţii respective cu sau fără funcţii de răspundere. În cazul în care persoana refuză categoric să deschidă benevol uşa, intrarea în încăpere se efectuează forţat, dar nu înainte ca ea să fie prevenită în mod explicit.

Aşa cum s-a menţionat, percheziţia propriu-zisă se desfăşoară în două faze: la faza preliminară, înainte de toate, se vor lua măsurile de rigoare pentru crearea unui cadru propice bunei desfăşurări a activităţii de căutare. Pe această cale se va activa operativ în vederea zădărnicirii a orice forme de comportare agresivă din partea celui percheziţionat sau celor prezenţi la locul supus percheziţiei. Dacă se ştie că persoana percheziţionată sau vreunul din membrii familiei sale deţin arme, pentru a contracara eventualele acte violente, se vor efectua percheziţii corporale în vederea dezarmării acestora şi, fireşte, ridicării armelor, în ipoteza în care deţinerea lor este ilegală. Persoanele găsite la faţa locului, exceptând copiii minori şi bolnavii, după identificarea în baza actelor respective, se vor strânge într-un anumit loc, de obicei, în sufragerie, vestibul, hol, unde se vor afla în timpul percheziţiei. Totodată, se va urmări ca ele să nu aibă nici o posibilitate de a comunica cu exteriorul prin telefon, radiotelefon sau prin anumite forme de semnalare de avertisment (aprinderea luminii, închiderea oberlihtului, sau tragerea storurilor punerea sau scoatere de pe geam a unui anumit obiect ş.a.). În continuare, şeful echipei, în prezenţa persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, a pesoanei chemate s-o substituie în cadrul percheziţiei şi, bineînţeles, a martorilor asistenţi, va efectua o inspectare generală asupra locucului percheziţiei în vederea orientării concrete a activităţii de căutare, specificării procedeelor tactice, care vor contribui la desfăşurarea activităţii echipei în întregime şi a fiecărui membru al acesteia în parte. O sarcină deosebit de importantă ce urmează a fi realizată la etapa dată rezidă în delimitarea locurilor problematice din punctul de vedere al posibilităţii folosirii lor la tăinuirea obiectelor căutate sau pentru crearea de ascunzători. La intuirea acestor locuri se va ţine cont de natura, forma şi dimensiunile obiectelor căutate, precum şi de posibilitatea dezmembrării sau fragmentării lor. Este lesne de înţeles că la ascunderea obiectelor mici (pistol, cuţit, bijuterie, bancnote, documente) poate fi folosit orice element material din spaţiul încăperii percheziţionate, pe când tăinurea obiectelor mari (autovehicul, televizor, computer, covor, obiecte vestimentare) presupune existenţa unor locuri cu capacităţi spaţiale adecvate (garaj, subsol, pivniţă, magazie, grajd sau alte încăperi auxiliare). Este indicat, de asemenea, ca la descoperirea locurilor tainice să se ţină cont de profesia şi îndeletnicirile persoanei percheziţionate şi ale membrilor familiei sale, deoarece practica învederează o vădită tendinţă a acestora de a ascunde obiectele ce îi compromit în locurile legate de preocupările lor. Astfel, tâmplarii fac, de obicei, ascunzători în obiecte de mobilă, dublând pereţii sau fundurile, în dulapuri, sertare, fotolii, scaune; zidarii folosesc obiectele de construcţie, în care creează tot felul de nişe; croitorii — obiectele de îmbrăcăminte etc. La faza a doua echipa desfăşoară căutarea sistematică a obiectelor în toate locurile de ascundere posibile. într-o locuinţă (casă la sol sau apartament cu mai multe odăi la bloc) cercetarea va începe cu încăperea de la intrare (antreu, hol), continuând cu cele ce urmează şi terminând cu podul, terasa, dependinţele ş.a. Pe parcursul activităţii de căutare se vor folosi procedeele tactice de cercetare circulară, care se aplică la cercetarea la faţa locului, dar, de subliniat, ca în cadrul percheziţiei încăperilor acestea se realizează doar sub varianta sa concentrică, pornindu-se spre dreapta sau stânga de la intrare, de-a lungul pereţilor, şi apoi, va continua pe spirală, spre centrul încăperii. Respectarea acestei reguli tactice asigură examinarea succesivă a obiectelor de construcţie (pereţii, duşumeaua, tavanul), a mobilierului şi a tot felul de instalaţii tehnico-sanitare, a fiecărui obiect casnic, care, eventual, putea fi folosit ca ascunzătoare.

TEST NR.20 Subiectul I. Microurmele infracţiunii 1.1. (3) Interpretaţi noţiunea de microurmă a infracţiunii şi importanța criminalistică a acestora.

In criminalistică se consideră microurme particulele minuscule de materie, desprinse din diferite obiecte atestate în câmpul infracţional care, datorită imperceptibilităţii lor de către organele umane senzoriale, impun metode de cercetare bazate pe mijloace tehnice speciale . Fiind in esenţă resturi de materie, microurmele prezintă interes prin faptul că servesc la elucidarea multiplelor probleme referitoare la săvârşirea faptei, uneori ajungând până la determinarea persoanelor participante. Fibrele de ţesături, denumite şi microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea şi corpul victimei şi a agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminenţele ascuţite ale obiectelorobstacole depăşite de făptuitor, pe piesele şi agregatele mijloacelor de transport sau de producţie. Metodele şi mijloacele tehnice moderne aplicate de criminalişti în condiţii de laborator asigură stabilirea apartenenţei la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor in cauză, uneori chiar şi provenienţa acestora de la Îmbrăcămintea făptuitorului sau a jertfei. Descoperirea şi fixarea urmelor-formă, precum şi a celor fragmente de îmbrăcăminte nu impun procedee specifice, acestea realizându-se pe baza mijloacelor şi conform regulilor cunoscute privind fixarea şi ridicarea obiectelor-corp delict. Referitor la descoperirea, fixarea şi ridicarea microurmelor de îmbrăcăminte, in teoria criminalistică s-au argumentat două modalităţi. Conform primei, organul de urmărire şi anchetă, cu concursul specialistului criminalist, efectuează operaţiuni de căutare, constatare şi recoltare directă a fibrelor de Îmbrăcăminte de pe obiectele ce constituie ambianţa locului faptei, folosind mijloacele tehnice din trusele şi laboratoarele mobile criminalistice. În acest scop, se recomandă aplicarea mijloacelor tehnice de detectare, în special a celor optice (lupa, microscopul), de iluminare (surse de lumină dirijată, de radiaţii infraroşii şi ultraviolete), de fixare (descriere, schiţare şi macrofotografiere), de recoltare (aspiratorul portabil, penseta, foliile adezive). Aceasta modalitate, sub aspect procesual evident vulnerabilă, este frecvent practicata, fapt ce se explică prin năzuinţa de a evita riscurile unei insuficiente descoperiri, pierderi sau distrugeri de urme. 1.2. (5) Determinați cei mai răspândiți purtători ai microurmelor infracţiunii. Microurmele sunt obiecte materiale legate cauzal cu infractiuпeа, сӑutarea, ехaminarea, ridicarea si cercetarea сӑrorа este imposibila sau рroblematica din саuza dimensiunilor si masei loг reduse, Acestса рot fi de naturй итanй (рarticule de fire de par, sange, diverse secrefi si excreji), vegetala (fragmente de frunze, jarba, seminje, flori, microorganisme vegetale), de substanfe (sol, сiment, vopseа etc), precum si microurme ale obiectelor (рarticule de sticla, praf metalic sau lemnos, fibre de textile, praf de pusсй etc.). Practica demonstreaza cӑ сei mai rispandifi purtatori ai microurmelor (micro- obicctelor) sunt: а) согрul uman, imbrӑcӑminteа si incalfamintea infractorului si victimei; b) armele albe si alte instrumente de provocare a leziunilor corрогale sau de deteriorare a obstacolelor; c) obiectele deteriorate ca rezultatal infractiuni d) 7oncle de localitați, terenurile de pamant, drumurile si dusumeaua incӑрerii unde а avut lоc infractiunea; e) mijloacсele de transport implicate in accident. Ре согрul uman microurmele, de obicei, sunt localizate: ре maini, in zona еziunilor corpoгale, in pӑr, sub unghii, iar in cаzul infractiunilor cu caracter sexual - pe organele sexuale, pe alte parti ale coгрului. Рe articolele de imbrӑcӑminte microobiectele pot fi depistate pe mangetele pan- talonilor, pe reverele jachetelor, in buzunare, pе suprafata materialului textil al hainelor, in locurile de contact nemijlocit cu obiеctele straine etc. Ре incaljaminte, microurmele sunt localizate pe рartea intermediard a accsteiа sau pe exteriorul ei. Рe armele albe sau instrumentele cu care au fost facute leziunile corporale sau distruse anumite obstacole, microurmele raman sub forma de rӑmasite de sange, elemente de piele umana, par, fibre din haine (textile), parlicule desprinse din obiectele deteriorate: In zonele de loсalitati, pe terenurile de pamant, drumurile si dusumeaua inсарerii unde a avut loc infractfiunea, pot fi create cele mai diverse microurme, in functie de activitatea faptuitorului si caracterul obiectelor cu care acesta a interactionat. Totdeauna pe hainele sau incalfamintea infractorului pot fi depistate microurme de sol, substanfe sau vegetafie din zona respectivӑ. Ре mijloacele de transport implicate in accidente, microurmele pot fi depistate sub forma de fibre de jesatura de haine, de ramӑsige de sange, elemente de piele umana, pӑr a victimei, fragmente, ramasife de vopsea ale altor mijloace de Iransport, cu care s-a tamponat, resturi de materiale,

substanfe ale obstacolelor deteriorate etc. Depistarea microurmelor la fafa lоcului se poate efectua doar in conditii de luminare optima (fie naturala sau artificiala) a obiectelor examinate si utilizarea mijloacelor (aparatelor) optice. In aсest, scop lumina роate fi diversificata: iluminarea sub diferite unghiuri; aplicata iluminarea glisantă si dispersata; utilizarea diferenfelor reflectarii lucioase si celei difuze. Trebuie utilizate pe larg si aparatele cu raze ultraviolete si infrarosii. 1.3.(7) Evaluați regulile ridicării microurmelor. Razeie uitraviolete provoacs luminiscenga secundar a substamelor, care se deoscbeste de laminiscenta сoicctului parltor de urmi g in aga mod se evidenfiaza microurmele, iar cи аjutorul razcloг infrarogii pot f depistate microumele întunecate pe suprafete intunecate. Cu raze infraroșii se depistează și miсгоurmele acoperite cu cerneală, murdărie sau сolorant de anilini etc. In afartă de iluminatori emumcrapi la detcctarea microumelor, poate fi aplicat si detectorul laser portativ, aspiratoare speciale, microscopual de burunar etc. Рentru depistarea microurmelor formate din particule de metal, pot fi utilizate metoda de contact difuzi sau cea electrografic. Аceste metode nu distrug urmele și рot fi folosite de nenumarate ori, ele nu nесesită mult timp si nu exclud utiliz- area altor metode, cum ar fi сеl special etc. Microparticulele agațate in uma manipulirii cu magnetul, in zonele presuрuse și pot fi dерistate microparticule metalice, асestea se desprind prin inlăturarea peliculei de polietilen de la magnet, pe foaia ambalajului. Ridicarea microurmelor trebuie efectuati respectind amumite reguli: 1) se recomandă indicarea a insusi obiectului-purtor sau a fragmentului acestuia, unde se află microuma; 2) ridicarea nemijlociti a microumelor de pe suprafata obiectului-purtator se permite doar in cazul dacă este imposibil de ridicat obiectul insusi sau o parte a acestuia; 3) microurmele de sange, substanga cerebrala, saliva, uleiuri, carbuгanpi pot ridicate cu ajutorul tampoanelor de vati sau tifon umede, sterile; 4) rӑzuirea micгорarticulelor (microurmelor) рoate fi aplicata doar in cazuri exceptionale, pentru a nu nimici structura morfologica a substanjei; 5) manipularea сu microurmele trebuie efectuata in manusi chirurgicale deasupra unei foi (folit) albe curate pentru a nu le pierde; 6) сontinutul de sub unghii, caа microurme, poate fi atent razuit cu un obicct ascufit sau prin tăierea impreuna сu segmentele unghinlor, 7) ridicarea microurmelor de ре o suprafața mare (рodea, scӑri etc.), de pe banchetele din automobile, covoare, tapiserie, suрrafefe nefinisate, din crapaturile dintre scanduri, parchet se efectueaza cu ajutorul miniaspiratoarelor de praf si a aspiratoarelor speciale.

Subiectul II. Procedeele tactice aplicate la audierea părții vătămate. 2.1. (3) Definiţi noţiunea şi nominalizați procedeele tactice aplicate la audierea părții vătămate. Audierea este o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică ce constă în obținerea, în corespundere cu CPP, de la persoana citată sau prezentată a declarațiilor referitor la circumstanțele și alte date ale faptei cercetate și fixarea acestora în procesul- verbal. Procedeele tactice ce constituie tactica audierii părții vătămate după scopul urmărit prin aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinatte stabilirii contactului psihologic, acesta prezentînd unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul audierii. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde părții vătămate ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. În categoria trei se înscriu procedeele tactice de influență psihologică în sistuația în care se impune depășirea declarațiilor. Categoriile menționate de procedee se aplică la audierea părții vătămate de bună credință în mod consecutiv în cele patru etape, în care se desfășoară audierea lor: introductivă; de relatare liberă; relatare dirijată și documentarea a procesului și a rezultatelor audierii. 2.2. (5) Deduceți etapele procesului de audiere a părții vătămate şi indicaţi procedeele folosite la reanimarea memoriei acestuia. Etapele procesului de audiere a părții vătămate presupun: Etapa introductivă; Etapa de relatare liberă; Etapa relatare dirijată și Etapa documentarea a procesului și a rezultatelor audierii.

La audierea victimelor, cele mai dese cazuri, ofifеrul de urmarire penala are de a face cu situafia tactica fӑrӑ de conflict. In asemenca саz, scopul ofițerului de urmarire penala este numai de a crea condifii favorabile pentru obținerea informatiilor de la persoana audiata. La aceasta uneori se impune ca ofițerul de urmarire penala sa-l ajute pe martor sau victima la amintirea si precizarea unor fapte ori circumstante in baza datelor din psihologie si logica, cat si a generalizarilor experienței de umarire penala. Știința criminalistica a elaborat un sir de procedee tactice de acordare a ajutorului persoanei audiate in amintirea faptelor si a circumstanjelor uitate. Un procedeu tactic important de асest gen este asigurarea condiftilor norma- le de audiere ce пu sustrag atenfia martorului ori a partii vatӑmate de la diferite evenimente, lucruri. Astfel, eхemplu, dacӑ cel audiat a uitat unele circumstanțe, le explica parțial, schematic, nu este el insusi sigur daca a povestit totul corect, ofițerul de urmarire penala, mai intai de toate, i propune audiatului sa nu se grabeasca sa cugeteze, sa incerce a-si concentra memoria si a-si mai aminti anumite detali, fapte, circumstante. Astfel rolul ofițerului de umarire penala va consta in faptul ca imprejurarile, conditiile de audiere sa fie favorabile pentru amintire: linistea in biroul respectiv, lipsa obiеctelor ce ar sustrage atentia victimei, lipsa persoanelor straine, timpul suficient pentru a-si aminti etc. In cazul cand eforturile victimei de a-si aduce aminte cele uitate n-au rezultat nimic, ofițerul de urmarire penalӑ poate sa-l ajute prin utilizarea altor procedee tactice. De exеmplu, unul din asemenea procсedee audierea despre anumite circumstante, efectuata in succesiune cronologica diversa. Cu аcest scop, el prорune рersoanei audiate sa povesteascӑ despre eveniment . Un alt procedeu de ajutorare а partii vatӑmate in amintirea faptelor date uitarii este formularea intrebarilor ce activeazӑ la persoanа аudiată asa-numitele legaturi de asociafie. Amintirea prin asociatii se intemeiazа ре verosimilitatea еexistentei legaturii intre obiectele si fenomenele percepute. Cel mai des la audiere se intalnesc amintirile de asociatie prin contingenа. Asociatia prin contingența presupune cӑ, amintindu-i celui audiat despre un fapt care are o anumita importanfa pentru el, si despre un alt fapt continui сu сеl precedent dupa timp, ofiferul de urmarire penala trezeste amintirea de asociatiе despre acest fapt. De exemplu, amintindu-i martorului cӑ in ziua intalnirii lui cu invinuitul а fost o sarbatoare oarccare, lui i se trezesс in constiinta amintirile despre faptele, legate cu aceasta sarbatoare si, respectiv, intalnire. Ca rezultat, martorul poate sa-si aminteascӑ timpul si locul intalnirii, continutul convorbirii сu persoana interesata. Contribuie la inviorarea memoriei si activizaаrea legaturilor de asociafie aga procedeu tactic, ca prezentarea martorului, victimei а unor obiecte, documеnte. Esența асestui procedeu consta in faptul cӑ, a-i inviora memoria audiatului, lui і se prezinta obiecte si documente pe care el le-а cunoscut in lega- turd cu evenimentul cercetat. Examinand aсeste obiecte si documente, martorul, victima poate sa-si aminteasсӑ lоcul si alte circumstante in care el le-a vazut. Uneori asemenea amintire imediat duce la stabilirea evenimentului cе prezinta interes pentru organul de urmӑrire penala orі contribuie la cееа сӑ martorul, victima isi amintește faptele legate cu obiectele prezentate lui si prin asociatie, isi aduce aminte faptul important pentru cercetare. In scopul de animare a memoriei si activizare a legaturilor de asoсiatie, uneori este util de a prezenta celui audiat persoanele care au participat ori au asistat la evenimentul cercetat. In asemenea caz, martorul sau victima poate sa-si amin- teasca usor imprejurarile, timpul si locul, alte circumstante in el a vazut persoanele respеctive. Pentru cа așa prezentare sӑ nu comporte un caracter de sugerare, ea trebuie sa fie efectuatӑa conform prevederilor procesuale, cu inregistrarea in procesul-verbal. Un alt procedeu tаctic, ce favorizeazӑ inviorarea memoriei persoanei audiate, este si formularea intrebarilor care activează реrсеpțiile luі аuditive. De еxemplu, martorul a uitat numele de familie al cetafeanului, dar a retinut prima literd a numelui de familie. In asemeneа сaz, ofiterul de urmarire penala ii numeste mai multe nume de familie ce incер сu litera retinuta de martor. In așa fel, audiatul poate sa-si aminteasca numele de familie interesat. Dacӑ martorul nu a memorizat numele de familie al persoanei, atunci se recomanda de a-i adresa intrebarea

La inviorarea memоriei persoanei audiate contribuie si așa procedeu tactic, сa familializarea sugerare a acestor depoziții asupra constiintei martorului, pӑrtii vatamate i se vor aduce la cunostinfa procesele-verbale nu in intregime, dar numai unele extrase, se vor citi numai unele fragmente referitoare la circumstantele in care acest fapt a avut loc. De exemplu, in scopul de a-i aminti martorului continutul convorbirilor, se dau citirii fragmente din pгосesele-verbale de audiere a altui martor, banuit sau invinuit, in care acela relateaza despre circumstantcle convorbirii, numӑrul participanfilor la еа etc. O variafie a aсestui mod de ајutorare in anintirea faplelor uitate este si сoп- fruntarea ca prосedeu tactic. Prezenfa altui participant la confruntare, objine- rea declaratiilor acestuia pot favoriza animatia memoriei martorului si a duсе la amintirea despre evenimentele petrecute. Intr-o oarecare măsură, la restabilirea memoriei contribuie si audierile repеtate ale martorilor. Nu intotdeauna prima audiere ofera rezultate pozitive. Starea de excitafie a martorului sau a pӑrfii vatamate poate condifiona uitarea unor fapte, circumstante. Audierea repetata, efectuata dupӑ cе martorul sau partea vatӑmata S-a linistit si poate mai constient sa explice evenimentul intamplat, uneori duce la amintirea celor uitate. In cazul dat, e posibila aаplicarea asa-numitului fenomen de reminiscenfa, adicӑ amintirea ulterioarӑ prin legaturile de confinut ale evenimentului. Daca la audierea initiala amintirea se realizeaza prin materialele super- ficiale, agravate de atmosfera emotiva, atunci la audierea repetatӑ se bazeazӑ pe amintirile de continut. Audiereа rерetata se va efectua in alt plan, sub alt aspect divers de prima audiere. Cu aceasta ocazie, sucсesiunea si forma intrebarilor voг си depozifiile altor persoane, în scopul de a evita actiunea de UP 2.3. (7) Proiectaţi măsurile de pregătie pentru audierea părții vătămate. Sub aspect tactic criminalistic - pregatirea сatre audiere presupune inarmarea oferului de urгmarire penala cи anumite informatii, inclusiv rezultate din activitatea speciala de investigatii, probe acumulate in cauza cercetata, date referitor la persoana ce umeaza a fi audiata, documente etc., саre in caz de nеcesitate, in funcfie de pozijia care o рoate ocupa audiatul, vor fi utilizate pentru atingerea scopului acfiunii preconizate de urmarire penalӑ. Clar lucru, aсеasta se va face doar in stricta сonformitate cи prevederile Codului de proсedura penala si ale пormelor etice. Cunoscand astfel de date, probe existente in cauza, ofiterul de urmarire penala рoate determina din timp ce si cum va utiliza la audierea persoanei concrete, bi- neingeles, pornind de la situatia reala. Sub aspect special pregatirea сatre audiere consta in studierea si cunoasterea unor probleme de specialitate ale persoanei сare urmeaza a fi ascultata. Acesta nu este domeniul juridic si ofiterul de urmarire penala, de obicei, nu este competent in el (de exemplu, in tehnica, contabilitate, medicinp etc.). Dar pentru a face fata anu- mitor cerinte de intelegere la un anumit nivel а problemelor ce еxista in domeniul respectiv, ofijerul de urmarire penala, inainte de a cita persoana respectiva la audie- гe, trebuie sa seе pregateasca spесial (sa studiezс о anumita literaturd de specialitate, sa se consulte си unii specialisti din domeniu, uneori chiar sӑ iasa la fata locului pentru a studia situatia reala a obiectului undeа avut loc infractiunea etc.). Aspectul psihologic de pregatire catre audiere presupune mobilizarea cunostinfelor si сарасitatilor ofiferului de urmarire рenala pentru efectuarea cu succes a acestei actiuni procesuale si de tacticӑ criminalisticӑ in orice situatie (de conflict sau faгӑ de conflict). In acest scop, el trebuie sa cunoasca bine nu numai materialele cauzei cercetate, рentru a le utiliza si a demasca audiatul in сaz de necessitate, dar și datele despre persoanle ce urmează a fi audiate.

TEST Nr.21 Subiectul I. Urmele mijloacelor de transport 1.1. (3) Prezentați tipurile de urme a mijloacelor de transport la locul accidentului rutier.

Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe: I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport; II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de transport; III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport; IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase la locul accidentului. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a roţilor în procesul frânării. În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare. Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date despre părţile laterale a anvelopei. După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul şi modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului şi ampatamentului. Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă. Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumerate mai sus a părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la faţa locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări: a) modelul mijlocului de transport care a format urma. b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentului. c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma. d) Anvelopa care a creat urma. e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate. 1.2. (5) Deduceți informaţia ce trebuie inclusă în partea descriptivă a procesului- verbal în situaţia cercetării la faţa locului a urmelor lăsate de pneurile unui mijloc de transport. Сa rezultat al cercetarii la fafa locului, in ascmenea сazuuri, trebuie lamurite si fixate in procesul-verbal urmatoarele circumstante: 1) се prezinta ассidentul produs (coliziune a douй sau mai multe mijloace de transport, calcare de pietoni, гisturnarea vehiculului etc.); 2) lоcul concret unde s-a produs accidentul (drum national, intermational, dis- tanfa de localitatea cea mai apгорiata, partea carosabilului, in afara carosabilului, imprejurimile respective); 3) ехistenfa victimelor si starea lor 4) сагаcteristicа drumului (asfalt, beton, sol, pietris, unghiul ridicӑrii, coborӑ- rii, curba, groaрӑ, ingridire etc.); 5) existenfa semnelor rutiere, placatelor, delimitarea drumului, locurilor pen- tru transportul public, pietoni, biciclisti, situafii ete.; 6) directia deplasarii mijlocului de transport panӑ la accident si pozitia lui (lor) in momentul coliziunii, linia frandrii dacӑ exista; 7) daca mijlocul de transport inmplicat in accident a parasit locul faptei, in care parte a dispirut; viteza aproximativa cu care se deplasa mijlоcul de transport (din declaratiile martorilor, victimei); 9) се fel de urme au ramas la fata locului: ре caгosabil, in afara lui, pe mijlоcul de transport, pе obiectele din imprejurime, pe victime. 1.3.(7) Evaluați tipurile de expertize ce sunt necesare pentru stabilirea împrejurărilor accidentului rutier. În cadrul cercetării accidentelor rutiere organul de urmărire penală recurge deseori la dispunerea unui şir larg de constatări tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertize judiciare din diferite domenii cum ar fi: ingineresc de transport, medico-legal şi criminalistic. Totuşi tipurile constatărilor tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizelor judiciare care ulterior pot fi dispuse se stabilesc în fiecare caz concret, luând în considerare circumstanţele ce urmează a fi dovedite pe cauza penală. Din domeniul ingineresc de transport este evident faptul că o pondere majoră o are expertiza tehnică auto. Expertiza tehnică auto are caracter facultativ şi este dispusă în special

în cazul accidentelor rutiere în vederea elucidării cauzelor şi mecanismelor producerii evenimentului rutier. Expertiza tehnică auto este menită să pună, cu un înalt simţ de răspundere, la dispoziţia organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti date apte să elucideze tot ce vizează construcţia, exploatarea, întreţinerea şi reparaţia autovehiculelor pentru a stabili condiţiile şi cauzele în care s-a produs accidentul rutier . Cercetările în domeniul auto-tehnic se efectuează de persoane autorizate, de înaltă calificare, experţi în domeniul mecanicii auto, cadre universitare din învăţământul politehnic etc. Obiectele de studiu al expertizei tehnice auto sunt: urmele create de vehicule şi diverse elemente ale ansamblurilor şi subansamblurilor mijloacelor de transport implicate în accident; circumstanţele locului accidentului, reconstrucţia accidentului rutier, elementele sale individuale, tipul accidentului pentru explicarea mecanismului, circumstanţelor, condiţiilor şi cauzelor tehnice ale comiterii accidentului. Mai trebuie menţionat faptul că obiectul creator de urme este în acelaşi timp şi obiectul purtător al majorităţii urmelor create în timpul evenimentului, adică autovehiculul angajat în accident. Se va urmări, în mod special, fixarea următoarelor aspecte: − urme de frânare (lungime, direcţie, intensitate); − particule de materiale desprinse şi proiectate în urma coliziunii; − poziţia şi deformările autovehiculelor după impact. Toate aceste date se vor raporta la repere fixe existente în zonă: − condiţiile meteo: noapte, ceaţă, polei, ploaie; − condiţii de drum: starea carosabilului, existenţa pantelor, rampelor, curbelor, intensitatea traficului rutier. Reiterăm importanţa care trebuie acordată efectuării cercetării la faţa locului în cazul accidentelor rutiere pentru ca urmele create să fie fotografiate, măsurate cu rigurozitate, mulate sau fixate cu ajutorul altor mijloace criminalistice în aşa fel încât să se asigure posibilitatea studierii lor de către expertul criminalist în cele mai mici detalii. În cadrul efectuării expertizei tehnice auto se pot efectua următoarele tipuri de examinări: 1. Examinarea tehnică auto a circumstanţelor accidentului rutier (AR) soluţionează următoarele probleme: – determinarea vitezei după mărimea urmei de frânare sau după rezultatele tamponării; – determinarea vitezei maxime în condiţiile răsturnării sau derapării şi distanţa de vizibilitate a părţii carosabile; – corespunderea vitezei alese de şofer cerinţelor Regulamentului circulaţiei rutiere (RCR); – determinarea distanţei de frânare şi oprire; – determinarea distanţei depărtării mijlocului de transport (MT) de la locul tamponării în momentul când şoferul a fost în stare să depisteze apariţia obstacolului pentru mişcare, altor distanţe necesare pentru cercetarea cazului; – determinarea timpului de mişcare a participanţilor la trafic pe distanţa indicată; – aprecierea momentului apariţiei obstacolului pentru mişcare pe care şoferul este în stare să-l depisteze; – aprecierea posibilităţii tehnice a şoferului de a evita (preîntâmpina) tamponarea în situaţia rutieră creată; – determinarea situaţiei reciproce a unităţilor de transport şi a participanţilor la trafic, când şoferul dispunea de posibilitatea tehnică de a evita accidentul rutier; – determinarea legăturii cauzale dintre acţiunile şoferului şi accident; – aprecierea cum trebuia să acţioneze şoferul în situaţia rutieră creată pentru a asigura securitatea la trafic; – ce acţiuni ale şoferului din momentul când era în stare să depisteze apariţia pericolului (obstacolului) pentru mişcare ar fi dus la evitarea accidentului rutier, cerinţele căror puncte ale RCR sunt reglementate; – aprecierea corespunderii (necorespunderii) acţiunilor şoferului cerinţelor RCR în circumstanţele dispuse în ordonanţă; – determinarea direcţiei şi momentului forţelor unităţilor de transport tamponate, mărimea lor etc. 2. Examinarea tehnică auto a stării tehnice a unităţilor de transport şi pieselor acestora soluţionează următoarele probleme: – determinarea cauzelor şi timpului apariţiei defectului sistemului de frânare, mecanismului de ghidare, transmisiei, prţii rulante, lacătelor portierelor şi altor detalii care au legătură cu accidentul rutier; – determinarea posibilităţii depistării de către şofer şi serviciilor tehnice ale defectului tehnic, în timpul exploatării, care a dus la săvârşirea accidentului rutier; – determinarea circumstanţelor legate de starea tehnică a mijlocului de transport care au favorizat sau au putut să favorizeze producerea accidentului rutier; – determinarea posibilităţii tehnice a şoferului pentru evitarea accidentului rutier, în depistarea defectului tehnic, şi anume care acţiuni trebuie efectuate; – determinarea legăturii cauzale dintre depistarea defectului tehnic al mijlocului de transport şi accidentul rutier; – determinarea

corespunderii stării tehnice a mijlocului de transport, a agregatelor şi detaliilor normelor tehnice şi cerinţelor securităţii circulaţiei rutiere. 3. Examinarea traseologică de transport soluţionează următoarele probleme: – determinarea direcţiei de mişcare a mijlocului de transport şi poziţia lui în timpul tamponării, conform urmelor de pe carosabil; – determinarea unghiului dintre axele longitudinale ale mijlocului de transport, după urmele contactului reciproc la tamponare; – determinarea caracterului mişcării mijlocului de transport după urmele depistate la locul accidentului rutier; – determinarea locului tamponării după urmele de la locul accidentului, amplasarea pieselor şi particulelor desprinse de la unitatea de transport, urmele de lichid de (ulei, antigel); – determinarea direcţiei acţiunii, impulsului forţei apărut în momentul tamponării mijlocului de transport; – determinarea poziţiei mijlocului de transport după urmele de pe carosabil, de pe alte unităţi de transport şi de pe obiectele din mediul înconjurător; – de determinat dacă unitatea de transport staţiona sau se deplasa în timpul contactului cu altă unitate de transport. 4. Examinarea merceologică auto soluţionează următoarele probleme: – constatarea stării tehnice a unităţilor de transport; – stabilirea valorii (de piaţă, restantă, de importare, iniţială şi altele) unităţilor de transport şi a părţilor lor în funcţie de starea lor tehnică, termenul de exploatare, aspectul comercial şi situaţia de piaţă în valuta naţională şi internaţională la data evaluării şi data producerii de către uzina producătoare; – stabilirea procentului de uzură fizică şi uzură morală a mijlocului de transport; – stabilirea valorii privind pierderea aspectului comercial al mijlocului de transport în funcţie de parcurs, defectele de păstrare şi exploatare, lucrărilor de restabilire, numărul de posesori, datele staţiilor de reparaţie şi situaţia de piaţă; – stabilirea valorii de restabilire a unităţilor de transport în valuta naţională şi internaţională în funcţie de data evaluării; Expertiza medico-legală este una dintre expertizele solicitate adesea în clarificarea circumstanţelor accidentelor rutiere, fiind şi obligatorie efectuarea ei în stabilirea cauzei morţii şi leziunilor corporale în conformitate cu art.143 CPP al RM. Expertiza medico-legală pe cazurile de cercetare a accidentelor rutiere în principiu clarifică trei grupe importante pentru caz de întrebări. La prima grupă se pot referi întrebările în privinţa cadavrelor atât a victimei, cât şi a şoferului. Cele mai multe din aceste întrebări duc spre soluţionarea: − cauzei morţii şi a circumstanţelor survenirii ei; − gravităţii leziunilor corporale ale cadavrului; − stabilirii faptului dacă leziunile corporale au fost cauzate nemijlocit în cadrul accidentului rutier; − stabilirii mecanismului şi consecutivităţii survenirii acestor leziuni pe cadavru; − stabilirii care dintre leziunile corporale au fost cauzate când persoana era în viaţă şi care au fost cauzate când persoana era deja decedată; − puteau fi cauzate leziunile de pe cadavru doar de la căderea victimei fără contactul cu mijlocul de transport; − stabilirii pozei cadavrului care era nemijlocit în momentul impactului; − stabilirii faptului dacă victima avea deficienţe fizice, a consumat alcool, droguri sau alte substanţe cu proprietăţi halucinante. Expertizele criminalistice care sunt dispuse pe cazurile accidentelor rutiere pot fi diverse. Una dintre cele mai întâlnite expertize criminalistice sunt cele traseologice care includ cercetări importante cum ar fi: expertiza traseologică a părţilor rulante, expertiza traseologică a ansamblurilor şi subansamblurilor. Expertiza traseologică a părţilor rulante des se foloseşte nu numai la identificarea mijlocului de transport, ci de multe ori poate fi folosită la stabilirea apartenenţei de grup, ceea ce în asemenea cazuri micşorează numărul modelelor mijloacelor de transport, care ulterior au părăsit locul faptei şi ajută la stabilirea nemijlocită a mijlocului de transport. Expertiza traseologică a ansamblurilor şi subansamblurilor cercetează, de regulă, urmele de impact, ajutând la reconstituirea mecanismului accidentului rutier şi de multe ori este unica modalitate de stabilire a circumstanţelor accidentului. O altă expertiză traseologică nu mai puţin importantă este expertiza unui tot întreg. Constatarea întregului după părţile componente este unul dintre felurile expertizei traseologice al cărei scop este de a soluţiona întrebarea dacă două sau mai multe obiecte nu au fost un tot întreg. În cadrul cercetării accidentelor rutiere apar deseori diverse situaţii când trebuie stabilită apartenenţa unor sau altor fragmente de obiecte găsite la locul faptei. Expertiza tehnică a documentelor şi expertiza grafoscopică se vor dispune pentru clarificarea falsurilor permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare etc. Alte tipuri de cercetări

întâlnite pot fi cele de natură fizico-chimică pentru relevarea numerelor de pe caroserie, motor şi alte părţi componente, stabilirea faptului dacă mijlocul de transport a fost sau nu vopsit. Un alt tip de cercetări ar fi stabilirea faptului dacă anumite detalii ridicate de la locul faptei au aparţinut mijlocului de transport concret după modalitatea de prindere şi fixare, după construcţie etc. Expertiza psihiatrică este dispusă în cazurile când trebuie stabilită responsabilitatea acţiunilor unor participanţi la accidentul rutier. Sarcina fundamentală a expertizei psihiatrice este de a aprecia discernământul persoanei, cu referire specială la starea psihică în momentul săvârşirii faptei. Expertiza biologică a solului se va dispune în cazurile când este necesitatea de a stabili similitudinea probelor de sol ridicate de la locul faptei cu probele depistate şi ridicate de pe părţile de rulare ale mijlocului de transport şi chiar în unele cazuri, când conducătorul mijlocului de transport deseori iese după impact în afară ca să vadă consecinţele care s-au produs, pot fi depistate şi pe unele suprafeţe din interiorul habitaclului. Expertiza medicо-legala. Dispunerea efectuйrii exрertizei medico-legale se fаce nесesara, in toate cazurile, сand in urma producerii aссidentelor de circu- latie a survenit moartea persoanei si a cazurilor cand unor persoane implicate in асcident li s-au сauzat leziuni согрогаlе. In pгаctica judiciard, sunt prezente si сazuri cand expertiza medico-legala se dispune si asupra persoanelor (martori) care nu au fost traumate ca rezultat al accidentului de circulafie, scopul acesteia find determinarea starii sanatafii persoanei respective, in special, a organelor de vaz, auz. Efectuarea expertizei in cauzӑ are drept scoр determinarea сагаcterului si gravitafii leziunilor corporale, determinarea gradului de pierdere a cарасitatii de munca, determinarea cauzelor cе au conditionat moartea si a mecanismului de formare a leziunilor corporale. Concluziile mediculuilegist prezinta o semnificatie deosebitӑ in vederea cer- cetarii accidentelor de circulafie, fiindca, cu аjutorul acesteia, sunt clarificate: - тесanismul de formare a leziunilor corporale si a imprejuгӑгilor in care s-а produs accidentul; caracterul leziunilor corporale existente pe сorpul victimei, medicul-legist determina puterea de lovire sau strivire, in cazul calcӑrii persoanelor%; amplasamentul si forma leziunilor corрогale, medicul-legist va stabili cu care parte a mijlocului de transport a fost lovita victima si in ce pozitie se affa асeasta in momentul impactului; - daca sunt saи nи leziunile согрorale caracteristice traumelor provocate de mijlocul de transport concret, dacӑ acesteaа sunt rezultate ale lovirii sau calcӑrii victimei etc. Solufionarea acestor probleme реmite determinarea tabloului асcidentului produs, verificarea declaratiilor martorilor si a persoanelor banuite sau invinuite, confirmarea sau infirmarea unora sau altor versiuni existente in cauza. Expertiza mediсo-legala poate, de asemenea, sa stabileasca caracterul si gravitatea leziunilor suportate de sofer, starea lui fizicӑ. Dupa caracterul leziunilor descoperite la persoanele afate in automobil, expertiza medico-legala роate sta- bili cine dintreе сei aflati in automobil era la volan in momentul accidentului. Expertiza traseologicӑ auto. Acest gen de expertizӑ poate rezolva urmatoarele probleme: care este mecanismul de formare a urmelor; tipul mijlocului de transport care a creat urmele; ampatamentul si ecartamentul mijlocului de transport; directia de deplasare a mijlocului de transportB tipul mijlocutui de transport de la сare provin fragmentele de sticla, de far, parbriz, geam si peliculele de vopsea Аcscoperite la Гafa locului3 daca urmele laа fаga locului aи fost sau nu сreate de milocul de transport pus la dispozitia expertului, cа model de comparatie. in caz de necesitate a сеrcetarii mijlocului de transport, pоzijia acestuia trе- fie pastrata la locul accidentului de cirсulagie sau transpоrtat la institutia de expertiza, sесtia de politie sau alt loc, unde ar fi posibila ceгcetarea si asam- blarea parfilor сomponente ale lui. Pana la inceperca experizci nu sunt permise actiuni de reglare a mecanismclor, schimbarea subansamblului masinii, turnareа lichidului de frana, uleiului sau alte lucrari de restabilire, Anumite ansambluri ale mijlocului de transport se indreaptd spге ехpertiza cu toate detalile de fixare si anехare. Urmele lasate pe ele si deteriorarile trebuie izolate de actiunea mecanicӑ si umiditate. Nu se permite curatarea, spalarea sau гeasamblarea parfilor componente ale mijlocului de transport. Initial, in procesul- verbal de cercetare a mijlocului de transport se va descrie obligatoriu exteriorul si pozijia subansamblului mijlocului de transport, care se va extrage, daca va fi posibil, se voг efectua fotogгafierea sau videoinregistrarea асestuia. Conditiile de demontare se enumera in procesul-verbal de cercetare a mijlocului de trans- port, care impreuna cu subansambluri si detalii, procesul-verbal, fotografile, deoinregistrarile si

ordonanta de dispunere a expertizei, se vor remite organului de expertiza. La demontarea mijlocului de transport prezenta specialistului este obligatorie. Еxpertiza dactiloscopicӑ. Obiеctele acestui gen de expertiza sunt urmele digi- to-palmare. Aceste urme pot fi descoperite si ridicate de pe suрorturile care pas- treaza astfel de urme: manerе, geamuri, parbrize, bord, maneta schimbatorului de viteze ale mijlоcului de transport, Mecanismul сrearii acestor urme nu intotdeau- na permite evidenfierea desenului papilar, insa рentru a face posibil dovedirea unei sau altei imprejurari, descoperirea si fiхarea acestora este necesara. In practica judiciara a expertizei dactiloscopice sunt supuse urme digito-pal- mare create de persoanele care conduceau mijlocul de transport. Identificarea persoanei, duрӑ асeste urme, este necesara, сand urmeaza а fi stabilita persoana, care a rӑpit mijlocul de transport, de a stabili cine se afla la volan in momentul producerii accidentului etc. Еxpertiza chimicӑ. Prin analizele complexe de laborator, se poate stabili compozifia chimicӑ а urmelor de far, parbriz, vopsea, sol, lubrifianti, ridicate de la fafa locului. Totodata, specialistul trebuie sa stabileascӑ dacӑ urmele mentionate au sau nu aceeasi compozitie chimicӑ cu urmele, de aceeasi natura, descoperite ре autovehiculul despre care se presupune cӑ а fost implicat in асcident. Еxpertiza bioоcriminalisticӑ. Асest gen de expertize au cа obiect analiza ur- melor de sange si biologice, descoperite in infrastructura sau pe рarfile laterale ale mijlocului de transport implicat sau banuit de аccident, a firelor de par ale persoanelor banuite etc. Prin examinarea firului de par, de exemplu, se poate caracteriza acest gen de urma-materie, din punct de vedere morfologic culoare, lungime, grosimeе, forma si aspectul canalului medular, forma cuticulei, culoarea pigmenfilor din zona corticala, aspectul capatului liber, sexului persoanei de la care provine si al stabilirii grupei sangvine

Subiectul II. Metodica cercetării omorului 2.1. (3) Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunii de omor şi circumstanţele ce urmează a fi stabilite în astfel de cazuri. Modelul criminalistic al acestor infracţiuni include în sine următoarele elemente: date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului; date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor; date despre victimă; date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului; date despre ucigaş; date despre urmele infracţiunii; date despre motivul sau scopul omorului 2.2. (5) Distingeţi situaţiile de urmărire penală și versiunile respective în cazul depistării unui cadavru şi consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală realizate la prima etapă. Situaţia 1 - omorul este evident, ucigaşul este reţinut şi identitatea acestuia este cunoscută. Uneori, la începutul cercetării nu sunt clare adevăratele scopuri şi motive, iar alteori - şi forma vinovăţiei. Pot să nu fie stabiliţi şi complicii. Se întâmplă că, la început, nu este clar dacă acţiunile care au provocat moartea sunt ilegale (de exemplu, în caz de legitimă apărare). Situaţia 2- a fost săvârşit un omor ascuns (tainic), fără tăinuirea cadavrului, fără înscenare, descoperit imediat după omor sau la scurt timp după aceasta. Există condiţii favorabile pentru căutarea şi ridicarea urmelor, fixarea depoziţiilor martorilor, adică totul ce este necesar pentru o cercetare reuşită. Situaţia 3 - omorul este ascuns (tainic), săvârşit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Cadavrul a fost descoperit, identitatea victimei a fost stabilită. Există date care indică asupra sinuciderii (sau unui accident, sau morţii în urma unor cauze naturale), dar totodată există suspiciuni privind posibila înscenare cu scopul de a tăinui omonil Situaţia 4 - un omor tainic, in urma căruia procesul penal este pornit ii legă-tură cu descoperirea unui cadavru neidentificat

Situaţia 5 - omorul este tainic şi săvârşit demult, însă doar se presupune că: este un omor, întrucât s-au descoperit fragmente - craniul şi oase cu rămăşiţe de haine. Cauza morţii nu se cunoaşte şi se poate presupune atât un omor, cât şt alte cauze ale morţii. Situaţia 6 - omor tainic, însoţit de dezmembrarea cadavrului pe părţi şi tăi-nuirea lor. Din toate elementele crimei se cunosc doar modalitatea de tăinuire a omorului şi locul descoperirii fragmentelor de cadavru. - cercetarea locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; dispunerea şi efectuarea constatării sau expertizei medico-legale a cadavrului; - audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor; prezentarea cadavrului spre recunoaştere; urmărirea şi reţinerea ucigaşului; efectuarea percheziţiei corporale a bănuitului; audierea bănuitului; efectuarea percheziţiilor la locul de trai şi la locul de muncă al persoanei bănuite; efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la faţa locului, reţinerii şi percheziţiilor Locul savarsirii omorului sau locul descoperirii cadavrului sunt o sursa importanta de informafie despre modalitatea de savarsire a crimei, despre me- canismul savarsirii acesteia, despre circumstantele savarsirii infractiunii, despre identitatea infraаctorului gi a victimei. Locul savarsirii infracfiunii si locul desco- peririi cadavrului nu rareori reprezinta acelasi loc si coincidenta aсestora mareste sansele de stabilire operativa a circumstantelor cauzei, formare a caracteristicii criminalistice omorului concret. Date despre victima. De cele mai multe orі, victima in cauzele legate de оmo este un barbat. In cazurile cand victima este o femeie, motivele cele mai frecvente sunt pоmirile sexuale si gelozia. Intrucat intre comportamentul infractorului si cel al victimei intotdeauna exista o anumita legaturd reciprocӑ, сегcetarea identitafii victimei si actiunile acesteia nemijlocit inaintea savarsirii omorului reprеzintaо parte indispensabila a cerce- tarii. Acest comрortament se poate manifesta in impotrivirea activa faja de uci- gas, deci poate infuenfa comportamentul ucigagului si se poate rasfrange asupra mecanismului infractiunii. Date cu privire la timpul savarșirii infractiunii de omor. Momentul lipsi- rіi de viafa a persoanei are o importanta maјorӑ рentru cercetare, fiindca роate oferi informafie despre subiectul infractiunii si posibilii martori. Din practica este stabilit cӑ отоrurile din motiv de viafа (сerturi, dugmanie, gelozie, гӑzbu- nare, huliganism ete.), de obicсei, se savargesс in zilele de sambata si duminica (care nu coincid cu zilele de sarbatoare) 42% din totalul omorurilor, iar in zilele de lucru- 30%6; in zilele sarbatorilor nationale 203 in zilele sarbatorilor reli- gioase - 8% din infracfiuni. Datele despre modalitatea de savarsire a omorului. Aceasta reprezinta o totalitate a metodelor si procedeelor de actiuni privind pregatirea, savargirea si tainuirea omorului. Actiunile de pregdtire a omorului. Pentru omorurile pregatite si cele mai periculoase, sunt caracteristice studierea prealabila de catre infractor a viitoarei victime (de cele mai multe ori, cand acesta nu a avut cu victima o comunicare permanenta fie in cadrul relatiilor de rudenie, fie o altfel de comunicare); urma- rirea victimei cu scopul deternminarii locului si timpului cel mai favorabil pentru Acfiunile legate de savargirea петіjlocitӑ a omorului. Pentru omoruri este caracteristic, intai de toate, cauzarea leziunilor corporale de origine mecanica (cu ajutorul obiectelor ascufite si contondente, al obiectelor boante/tocite, cu ajutorul armelor de foc, otravirilor, dispozitivelor explozive, al mijloacelor de transport); cu mult mai rar se intalnesc cazurile de ardere, asfixiere, inecare, rӑcire peste ma- sura, lipsirea de apӑ gi hranӑ, aruncarea de la inalfime, radiere cu raze etc. Datele obfinute in timpul examinarii locului de savargire a omorului sau al descoperiri cadavrului, in ansamblu cu informafia privind modalitatea de sa- varsire a infractiunii, ofera posibilitatea de a fi inaintata versiunea cu referire la persoana ucigagului si la caracterul relatiilor lui cu victima. aсоperirea Аctiunile privind tӑinuirea omorului se impart in aаctiunile de tainuire a cada- vrului, a armelоr infractiunii si altor urme ale infractiunii si de creare a alibiului ucigasului. Tainuirea omorului

poate avea diverse motive, iar in cazul savarsiri omorului de catre persoane bolnave psihic motivul poate, in geneгal, sa nu trans- In cele mai dese cazuri, descoperirea semneloг de tainuire a onmorului deno- ta infelegerea de catre ucigas a importantei actiunilor savarsite si este un element esential al demonstrarii laturii subiective a infractiunii. Înscenările pot fi pregatite din timp, adica infractorul, pand la savargirea omorului, planificase o anumita consecutivitate a аctiunilor sale gi a actiunilor victimei, sau nepregatite, gandul despre inscenare venindu-i ucigasului dupa sa- varsirea omorului. Din practica se cunoaste cӑ se insceneaza sinuciderile, acсі- dentele, moartea naturala, de cele mai multe ori, de catre persoanele care domici- liaza impreuna cu victima, dar totodata si de catre persoanele care au comunicat cu victima cu pufin timp pana la savargirea omorului, lucru despre care este bine cunoscut cuiva. Date despre ucigas (ucigasi). Dupӑ cum se stie, majoritatea omorurilor se savargesc in uma anumitor relafii ostile al infractorului cu victima. Motivele acestor relatii sunt banale, cotidiene (razbunarea, gelozia, concurenta, huliganis- mul, tainuirea altei infractiuni, motive de acaparare etc.). Date cu privire la urmele infractiunii. Dupӑ urmele infractiunii, pot fi sta- bilite anumite date cu privire la personalitatea infractorului. De exemplu, pot fi observate unele incercari nereusite de incendiere a cadavrului, de parasire a locului evenimentului prin salturi si sarituri, prin geamuri si usi deschise, urme de amputare a organelor sexuale, urme de deplasare a cadavrului dintr-un loc vazut in altul, tot atat de vazut, toate acestea demonstrand cӑ infractiunea putea fi savarsita de persoane retardate sau alienate mintal. Date despre motivul sau scоpul infracfiunii. Omorul poate avea ca mobil teama, dorinfa de razbunare, ura, gelozia, pasiuni puternice, dorinta de imbogati- re36, dorinfa de a ascunde o fapta criminala etc. Cunoasterea mobilului si scopului prezinta totdeauna importanta, in primul rand, pentru corecta calificare a faptei. In cazul in care omorul a fost savarsit din interes material, este necesar de a stabili in ce a constat aceasta -се bunuri, avan- taje, beneficii materiale au fost acaparate sau se planifica de a le insusi. Deseori omorurile se savarsesc din motive materiale, intentii huliganice, din ura, gelozie fafӑ de victima sau in stare de afect aparuta in urma unei certe sau jigniri din partea victimei. 2.3. (7) Estimaţi rolul circumstanţelor negative (împrejurărilor controversate) în cazul înscenării unei sinucideri prin împuşcare cu pistolul. Situafia 3- onorul este ascuns (tainic), savargit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Сadavrul a fost descoperit, identitatea victimei a fost stabiliu Exist date care indica asupra sinuciderii (sau а unui accident, sau mortii in uma onor cauze naturale), dar totodatй exista suspiciuni privind posibila inscenare cu scopul de a ttimui omorul. Această situatie este prezenta si atunci сand presupusa inscenare este intreprinsa nu pеntru a tăinui omorul, ci pentru a tainui motivul adevarat al amorului și, respectiv, a tdinui ucigagul adevarat. Intr-o asemenea situatie, se elaborează versiuni privind mecanismul evenimentului cercetat. 1)stabilirea locului savîrșirii infracțiunii. Fapul daca locul descoperirii cadavrului nu este locul unde fost savarsit oтonul se poate stabili in timpul exa- mindrii acestuia in baza lipsei acelor urmе саге trebuie sa fie (de eхemplu, urme de sange sau chiar o balta de sange) si în baza unоr astfel de urmе care nu ar trebui sa ramană (urmele tarîrii cadavrului, ume de noroi ре incaljamintea cadavrului, dar care nu este la fаța locului, prezenta urmelor cadaverice асolo unde аcestea nu trebuie sa fie intr-o asemenca рozitie a cadavrului etc.). Aсestea sunt asa-numitele ," circumstanje negative" ale infractiunii de omoг. Este mai greu de stabilit loсul unde s-a produs omorul, daca сadavrul a fost mutat la o distanfa mai maаге, Insa totusi aceasta sarcind este rezolvabila cu ajutorul fixarii urmelor microscoрісe ( рrаf, fibre de haine, particule de plante etc.) descoperite in timpul examindrii exterioare a cadavrului. Асestea vor pегmite ulterior sa fie stabilit locul savarsirii omorului si examinarea lui 2) stabilirea schimbarilor la locul savdrsirii omorului. Schimbarile la loсul savargirii omorului (urmele) рot fi divizate in douй grupe;: - urme formate la locul fapteі ca urmare a interactiunii

ucigasului (ucigasilor) si victimei; - urmele actiunilor persoanelor care nu au atributie la evenimentul cercetat. Chiar de la primii pasi ai cercetarii este important sa fie diferentiate urmele primei grupe de cele ale grupei a doua. In acest scop, pana la inceperea eхaminării locului faptei, trebuie de chestionat persoanele care s-au aflat la locul faptei in momentul incерerii eхaminӑriі. In procesul chestionarii, este necesar a stabili in legaturd cu се se aflau ei aici si dacӑ s-a modificat starea de lucruri in accl loc. in caz de necesitate, ulterior ei pot fi audiati in calitate de martori; 3) stabilirea identitӑfii victimei. Асeasta sarcinaӑ se solutioneaza ре сalea ехa- mindrii documentelor, agendei personale, obiectelor personale si pе сalea fixarii declarafiilor persoanelor care pot recunoaste victima in baza semnalmentelor ex- terioare. Totodata, este necesar de stabilit modul de viata al acesteia si carаcterul relafiilor reciproсе си rudele, colegii de serviciu si cunoscufii; 4) stabilirea cauzei morții de către medicul legist.

TEST nr. 22 Subiectul I. Tactica colectării mostrelor pentru cercetarea comparativă. 1.1.(3) Prezentați noţiunea şi tipurile de mostre pentru cercetarea comparativă. Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalelor, substanţei, obiectului dacă investigaţia lor are importanţă pentru cauza penală Mostrele şi probele reprezintă exemplare dintr-o seamă oarecare de obiecte similare, parte dintrun material sau dintr-un obiect material sau oarecare produs, prin examinarea cărora se urmăreşte stabilirea însuşirilor tipice, proprietăţile şi caracteristicile obiectelor, grupului de obiecte, ale substanţelor sau ale produselor confecţionate din acestea şi obţinerea pe această cale a informaţiei probante de care organul de urmărire penală are nevoie pentru orientarea şi desfăşurarea obiectivă a activităţii de cercetare şi, în consecinţă, pentru soluţionarea cauzei Sînt enumerate (art. 155 CPP), ca materiale de comparaţie:  sîngele, sperma, părul, secvenţele de unghii, macroparticulele de pe corp, saliva, sudoarea şi alte elemente ale corpului uman;  amprentele digitale, mulajele dinţilor şi falangelor;  înscrisurile, obiectele, piesele vestimentare şi părţile acestora, materiale ce reflectă deprinderile persoanei;  fonogramele vocii, fotografiile sau înregistrările video;  corpurile materiale, substanţele;  materia primă şi produsele confecţionate din acestea;  armele de foc, muniţia, piesele şi uneltele folosite la confecţionarea acestora ş.a. Тoate mostrele pot divizateе in doud grupuri: mostre care atesta indicii ale al- tui obiect si mostre care denota propriile semne. La primaа сategorie se гefera, de exemplu, amprentele desenelor papilare pe fisa dactiloscopicӑ, gloanfele obfinute in urma tragerilor experimentale din arma cercetata, urmele anvelopelоr autove- hiculului concret etc. La categoria a doua de mostre se refera: mostre de sange, saliva si alte eliminari ale organismului uman, probe de sol de la fata locului s.a. Mostrele primului grup sunt utilizate la expertiza criminalisticӑ de identifica- re, deoarece ele reflecta indiciile obiectului verificat. Рotrivit teoriei identificarii ele se refera la grupul obiectelor de identificare si servesc drept veriga de legatura dintre obiectul, originea cӑruia se cerceteaza si obiectul verificat. In rароrt cu ca- racterul reflectarii indicilor obiectului de identificare se evidentiaza urmatoarele categorii de mostre: a) Reflectarile nemijlocite la aсtiunea reciprосӑ сoncreta cе se reflecta in ur- mele mainilor, pіcioarelor, uneltelor de spargere etc. b) Reflectarea deprinderii ca о manifestare specifica a stereotipului dinamic, exprimat in scris, metodele, proсedeele profesionale etc. с) Imaginile fotografice in care reflectarea indiciilor este rezultata de procesele fizice si chimice. Mostrele grupului al doilea sunt aplicate la efectuarea altor expertize judiciare, cum ar fi expertiza medico-legala а сoгpurilor delicte

(mostrele sangelui, salivei, spermei etc.); tehnico-ingineresti si merceologice (mostrele diferitelor marfuri, piese, articole etc.); agrotehnice (mostrele culturilor agricole etc.). Mostrele pentru analiza comрarativa pot libere, conventional-libere si experimentale. Mostrele libere reprezinta obiecte materiale care nu sunt create special in scopиrile analizei comparative si exista pana la pornirea cauzei penale (de exemplu, conspectele, scrisorile banuitului, invinuitului). Asemenea mostre se ridica la efectuarea perchezitiei, ridicarii de obiecte si inscrisuri. Ele pot fi prezentate de banuit, invinuit si de alte persoane. Mostrele experimentale sunt obiecte materiale dobandite dupӑ pornirea cauzei penale pentru analiza compaга- tiva prin actiuni efectuate si fenomene declangate special. Mostrele conventional-libere sunt acele obiecte, materiale care au fost create ре parcursul cercetarii cauzei, dar nu in legatura cu necesitatea dispunerii expрегtizei (de exemplu, сererile, explicatiile in scris ale banuitului, invinuitului etc.). Divizarea mostrelor in libere, conventional-libere si experimentale are importanta maајorӑ, mai ales la instrumentareа expertizelor criminalistice, deоare- се еxistenfa lor permite evidentierea mai completa a caracterului de modificare a indicilor de identificare si efectuarea analizei comparativе. Рentru efectuarea unor expertize criminalistice, de exemplu, a expertizei scrisului (grafoscopie), а unor genuri de expertiza tehnicӑ a documentelor (identificarea urmelor sigiliului ori ale stampilei de antet, identificarea printerului), prezentarea la expertiza atat a mostre- lor libere, cat si experimentale este obligatorie. La efectuarea altor expertize se uti- lizeaza, de regula, mostrele experimentale (de exemplu, expertiza dactiloscopica). 1.2.(5) Determinați măsurile de pregătire și condițiile pentru obținerea mostrelor de la anumite persoane în procesul penal și de la unele instituții, organizații. Colectarea materialelor de comparaţie presupune următoarele operaţii de pregătire: 1) Determinarea naturii materialelor de comparaţie, cantitatea şi calitatea acestora. Pentru aceasta, organul de urmărire penală va studia suplimentar unele mijloace de probe anexate la dosarul cauzei. În cazuri mai dificile, ca de ex., a mai multor obiecte sau a unei expertize dintr-un domeniu mai puţin cunoscut organului care desfăşoară urmărirea penală, problema naturii, cantității, calităţii, chiar şi a tehnologiei preluării mostrelor, probelor şi a modelelor de comparaţie va fi coordonată cu un specialist în domeniu. 2) Determinarea şi asigurarea prezenţei la timp a participanţilor la demonstrarea mostrelor, probelor şi a modelelor de comparaţie, în special a persoanelor de la care urmează să se preia materialele de comparaţie, pe de o parte, şi a tehnicienilor executanţi ai operaţiilor de preluare a mostrelor şi a probelor, pe de altă parte, cînd acestea urmează a fi preluate de la persoane în viaţă sau de la cadavre. O categorie aparte de participanţi ai activităţii procesuale în discuţie constituie specialiştii din diverse domenii (medicină, criminalistică, tehnică şi tehnologie metereologică, proiectare şi construcţie, alimentară, agronomie şi pedologie etc.). Atribuţiile specialiştilor vizează, în primul rînd, determinarea cantitativă şi calitativă a materialelor de comparaţie. Acestea trebuie să fie reprezentative, adică prin calitatea şi cantitatea lor să reflecte caracteristicile de fond ale obiectelor supuse examinării în procedura de urmărire penală. În al doilea rînd, trebuie să consulte organul de urmărire penală vizînd tehnologia prelevării şi conservării materialelor de comparaţie, asigurarea securităţii celor implicaţi în efectuarea acestei activităţi. 3) Pregătirea mijloacelor necesare colectării, fixării şi conservării mostrelor, probelor şi a modelelor de comparaţie. Mijloacele folosite, în acest sens, se împart în două categorii după destinaţia lor: de colectare a materialelor de comparaţie (ghips şi alte materiale de modelare), mijloace de fixare a procesului de colectare a materialelor de comparaţie (fotografice şi de înregistrare video), surse de conservare, ambalare şi păstrare a materialelor prelevate (eprubete ermetice, plicuri şi alte materiale de ambalare). Nu trebuie scăpat din vedere că unele materiale de comparaţie, în special cele de provenienţă umană, sînt mai puţin stabile. La prelevarea şi consumarea acestora, părerea specialistului trebuie să fie decisivă. Obținerea mostrelor se impune a fi efectuata in timpul zilei. Solutionand ches- tiunea cu privire la timpul de efectuare a acestei actiuni de urmarire penala si de tactica criminalisticӑ ofiterul de urmarire penala trebuie sa linй cont de urmatorul considerent tactic: in ce misura colectarea

mostrelor se va reflecta asupra com- portamentului de mai departe al persoanei, deoarece in procesul de luare a mos- trelor affla despre efectuarea ulterioard a expertizei si, prin urmare, despre unele probe de vinovafie. Una din cele mai inportante masuri de pregatire pentru сolectarea mostrelor este asigurarеa mijloacelor tehnice necesare. Ele vizează mijloaсе care permit: a) prepararea mostrelor (dactilohartile, materialul de lipit etс.); b) fixarea proосesului de colectare a mostrelor (арarate de fotografiat, camera de luat vederі etc.); c) ambalarea mostrelor (lazi, plicuri, eprubete etс.). Invitarea participantilor la aceasta actiune de urmarire penala se efectueaza in аcelasi mod ca si la alte actiuni procesuale (audiere, perchezitie, prezentare spre recunoastere etc.). Soluționand toate aceste probleте, ofițerul de urmarire penala emite ordonanța cu privire la colectarea mostrelor in care, ре langa reсuzitele necesare acestui document, indicӑ temeiul si scopul colectariі de mostre, ce тostre urmeaza a fi obținute, de la cine sau de unde, cine va participa la aceastӑ actiune, iar in сazuri necesare si modul lor de dobandire. Conditiile colectarii mostrelor trebuie sa fie maximal similare acelor conditii in care a fost format documentul, obiectul supus identificariі. Pentru aceasta este necesar din timp de pregatit anumite materiale, instrumente, alte mijloace, utilaje. In functie de tipul de mostre, care urmeazӑ a fi colectatе, pot exista si une- le conditii suplimentare pentru realizarea cu succes a sarcinii date (de exemplu, la obfinereа mostrelor produselor organismului uman: sange, sperma, sau la obfinerea de mostre a semnaturii, scrisului etc.). Intocmind ordonanta respectiva de colectare a mostrelor necesare si asigurand condifiile si materialele corespunzatoare, ofiferul de urmarire penala сonvoacă tofi participanfii la actiunea procesualӑ preconizata si aduce la cunostinja sub semnatură documentul dat persoanei de la care urmează să se obțină mostrele necesare. 1.3. (7) Estimaţi procedeele tactice de colectare a mostrelor și cerințele înaintate față de acestea. La efectuarea acfiuni penala, se aplicӑ diverse procedee tactice care favorizeaza colectarea mostrelor de bund calitate. Mostrele de calitate bună trebuie sa corespunda anumitor cerinfe potrivit carora mostra poate fi utilizata in calitate de obiect pentru confruntare. Asemeneа сerinte sunt: a) certitudineа provenienfei mostrelor de la anumite persoane, obiecte; b) administrarea mostrelor in numarul si volumul necesar pentru confruntare; с) documentarea corespunzatoare a faptei colectarii (luӑrii) de mostre. Pentru obfinerea mostrelor corespunzatoarе асestor cerinte, se utilizeazй anumite procedee tactice si mijloaсe tehnice. Luand in consideratie diversitatea mostrelor, cat si caracterul variat de reflec- tare a indiciilor la aparifia obiectului cu originea de analiza, prосedeele tactice si mijloacele tehnice utilizate vor fi specifice in procesul-verbal respectiv. Pe langa accasta mai existӑ si alte prоcedee tactice cи caracter general, respectarea carora se impune. Cele mai generale procedee tactice, care asigurӑ buna calitate a mostrelor pen- tru cercetarea comparativa, sunt urmatoarele: 1. Certitudinea provenientei mostrelor de la un obiect anumit se asigura prin verificarea minutioasa la obfinerea lor. Din aсest motiv, inainte de a colecta mostra experimentala, oferul de urmӑrire penala este obligat sa identifice precis care mostra a fost produsa anume de obiectul identificarea ori stabilirea apartenentei de grup a caruia se va efectua. Inainte de a obtine mostrele experimentale de la banuit, invinuit, inculpat, martoг, parte vatamata, se va identificа реrsonalitatea lor prin verificaгea documentelor si audierea lor preventiva. Certitudinea originii mostrelor se asigurd si prin inregistrarea lor pгосedurala in modul cuvenit. Astfel, de exemplu, mostrele de identificare рe hartie, executate de persoana respectiva, se atesta prin semnatura acestei persoane si cea offerului de urmarire penala. colectarea oriсӑrui tip de mostre. 2. Сеrința de colectare a mostrelor corespunzatoare scopurilor comparatiei cste strans legata de alta cerinja, сеа de a objine mostrele in numarul si volumul necesar. Modalitatea si volumul mostrelor pentru сercetarea comparativa trebuie consultate cu specialistiі respectivi, dacса ei nu participa la actiunea procesuala data. La colectareа mostrelor care reflecta indiciile fixate ale altui obicct, сеrinfa de colcctare aа lor in numarul necesar la fel e insofitia de сеrinja de a obtine mostre de calitatea necesard. Dar in acest сaz nu intotdeauna numarul suficient asigurӑ calitatea nесesara. De exemplu, рentru confruntare ofiferul de umarire penala solicita colectarea mostrelor scrisului, asemeпea mostre el le poate dobandi in numarul nеcesar, dar ele pot si sa nu confina

textul documentului in litigiu si atunci ele vor fi inutilizabile pentru cercetarea сomparativа. Valoarea mostrelor din aceasta grupa este determinata de fаptul in ce masurd complet si corect ele redau indiciile de identificare a obicctului respectiv. In аcest scop, mostrele se colecteaza cu respectarea conditiilor соrespunzatoare si indiciile de identificare se transfera pе materialul selectat speесial. La conditiile care asigura scopurile cercetarii se refera invariabilitatea si comparabilitatea. Sub comparabilitate se subinfelege proprietateа mostrei care consta in faptul cӑ reflectarea indiciilor in eа trebuie sa fie similara cu оbiectului origi- nea de comparare. Daca, de ехemplu, indiiciile de identificare s-au reflectat in obiectul cu originea de comparare sub forma de traseu, atunci in mod analogic se vor reflecta ele si in mostra. Atunci cand in documentul in litigiu indicile de identificare s-au reflectat sub forma de elemente ale unor litere sau cifre, in mostre se vor reflecta aceleasi elemente corespunzatoare etc. Invariabilitatea este o calitate a mostrelor care consta in prоprietatea lor de a pastra, conserva indiciile de identificare. Асeasta proprietate se asigurӑ рrin selectarea substanfelor, materiei corespunzatoare pe care se transfera indiciile. Condifiile enumerate isi gasesc manifestarea lor specifica la сolectarea mostre- lor pentru diversele genuri de eхpertiza criminalistica. Respectareа lor asigura obfinerea mostrelor de bund calitate. In raport cu reflectarea indiciilor de identificare in obiectul cu originea de comparare si genul expertizei se colecteaza numаrul de mostre eхperimentale, necesar pentru confruntare. Practica in acest domeniu propune numarul apгохі- mativ de mostre necesare pentru instrumentarea diverselorг genuri de expertiza. Procesul si rezultatul colectariі mostrelor pentru cercetarеа comparativa se fixeazi in mod detaliat in pгосesul-verbal respectiv ce se intocmeste potrivit Codului de prосedura рenala. In el, pe langa rechizitele nеcesare, se indica temeiul colectarii de mostre, care-i tipul si nuтагul mostrelor obținute, in mod amanunțit se descrie procesul si conditiile de obținere a mostrelor. Procesul- verbal se semneaza de ofiferul de urmarire penala, persoana de la care obținut mostrе cat si de alte рersoane care au participat la desfasurareа асestei асtiuni de urmarire penala. Mostrele colectate precum si imaginile fotografice sau videoinregistrarea utilizatӑ pе parcursul acestei activitafi se anexeaza la procesul-verbal. Mostrele urmelor de maini (amprentele) ale martorului sau partii vatӑmate pot fi fixate рe foi curate de hartie; ale banuitului, invinuitului, inculpatului ре blancheta spеciala. Cand mostrele se obtin рe foi de hartie, atunci ele trebuie sa fie standard, pе ele сa si pe blanchete, nu se admite executarea insemnarilor, notifelor straine. Mostrele se confirma doar prin semnatura offerului de urmarire penala si а рersoanei de la care ele au fost colectate, apoi se anexeaza la рrосesul-verbal. La colectareа тostrelor de alt gen (probe de sol, produse etc.), ele se plaseaza in eprubeta, pachet, cutie ori lada, se sigileaza prin sigiliu si se atesta prin semnatura ofiferului de urmarire penal.

Subiectul II. Metodica criminalistică. 2.1.(3) Prezentați noţiunea, sistemul şi obiectul de studiu al metodicii criminalistice. Metodica criminalisticӑ este o parte integranta stinпfei criminalistice prezintd un sistem optim de teze stiinfifice si recomandari practice, elaborate in baza studierii legitafilor activitari infractionale si criminalistice, findndu-se сont de cerinfele procesuale, in scopul cercetarii unor categorii de infractiuni. Constituind un compartiment al stiintei criminalistice, metodica studiaza аcti- vitatea criminala, legitatile organizarii si efectuarii cercetariі, descoperirii si preve- nirii infracfiunilor in scopul elabordrii recomandarilor, metodelor, procedeelor si principiilor optime de cercetare a diverselor categorii sau grupuri de infractiuni. Obiectul metodicii criminalistice il constituie, in primul rand, metodele de соmitere a diferitelor categori, grupuri de infracfiuni, personalitatea infractorului, valorile la care tenteazӑ actiunile ilicite, mijloacele si metodele folosite de fаptuitor la sӑvarsirea unor sau altor infractfiuni, procedeele si formele de tai- пuire, camuflare a activitӑfii ilicite etc. In al doilea rand, practica de cercetare, descoperire si prevenire a infracfiunilor, de interactiune a organelor de urmarire рenald cu alte servicii (speciale de investigatii, administrativе, tehnice etc.) in procesul investigarii infracfiunilor. In al treilea rand - legislatia peпald si procesual-penala in vigoare. In al patrulea rand - performantele altor stiinfe (tehnice, итanistice etс.) сare pot fi utilizate la cercetarea, descoperirea si prevenirea infracfiunilor. Prin metoda sau modul de cоmitere a infraсtiunii, în criminalisticӑ, se subînțelege sistemul de acțiuni mobil-determinate, legate reciproc si orientate spre pregătirea, comiterea si tăinuirea

infractiunii, condifionate de folosirea unor anumite unelte si mijloace, de loсul fӑptuirii și condifile timpului. Metoda de comitere a infractiunilor se formeaza sub influenta unui șir de factori, amintifi mai devreme, la care se adapteaza si ре care i intrebuinteaza infractorii. Acești fiactori au caracter obiectiv sau subiectiv, caracterizand situatia in care se realizeaza intențiile criminale și calitatile рersonale ale subiectului infracțiunii, includ cunostințele, abilitațile, obișnuintele si caracterul lui. 2.2.(5)Evidenţiaţi izvoarele şi principiile pe care se bazează metodica criminalistică Activitatea crinminala cu toate elementele acesteia (metodele, mijloacele si prоcedeele de savarsire a infractiunilor) si, indeoscbi, personalitatea infractorilor, pre- cum si modalitafile, fomele de tainuire, camuflare a activitӑtii ilicite prezinta un material empirie valoros pentru formularea elaborarea metodicilor particulare de cercetare a anumitor categorii sau grupuri de infractiuni. Acest postulat se bazeaza рe dezideratul,dacӑ vrei sa invingi rivalul trebuie sa cunosti arma acestuia". Un important izvor al metodicii criminalistice il reprezinta si practica avantajoasa a organelor de urmarire penala si speciale de investigatie. Analiza si ge- neralizarea acesteia fac posibila relevarea elementelor cu semnificatie criminalistica proprii infracfiunilor din anumite categorii sau grupuri. De asemenea, insasi activitatea pгаctica a organelor de urmarire penala si speciale de investigatie prezinta interes deosebit in sсоpul determinarii eficacitatii aсesteia in lupta cu criminalitatea. In consecinta, praаctica pozitiva a оrganelor de drept reprezinta temelia cunoasterii si un criteriu al veridicitatii elaborarilor stiintifice in forme de metodici particulare de cercetare a anumitor categorii sau grupuri de infractiuni. Metodica criminalistica folosestе рe scara larga la elaborarea metodicilor particulare de cercetare tezele, datele, metodele si prгосedeele ce fin de alte compartimente ale criminalisticii, in spесial elaborate in cadrul teoriei generale, tehnicii si tacticii criminalistice. La formularea si elaborarea anumitor recomandari metodice privind studierea modul de refinere, audiere, perchezifie etc. a persoanelor participante la infractiune si a altora (martorilor, vietinelor), specificarса modalitatilor de organizare realizare a urmăririi penale, isi aduc contributia perfomantele altor stiințe (teh. ne si umanistioe) printre care psihologia, psihiatria, etica, estetica etc, Acese perdmanfe se aplica in scopal asigurăriii eficientei сercetarii infraсtiunilor. Pornind de la cele relatate mai sus, putem сonchide ca izvoarele metodicii criminalistice sunt: - legea penala si procesual-penala în vigoare, prеcum si concepfiile acestora; аctivitatca inftactionala (metodele de comitere a diferitelor categorii sau grupari de infraстuni, personalitatea infractoriloг, mijloacele si ргосedeele utilizate de infractor. formele de cаmuflare, tainuire a activitatii ilicite); раctica avantajoasa a organelor de drept ; -prevederile teоrieu generale, tehnicii si tacticiї сriminalistice; -рerformanfele altor stiințe (tehnice, umanisticе) саге роt fi utilizate la cercetarea, descoperirea si prevenireа infractiunilor. Elaborarea si аplicarea metodicilor de cercetare a unor categorii sau gruрuri de infractiuni nu este posibil fără respectarea anumitor principiі, dintre care; Principial legalitații, Principial intemeierii stiințificе а metodicii de сеrcetare, Principial situativității cercetării. Principiul organizări si planificarii, Principiul орerativității, Princiріul necesitații si oportunității, Principiul conspirativitații. Тoate aceste principii, avand un caracter de ramură, se condifioneaza reciproс si armonizeaza cu principiile procesului penal, completandu-le pe cele din urma si oferindu-le organelor de urmărirе реnaliă o larga posibilitate de activitate legala intru cercetarea, descoperirea si рrevenirea infractiunilor. De toate aceste prinсіpії s-a finut cont la elaborarea metodicilor рarticulare de сегcetare a anumitor categorii si grupuri de infracfiuni. Principiul legalităţii, conspirativitatii,stiintific Principiul întemeierii ştiinţifice a metodicii de cercetare, care presupune, în primul rând, formularea pe bază ştiinţifică a modelului criminalistic al categoriei, grupului respectiv de infracţiuni, determinarea situaţiilor tipice de depistare a acestora, a versiunilor criminalistice a actelor comise, nominalizarea acţiunilor iniţiale şi ulterioare de urmărire penală pe anumite categorii de infracţiuni Principiul situativităţii cercetării, care determină formarea şi evaluarea situaţiilor infracţionale la un anumit moment al depistării sau cercetării acesteia, iar în această bază, elaborarea diversificată a recomandărilor ştiinţifice de cercetare, descoperire şi prevenire a infracţiunilor.

Principiul organizării şi planificării, ce impune un sistem de decizii şi activităţi procesuale şi de alt tip al organului de urmărire penală la investigarea fiecărui caz penal. Principiul operativităţii, care constă în reacţia imediată a organului de urmărire penală la sesizarea despre fapta infracţională săvârşită sau în curs de pregătire 2.3.(7) Evaluaţi etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor. Sub aspect criminalistic, activitatea de cercetare a infraсtiunilor presuри- пе depistarea, fixarea, ridicarea si verificarea datelor faptice (probelor) care servesc la constatarea existenfei sau inexistenfei infracfiunii, la identificarea faptuitorului, la stabilirea vinovӑtiei lui, precum si a altor circumstanfe impогtante pentru јusta solufionare a cauzei cercetate. Procesul de cercetare (investigare) criminalistica a infractiunilor cste constituit din urmatoarele elemente de activitate: 1. Colectarea, studierea si evaluarea corecta a informatiei (datelor) referitor la fapta prejudiciabila comisa sau in curs de savаrsire; 2. Determinarea situafiilor criminalistice (de urmarire penala) si elaborarea versiunilor posibile in cauza; 3. Clarificarea сarаcteristicii сriminalistice a infractiunii savarsite si stabilirea elementelor sistemului probator ре сategoria respеctiva de infractiuni; 4. Identificarea direcțiilor de cercetare si buna organizare a investigatiilor ce urmeaza a fi efectuate in prinmul rand si ulterior; 5. Realizarea interactiunii neсesare cu alte organe de urmarire penala, organеle speciale de investigatii, ministere si departamente; 6. Analiza probelor obfinute in cauza si controlul permanent al procesului de cercetare. Cercetarea infrаctiunilor se efectueaza in doua etape:inițială si ulterioară. Fiecare din aceste etape are sarcinile proprii si este constituita dintr-un ansamblu de actiuni si masuri procesuale, tehnice, tactice si organizatorice. Etapele cercetăriі infractiunilor in criminalisticӑ сonventional sunt determinate in timp: etapа inițiala de cercetare se considera intervalul de timp de la pornirea cauzei penale рana la punerea sub invinuire а рersoanei viпovate in savarsirea infractiunii cercetate, iar etapa ulterioara de cercetare - de la audierea invinuitului pand la terminarea umaririi pеnale. La etapa inițiald a cercetării cauzei penale, se solutioneaza unatoarele sarcini importante: contracararea și prevenirea acțiunilor criminale si a altor actiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile, consecinfe pentru societate sau pentru stat; orientarea ofițerului de urmarire penala, procurorului in circumstantele faрtei savarșite, analiza situatiei reale de urmarirе рenala si elaborarea versiunilor generale referitor la infractiuneа savarsita; -determinareа circumstantelor care urmeazӑ a fi stabilite, а асtiunilor initiale de urmarire penali si masurilor speciale de investigatie care trebuie efectuate in scopul obfinerii probelor infractiunii concrete; - asigurarea pe cale procesuala si speciala de investigatie a culegerii si fixarii tuturor probeloг care in timp sсurt pot fi pierdute; identificarea, cӑutarea si refinerea persoanelor banuite de savargirea infracfiunii concrete; obfinerea datelor necesare pentru pregatirea si desfasurarea actiunilor ulterioare de urmarire penala si masurilor speciale de investigatie, precum si pentru prevenirea infractiunilor; stabilirea cauzelor si conditiilor care au favorizat comiterea infractiunii concrete. Рentru etapa inițială de cercetare a infracțiunilor, de obicei, sunt caracteristi- dе асeste acțiuni de urmarire penală si masuri speciale de investigații: cегcetarea la fata locului; аudierea victinmelor; audierea martorilor-оculari; retinerea banuiților, perchezitiа согрогala a banuifilor; perchezifia la domiciliul si locul de munca al banuitilor, altor persoane; audierea banuifilor, prezentarea spre recunoastеre a bănuitilor, in unele cazuri; ridicarea de obiecte si documente, in anumite cаzuri; dispunerea unor expertize, la nесesitate; controlul transmiteri banilor sau a altor valori materiale extorcate; livrarea controlatӑ; interceptarea сomunicarilor; culegerea informafiei despre persoane etc. Totodata, pormind de la situatia concretă de cercetare, la necesitate, in scopul depistarii si ridicarii probelor се pot fi pierdute sau solufiondrii unor probleme importante ale сегcetarii, se admit si alte actiuni procedurale, previzute de legislatia in vigoarе. De exemplu, efectuarea confruntarii, experimentului in cadrul urmaririi penale ctc., care, de obicei, sunt caracteristice etapei ulterioare de cercetare a infracfiunilor. Etapa ulierioarӑ de cercetare a infractiunilor, care prezinta o рerioada relativ lunga de timp - luni si chiar ani de zile (resреctiv cu prelungirile temencloг in modul prevazut de legislafia prосesual-penala), агe urmatoarele sarcini: verificarea probelor obtinute la etapa inifiala de сercetare a cauzci сoncrete; depistarea si fiхarea si a altor pгobe, in afara de сele objinute la ctapa inifiala, a infractiunii cercetate;

identificarea si atragerea la rispundere penali aа tuturor persoanelor participante la savarsirea infractiunii cеrcetate; - inlaturarea cаuzelor si condifilor care au favorizat savarsirea infractiunii concrete; - determinareа daunei cauzate prin savarsirea infractiunii cerсetate si restabi- lirea acesteia; - solufionarea si a altor probleme cu сагаcter pгосesual sau opeгativ, apӑrute ре рarcursul cегcetirii cauzei concrete (rесunоasterea in calitate de victima, parte civila in proces, conexarea sau disjungerea cauzelor penale etc.). In scopul solufiondrii sarcinilor trasate, la etapa ulterioarӑ, de obicei, se efecrueazӑ acfiunile de urmarire рenald si masurile speciale de investigafii expuse infra: audierea invinuitului; audierea altor martori (din randul colegilor, vecinilor, rudelor, рersoanelor din organele de control etc.); verificarea declarаțiilor la locul infracfiunii; prezentarea spre recunoagtere; ridicareа de obiecte si documente; rесonstituirea faptei; experimentul in cadrul urmaririі penale; examinarea obiectelor si a documentelor indicate in urmа сercetarii la fata locului, perchezițiilor, ridicarii de obiecte si documente, refinerii bӑnuiților sau prezentate de unele persoane etc.; dispunerea si efectuarea diverselor expertize.

TEST 23 Subiectul I. Tactica prezentării spre recunoaştere. 1.1 (3) Prezentați genurile prezentării spre recunoaştere şi apreciaţi formele de recunoaştere a cadavrului. Prezentarea sрrе recunoaștere este o acțіune de urmărire реnală si de tactică criminalistică ce constă in crearea sitаțіeі сӑnd persоаnei audiate anterior i se dă posibiitatea să evidenfieze din maї multe obiecte, persoane, animale prezentate, acela despre care ea a depus declarafii si știe сaracteristicile (semnalmentele) exterioare. Deci esența actului examinat consta in preгentarea subicctului recunoasteri (martorului ocular, parti vatanтate, banuitului sau invinuitului), сonform ordini prevazute de lеgca procesual-рenald a unor pеrsoane, obiectе etc. рentru ca el sa рoată stabili identitatea sau deсosebirea acestorа, соmparindu-le cu semnalmentele pastrate in memоrіa sa. In funcfie de obiectul prezentat, se deoscbesc urmatoarele tipuri de prezentari spre recunoastere: а) rесunoasterea реrsoanei b) rеcunoastereа сadavrului с) гесunoasterгea obiectelor materiale; d) геcunoasterea animalelor e) гесunoaslerea incӑperilor, terenurilor. Recunoaşterea reprezintă principala modalitate de identificare a cadavrelor persoanelor omorâte sau decedate în urma diverselor accidente şi calamităţi naturale. Dacă moartea victimei a survenit în urma unui act de omor, prezentarea cadavrului spre recunoaştere este neapărat să se efectueze la etapa iniţială a anchetei, deoarece, după cum demonstrează practica cercetării acestei categorii de infracţiuni, recunoaşterea lui constituie punctul de plecare al întregii activităţi de cercetare. Deşi prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor s-ar părea că nu este o problemă dificilă, buna desfăşurare a ei impune organului de cercetare respectarea anumitor reguli organizatorice şi de tactică criminalistică. Pentru a diminua pericolul unei false identificări, este indicat ca înainte de toate, cadavrul să fie supus tratării medicale cu scopul reconstituirii aspectului exterior şi a expresiei feţei, adică să se obţină ca înfăţişarea acestuia, pe cât e posibil, să fie, cât mai apropiată de cea avută în viaţă. Dificultăţile ce pot apărea la recunoaşterea cadavrelor pot fi condiţionate, pe de o parte, de schimbările fiziologice ce survin după moartea persoanei (atârnarea muşchilor faciali, deformarea trăsăturilor exterioare, dispariţia expresiei fetei ş.a.) care, din momentul declanşării procesului de putrefacţie, înstrăinează tot mai mult aspectul cadavrului iar, pe de altă parte, de starea psihică şi emoţională tensionată a celui chemat să recunoască, mai cu seamă dacă cadavrul este mutilat, dezmembrat sau intrat în putrefacţie. Tratarea cadavrului, - operaţie premergătoare prezentării spre recunoaştere - cunoscută în teoria şi practica criminalistică sub denumirea de "tualetarea cadavrului", cuprinde curăţarea şi estetizarea lui (spălarea, pieptănarea, pudrarea, înroşirea buzelor şi a obrajilor), iar în cazurile cadavrelor degradate sau grav afectate -restaurarea acestora (refacerea unor ţesuturi, înlocuirea organelor lipsă cu proteze ş.a.) Prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor neidentificate se efectuează la locul unde acestea sunt descoperite, în morgă sau la alte servicii medico-legale. în toate situaţiile însă organul de cercetare va avea obligaţia să creeze condiţii favorabile pentru ca cel chemat să facă recunoaşterea să poată percepe semnalmentele ce constituie aspectul exterior al cadavrului.

La început cadavrul se arată persoanelor prezente la locul faptei, celor domiciliate în apropierea acestui loc, reprezentanţilor administraţiei (organelor puterii locale, ale unităţilor economice şi de deservire socială ş.a.), precum şi altor persoane care manifestă dorinţa de a contribui la identificarea lui. Această formă de prezentare spre recunoaştere are un caracter extraprocesual şi urmăreşte un dublu scop: obţinerea informaţiei referitoare la identitatea cadavrului şi determinarea persoanelor cărora el poate fi prezentat spre recunoaştere în accepţiunea procesuală a acestei activităţi. Acelaşi scop se urmăreşte şi în cazul prezentării cadavrului spre recunoaştere prin înfăţişarea imaginii lui prin intermediul mijloacelor de informare în masă, în special, al televiziunii. Subiecţii recunoaşterii propriu-zise a cadavrelor se aleg din rândul celor care au declarat anterior, sau când au fost chemaţi în faţa organului de urmărire penală, reclamă despariţia persoanei. Nu de puţine ori subiecţii recunoaşterii sunt selectaţi din rândul persoanelor care, fără ca să fi sesizat organul de urmărire despre absenţa unei rude sau a unui prieten, aflând din mijloacele de informare în masă despre descoperirea unui cadavru, se prezintă cu cererea de a li se acorda posibilitatea să-1 vadă pentru a stabili dacă nu este al persoanei apropiate, de lipsa căreia sunt îngrijoraţi. Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului se efectuează conform regulilor generale prevăzute asupra acestei activităţi procedurale, cu excepţia impusă de natura obiectului de recunoaştere, potrivit căreia cadavrul nu se prezintă în grup. Din perspectivă tactică, este indicat ca persoanelor apropiate cadavrul să le fie prezentat dezbrăcat pentru ca să poată specifica semnele particulare intime despre care au cunoştinţă şi, amănunţit le-au descris la ascultarea preliminară. Obiectele de îmbrăcăminte şi cele purtate (baston, ochelari, umbrelă, bijuterii etc.) se prezintă separat, cu respectarea regulilor de prezentare spre identificare a lucrurilor. Modul în care s-a desfăşurat prezentarea spre recunoaştere şi rezultatele obţinute se consemnează, după cum s-a semnalat, în procesul-verbal care are valoarea de mijloc de probă. În cazul în care cadavrul n-a fost recunoscut şi va fi înhumat, pentru a asigura posibilitatea aplicării altor modalităţi de stabilire a identităţii, se va proceda la fixarea caracteristicilor sale morfologice: descrierea semnalmentelor pe fişele - standard de evidenţă criminalistică, amprentarea desenelor papilare, fotografierea după regulile fotografiei operative de recunoaştere şi realizarea măştii mortuare. Caracteristicile particulare (cicatrice, urme ale intervenţiilor chirurgicale, tatuaje, pete ş.a.) se vor fotografia la scară împreună cu regiunile de corp pe care se află. 1.2 (5) Determinaţi persoanele, ce pot fi chemate să recunoască cadavrul necunoscut şi măsurile pregătitoare necesare a fi realizate în acest sens. La început cadavrul se arată persoanelor prezente la locul faptei, celor domiciliate în apropierea acestui loc, reprezentanţilor administraţiei (organelor puterii locale, ale unităţilor economice şi de deservire socială ş.a.), precum şi altor persoane care manifestă dorinţa de a contribui la identificarea lui. Această formă de prezentare spre recunoaştere are un caracter extraprocesual şi urmăreşte un dublu scop: obţinerea informaţiei referitoare la identitatea cadavrului şi determinarea persoanelor cărora el poate fi prezentat spre recunoaştere în accepţiunea procesuală a acestei activităţi. Acelaşi scop se urmăreşte şi în cazul prezentării cadavrului spre recunoaştere prin înfăţişarea imaginii lui prin intermediul mijloacelor de informare în masă, în special, al televiziunii. Subiecţii recunoaşterii propriu-zise a cadavrelor se aleg din rândul celor care au declarat anterior, sau când au fost chemaţi în faţa organului de urmărire penală, reclamă despariţia persoanei. Nu de puţine ori subiecţii recunoaşterii sunt selectaţi din rândul persoanelor care, fără ca să fi sesizat organul de urmărire despre absenţa unei rude sau a unui prieten, aflând din mijloacele de informare în masă despre descoperirea unui cadavru, se prezintă cu cererea de a li se acorda posibilitatea să-1 vadă pentru a stabili dacă nu este al persoanei apropiate, de lipsa căreia sunt îngrijoraţi. La prezentarea spre recunoastere a cadavrului, pot fi intalnite doud categorii de martori: ) rudele, vecinii, cunoscufii, сolegi lucru ai decedatului. Аceste persoane la audierea prealabila prezentarii

spre recunoastere a cadavrului pot comuni- n semnalmentele persoanei ре саre o socot disparuta fardӑ veste sau decedata; b) persoanele, care se afla intamplator in aprоpierea locului de descoperire а сadavrului, locuitorii sau activistii localitatilor aprоріate de locul accidentului si alte persoane, care puteau s-o vada atuncі сand era vie рersoana cadavrul careia a fost descoperit. Persoanele din prima categorie de martori in prealabil trebuie audiati referitor la semnalmentele (indiciile) реrsoanei disparute, omorate etc., dupa сare ei рot recunoaste cadavrul depistat din a doua categorie de martori, de obicei, nu cunosc oarecare date despre cada- vnul depistat si audierea lor prealabila este inutila. In legaturd cu аceasta, lor li se poate prezenta сadavrul in mod operativ, si nu procesual, pentru a exclude unele circumstanfe in cazul cercetat sau in scopul stabilirii (identificarii) altor martori care, posibil, pot cunoaste persoana decedata sau omorata, cadavrul careia a fost depistat. In cazuri dificile de rеcunoastere a cadavrului, organul de urmarire ре- nala, prin intermediul televiziunii locale, se poate adresa catre populatie pentru a stabili identitatea сadavrului depistat. 1.3 (7) Analizați posibilitatea şi procedura prezentării spre recunoaştere în situaţia, în care au fost depistate următoarele părţi componente ale unui cadavru dezmembrat: membrele inferioare, mâina dreaptă, craniul. Aspectul cadavrului prezentat, de regula, genereaza la identificator sentimente, senzatii neplӑcute si grele, fapt ce impiedica ехaminarea si identificarea cadavrului. In legatura cu aceasta, cadavrul spre recunoastere trebuie sa fie prezentat separat de alte cadavre. Indiciile de identificсare specifice in unele cazuri se pot afla pe diferite parti ale decedatului. Pentru identificarea cadavrului ori a parfilor lui dezmembrate, o importanfa majorӑ au existenta pe согpul celui deсedat a paricularitafilor patologice, cicatricelor, ranilor de foс, deformarilor de schelet, tatuajul, indiciile de profesie etc. In momentul prezentarii spre recunoastere, cadavrul trebuie sa fie acoperit si identificatorul in cazurile respective i se va dezgoli nu numai fața acestuia, dar și alte părți ale corpului specificate de existența unor indici pentru recunoaștere. În cazul prezenţei leziunilor, murdăriilor, schimbărilor survenite post-mortem care face dificilă recunoaşterea, unii autori menţionează că se efectuează tualeta şi restaurarea cadavrului. Înainte de efectuarea toaletei cadavrului, acesta se fotografiază după regulile fotografiei signalitice, fotografiindu-se îmbrăcat şi dezbrăcat, se efectuează videofilmarea cadavrului, a leziunilor depistate şi a semnalmentelor deosebite. Medicul legist cercetează şi descrie mai minuţios hainele defunctului, menţionîndu-se, fasonul, măsura, calitatea stofei, marca fabricii, gradul de uzare, urmele de reparaţie, caracterul impurităţilor, se consemnează detaliat conţinutul buzunarelor, se ridică mostre pentru studiul comparat care pot fi pierdute în procesul toaletei. Ulterior de pe suprafaţa corpului se elimină murdăriile folosind, în funcţie de natura lor apă, detegenţi. Capul se fotografiază din faţă şi în profil (dacă e desfigurat, se fotografiază după restaurarea feţei), apoi se descrie după metoda portretului vorbit. [9, p. 12] Ulterior, pe cadavru în ordinea obişnuită se îmbracă îmbrăcămintea în care a fost depistat, sau cadvrul se prezintă fără haine.

Subiectul II. Metodica cercetării infracțiunilor de corupție 2.1. (3) Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic a infracțiunilor de corupție. La cercetarea acestor infracţiuni deosebit de complicate şi periculoase pentru societate, cunoaşterea modelului criminalistic are un avantaj important. Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere, pot fi nominalizate: datele referitoare la subiecţii actului de corupere; datele cu privire la obiectul infracţiunii; datele cu privire la modalităţile de săvârşire a corupţiei; datele despre urmele infracţiunii de corupţie; datele cu privire la locul şi timpul săvârşirii actului de corupţie; datele cu privire la cauzele şi condiţiile săvârşirii actului de Corupţie Datele referitoare la subiecfii actului de corupere. Subiecti ai infractiunilor legate de coruptie pot fi persoane cu functii de raspundere, care iau mita, persoa- ne care dau mita si, in unele cazuri, persoana care intermediaza darea/luarea de mita. Persoanele care iau mita (corupfii) sunt acele persoane care permanent, tem- porar sau avand imputerniciri spесiale indeplinesc functii de

reprezentant al pu- terii sau care indeplinesc functi organizationale - de dispozifie sau administra- tiv-economice in organele de stat sau organele administratiei publice locale, in institufile, intreprinderile, organizafile de stat. Executarea functiilor enumerate presupune cӑ ele sunt atribuite persoanelor respective prin lege, prin actele normative legale, prin ordin sau prin dispozifia persoanei cu functii de raspundere ierarhic superioare. Datele despre modalitarile savargsirii corupfiei. Modalitatile savarsirii actu- lui de corupere, сa si a altor infractiuni comise de persoane oficiale, depind, in mare masura, de domeniul de activitate in care acestea sunt savarsite, de functia persoanei care pretinde, primeste sau accepta mita si de atributile acesteia, de ambianfa generala care s-a stabilit in stat, intr-o regiune, ramura sau institufie concreta, de obiectul mitei, precum si de calitafile persoanelor corupte. Din punct de vedere criminalistic, dupa modalitatea savarsirii acesteia, lua- rea de mita poate fi divizata intr-o serie de tipuri, in functie de particularitafile transmiterii mitei, de existenfa vreunei presiuni asupra persoanei care da mita din partea persoanei care ia mita si de caracterul acfiunilor (inactiunilor) de serviciu ale persoanei care primeste mita, de prezenta unei intelegeri prealabile intre un grup de persoane, de infelegerea cu un grup criminal organizat etc. Datele despre urmele infractiunii de corupere. Urme tipice ale corupfiei de cele mai multe ori sunt: banii, valuta strainӑ, bunurile materiale, cardurile bancare de plastic, chitantele, documentele de contabilitate si de inregistrare;B conturile personale ale deponentului, facturile serviciilor acordate, cecurile de plata, biletele de transport, etichetele marfurilor, fotografiile acestora etc. De asemenea, urmele tipice pot fi reprezentate de urme ale mainilor pe bani, pe obiectele primite in calitate de mita, ale incaltamintei, ale automobilului, ale unor substante chimice speciale pe corpul si pe hainele persoanei corupte, urme formate sub acfiunea contactului cu obiectul mitei. Datele despre locul si timpul sӑvarsirii actului de corupere. Locul transmi- terii obiectului mitei deрinde, intai de toate, de faptul care este caracterul mitei. Dacӑ drept obiect al acesteia servesc banii, valuta straina, alte bunuri de valoare sau averea (proprietati), atunci locuri ale transmiterii lor pot fi biroul de serviciu, apartamentul, automobilul persoanei corupte, scara de bloc unde loсuieste aceasta, numarul de hotel, locul stabilit in strada sau in раrc, transportul public, restaurantul, cafeneaua, barul, cazinoul etс. Persoanele implicate in actul de corupfie determinӑ de comun acord locul, timpul si forma transmiterii mitei, avand in vedere anumite circumstante care ar face imposibila descoperirea infractiuni. Trebuie de mentionat cӑ nu intotdeauna infractorii recurg la transmiterea nemijlocita a bunurilor de valoare, dar si realizand oferirea mitei pe calea semnarii unor acte de acordare a premiilor, a salariilor, a achitarii unei datori, angajarii in statele de personal al intreprinderii, deschiderii unui cont sau oferiri creditului la banca etc. Locul si timpul savarsirii infracfiunii de coruptie au o importanja deosebita pentru confirmarea ilegalitatii actului dat, avand in vedere cӑ toate afacerile legale se produc intr-un mod oficial, public si nu clandestin. Datele despre cаuzele si conditile coruperi. Actiunile de corupfie au un imbold constient de a-si satisface necesitafile materiale prin savarsirea unor actiuni (inactiuni) sub асорerirea functiei оcupate. Participantii la actul de corupfjie tot- deauna au ca scop obfinereа unui profit momentan sau ulterior. 2.2. (5) Decideţi asupra situaţiilor de urmărire penală și versiunilor criminalistice generale în cazurile de corupție ce urmează a fi verificate. Din punct de vedere al caracterului determinat al informaţiei pe aceste categorii de infracţiuni, la etapa iniţială se poate vorbi despre trei .situaţii tipice de unnărire penală: = a parvenit declaraţia unei persoane concrete cu privire la estorcarea de la ea a unor valori, obiecte sau declaraţia persoanei căreia s-a încercat a i se da mită; =există date argumentate despre un act săvârşit de corupere, parvenite de la persoana care a dat mită (corupător); =există informaţie referitor la un act presupus sau real de corupere (despre mai multe acte), care este stipulat în materialele altei cauze penale. Punctul de vedere al caracterului determinat informatieі ре асеste ca- tegorii de infraсtiuni la ctapa inifiala, se poate vorbi despre trei situatii tipice de umarire penalа: а рarvenit declarafia unei persoane concrete си рrivire la cxtorcarea de la el a unor valori, obiecte sau declaratia

persoanei сareia i s-а incercat a da mita; exista date argumentate despге un аct savarsit de corupere, раrvenite de la рersoana care a dat mita (corupator); - еxista infoгmatie referitor la un act presupus sau real de corupere (despre mai multe actе), саге le сonfin materialele altei cauze penale. In prima situafie pe aceste categorii de cauze, sunt carаcteristice urmatoarele actiuni de urmarire penala si masuri speciale de investigatie: 1. ascultarea denunfatorului in calitate de martor 2. оrganizarea si efectuarea controlului transmiterii baniloг sau obiectelor extorcate; 3. refinerea in fagrant a persoanei cu functii de гaspundere sau a рersoanei care a incercat sa corupa funcfionarul respectiv; 4. реrchezitia cогрогala, la domiciliu si la locul de muncӑ al banuitului; 5. ridicarea de obiecte si docuтente; 6. ascultarea banuitului; 7. ехaminarea obiectelor primite in calitate de mita 8. expertiza criminalisticӑ a urmelor de maini deрistate pe obiectele primite; 9. audierea posibililor martori la асtiunea de corupere etc. In situatia cand despre actul de corupfie, care deja a avut loc, informatia a parvenit in baza unei plangeri, sesizari a persoanei corupatoare, urmeaza de efectuat urmatoarele actiuni: audierea сorupatorului si a martorilor care dispun de informatii despre actul de corupfie, identificarea faptuitorului si competenfele de serviciu ale acestuia, ridicarea de obiecte si documente la locul de muncӑ al persoanei banuite in actul de corupfie, efectuarea perchezitiilor la domiciliul si locul de munca al suspectului, audierea persoanei respective in calitate de banuit, efectuarea confruntarilor etc., In cazul in care еxista doar informatie referitor la un act (sau chiar mai multe acte) presupus sau real de corupfie, pe care il confin materialele altei cauze penale in proces de cercetare, ре асeste materiale poate fi poгnita cаuza respectiva si, in functie de indivizibilitate sau conexitate a cauzclor respective, urmirirea penala poate fi efectuata impгeuna си primа сauza sau sepрагat. Indiferent de modul cercetӑrіі асestor cauze de coruptieе, оrganul de urmarire penala lа etapa inifiala trebuie sa efectueze urmatoarcle aciuni procesuale: ascultarea deпun- tatorului in calitate de martor: ascultarea altor martori care pot confirma аctul (аctele) de coruptie; ridicarea de obiecte si documente in care pot fi reflectate аcfiunile (inactiunile) faptuitorului; efectuarea perchezitilor la domiciliul si lоcul de muncӑ al banuitului, invinuitului cu scopul depistarii si ridicӑrii obiectelor, documentelor care aи importanta pentru cauza deе corupfie (dacа ассasta actiune n-a fost efectuata in cadrul cauzei existente de la inceput); prezentarea spre recunoastere a persoaneеi banuite de coruptie, precum si a obiectelor, docu- mentelor ce au constituit obiectul infracfiunii date. La etapa ulteгioara de cercetare a infractiunilor de corupfie se efectueaza, de obicei, astfel de actiuni de urmarire penala: audierea invinuitului; verificarea declarafiilor la fata locului3; efectuarea confruntarilor; efectuarea expertizelor; audierea martorilor din randul rudelor, colegilor, vecinilor. La etapa cercetarilor, versiunile de urmarire penala sunt elaborate, mai intai de toate, pentrua stabili daca intr-adevar a avut loc un act de corupfie sau un alt act legal. In acest caz, сele mai frecvente sunt urmatoarele versiuni: 1) persoana oficiala intr-adevar a fost corupta printr-o modalitate concreta in circumstanfele care decurg din datele obfinute; 2) persoanei oficiale intr-adevar i-a fost transmis un anumit obiect, bani, alte bunuri, dar nu in calitate de mitӑ, dar in legatura си alte imprejurӑri si in mod ab- solut legal (intoarcerea unei datorii, cadou, plata unui onorariu etc.), insa declara- fia cu privire la primirea mitei era o eroare fard rea intentie sau o calomniere; 3) declarantul (corupatorul) doreste sa compromitӑ persoana cu functii de ras- pundere (din razbunare, din insarcinare sau pentru principialitate); 4) mita se estorcheaza, se condifioneaza, se cere de persoana cu functii de rispundere; 5) persoana oficiala isi exercita atribufiile legitime de serviciu in interesul unei persoane si nuа primit mita3 6) persoana oficiala nu a primit mita si nи a executat niciun fel de actiuni in favoarea persoanei care ca si cсum i-ar fi dat mita. 2.3. (7) Estimaţi acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații care necesită a fi efectuate la etapa inițială de cercetare a infracțiunii de corupție. Sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală şi măsuri speciale de investigaţie: Ascultarea denunţătorului în calitate de martor;- Аudierea deпиnfatorului in calitate de martor. Tactica audierii denunatoru- lni depinde de rolul acestuia in pregatirea sau savarsirea actului de coruptie si se deosebeste prin cӑ ofiferul de urmarire penala, practic, nu are timp pentru studierea deplina a persoanei denuntatorului si pregatirea catre aceasta actiune de urmarire penala care poarta un caracter de neamanat. Studierea persoanei date se efectueaza ре parcursul primirii de la el a denuntului respеctiv, identificand personalitatea lui si in cadrul propriu-zis al audierii.

Audierea se efectueaza imediat dupӑ pornirea cauzei penale pe fapta data si de- curge, in condifii fara conflict, avand la baza denunful in scris al declarantului. Martorului, la inceput, i se aduc la cunogtinta drepturile si obligatiile lui, preva- zute in art.90 СРP RM si el este preantampinat de raspunderea penala pe art.312 Cod penal pentru prezentarea, cu buna stiinta, a declarafiei mincinoase. Dupa aceasta martorului i se propune in forma libera si cat se poate mai de- taliat sa expunӑ continutul denunfului sau. In acest timp, el nu trebuie intrerupt, dar ascultat si facute unele insemnari referitor la momentele principale ale faptei de corupfie savarsite sau in curs de pregatire. La sfarsitul expuneri libere, martorului i se pot adresa intrebari de precizare, concretizare sau adaugire a unor ре aspecte. Organizarea şi efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor extorcate;- Сontrolul trаnsmiterii banilor sau a altor valori extorcate si refinereеa banuitului in flagrant delict. Refinerea persoanelor in flagrant delict reprezinta, practic, cea mai sigurӑ modalitate de probare a actelor de corupfie. Organizarea flagrantului presupune, obligatoriu, efectuarea conspirativa a unor activitafi de pregatire, raportate la fapte, in sine, dar si la modul de sesizare. Fireste cӑ primul element luat in calcul pentru pregatirea refinerii in flagrant il reprezinta modul in care s-a facut sesizarea. In cazul sesizarii din oficiu, organul de drept va verifica datele existente despre fapta si faptuitori. Reţinerea în flagrant a persoanei cu funcţii de răspundere sau .persoanei care a încercat să corupă funcţionarul respectiv; Perchezitia corporala, la domiciliul si la locul de munca al banuitului- Efectuarea perchezitilor. Dupӑ refinerea si perchezitia corporala a persoanei corupte, urmeazӑ sa fie efectuate perchezifii la locul de munca si la domiciliul acestuia, iar in caz de necesitate si la locurile de trai, de munca ale mijlocitorului, rudelor sau persoanelor apropiate ale banuitului. Scopul acestor perchezitii con- sta in depistarea si ridicarea obiectelor mitei, a documentelor si a altor probe care indica asupra foloaselor necuvenite pe care le-a obtinut banuitul. Sarcina perchezifiei la locul de munca si la domiciliu nu se reduc doar la desсоperirea obiectului mitei sau a ambalajului aасesteia, dar si la depistarea unor date ce demonstreaza relatiile dintre subiecti faptei de coruрere. De aceea pе parcursul perchezifiei, trebuie de atras atenfie si la diverse inregistrari, la corespondenfa, numere de telefoane, adrese care demonstreaza сӑ intre membrii faptei de corupfie au еxistat relatii, intelegeri cu privire la transmiterea unor bunuri, obiecte sau sume de bani, valutӑ straina, etc. Ridicarea de obiecte si documente- Ridicarea si exаmіnarea docuтеntelor. Aceasta actiune de urmarire penala efectuata la timp da posibilitate ofiferului de urmarire penala sa verifice si sa ridice acele acte, inscrisuri semnate, executate de persoana corupta in legatura cu care a fost primita mita. O altӑ categorie de documente o constituie aceleа care au fost depuse de persoana care a dat ori caruia i s-a pretins mita (cereri, anchete, adeverinte etc.). Ascultarea banuitului- Аudierea banиitului, invinuitului. Din punct de vedere tactic, in cel mai scurt timp, dupa refinerea persoanei corupte, ea trebuie audiata in calitate de banuit. Асeasta este una din cele mai complicate acfiuni de urmarire penala si urmeazӑ a fi efectuata de un ofiter de urmaӑrire penala experimentat sau procuror in prezenfa obligatorie a avoсatului-apӑrator. De regula, banuitii in aceste cazuri, din timp stabilesc modul de comportament si la etapa inifiala de cercetare neagӑ complicitatea lor la corupfie. De cele mai multe ori, ei depun marturii veridice doar atunci cand sunt colectate probe incontestabile ale vinovafiei lor, care este rafional sa fie prezentate in timpul audierilor. Pentru demascarea persoanelor corupte, in timpul audierilor nenumarate, este necesar sa fie utilizat intregul arsenal al procedeelor tactice criminalistice. Examinarea obiectelor primate in calitate de mita Examinarea criminalistica a urmelor de mani depistate pe obiectele primite Efectuarea expertizelor judiciare. In timpul cercetarii infractiunilor de fie, se efectueаza diverse tipuri de expertize judiciare. Cele mai frecvente sunt: criminalistice, merceologice, judiciarecontabile, ale substantelor si materialelor etc. De asemenea, se desfasoоard si alte actiuni de urmarire penala, cum ar fi rimentul de cercetare, verificarea declaratiilor la locul comiterii infractiunii, pre- zentarea spre recunoastere a persoanelor si obiectelor, cu respectarea corespunzatoare a cerintelor procedurale si utilizarea procedeelor tactice criminalistice. O deosebita importanta pentru stabilirea adevarului in astfel de cauze o au si masurile speciale de investigafie, cum ar fi: cоntrolul transmiterii banilor sau a altor valori materiale extorcate;

urmarirea vizualӑ; efectuarea interceptarilor, inregistrarii comunicarilor si certifiсarii lor; inregistrarile de imagini; monitorizarea conexiunilor comunicatiilor telegrafice si electronice etc. Desfasurarea acestor masuri speciale este incredintata ofiferului de investigatfii din cadrul subdiviziunilor operative care se ocupӑ de efectuarea activitafii respective si au menirea de insofire operativӑ a cercetari. In acest caz, ofiferul de urmarire penala in orice moment poate solicita materialele inregistrate. Duрӑ primirea lor, el efectueaza examinarea acestora si audierile necesare, apoi poate dispune expertiza fonoscopicӑ etc.

TEST 24 Subiectul I. Urmele biologice de natură umană la fața locului 1.1. (3). Definiţi noţiunea de urmă și prezentați clasificarea acestora. Cei multi considera urma ca find orice modificare materiala pro- dusa la locul si in procesul savarsirii unei infracfiuni. De exemplu, unii autori definesc urmele ca fiind cele mai variate schimbari care pot interveni in mediul inconjurator сa rezultat al actiunii infractorului'37, ori totalitatea elementelor materiale a сaror formare este determinatӑ de savargirea infractiunii 38, orice modificare materiala intervenita in condifiile savargirii unei fapte pena- le, intre faptӑ si modificareа produsa existand un raport de cauzalitate. În vederea atingerii acestuiі multiplu scoр, se examineaza о clasificarе сat mai generala si optimala a umelor de la fata locului, care pot fi divizate in: -urme de repгoducere; -urme de obiecte sau substanfe si resturi ale acestora; - ume de explozii si incendii. O alta clasificare a urmelor este prezenta in functie de obiectele creatoare de urme: a) urme de om (homeoscopice); b) urme de instrumente, mecanisme, utilaje (mеcanoscopice); с) urme de mijloace de transport; d) urme de animale"; e) urme de fenomene (incendii, explozi). Urmele de om, la randul lor, se clasifica in: > urme de mdini; > urme de picioare; > urme de dinti; urme de buze; urme de urechi; > urme de alte parti ale corpului. Dupӑ modul de formare si natura urmelor, fаctorul creator de urme, nivelul de modificare a obiectului primitor de urme, aсestea se clasificӑ in: urme-forma si urme-obiecte, materie; urme statice si dinamice; urme de supгаfatӑ si de adancime (de volum); urme de stratificare si de destratificare; urme vizibile, slab vizibile si invizibile (latente); urme locale si periferice. Dupa marimea lor, urmele pot fi clasificate inamacсrourme si microurme. Urmele de reproducere: - După modul deacțiune a unui obiect în raport cu celălalt:  Urmele statitice  Urmele dinamice - După gradul deplasticitate a obiectului primitor:  Urme de adîncime;  Urme de suprafață;  Urme de stratificare;  Urme de destratificare; - În funcție de culoarea substanței desprinse d epe suprafața obiectului:  Vizibile  Invizibile. - După sedimentarea lor:  Urme locale  Urme periferice - După natura: buze, ochi, ureche, nas, dești :DDDDD, și de care va interesează apuu de așelea - După mărimea lor:  Microurme  Macrourme

1.2. (5) Determinați direcțiile principale și locurile de căutare a urmelor de natură umană la fața locului. Urmele de maini ale infractorilor se cauta la fata locului dupӑ un plan al offerului de urmarire penala, procurorului, schifat (chibzuit) in raрort im- prejurarile faptei in care s-a produs infractiuneа, tinand cont si de natura locului unde aceasta a avut loc si de modul de savarsire a faptei. Activitatea de descoреrire a urmelor unei infractiuni presupune o сautare si examinare sistemica a scenei infractiunii si a tuturor obiectelor care se afla acolo, utilizarea pe scara largа а mijloacclor, metodelor gi procedeelor tehnico-criminalistice contemporane, jn a fard de aceasta, mai trebuic mare rabdare si реrseverenta, pгесum si nelimitarea in timp a procesului de cautarе, Ummele digitale trebuie cautate си тиlta atentiе рentru са sunt de dimensiuni mici, uncori repргoducand doar fragmente ale desenclor pаpilare сare abia se pot observa. La cautarca urmelor este necesard о рrecautie deosebita pentru a nu se lasa proprile uгme sau, din neatenfie, sa se steargi сele ce aparfin infractorului. In acest scop, obieetele vor fi гidicate cu penscta sau cu mana inmanugata si se vor lua de partile (colfuri) ре саrе nu рot rаmane. Оdată ajuns la fара locului, ofiferul de urmarire рenala trebuie sa inceapa, de obicei, cu punctul de patrundereе а infractorului in perimetrul loсului respectiv, арoi сontinua рrin respectareа drumului parcurs de acesta, in masura in care se cunoaste, terminand cu zona prin care a parӑsit locul fapteі. Cautarea urmelor de maini, de-a lungul acestui itinerar, inceре си depistarеа obiectelor apte de a primi si pastra asemenса ите, саге obiecte, prin destinatia, lоcul si pozitiа in care se aflа, ar fi putut fi atinse, migcate sau chiar utilizate in timpul savirsirii infracziunii. Аpоі urmeaza eхaminarea amanuntita a fiecarui obiect in parte. De regula urmele digitale trebuie сӑutate pe toate suprafejele netede, cum ar fi: > obiecte confеctionate din sticlă sau cristal (раhare, sticle, bibelouri, scrumiere, oglinzi etc.); рerefi acoperifi cu faianta, lemn lustruit; obiccte din portelan sau ceramicӑ zmalfuita (cesti, lavoare); obiecte confectionate din lemn lustruit ori furmiruit (birotica, гame); > obiecte din materiale plasticе, de tipul ebonitei, bachelitei, арarate de telefon etc.; > obiecte din piele sau inlocuitori (рoseta, pantofi, cizme, genfi); obiecte metalice nichelate ori acoperite cu vopsea lucioasa (balustrade de scari, aparate electrocasnice); > hartii, documente, cӑrti cu sиprafaja lucioasa, ambalaje si pungi din celofan; unele fructe si legume (mere, banane, rosii, vinete) etc. In interiorul unor case de locuit, birouri de serviciu, autovehicule, urmele de maini trebuie сautate pe usile de la intrare, pе manerele, clantele acestora, intre- rupatoarele de Ilumind si pe poriunile de perete din jurul acestora. De asemenеа, se mai cauta pе instrumentele utilizate de infractor, obiectele pe care acesta le-a pierdut sau le-a abandonat, obiectele apartinatoare victimei, imbraӑсӑmintea si chiar corpul acesteia. Cand din stareа de fapt rezultӑ сӑ infractorul a utilizat autovehicule, pe care le-a abandonat, urmele de maini se cauta pe volan, piesele de bord, portiere si clanfele acestora, рarbrizele si geamurile laterale etc. 1.3. (7) Estimați metodele de depistare, regulile de fixare și ridicare a urmelor biologice de natură umană. Relevarea urmelor prin metode fizice consta in aplicarea de prafuri ori pudra cu granulatie foarte find pe suprafata obiectului presupus purtator de urme. Aceste prafuri pot fi pulverizate sau pudrate (prafuite) рe suprafata sau obiectul unde se presupune cӑ pot fi gasite urmele. Substantele folosite in relevare, pe langa finetea lor, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: > Sa fie in contrast de culoare, cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru relevarea urmelor ре o suprafata alba, se foloseste un praf de culoare inchisa, si invers); > Sa prezinte о aderenta selectiva, deci numai la materia din urma, si nu la intregul suport, pentru a evita imbacsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice. Metodele chimice de relevare a urmelor papilare latente se bazeaza pe pro- prietatea sarurilor, aminoacizilor etc. din transpirafia umana de a intra in reactie cu anumite substante chimice. Ele constau in tratarea suprafetelor urme cu reactivi chimici, care, intrand in reactie cu factorii componenfi ai sudorii, coloreaza amprenta papilarӑ. Dintre metodele chimice utilizate in practicа criminalistica, se cunosc bine: a) vaporizareа cu aburi de iod; b) relevarea cu reactivi chimici propriu-zisi. Сa substante chimice care se utilizeaza in practica criminalistilor pentru rele- varea urmelor latente de maini pot fi numite: aburi de iod, ninhidrina si nitratul de argint.

Relevarea си reаctivi chimici propriu-zisi consta folosirea reactivi, cum ar fi solufia de rosu de Sudan III, azotat de argint, nitrat de argint. De exemplu, relevarea cu solufie de rogu de Sudan III, denumita si metoda Stockis se folosegte in сazul urmelor vechi, aflate pе obiecte de dimensiuni mici, care nu mai pot fi relevate prin metodele si procedeele mentionate mai sus. Relevarea urmelor de maini сu nitratul sau azotul de argint, acidul fluorohidric se utilizeaza des in practicӑ, cand este песesar de a гeleva urmele ре hartie, sticla, lemn. Acesti reactivi reactioneaza bine cu aminoacizi din sudoare, dand rezultate bune la urmele mai vechi. La urmele formate prin depunere de substante sudoripare se aplicсӑ vaporizari diversi acizi (osmic sau fluorhidric, daсӑ urma este pe sticla). La moment este cunoscuta metoda PREDА-RO са transferul urmelor рapilare de pe pielea umanӑ pe suporturi vegetale (frunza ,"Ficus") urmata de tratarea cu vapori ai esterului. Metodele optice de relevare а urmelor de maini se constituie ca un ansamblu de metode noi in materie, bazate pe tehnici de varf, aplicate la specificul descoperirii urmelor раpilare. Un loc prioritar aici il define folosirea laserului si, in special, a laserului argon. Sub raport proсedural, principalul mijloc de fixаге а urmelor rергеzinta proсesul-verbal. Fixarea in procesul-verbal presupune consemnarea exacta, prеeisa detaliata a urmelor si metoоdelor de relevare utilizate, a loсului in care au fost descoperite si а гарortului de рozifie faja de obiectele principale si intre ele. Totodata, in pгосesul-verbal, sunt facute menfiuni privind fotografile executatc, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiеctelor concrete purtatoare de urme de maini, fie parti ale aсestora. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, in primul гand, fotografierea urmelor atat in cadrul ambiantei generale a locului faptei, cat si in calitatea lor de obiecte principale, insistandu-se asupга гedarii cu claritaie a detaliilor сагаcteristice. in al doilea rand, printre proсedeele de fixare a urmelor se mai nominalizeazй intocmirea schitelor si desenelor efectuate la fata locului si care, de asemeneа, са si fotografiile, se anexeaza lа procesul-verbal. Ele servesc la stabilirea locului in care au fost dеpistate, formei in general, prеcum si a raportului lor de pozitie cu alte obiecte, nериtand fi utilizate in procesul de identificare a persoanelor. Fixarea urmelor de maini este insotita de cercetarea detaliata a lor si interpгe- tarea acestora. Аcest proces, de obicei, se realizeaza cu concursul specialistului- criminalist si are drept scop obfinerea unor informatii preliminare referitor la obiectul creator de urma sau a persoanei infractorului, la activitatile desfasurate de acesta la locul faptei, la suссesiunea operatiilor faptuitorului. Interpretarea criminalistica a normelor la fata locului este о аctivitate de о examinare stiinfifica si analiza сomplexa, explicare si comentare а acjiunior in- treprinse de faptuitor dupa caracterul si starea reala a urmelor deрistate. Aceastа activitate se realizeaza cu concursul specialistului-criminalist сu pregatirea si experienfa adecvata. Examinarea si interpretarea urmelor de maini la fata locului oferӑ рosibilitafi de stabilire a diferitelor imprejurari privind modul de operare a infractorului, sexul și numarul persoanelor implicate in actul produs, unele particularitafi fizice si psihologice ale асestora, iar in unele situatii si mecanismul infractiunii. Interpretarea urmelor de maini la fata locului are drept scop: analiza indiciilor (caracteristicilor) urmei concrete; stabilirea locului si obiectelor сe au intrat in sfera de interes a infractorului. Obfinerea unoг infommatii preliminare asuprа оbiectului cгeator de urma (рersoanei infractorului); stabilirea acfiunilor intreprinse de faptuitor in campul infractiunii detemminarea mainii si a degetului care a creat urma respectiva; stabilirea tipului desenului papilar al urmei relevate si a caracteristicilor ei; аprеcierea valorii de identificare a urmei. Ridicarea urmelor de maini se cfectueaza, in primul rind, prin ridicarea propriu-zisd a obiеctelor purtatoare de urme, apoi prin transferarea ummelor relevate ре pelicule adezive sau prin mulare. In cazul cand obiectele pe care au fost depistate urme de maini nu pot fi ridica- te in totalitate, de pe aceste urme se fac сорiі (transferuri) si mulari de urme, Ridicarea obicctelor purtatoarе de urme de maini se subordoncaza regulilor generale de ridicare a corpurilor delicte. Unicа сonditie de care trebuie sa se țind cont consta in аcсea cа ridicarea acestor obiecte impune pгevederi ce gaгanteaza buna stare a umelor. Obiectele durе (sticla, metal, lemn, сeramicӑ, masa plastiсӑ etc.) se mani-puleaza cu mӑinile inmanusate sau prin intermediul unei batiste; cele fleхibile dоcumentele, celofanul si diferite alte pelicule) se prind cu ajutorul pensetei. In cadrul manipularii, obiectele purtatoare de urme se prind de parfile pe care relativ rar raman urme. Obiectele purtatoare de urme de maini se ambaleaza in materiale dure (din furnir, scandura,

carton presat etc.), astfel ca suprafefele purtatoare de urme sa nu fie in contact cu alte obiecte, precum si cи peretii ambalajului. Transferarea urmelor relevante se poate realiza dupa descrierea si fotogra- fierea acestora ре рelicula adeziva speciala, fie prin efectuarea unor mulaje cu ajutorul pastei silicon sau gipsului dentar. Ambalarea si transportarea obiectelor purtatoare de urme impune respectarea unor cerinfe stricte pentru prevenirea distrugerii sau alterarii urmelor ridicate.

Subiectul II: Rolul expertizei judiciare în cercetarea omuciderilor. 2.1 (3) Nominalizați expertizele criminalistice tradiţionale efectuate în cadrul cercetării omuciderii. 1) tradiţionale (grafoscopică, tehnico-criminalistică a documentelor, dactiloscopică, traseologică, balistică şi fotoportretică), a căror posibilităţi ştiinţifice sînt determinate; metodele şi procedeele, elaborate în scopul efectuării expertizelor menţionate, asigură, în majoritatea cazurilor, soluţionarea problemelor ce le poate ridica utilizarea în proces a înscrisurilor şi a actelor dubioase, a urmelor formate de părţile corporale umane (de mîini, picioare, dinţi, îmbrăcăminte) sau de instrumente şi mecanisme. Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească. (art1, LEGE Nr. 1086 cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma stabilită de legislaţie conform ordonanţei organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii separate ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză. Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice ce se conţin în ele probe. Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în instituţii speciale de expertiză a organelor afacerilor interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane competente în soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru anchetă şi instanţă de judecată. - Constatarea şi expertiza medico-legală - Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică 2.2 (5) Distingeţi circumstanţele ce urmează a fi stabilite prin intermediul altor clase şi tipuri de expertize posibile în cazul omuciderii. A. Constatarea şi expertiza medico-legală Constatarea medico-legală se efectuează chiar în cursul cercetărilor la faţa locului. Expertiza medico-legală se dispune în cursul urmăririi penale, în condiţiile prevăzute de art. 114 Cod procedură penală. Atât constatarea, cât şi expertiza medico-legală trebuie să se efectueze în prezenţa procurorului care participă la cercetări, iar când participarea procurorului nu este posibilă, este recomandabil ca medicul legist să aibă la dispoziţie lucrările dosarului penal şi să menţină o legătură permanentă cu organele de urmărire penală. Întrebările la care poate răspunde medicul legist diferă după natura faptei şi mijloacele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieţii. Cunoscând mijloacele de investigare de care dispun în prezent ştiinţele medicale, organele de urmărire penală vor stabili obiectivele care sunt de competenţa medicului şi care sunt realizabile. între acestea, menţionăm stabilirea cauzei şi naturii morţii şi data probabilă a decesului-dacă leziunile constatate sunt vitale sau postmortale; care este mecanismul de producere a lor; care este agentul vulnerant folosit la producerea leziunilor; prezenţa alcoolului în sânge şi în urină; stabilirea grupei sangvine; prezenţa spermatozoizilor în secreţiile vaginale sau alte cavităţi naturale (cavitatea bucală, orificiul anal). Prin stabilirea cauzei morţii se urmăreşte să se afle dacă a fost o moarte patologică sau violentă (accidentală sau produsă de o persoană). De asemenea, expertiza medico-legală poate contribui la stabilirea legăturii cauzale între actele de violenţă exercitate de o persoană şi moartea victimei, chestiune încă mult discutată în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată. B. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică Dacă urgenţa o impune, constatările tehnico-ştiinţifice pot fi efectuate în cursul cercetărilor la faţa locului. Este cazul cercetării amprentelor digitale găsite la locul faptei, care pot fi utile

pentru identificarea autorului infracţiunii. Alteori, aceste constatări se efectuează pentru identificarea cadavrului, când pot fi examinate şi comparate detaliile impresiunilor digitale, luate de la victimă, cu cele existente în evidenţa operativă a organelor de poliţie. Examinarea şi interceptarea urmelor de mâini sau de picioace (cărarea de paşi) pot furniza date utile pentru identificarea autorului faptei sau a victimei. De asemenea, expertiza criminalistică a urmelor de dinţi descoperite pe corpul victimei poate contribui la identificarea autorului. Este concludent, în acest sens, cazul unei femei, în vârstă de peste 80 ani, care locuia singură şi pe care rudele au găsit-o după câteva zile de la data morţii. Nefiind nici o urmă de violenţă sau alte bănuieli cu privire la cauza morţii, s-a considerat că este moarte patologică, specifică vârstei (cardiopatie), aşa cum rezulta şi din actul de constatare eliberat de medicul dispensarului. La scoaterea sicriului din casă pentru înmormântare, s-au observat la lumina zilei urme de dinţi pe obrazul stâng. Ceremonialul înmormântării a fost oprit de organele locale de poliţie, alertate de rudele victimei. La autopsie s-au constatat multipte fracturi costale, precum şi urme ale unui raport sexual. Autorul omorului a fost identificat cu ajutorul expertizei criminalistice a urmelor de dinţi găsite pe obrazul victimei şi a probelor de comparaţie luate de la un tânăr, vecin cu victima şi care o mai ajuta la treburi în gospodărie. Alte categorii de expertize criminalistice privesc cercetarea urmelor de sânge, a firelor de păr, a urmelor biologice (salivă, spermă) şi chiar expertiza scrisului, dacă la faţa locului se găsesc acte despre care se bănuic că ar fi scrise de făptuitori. Tot din practica organelor judiciare din judeţul laşi menţionăm cazul unui tânăr care, după ce a violat o bătrână şi i-a furat un ceas de aur cu valoare de patrimoniu naţional, considerând că fapta sa nu va fi descoparită, a scris pe un caiet, lăsat deschis la capul victimei, un mesaj insultător la adresa poliţiştilor: „Poliţailor ati dat de dracu'!" După ce s-au luat probe de scris de la majoritatea bărbaţilor din sat, pentru a se face o comparaţie sumară a scrisului, activitate rămasă fără rezultate concludente a fost inclus în cercul bănuiţilor şi un tânăr din altă localitate, aflat în vizită la rudele din satul unde locuia victima, în ziua în care se săvârşise fapta. Probele de scris luate de la acest tânăr, comparate cu scrisul de pe biletul incriminat, au fost suficiente pentru ca expertul criminalist să formuleze concluzii certe în privinţa autorutui scrisului care s-,a dovedit a fi şi autorul celor trei fapte grave: viol, omor şi furt. 2.3 (7) Proiectaţi sarcinile expertizei medico-legale în situaţia descoperirii unor părţi de cadavru uman de gen feminin. În cadrul examinării cadavrelor persoanelor neidentificate, dezmembrate şi scheletizate, pc lângă problemele obişnuite (cauza şi data morţii, caracterul şi mecanismele de producere a leziunilor), medicul legist are şi sarcini suplimentare (a stabili vârsta, talia, sexul victimei, semnele individuale etc.), orientate spre identificarea persoanei decedate. Identificarea reprezintă o activitate medico-legală complexă de culegere, consemnare şi analiză a unor date specifice în vederea contribuirii la stabilirea identităţii unei persoane decedate şi include următoarele etape principale: 1) depistarea pe cadavru a semnelor ce caracterizează particularităţile individuale ale acestuia; 2) căutarea, în baza datelor obţinute, a persoanelor dispărute; 3) evidenţierea caracterelor individuale (pc cadavru), ce corespund cu cele ale persoanei dispărute; 4) stabilirea identităţii dintre cadavrul cercetat şi persoana dispărută. Este de menţionat faptul că de identificarea persoanei se ocupă organul de urmărire penală cu concursul medicului legist. Determinarea particularităţilor individuale este bazată pe examinarea hainelor, descrierea portretului „vorbit” şi a semnelor specifice dc pe cadavru. La descrierea hainelor şi încălţămintei se vor nota: denumirea obiectului, fasonul, măsura, calitatea stofei, marca fabricii, gradul de uzură, urmele dc reparaţie, caracterul impurităţilor şi leziunilor, conţinutul buzunarelor etc. Din trăsăturile exterioare ale cadavrelor persoanelor necunoscute vor fi menţionate: talia, constituţia, particularităţile toracelui (de ciubotar, butoi, rahitic etc.). Portretul „vorbit” constă în carac terizarea minuţioasă a următoarelor detalii: forma generală şi particularităţile feţei, frunţii, sprâncenelor, ochilor, nasului, gurii, buzelor, bărbiei, pavilioanelor urechii, culoarea şi forma părului, particularităţile odonto-stomatologice ctc. O atenţie deosebită se va atrage unor semne

specifice: tatuaje, cicatrice, aluniţe, bonturi postoperatorii etc. în procesul cercetării cadavrelor dezmembrate, în primul rând trebuie stabilite: 1. Apartenenţa dc specie a părţilor de cadavru, adică aparţin omului sau unui animal. Dacă acestea nu sunt într-o stare avansată de putrefacţie şi sunt prezente unele oase sau un os întreg, problema îşi găseşte soluţionarea printr-un examen medico-legal exterior. în caz contrar, sc va apela la cercetări serologice, genetic şi macromicroscopice comparative. 2. Partea anatomică a corpului. Problema se rezolvă în baza cercetării anatomice a părţii de cadavru, inclusiv microscopice - când există o astfel de necesitate. 3. Apartenenţa obiectelor biologice unuia sau mai multor cadavre. Sc face o cercetare comparativă a semnelor generale şi particulare ale tuturor părţilor de cadavru, ale liniilor şi planurilor de dezmembrare a ţesuturilor moi, ale articulaţiilor şi ale oaselor, menţionându-se coincidenţa configuraţiei contururilor cu relieful suprafeţelor de dezmembrare. Pentru identificarea persoanei vor fi utilizate reacţiile serologice şi alte metode de investigaţie. 4. Apartenenţa părţii de cadavru unei piese anatomice amputate în timpul operaţiilor chirurgicale. Ţesuturile moi ale preparatelor anatomice au semne de acţiune a substanţelor conservatoare (sol. 10% formol). Preparatele osoase sunt fără ţesuturi moi, dc obicei degresate, albe (prin acţiunea apei oxigenate). Părţile de corp amputate drept urmare a intervenţiilor chirurgicale pot avea urme caracteristice: pielea prelucrată cu tinctură de iod, suturi şi ligaturi chirurgicale, urme de incizii chirurgicale, de ferestruire a oaselor etc. 5. Mecanismul de producere şi identificarea obiectului prin care s-a produs dezmembrarea. Mecanismul de producere a dezmembrării sc va stabili in baza particularităţilor morfologice ale leziunilor dc pe cadavru sau (şi) dc pc părţile amputate. Pentru identificarea obiectului prin care s-a produs dezmembrarea vor fi ncccsare şi cercetările traseologice. Expertiza medico-legală a cadavrelor scheletizate presupune depistarea (în primul rând) a semnelor morfologice ce caracterizează persoana în cauză. Pc oase aparte sau oseminte se va determina specia, rasa, talia, sexul, vârsta, semnele individuale etc. Obiectul vulnerant va fi stabilit prin examenul morfologic (macroşi microscopic) al eventualelor leziuni. Constatarea cauzei morţii practic e imposibilă, mai ales în lipsa semnelor provenienţei vitale a leziunilor. Ce-i drept, examenul toxicologic al oaselor poate evidenţia unele substanţe toxice (de pildă, compuşii arsenului), iar cercetarea măduvei oaselor poate scoate în evidenţă planctonul diatomeic (în moartea prin înec). De reţinut că, în cazurile cercetării cadavrelor neidentificate, dezmembrate şi scheletizate, obiectele supuse examinării vor fi fotografiate, se va folosi un spectru larg de cercetări suplimentare dc laborator, vor fi examinate minuţios eventualele documente medicale, radiogramele, protezele dentare, vor fi confecţionate măşti postume etc. Nu rareori se cercetează şi cadavrele persoanelor exhumate. Exhumarea este un procedeu de dezgropare a cadavrului înmormântat în vederea unei examinări (autopsii) sau reexaminări. Exhumarea este organizată şi dirijată de către reprezentanţii organelor de drept, cu respectarea cerinţelor sanitar-igienice. La faţa locului, medicul-specialist va nota starea (uscat, umed etc.) şi caractcrul (nisipos, Iutos, calcaros, negru etc.) pământului. Se menţionează starea sicriului. Dacă acesta este deteriorat şi există suspiciuni de otrăvire, se vor recolta probe dc pământ din părţile laterale, de deasupra şi dedesubtul sicriului. Cadavrul exhumat se transportă în morgă pentru cercetare sau se examinează la locul dezgropării. Atunci când sunt depistate numai oseminte, acestea se recoltează pentru examinare în condiţii optime. Raportul de expertiză a cadavrului exhumat se redactează în mod asemănător autopsiei obişnuite.

TEST 25 Subiectul I: Rolul tehnicii criminalistice la cercetarea criminalistică a infracțiunilor 1.1.(3) Definiţi noţiunile de tehnică și mijloc tehnico-criminalistic şi prezentați clasificarea lor. Actualmente tehnica criminalistica reprezinta compartiment al stiinjei cri- minalistice, care intruneste in cadrul sau un sistem de teze stiinfifice si bazate pе ele, mijloace, procedee si metode tehnice destinate depistarii, fixari, examindrii si ridicarii urmelor, obiectelor (probelor materiale) in cazurile penale sau civile. Тermenul ,"tehnica criminalistica" este privit in dublu sens: 1) са соmpar- timent al stiintei criminalistice 2) са totalitate, ansamblu de mijloace lehnicе, procedee si metode tehnico-criminalistice. Mijloacele tehnico-criminalistice sunt acele aparate,

dispozitive, utilaje, in- strumente, mecanisme, articole, accesorii si materiale, care sunt utilizate intru depistarea, fixarea si examinarea probelor pe. cauzele judiciare. Procedeele si metodele tehniciі criminalisticе гергezinta anumite cunostinte si dexteritati tehnice si stiinfifico-naturale, reguli de activitate aplicate la depista- rea, fixarea, examinarea si ridicarea probelor materiale. Bazele stiinfifice ale tehnicii criminalistice se stapanesc pе cunoasterea si utilizarea legalitafilor stiinfelor naturale, tehnice si a altor stiinte (fizicа, chimia, biologia, antroрologia $.a.), precum si pe teoriile particulare, cum ar fi teoria re- fectarii, teoria identificӑrii, teoria formarii urmelor, teoria dexteritatilor etc. Tehnica criminalistică este un compartiment al științei criminalistice șI prezintă un system argumentat științific de metode, procedee șI mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organelle împuternicite prin lege, în vedereaa depistării , fixării, examinării și ridicării urmelor material ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetării, descoperiiri și prevenirii actelor prejudiciabile. Tehnica Criminalistică este contituită din două elemente: a) Tezele generale; b) Ramurile tehnicii criminalistice c) La rîndul lor ramurile tehnicii se divid in: - Fotografia și audio-video inregistrarea - Traseologia - Armologia - Documentologia - Gabitoscopia. Clasificarea mijloacelor: Тoate metodele si mijloacele tehnico-criminalistice, dupa sursa de provenienja> si gradul de aplicare la rezolvarea sarcinilor de catre organele de drept, se pot diviza in trei grupe, si 1. Metodele si mijloacele preluate din alte stiinfe si utilizate fard оarccare modificari. Ele capata un сarаcter criminalistic numai in legatura cu faptul ca se utilizeaza in scopuri judiciare si in baza normelor procedurale. Acestea sunt аparatele de fotografiat, de audiovideoinregistrare, detectoare de metale, unele microscoape, computerele, diverse scule etc. 2. Mijloacele, рrосedeele si metodele tehnice preluate din stiinfei si tehnicii si adaptate de criminalisti la realizarea sarcinilor cercetari, descoperirii si prevenirii infracfiunilor. La ele se referd urmatoarele mijloace: uti- laje speciale de fotografiat a probelor materiale, metode cromatografice, analiza spectrala, microfotografia, golografia, fotografia de ехaminare in radiaftii гоentgen, gamma, beta si neutronice etc. 3. Mijloacele, procedeele si metodele special elaborate de stiinfa criminalisti- са in scopul eхaminarii si descurajarif infractiunilor. Acestea sunt: microscopul comparator; stereomicroscopul; аparatul de fotografiat stereoscopіc; арaratul de detectare a cadavrelor; рensula magnetica; сӑpturatorul de glonfi; fotorobotul; minicompozitorul etc. Dupa scopul preconizat de folosire a mijloacelor tehnico-criminalistice, ele pot fi repartizate in trei categori: mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixaгea, ехami- narea si ridicarea probelor materiale; mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor criminalistice; mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracfiunilor. In functie scopul si subiecții mijloacele tehnlco-criminalistice, cle se divizeaza, după сum a fost mentionat supra, in: mijloace tehniсе utilizate la descoperirea, fixагeа, ехaminareaа si ridicarea probelor materiale; mijloace utilizate la efectuarea eхрertizelor judiciare si mijloace de prevenire infractiunilor. Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la depistarea, fixarea, rldicarea si examinarea probelor materiale Pentru combaterca si prevenireа аctelor infractionale, se impune folosirea, ре scari din ce in се mai larga, а сelor mai avansate metode si mijloace tehnico- stiinfifice, in activitatea organelor speciale, de umarire penala si expertizare, Practica demonstreaza cu сertitudine cа аplicaгeа сalificata a mijloacelor tehnice aflate la dispozifia organelor de umarire penalа asigurd eficienfa аctiunilor de cercetare, garantand, in cele din urma, administrarea probclor neсesare in cauza si stabilirea adevarului in confomitate cu cerinfele legislafici in vigoare. Din cele expuse, devine evident cӑ dotarea organclor cи mijloace adecvate, asigurarea utilizarii metodelor

modeme de сercetare la fatа locului, de efectuare a altor actiuni de urmarire penala, precum si efectuarea expertizelor sunt conditii indispensabile consolidarii nivelului stiinfific al justitiei penale. Rolul principal in аcest sens ii apartine criminalisticii, prin intermediul cӑreia realizarile stiingelor jaturale sunt preluate si adaptate la scopurile justifiei. Mijloacele tehnico-stiinfifice de depistare, fixаге, ridicare si eхаminare a ur- melor infracfiunilor sunt cuprinse in truse criminalistice portative (рortabile), complete speciale.silaboratoare criminalistice mobile/ Trusele portabile se impart in universale, destinate cercetariі la fafa locului si efectuarii altor actiuni procesuale, in special, a рсrchezifiei, prezentirii spre тесuпoastere, rесonstituirii faptei, experimentului in procedura de urmarire рenala si specializate pentru efectuarea unor operafi tehnico-stiintifice aparte (destinate prelevarii mirosului de ре urmele infractorului la fafa loсului, testarii substanfelor narсotice, dactiloscopіerii banuitului etс.). Trusele criminalisticeuniversale dispun de un instrumentar divers, си ајutorul caruia se pot efectua principalele орerafiuni de cercetare la faja locului, imparfit in mai multe compartimente, dintre care: -Compartimentul traseologie destinat descoperiri, fixarii si ridicarii urme- lor de maini, de picioare, de dinfi, de instrumente de spargere , din care facte substantе pulverulente, рensule din par de veverita sau din рeпe de strut, рensuli magnetica, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea urmelor latente, malverizatorul cu iod, plicuri cu foli adezive рentru transferarea urmelor papila- sursele de lumina (vizibila si ultravioleta), materiale pentru exccutarea mula- jalui urmelor de adancime etс. - Сompartimentul pentru ехеcutarea masuratorilor si marcarea obiec- telor principale, precum și a zonei cercetate, compus din leta, banda metrica, impartiia in segmente de 10 cm, сolorate altemativ alb-negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevazute cu suрorturi de fixarе, сreta forestiera. . - Compartimentul necesar еxecutarii desenelor si schitei locului faptei, comtinand riglа gradata, busolа, hartie milimetrісӑ, һartie de calc, diverse creioa- рe colorate, sablon tip pentru lucru pe harta etc. Trusa mai contine instrumentarul de amprentare a persoanelor si cadavre- lor la faja locului (tusiera, rulou, placa etc.), precum si ajutatoare, cum ar fi: diamant pentru taiat geamul, magnet, surubelnije, briceag universal, cleste, patent, ciocan, dalta etc. Acestora li se adauga eprubete sau con- tainere pentru ambalarea ummelor biologice, umelor materie, microurmelor etc. Trusa criminalistica universala mai dispune si de aparatura foto. Trusele criminalistice specializate sunt de maі тulte destinatii: * Trusa pentru testarea stupefiantelor, in care se gasesc tuburi cu reactivi се регmit identificarea unor substanfe stupefiante, printre care hasis, marijuana, substanfe din grupa opiaceelor, amfetamineloг etc. Testarea se realizeaza prin introducerea unei cantitati din substanta suspecta intr-un tub de cauciuc sau plastic ce contine fiola cu reactiv. Prin presarea perefilor tubului se sparge fiola, reactivul intrand in reасtie cu substanfa de identificat. Tipul stupefiantului se determind in funcfie de modul de colorare a reactivului. * Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanfe fluorescente sau chimi- се, in scopul prevenirii sau descoperirii unor infractiuni. Frecvent, se foloseste descoperirea sustragerilor. De asemenea, poate fi folosita in surрrinderea in flagrant si in infrаcfiuni de genul dării de mitӑ, santajului $.a. Trusa mai confine, in afara flacoanelor cu substanfe de marcareе (aflate sub fora de prafuri, de chide sau unguente), si instrumente, dintre caге amintim pensulele, mojarul de portelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, manusile chirurgicale, precum si un detector cu radiatii ultraviolete. Depistarea persoanelor care vin in contact cu obiectele marcate se face, fie din cauza aderdrii prafului fluorescent (pus in evidenfa numai cu radiatii ultraviolete) Ta mainile sau imbracӑmintea рersoanei, fie din cauza reactiei dintre substanfele chimice si elementele din compozifia transpirafiei, сare determina o colorare spe- cifica pielii. * Trusa pentru relevarea urmelor papilare lente cu radiatii de tip laser, portabila si astfel conceputa incat sa asigure atat descoperirea urmelor, cat si fi- xarea lor fotograficӑ, in conditii de mare acuratefe. * Alte categorii de truse cu destinatie specialӑ. In dotarea unitatilor criminalistice pot fi si truse destinate cercetarii асcidentelor de circulafie, cercetarii exploziilor si incendiilor, inclusiv truse pentru examinareа сadavrelor neidenti- ficate, truse pentru cercetarea falsurilor in inscrisuri etc. Pentru efectuarea unor investigatii complete la fata locului, mai ales in cazul unor infracfiuni cu pericol soсial ridicat, este nevoie de o gama mai larga de mijloace tehnicсе criminalistice. Unitatile criminalistice ale organelor de urmarire penala ar trebui sa aiba la dispozifie laboratoare criminalistice mobile, instalate рe autovehicule de diverse tipuri. In

ipoteza neсesitafii efectuarii unor cercetari in locuri greu aссesibile (camp, pӑduri, raioane indepӑrtate etc.). Мijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor judiciare in prezent, realizarile stiinfei si tehnici din alte domenii sunt activ aplicate la diferite niveluri de cercetare criminalisticӑ a infractiunilor, inclusiv la efectuareа expertizelor judiciare si in speсial a celor criminalistice. Prin diversitatea obiectelor ехaminate, expertiza criminalisticӑ, ре deplina dreptate, este considerata ca una din principalele genuri de еxpertiza utilizatй in justitia penala. Efectuarea eі presupune antrenarea persoanclor competente in аcest domeniu la examinareа diferitelor obiеcte-probe materiale in scopul stabilirii si prezentari organului de urmarire penala si instanjei de judecata a concluzilor obiective, veridice cu privire la imprejurӑrile infractiuniї, pentru a caror solutionare sunt necesare cunostinje criminalistice speciale. Expertizei criminalistice i se atribuie, practic, orіce obieet material fie de naturа оrganica, fie anorganicӑ, dacӑ el, desigur, este purtator de informatii probante si daca evidenfierea si descifrarea acestei informatii impune efectuarea unci examinari speciale, bazata pe utilizarea mijloacelor si metodclor criminalistice. Cele mai frecvent intalnite obiecte ale expertizei criminalistice sunt: fragmentele tex- tuale tiparite, imprimate si exеcutate de mana, anonime sau dubioase din punctut de vedere al aаutenticitatii lor, rechizitele si suрortul material al documentelor; textele imprimate, tiparite (dactilografiate); stampilele si imprimarile lor in do- cumente acte oficiale; diverse obiecte materiale purtatoагe de urme de maini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente etc. mijloacele si utilajele de incuiere; obiecte, portiuni dintr-un fost intreg fragmentat sau modificat; аrme de foc, munitiile si urmele tragerii din arma de foс; аrmele albe. Мijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor judiciare in prezent, realizarile stiinfei si tehnici din alte domenii sunt activ aplicate la diferite niveluri de cercetare criminalisticӑ a infractiunilor, inclusiv la efectuareа expertizelor judiciare si in speсial a celor criminalistice. Prin diversitatea obiectelor ехaminate, expertiza criminalisticӑ, ре deplina dreptate, este considerata ca una din principalele genuri de еxpertiza utilizatй in justitia penala. Efectuarea eі presupune antrenarea persoanclor competente in аcest domeniu la examinareа diferitelor obiеcte-probe materiale in scopul stabilirii si prezentari organului de urmarire penala sI instanjei de judecata a concluzilor obiective, veridice cu privire la imprejurӑrile infractiuniї, pentru a caror solutionare sunt necesare cunostinje criminalistice speciale. Expertizei criminalistice i se atribuie, practic, orіce obieet material fie de natuга оrganica, fie anorganicӑ, dacӑ el, desigur, este purtator de informatii probante si daca evidenfierea si descifrarea acestei informatii impune efectuarea unci exa- minari speciale, bazata pe utilizarea mijloacelor si metodclor criminalistice. Cele mai frecvent intalnite obiecte ale expertizei criminalistice sunt: fragmentele textuale tiparite, imprimate si exеcutate de mana, anonime sau dubioase din punctut de vedere al aаutenticitatii lor, rechizitele si suрortul material al documentelor; textele imprimate, tiparite (dactilografiate); stampilele si imprimarile lor in do- cumente acte oficiale; diverse obiecte materiale purtatoагe de urme de maini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente etc. mijloacele si utilajele de incuiere; obiecte, portiuni dintr-un fost intreg fragmentat sau modificat; аrme de foc, munitiile si urmele tragerii din arma de foс; аrmele albe. Мijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infractiunilor legiuitorul, dupӑ cum se stie, a pus in sarcinӑ organelor de drept nu numat curmarea, cercetarea si descoрerirea actelor infracfionale pe teritoriul jarii, dar si prevenirea acestora - protejarea persoanei, societӑfii si a statului de infraciuni (art.1 alin.(2) СРР). Masura data organele de drept o pot realiza doar prin activitatea prodigioasi sistematicӑ si intoleranta fata de persoanele care incalca legea penala. Organele de drеpt si cele speciale deopotriva cu activitatea de baza de depistare, cercetare si descoperire a infracfiunilor, analizand situafia criminogena din tara, raza, raion, oras, intrepгind anumite masuri intru prevenirea unor sau altor acte antisociale. Astfel de masuri se bazеaza si pe practica utilizari tehnicii cri- minalistice in activitatea de cercetare, expertizare si descoperire a infractiunilor. Mijloacele tehnice utilizate in scopul prevenirii infractiunilor se impart in doud categori: de semnalizare si efect de cursa, cunoscute sub denumirea de сарcane criminalistice. Mijloacele din prima categorie sunt predestinate sa impiedice savarsirea unor actiuni (deplasarea intr-o direcfie interzisa sau in aргоріerea unui obiect protejat, forfarea mijloaсelor de incuiere, spargerea unui obiectiv de constrисie), semnalizand tentativа de a patrunde la obiectul protejat.

A doua categorie de mijloace tehnice, utilizate în scopu preenirii unor infracțiuni, sunt cappcanele criminalistice. Astfel distignemm următoarele: - Capcane fizice; - Capcane chimice; - Capcane odorante; - Capcane radioactive - Capcana optica - Capcana fonică 1.2.(5) Specificaţi mijloacele şi metodele tehnico-criminalistice utilizate la căutarea şi depistarea urmelor şi altor materiale de probă în condiţii de teren. 1. Mjloacele tehnico-criminalistice utilizate la depistarea, fixarea, ridicarea și еxаminarea probelor materiale Рentru combaterea si prevenirea actelor infractionale, se impune folosirea, pе scară din ce in се mai larga, а сеlor mai аvansate metode si mijloace tehnico- stiinfifice, in activitatea organelor speciale, de urmarire penala si expertizare, Practica demonstreaza cu сertitudine cӑ аplicагеа сalificata a mijloacelor tehnice afate la dispozifia organelor de urmarire penala asigura cficienta aсtiunilor de сеrcctare, garantand, in celeе din urma, administrarea probelor necesare in cauz si stabilirea adevarului in conformitate cu сerinfele legislatiei in vigoare. Din cele expuse, devine evident са dotarea оrganclor cu mijloace adecvate, asigurarea utilizarii metodelor moderme de сеrcetare la fata locului, de efectuare а altor actiuni de urmarire penala, precum si efectuarea expertizelor sunt conditii indispensabile consolidarii nivelului stiinfific al justifiei penale. Rolul principal in аccst sens ii aраrtine сriminalisticii, prin intermediul cӑreia realizarile stiinfelor naturale sunt preluate si adaptate la scopurile justijiei. Mijloacele tehnico-stiintifice de depistare, fiхare, ridicare si examinare a ur- melor infractiunilor sunt cuprinse in truse criminalistice portative (рortabile), complete speciale.silaboratoare criminalistice mobile/ "Trusele portabile se fmpart. in universale, destinate cercetarii la faja locului si efectuarii altor acfiuni procesuale, in special, а perchezitiei, prezentarii spre тесипoastere, rесonstituirii faptei, experimentului in procedura de urmarire penala si specializate pentru efectuarea unor oреrafii tehnico-stiinfifice aparte (destinate prelevarii mirosului de pe urmele infrаctorului la fafa lоcului, testarii substanfelor narсotice, dactiloscoрierii banuitului etc.). Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul сaruia se pot efectua principalele operafiuni de cercetare la fata Ilоcului. 1.3.(7) Estimaţi trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil în activitatea de combatere a criminalităţii. Trusele criminalistice speciallizate sunt de mal multe destinații: * Trusa pentru testarea stupefantelor. In сare se gisesc tuburi cu recvя се реmit identificarca unor substanje stupefante, printre cаre bagis, manpапа, substanfe din grupа орiаcсelor, amfetaminclor ete. Testarea se realizeazd prin introducerea uncі cantitapi din substanta suspecta intr-un tub de саuciuc sau plastic ce confine fiola cu reactiv.Рrin presarea perерilor tubului se sparge fiola, reactivul intrind In reactie cu substanta de identifica. Т- pul stupefiantului se determind In functie de modul de coloгare a reactivuhuй. * Trusa pentru marcarea uпor obiecte сu substanfe fuогезсente sau chumiсе, in scopul prevenirii sau descoрсririі unor infracрішni. Frecvent, se folosegte in descoperirea sustragerilor. De asemenea, poate f folosita in surprinderea Integrant si in infractiuni de genul Zudril, santajului sa. Trusа mai compne, in afara flacoanclor cu substanje de marcare (aflate sub forma de prafuni, de inchide sau unguente), si instruente, dintre carе amintim pensulels, mojarul de porielan, pulverizatorul, cilindrut gradal, manugile chirurgicale). Depistarea persoanelor care vin in contact cи obiectele marcсate se face, fie din сauza aderdri prafului fluorescent (рus in evidend numai cu radiaри ultraviolcte) Ta mainile sau imbracamintea реrsoanei, fie din cauza reactiei dintre substantele chimice gi elementele din comрогijia tanspirajiei, care determinа сolorare spe- cifica a pielii. Substanjele din trusa, indeosebi chimice (ninhidrina, nitraul de argint), dar si cele fluorescente, cum estе сazul acidului betaoxinafolic, recla ma respectarca unor reguli stricte de conservaге, transport si manipulare, intrucat confin o seriе de elemente toxice. * Trusa pentru relevarca urmelor papilare lente cu radiatii de tip laser. portabila si astfel conceputa inсat sa asigure atat descoperirea urmelor, cat si fiхагea lor

fotografica, in condifii de mare acurateje. *Alte categorii de truse cu destinatie speciala. In dotarea unitatilor criminalistice pot fi si truse destinate cercetarii ассidentelor de circulafie, cereсйri еxploziilor si incendiilor, inclusiv truse pentru examinarca сadavrelor neidentificate, inuse рentru cercetarea falsurilor in inscrisuri etc. Pentru efectuarea unor investigatii complete la fafa locului, mai ales in cazul unor infractiuni cu pericol soсial ridicat, estе пevoie de o gama mai larga de mijloace tehnicе criminalistice. Unitatile criminalistice ale organelor de urmarire penala ar trebui sa aiba la dispozifie laboratoare criminalistice mobile, instalate ре autovehicule de diverse tipрuri. In ipoteza necesitatii efectudrii unor cerceari in locuri greu aссesibile (camp, рaduri, raioane indepartate etc.). Laboratoarele mobile dispun de principalele truse criminalistice universale si specializate, completate cu mijloace suplimentare, cum ar fi, de exemplu, cele песesare descорeririi si ridicarіі microurmelor, descoperirii uгmelor latente de picioare pe covoare, materiale plugate, linoleum, executarii de mulaje mai dificile, ca si refaсerii inscriptiilor stanfate pe obiecte metalice се au fost inlaturate prin rӑzuire. De asemenea, exista instrumente optice de examinare de genul microscoapelor simple sau stereomicroscoapelor. Lor li se adauga diversi reactivi si instrumentar pentru analiza orientativa a urmelor biologice. Compartimentul foto dispune deо gama foarte larga de mijloace pentru executarea fotografilor, inclusiv fotografi in condifii de noаpte, in radiafii invizibile - ultraviolete si infrarosii. Pentru consemnarea rezultatelor cercetarii sau a altor acte рrосedurale efectu- ate la fata locului, cum ar fi audierea martoriloг, victimei, ori persoanelor banuite, se foloseste compartimentul amenajat, precum si apаratura de inregistrare audio sau video, Un compartiment important este cel al aparaturii de detecfie. El cuprinde detectoare de mтetale cu camp electric, detectoare cu radiafii roеntgen, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau ingropate. Precizam cӑ detectoarele de cadavre functioneaza pe principiul reactiei dintre gаzele de putrefactie (hidro- genul sulfurat) $si un reactiv impregnat dintr-o hartie de filtru. Se mai gasese in dotarea laboratoarelor radiodozimetre si echipрamente necesare аcordarii primului ajutor medical. A. Trusa criminalistica universală -dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operatiuni de cercetare a locului faptei. Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre: 1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi, urmelor de instrumente, etc. -prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de urme evidentiate, surse de lumina -UV, IR - +spectrul vizibil - vase de amestec pentru mulaje; - benzi metalice pentru izolarea mulajelor, etc. 2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm) -, creta specială. 3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pt. hartă, s. a. m. d. 4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe, , dălţi –utilizate dupăde cerinţele locului - plicuri, pungi -> pt. Ambalare şi transport. - cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi, ) B. Trusa foto-video-audio - cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru. C. Trusele specializate 1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispozitia poliţiei şi a organelor vamale) permit identificare substanţelor opiacee, halucinogene, etc. , se bazează pe reacţii de tip colorimetric. 2. Truse pentru cercetarea accidentelor - de circulaţie, explozii, incendii. 3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte. 4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de tragere, extragerea şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice. D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în cercetarea locului faptei. Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în serie cu ingropara victimelor, etc.

Laboratoarele criminalistice mobile au fost create din necesitatea majorării eficienţei activităţilor de cercetare criminalistică în baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico-ştiinţifice. La confecţionarea truselor universale, cît şi a celor cu destinaţie specială, s-a ţinut cont de cerinţele înaintate de practică: să fie comode sub aspect de volum, greutate şi, desigur, transportabile în condiţii de transport comun. Confortabilitatea truselor menţionate s-a dovedit a fi, în unele cazuri, o latură dezavantajoasă a lor. Din cauza absenţei unor dispozitive puternice de iluminare, a mijloacelor necesare pentru înregistrările sonore ş.a., exploatarea acestor truse pe teren adesea generează un oarecare disconfort, provocat de necesitatea aplicării mijloacelor suplimentare ocazionale, ceea ce reduce operativitatea şi eficienţa activităţii de cercetare. Așadar, laboratorul mobil, ca fenomen criminalistic recent, este pe deplin bine venit. Subiectul II. Modalități speciale de pregătire și efectuare a audierii martorilor și altor persoane protejate. 2.1 (3) Prezentați baza legislativă și măsurile care pot fi întreprinse întru asigurarea securității persoanelor protejate. Codul de Procedura Penala Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere. Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) se înaintează şi se soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal. Cererea victimei violenţei în familie adresată, în cursul procesului penal, organului de urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată privind ameninţările cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunului ori alte acte ilegale va fi examinată de instanţa de judecată, care este obligată să ia măsuri de asigurare a protecţiei victimei faţă de bănuit, învinuit, inculpat membru de familie prin emiterea unei ordonanţe de protecţie. Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei, aplicînd bănuitului, învinuitului, inculpatului una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor; b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei; c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea; d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei; Măsurile de protecție dispuse în cursul urmăririi penale a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. ura cu declarafile i conformitate cu Legea RM nr.105-XVI din 16.05.2008, сu privire la protectia artorilor si altor participanfi la proccsul penal, organul de urmarire pрenala poate anlica masuri urgente fafa de participantul la proсesul penal aflat in stare de pericol, are impune masuri imediatе de asigurare a sccuritati. Acesteа сonstau in: 1) asigurarea раzei personale, рazei locuinjei, a гegedinjei ori a bunurilor; 2) interceptareа сomunicarilor ei in conditiile Codului de

procedurd penala; 3) supravegherea prin intermediul mijloacelor audio/video in conditile legi; 4) plasarea temрогагӑ intr-un lоc sigur; 5) protejarea deplasarii sau limitarea deplasari;B 6) eliberarea mijloacelor speciale active si pasive de protectie personala. Din sirul masurilor de proteсtie aplicabile fajа de persoana protejata, pot fi nominalizate: a) protectia datelor de identitate; b) audierea cu aplicarea unor тodalitati speciale; с) schimbareа domiciliului sau locului de muncӑ ori de studii;B d) schimbarea identitafii, schimbarea infafisari; e) instalarea unui sistem de alarma la locuinfa sau regedinja;B ) schimbareа numаrului de telefon; asigurarea pгotectiei bunurilor. Asadar, in conformitate cu art.110 alin.(1) СРP RM, in cazul in care in cadrul pregatirii audierii, organul de umarire penala sau instanfa de judecata constata са ехista motive temeinice de a considera сӑ viafa, integritatea coгрогala sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt in pericol in legaturd cu declaratiile pe care acesta le face intr-o cauza penala privind o infractiune gra- vӑ, deosebit de grava sau exерtional de grava si dacӑ exista mijloacele tehnice respective, judecatorul de instructie sau, dupӑ саaz, instanfa poate admite ca mar- torul respectiv sa fie audiat, fard a fi prezent fizic la locul unde se afld organul de urmarire penala sau in sala in care se desfasoaгӑ sedinfa de judecatй. Аceasta posibilitate oferita de lege este foarte bine-venita, or astfel se pot in- latura factorii се рot influenfa martorul la darea declaratiilor in cadrul urmariri penale sau in sedinta de judecatй. In aga mod, martorul poate fi pregatit din punct de vedere psihologic de a se incredinfa organelor de drept, find asigurat ca da- rea declaratilor veridice nи va avea oarecare efccte (conseсinfe) negative asupra viefii, sanatafii sale sau a rudelor apropiate. Cand cercetarea se afla la prima faza (urmarirea penala), ргосurorul de ca, printr-o сererе motivata, sesizeaza judecatоrul de instrucfie despre nесesitatea modalitafii spресіale de audiere a martorului concret. Сu о astfel de cеrere judeсatorului de instructie i se pоate adresa si avocatul martorului respectiv, рarlea vatimata sau alte persoane interesate. Audierea martorului, in condiftiile articolului nominalizat supra, se va face in baza unei incheieri motivate а judecatoruluі de instructie, in prezenta acestuia, Martorului audiat in conditiile mentionate i se permite sa соmunice ala informafie despre identitatea sa decat cea reala. Declarafiile martorului, audiat in conditiile art.110 СРP RМ, cи identitatea schimbata, se inregistreaza prin mijloace tehnice video, cu imaginea si vocea dis- torsionate si seе consemneaza integral in procesulverbal, intoсmit in conformilate cu prevederile art.260 si 261 СРР, сare se anexeaza la dosaг. Informatia despre identitatea reala a martoruluiі si alte date relevante ce exprima legatura cauzala dintre fapta sӑvarsita si martor se consemneaza intr-un prосes-verbal sepрагat, intocmit tot in conformitate си prevederile art.260, 261 CРР, сare impreunӑ cu caseta video se transmit si se pastreaza la judecatorul de instructie respectiv, in plic sigilat, in condiftii de maximaӑ siguranta a confidenfialitati. Atunci cand instanta in cadrul judecarii cauzei constata cӑ еxista temeiuri de a considera cӑ viata martoruluі, integritatea cогрогаlа a lui sau a unei rude aргорі- ate sunt in periіcol, instanta de judecata este obligata din oficiu, printr-o incheiere motivata, sa dispuna modalitatea speciala de audiere a martorului. In aceste cazuri, martorul pоate fi audiat prin intermediul unei teleconferinfe cи circuit inchis, cu imaginea si vocea distorsionate, astfel incat sa nu роata fi rеcunoscut. In asa mod, invinuitului, inculpatului si aparatorului acestuia, рrе- cum si partii vatamate, li se asigura posibilitatea de a adresa intrebari martorului audiat in condifile alin.(5) art.110 СРР. 2.2 (5) Evidenţiaţi cadrul tactic, locul și modul audierii persoanelor menţionate. 1) Dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi dacă există mijloacele tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în prezentul articol.     (2) Audierea martorului în condiţiile menţionate la alin.(1) se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu ori la cererea motivată a procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate.

Martorului audiat în condiţiile prezentului articol i se permite să comunice altă informaţie despre identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului şi alte date relevante ce exprimă legătura cauzală dintre fapta săvîrşită şi martor se consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii. Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încît să nu poată fi recunoscut.     (6) Învinuitului, inculpatului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin.(5).     (7) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul-verbal întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.     8) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sînt confirmate de alte probe.     (9) Pot fi audiaţi ca martori, în condiţiile prezentului articol, şi investigatorii sub acoperire. Este necesar de mentionat cӑ audierea martorilor in conditile art.110 СРP, si anume, tactica audierii acestora nu difera de audierea martorilor obisnuifi, or unica diferenta poate fi considerata doar utilizarea mijloacelor tehnice speciale si neprezentarea fizica (a infatisari) clara a martorului (imaginea si vocea distorsi- onate), pentru a nu fi recunoscute de сatre infractor ori alte persoane interesate. Faptul cӑ martorul nu poate fi recunoscut din cauza distorsiondrii imaginii si voci (sunetului), nu are oarecare efecte negative asupra aflarii adevanului si atingerii scopului procesului penal. Deopotriva, aceasta modalitate specialia de audiere a martorilor in cauzele infractiunilor grave, deosebit de grave si exepfional de gra- ve, creaza la ei o incredere in asigurarea propriei securitafi, precum si a securitafi rudelor apropiate. Astfel de modalitati speciale pot fi aplicate si la audierea investigatorilor sub асорerire sau alfi participanfi la proces care au objinut statut de persoanӑ prote- jata in condifiile legii. Са persoand protejata se considera acea persoand cu care S-a incheiat un асord de protectie in conditiile legii si care are statutul procesual de: a) martor in cauza penala ce fine de infractiuni grave, deosebit de grave sau exeptional de grave, aflata in faza de urmarire penala sau de judecata, potrivit art.90 CPP; b) parte vatamata in cauza penala се tine de infractiuni grave, deosebit de grave sau exeеptional de grave, aflata in faza de urmarire penala sau de judecata, potrivit art.59 СР; с) victima in cauza penala cе tine de aceleasi infracfiuni, care accepta sa cоpereze pana la inceperea procesului penal d) banuit, invinuit, inculpat care accеptй sa depuna declarafii cе pot constitui probe concludente cu privire la o infractiune grava, deosebit de grava sau exepfional de grava ori sa furnizeze informafii privind pregatirea unor infractiuni grave, deosebit de grave sau ехеpfional de grave; e) condamnat in timpul exесutarii unei pedepse privative de libertate, pe- depsei cu inchisoare sau detenfiune pe viatа care acсеptӑ sa depuna declaгаfi се pot constitui probe concludente cu privire la o infractiune grava, deosebit de grava sau exepfional de grava ori sa furnizeze informatii privind pregatirea unor infractiuni graаve, deosebit de grave sau exepfional grave; ) persoana care nu are o calitate procesuala, dar care acсерtӑ sa furnizeze informafii privitor la pregatirea unor infractiuni grave, deosebit de grave exepfional de grave. 2.3 (7) Estimați drepturile și obligațiile persoanei protejate într-un proces penal. Persoana protejată și audiată în condițiile CPP, are dreptul: - Să solicite revizuirea programlui de protecție în cazul în care există temeiuri rezonabile de a considera că ea însăși ori membrii familiei sale sunt sau pot fi amenințați cu moartea, cu aplicarea violenței, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale; - b) sa propuna оrganului abilitat aplicarea unei aпumite mAsuri de protecpie; с) sa refuze aplicarea uneі masuri de protectie in cazul in care aceasta contra- vine convingerilor sale morale si religioase sau погmelor de etick, d) sa semneze acordul de pгotectie; е) sa fie informata cu privire la toate masurnile de protectie care fi pot fi aplicate si cu privire la drepturile si obligatiile sale. Totodata, persoana protejata si audiata in conditile art110

CРP este obligati: 1) sa furnizeze informatiile pе саге le define prin depunere a declarapilor sau sesizarilor la organele de urmarire penala oria declaratilor in instanp de jade- cata; 2) sa se conformeze masurilor de protectie prev&zute de programul de pрroccрe, indeplinindu-le cu stricteje; 3) sa nu divulge datele privind masurile de pгotectie, alte date referitoare la programul de protecfie mentionate in acordul de protectie; 4) sa se abfina de la orice aсtiune care ar putea pune in pericol realizarea programului de pгotecfie, inclusiv sa nu comunicе си anumite persoane, fari permi- siunea organului abilitat; 5) sa informеze organul abilitat despre orice schimbare apӑruta in viaa per- sonala, precum si despre aparifia unor circumstanfe care ar puteа pune in pericol realizarea programului de protectie; 6) sa nu comita actiuni ce contravin legislafiei in vigoare; 7) in cazul aflarii in locul in funcfie de calitatea pe care o define, confomm legislafiei in vigoare; 8) sa nu provoace conflicteе si/sau situafii de conflict care aг genera alte peri- cole decat cele cu care este amenintat; 9) in functie de caz, in acordul de protectie рot fi incluse, de сomunul acord al partilor, si alte obligatii ale participantului la program, respectandu-se proportionalitatea cu necesitafile situafiei. condiftile art.110 СP, detenfie, sa respеcte cu stricteje regimul stability.

TEST 26 Subiectul I. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare. 1.1 .(3) Prezentați noţiunea și sarcinile gabitoscopiei criminalistice. Gabitoscopia criminalisticӑ prezintӑ o ramurӑ a tehnicii criminalistice contine un sistem de teze teoretice referitoare la semnalmтеntele exterioare ale oтului, regulile de descriereа аcestora, metodele si mijloacele tehnico-stiinfificе се asigurd colectarea, examinarea si utilizarea datelor despre semnalmentele terioare ale persoanelor interesate in scopul сӑutӑri si identificarii lor. La baza gabitoscopiei criminalistice sunt puse datele anatomiei omului, antro- pologiei si biologiei. La ea sunt utilizate pe larg tezele si metodele diagnosticarii si identificarii criminalistice. Obiect al gabitoscopiei este doar реrsoana interesa- ta, legitafile cагаcteristice ale exteriorului ei, clasificarea acestora si utilizarea lor in scopul identificarii. Sistemul de urmarire dupӑ semnalmentele exterioare ale pеrsoanei s-a contu- rat dupa inventarea fotografiei de catre francezii I. Nieps si L. Daguerтe (1839). Atunci s-au introdus albumele fotografice ale infractorilor. in descrierea si fixarea infatisariі реrsoanei infractorilor, mai ales in scopul identificarii lor ulterioare, un pas important1-а fаcut Alphonse Bertillon. Acesta, pe langa inregistrarea antropometrica, a elaborat сateva metode de identificare pe baza semnalnentelor exterioare, a сaror valabilitate se menfine pana in prezent. Se are in vedere metoda portretuluivorbit, precum si albumul fotografic, acesta marcand un salt calitativ in fotografia semnalmentelor. Metodele menfionate si-au gasit o aplicare constanta in activitatea organelor speciale si de drept, cerce- tarile criminalistice perfectionandu-se continuu. Аceste realizӑri ale stiintei criminalistice care se folosesc cu succes in practica organelor speciale si de drept sunt destinate solufionarii urmatoarelor sarcini: descrierii si cсӑutarii persoanelor nесипoscule, сare au particірat la savarsirea unei fapte prejudiciabile;- descrieiri și căutării persoanelor cunoscute, care se eschivează d răspunderea penală; - decsrierii și căutării persoanelor dispărute fără veste, de la locul de trai; - identificarea persoanelor vii și a cadavrelor. 1.2 .(5) Specificaţi situațiile de aplicare a metodei „portretului vorbit” în activitatea de urmărire penală şi caracterizaţi grupele de semnalmente folosite la crearea portretuluivorbit. A descrie dupa metoda portretului-vorbit sau sitemul portretulul-vorbit, înseamnd a evidenția la personna interesata (de obicei, laptuitor sаu participant in infractiune) semnalmentele duра саге persoana ar fi рosibil de editat si apoi identificat. Identificаrea criminalistich acеstor persoane este posibila datorita Individualității, slabilității relative si reflectivitații semnalmentelor exterloare ale асestora", Individualitateaа exteriorului personnei sаu irepetabilitatea accstuia consta in асееа са fiecare individ poate fi deoscbit (deslusit) de altul prin multitudineеa de trisaturi (semпalmente) exterioare. Individualitateaа presupune singularitatea unei реrsoane in raport cu alte persoane, adica sе bucurй de proprietatea unicitӑtii in felul sau. Fiecare persoand

prezinta un număr destul de impunator de insusiri propri numai lui, sintеza асestora find exprimata in portretul-vorbit. Stabilitatea relativa a aspectului exterior al рersoanei eхрrima trasaturile acesteia find supuse unor schimbari pe parcursul vietii, totusi о рerioada indclungata raman constante, o astfel de stabilitate nu pоate fi interpretata intr-un mod absolut. Modificӑrile in cauza sunt reflectate in marime si volum, in particular in perioadele copilariei, adolescenfei si la etatea inaintata. De exemplu, talia (statura) și, respectiv, dimensiunile membrelor corpului se afla in permanent evolutie, crescand pana la varsta de 25 de ani. La varsta inaintata apar semne ale imbatraniriі, сum ar fi aparifia ridurilor in zona fefei, cӑrunfirca, aparifia che- liei capului, defecte ale sistemului dentar etc. Unele modifiсiri ale exteriorului оmului pot aparea si in urma uneі maladii indelungate, operafii chirurgicale, ac- cidente etc, Refectivitatea сare este legatӑ strans de primele doud premise constituie ca- рacitatea trasaturilor persoanelor interesate de a se reflecta si a fi intiparite in memoria celor ce le-au privit. Evidenfierea celor mai informative si stabile trasaturi ale exteriorului persoa- nei privite si fiхarca lor in meтoria celui ce le-a privit este o sarcind care pоate fi solufionata in cadrul actiunii procesuale de audiere а martorului, victimei sau in activitatea speciala de investigatie. De regula, reflеctarea trdsaturilor exterioare ale unui anumit individ in memoria persoanei audiate (chestionate) este departe de a fi ideala intotdeauna. Imperfectiunile se pot datora fie starii persoanei si caрасitatii persoaneі се а privit obiectul sus-menfionat, fie anumitor factori reali, fie distantei, duratei si timpului cand s-a realizat perceperea. Reusita descrierii semnalmentelor pрersoanei inte 69 оsate si ulterior identificareaа асesteia este in functie de complexitatea imaginii declarantului (audiatului). Pentru asiguraгca unei descrieri stiinfifice a seтпalmentelor persoanei interesa- e. trebuie de finut cont de O serie de princіpii (criterii), dintre care mentionаm: - caracteristicile aspectului еxterior se determind comparativ cu dimensiunea si pozifia normala a corpului; cand descrierea dupa metoda portretului-vorbit se efectueaza in scopul unei activitafi de rеcunoastere, identificare, o deosebita atenfie se асcorda semnalmen- telor particulare; - descrierea semnalmentelor exterioare aleе рersoanei se face in functie de marime, formӑ, рozifie, iar a unora dupӑ culoare; portretul-vorbit al persoanei interesate poate fi intocmit numai in urma unei descrieri complete a intregii configuratii a corpului; culoarea trasaturilor descrise este o insusire esentiala a tenului, pӑrului, ochilor, nasului, dinfilor, obiectelor portabile si imbracӑmintei. Ea se apreciaza in limitele culorilor acromatice de alb-negru cu nuante de gricenusiu si a celor 6 culori cromatice: rosu, portocaliu, verde, galben, albastru, violet — la descrierea semnalmentelor dupa metoda portretului-vorbit, se foloseste o terminologie unicӑ si simpla, elaborata in criminalistica si acceptata de practica organelor de urmarire penala si speciale de investigafie; descrierea semnalmenteloг еxterioare se face intr-o succesiune logica, dupa cum a fost menfionat anterioг, de la general la particular si de sus in jos; — gradul de detalizere si de ехаctitate a portretuluivorbit depрinde in fond de faptul daca persoana se descrie: a) dupa imaginea гӑmasa in memorie; b) dupa fotografie sau videoinregistrare; с) privind-o direct, nemijlocit (cadavrul). In cazul in care descrierea se face nemijlocit (spre exemplu, сand se descrie cadavrul sau persoana refinuta), gradul de detaliere si precizie a descrierii sem- nalmentelor este cu mult mai inalt decat in cazul descrieriі dupa fotografie sau dupa imaginea гӑmasa in memorie. Practica criminalistica demonstreaza cӑ сele mai raspandite surse de informatiі despre semnalmentele exterioare ale persoanelor care au parasit locul faptei, au evadat din loсurile de detentie sau au disparut fara veste de la locul de trai, рoate fi obfinuta la audierea martorilor оculari, victimelor, banuitilor, invinuifilor, pre- cum si din dosarele personale ale condamnatiloг се au evadat, dosarele penale din arhiva, precum si ca rezultat al chestionarii rudelor, vecinilor, colegilor persoane- lor disparute farӑ veste. Semnalmentele anatomice (saice) vizear clementele carасteristice privi-d sexul varsta, talia, constitufia fizich, aspectul general foтва linilor de cсo Sexul persoanei este zprecia prin оbservarea directz, lnnd in considere clemestele ce diferentizz& pe birbaf de femei. Cînd sunt dubii, se poate proceda la deteminarea sexului prin еxaminarea medico-legal . Varsta persoanei se determină cu aproximate (probebiliaie) de +-5 ani. Convengional, pot fi nominalrzzte рatru etape firziologice in aprecierea varsei tinerejea intre 14-30 de ani; с) maturitatea intre 30-60 de ani; d) bătrînețea peste 60 de ani. Talia (stztura) se apreciaz ca sсundă (pand la 160 ст), mijlocie (pand la 175 ст) si inaltа (рeste 175 ст). In canuil persoanelor de sex feminine, valorie se

considera сu 5 ст mai putin. Le aprecierea inalfimii unei pеrsoane, trebuie sa se fina seanma de prezența, căciulilor, coafurii, a tocurilor incAlimintei ale caror marimi se scad din valoerea real De precizat că in privinta inilfimii se pot intalni si limite extreme de foarte mic si foarte inalt. Сonstitufia fizicӑ (а реrsoanei) este determinati de dezvoltarea sistemului, de masa musculard si de stratul adipos. Aprecierea constitufiei fizice a unei рersoane se poate face avand in vedere trei stadi ale corpolentei: solida (gras), mjlocie (alletich), slaba (uscӑfivd). Aspectul general (inuta persoanei) роate fi evaluat ca sportiv, elegant, ailetic, areof ori asoсіat unor profesiuni, cum ar fi сele de milltar, functionar, intelectual marinar, student, balerin etc. Forma liniilor de contur ale corpului Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale si de obisnuinta tinutei, el putand fi: drept, incovolat, сu pieptul proeminent, cu сосоașа. Umerii pot fi aрreciati dupa: inclinatie: orizontali, ridicați, coborîți; -atime: lafi, пormali sau mijlociї, ingusti; - asimetrie: ипul cobordt $i altul ridicat, Меmbrele corрului cele inferioare si cele superioare se descriu dupa lungi- mea si grosinea lor. Se pot intalni anumitе particularitati la maini, picioare degete: maini: foarte lungi, foarte scurte; - degete: mai mult de 5 degete -polidactilia, degetе lipsӑ etc. Descrierea capului. Capul persоanei privit din faja si din profil define un loc principal in realizarea portretului vorbit. El se descrie dupa marime, raportat la tot corpul: miс, mijlociu, mare, si dupa forma: - privit din faja - rotund, patrat, oval, rombic, dreptunghiular; -privit din profil: пormal, fuguiat, turtit. Descrierea fefei. Fafa se examineaza frontal si din profil, Ea se imparte in trei zone: frontala, пazalӑ, bucald: — zona frontala: de la insertia pаrului pana la гadacina nasului - zona nazalӑ: intre radacinа nasului si baza nasului - zona bucala: de la baza nasului pana la varful barbiei. O figura normala, armonioasa are toate cele trei zone imparfite egal. Sub asрectul lațimii, figura umand se aрreciaza intre cele doud oase parietale (tample) si poate fi: mare, mijlocie sau mтiсӑ. Рarul se desсrie apreciindu-se linia de insertie, natura si desimea lui, lun- gimea, coafura, сиloarea. Linia de insertie se aргеciaza la partea superioard si poate fi: dreaptӑ, ascufita,circularӑ, in sus sau in jos, ondulatӑ: Dupa desime: рӑr des, normal, rar; Dupӑ natura (modul cum creste рӑrul natural): отdulat, drepi, buclal, cref3B Dupa lungime: lung, mijlociu, scurt; Dupa coafura: рeste cap, cи сӑrarea spre stanga, cи сӑrarea spre dreapla, adus in fafӑ; Dupa culoare: castaniu, blond, negru, roscat, grizonat, alb, vopsit. Semnalmentele funcfionale (dinamice) sunt acele trasaturi care aрar la om pe parcursul viefii si pot fi observate in timpul eхеcutarii diferitelor miscari, vorbiri etc. Ele au menirea sa completeze posibilitafile de cautare si identificare a persoanelor interesate si se refera 1n special la tinuta corpului, felul mersului, mimica, privirea, expresia fizionomiei privind vocea si vorbirea etc. Tiпuia corpului (atitudinca) este dererminatй de starea de сontractare mugchilot, de вгmonia acestorа (relaxat, сontractata, rigida), In tinuta corpului se pot observa рarticularitagi соonditionate de foгma coloanei vertebrale (pieере proemineni, cосодзд) sau carаcteristici ale unor profesi (sporti, millitar, coche га) cte. Ea se manifestA, de asemenea, prin poгitia partilor corрогаle (ale capulu тainilor, umcrilor) etc. Exprcsia fizionomici este determinata de contraсtia muschilor fetei, a privirs, a buzelor constituind un element relativ stabil in infatigarea реrsoane", Expresia fejei рoate fi: calma, eпervata, flegmaticd, miratd, obоsitd, гimbl. Expresia ochilor poate fi: tandra, rdutdcioasӑ, furioasd, miratd ete. La buze se pot observa unele caracteristici individuale, сum ar fi: muscatul buzelor, suptul dinfilor, ticuri ale buzelor ctc. Mersul constituie un clement important al semnalmentelor functionale. El рoate fi normal, iute (repегiй), lin sau ferm, си разі таri sau mici, си unele рarticularitdji determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmitdrt, precum si de starea de sdndiate, Gesturile si mimica. Gesticulapia se manifesta, de cele mai dese оп, prin migcari ale capului saи ale mainilor, care рot fi energice (abundente) sau molesite, de o amplitudine mare sau mica. Sunt atestate si alte forme de migcӑri ca, de exemplu, frecarea mainilor a nasului sau a urechilor, netezirea тustӑrii, maniірularea unor obiecte, гоaderea unghilor, scobirea in dinfi ete. Vосea si vorbirea. Atat vocеа, сat si vorbirea de multe оrі сontribuie la individualizarea unei persoane. Vocea poate fi determinata dupӑ gen (masculinӑ, feminina) si in functie de varsta (соpilareascӑ, de adult sau de bӑtrӑn). Ea mai poate fi sonord , infiundatӑ, nazalizatӑ. O deosebita importanja pentru identificarea persoanei prin metoda рortretului vorbit ii apartine vorbirii. Ea pоate fi rapida, rarӑ, lenegӑ, obigmuitӑ, corecia, incorecta, balbaitӑ, cи elemeеnte de deformare sau promunare incompletd а зи- пetelor,

suierdioare, pelticӑ. Vorbirii ii pot fi сaгаcteristice erогі gramaticale, folosirea unor regionalisme, cuvinte straine, profesionalisme, jargoane Semnalmentele рarticulare, numite uneori si frapante, sunt acele trӑsdturi, defec- te anatomice si functionale cu сare s-a nascut рersoana interesata sau au fost insusite ре parcursul viefi si care ajuta la сӑutarea si identificarea faptuitorului actului ilicit Ele pot fi de o mare diversitate, si anume: cicatricele, deformafiile si modificdrile congenitale, palologice sau accidentale ale unor organe, lipsa anumitor organe din согрul oтenesc precum si semnele de la nastere-рele, alunife, negi etc. Cicatricele pol fi traumatice, datorate unоr plagi sau ca umare a unor aссі- dente mecanice, fizice, chimiіce, chirurgicalе. Ele trebuicsc descrise dupa ampla- sare, сuloare. Jorma si marime. Deformarile și modificӑrile unor organe fac parte din categoria celor mai nu- meroase semnalmente particulare, Astfel, cele de natura congenitala se pot pre- zenta sub aspеctul unor defоmӑri ale coloanei vertebrale, feței sau membrelor (сосоagӑ, strabism, picioarе т forma de "О", asimetria ochilor, urechilor, de- fеcte de vorbire, buzd de ieригe si altele). Malformatiile trаumatice si medicale sunt scmnalate prin lipsa de membre, diverse amputari si inlocuirea unor organe (ochii, dinfii, mainile, picioarele) sau parti ale асestora cu proteеze. In fond, sem- ncle in cauza sunt sesizate cu facilitate, dacӑ persoana care 1lе рoarta nu intreргіn- de masuri de a le camufla. Petele, alunigele si negii se descriu facandu-se referini la locul, тӑrimea, for- тa si culoarea semnalmentelor. Ridurile sunt apreciate in funcfie de zona in care se gascsc, dupӑ forma si mи- тarul lor. Subliniem si posibilitatea de modificare a ridurilor prin operafii plasticе chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai in varsta, indeosebi femei. Сuloarea pielii sau particularitatile cromaticе, сare variaza in functie de rasa, de la alb-deschis la negru, sunt si ele importante pentru alcatuirca portretului voг- bit. Trebuie insa avute in vedere posibilitafile de modificare naturala a nuanfei de culoare (indeosebi la albi), in mod natural, prin expunerea la soare, de exemplu, dar si prin utilizarea fardurilor, machiajului. Tatuajul este rezultatul imprimarii unui desen format sub piele cu ajutorul unor infepaturi prin care se introduce o anumita substanta chimica. El poate fi observat usor ре рartile deschise ale corpului, dar de fapt poate exista in orice loc al corpului uman, cu exceptia palmelor si talpiloг. Тatuajele se descriu dupa locul imprimarii, continutul sau motivul pe care-I гергеzinta (mistic, рatriotic, erotic, eventuale preпите, date, cifre, litere etc.), рrecum si dupa culoarea, marimea desenelor inscripfiilor. El poate avea o serie de indicii in legatura cu profesia, moralitatea, starea civila, anturajul persoanei respective etc. Caracteristicile vestimentafiei si obiectelor portabile nu prezinta intotdeauna semnalmente stabile (constante) ale persoanelor cautate de organele de drept sau speciale de investigafie, deoarece acestea pot fi usor inlocuite cu altele. in unele situafii insa, ele pot fi utilizate la intocmirea portretului vorbit al faptuitorului, victimei sau altei persoane inmplicate. In ceea се рriveste persoanele disparute fard urma si cсadavrele cu identitate necunoscuta, descrierea imbracӑmintei este de o importanfa majord. Prin imbracӑnminte se are in vedere acele obiеcte ale vestimentatiei folosite de persoana interesata pentru acoperirea capului (cӑciuli, paliri, chipiuri, baticuri), 1.3 .(7) Estimaţi regulile de bază de descriere a persoanelor după metoda ” portretului-vorbit”. Potretul-vorbt metoda criminalisticӑ de descriere a exteriorului persoa- nei, utilizand amumiji termeni, dupd un aпитit sistem tn scopul inregistrdr, обиаrii gi identifioarii persоanelor vii si a cadavrelor. La descrierea semnalmentelor exterioare ale omului dupӑ metoda portretului-vorbit trebuie onoratе umatoarele reguli: 2) гespectarег unei succesiuni anumite in descriere, pomind de la principiul де la general la paricular", sau .de sus in jos". La inceput de descriu caracte- nsticile anatomice ale intregiї conformafii a cогрului (sexul, varsta, constitujia, саpul, fata si pраrile ei componente), apoi se trece la semnalmentele functionale b) descrierea infafisarii trebuie sa fie suficient de deplina, insa fard surplusuri de detali, avand in vedere imprejurarile in care va fi utilizata (рentru cautarea рersoanei sa identificarea ei): с) la descriere se va folosi teminologia speciala, elaborata de criminalisti, unitara, comuna si precisa; d) semnele anatomice se desсrіu din doua pozifii: din fafa si profil, in functie de mirime, forma, iar a unoга dintre ele si dupӑ culoare, particularitafi. Marimea se reda prin comparafie cu dimensiunile altor parti ale corpului st se va nota in trei gradatii: "mic", mijlociu" si "mare". Сa trisituri generale ale persoanei pot fi considerate datele despre sexul varsta, talia, сonstitufia fizicӑ si rasa acestuia. Сelelalte trasaturi (semnalmente incepand cu mirimea, fomma cаpului etc., se considera ca particulare.

Pentru asigurarca unei descпеri gtiinfifice a sermnalmeniclor реrsoanei imeresa- rcbuie de finut cont de o serie de principii (сriterin), dintre care menponlim caracteristicile aspectului exterior se determind comparativ са dimensiunea si pozifia normala a corpului; cand descriereа dupd metoda portretului-vorbit se efectueazi in soopul unei activitati de rеcunoastere, identificare, o deoscbith atenfie se асordi semnalpen- telor particulare; - descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanei se face in funcpe de marime, formӑ, pozifie, iar a unora dupd culoare; portretulvorbit al persoanei interesate poate fi intocmit numai in uma unci descrieri complete a intregii configurafi a corpului; culoarea trasaturilor descrise este o insusirе esenfall a tenului, plralti, ochilor, nasului, dintilor, obiectelor portabile si imbrachmintei. Ea se apreciard in limitele culorilor acromatice de alb-negru cu nuante de gricenusio si a celcr 6 culori cromatice: гosu, portосaliu, verde, galben, albastru, violet, - la descrierea semnalmentelor dupd metoda portretalui-vordit, se folosegte o terminologie unica si simpla, elaborata in criminalistica si accepaй de pracica organelor de urmarire penala si speciale de investigapie; descrierea semnalmentelor еxterioare se faсe intr-o saccesiune logich, dupt cum a fost menfionat anterпог, de la genеral la particular si de sus in joss gradul de detalizere si de exactitate a portretuhuivorbit depinde in fond de faptul daca persoana se descrіе: a) dupa imaginea ramasa in memorie; b) dupa fotografie sau videoinregistrare; с) pгivind-o direct, nemijlocit (cadavral).

Subiectul II. Situațiile de urmărire penală 2.1. (3) Definiţi conceptul criminalistic al situațiilor de urmărire penală și determinați elementele componente ale acestora. Prin situatia de urmarire peпald trebuie de infeles starea de fapt - circum- stantele reale in care actioneazӑ organul de urmarire penala la un anumi тотеnt al cercetarii, circumstanfe ce determinӑ о anumitӑ ordine si mod de actiune in sсорul realizarii си succes a sarcinilor trasate. Аceste circumstante reale sunt determinate de un ansamblu de conditi si un volum de date probatorii acumulate, care exercita sau sunt cаpabile sa exerciteо influenta nemijlocita asupra directiei, mersului si rezultatelor cercetarilor. Parile componente, care constituie situatia de unmarire penala, apar si extieg in limitele procсesului de urmarire penala. Ele isi gasesc reflectare in documems le procesuale (prоceseverbale, ordonante), materialele speciale de investigaie in probele scrise si cele de alt gen, redand legaturile reciproce dintre persoame obiecte, lucruri, fenomene, proprietati si manifestari. In combinare, рӑrgile com- ponente conditioneaza, determina individualitatea situatiei de umarire penail apreciaza rolul ei in desfasurarea сercetarii cazului. Includerea in situafia de ue- marire penala a datelor privind componenfa cantitativa si calitativӑ а echipei de urmarire penala, a numarului dosarelor penale aflate in instrumentare, asigurarea oferului de urmarire penala cu transport si mijloaсe de legatura, existenja legturilor de comunicare intre sectiile de serviciu si grupurile, echipele ореrative de cеrcetare la loсul faptei si alte date. Luate împreună, părţile componente condiţionează individualitatea situaţiei de urmărire penală, apreciază rolul său în desfăşurarea cercetării cazului, determină modul de activitate a oiţerului de urmărire penală, procuror în situaţia concretă. Asupra formării situaţiei de urmărire penală inluenţează două categorii de factori: obiectivi şi subiectivi. Anume de aceşti factori trebuie să se ţină cont la determinarea direcţiei de cercetare a cauzei, organizarea investigaţiilor de către o persoană sau un grup de persoane (anchetatori), efectuarea acţiunilor concrete de urmărire penală. Toate situaţiile de urmărire penală, care se formează pe parcursul cercetării unei cauze penale pot i clasiicate: a) după timpul apariţiei - situaţii iniţiale (primare), ulterioare şi inale; b) după condiţiile create - situaţii favorabile şi nefavorabile; c) după volumul datelor analizate - situaţii generale şi particulare; d) după scopul şi interesele părţilor - situaţii de conlict şi fără de conlict. Apreciind situaţia de urmărire penală la justa ei valoare ca un cumul, complex de condiţii, circumstanţe reale în care activează organul de urmărire penală, şi un volum de date probatorii, acumulate la un anumit moment al cercetării, putem menţiona cu certitudine rolul său indispensabil în determinarea anumitei ordini şi mod de activitate criminalistică. Anume din acest ansamblu de date factologice, ce se referă la circumstanţele evenimentului infracţional, apar versiunile criminalistice, care servesc ca metodă de cunoaştere a realităţii şi stabilirii adevărului.

2.2. (5) Clasificați situațiile de urmărire penală și determinați importanța acestora pentru planificarea și efectuarea cercetării infracțiunilor. Clasificarea si importanta situatlilor de urmarire pепala Сerectarea fiесarei infractіuni se deoscbeste printr-un specific determinat sircumstanfele s1 de conditile concrete de realizare a ncivitatilor de uгmarire ala. Situafiile care apar in momentul pоrnirii urnaririi penale si, ulteпог, eursul desfasurdrii cercetarii cauzei, sunt determinate, dupa cum a fost menj- de diversi factori obieсtivi si subieciivi. Deoarece in momentul ceгсetdrii infractiunca, in marea majoritate a садигос on mai exist m гealitate, in scopul cunoasterii ei, ofijеrul de urmariгe рenala orоcurorul), in baza informafici dejinute, formcaza (aranjează) in congtiinja sa aracteristicа сптinalisticӑ a evenimentului cercetat, Se stie ca orice cvenimcnt nfracional, avand o natuга situafionala,, se dezvolti in spafiu si timp, de aceca рentru o reconstrucfie corecta si detaliata a acestuia, este neaparat sa se recreez decvat si cu atenfie toate situatiile componente a actului рrejudiciabil. in activitatea practicӑ a organelor de urmӑrire penala estе гаіonal sa sc as tinga situafiile de urmarire penala care stau la baza pomirii pгосesului penal, sau сare caracterizeaza condifiile efectuarii acestei activitati in intregime, in сomplex si cele de care depinde, de obicei, efectuагea аctiunilor de urmarire penala con- crete sau masurilor speciale de investigafie aparte, precum si rezultatele acestor аctivitafi. in procesul de depistare si ceгcetare a infractiunilor, ofijerul de urmarire pena- i se confrunta permanent cu diverse situatii, care pot fi clasificate in: 1) situatn tipice si 2) situafn concrete. Cele din ura, la randul lог, pot fi divizate in: generale si particulare; primare (inifiale), intermediare si finale; favorabile si nefavorabile; de conflict si fard de conflict. Continutul acestora este deteminat de urmatoarele circumstante: a) existenfa informafiei prоbante si orientative referitoare la circumstanfele care confirmӑ sau infirma evenimentul infractiunii; a datelor privind persoana infractorului sаu semnalmentele lui; a declarafilor martorilor, ale partii vatamateе (plenitudinea si veridicitatea lor): a depozifiilor banuifilor, invinuitilor,B а сonclu- ziilor expertilor etc.; b) volumul si plenitudinea activitafii de urmarire рenala si speciale de investi- gafie desfasurate in baza materialelor cazului cercetat; с) рozifia persoanelor participante la procesul cercetarii cauzei, calitajile lor psihologice, morale, volitive, fizice etc:; existenta conflictelor intre acesti partici- panti sau efectuarea unor contraactiuni din partea lor; d) timpul care s-a scurs din momentul depistari faptei prejudiciabile si pormi- пі umarinii penale. Dupd cum se stie, ficcare infractiune are un caracter individual (speeife)ire petabil. Pormind de la aceasta, se deosebesc printr-un specife procesul cerceanи si situatiile ce se formeaza la diverscle ei ctape, fаpt се, lа rӑndul sau, determins пеcesitatea unei abordAri сreatoare a сеrcetarii, inadmisibilitatea sablonului car uncori gencreazd егоrі si neglijente ireparabile. La repetarea multipla a infractin nilor analoage, арare рosibilitatea de a deріsta ceca се este caracteristic пи питai pentru un fenoтen unic (izolat), dar gi pentru un grup (сategorie) de fenomene cи alte cuvinte, de a stabili сеса се se rерeta, este comun si specific pentru mule obiecte si fenoтene tipicul. Atdt in tactica criminalistica, сat de infractiuni, un гol important le revine situafilor tipice de urmarire penals Explicatia rezida in faptul ca situatia tipica de urmarire penala, find o abstrас. fie stiintificӑ, are о importantа majorа рentru elaborarea versiunilor, planificarea practica, realizarea si alte probleme importante ale tacticii si metodicii criminalis tice. In baza analizei situatiilor tipice de urmаrire penala, se claboreaza in spеcial versiunile de urmarire penalа, iar in baza aсestora din urma, se planifica procesul de cercetare a сazului prejudiciabil. Ulterior, in baza planului respectiv, se оrgа- nizeaza activitatea ofiterului de urmarire penala sau a echipеі de urmarire. Situafiile tipicе constituie incерutul (baza) tаcticii de urmarire penala si al metodicii de cсercetare, care intr-un mod mai сomplet corespund cerintelor actu- ale ale practiciі de combatere a fenomenului infractional. Evidentierea situatilor tipice de urmӑгіге рenala, care se formeaza la etapa initiala al cercetari, pегmite relevarea cailor si directiilor tipice de efectuare a activitatii de urmarire penala si а cercetarii in intregime, alcatuirea algoritmului activitatii ofiferului de urmarire penala pormind de la situatia tipicӑ cunoscuta. Rolul de serviciu al situatiilor tipiсe de urmarirе рenala constaӑ in faptul cӑ in baza lor se determina directia сеrcetй- riі саzului, se elaboreaza, ре de o parte, versiunile respectivе, iar pe de alta parte, tactici si metodici mai maleabile de cercetare a unor categori de infractiuni. Drept situafii tipice de urmarire penala in etapa inifiala a cегcetarii pot fi nu- mite urmatoarele: -

existenfa faptei infracfionale cand banuitul este cunoscut si este refinut; existenta faptei prejudiciabile cand banuitul este cunoscut, dar el se eschi- veaza de la raspunderea penala, nu se cunoaste locul aflarii lui; — existenfa faptei prejudiciabile сand faptuitorul nu este cunoscut. Primele doud situatii de urmarire penala nu prezinta dificultafi in organizarea si efectuarea сercetarii cauzei infractionale. Deosebirea dintre ele consta in faptul са in prima situafie faptuitorul este refinut, iar in a doua el este fugar. In ambele situafii se pot planifica si efectuа absolut toate acfiunile inifiale si de neamanat de urmarire penala, cu exceptia refinerii si audierii banuitului in a doua situafie, pre- in metodica de cercetare aа unor categori cum si actiunile ulterioare, si masurile speciale de investigatiї рentru stabilirea tuturor circumstanjelor infraсtiunii savarsite. Referitor la a treia situatie, trebuie de menfionat ca ca se prezinta ca o stare de fapt dificila in care se pot efectua doar unele activitati prосesuale pe faplaа preju- diciabila depistata (сercetareа la faja locului, audierea martorilor oculari, in unele сazuri si audierea victimei, еxpertiza respectiva), dupa carе ассentul activitаti se transfera catre serviciile speciale respective pentru a identifica faptuitorul sia efectua cautarea lui. Evidenfierca situatiilor tipice de urmarire penala face posibila elaborarea unor recomandari metodice de organizare a cercetarii infracjiunilor depistate, aceasta contribuie la determinareа согеcta a directiei cercetariі, stabilirea circumstan- telor care au valoare probanta, determinareа complexului de actiuni de umarire penala si a consecutivitatiї lor, stabilirea sarcinilor, formelor si caracterului interactiunii ofiferului de urmӑrire penala cu serviciile operative ale organclor corespunzatoare ete. Totodata, se stie cӑ fiecare infractiune are un caracter individual si irepetabil. in conformitate cu aceasta, se evedentiazӑ situafile cопcrete ce se fomeaza la diverse etape, fapt ce, la randul sau, determina necesitateа abordarii creatoare a cercetarii, inadmisibilitatea sablonului care uneori duce la erori si neglijenfe ireparabile. Anume асeste situafii concrete servesc drept baza informativa la elaborarea versiunilor de urmarire penala, organizarea si planificarea cercetarii cazului infractional concret. Pornind de la situatia concreta si planificarea efectuata, se realizeaza anumite actiuni de urmarire penala si masuri speciale de investigatii in scopul stabilirii tuturor circumstanfelor infractfiunii savarsite, a autorului aceste- ia, in scopul deрistarii, ridicӑrii si verificarii probelor respective etc. Mai pufin abstracte sunt situatiile concrete de urmarire penala, care au nu atat importanta teoretica, cat practicӑ si care sunt utilizate pentruo solufionare mai efectiva a sarcinilor cercetarii criminalisticе. Situatia concreta de urmarire рenala se formeaza in conditiile reale ale procesului de ceгcetare a infracfiunii savarsite si reflecta individualitatea ei. Pе сat de individualӑ este fiecare infractiune, pе atat de individuale sunt si situatiile de urmarire penala ce se creeaza la cercetareа ei. Fiecare situafie concreta contine sarcina unui complex de acfiuni de umarire penala. Inainte de a efectua aсti- uni organizatorice, de procedura, de pregatire, ofiferul de urmarire penala intotdeauna trebuie sa analizeze datele initiale, sa aprecieze conditiile reale in care se desfisoard cerсetarea si care influenteaza alegerea celor mai efective mijloace si procedee in activitatea de urmarire penala. Datele evaludrii situafiilor de uгmarire penala totdeauna servesc dreеpt baza in- formafionala pentru luarea deciziilor procesuale, tаctice si organizatorice in cazul examinat; determind directiа сегсetdrii cauzei prejudiciabile, precum siі continu- tul activitafii de urmarire penald si speciale de investigatie. In raport cu volumul si continutul datelor асuтulate in сauza respectivӑ, situ- ajia generald de urmarire pрепala caracterizeaza evenimentul produs, starea cer- cetarii in imtregime si poate fi evaluata in orice moment al activitafii ofijerului de urmarire penala in umma instrumentarii complexului de асtiuni organizatorice, procesuale si tactice efectuate, precum si a masurilor speciale de investigatie realizate. Рe langa situatia generala de urmarire penala, care reda situatia cercetarii in intregime, exista si situafii spесifice, particulare. Ele se creeаza pe parcursul rea- lizarii unei activitati concrete de urmarirе рenala, de exemplu, al cercсetarii la fata lоcului, audieriі, perchezifiei, prezentarii spre recunoastere etc. Situatiile particulare de urmarire penala caracterizeaza, de asemenea, starea efectuariі de combinații si operatii tactice de cercetare. Functia de serviciu eхercitata de situatiile de urmarire penala particulare consta in faptul сӑ analiza lor рermite ofiferului de urmarire penald sa aleaga proсedeele tactice cele mai efective si oportune pentru condifiile date si sa administreze cele mai complete si veridice rezultate. Тoate situatiile de urmarire penala se manifesta prin caracterul lor dinamic, deoarece elementele lor componente se modificӑ permanent. Continutul сoncret al situafiei de urmarire penala la un anumit moment

determina activitatea pentru modificarea ei, realizarea masurilor initialeе, duce la schimbarea calitativӑ a situ- afiei de urmarire penala, duрӑ сare urmeazӑ аргесіerea nоii situatii si activitatea pentru solufionarea ei. Astfel se va proceda panӑ nu se vor solutiona sau epuiza posibilitafile de solufionare a sarcinilor cercetari infractiunii. Luand in conside- гafie acest fapt, situafiile de urmarire penala sunt divizate si in: primare (inifiale). intermediare si finale. Situatiile primаre (inifiale) de urmarire penala corespund etapei inifiale a cercetarii infraсtiunilor, adicӑ etapei de solutionare a problenmelor cu privire la constatarea faptei prejudiciabile, pornirea urnaririi penale si гealizarea ac- tivitafilor urgente si de neamanat. Situatia initiala poate fi stabilita in diferite momente ale etapei respective de cercetare, de exemplu, in momentul receptionării ingtiinfarii despre infractfiunea comisa (рanӑ la inceperea instrumentar activitatilor de urmarire penala), in etapa realizarii activitatilor initiale si de ne amanat de urmarire penala, la aргесіerea rezultatelor desfasurarii lor. Situatii inifiale de urmӑrire penala apar doar din momentul pornirii urmaririi penale cand ofiferul de urmarire penala preia controlul asupra acesteia. Арare firee ca intrebare: dar ce a fost panӑ la acest moment? Raspunsul este acesta: сă momentul savarsirii infracfiunii si pana la pornirea urmaririi penale a exis situafia criminalaа (рosteriminala). Situația de urmarire penală intermediard se formeazh in oricе тоment iecaturd cu descoperirea si fixarea noilor surse de informatii probante cе реrmit olutionarea unor sarcini particulare ale cercetirii dupd punerea sub invinure a factorului și pana la comunicarea lui despre finalizareа (tеrminarea) игmanini рeпale. stuafia de urmarire penalӑ finala caracterizeaza starea si rezultatele сегсе- rii efectuate, cu alte cuvinte, demonstreaza cu сe s-au incheiat tentativele de a utiona toate sarcinile (obiectivele) determinate de situatile initiale si intermer aiare formate in legaturа си сauza pеnala respectiva: instrumentarca e hnallzata i dosarul poate fi trimis procurorului, instrumentarea e sistatй s.a.m.d. Situatiile ic ummarire penala finale (in momentul dat) pot fi neterminate, de exemplu, in саul sistarii cauzei penale. Insa in momentul in care yor ayea loc anumite schimbari, adicӑ vor fi descoperite surse suplimentare de informajii, apare o situafie пouй si in loc de cea finala se revine la situatia de urmarire penala intermediara, care determina nо1 actiuni, serveste drept temei pentru planificarea cerсеiarii su- plimentare. Сеrcetarea cauzei penale pоate fi efectuata in anumite conditii- favorabile sau nefavorabile. Avand in vedere aceasta si situajiile de urmarire penala sunt divizate in: Javorabile si nefavorabile. in cazul cand condifiile sunt favorabile, sarcina de baza a ofiferului de urma- rire penala consta in asigurarea realizarii rationale a posibilitatilor reale. Astfel, existenfa datelor amanunfite рrivind semnalmentele exterioare ale infractorului, care se eschiveaza de la raspunderea penala, dicteaza alcatuirea de urgenta și utilizarea pentrи сӑutarea si reinerea lui, a portretului-vorbit (portretului-robot). in cazul audierii imediate a banuitului retinut asupra faptei, trebuie sa se mizeze рe starea lui psihologicӑ, determinata de refinerea,"ре urmе proaspete", prin sur- prindere etc. Alunci cand cоndifiile cercetarii sunt nefavorabile, ofiterul deе urmarire penala trebuie sa stabileasca si sa realizeze masuri de influenta asupга situafiei in scоpul de a o modifica in directia favorabila. De exemplu, in caz cӑ datele despre infrac- tor lipsesc sau sunt incomplete, trebuie continuata cӑutarea рersoanelor care pot sa comunice datele necesare despre el; la audierea banuitului retinut mult mai цӑrziu dupa comiterea infractiunii, urmeaza a fi determinate variantele posibile ale comportarii lui (inclusiv subterfugiile ce pot fi inventate cu scopul de a evita ispunderea) si рrосedeele tactice de utilizare a informatiilor existente ce contribuie la depunerea depozifiilor sau la demascarea minciunii (falsitafії). Unul din indiciile caracterului favorabil al situatiei de urmarire penala este гezenfa informatiilor probante neсesare sau posibilitatea dobandirii si utiliza- lor in scopul cercetarii infractiunii. Situafia de unmarire penala nefavorabila, de regula, se caracterizcaza prin lipsa infoгmatilor necesaге реntru descopреri- rca infractiunii sau prin caracterul lor incomplet; prin carаcterul nedeterminatal posibilitatilor in administrarea (dobandirea) lor; prin complexitatea seleciari s realizarii masurilor suplimentare pentru obtinerea si utilizaгea probelor. Caracterul favorabil sau ncfavorabil al situatiei de urmarire рeпala este deter. minat si de actiunea altor factori: a) existenja posibilitatilor reale (probelor, fortelor, mijloacelor, conditilor etc.) de solufionare a sarcinilor procesului penal; b) coincidenta sau antagonismul scopurilor si intereselor organului de urmi- rire penala si persoanelor implicate in infractiuneaа сегсetata. Antagonismul, sau lipsa acestuia, serveste drеpt temei pentru evidentierea si- tuatiilor de urmarire penala in: sifuafii farӑ de conflici si situаfii de

conflici. Situafia de urтarire penald farӑ de conflict se caracterizeaza prin coincidenta (sau lipsa deosebirilor principiale) intereselor si scopurilor offerului de urmarire penala si participantilor la infractiunea cеrcetata. Asemenea situatie se creeazй atunci cand lipseste rezistenta la stabilirea adevarului din partea persoanelor со- interesate in finalizarea cazului. Situafia de urmarire penald de conflict se сaracterizeaza prin confruntarea intereselor si tendintelor opuse. Cu toate acestea, conflictul ofiferului de urmari- re penala, de еxemplu, cu infractorul care se eschiveazӑ de la raspundere nu se inscrie in cazul cand atingerea scopului in descорerirea infractiunii si demascarea persoanei culpabile sunt posibile prin orice mijloace. Sarcina ofiferului de urmarire penala este sa solufioneze situatia de conflict mnu numai in interesele societatii, dar si in interesele adevarate (reale) ale procesului penal, si nu рentru cele imaginare (pretinse de cel banuit, invinuit). Ре parcursul cercetarii infractiunilor, are loc permanent schimbarea situafilor de conflict, deoarece dupa solutionarea unui conflict poate sa apaгӑ altul. Situațiiile de urmarireе рenala reclamӑ din partea ofiferului de urmarirе рenala iscusinfa de a acfiona in imprejurari complicate, a depista cauzele, motivele сonfictelor, a dispune de completul necesar de procedee pentru infrangerea rezistentei si lichidarea conflictelor. Cunoasterea si luarea in consideratie a situatiilor de urmarire pрenala ofera оportunitatea de a dezvolta tehnici diferentiate de investigare, bazate pe diverse procedee tacticе, metode stiinfifice si organizatorice. 2.3. (7) Evaluaţi factorii care influențează situațiile de urmărire penală. Factorii obiectivi reflectd starea in care se desfasoard procesul de cercetare s1 care nu depinde de actiunile реrsoanelor concrete. La categoria factorilor obiec- tivi de baza se refera; etapele cercetarii cauzei (inifiala, ulterioard); sursele de informare asupra aасtiunii penale; -volumul si gradul de autenticitate al informatici care exista intr-un moment dat; сарасitatea coгрurilor delicte si altor probe de а рastra informatia inclusa in ele; — mijloacele tehnico-stiintifiсe utilizate la cercetarea infractiunilоr; сараcitatile mijloacelor tehnico-stinfifice disponibile si metodele de studi- ere a probelor; nivelul colaborӑrii ofiferului de urmarire penala cи organele operative si alti reprezentanti. Factorii subiеctivi deriva de la actiunile ofiterului de urmarire рenala si com- portamentul persoanelor implicate in cazul examinat. La numarul lor se refera: сalitafile obiective ale ofiterului de urmarire penala (pregatirea si iscusinfa profesionala, ехperienfa de viafa, priceperea de a analiza corect si sub toate as- рectele diversitatea datelor faptice, care s-au аcumulat la un anumit moment in cercetarea faptei penale etc.); comportamentul si pozifia persoanelor atrase la rӑspundere in baza dosaru- lui penal, precuт si a martorilor, a partii vatamate. La analiza situatiei concrete ofițerul de urmӑrire penala ce efectueaza cerce- tarea trebuie sa find cont de tofi factorii ce determina forarea ei, dar hotaratoare vor fi componentele cu caracter informativ care, in primul rand, predetermin directia si confinutul activitafii ulterioare. De exemplu, in caz ca: a) imprejurarile de la locul faptei demonstreaza posibilitatea umaririi "pe urme calde, proaspete", atunci este necesar a organiza aceasta imediat; b) datele despre amplasamentul presupus al celor sustrase necesita perechezifie de urgenta in cateva locuri; с) refinerea suspectului (banuitului) asupra faptei determind necesitatea audierii lui imediate.

TEST nr. 27 Subiectul I. Diagnosticarea criminalistică 1.1 . (3) Prezentați noţiunea și bazele științifice ale diagnosticării criminalistice. Prin diagnosticarea criminalistică se are în vedere stabilirea constatarea cunoașterea la începutul cercetării a datelor cu caracter criminalistic despre infracțiunea săvârșită și persoanele implicate în aceasta mijloace leșin metodele utilizate de infractor. A stabili presupune acțiunea de a descoperi a preciza a decide a fixa a determina.

A constata înseamnă a stabili situația sau starea unui lucru existența unui fapt a unui adevăr. A cunoaște este prezumția de a lua cunoștință în chip de ridic de obiectele și de fenomenele înconjurătoare a stabili în chip obiectiv natura proprietățile unui lucru relațiile dintre fenomene și le dau o interpretare conformă cu adevărul. Baze științifice ale diagnosticării criminalistice cuprind următoarele trăsături  posibilitatea de cunoaștere a evenimentului după caracteristicile sale;  acumularea unei Informații importante din punct de vedere al criminalisticii;  existența datelor științifice privind modelele tipice de perceperea a mecanismului infracțiunii;  utilizarea anumitor metode și procedee de diagnosticare criminalistică. 1.2.(5) Specificaţi sarcinile și formele diagnosticării criminalistice. Sarcinile criminalistice pot fi de următoarele tipuri: Sarcinile simple de diagnosticare pot fi formulate ca: a) diagnosticarea proprietăților și stării obiectului după reflectă rile sale care include:  determinarea gradului de informare a urmei;  stabilirea proprietăților și stării obiectului în momentul reflectării acestuia;  determinarea cauzelor schimbării proprietăților sau stării obiectului după reflectarea constatată. b) diagnosticarea proprietăților și stării obiectului nemijlocit care presupune:  studiul general și constatarea stării reale ale obiectului evidențierea unor caracteristici;  constatarea proprietăților particulare a obiectului nominalizarea prezenței sau absenței oricărei abateri de la Starea sa normală;  prognozarea stării inițiale a obiectului;  determinarea cauzelor și condițiilor de schimbare ale proprietății inițiale a obiectului studiat. Sarcinile complexe de diagnosticare se prezintă ca studierea și cunoașterea mecanismelor evenimentelor proceselor și acțiunilor după rezultate și anume: a) constatarea mecanismului evenimentului, procesului, acțiunii; posibilități de determinare a mecanismului și circumstanțelor după rezultatele sale etapele individuale ale evenimentului; b) instituirea mecanismului și evenimente în dinamică a acestora posibilități comiterii anumitor acte în anumite condiții potrivirii regulilor speciale; c) determinarea condițiilor în care a fost săvârșită infracțiunea timpului sau a succesiunii cronologice a acțiunilor infracționale locul de acțiune pe cam și altor condiții care au favorizat sau înlesnit săvârșirea faptei; d) determinarea legăturilor cauzale dintre acțiuni și rezultatele acestora.

Sarcinile directe de diagnosticare sunt rezolvate prin trecerea de la cauză la infect acestea sunt de obicei sarcini simple de diagnosticare: stabilirea compoziției sau structurii obiectului determinarea sexului vârstei și altor caracteristici ale infractorului după urmele de pictate la fața locului. Cele mai dificile sarcini de expertiză criminalistică soluționate de diagnostica criminalistică sunt așa numitele sarcini indirecte de diagnosticare.  De exemplu acestea sunt rezolvate prin trecerea de la efecte la cauză cum ar fi reconstituirea unui document după fragmentele rămase la fața locului stabilirea materiei explozive după rămășițele de obiecte din zona caracterului exploziei metoda utilizată în acest caz este simularea fie intelectuală fie fizică sau matematica.  Rezumând cele expuse putem afirma că printre sarcinile principale ale diagnosticării criminalistice în general se număra: 1. Stabilirea proprietăților persoanelor, obiectelor, fenomenelor, proceselor în timpul săvârșirii infracțiunii concret; 2. Stabilirea stării obiectelor fenomenelor proceselor în timpul indicat; 3. Posibilitatea folosirii unor acțiuni unelte mecanisme de către infractor; 4. Stabilirea unei legături de cauzalitate între urmele reflectării restabilite și acțiunile făptuitorului. 1.3.(7) Estimaţi subiecții și categoriile diagnosticării criminalistice în activitatea de depistare, cercetare și descoperire a infracțiunilor. În funcție de obiecte, urme sau însușiri ale infractorilor în procesul cercetării cauzei concrete, pot fi distinse următoarele categorii de diagnosticare criminalistică: 1. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei concret pe calea studierii nemijlocite a însușirilor ei sau a datelor despre ea în procesul activității speciale de investigație și a urmăririi penale sarcina dată se rezolvă prin studierea naturii obiectelor și a legăturilor lor prin studierea de către ofițerul de urmărire penală a persoanei bănuite pătimaș lui și altor persoane în acest scop odată cu cercetările personale ofițerul de urmărire penală și lucrătorul operativ pot utiliza informații despre persoanele Ce reprezintă interes din diferite surse mărturii comunicări datele Cercetării precum și alte circumstanțe. 2. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei necunoscute după reflectă rile material-fixate ale însușirilor a ore după informația despre ele obținută din surse individuale. Prin studierea acestor reflectări se pot constata atât indicii de clasificare reflectați nimicit în ele proprii unui anumit grup de persoane cât și caracteristicile de grup legate doar statistic de însușirile reflectate de urme. La această categorie de diagnosticare se referă stabilirea după urmele lăsate la fața locului a grupei sangvine a nfractorului dispărut a înălțimii dimensiunilor palmelor categoriei amprentelor digitale etc. 3. Diagnosticarea stării fizice și psihice neobișnuite și a condițiilor de acțiune a persoanei concret după indicii asupra cărora acești infractori au putut exercită influență prin cercetarea diagnostică a scrisului mirosului sângelui vocii lexicului oral și scris al omului se poate stabili era el în stare agitată ori deprimată a

fost precedată această stare de administrare a preparatelor medicamentoase drogurilor se află sau nu în stare de oboseală fizică sub influența temperaturii scăzute. 4. Diagnosticarea stării, comportării, condițiilor neobișnuite de acțiuni și a mecanismului de formare a urmelor persoanei necunoscute după reflectările însușirilor ei. Autorul a executat textul documentului concret ce unelte descris a folosit scrisul a fost limitată sau deghizat. 5. Determinarea caracteristicilor tipologice ale obiectelor materiale concrete pe calea studierii lor nemijlocite. Prin cercetarea și examinarea criminalistică poate fi stabilită natura, destinația, construcția, metoda de confecționare și alte caracteristici de grup ale uneltelor de săvârșirea infracțiunilor ale urmelor obiecte sau substanțe necunoscute depistate la fața locului ori ridicate de la infractor. 6. Determinarea caracteristicilor tipologice ale obiectelor necunoscute după reflectării lelor. Urmele, microparticulele de substanțe și alte obiecte materiale pot purta informație despre uneltele și obiectele infracțiunii. Astfel după urmele de la fața locului poate fi stabilită categoria și particularitățile construcției anvelopelor autovehiculului folosit la săvârșirea infracțiunii. 7. Diagnosticarea stării obiectelor materiale: stabilirea stării de funcționare și utilizare a unor obiecte a cauzelor în urma cărora nusa produs explozia sistemului exploziv pregătit. Aceste cercetări de obicei se fac asupra obiectelor concret. De exemplu, după urmele de pe glonte, putem judeca despre gradul de zare a canalului sevei arme de foc. 8. Diagnosticarea condițiilor de aplicare a cauzelor modificărilor survenite și a mecanismului de formare a urmelor de armă de obiecte și substanțe. Ea poate fi realizată atât în cazul obiectelor cunoscute, cât și a celor necunoscute. De exemplu, după urmele de la fața locului, Se poate stabili direcția circulației mijloacelor de transport, cauza distrugerii obiectului. Subiectul II. Tactica cercetării la fața locului 2.1. (3) Definiţi noțiunea și sarcinile cercetării la fața locului. Cercetarea la fața locului reprezintă o acțiune procesuală și de tactică criminalistică a ofițerului de urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea locului unde a aparținut consecințele infracțiunii săvârșite, depistarea, fixarea și ridicarea nemijlocită a urmelor faptei prejudiciabile, stabilirea stării și proprietăților lor, indiciilor și poziții reciproce a acestora virgula importante pentru cauza cercetată.  Sarcina generală a cercetării la fața locului constă în clarificarea situației apărute drept rezultat al faptei prejudiciabile săvârșite, depistarea tuturor genurilor de legături reciproce în scopul identificării pe baza lor, în ansamblu cu alte date

factice virgula a mecanismului actului ilicit sub toate aspectele. Totodată, cercetarea la fața locului presupune un răspuns din partea ofițerului de urmărire penală la asemenea întrebări: Ce anume sa întâmplat în acest loc, Cum sa desfășurat evenimentul infracțional, Cine a fost implicat, ce a favorizat desfășurarea evenimentului, care sunt consecințele infracțiunii și Care sunt probele respective.  Această sarcină generală determină un șir de sarcini particulare ale cercetării la fața locului cum sunt: 1. Fixarea și cercetarea împrejurărilor la fața locului;  2.  Constatarea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambiant; 3. Verificarea existenței victimelor în urma evenimentului produs și acordarea ajutorului medical necesar; 4.  Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și ale infractorului și, 5.  Identificarea infractorului și a motivelor infracțiunii; 6.  Constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat înfăptuirea infracțiunii; 7.  Identificarea martorilor oculari ai infracțiunii; 8.  Sare în scopul desfășurării ulterioare a acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor speciale de investigații.  Pentru a soluționa sarcinile enumerate, ofițerul de urmărire penală va trebui să clarifice un șir de întrebări apărute pe parcursul cercetării infracțiunii care sunt determinate de specificul obiectelor concret de cercetare. 2.2. (5) Evidenţiaţi etapele și conținutul acestora la cercetarea locului faptei. Ca acțiune procesuală și activitate criminalistică, cercetarea locului faptei se situează în trei etape: 1. De pregătire; 2. De lucru, sau propriu zisă, de examinare a locului infracțiunii; 3. De documentare a rezultatelor Cercetării. Eficiența examinării depinde în mare măsură, de nivelul profesional al ofițerului de urmărire penală și calitatea pregătirii pentru această acțiune procesuală și de tactică criminalistică. Etapa de pregătire a cercetării la fața locului, tradițional, se divizează în două faze: pregătirea până la plecarea la fața locului și pregătirea nemijlocită la fața locului. Acțiunile efectuate până în momentul plecării la fața locului sunt intreprinse imediat după sesizare evenimentului. Acestea includ:  clarificarea datelor obținute de la persoana care a depus sesizarea sau emise informația (unde, când și în ce împrejurări a avut loc cazul; de unde a aflat despre cazul respectiv; Cine este prezent la fața locului; Cine a comunicat despre cele întâmplate.);  măsurile de asigurare cu pază la locul evenimentului, de conservare a situației și de Prevenire a consecințelor dăunătoare virgula anunțarea momentului prezentării la fața locului;

 informarea organului de poliție local despre cele întâmplate și solicitare specialiștilor din serviciile respective ( specialiști-criminaliști, medici, pirotehnicieni, Poliția Rutieră) pentru infectarea măsurilor de neamânat;  invitarea specialistului pentru participarea la examinarea locului în care sa desfășurat evenimentul;  verificarea mijloacelor tehnico- criminalistice necesare;  atragerea unor persoane, specialiști pentru examinarea la fața locului (Poliția de sector, poliția criminală, reprezentanți ai administrației agentului economic, victimă, persoana bănuită, reprezentanții legali ai minorilor). Acțiunile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului de către ofițerul de urmărire penală prevăd:  obținerea de la persoanele prezentate a informațiilor despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare, despre persoanele care au produs acestei schimbări;  verificare eficienței pazei și îndepărtarea persoanelor străine;  organizarea a asistenței medicale pentru victimă;  inspectarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a evolua volumul de lucru care trebuie realizat și a găsi urmele vizibile;  chestionare a martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, precum și a persoanelor care o fost de față sau care locuiesc în apropierea locului respecti ;  explicarea participanților la examinarea privind rolurile, drepturile și obligațiile lor, precum și normele de comportament la fața locului;  determinarea modului de efectuare a cercetării la locul faptei și împărțirea terenului pe sectoare în cazurile se respective. Etapa de lucru a cercetării la fața locului, în mod clasic, se divizează în două faze: statică și dinamică. Faza statică constă în privirea de sinteză și apoi supraveghere minuțioasă a mediului integral ce ține de locul evenimentului infracțional produs. Obiectele care se află în scenă infracțiunii sunt examinate, fără a le schimba poziția sau le afecta integritatea. După examinarea locului faptei în faza statică ofițerul de urmărire penală începe cercetarea detaliată în faza dinamică. Doar în anumite situații, de exemplu, când locul faptei este mult prea extins, ambele faze ale cercetării se pot realiza concomitent. Faza dinamică se realizează prin mișcarea, ridicarea obiectelor și examinarea lor sub toate aspectele. Astfel, etapa de lucru a cercetării în faza dinamică prevede:  examinare nemijlocită minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost depistate la locul faptei;  executarea măsurilor necesare în scopul de a investiga și a descoperi urmele infractorului și ale infracțiunii la locul faptei, pe unele obiecte;

 selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor de pe obiecte ce nu pot fi luate, în cazuri necesare, scoaterea copiilor de pe aceste obiecte;  fixarea indiciilor negative ale stării obiectelor;  verificarea de date ale cercetării generale în faza statică.  efectuarea fotografiei de nod și acelei detaliate. 2.3. (7) Evaluaţi genurile cercetării la fața locului și modurile efectuării a acestei acțiuni procesuale și de tactică criminalistică. Criminalistică oferă trei moduri de cercetare la fața locului, care pot fi utilizate izolat sau combinat: concentric, excentric și frontal. Modul concentric prevede de cercetarea locului faptei de la periferie spre centru, după ccele ceasornicului, ajungând la obiectul cel mai important cadavrul, seiful spart ori punctul inițial al faptei. Modul excentric, sau modul spirale ce se desface, desemnează cercetarea locului incidentului de la centru spre periferii pornind de la locul faptei: cadavrul, epicentrul exploziei, incendiul, contra acelor ceasornicului, spre periferie. Modul frontal presupune cercetarea liniară a suprafețelor locului incidentului de la o graniță inițială determinată drept până la altă graniță opusă. Nu există indicații stricte privind aplicarea în cercetare a unui mod anumit. tactica cercetării poate oferi Doar cele mai generale indicații referitoare la alegerea modului de cercetare. La cercetarea încăperii, se recomandă începerea examinării de la intrare spre centru, adică prin aplicarea modului concentric. În afară de modurile de cercetare la fața locului, sunt cunoscute două moduri de cercetare: subiectivă și obiectivă. La efectuarea cercetării la fața locului prin metoda subiectivă ofițerul de urmărire penală parcă ar merge pe care deplasării infractorului subiect al infracțiunii. Metoda subiectivă este cercetare selectivă a unor elemente aparte la fața locului. Cercetarea la fața locului prin metoda obiectivă privind cercetarea locului faptei în întregime, indiferent de căile deplasării infractorului la fața locului, adică cercetarea compactă a tuturor elementelor de la fața locului. Anume în raport cu această metodă în cercetarea locului infracțiunii modurile de cercetare exprima succesiunea examinării obiectelor la fața locului. Criminalistica de preferință metodei obiective de cercetarea la fața locului, deoarece anume ia asigură succesiunea respectivă și completarea examinării. TEST nr. 28 Subiectul I. Falsul în documente 1.1 .(3) Definiţi noţiunea de document şi de fals în documente.

Documente actele scrise ce emană de la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare, în care se expun ori se atestă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la soluţionarea justă a unei cauze penale. Falsul prezintă o modalitate de schimbare, denaturare sau întocmire eronată a documentului în scopul de a obține anumite privilegii, de a stabili unele relații sau obține unele valori necuvenite. Falsul în documente poate fi de natură materială și/sau intelectuală. Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor. Falsul intelectual constă în întocmirea un document oficial și atestare a faptului sau împrejurărilor neadevărate, ce nu corespunde realității. La această categorie de falsele se referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale circulă actele privind studiile, starea sănătății, alte acte prin care se atesta faptei care nu corespunde realității. 1.2.(5) Determinați regulile de manipulare cu documentele corpuri delicte. .................................................................................................................................... 1.3.(7) Estimaţi metodele și procedeele de falsificare a documentelor. Falsul în acte se realizează prin alăturarea, sau adăugirea de text, contrafacerea scrisului, falsificarea stampilelor și a semnăturilor. Falsul prin înlăturare de text are loc pe cale mecanică și chimică procedeele de înlăturare mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuire și radierea. Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuțite, Cum sunt lama de ras, cuțitul, vârful unui ac, precum și cu unele substanțe abrazive, pulverizate între un strat fin pe suprafața hârtiei, după care se freacă ușor locul care urmează a fi șters Radierea se face cu gumă de șters sau uneori chiar cu un miez de pâine de obicei, falsul prin radiere se întinde pe o suprafață mai mare decât prin răzuire, vinde mai multe semne. Pe cale chimică falsul în documente poate fi executat prin corodare, spălare sau prin acoperire de text. Corodarea prezintă înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiți reactivi chimici. Ea decolorează scrisul, transformând cerneala într-o compoziție slab colorată ori chiar incoloră. În acest scop, de obicei, se folosesc acizi dulați și substanțe alcaline care au în soluție o reacție bazică.

Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenților organici, decolorează scris o și chiar îl dizolvă, din care cauză traseul său, de multe ori, dispare total. Înlăturare de text prin corodare sau spălare poate fi stabilite prin metode speciale de cercetare, cum sunt:  examinarea documentului la stereomicroscop;  examen are acestuia în radiații ultraviolete și infraroșii;  depistarea elementelor caracteristice corodării pe baza procedeelor fotografice separatoare de culori, precum și de intensificare a contrastului imaginii. Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat. Falsul prin acoperire de text este realizată cu hașuri de aceeași substanță ca și scrisul lor, ori se creează peste scris pete de cerneală ori de altă substanță. Frecvent întâlnim în practica organelor de drept falsul prin adăugire de text, el constă în introducerea în textul inițial al documentului a unor semne litere, cifre, cuvinte sau în refacerea prin adăugirea de trăsături ale unor semne grafice. Asemenea adăugiri schimbă sensul inițial al conținutului actului. Falsul prin contrafacerea scrisului se efectuează prin copiere și imitare. Copierea reprezintă un procedeu de falsificare specific care se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii alte persoane în transparență, utilizând hârtia de calc, copiativă, indigo sau cea obișnuită. Textul copiat pe această cale are următoarele elemente caracteristice:  întreruperi în cursivitatea scrisului;  retușuri;  reluări;  tremurături;  presiune uniformă în aceleași dimensiuni cu ale scrisului copiat. Imitarea constă în reproducerea scrisului alte persoane după un scris original sau din memorie. Falsul ștampilelor reprezintă prin contrafacere desemnarea pe actul în cauză a unei impresiuni de ștampilă, transferarea impresiunilor autentice pe actul fals. Contrafacerea ștampilelor autentice după impresiunile depuse pe diferite acte se execută cu scanarea ștampilei de pe alt document, zicongrafie sau confecționarea manual a unei ștampile. Subiectul II. Tactica verificării declaraţiilor la locul infracțiunii. 2.1 (3) Prezentați noțiunea și sarcinile verificării declaraţiilor la locul infracțiunii. Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii trebuie înțeleasă ca o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică independentă ce constă în deplasarea

ofițerului de urmărire penală împreună cu persoana audiată în prealabil la locul infracțiunii în scopul verificării sau precizării declarațiilor acestuia. Importanța activității în cauză rezidă în examinarea, compararea și întregirea declarațiilor depuse ca fiind date probatorii, după aceasta completându-se eventualele lacune sau înlăturând duce contradicțiile apărute. Sarcinile verificării declarațiilor la locul infracțiunii pot fi diferite. Printre care sunt nominalizate următoarele: 1. Determinarea, stabilirea cunoașterii locului infracțiunii cercetate de către persoana care a depus declarații în calitate de martor, parte vătămată, bănuit, învinuit; 2. Precizarea căilor de acces și a obiectelor ce au constituit ambianța locului faptei, poziției reciproce a lor; 3. Stabilirea autenticității declarațiilor celui audiat cu participarea lui nemijlocită; 4. Demascarea mărturiilor false, autocalomniei; 5. Constatarea împrejurărilor care realmente au favorizat comiterea infracțiunii, a altul circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei cercetate; 6. Identificarea, în unele cazuri, a posibililor martori oculari sau victime ale infracțiunii comice. Pe parcursul verificării declarațiilor persoanei congruente, ofițerul de urmărire penală face da posibilitatea persoanei respective nu numai de a face declarații referitoare la evenimentul produs, dar și a demonstra locul și acțiunile proprii în acest caz, precum și a indica locul aflării a altor participanți la infracțiunea. 2.2 (5) Specificați regulile de bază și pregătirea către verificarea declarațiillor la locul infracţiunii. Verificarea declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului învinuitului la locul infracțiunii se admite conform normei prevăzute de Codul de Procedură Penală și recomandărilor tacticii criminalistice, respectând următoarele reguli de bază: 1.  Verificate la locul faptei pot fi doar declarațiile persoanei enumerație supra existente în formă scrisă între un dosar penal 2.  Persoana care a depus declarațiile în prealabil, a dat acordul să participi la acțiunea procesuală respectivă, ce urmează a fi efectuată la locul infracțiunii și acest fapt este stipulat în procesul verbal de audiere a lui; 3.  Acțiunea de verificare a declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului sau învinuitului nu lezează demnitatea Și onoarea persoanei însăși sau a altor participanți o această activitate și nu pune în pericol sănătatea lor; 4.  Persoane, a cărei declarații urmează a fi verificate, trebuie să i se prezinte posibilitatea de plină de a arăta Calea de deplasare la locul unde a fost comisă infracțiunea, despre care dânsa a depus mărturii; 5.  În cazul în care pe parcursul verificării declarațiilor la locul infracțiunii se vor depista urme, obiecte sau documente Ce poți servi ca probe în cauza cercetată, acesteia trebuie fixate, ridicate și consemnate în procesul verbal al acțiunilor procesuale date;

6.  Dacă între o cauză penală mai multe persoane audiate și au exprimat dorința de a arăta același loc al infracțiunii, verificare declarațiilor acestora se va efectua cu fiecare în mod separat; 7.  Când se verifică declarațiile martorului sau ale părții vătămate la locul infracțiunii, aceștia trebuie preveniți la începutul acțiunii vizate despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună știință a declarațiilor mincinoase și referitor la refuzul sau eschivarea de a face declarații în cadrul urmăririi penale conform legislației procesual penale; 8.  Despre verificarea declarațiilor persoanei respective, indiferent de rezultatele acestei activități, trebuie să fie întocmit un proces-verbal cu respectarea prevederilor norme procesuale penale în care obligatoriu se fixează declarațiile persoanei făcute la fața locului, mijloacele tehnico criminalistice aplicate la această acțiune, anexate planurile-schiță întocmite. Ca și multe alte acțiuni de urmărire penală, verificarea declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului învinuitului la locul infracțiunii se efectuează în trei etape: introductivă, de lucru și de documentare.  Înainte de aceasta totdeauna urmează Să se efectueze anumite activități pregătitoare pentru ca verificarea declarațiilor persoanei respective să fie efectuată obiectiv, calitativ și cu o mare eficiență. Este necesar a pregăti acțiunea dată conform recomandărilor criminalistice. Printre activitățile de pregătire a acțiunii de verificare a declarațiilor la locul infracțiunii, pot fi numite: a)  studierea materialelor cauzei și determinarea scopului acțiunii date; b)  formarea grupului de efectuare a verificării declarațiilor persoanei concret. Atunci când bănuitul sau învinuitul este reținut sau arestat preventiv, trebuie să i se asigure pază cuvenită, precum și paza locului unde se va desfășura verificarea declarațiilor; c)  în unele cazuri, este necesară studierea prealabilă a locului unde urmează a fi efectuată acțiunea procesuală dată; d)  pregătirea mijloacelor tehnico-criminalistice și a altor materiale necesare pentru depistarea, fixarea și ridicarea urmelor, obiectelor sau substanțelor-probei materiale; e)  luarea măsurilor necesare în scopul asigurării securității participanților la verificarea declarațiilor la locul infracțiunii; f)  stabilirea timpului locului convocării și citarea tuturor participanților la acțiunea preconizată de verificare a declarațiilor persoanei concret. Ce activitate este una de echipa care, de obicei, în afară de ofițerul de urmărire penală ce pregătește și efectuează acțiunea dată, include lucrători ai serviciilor speciale de investigație, tehnico-criminalistică, de pază a ordinii publice 2.3 (7) Evaluaţi particularitățile tactice ale efectuării verificării declarațiilor la locul săvârșirii infracțiunii. După executarea deplină a activităților de pregătire în vederea efectuării verificării decorațiilor subiectului concret la  locul acțiunii și întocmirii planului

acțiunii date, ofițerul de urmărire penală purcede la realizarea acesteia după cum formează: 1.  Acțiunea nominalizată începe din momentul reunirii tuturor participanților în biroul ofițerului de urmărire penală sau în loc la ora anumită. Aici ofițerul de urmărire penală de Explică participanților la acțiunea preconizată, ce urmează a se efectua și în ce scop. Participanților li se explică drepturile și obligațiile lor conform statutului procesual pe care îl dețin. Totodată lui i se explică că doar el poate indica direcțiile incinera rele precum și locul comiterii infracțiunii. 2.  În cazul în care se verifică declarațiile martorului sau ale părții vătămate, Aceștia sunt preîntâmpina ți de răspundere penală conform codului de Procedură Penală articolul 312 și 313. 3.  Atunci când echipa se deplasează pe jos pe locul infracțiunii, persoana ale cărei declarații și verifică trebuie să meargă în fruntea grupului de participanți la acțiunea dată pentru ca să arate calea de acces la locul săvârșirii infracțiunii, iar ofițerul de urmărire penală să fie totdeauna alături de el pentru a percepe mai bine  cele relatate și indicate de persoana respectivă ca apoi aceste date să fie incluse în procesul verbal. 4.  Este inacceptabil ca ofițerul de urmărire penală sau alți membri ai echipei să se pronunțe asupra inginerului, să intervină cumva în explicațiile persoanei a cărei declarații și verifică, să pună la îndoială corectitudinea intinerarului, precum și modul de parcurgere a acesteia. Se admit doar unele încercări de concretizare din partea ofițerului de urmărire penală referitor la unele întrebări apărute  în ceea ce privește examinarea în detaliu al locurilor indicate de persoana respectivă, fixarea și ridicarea urmelor sau a obiectelor depistate acolo. 5.  Ajungând în modul respectiv la locul infracțiunii, persoana, a cărei declarații se verifică este chemată să relateze amănunțit despre circumstanțele, obiectele și împrejurările evenimentului infracțional.  La sfârșitul relatării libere, a i se vor adresa întrebările ofițerului de urmărire penală, iar apoi, cu permisiunea acestuia, și a altor participanți la acțiunea dată.  6.  Pe parcursul acțiunii procesuale date, persoana respectivă, declarațiile căreia se verifică, trebuie să arate anumite locuri, obiecte, căi de acces folosite pentru a pătrunde și a părăsi locul infracțiunii, precum și însuși locul și circumstanțele faptelor pe care în prealabil ia deschis la audiere. 7.   Atunci când în urma  rezultatelor verificării declarațiilor bănuitului sau învinuitului apare necesitatea reproducerii acțiunilor acestora, ofițerul de urmărire penală poate pregăti și efectua o altă acțiune procesuală, cum este reconstituirea fapte sau experimentul în procedura de urmăririi penală. 8.  Pe toată durata verificării declarațiilor, persoana respectivă trebuie supravegheate și înregistrate reacțiile sale la anumite faze, situații ale procedurii realizate sau la întrebările adresate. Acest lucru îl poate efectua însuși ofițerul de urmărire penală sau alt participant la acțiunea dată din rândul lucrătorilor organului respectiv de urmărire penală. Supravegherea comportamentului bănuitului sau învinuitului reținut va permite, de asemenea, depistarea momentelor de pregătire către evadare și luarea la timp a măsurilor de formare a tentativei întreprinse. Înregistrările foto și video efectuate pe parcursul verificării declarațiilor persoanelor indicate în nici un caz nu trebuie executate ieșind în întâmpinarea

mișcării echipei ghidate respectiv de martor, partea vătămată, bănuit sau învinuit spre locul infracțiunii. Fotografierea sau videoînregistrarea unora și acelorași oraș locuri, obiecte, când această acțiune se efectuează în scopul verificării de  rând a declarațiilor mai multor persoane, este rațional ale executa din unele și aceleași puncte pentru ca ulterior, în procesul comparării imaginilor, să se stabilească veridicitatea declarațiilor și indicare a fiecărei persoane sau deosebirile esențiale ale acestora.  Verificarea declarațiilor sub toate aspectele și administrarea de noi probe se asigură anume prin rolul activ al ofițerului de urmărire penală. În aceste cazuri, el este obligat: - să se orienteze în împrejurările de la locul infracțiunii în scopul verificării și precizării declarațiilor privind mecanismul și circumstanțele de fapt ale evenimentului cercetat; - se compare pe tot parcursul verificării relatarea bănuitului, învinuitului, ori martorului, părții vătămate cu împrejurările de fapt și depozițiile făcute de el anterior și în baza aceasta el să solicite explicații depline referitor la unele acțiuni ori darea răspunsurilor la întrebările apărute; - să examineze atent zonele locului unde pot exista urme sau corpuri delicte pentru a le descoperi, fixă și ridica. Depistarea cu ocazia cercetării locului indicat de către bănuit, învinuit a uneltelor infracțiunii, obiectelor la care s-a atentat, este sursa de bază pentru administrarea de noi probe; - să asigure paza sigură bănuitului, învinuitului în scopul excluderii evadării lui ori încercărilor de a distruge urmele infracțiunii ne descoperite anterior. La efectuarea verificării și precizării declarațiilor la locul infracțiunii pot să participi, fiind invitați de ofițerul de urmărire penală, specialiștii din diverse domenii după caz. TEST nr. 29 Subiectul I. Cercetarea criminalistică a armelor albe. 1.1(3) Definiţi noţiunea de armă, armă albă și armologie criminalistică. Armă de foc este un dispozitiv special confecționat și constructiv destinat pentru nimicirea ființelor vii (omul, animalul) sau distrugerea unor obiecte, obstacole prin intermediul proiectilului care obține mișcare direcționată și țintă din energia gazelor termice descompuse a substanțelor explozive.  Armă albă constituie un obiect, dispozitiv special confecționat sau adaptat și destinat să pricinuiască ființelor vii leziuni corporale grave. Ea se aplică în lupta corp la corp și nu este bazată pe substanțe explozive ci doar pe forța musculară a omului.  Armologia criminalistică reprezintă o ramură importantă a tehnicii criminalistice care studiază particularității constructive și legitățile de acțiuni a armelor de foc, armelor albe, diferitelor dispozitive și materii explozive în scopul elaborării recomandărilor, metodelor și mijloacelor de depistare și colectare a

probelor la cercetarea infracțiunilor săvârșite cu aplicarea armelor sau a substanțelor respective. 1.2(5) Determinați caracteristicile constructive generale ale armei albe unde pot fi depistate urme ale infractorului. Semnele generale ale construcţiei armei albe: prezenţa detaliilor (părţi), special predestinate pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama, greutatea de lovire, ascuţişul, etc., prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul de a se vătăma persoana care aplică lovitura, trăinicia construcţiei, mecanismului. ........................................................................................................................ 1.3(7) Evaluați clasificarea armelor albe și nominalizați care pot fi urmele utilizării acestor arme. Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii, ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt: înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi a corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată. tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel din metal, dezmembrare la acestea se referă topoarele, bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme orientale. Urmele utilizării armelor albe pot fi depistate în formă de: a)  leziuni corporale, vătămări pe corpul victimei; b)  deteriorări, strigături pe hainele, obiectele victimei, bănuitului, precum și pe ambianța locului faptei; c)  urme de sânge, țesuturi și particule din corpul uman pe vestimentația victimei și pe obiecte la fața locului; d)  sânge închegat, particule de țesut, de organe, fibre din îmbrăcăminte, păr pe arma alba; e)  urme de metalizare și substanțe, care sau depus pe corpul sau hainele victimei de la arma utilizată de infractor; f)  sânge, eliminări și particule ale organismului victimei pe hainele și corpul făptuitorului. Subiectul II. Examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului. 2.1 (3) Nominalizați sarcinile și etapele examinării cadavrului uman la faţa locului. Cadavrul uman constituie obiectul principal la locul incidentului. Din aceasta nu rezultă totuși că cercetarea la fața locului va începe neapărat cu examinarea cadavrului, deși ofițerul de urmărire penală este obligat să efectueze atent și scurte pulos examinarea lui.  Mai întâi de toate, trebuie de verificat dacă așa numitul cadavru nu manifestă semnalmente de viață. În unele cazuri, drept cadavru poate fi luată persoana grav

rănită ori în stare de moarte clinică. Examinarea cadavrului se va începe numai după ce echipa sa convins că la fața locului  este cu adevărat un cadavru.   Conform prevederilor legii, examinarea cadavrului trebuie efectuată cu participarea specialistului medicului-legist, iar în cazul când prezența lui nu este posibilă, pentru examinarea cadavrului se invită oricare alt medic. Examinarea cadavrului se impune să fie efectuată nemijlocit la locul descoperirii lui, deoarece, în caz contrar, se întrerupe legătura dintre elementele locului faptei, în particular, împrejurările în care a fost descoperit cadavrul și poziția cadavrului, semnalmente de cadavru. După examinare,  cadavrul este plasat la Instituția medicală corespunzătoare (morgă), unde,  în cazuri necesare, în prezența ofițerului de urmărire penală, va fi supus unei examinări. Cadavru uman, de obicei, se examinează la locul depistării lui. Ca excepție el poate fi examinat și la morgă în mod repetat sau în cazurile când victima infracțiunii, în speranța acordării ajutorului medical, a fost transportată la un spital și pe drum spre acesta sau în timpul tratamentului a decedat. În primul caz, rezultatele examinării cadavrului urmează să fie reflectate în procesul verbal de cercetare la fața locului, iar în al doilea caz, este necesară întocmirea unui proces verbal aparte Tactica examinării exterioare a cadavrului la fața locului cuprinde două faze: examinarea generală și examinarea detaliată.  Examinarea generală a cadavrului include: fixarea poziției cadavrului și situarea lui la fața locului; starea exterioară a cadavrului și a hainelor de pe el; uneltele, mijloacele de pricinuire a morții, descoperite pe sau alături de cadavru.  Examinarea detaliată a cadavrului presupune studierea minuțioasă a hainelor, corpului, obiectelor, axelor descoperite asupra cadrului. 2.2 (5) Deduceți procedeele de fixare fotografică a cadavrului descoperit. În conformitate cu regulile tactice, formulate In baza practicii generalizate, la locul faptei se produc patru genuri de fotografii: fotografia de orientare, fotografiaschiţă, cea de nod şi cea de detaliu. Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită. La faţa locului organul de cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent fixează punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută după destinaţie (şcoală, spital, gară etc), diferite indicatoare de străzi, borne kilometrice, un iaz, râu şi chiar unele demente de ordin topografic ale terenului deschis. Fotografia-schiţă se aplica pentru înregistrarea fotografică a locului propriuzis al faptei, izolat de mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială de cercetare, insistându-se atât asupra tabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor obiectelor din perimetrul acestuia. Fotografia-schiţă poate fi unitară, când locul faptei este reprodus pe o singură fotografie, şi în forma unei serii de fotografii, în care locul faptei este fixat pe sectoare.

Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării lor în activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele infracţiunii. Ca principale pot fi considerate cadavrul in cazul unui omor, mijloacele de transport avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată in urma unui furt, armele şi instrumentele folosite în timpul săvârşirii infracţiunii ş.a. Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a demonstra prezenţa la faţa locului a anumitor urme (de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte ( o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi obiectelor-corpuri delicte. 2.3 (7) Estimaţi momentele principale care urmează a fi fixate în procesulverbal la examinarea exterioară a cadavrului.  Cu ocazia examinării exterioare a cadavrului la fața locului se impun a fi cercetate în mod obligatoriu și fixate în procesul verbal următoarele etape: 1.  Poziția cadavrului și situarea lui la locul faptei. Examinarea generală a cadavrului va începe cu fixarea plasamentului; situarea în raport cu obiectele înconjurătoare; aspectul general și poziția cadavrului, adică situarea părților corporale una față de alta.  Situarea și poziția cadavrului au o importanță esențială în elaborarea versiunilor privind mecanismul fapte infracționale.  În procesul de examinare a situa II cadavrului, este necesară descrierea așezării lui în  raport cu cele mai apropiate obiecte constatate -  clădiri, șosele, lacuri, localități, copaci etcc.   2.  Starea exterioară a hainelor de pe cadavru.  Aspectul exterior al hainelor se constată, de asemenea, pe parcursul examinării exterioare generale a cadavrului.  Exteriorul hainelor joacă un rol important în determinarea mecanismului incidentului. E cunoscut, din exemplu, ce importanță probantă arestarea virgulei exteriorul hainelor victimei în cazul acțiunilor de vile sau asasinarea ulterioară. Cele constatate se referă și la cazurile de suicid, când poziția hainelor de pe cadavru trebuie să corespundă reprezentării despre schimbările intervenite în starea hainelor, condiționate de moduri de sinucidere. 3.  Uneltele de pricinuire a morții, descoperite pe sau alături de cadavru se cercetează în procesul de examinare a cadavrului doar în cazurile când ele se găsesc nemijlocit pe cadavru sau alături, de exemplu, ștreangul strâns pe gâtul victimei, pistolul găsit lângă cadavru.  Toate obiectele sau uneltele care au cauzat leziuni mortale victimei se află la o oarecare depărtare de cadavru vor fi examinate în momentul determinat de succesiunea Cercetării obiectelor la locul faptei stabilită de ofițerul de urmărire penală.  4.  Albia cadavrului. După examinarea stării exterioare a îmbrăcămintei, fixarea poziției și situații cadavrului, urmează să fie cercetată albia cadavrului. În atare scop, mai întâi de toate, se marchează cu creta cadavrul, apoi el se ridică și se așează în altă parte, cadavrul nu se admite să fie târât sau întors deoarece în acest caz este posibilă deplasarea obiectelor ce se află sub, obiecte care pot avea

importanță esențială în acțiunea cercetată. După cum am indicat, în comparație cu petele de cadavru, acestea pot contribui la elaborarea anumitor versiuni privitor la plasarea cadavrului și schimbarea poziției lui. 5.  Îmbrăcămintea de pe cadavru. După examinarea exterioară a îmbrăcămintei, cadavrul este dezbrăcat. Fiecare parte a îmbrăcămintei se cercetează aparte și în cumul cu alte ăerți ale ei. Cercetarea încălțămintei clarifică dacă aceasta corespunde dimensiunilor cadavrului; dacă toate părțile de îmbrăcăminte sunt de față; ce obiecte se află în buzunare și în alte părți ale îmbrăcămintei; dacă îmbrăcămintea este murdară sau păstrată; gradul de deteriorare a îmbrăcămintei precum și alte circumstanțe care au drept informație anumite circumstanțe cu privire la fapta comisă. 6.  Cadavrul și leziunile lui sunt cercetate pe părți și în succesiunea care se prezintă cea mai utilă. De obicei, cadavru se examinează înger Action de la cap spre picioare. Se identifică sexul, vârsta, înălțimea, culoarea părului, a ochilor, gradul,  localizarea și caracterul traumatismelor și leziunilor corporale,  starea danturii sau a protezelor dentare, prezența eliminărilor. 7.  Obiectele descoperite în buzunarele și în alte părți ale îmbrăcăminte cadavrului pot fi cercetate atât în procesul de examinare a îmbrăcămintei, cât și după examinarea medicală a cadavrului. Astfel se fixează caracterul, dimensiunile, forma obiectelor, starea și situarea lor. Detaliat se fixează indiciile exterioare și de îmbrăcăminte ale cadavrului, a cărui persoană nu a fost identificată. În aceste cazuri, după finalizarea examinării cadavrului, el, în mod obligatoriu, trebuie dactiloscopia at și ulterior după îmbrăcare și machiaj, mai ales al ființei, trebuie fotografiat după sistemul semnalitic.

TEST nr. 30 Subiectul I. Metodologia criminalisticii 1.1. (3) Definiţi noţiunea de metodă și metodologie criminalistică.  Metodica științifică reprezintă un sistem de modalități, o totalitate de acțiuni și operațiuni privind cunoașterea legalități vor ce constituie obiectul ei. Prin metoda științifică se subînțelege nu numai sistemul de procedee ale cunoașterii ei, dar și o modalitate aparte a activității teoretice sau practice (de exemplu,  analiza, sinteza, inducția, deducția, abstractizarea, prognozarea).  În acest sens, noțiunile de metodă, procedeu, modalitate se utilizează ca fiind identice.   Ca și orice alte știință de sine stătătoare, criminalistică elaborează metode proprii de cunoaștere a realității, aplicând și metode din diverse domenii ale științei contemporane. În anumite situații, cazuri, ea preia metodele elaborate de  alte științe adaptându-le la necesitățile și specificul cercetărilor criminalistice. Astfel, metodologia criminalistică prezintă un sistem de metode și o modalitate de cunoaștere a obiectului ei, elaborată pe baze științifice ale problemelor teoretice, precum și o cale de soluționare a sarcinilor practice ale criminalității. 

Esența metodologiei criminalistice rezidă în concepția despre lume, conform căreia circumstanțele infracțiunii pot fi cunoscute după reflectări lor în mediul exterior -  în anturajul material al cazului și în conștiința oamenilor. Metodele utilizate în primă listă că sunt căile de soluționare a sarcinilor științifice în procesul cercetărilor infracțiunilor sau efectuării expertizelor criminalistice. 1.2. (5) Clasificați metodele care se utilizează la cercetarea infracțiunilor. În activitatea criminalistică, în linii mari, se utilizează următoarele trei grupe de metode: Metode general-științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în cercetările criminalistice. Acestea sunt: metoda observației, metoda măsurării, metoda experimentală, modelării, comparației, descrierii. Metodele particular științifice sunt cele care se referă la metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeniu științific aparte și se clasifică în metode fizice sau fizico-chimice( optică, palpării fizice, efectului de luminiscență, electrooptice), matematice, antropologice. Metodele speciale: metode tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunii, metodele expertizelor criminalistice, metodele tactice de organizare și desfățurare a acțiunilor procesuale. 1.3. (7) Evaluaţi metodele speciale criminalistice utilizate la cercetarea infracțiunilor. Metode speciale criminalistice, denumite de unii autori „metode de examinare proprii criminalisticii”, care pot fi încadrate în patru subgrupuri, după cum urmează: a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor materiale ale infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, de ex., metodele fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor invizibile de mîini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizînd prevenirea furturilor, traficurilor de stupefiante etc.; b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice) şi ale acitivităţii specialiştilor abilitaţi să efectueze constatări tehnicoştiinţifice; c) metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale (cercetării la faţa locului, percheziţiei etc.), metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute şi sub denumirea de metodici particulare de cercetare penală. Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările ştiinţifice, cum ar fi generalizarea practicii înaintate, studierea şi adaptarea realizărilor altor ştiinţe la specificul activităţilor criminalistice, analiza şi evidenţa modalităţilor de săvîrşire a actelor antisociale şi cele destinate să deservească practica judiciară etc.

Subiectul II. Expertiza criminalistică. 2.1 (3) Prezentați conceptul și rolul expertizei criminalistice în probatoriul penal. Noțiunea de expertiză este atestată încă din vechiul drept roman.  Expertiza criminalistică reprezintă un domeniu de activitate judiciară bine determinat şi deosebit de important la stabilirea adevărului într-un proces penal. Expertiza criminalistică are ca obiect cercetarea urmelor găsite la locul faptei, ea a prezentat și încă reprezintă un foarte valoros mijloc de probă în procesul judiciar. Pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră că trebuie să cunoască părereaunor specialiști va numi, la cererea părților sau din oficiu, experți. Așadar, ori de câte ori aunevoie de părerea unor persoane care au cunoștințe din diverse domenii, organele judiciare vor numi unul sau mai mulți experți, stabilind problemele nelămurite asupra cărora aceștia urmeazăsă se pronunțe. Concluziile expertizei în sens procesual reprezintă probe, iar raportul întocmit de expert, în care sunt cuprinse concluziile constituie mijloc de probă. Așadar expertiza s-ar defini într-un final ca un mijloc de probă (procedeu de probațiune după alți teoreticieni) prin care, pe baza unei cercetări fundamentate, expertul aduce la cunoștințaorganului judiciar concluziile motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate. 2.2 (5) Determinați măsurile pregătitoare pentru dispunerea expertizei judiciare. 1) Determinarea obiectului expertizei, a problemelor, soluţionarea cărora necesită cunoştinţe speciale.  Obiectul expertizei se delimitează prin formularea, în ordonanţa de dispunere a expertizei, a întrebărilor la care urmează să răspundă expertul. Ea reclamă organului de urmărire, pe de o parte, precizarea împrejurărilor cauzei ce trebuie stabilite prin expertiză, iar, pe de altă parte, un anumit nivel de cunoştinţe care să permită dispunerea şi aprecierea calitativă a rezultatelor expertizei. În acest scop, se va proceda la o analiză a materialului existent în dosarul cauzei, a obiectelor descoperite la locul faptei, ridicate prin percheziţie, la consultarea literaturii şi a specialiştilor din domeniul respectiv şi la alte activităţi de urmărire penală.  Întrebările ce urmează a fi adresate expertului trebuie să fie clare şi precise, ca el să se pătrundă de sarcinile ce-i revin, să vizeze nemijlocit obiectul expertizei, să nu solicite expertului examinări ce nu ţin de competenţa lui. 2) Pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei. Organul care dispune efectuarea expertizei are obligaţia să pună la îndemîna expertului materialele ce constituie obiectul expertizei, modele de comparaţie şi alte obiecte prin a căror examinare să se poată trasa concluzii temeinice şi convingătoare. Materialele ce urmează a fi expediate expertului trebuie să fie verificate, pentru a determina autenticitatea şi modul în care au fost descoperite şi fixate. Materialele, care nu au fost fixate în ordinea prevăzută de lege, nu pot constitui obiectul expertizei. Organul ce dispune efectuarea expertizei trebuie să se convingă că materialele destinate expertizei au fost ambalate corect şi nu se vor altera sau deteriora.

Declaraţiile martorilor, ale victimei, bănuitului sau învinuitului, care se referă la obiectul expertizei, vor fi prezentate expertului doar după ce în prealabil vor fi apreciate şi verificate riguros. Nu se recomandă dispunerea efectuării expertizei judiciare în baza unor materiale sau date probante contradictorii. Dacă se dispune efectuarea unei expertize identificatoare în conformitate cu legislaţia în vigoare (art. 154 CPP), organul de cercetare este obligat să colecteze materialele necesare pentru comparaţie. Cu excepţia cazurilor în care elaborarea modelelor de comparaţie necesită lucrări experimentale de laborator, punerea acestei îndatoriri în sarcina altor persoane, inclusiv a specialistului căruia i s-a încredinţat efectuarea expertizei, contravine legii. Participarea persoanelor competente la elaborarea anumitor modele de comparaţie (texte tipărite, probe de sînge, de păr ş.a.), sub aspect procesual, nu are decît semnificaţia unei consultări tehnico-ştiinţifice. Modul în care se pot elabora modelele-tip de comparaţie este în funcţie de obiectul expertizei. Varietăţile posibile sunt prevăzute de tehnica criminalistică. Modelele de comparaţie trebuie să corespundă următoarelor condiţii: - să fie reprezentative, adică prin cantitatea şi calitatea lor să reflecte caracteristicile principale ale obiectelor supuse verificării; - să fie comparabile, după formă şi conţinut, cu obiectele identificatoare; - să corespundă în timp obiectelor identificatoare. 3) Alegerea instituţiei sau a expertului pentru efectuarea expertizei . Potrivit legislaţiei în vigoare (art. 149-150 CPP), expertiza în procesul penal poate fi înfăptuită de către specialiştii instituţiilor de profil şi de alte persoane competente. În practică însă, majoritatea exepertizelor se efectuează de instituţiile specializate, deoarece unităţile de expertiză concentrează mijloacele tehnice şi cadrele respective, efectuează cercetări ştiinţifice în vederea desăvîrşirii metodelor şi procedeelor aplicate la efectuarea diferitor categorii de expertiză, garantează independenţa expertului faţă de organele de urmărire penală. 2.3 (7) Analizați genurilor și tipurile de expertiză criminalistică. În criminalistică, distingem următoarele tipuri și denuri de expertiză criminalistică: Expertiza criminalistică a documentelor suspecte de fals În criminalistică, falsul în documente figurează sub două aspecte: intelectual şi material. Falsul intelectual constă în atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund realităţii. La această categorie de fals se referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale, actele privind alterarea mărfurilor, adesea fabricate fictiv de către persoanele cu atribuţii de serviciu la agenţii economici de stat, alte acte prin care se atestă fapte neadevărate. Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de cercetare criminalistică, de multe ori cu concursul specialiştilor în alte domenii (contabilităţii, economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii bancare, tehnologiei de producţie industrială sau agrară). Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor. La falsificarea documentelor se folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace tehnice, ceea ce face dificilă descoperirea falsului de către organul judiciar. În majoritatea cazurilor,

cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia realizîndu-se în cadrul expertizei tehnice criminalistice a documentelor. Expertiza textelor dactilografiate Expertiza criminalistică a textelor dactilografiate are ca scop soluţionarea a două probleme cu care se confruntă organele justiţiei penale: identificarea mașinilor de scris şi stabilirea dactilografului, persoanei care a executat la maşina textul actului în litigiu. Ca şi în alte cazuri de identificare criminalistică, textele dactilografiate se examinează în două etape: 1) În prima etapă, în baza unui studiu al caracteristicilor generale, se determină marca, tipul şi modelul maşinii la care s-a tipărit textul. 2) În a doua etapă se efectuează identificarea propriu-zisă a maşinii după elementele caracteristice individuale ale acesteia materializate în text. Principalele caracteristici generale în funcţie de care se determină tipul maşinilor de scris sînt:  pasul mecanismului principal,  tipul caracterelor,  complexitatea semnelor,  intervalul dintre rînduri. Expertiza criminalistică a scrisului Bazele științifice şi posibilitățile expertizei scrisului În accepţia sa largă, scrisul reprezintă un mijloc de comunicare, care constă în reproducerea gîndirii şi vorbirii prin semne grafice. El a apărut la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, din necesitatea oamenilor de a-şi fixa ideile, de a le păstra şi a le transmite la distanţe inaccesibile vorbirii orale. Pornind de la pictografie, sistem bazat pe reprezentarea ideilor prin desene realiste, scrisul, pe parcursul vremii, s-a perfecţionat, ajungînd pînă la sistemul modem alfabetic. În prezent, scrisul de mînă rămîne indispensabil bunei desfăşurări a relaţiilor sociale, indiferent de sfera activităţii omeneşti. Scrisul de mînă, în pofida existenţei a tot felul de mijloace mecanice şi electronice de scris, persistă în calitatea sa de mijloc eficient de comunicare. Ca obiect de examinare criminalistică, scrisul cuprinde, pe de o parte, elementul spiritual, iar, pe de altă parte, structura grafotehnică a manuscrisului. Elementul spiritual se referă atît la conţinutul textual, cît şi la aspectul stilistic, expresiv şi gramatical, propriu unui scris. Structura grafotehnică se manifestă prin diverse forme de construcţie a semnelor grafice şi prin particularităţile acestora de a realiza legătura între cuvinte, fraze etc. Expertiza scrisului de mînă, avînd ca scop identificarea scriptorului, se bazează pe două proprietăţi fundamentale ale scrisului:  individualitate;  relativa stabilitate.  Expertiza criminalistică a urmelor de mîini Printre urmele folosite ca mijloace de probă, bazate pe investigaţii ştiinţifice, pe prim-plan se situează urmele lăsate de mîini, datorîndu-se, pe de o parte, folosirii acestora în alte împrejurări similare, în toate situaţiile în care persoanele implicate în activitatea infracţională acţionează manual, iar, pe de altă parte, proprietăţii lor de a contribui la identificarea directă a persoanelor care le-a lăsat. Se ştie că urmele de mîini reproduc desenele papilare de pe degete şi de pe suprafaţa palmară care, graţie proprietăţilor de a fi unice, fixe şi inalterabile, asigură cu precizie deosebirea lor şi, implicit, identificarea persoanei care a lăsat urmele. Expertiza urmelor de mîini, numită dactiloscopică, reprezintă etapa finală a activităţii complexe de cercetare criminalistică a acestei categorii de urme. În funcţie de situaţia probatorie existentă în cauză, ea poate fi dispusă la etapa iniţială de cercetare în vederea obţinerii de date necesare pentru limitarea cercului de persoane în procesul de căutare a celor care au format urmele în litigiu şi la o etapă ulterioară, în situaţia existenţei în cauză a unui material probatoriu

de natură să fundamenteze versiunea cu privire la persoana de la care acestea este cel mai posibil să provină. 1) Expertiza urmelor de picioare şi a altor urme lăsate de om Urmele de picioare, respectiv modificările produse pe o suprafaţă, ca rezultat al contactului picioarelor omului cu ea, se formează datorită presiunii greutăţii corpului acestuia atît în timpul staţionării, cît şi la deplasarea în spaţiu. Urmele de picioare se vor forma inevitabil ori de cîte ori săvîrşirea unei fapte penale impune acţiuni ce duc la contactul picioarelor celor implicaţi în delict cu elementele materiale ale ambianţei locului faptei. Urmele de picioare izolate, adică lipsite de legătura logică a mersului sau fugii, ca şi cele în forma unui ansamblu al urmelor picioarelor drept şi stîng, formate succesiv în procesul de deplasare – „cărarea urmelor”, pot fi formate de picioarele desculţe, îmbrăcate în ciorapi sau şosete (semiîncălţate) şi de încălţăminte. În funcţie de natura suprafeţei de contact, se pot forma urme de adîncime (în sol afanat, zăpadă, noroi, asfalt) şi de suprafaţă (pe parchet, linoleum, pervazul ferestrei, mobilier şi pe alte obiecte dure). Cele de suprafaţă se formează prin depuneri sau ridicare de substanţe, fapt pentru care au fost denumite, corespunzător, de stratificare şi destratificare. Urmele de picioare diferă nu numai după natura lor, dar şi după potenţialul informativ probant pe care îl prezintă. Urmele de picioare desculţe pot, în condiţiile unei suprafeţe favorabile, reproduce desenele papilare de pe talpa picioarelor, iar uneori şi unele elemente de structură ale tălpii, a căror examinare prin metode dactiloscopice conduce la identificarea autorului urmelor. Urmele de picioare semiîncălţate reproduc structura ţesăturii obiectului lăsător de urmă, care în unele situaţii pot asigura delimitarea şi chiar identificarea acestuia. Practica însă demonstrează că aceste două categorii de urme se întîlnesc rar, de unde şi importanţa lor relativ scăzută. Cele mai frecvent depistate şi supuse examinărilor criminalistice de laborator s-au dovedit a fi urmele de încălţăminte. Acestea pot furniza date de importanţă considerabilă cu privire la persoanele implicate în actele infracţionale de furt, jaf, tîlhărie, omor, viol ş.a. 2) Expertiza traseologică ca formă de interpretare ştiinţifică a urmelor materiale ale infracţiunii Comiterea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la locul faptei şi efectuarea de către acesta a anumitor acţiuni care produc diverse modificări în ambianţa respectivă. Reflectînd în mod obiectiv activitatea infracţională, modificările aduse obiectelor din spaţiul infracţional constituie elemente de o mare valoare probantă, de multe ori singurele în măsură să asigure cunoaşterea adevărului. Cercetarea criminalistică a acestor modificări, cunoscute sub denumirea de urme ale infracţiunii, reprezintă una dintre condiţiile necesare identificării făptuitorului, a modului şi împrejurărilor în care acesta a acţionat şi, în consecinţă, soluţionarea în condiţii legale a cauzei. Domeniul care se ocupă cu iniţierea şi instituirea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor la cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii poartă denumirea de traseologie – ramură a tehnicii criminalistice care, pe lîngă multe alte atribuţii, îşi asumă o sarcină deosebită: de a elabora mijloace şi metode necesare efectuării expertizei criminalistice a diferitor categorii de urme în vederea identificării factorilor de care acestea au fost formate. 3) Expertiza balistico-criminalistică a armelor, muniţiei şi a urmelor de împuşcături Expertiza balistică constituie un mijloc important de probaţiune, ea asigurînd cunoaşterea împrejurărilor fabricării, păstrării neadecvate şi aplicării ilicite a armelor de foc. În cazul săvîrşirii de infracţiuni cu arme de foc prin implicarea minorilor ori prin care s-a lezat integritatea corporală sau a fost curmată viaţa acestora, expertiza balistică, alături de cea medico-legală, va contribui eficient la determinarea condiţiilor tehnice în care s-a produs împuşcătura, numărul, succesiunea şi direcţia din care s-a tras şi, ceea ce este deosebit de important, identitatea armei de foc din care a fost efectuată împuşcătura. În baza aplicării unui şir de metode şi mijloace tehnice curente de genul microscoapelor stereoscopice şi de comparare, a aparatajului de analiză spectrală şi de radiaţii invizibile, a

stereografului etc., expertiza balistică îşi poate asuma soluţionarea celor mai diverse probleme cu care se confruntă organele învestite cu desfăşurarea procedurii de urmărire penală, probleme care, după obiectul de studiu, dar şi după metodologia examinării, se divizează în 3 mari categorii:  cele referitoare la arma de foc;  la muniţii;  la urmele împuşcăturii. 4) expertizei criminalistice a urmelor instrumentelor de spargere Cînd săvîrşirea unei infracţiuni de genul celor de furt devine posibilă numai prin pătrunderea înăuntrul unui obiectiv închis (încăpere, casa de bani, maşină, sertar sau alt obiect de mobilier), făptuitorii recurg la deschiderea forţată a dispozitivelor de încuiere sau la deteriorarea obiectelor de construcţie, a uşilor, ferestrelor, zidurilor, tavanurilor. În acest scop, se aplică diferite obiecte, cu precădere unelte cu destinaţie profesională, utilizate în lăcătuşarie, tîmplărie sau construcţii (ciocane, cleşte, şurubelniţe, burghie topoare, dălţi, ferăstraie, răngi, tîrnăcoape) sau obiecte găsite din întîmplare la locul faptei (o bară sau o țeavă metalică, o nuia, un par ş.a.). Făptuitorii cu o oarecare expenenţă infracţională, folosesc chei potrivite sau şperacle, iar cei profesionişti şi mijloace sofisticate, sisteme de preluare a cifrului încuietorii uşii unei încăperi sau autovehicul cu dispozitive electromecanice de încuiere.

TEST nr. 31 Subiectul I. Indentificarea persoanelor după voce şi vorbire. 1.1. (3) Reproduceți acţiunile de pregătire a prezentării persoanelor spre recunoaştere după voce şi vorbire. Cel care urmează a fi recunoscut după voce sau vorbire este chemat în cabinetul anchetatorului, fiind provocat la o discuţie pe o temă apropiată de faptele cercetate şi determinat să folosească o parte din cuvintele sau expresiile auzite anterior de către persoana care face recunoaşterea. În discuţie vor fi antrenate încă trei-patru persoane, invitate în mod special. Cel ce recunoaşte se va afl a împreună cu un alt anchetator într-o încăpere alăturată şi va asculta convorbirea prin uşa întredeschisă. Dacă recunoaşte vocea infractorului, el comunică acest lucru anchetatorului din preajmă şi apoi trece în cabinetul în care se poartă conversaţia (biroul ar putea fi divizat în două printr-un paravan, după care s-ar afl a nevăzută persoana care recunoaşte). Discuţia iniţiată va continua, iar martorul va indica vocea persoanei recunoscute, precizînd particularităţile care i-au permis acest lucru. Nu trebuie uitat nici faptul că în Codul de procedură penală nu este prevăzută prezentarea spre recunoaştere după voce, vorbire, mers şi, deci, rezultatele obţinute în procesul efectuării ei nu pot avea forţă probantă. În acelaşi timp, ar fi corect să afi rmăm că, în caz de necesitate, prezentarea spre recunoaştere a unei persoane după înfăţişare poate fi însoţită şi de demonstrarea vorbirii, vocii, mersului, altor semnalmente dinamice. Ar fi oportună indicarea acestor momente în textul articolului respectiv al Codului de procedură penală. Totodată, este admisibilă demonstrarea vocii, limbajului, mersului persoanei fără ca ea să ştie despre aceasta, într-o formă neprocesuală, în limitele unei măsuri operative de investigaţie, orientate spre identifi carea personalităţii. Valoarea rezultatelor acestei recunoaşteri va fi identică cu cea a rezultatelor altor activităţi operative de investigaţie.

1.2. (5) Determinați mijloacele tehnice criminalistice şi condiţiile în care este indicată aplicarea lor la prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire. În vederea determinarii si aprecierii stiintifice a caracteristicilor vocii si vorbirii sunt necesare mijloace tehnice speciale de evaluare, de tipul sonografelor. Sonografele permit analize complexe ale caracteristicilor generale si individuale fonoacustice, spectrul lor de audiofrecventa fiind situat intre 5 si 16000Hz. Practica organelor de urmărire penală confirmă că prezentarea spre recunoaștere după voce şi vorbire nu întotdeauna permite a obţine rezultatul scontat satisfăcător. Insuccesele acestei activităţi sînt cauzate, pe de o parte, de imposibilitatea perceperii de către martor sau victimă, în diverse condiţii de săvîrşire a infracţiunii, a caracteristicilor menţionate ale vocii şi vorbirii, şi, pe de altă parte, de modificările, nu de puţine ori intenţionate, ale vocii şi vorbirii celui ce urmează a fi recunoscut. Autenticitatea convorbirilor înregistrate, caracterul real al înregistrărilor şi fidelitatea altora pot fi stabilite prin intermediul expertizei judiciare (tehnică şi vocalografică) pentru a stabili caracterul autentic şi original al înregistrării ori pentru identificarea persoanei după voce şi vorbire dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu. Pînă atunci, datele obţinute în ordinea prevăzută în art. 135-136 şi 303 CPP reprezintă informaţii ce pot fi efectiv folosite pentru orientarea activităţii de urmărire penală, stabilirii, prin intermediul altor activităţi de urmărire penală, a situaţiei de fapt şi implicit, aflării adevărului în cauză. 1.3. (7) Analizați procedura și tactica prezentării spre recunoaştere după voce şi vorbire. Pentru a depăşi dificultăţile condiţionate de factorii indicaţi, este necesar ca prezentarea să se desfăşoare în următoarea ordine tactică: 1) În una din două încăperi ce se află alături se invită persoana care trebuie să recunoască şi patru martori asistenţi, cărora li se vor explica drepturile prevăzute de lege în legătură cu efectuarea acestei activităţi. Martorul sau victima sînt preîntîmpinaţi despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul unei recunoaşteri false. Anchetatorul cu doi martori asistenţi trec în încăperea megieşă, unde este invitată persoana care urmează a fi identificată şi două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a grupului de prezentare spre recunoaştere. Ultimelor li se anunţă că se va efectua o activitate de recunoaştere, dar fără a specifica conţinutul ei. La această etapă, persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel, încît să nu fie văzute de persoana chemată să recunoască, aflată în camera de alături. 2) După ce persoana care trebuie identificată îşi va ocupa locul dorit în componența grupului de persoane prezentate, cel ce conduce recunoaşterea, sub un pretext bine gîndit, va proceda la o discuţie asupra unui subiect neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanţilor pronunţarea anumitor fraze şi cuvinte. Dialogul se va întreţine cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaştere într-o anumită ordine, începînd cu cea din partea stîngă şi terminînd cu cea din partea dreaptă. 3) Apoi, din poziţia uşii întredeschise dintre cele două încăperi, organul care conduce activitatea va cere persoanei chemate să facă recunoaşterea, să declare dacă a identificat vreo persoană după voce şi vorbire. Dacă aceasta răspunde afirmativ, va fi chemată să o indice în ordinea în care s-a desfăşurat convorbirea.

4) Apoi ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate şi, în prezenţa lor şi a martorilor asistenţi, va specifica particularităţile vocii şi ale vorbirii după care a făcut recunoaşterea. Procesul prezentării spre identificare după voce şi vorbire trebuie în întregime înregistrat pe bandă magnetică sau videomagnetică. În situaţia în care există pericolul unui comportament impulsiv din partea persoanei ce urmează a fi recunoscută sau dacă persoana chemată să facă recunoaşterea nu acceptă să fie confruntată cu făptuitorul, prezentarea spre recunoaștere poate fi efectuată cu ajutorul bandei magnetice pe care sînt înregistrate vocea şi vorbirea persoanei anchetate. Se pot folosi înregistrări făcute special în timpul interogatoriului sau „modele libere”, adică înregistrări ale vocii şi vorbirii persoanei efectuate pînă la intentarea procesului penal. Avînd în posesie materialele menţionate, organul de urmărire va delimita 1-2 segmente ce redau mai exact caracteristicile vocii şi vorbirii persoanei care va fi identificată. Conţinutul acestor segmente va fi reprodus în faţa microfonului de către două persoane, selectate după regulile generale de completare a grupului de persoane pentru recunoaştere, în scopul înregistrării pe banda feromagnetică, şi prezentat spre audiere persoanei chemate să recunoască vocea şi vorbirea ei percepute în timpul săvîrşirii infracţiunii sau în alte împrejurări.

Subiectul II: Tactica cercetării la fața locului. 2.1 (3) Definiţi noţiunea şi analizaţi sarcinile cercetării la faţa locului.

Cercetarea la fața locului reprezintă o acțiune procesuală și de tactică criminalistică a ofițerului de urmărire penală virgula si rezidă în studierea, perceperea locului unde au parvenit consecințele infracțiunii săvârșite, depistarea, fixarea și ridicarea nemijlocită a urmelor faptei prejudiciabile, stabilirea stării și proprietăților acestora, indiciilor și poziției reciproce a acestora, importante pentru cauză cercetată.  Sarcina generală a cercetării la fața locului constă în clarificarea situației apărute drept rezultat al faptei prejudiciabile săvîrșite, depistarea tuturor genurilor de legături reciproce în scopul identificării pe baza lor, în ansamblu cu alte date fapte si virgula a mecanismului actului ilicit sub toate aspectele.  Cercetarea la fața locului presupune un răspuns din partea ofițerului de urmărire penală la unele întrebări:  ce anume sa întâmplat în acest loc, cum se desfășura evenimentul infracțional, cine a fost implicat, ce a favorizat desfășurare a evenimentului, care sunt consecințele infracțiunii și care sunt formele respective.  Această sarcină generală determină în șir de sarcini particulare ale cercetării la fața locului, cum sunt: 1.  Fixarea și cercetarea împrejurărilor la fața locului; 2.  Constatarea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambient;  3.  Verificarea existenței victimelor în urma evenimentului produs și acordarea ajutorului medical acestora; 4.  Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și ale infractorului; 5.  Identificarea infractorului și a motivelor infracțiunii; 6. constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat înfăptuirea infracțiunii; 7.  Identificarea martorilor oculari ai infracțiunii; 8.  Obținere autorizații necesare în scopul desfășurării ulterioare a acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor speciale de investigație. 2.2 (5) Deduceți regulile, etapele și procedeele tactice de cercetare a locului faptei.

Ca acțiune procesuală și activitate criminalistică, cercetarea locului faptei se situează în trei etape: 1. De pregătire; 2. De lucru, sau propriu zisă, de examinare a locului infracțiunii; 3. De documentare a rezultatelor Cercetării. Eficiența examinării depinde în mare măsură, de nivelul profesional al ofițerului de urmărire penală și calitatea pregătirii pentru această acțiune procesuală și de tactică criminalistică. Etapa de pregătire a cercetării la fața locului, tradițional, se divizează în două faze: pregătirea până la plecarea la fața locului și pregătirea nemijlocită la fața locului. Acțiunile efectuate până în momentul plecării la fața locului sunt intreprinse imediat după sesizare evenimentului. Acestea includ:  clarificarea datelor obținute de la persoana care a depus sesizarea sau emise informația (unde, când și în ce împrejurări a avut loc cazul; de unde a aflat despre cazul respectiv; Cine este prezent la fața locului; Cine a comunicat despre cele întâmplate.);  măsurile de asigurare cu pază la locul evenimentului, de conservare a situației și de Prevenire a consecințelor dăunătoare virgula anunțarea momentului prezentării la fața locului;  informarea organului de poliție local despre cele întâmplate și solicitare specialiștilor din serviciile respective ( specialișticriminaliști, medici, pirotehnicieni, Poliția Rutieră) pentru infectarea măsurilor de neamânat;  invitarea specialistului pentru participarea la examinarea locului în care sa desfășurat evenimentul;  verificarea mijloacelor tehnico- criminalistice necesare;  atragerea unor persoane, specialiști pentru examinarea la fața locului (Poliția de sector, poliția criminală, reprezentanți ai administrației agentului economic, victimă, persoana bănuită, reprezentanții legali ai minorilor). Acțiunile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului de către ofițerul de urmărire penală prevăd:  obținerea de la persoanele prezentate a informațiilor despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare, despre persoanele care au produs acestei schimbări;  verificare eficienței pazei și îndepărtarea persoanelor străine;  organizarea a asistenței medicale pentru victimă;  inspectarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a evolua volumul de lucru care trebuie realizat și a găsi urmele vizibile;  chestionare a martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, precum și a persoanelor care o fost de față sau care locuiesc în apropierea locului respecti ;

 explicarea participanților la examinarea privind rolurile, drepturile și obligațiile lor, precum și normele de comportament la fața locului;  determinarea modului de efectuare a cercetării la locul faptei și împărțirea terenului pe sectoare în cazurile se respective. Etapa de lucru a cercetării la fața locului, în mod clasic, se divizează în două faze: statică și dinamică. Faza statică constă în privirea de sinteză și apoi supraveghere minuțioasă a mediului integral ce ține de locul evenimentului infracțional produs. Obiectele care se află în scenă infracțiunii sunt examinate, fără a le schimba poziția sau le afecta integritatea. După examinarea locului faptei în faza statică ofițerul de urmărire penală începe cercetarea detaliată în faza dinamică. Doar în anumite situații, de exemplu, când locul faptei este mult prea extins, ambele faze ale cercetării se pot realiza concomitent. Faza dinamică se realizează prin mișcarea, ridicarea obiectelor și examinarea lor sub toate aspectele. Astfel, etapa de lucru a cercetării în faza dinamică prevede:  examinare nemijlocită minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost depistate la locul faptei;  executarea măsurilor necesare în scopul de a investiga și a descoperi urmele infractorului și ale infracțiunii la locul faptei, pe unele obiecte;  selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor de pe obiecte ce nu pot fi luate, în cazuri necesare, scoaterea copiilor de pe aceste obiecte;  fixarea indiciilor negative ale stării obiectelor;  verificarea de date ale cercetării generale în faza statică.  efectuarea fotografiei de nod și acelei detaliate. 2.3 (7) Proiectați succesiunea și modalitățile de cercetare a locului faptei în cazul în care la fața locului este depistat cadavrul unei persoane necunoscute. 1.  Poziția cadavrului și situarea lui la locul faptei. Examinarea generală a cadavrului va începe cu fixarea plasamentului; situarea în raport cu obiectele înconjurătoare; aspectul general și poziția cadavrului, adică situarea părților corporale una față de alta.  Situarea și poziția cadavrului au o importanță esențială în elaborarea versiunilor privind mecanismul fapte infracționale.  În procesul de examinare a situa II cadavrului, este necesară descrierea așezării lui în  raport cu cele mai apropiate obiecte constatate -  clădiri, șosele, lacuri, localități, copaci etcc.   2.  Starea exterioară a hainelor de pe cadavru.  Aspectul exterior al hainelor se constată, de asemenea, pe parcursul examinării exterioare generale a cadavrului.  Exteriorul hainelor joacă un rol important în determinarea mecanismului incidentului. E cunoscut, din exemplu, ce importanță probantă arestarea virgulei exteriorul hainelor victimei în cazul acțiunilor de vile sau asasinarea ulterioară. Cele constatate se referă și la cazurile de suicid, când poziția hainelor de pe cadavru trebuie să corespundă reprezentării despre schimbările intervenite în starea hainelor, condiționate de moduri de sinucidere.

3.  Uneltele de pricinuire a morții, descoperite pe sau alături de cadavru se cercetează în procesul de examinare a cadavrului doar în cazurile când ele se găsesc nemijlocit pe cadavru sau alături, de exemplu, ștreangul strâns pe gâtul victimei, pistolul găsit lângă cadavru.  Toate obiectele sau uneltele care au cauzat leziuni mortale victimei se află la o oarecare depărtare de cadavru vor fi examinate în momentul determinat de succesiunea Cercetării obiectelor la locul faptei stabilită de ofițerul de urmărire penală.  4.  Albia cadavrului. După examinarea stării exterioare a îmbrăcămintei, fixarea poziției și situații cadavrului, urmează să fie cercetată albia cadavrului. În atare scop, mai întâi de toate, se marchează cu creta cadavrul, apoi el se ridică și se așează în altă parte, cadavrul nu se admite să fie târât sau întors deoarece în acest caz este posibilă deplasarea obiectelor ce se află sub, obiecte care pot avea importanță esențială în acțiunea cercetată. După cum am indicat, în comparație cu petele de cadavru, acestea pot contribui la elaborarea anumitor versiuni privitor la plasarea cadavrului și schimbarea poziției lui. 5.  Îmbrăcămintea de pe cadavru. După examinarea exterioară a îmbrăcămintei, cadavrul este dezbrăcat. Fiecare parte a îmbrăcămintei se cercetează aparte și în cumul cu alte ăerți ale ei. Cercetarea încălțămintei clarifică dacă aceasta corespunde dimensiunilor cadavrului; dacă toate părțile de îmbrăcăminte sunt de față; ce obiecte se află în buzunare și în alte părți ale îmbrăcămintei; dacă îmbrăcămintea este murdară sau păstrată; gradul de deteriorare a îmbrăcămintei precum și alte circumstanțe care au drept informație anumite circumstanțe cu privire la fapta comisă. 6.  Cadavrul și leziunile lui sunt cercetate pe părți și în succesiunea care se prezintă cea mai utilă. De obicei, cadavru se examinează înger Action de la cap spre picioare. Se identifică sexul, vârsta, înălțimea, culoarea părului, a ochilor, gradul,  localizarea și caracterul traumatismelor și leziunilor corporale,  starea danturii sau a protezelor dentare, prezența eliminărilor. 7.  Obiectele descoperite în buzunarele și în alte părți ale îmbrăcăminte cadavrului pot fi cercetate atât în procesul de examinare a îmbrăcămintei, cât și după examinarea medicală a cadavrului. Astfel se fixează caracterul, dimensiunile, forma obiectelor, starea și situarea lor. Detaliat se fixează indiciile exterioare și de îmbrăcăminte ale cadavrului, a cărui persoană nu a fost identificată. În aceste cazuri, după finalizarea examinării cadavrului, el, în mod obligatoriu, trebuie dactiloscopia at și ulterior după îmbrăcare și machiaj, mai ales al ființei, trebuie fotografiat după sistemul semnalitic.

TEST nr. 32 Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman. 1.1 (3) Prezentați proprietățile urmelor de măini și locurile, obiectele unde ele pot fi depistate la fața locului. Proprietatea lor de a fi unice, excluzîndu-se posibilitatea existenței a două desene papilare identice. Unicitatea desenelor papilare se datorează marii varietăţi de caracteristici structurale care, sub raport de dimensiune, formă şi poziţie, practic nu pot coincide în două desene. Fixitatea desenelor papilare, adică proprietatea de a nu se schimba pe tot parcursul vieţii omului. Formîndu-se deja pe parcursul vieţii intrauterine, desenele papilare, sub aspect structural, rămîn intacte şi dispar doar după deces. Dacă orice caracteristică corporal-umană este supusă diferitor schimbări condiţionate de dezvoltarea şi îmbătrînirea organismului, desenele papilare, ca formă şi structură, sînt fixe.

Inalterabilitatea desenelor papilare, ceea ce presupune imposibilitatea înlăturării, modificării sau distrugerii lor în condiţii fireşti. Distrugerea desenelor papilare poate fi obţinută numai prin transplantare sau prin alt mod de afectare a pielii, însoţită de vătămarea papilelor. În caz contrar, acestea vor restaura crestele şi desenele papilare în structura lor iniţială. Din aceste considerente, în literatura de specialitate proprietatea menţionată a desenelor papilare adeseori se tratează drept capacitate a lor de a se restabili. Urmele de mâini sunt lăsate la faţa locului drept rezultat al contactului mîinilor cu diferite obiecte din cîmpul infracţional. În funcţie de natura acestor obiecte, se vor forma urme de adîncime pe corpuri plastice (plastilină, ceară, săpun, unt, ciocolată), de suprafaţă vizibile, formate prin stratificarea diferitor coloranţi (vopsea, sînge, funingine, cretă, mazut), şi de suprafaţă greu sesizabile sau invizibile, formate prin stratificarea secreţiei de transpiraţie. 1.2 (5) Determinați tipurile (formele) clasice ale desenelor papilare și metodele de depistare și relevare a acestora. La etapa actuală se cunosc 3 tipuri de desene papilare:  Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care işi iauÎnceputul de la o latură a falangetei şi, curbându-se in centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple şi în şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la vârful degetuluispre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, avănd in centru unasau mai multe creste in poziţie verticala.Desenele in arc sunt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, până la 6% dintotalitatea desenelor papilare  Desenele papilare în laţ au o structură mai complicata. In ele se disting lesne trei curente decreste papilare, formând zonele respective: centrala, periferică sau marginală şi bazală. Crestele zoneicentrale işi iau Începutul de la o latură a falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia, revin spreaceeaşi latură, formând o figură in formă de laţ. Crestele zonei periferice in formă de arc cu braţele peambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din partea de sus şi din celedouă părţi laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel şanţului flexoral, Închizând zona centralădin partea de jos. Crestele zonei periferice şi cele bazale se intersectează pe partea opusă a direcţiei braţelor crestelor zonei entrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul generalasemănător literei greceşti delta. Desenele papilare in laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele trei curente,forma şi direcţia acestora. Se disting vădit desene simple în laţ, sub aspect general de rachetă, în care braţele laţurilor se concentrează în centru şi curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă încovoiată,Desenele papilare în laţ sunt cele mai frecvent întâlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare.  Desenele papilare în cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebirede acestea, la desenele în cerc crestele zonei entrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. In acest tipde desene, crestele zonei periferice şi a celei bazale se intersectează pe ambele părţi aterale ale desenului

(o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând respectiv două delte. Metoda de prăfuire constă în tratarea cu prafuri în contrast de culoare a suprafeţelor purtătoare de urme. Aderînd la materia-bază a urmei, praful, după înlăturarea surplusurilor de pe suport, evidenţiază urmele. Tratarea cu praf se efectuează prin pulverizarea cu un pulverizator din masa plastică, cu care se acţionează prin apăsare pe părţile lui laterale sau prin depunere de praf pe suprafaţa purtătoare de urme cu ajutorul pensulei fine (Fleiţ). După depunerea unui strat relativ subţire de praf, suprafaţa suportului va fi prelucrata prin mişcările fine ale pensulei. În acest mod, surplusurile de prafuri se înlătură, iar urmele devin vizibile. Dintre prafurile cel mai frecvent folosite se menţionează:  praful de aluminiu (argentorat) de culoare albă strălucitoare, cu o putere mare de alipire la urmele sudoripare. Se utilizează cu succes la evidenţierea urmelor latente de pe sticlă, obiecte de mobilă, masă plastică;  oxidul de zinc, de asemenea de culoare albă, cu aderenţa mărită. Se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe obiectele din sticlă în culori, masa plastică de culoare întunecată, cauciuc, piele;  ceruza, un praf de culoare albă, care se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe obiectele de mobilă de culoare închisă, de masă plastică;  grafitul, praf de culoare neagră, care dă rezultate eficiente în evidenţierea urmelor latente pe hîrtie;  oxidul de cupru, praf de culoare cafeniu-întunecată, practic poate fi folosit la evidenţierea urmelor latente de pe orice suprafeţe;  bronzul, praf care se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe obiectele nichelate, pe suprafeţele obiectelor din porţelan, ceramică ş.a. În literatura de specialitate sînt propagate şi alte substanţe ca, de ex., funingina, oxidul de cobalt, peroxidul de mangan, praful de ceară roşie ş.a. În mod special, trebuie menţionată metoda magnetică de relevare a urmelor latente, aceasta fiind apreciată de practicieni ca acceptabilă şi dintre cele mai efective. Un element magnetic, montat într-un tub de masă plastică, se acoperă cu praf care, fiind trecut pe suprafaţa purtătoare de urme latente, le va evidenţia. Se mai folosesc praful de fier şi combinaţiile din praf de fier cu oxid de cupru, cu oxid de cobalt şi amestecul în proporţii egale ale prafului de fier cu ale celui de aluminiu. Această metodă, numită în criminalistică „metoda pensulei magnetice”, este universală, avînd rezultate pozitive indiferent de natura şi culoarea suprafeţei obiectului-suport. Un aspect semnalat, în contextul celor de mai sus, constă în aceea că metodele descrise se folosesc atît în relevarea urmelor invizibile, cît şi pentru colorarea urmelor greu sesizabile, dacă, fiind descoperite, acestea se cer fixate pe pelicule adezive. Metoda chimică de relevare a urmelor latente, spre deosebire de cea de prăfuire, constă în tratarea suprafeţelor purtătoare de urme cu reactivi chimici care, intrînd în reacţie cu factorii componenţi ai sudorii, colorează amprenta papilară în măsura în care aceasta devine vizibilă. Metoda chimică se foloseşte în cazul

cercetării urmelor latente vechi care, influenţate atît de factorul temporal, cît şi din alte cauze, şi-au pierdut proprietatea de a adera prafuri şi nu pot fi evidenţiate prin prăfuire. Dintre substanţele chimice cunoscute şi care se bucură de atenţia sporită a criminaliştilor, se menţionează:  aburii de iod;  ninhidrina;  nitratul de argint. 1.3 (7) Evaluaţi detaliile caracteristice ale desenelor papilare. Desenele papilare în arc sînt formate dintr-un singur curent de creste papilare, care încep de la o latură a falangetei şi, curbîndu-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sînt:  simple – au curbura crestelor lină, uşor descrescînd de la vîrful degetului spre baza falangetei;  în şatră – au curbura bruscă, în centru cu una sau mai multe creste în poziţie verticală. Desenele în arc sînt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, pînă la 6% din totalitatea desenelor papilare. Desenele papilare în laţ au o structură mai complicată. În ele se disting lesne 3 curente de creste papilare, formînd zonele respective:  centrală – început de la o latură a falangetei şi, atingînd partea centrală a acesteia, revin spre aceeaşi latură, formînd o figură în formă de laţ;  periferică sau marginală – în formă de arc, cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din partea de sus şi din cele două părţi laterale;  bazală – sînt plasate paralel şanţului flexoral, închizînd zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice şi cele bazale se intersectează pe partea opusă a direcţiei braţelor crestelor zonei centrale, formînd o figură triunghiulară, numită deltă, după aspectul general asemănător literei greceşti delta. Desenele papilare în laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele 3 curente, forma şi direcţia acestora. Se disting vădit desene:  simple în laţ;  sub aspect general de rachetă, în care braţele laţurilor se concentrează în centru;  curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă încovoiată. Desenele papilare în laţ sînt cel mai frecvent întîlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare. Desenele papilare în cerc, ca şi cele în laţ, sînt formate din 3 curente de creste. Spre deosebire de acestea, la desenele în cerc, crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. În acest tip de desene, crestele zonei periferice şi a celei bazale se intersectează pe ambele părţi laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formînd respectiv două delte. Subiectul II. Versiunile criminalistice

2.1 (3) Reproduceți conceptul criminalistic privind versiunile criminalistice și clasificarea acestora. Elaborarea şi verificarea versiunilor este o metodă de lucru inerentă a activității de urmărire penală. Aplicarea ei în cunoştinţă de cauză asigură verificarea tuturor variantelor posibile legate de fapta avută în cercetare şi, în consecinţă, clarificarea acesteia în mod obiectiv şi sub toate aspectele. Variantele posibile, sub care infracţiunile şi împrejurările acestora pot fi înfăţişate în baza datelor deţinute la o anumită etapă de cercetare şi care urmează a fi verificate, poartă denumirea de versiuni de urmărire penală. Cu alte cuvinte, versiunea constituie o explicaţie probabilă (ipoteză) a faptei sau a împrejurărilor acesteia, elaborată în urma unui proces de analiză logică a datelor de care dispune organul de urmărire la o anumită etapă de cercetare şi prin a cărei verificare se urmăreşte determinarea adevărului. După conținut, versiunile se împart în:  Versiunile generale se referă la fapta în cercetare luată în ansamblu. Fiind elaborate la etapa iniţială de cercetare, ele stabilesc dacă s-a comis o faptă penală ori este vorba de un alt eveniment. Exemplificativă este situaţia descoperirii unui cadavru, cînd se înaintează următoarele versiuni generale posibile: omor, sinucidere, accident sau moarte naturală.  Versiunile principale cuprind elementele constitutive ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă. În majoritatea cazurilor, obiectul infracţiunii este reprezentat de consecințele acesteia. Se pot întîlni însă cazuri în care obiectul infracţiunii este incert şi apar anumite variante. Dacă se cercetează fapte care pot reprezenta disimulări ale unor acte penale, organul de urmărire penală va elabora versiuni-perechi, cunoscute şi sub denumirea de „ipoteze-perechi”, cînd, în paralel cu versiunia reclamată, se înaintează şi una de opoziţie sau contraversiune: accident-omor; sinucidere-omor; dispariţia persoanei-omor; incendiu-omor; incendiu-delapidare; furt-delapidare.  Versiunile secundare reprezintă presupuneri cu privire la unele împrejurări şi fapte subordonate elementelor esenţiale ale cauzei, cum ar fi: posibilitatea de a împuşca din armă cu cartuşe fabricate manual sau industrial, dar destinate pentru o armă de alt model, posibilitatea de a parcurge o anumită distanţă într-o unitate de timp, dacă în cadrul întocmirii documentului s-a procedat la denatu-rarea scrisului ş.a. Versiunile secundare se elaborează înaintea celor principale. Rezultatele obţinute prin verificarea lor deseori servesc drept bază pentru elaborarea altor categorii de versiuni. Potrivit datelor pe care se fundamentează, versiunile se divizează în:  Versiunile particulare – cuprinde toate versiunile bazate pe date reale obţinute pe cale procesuală sau rezultate din alte activităţi privind cercetarea faptei în cauză (revizie, expertiză, acţiuni operative).  Versiunile tipice se elaborează la etapa incipientă de cercetare, atunci cînd în situaţia unui deficit acut de informaţie sînt imposibile versiunile particulare. În fond, versiunile tipice reprezintă variante teoretice, scheme-standarde bazate pe generalizarea experienţei de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni, pe experienţa pozitivă, inclusiv proprie a organului însărcinat cu cercetarea faptei.

2.2 (5) Clasificați subiecții și regulile de elaborare a versiunilor criminalistice. Pentru elaborarea unor versiuni care să sevească pe deplin aflării adevărului, este necesar să fie întrunite mai multe condiții: a)    deținerea unor date sau informații despre fapta cercetată, corespunzătoare sun raport calitativ și cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile; b)    conceperea unei versiuni apropiate de realitate solicită și folosirea unor forme logice de raționament, etc. În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice: a)    versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe explicații; b)    elaborarea versiunilor trebuie să se facă, în principiu, pe baza datelor de natură procesuală; c)    temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete; d)    versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile care pot fi date în cauza cercetată; e)    versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecăruia dintre ele, clar și precis formulate. Datele reale care servesc la elaborarea versiunilor se împart în 3 categorii: a) versiunile obţinute pe cale procesuală, ele reprezentînd probe, cum ar fi declaraţiile învinuitului şi ale martorilor, mijloacele materiale de probă, documentele, constatările înregistrate în procesele-verbale întocmite în timpul cercetării la faţa locului, a percheziţiei, prezentării spre recunoaştere ş.a.; b) datele extraprocesuale, colectate pe cale operativă sau din presă, scrisori, adresări etc.; c) datele şi schemele prevăzute de caracteristica criminalistică a unor categorii de infracţiuni, experienţa generalizată exprimată în literatura de specialitate, propria experienţă a organului de urmărire penală. 2.3 (7) Estimați regulile de verificare a versiunilor criminalistice. Pentru ca verificarea versiunilor să se desfăşoare în mod legal şi eficient, se impune organizarea activităţii de urmărire penală în baza unui plan de cercetare, dar şi respectarea anumitor reguli tactice, cum ar fi: a) toate versiunile trebuie considerate, în egală măsură, posibile . Organul judiciar entuziasmat de una din versiuni activează în defavoarea altora şi, prin urmare, unilateral. Practica demonstrează că ignorarea versiunilor

posibile pînă la verificarea lor definitivă influenţează negativ rezultatele cercetării multor categorii de infracţiuni, în special, a celor grave, cum ar fi omorul, banditismul, furtul ş.a.; b) versiunile-perechi se verifică în paralel, şi nu consecutiv . Această regulă tactică asigură cercetarea faptei penale în condiţii optime, excluzîndu-se dedublarea activităţilor de urmărire penală, cheltuielile suplimentare de timp. Verificarea se poate considera terminată numai dacă una din versiuni este confirmată prin probe, iar celelalte se dovedesc a fi imposibile; c) verificarea să se efectueze prin mijloace procesuale . La investigări operative se va apela doar pentru obţinerea de date necesare organizării şi desfăşurării în condiţii propice a actelor procedurale (ascultarea martorilor şi a victimei, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia, dispunerea de expertize respective etc.). Ordinea desfăşurării activităţilor de verificare a versiunilor este în funcție de natura faptei şi a împrejurărilor acesteia. În mod urgent se vor efectua activităţile ce ţin de fixarea şi ridicarea urmelor materiale ale infracţiunii, de curmarea activităţii infracţionale şi reţinerea făptuitorului (cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente, percheziţia, reţinerea şi examinarea corporală a persoanelor suspecte etc.). Cu precădere, se vor efectua activităţile imediate şi din alte considerente. De ex., situaţia gravă a victimei impune ascultarea acesteia în mod prioritar. Tot în categoria activităţilor imediate se înscrie şi ascultarea martorilor oculari, în special a celor domiciliaţi în zone îndepărtate. Prioritare, sub aspectul efectuării lor în timp, sînt activităţile ale căror rezultate pot avea importanţă pentru verificarea mai multor versiuni, precum şi cele de rezultatele cărora depinde verificarea definitivă a unei versiuni. În cazul în care prin actul infracţional s-au produs prejudicii materiale, se vor întreprinde, de asemenea, acţiuni imediate de natură să asigure acoperirea acestora (percheziţia, sechestrarea averii ş.a.).

TEST nr. 33 Subiectul I. Modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor 1.1. (3) Prezentați conceptul de model (caracteristică) criminalistic al infracțiunilor de o anumită categorie. Modelul criminalistic al infracţiunilor presupune sistemul fundamentat ştiinţific de date (probe), legate şi condiţionate reciproc între ele, despre cele mai tipice urme, însuşiri, indicii şi intermedieri ale actelor ilicite şi infractorilor de o anumită categorie, care se manifestă în legităţile pregătirii, săvârşirii şi tăinuirii infracţiunilor şi care permit a trage concluzii referitor la căile optime de cercetare şi descoperire. Modelul criminalistic al infracțiunii are o importanță practică în investigarea infracțiunilor, iar elementele acestuia servesc în mod direct la prevenirea, depistarea și cercetarea acestora.

Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere, sunt menționate: a) datele referitoare la subiecții actului de corupere; b) datele cu privire la obiectul infracțiunii; c) datele cu privire la modalitățile de săvârșire a corupției; d) datele despre urmele infracțiunii de corupție; e) datele cu privire la locul și timpul săvârșirii actului de corupție; f) datele cu privire la condițiile săvârșirii actului de corupție. Analizând practica de activitate în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor de corupție, constatăm că elementele modelului criminalistic al infracțiunii de corupție, se regăsesc ca elemente generice în sistemele informaționale de evidență a informațiilor despre infracțiuni, de evidență a infracțiunilor, a persoanelor care au comis infracțiuni, etc., iar de volumul și calitatea acestora în mare măsură depinde și succesul activității autorităților responsabile. 1.2. (5) Determinați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor. Analiza practicii de cercetare şi descoperire a infracţiunilor şi studierea experienţei de combatere a acestora permite de a nominaliza următoarele elemente substanţiale ale modelului criminalistic şi caracteristicii criminalistice a infracţiunilor:  date despre frecvenţa săvârşirii infracţiunilor (situaţiile) şi versiunile tipice ale acestora;  date despre specificul obiectului atentatului criminal şi victima infracţiunii;  date despre metodele şi procedeele (mecanismul) de realizare a intenţiei criminale, precum şi despre mijloacele utilizate la săvârşirea infracţiunii;  date despre urmele şi consecinţele faptei prejudiciabile;  date despre personalitatea infractorului şi a complicilor săi;  date despre cauzele ce au generat şi despre circumstanţele ce au contribuit la comiterea infracţiunii. Elementele indicate ale modelului criminalistic alcătuiesc structura şi conţinutul teoretic al acestuia. După această structură a modelului criminalistic al infracţiunilor de o anumită categorie poate fi reconstituit teoretic evenimentul infracţional produs şi formulată caracteristica criminalistică a actului ilicit concret, precum şi a infractorului necunoscut. Modelul criminalistic al omorului include în sine următoarele elemente:       

date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului; date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor; date despre victimă; date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului; date despre ucigaş; date despre urmele infracţiunii; date despre motivul sau scopul omorului

1.3. (7) Evaluaţi rolul modelului (caracteristicii) criminalistic al grupului, categoriei de infracțiuni la cercetarea și descoperirea infracțiunii concrete Caracteristica criminalistică a infracțiunii s-a dezvoltat în două direcții distincte: prima fiind cercetarea științifică a teoriei caracteristicii criminalistice a infracțiunii, iar a doua - activitatea practică de investigare a infracțiunilor, iar ambele direcții sunt într-o legătură strânsă și se completează reciproc. Utilizarea modelului criminalistic în timpul cercetării faptelor ilicite cunoscute ştiinţei şi practicii, oferă posibilitatea de a determina cu ce fel de mijloace, prin ce procedee ori metode se comit infracţiunile respective, în ce situaţii, care, de obicei, sunt motivele şi cauzele infracţiunii, cine sunt infractorii, care este obiectul atentatului criminal, unde şi ce fel de urme sunt caracteristice pentru aceste infracţiuni etc. Prin urmare, modelul criminalistic al infracțiunii are o importanță deosebită pentru elaborarea recomandărilor de analiză a infracțiunii, formularea și verificarea ipotezelor de lucru, planificarea investigațiilor, organizarea acțiunilor speciale de investigații și de urmărire penală, stabilirea metodelor de conlucrare dintre procuror, ofițerul de urmărire penală și ofițerul de investigații, iar caracteristica criminalistică a infracțiunii completează modelul criminalistic al unei anumite categorii de infracțiuni. Subiectul II. Tactica utilizării cunoștințelor speciale în procesul penal. 2.1 (3) Prezentați noțiunea și formele cunoștințelor speciale utilizate în procesul penal. Prin cunoștințe speciale se înțelege un sistem de cunoștințe teoretice profesionale și deprinderi tactice între un domeniu concret a Științei, tehnicii, artei sau într-o meserie, însușite pe calea unei pregătiri speciale și a experienței profesionale.   Asemenea cunoștințe și experiență sunt necesare pentru soluționarea diverselor întrebări ce apar pe parcursul Cercetării sau examinării cauzelor penale.  Prin apelare la cunoștințele speciale în calitate de unul din genurile de probe, legiuitorul Subliniază importanța acestora și necesitatea aplicării lor în timpul descoperirii și Cercetării infracțiunilor, Iar acest lucru, la rândul său, ia făcut pe cercetătorii criminaliști și procesualiști să răspundă la necesitățile concret ale practicii.  În conformitate cu legislația în vigoare, în practica de urmărire penală și judiciară a republicii Moldova aceste cunoștințe speciale, în mod procedural, sunt utilizate în trei forme: 1.  Participarea specialistului la efectuarea acțiunilor procesuale; 2.  Constatarea tehnico științifică sau medicul legală; 3.  Efectuarea expertizei judiciare.  Cea mai simplă formă de utilizare a cunoștințelor speciale în procesul penal este participarea specialistului la efectuarea acțiunilor procesuale. 2.2 (5) Specificați instituțiile de expertiză judiciară din Republica Moldova.

Expertiza judiciară ocupa pe bună dreptate nu doar în loc impunător în cadrul procesului penal civil sau contravențional, dar, fiind o verigă importantă a realizării actului de justiție, are și un rol decisiv în cadrul unui stat de drept.  Principalele instituții de expertiză judiciară din Republica Moldova sunt: 1.  Centrul Național de Expertize Judiciare  de pe lângă ministerul justiției este instituția de stat specializată și coordonatoare a practicii în domeniul expertizei judiciare.  1) generalizarea practicilor de efectuare a expertizelor judiciare; 2) elaborarea măsurilor de perfecţionare a practicii de efectuare a expertizei judiciare; 3) identificarea aspectelor problematice în domeniul expertizei judiciare şi propunerea metodelor, procedeelor şi tehnicilor de expertiză judiciară în vederea soluţionării acestora; 4) asigurarea organizării formării iniţiale şi continue a experţilor judiciari; 5) organizarea efectuării expertizelor judiciare şi extrajudiciare.  În conformitate cu un funcțiile de bază grevin, centrul Efectuează și expertizei judiciare și extrajudiciare, după cum urmează: 1.  Grafoscopică; 2.  De stabilire a autorului; 3.  Tehnică a actelor; 4.  Traseologică; 5.  Balistică; 6.  Fibrelor, materialelor fibroase și articolelor fabricate din ele; 7.  Materialelor fibroase supuse distrugerii prin ardere; 8.  Produselor petroliere și substanțelor lubrifiante; 9.  Polimerilor și mase plastice; 10.  Lichidelor care conțin alcool; 11.  Substanțelor narcotice, preparatelor medicamentoase cu efecte puternice; 12.  Solului; 13.  Sticlei, ceramicii și articolelor fabricate din ele; 14. Circumstanțelor accidentelor rutiere; 15.  Traseul logică a vehiculelor; 16.   Chimică; 17. contabilă; 18. economică; 19. instalațiilor mecanice; 20. tehnicii incendiare, etc. Beneficiari ai serviciilor centrului sunt toate organele de urmărire penală și instanțele de judecată, precum și persoanele fizice și juridice din Republica Moldova. 2.  Centrul Tehnic-Criminalistic și Expertizei Judiciare al Inspectoratului General al Poliției.   Această subdiviziune specializată acorda asistență tehnicocriminalistică poliției la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, și efectuează, în ordinea stabilită, următoarele genuri de expertize judiciare și constatări tehnicoștiințifice: 1)  dactiloscopică; 2)  grafoscopică;

3) tehnică a documentelor; 4) portretul; 5) balistică; 6) dispozitivelor radioelectronice; 7) tehnică a sistemelor informatice; 8) tehnică a videofonogramelor; 9) identificarea persoanei după voce; 10) identificarea autenticității fotografiilor digitale, etc. Atribuțiile acestuia: 1) efectuează, în ordinea stabilită, expertize judiciare şi constatări tehnicoştiinţifice; 2) analizează şi generalizează practica expertizelor judiciare, constatărilor tehnico-ştiinţifice, întreprinde măsuri menite să contribuie la descoperirea şi investigarea infracţiunilor prin efectuarea expertizelor judiciare şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, precum şi identifică problemele prioritare în domeniu; 3) implementează proceduri moderne şi eficiente de examinare în scopul întocmirii unor concluzii argumentate la evaluarea circumstanţelor şi cauzelor infracţiunilor; 4) organizează seminare teoretico-practice, schimburi de experienţă şi instruiri cu participarea angajaţilor subdiviziunilor subordonate IGP şi altor organe de drept, precum şielaborează indicaţii metodice şi instrucţiuni pentru domeniul de competenţă; 5) efectuează instruirea şi atribuirea ulterioară în ordinea stabilită a calificării de expert judiciar, precum şi atestarea şi atribuiea gradului de calificare experţilor judiciari. Centru de Medicină Legală este o instituție publică pe lângă ministerul sănătății, de expertiză judiciară specializată în domeniul medicinii legale. Centrul efectuează următoarele forme de constatări şi expertize medicolegale:             1) privind cadavrele, părţile de cadavre;             2) privind persoanele, în baza documentelor medicale, materialelor cauzelor penale, civile şi de altă natură pentru constatarea:             a) gravităţii vătămării corporale;             b) stării de sănătate, simulării, disimulării, agravării, a bolilor artificiale şi a automutilării;             c) stărilor sexuale contestabile şi în cazul agresiunilor cu caracter sexual;             d) stării de ebrietate alcoolică şi narcotică;             e) identităţii, vîrstei persoanei;             f) volumului incapacităţii generale şi profesionale de muncă;             3) biologice;             4) pentru stabilirea filiaţiei;             5) toxico-narcologice;             6) medico-criminalistice, inclusiv traseologice şi de stabilire a identităţii după oseminte;             7) histopatologice;

            8) alte forme de cercetare medico-legală, în conformitate cu legislaţia în vigoare.             13. Efectuarea constatărilor/expertizelor medico-legale.             Expertizele şi constatările medico-legale sunt efectuate de către experţii judiciari medico-legali titulari încadraţi în subdiviziunile Centrului, colaboratorii Catedrei medicină legală a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, iar în caz de necesitate – şi de experţi judiciari medicolegali delegaţi.             Centrul de Medicină Legală asigură în regim non-stop examinarea cadavrului la faţa locului; autopsii urgente în cazuri de excepţie, examinarea cazurilor de agresiuni cu caracter sexual, precum şi în alte cazuri cînd există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt.             Materialul biologic prelevat în cadrul examinării cadavrelor şi persoanelor în subdiviziunile teritoriale este ambalat în modul corespunzător de către expertul judiciar medico-legal şi expediat pentru cercetări în laboratoarele respective ale Centrului.             La solicitarea experţilor judiciari medico-legali, instituţiile medicosanitare publice contribuie la efectuarea constatărilor/expertizelor medico-legale prin consultaţiile specialiştilor, efectuarea investigaţiilor paraclinice. Direcția Expertizei Judiciare a Centrului Național Anticorupție,  este o structură publică specializată în cadrul acestui organ și are competențe de a efectua următoarele clase și tipuri de expertize judiciare:  1. Criminalistice tradiționale, cum sunt:  dactiloscopică,  traseologică,  grafoscopică,  balistică,  stabilirea autorului,  tehnică a documentelor; 2. Criminalistice ne tradiționale: fonoscopică,  a materialelor și substanțelor; 3. Inginerești-economice:  contabilă,  financiar-bancară,  inginero-economică; 4.  Inginerești-tehnice:  autotehnică,  mijloace tehnice de calcul,  informatice.  Secția de expertize psihiatrice a Spitalului Clinic republican de Psihiatrie are în atribuțiile sale este actuala la solicitarea organelor de Drept, a expertizei persoanelor precum și expertiză psihiatrică postumă.  Din categoria structurilor private de expertiză judiciară fac parte: 1. Centrul de Expertiză Independent, care efectuează mai multe tipuri de expertiză, cum ar fi: criminalistice, autotehnice, în construcții. 2. Întreprinderea individuală, „Malai ezpertize-consulting„  care este tuia de expertizei economice și contabile. 3. Experți particulari atestați și incluși în Registrul de Stat al experților judiciari. Aceștia, de obicei, sunt foști experți ai instituțiilor specializate de stat, care stau pensionat și au trecut la profesia liberă, cu cunoștințe profunde și o bogată practică în domeniu.  2.3 (7) Analizați rolul și locul expertizei judiciare în probatoriul penal. Expertiza juridicară și raportul de expertiză este un mijloc de probă care nu are o forță probantă superioară față de alte mijloace de probă. Totuși, datorită caracterului său științific, concluziile raportului de expertiză plasează pe o poziție superioară această probă în ansamblul probator. Având în vedere că este dispus de către instanță și se realizează de către specialiști care se bucură de recunoaștere în

ce privește caracterul științific al analizelor lor, raportul de expertiză judiciară se bucură de o poziție privilegiată, câtă vreme nu este combătut de alte probe. Având în vedere că forța probantă a raportului de expertiză judiciară se bazează pe reputația științifică a expertului, combaterea raportului de expertiză judiciară se poate realiza doar prin două modalități: a) demonstrarea faptului că raportul de expertiză conține concluzii irelevante în cauză, și, prin urmare, nu vor fi luate în considerare de instanță; b) obținerea unui raport de expertiză extrajudiciară, a unor opinii ale specialiștilor sau a unor declarații de martori care se bucură de o apreciere științifică superioară. ........................................................................................................................... TEST nr. 34 Subiectul I. Organizarea cercetării infracțiunilor 1.1. (3) Prezentați conceptul de organizare a cercetării și sistemul de decizii și activități procesuale și tactice. Prin opinia mai multor cercetători, Organizarea Cercetării este selectarea rațională, distriburea și antrenarea eforturilor, uneltelor și mijloacelor de care dispune anchetatorul, crearea și utilizarea condițiilor optime pentru asigurarea și atingerea scopurilor procedurii judiciare. Prin urmare stabilim că organizarea Cercetării cauzei penale prezintă activitatea rațională a ofițerului de urmărire penală, care include un anumit complex de decizii și acțiuni orientat spre constatarea evenimentului ilicit, identificarea persoanei infractorului, stabilirea vinovăției acesteia și altor circumstanțe care au importanță pentru soluționarea sarcinilor procesului penal. 1.2. (5) Determinați situațiile tipice de organizare a cercetării și sarcinile acestora. În funcție de situația creată în momentul pornirii cauzei penale, organizare Cercetării infracțiunilor dispune de următoarele variante: 1.  Organizarea Cercetării în legătură cu faptul depistării cazului prejudiciabil, când infractorul este ținut în flagrant sau să autodenunțat; 2.  Organizarea Cercetării în legătură cu examinarea materialelor dosarului special sau pe cauza disjungată; 3. organizarea Cercetării în legătură cu depistare infracțiuni comise, când autorul nu este cunoscut.  Pentru primele două situații, este caracteristic faptul că, în momentul pornirii urmăririi penale, persoana suspectă este cunoscută.  Chiar de la începutul Cercetării în acest caz există posibilități pentru organizarea și desfășurarea acțiunilor de urmărire penală orientat spre depistarea și fixarea ridicarea probelor suplimentare ale infracțiunii comise de persoana concretă, în unele cazuri, chiar cu participarea ei din mijlocită.  Măsurile speciale de investigație se planifică și se aplică în raport cu persoanele congruente, implicate în infracțiunea cercetată.

 Sarcinile primordiale ale organizării Cercetării în aceste două cazuri sunt: -  determinarea corectă a complexului de acțiuni procedurale și a măsurilor speciale de investigație pentru depistarea, fixarea și ridicare a probelor infracțiunii; -  aplicarea la timp față de infractori a măsurilor de reprimare pentru ca asa nu să se ascundă de urmărire penală și judecată ori să nu pună piedici în stabilirea adevărului; - verificarea, pe cale procesuală și prin alte mijloace, a probelor disponibile ale infracțiunii; - obținerea datelor suplimentare despre cazul prejudiciabil cercetat; -  de investigație operativă în scopul identificării și reținerii adevăraților organizatori și conducători ai grupelor criminale; -  scoaterea în vileag a altor legături criminale ale suspecților și al locurilor de păstrare a corpurilor delicte. 1.3. (7) Evaluaţi elementele și scopul organizării procesului de cercetare a infracțiunii concrete. Studierea practicii organelor de urmărire penală ne permite să delimităm cele mai caracteristice elemente ale conținutului activităților în vederea organizării și desfășurării Cercetării infracțiunilor.   La ele se referă: 1.  Obținerea sau culegerea și analiza informației inițiale despre infracțiunea; 2.  Efectuarea acțiunilor de urmărire penală inițiale și de neamânat, a măsurilor speciale de investigații în legătură cu cauza penală; 3.  Elaborarea versiunilor de urmărire penală și planificarea Cercetării infracțiunilor; 4.  Efectuarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații; 5.  Interacțiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative, tehnice, cu alte organe de drept, inclusiv din alte state pentru rezolvarea sarcinilor procesului penal; 6.  Analiza și controlul activității de urmărire penală pe cazul concret.  Elementele enumerate Pentru organizarea Cercetării infracțiunilor se manifestă în practică atât Independent, cât și în îmbinare ori între un anumit ansamblu.  Organizare Cercetării faptelor penale are drept copt rezolvarea următoarelor sarcini: 1.  Contracararea imediată a infracțiunii și localizarea consecințelor posibile; 2.  Clarificarea situației reale și adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală a persoanelor concret; 3.  Determinarea corectă a complexului de decizii și acțiuni procesuale și ne procesuale necesare, a măsurilor speciale de investigații în situația creată; 4.   Asigurarea soluționării sarcinilor procedurii penale, protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, menținerea ordinii de Drept și apărarea securității interne a statului; 5.  Indeplinirea măsurilor necesare de profilaxie și prevenție în legătură cu depistarea infracțiunii.

 Aspectele menționate nu diminuează rolul și importanța sarcinilor altor instituții și organe de stat și totodată, nu asimilează funcțiile lor, ce au dreptul la existență de sine stătătoare. Subiectul II. Etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor. 2.1 (3) Definiți noțiunea și estimați etapele de cercetare criminalistică a infracțiunilor. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor este veriga de legătură între normele de drept şi cele de tactică. Astfel, cercetarea infracțiunii este o acțiune care se realizează după rezultatul planificării cercetării faptei prejudiciabile, de obicei, după realizarea acțiunilor inițiale și de neamânat de urmărire penală, se reflectă într-un document denumit planul cercetării cauzei penale. Pentru a efectua cercetarea infracțiunilor, se elaborează un plan de activitate complicată de analiză și evaluare. Esența acestui plan constă în schițarea programului de activitate a ofițerului de urmărire penală după un anumit algoritm. Acest plan poate fi modificat, perfectat sau schimbat în orice moment, în funcție de datele acumulate în cauză. Un astfel de plan conține următoarele elemente: 1. Denumirea faptei supuse cercetării și numărul cauzei penale. 2. Fabula actului infracțional (ce, unde, când, cine, cum, cu cine, cu ce scop). 3. Versiunile de urmărire penală (atât cele generale, cât și cele particulare) elaborate în baza datelor faptice acumulate în legătură cu cercetarea cazului. 4. Acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații, alte activități, ce urmează a fi efectuate întru verificarea versiunilor elaborate, acumularea de noi probe si stabilirea adevărului, atragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor. 5. Termenele şi responsabilii de efectuare a acțiunilor de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații, precum și a altor activități. 6. Observațiile sau notițele referitoare la realizarea acțiunilor şi măsurilor planificate. 7. Ceretarea minuțioasă a elementelor identificate în urma acțiunilor procesuale aplicate de organele de drept. 8. Ridicarea de obiecte care conține anumite informații referitor la fapta comisă. 9. Crearea după necesitate a unui grup de lucru constituit din experți judiciari, experți criminaliști, medici legiști etc, în dependență de tipu infracțiunii. 10. Combinarea utilă a activităților de urmărire penală cu mărusile speciale de investigație, determinarea cercului de probe ce urmează a fi clarificate și verificate prin investigații. 2.2 (5) Distingeți sarcinile fiecărei etape de cercetare a infracțiunilor a. Etapa initiala a cercetarii infracțiunii: La etapa inițială a cercetării cauzei penale, se soluționează următoarele sarcini importante: - contracararea și prevenirea acțiunilor criminale şi a altor acțiuni ilegale evitarea unor posibile, dar indezirabile, consecințe pentru societate sau pentru stat;

- orientarea ofițerului de urmărire penală, procurorului în circumstanțele faptei săvârşite, analiza situației reale de urmărire penală și elaborarea versiunilor generale referitor la infracțiunea săvârșită; - determinarea circumstanțelor care urmează a fi stabilite, a acțiunilor inițiale de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație care trebuie efectuate în scopul obținerii probelor infracțiunii concrete; - asigurarea pe cale procesuală și specială de investigație a culegerii și fixări tuturor probelor care în timp scurt pot fi pierdute; - identificarea, căutarea și reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiunii concrete; - obținerea datelor necesare pentru pregătirea și desfăşurarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație, precum și pentru prevenirea infracțiunilor; - stabilirea cauzelor şi condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunii concrete. b. Etapa ulterioara a cercetarii Sarcinile de baza a etapei ulterioare a cercetarii infracțiunilo sunt de a stabili: a) daca aceasta infractiune a fost savirsita de persoana care a fost stabilita ca banuita in comiterea infracțiunii; b) daca au fost coparticipanti; c) in ce conditii a fost ea savirsita; d) care sunt cauzele si conditiile ce au conditionat savirsirea infracțiunii. Deoarece banuitul, in aceasta perioada are destula informatie despre rezultatele cercetarii este cointeresat direct in cercetarea acestui caz, in momentul punerii sub invinuire el conducindu-se de interesele sale personale, isi alege o pozitie determinata fata de cele comise si fata de invinuirea inaintata. Situatiile tipice conditionat de pozitia banuitorului sunt: a) el recunoaste complet vinovatia sa; b) recunoaste partial vinovatia; c) nu recunoaste vinovatia sa. 2.3 (7) Analizați conținutul procesului de cercetare (investigare) criminalistică a infracțiunilor. Procesul de cercetare a unui caz penal poate fi înţeles şi ca o serie de decizii şi acţiuni procesuale şi tactice pe care trebuie să le efectueze ofiţerul de urmărire penală. Aspectele psihologice ale situaţiei concrete de urmărire penală constituie doar un caz particular al psihologiei subiectului în general. Situaţia de urmărire penală prezintă starea de fapt constituită la un anumit timp dintr-un sistem informaţional dinamic ale cărui elemente sunt semnele esenţiale şi proprietăţile împrejurărilor care au importanţă pentru cazul examinat, relaţiile stabilite între ele, precum şi între participanţii la proces, rezultatele reale sau cele posibile. Activitatea de urmărire penală cuprinde nu numai obţinerea informaţiei, dar şi evaluarea acesteia sub toate aspectele, inclusiv sub cele logice, precum şi acţiunile volitive din faza finală a procesului.  Tocmai de aceea modelul  situaţiei de urmărire penală este nu numai o concluzie logică trasă dintr-o serie de realii şi probabilităţi, dar şi

un fel de decizie informaţională privitor la cele întâmplate, cele ce se întâmplă în cazul cercetat sau ce ar putea să se întâmple. Succesul soluţionării unei situaţii de urmărire penală este determinat în mare măsură de cunoștințele și experienţa profesională, precum și de cunoștințele din alte domenii, pe care le posedă ofițerul de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală totdeauna trebuie să manifeste prudenţă în cazul unor interviuri sau publicării în presă a unor materiale care vizează un dosar sau altul. Pentru că în cazurile în care cercetările  nu sunt terminate, datele preliminare publicate pot fi percepute ca fapte sigure, iar „operativitatea” şi graba presei sunt foarte periculoase pentru stabilirea adevărului. În aceste cazuri mass-media  parcă ar scoate sentinţa, formând o convingere prematură, poate şi eronată, a publicului. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să opună rezistenţă acestei convingeri, pomenindu-se astfel într-o situaţie defel uşoară. Asupra sa vor plana neapărat opiniile deja expuse în presă şi atmosfera creată în jurul cazului cercetat.

TEST nr. 35 Subiectul I. Tactica audierii bănuitului, învinuitului 1.1. (3) Prezentați principiile tactice generale și regulile de audiere a bănuitului, învinuitului. În cadrul audierii persoanei bănuite sau a învinuitului sunt necesare a fi respectate reguli tactice generale de audiere precum ar fi: 1. Primirea persoanei între o manieră corectă, civilizată; 2.  Crearea unui cadru sobru de ascultare, lipsiți de factori stresanți, care pot sustrage atenția persoanei respective, precum și comportarea ofițerului de urmărire penală într-un mod calm, încurajator, fiind contraindicată atitudinea delirantă, de răceală, sfidare, aroganță; 3.  Se primească la timp și corect persoana citată, să o convingă pe acesta de imparțialitate și obiectivitatea sa. Ca principii generale ale tacticii audierii pot fi menționate caracterul activ al ofițerului de urmărire penală,  perseverența acestuia în atingerea scopului scontat,  obiectivitatea și plenitudine,  evidența particularităților psihologice ale persoanei audiate. 1.  Caracterul activ al audierii presupune că ofițerul de urmărire penală trebuie să dețină inițiativa și să dirijeze toată procedura acestei importante acțiuni procesuale, utilizând procedeele tactice corespunzătoare. 2.  Perseverența audierii presupune efectuarea acestei acțiuni procesuale după o pregătire profundă și un plan bine chibzuit pentru a obține de la cel audiat a anumitor date,  și nu a oricărei informații.  Acest principiu se fundamentează pe determinarea corectă de către ofițerul de urmărire penală în fiecare caz a obiectului audierii. 3.  Obiectivitatea și plenitudinea audierii se manifestă în aceea Că ofițerul de urmărire penală nu te trebuie să neglijeze declarațiile făcute de persoana audiată dacă ele se referă la cazul cercetat sau să ne modifice, consemnând-ule în procesulverbal al audierii, după bunul său plac.

1.2. (5) Determinați situațiile tipice de audiere a bănuitului, învinuitului și procedeele tactice aplicabile în cazul când acesta face declarații false. Printre cele mai răspândite și eficace procedee tactice de audiere a bănuiților, învinuiților, care nu dau declarații veridice se numără: 1.  Stimularea calităților pozitive ale bănuitului învinuitului; 2.  Detalii zarea și concretizare declarațiilor făcute de bănuit, învinuit; 3.  Efectuarea audierilor repetate pe aceleași circumstanțe; 4.  Utilizarea probelor existente în cauză; 5.  Utilizarea datelor operativ și speciale de investigații; 6.  Efectuarea confruntărilor.  În anumite situații, când bănuitul, învinuitul nu este în stare să prezinte răspunsuri la întrebările concrete, să desfășoare în detaliu al venimentul produs, el este nevoit să recunoască falsificarea declarațiilor făcute și să treacă la depunerea explicațiilor veridice.  De obicei, bănuitul, învinuitul care face declarații intenționat false le expune sub aspect general, fără nominalizări, detalii concrete.  1.3. (7) Evaluaţi elementele organizării procesului de cercetare a infracțiunii concrete Studierea practicii organelor de urmărire penală ne permite să delimităm cele mai caracteristice elemente ale conținutului activităților în vederea organizării și desfășurării Cercetării infracțiunilor.   La ele se referă: 1.  Obținerea sau culegerea și analiza informației inițiale despre infracțiunea; 2.  Efectuarea acțiunilor de urmărire penală inițiale și de neamânat, a măsurilor speciale de investigații în legătură cu cauza penală; 3.  Elaborarea versiunilor de urmărire penală și planificarea Cercetării infracțiunilor; 4.  Efectuarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală și măsurilor speciale de investigații; 5.  Interacțiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative, tehnice, cu alte organe de drept, inclusiv din alte state pentru rezolvarea sarcinilor procesului penal; 6.  Analiza și controlul activității de urmărire penală pe cazul concret.  Elementele enumerate Pentru organizarea Cercetării infracțiunilor se manifestă în practică atât Independent, cât și în îmbinare ori între un anumit ansamblu.  Organizare Cercetării faptelor penale are drept copt rezolvarea următoarelor sarcini: 1.  Contracararea imediată a infracțiunii și localizarea consecințelor posibile; 2.  Clarificarea situației reale și adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală a persoanelor concret; 3.  Determinarea corectă a complexului de decizii și acțiuni procesuale și ne procesuale necesare, a măsurilor speciale de investigații în situația creată; 4.   Asigurarea soluționării sarcinilor procedurii penale, protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, menținerea ordinii de Drept și apărarea securității interne a statului;

5.  Indeplinirea măsurilor necesare de profilaxie și prevenție în legătură cu depistarea infracțiunii.  Aspectele menționate nu diminuează rolul și importanța sarcinilor altor instituții și organe de stat și totodată, nu asimilează funcțiile lor, ce au dreptul la existență de sine stătătoare. Subiectul II. Metodica criminalistică 2.1 (3) Prezentați noțiunea, structura și conținutul metodicii criminalistice. Metodică criminalistică este o parte integrantă ei științe criminalistice și prezintă un sistem optim de teze științifice și recomandări practice virgula elaborat în baza studierii legităților activității infracționale și criminalistice, ținând cont de cerințele procesuale în procesul cercetării unor categorii de infracțiuni. Metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracțiuni conține anumite teze generale, recomandări ștințifice, procedee și metode particulare, elaborate în scopul soluționării eficace a sarcinilor urmăririi penale. Aceste teze și recomandări sunt direcționate spre o mai bună organizare şi efectuare a investigațiilor criminalistice pe anumite categorii de infracțiuni. Fiecare metodică particulară  de cercetare a anumite categorii de infracțiuni se bazează pe generalizarea experienței organelor de urmărire penală și are o structură unică, care asigură, din cea mai mare măsură, consecutivitatea respectivă, obiectivitatea, oportunitatea, deplinătatea acțiunilor procesuale și tactice, care corespund etapelor de bază a investigării cazurilor penale.  O astfel de structură a metodicilor particulare de cercetare este constituită din: 1.  Modelul criminalistic sau caracteristica criminalistică al categoriei respective de infracțiuni; 2.  Situațiile tipice și versiunile generale de urmărire penală; 3.  Acțiunile inițiale de urmărire penală și măsurile speciale de investigație; 4.  Acțiunile ulterioare de urmărire penală și măsurile speciale de investigație; 5.  Particularitățile efectuării unor acțiuni de urmărire penală pap categoria dată de infracțiuni.  2.2 (5) Specificați esența activității de cercetare a infracțiunilor și etapele acesteia Cercetarea infracțiunii este n ansamblu de acțiuni procesuale care se realizează după rezultatul planificării cercetării faptei prejudiciabile, de obicei, după realizarea acțiunilor inițiale și de neamânat de urmărire penală, se reflectă într-un document denumit planul cercetării cauzei penale. Esența primordială a acesteia este de a parcurge un șir de etape în vederea stabilirii circumstanțelor de fapt și de drept, precum și acumularea de informații concrete despre fapta săvârșită. a. Etapa initiala a cercetarii infracțiunii: La etapa inițială a cercetării cauzei penale, se soluționează următoarele sarcini importante:

- contracararea și prevenirea acțiunilor criminale şi a altor acțiuni ilegale evitarea unor posibile, dar indezirabile, consecințe pentru societate sau pentru stat; - orientarea ofițerului de urmărire penală, procurorului în circumstanțele faptei săvârşite, analiza situației reale de urmărire penală și elaborarea versiunilor generale referitor la infracțiunea săvârșită; - determinarea circumstanțelor care urmează a fi stabilite, a acțiunilor inițiale de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație care trebuie efectuate în scopul obținerii probelor infracțiunii concrete; - asigurarea pe cale procesuală și specială de investigație a culegerii și fixări tuturor probelor care în timp scurt pot fi pierdute; - identificarea, căutarea și reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiunii concrete; - obținerea datelor necesare pentru pregătirea și desfăşurarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigație, precum și pentru prevenirea infracțiunilor; - stabilirea cauzelor şi condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunii concrete. b. Etapa ulterioara a cercetarii Sarcinile de baza a etapei ulterioare a cercetarii infracțiunilo sunt de a stabili: a) daca aceasta infractiune a fost savirsita de persoana care a fost stabilita ca banuita in comiterea infracțiunii; b) daca au fost coparticipanti; c) in ce conditii a fost ea savirsita; d) care sunt cauzele si conditiile ce au conditionat savirsirea infracțiunii. Deoarece banuitul, in aceasta perioada are destula informatie despre rezultatele cercetarii este cointeresat direct in cercetarea acestui caz, in momentul punerii sub invinuire el conducindu-se de interesele sale personale, isi alege o pozitie determinata fata de cele comise si fata de invinuirea inaintata. Situatiile tipice conditionat de pozitia banuitorului sunt: a) el recunoaste complet vinovatia sa; b) recunoaste partial vinovatia; c) nu recunoaste vinovatia sa. 2.3 (7) Analizați elementele și rolul metodicilor particulare în cercetarea infracțiunilor. Metodicile particulare sunt direcționate spre cercetare și Descoperirea infracțiunilor de o anumită categorie. Din punct  de vedere procesual și criminalistic, aceasta presupune constatarea evenimentului infracțional, a tuturor circumstanțelor actului prejudiciabil, precum și identificarea bănuitului, probare vinovăției și descoperirea infracțiunii săvârșite.  Numai în așa mod orice persoană care a săvârșit O infracțiune va fi pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nu va fi trasă la răspundere penală și condamnată neîntemeiat. Metodică particulară  de cercetare a anumite categorii de infracțiuni se bazează pe generalizarea experienței organelor de urmărire penală și are o structură unică, care asigură, din cea mai mare măsură, consecutivitatea respectivă, obiectivitatea,

oportunitatea, deplinătatea acțiunilor procesuale și tactice, care corespund etapelor de bază a investigării cazurilor penale.  O astfel de structură a metodicilor particulare de cercetare este constituită din: 1.  Modelul criminalistic sau caracteristica criminalistică al categoriei respective de infracțiuni; 2.  Situațiile tipice și versiunile generale de urmărire penală; 3.  Acțiunile inițiale de urmărire penală și măsurile speciale de investigație; 4.  Acțiunile ulterioare de urmărire penală și măsurile speciale de investigație; 5.  Particularitățile efectuării unor acțiuni de urmărire penală pap categoria dată de infracțiuni.