Trecutul unei iluzii [PDF]

Zitiervorschau

FRANC;OIS FURET s-a născut în 1927. Ist ori c , specialist în­ deosebi al perioadei moderne şi al Revoluţiei franceze, este profesor la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales şi la University of Chicago. Este autorul unnătoarelor lucrări: La Revolution ji-anr;aise (cu Denis Richet), 1965; Lire el ecrire: l' alphabhisation des Fran�:ais de Calvin a Jules Ferry ( cu Jacques Ozouf), 1977; Penser la Revolution franf3:aise, 1978; L'Atelier de I'Histoire, 1982; Marx et la Revolutionji-anr3:aise, 198 6 ; La Gauche et la Revolution au mi/ieu du X/Xc siecle, Edgar Quinet et la question du jaco­ bisme,

1865-1870, 198 6; La Revolution (1 770-1880),

1988; Dictionnaire critique da la Revolution franr;aise

(volum colec tiv al cărui coordonator este alături de Mona Ozouf) , 1988; La Republique du Centre (în colabo r are cu Iacques Iulliard şi Pierre Rosanvallon), 1988; Les Orateurs de la Revolution, voI. 1: Les Constituants (cu Ran HaI6vi), 1989; La Gironde et les Girondins, 1991. A îngr ijit mai multe ediţii de texte clasice ale perioadei, multe din lucrările sale fiind traduse în numeroase limbi.

FRAN Alan Bul1ock, Hitler and Stalin. Parallel Lives, A. Knoff, New York, 1992 ; traducere în franceză : Hitler et Sfaline. Vies paralleles, Albin Michel-Robert Laffont, 1 994, 2 voI.

1 98

TRECUTUL UNEI ILUZ II

Această istorie are o preistorie, care şi ea a început rău , cum am văzut : bolşevicii n-au încetat să caute complicităţi cu Germania, însă au recoltat numai eşecuri. Au văzut în ea condiţia şi garanţia revoluţiei proletare în Europa, iar ea le-a infirmat radical previziunile şi speranţele. Au fost înşelaţi atît de ideologia, cît şi de experienţa lor. " D efetismul revoluţionar" pre­ conizat de Lenin, adăugat la dezagregarea annatei ţariste, i-a adus pe bolşevici la putere. Dar reţeta nu funcţionează în Germania. Înfrîngerea mi­ litară a răvăşit într-adevăr regimul politic, dar nu a împins poporul spre revoluţia comunistă, cu atît mai mult cu cît precedentul bolşevic a mobilizat res turile annatei şi marile detaşamente ale clasei muncitoare , rămase fidele vechiului drapel al social-democraţiei. Eşecul "revoluţiei"

din 1 9 1 9

a demon­

strat-o : în Germania, departe de a fi un element de mobilizare masivă a poporului, umbra S ovietelor uneşte împotrivă-le atît ceea ce rămîne din corpul ofiţeresc, cît şi pe duşmanii săi juraţi - social-democraţii. Aceşti vechi adversari îşi păstrează totuşi unii faţă de alţii, şi cu îndreptăţire, toate rezer­ vele : au viziuni diferite despre viitorul naţional. Dar, prinşi în polarizarea po­ litică creată de spectrul unei revoluţii de tip bolşevic, îşi dau mîna pentru a contracara riscul acestei aventuri şi a nu pierde controlul asupra viitorului. Ru sia mai mult s-a dezagregat decît a fost propriu-zis învin s ă. Dim­ potrivă, Germania era învinsă, dar nu s - a " dezagregat " . Iar sentimentul public ce supravieţuia acestui război era, mai mult ca oricînd, cel naţional : aici stă tot secretul eşecului bolşevic în

q ermania.

Lucru atît de adevărat,

încît după 1 9 1 9 Lenin şi Komintemul au făcut un loc, în strategia lor, neferi­ cirii naţionale germane : aceasta ar putea fi canalizată contra imperialismului francez, ieşit învingător din conflict. Dar, departe de

a

reuşi s ă bolşevizeze

naţionalismul gennan, această strategie ajută mai curînd ideea unui s ocia­ lism naţionalist, ostil deopotrivă Moscovei şi Parisului. Cînd trimisul spe­ cial al Kominternu lui în Germania, Radek, salută eroismul tînărului nazist S chlageter, împu şcat de francezi în mai 1 923 pentru " s abotaj " 47 , el serveşte prea puţin cauza revoluţiei proletare, în schimb oferă un sprijin suplimentar ideii de bază a naţionalismulu i . Căci Gennania d e după război s eamănă întrucîtva c u Italia, într-o versiune mai radicală şi mai tragică. Sfîrşitul statului constituţional şi al monarhiei jumătate burgheză, jumătate aristocratică s-a consumat pe cîmpurile de luptă unde s-au înfruntat popoarele înannate. Dacă

ar

fi fost victorios , Imperiul

german de după război ar fi trebuit să le facă un loc în societate nenumăraţilor supravieţuitori de la Verdun şi de pe S omme, plebe unificată de războiul de tranşee, aflată în căutarea unei ordini politice care să fie la înălţimea s acri­ ficiilor sale. Învins , dispărînd în dezastrul militar, el nu mai e în măsură să 47 La 9 mai 1 923, un tribunal militar francez l-a condanmat la moarte pe locotenentul Schl ageter, veteran al detaşamentelor paramilitare şi şef al unui comando de luptă împotriva ocupaţiei franceze. Executarea lui Schlageter, la 26 mai, a provocat o masivă indignare în Germania.

COMUNI S M ŞI FAS CISM

1 99

dea socoteală în ce priveşte sensul războiului, şi nici nu lasă un moştenitor legal, capabil să răspundă la această întrebare fundamentală. într-adevăr, gu­ vernarea social-democraţilor, care-i succedă Kaise:t:Ului prin forţa Împreju­ rărilor, în vîltoarea înfrîngerii, îi reprezintă pe nişte oameni care-au făcut războiul fără a-l iubi sau urî : poziţie de mijloc ce putuse avea logica ei, neconştientă sau asumată, la mulţi combatanţi, dar care la ora bilanţului îi lăsa dezarmaţi pe responsabili. Aceştia nu aveau nici posibilitatea de a invoca democraţia wilsoniană ca finalitate a conflictului, căci ar fi însemnat să-şi însuşească argumentul învingătorilor. Ei, care fonnau guvernul învinşilor, erau socialişti : socialismul avea în Germania rădăcini mai adînci decît democraţia. Or, răspunsul " s ocialist" la Întrebarea privind sensul războiului venise

din altă parte :

de la Revoluţia din Octombrie. Pentru a-i combate forţa revo­

luţionară, pentru a s alva Germania de o fundătură bolşevică, s ocial-demo­ craţilor nu le-ar fi fost suficient s ă se sprijine pe rămăşiţele unei armate tradiţionale. Ceea ce, împreună cu ei, a înfrînt bolşevismul în anii aceia, e mai puţin statul-maj or al tradiţiei, cît o altă forţă revoluţionară, de dreapta, ieşită din război : acele grupuri militare sau paramilitare născute din dezas ­ trul german şi indispensabile noii Republici. Spiritul lor, format în cama­ raderia de tranşee şi de luptă, e total diferit de al vechii armate : este egalitar dup ă ce fu sese ierarhic, comunitar după ce fu sese de " castă" , independent după ce nu cunoscuse decît supunerea. Ele dispreţuiesc legea, dacă legea e produsă de un Parlament ; detestă politica, dacă e făcută de reprezentanţii poporului : sentimente care ar fi putut să-i apropie de bolş evici, dacă nu i-ar fi despărţit de aceştia o prăpastie de netrecut - cea a sîngelui vărsat în război. În realitate, ele au în comun cu bolşevicii forţa credinţei revoluţionare. Dar o folosesc în beneficiul ideii naţionale, În loc să facă elin ea instrumentul răsturnării ordinii sociale. De aceea bolşevicii sînt primii pe lista celor detes­ taţi : căci ei, spre deosebire de socialişti, propun o interpretare a războiului, iar această interpretare, cu atît mai primejdioas ă cu cît îşi trage forţa din energia lor revoluţionară, duce direct Ia negarea Germaniei. Contra lor, în primul rînd, e îndreptată acţiunea grupurilor paramilitare şi a mulţimii de as ociaţii naţionaliste, ce strigă că războiul a fost pierdut pentru că Germa­ nia a fost trădată ; dar că pînă la urmă Germania îşi va învinge du şmanii din interior pentru a realiza ceea ce prin trădarea lor a fost întrenlpt. În momentul

cînd ideea revoluţionară vine în ajutorul conservatismului german asociindu-i pasiuni insolite, legenda loviturii de pumnal în spate o ajută să contureze un chip al duşmanului. In fond, războiul a radicalizat ideea misiunii speciale a Germaniei în isto­ rie, idee pe care înfrîngerea nu a slăbit-o. Din contră, i-a dat o nouă strălucire, ce-i vine deopotrivă din nefericirea naţională şi din ameninţarea bolşe­ vide În acest nou duel dintre Kultur si Zivilization, social-dem ocratii nu au ,

,

mare lucru de spu s , iar slăbiciunea lor spiritual"ă şi politică e una din marile drame ale epocii. Ca democraţi, şi ca principal sprijin al Republicii de la Weimar, ei incarnează împreună cu Centrul catolic un destin occidental al

200

TRECUTUL U N E I I LU Z I I

Germaniei, optînd pentru Zivilization ; dar ac�s t destin, peffilanent contes ­ tat î n tradiţia naţională, coincide î n plus cu trecerea d e partea învingăto­ filor. Ca socialişti, ei au ieşit din acelaşi trunchi cu bolşevicii ru şi, şi, cu toate că sînt permanent expuşi urii şi loviturilor acestora, nu-i pot combate decît cu mustrări de cuget, ca şi cum ar fi divizaţi lăuntric. Ei sînt prea m arxişti pentru burghezul din ei, ş i prea burghezi pentru ceea ce în fiinţa lor rămîne marxist : şi comuniştii, şi dreapta revoluţionară îi detestă s au îi tratează cu dispreţ. Aşa se face că nici măcar victoriile lor politi ce din

1 9 1 9 - 1 923 , asupra bolşevici lor ca şi asupra naţionaliştilor, nu -i vor aduce Republicii un plu s de !c�itimitate. Iată contextul în care corpu sul de idei şi de reprezentări pus în circulaţie de Hitler devine inteligibil. În toată perioada de după război , Hitler a dospit în această multitudine de organizaţii naţionaliste şi revolu ţionare, în numele micului partid muncitoresc german naţional-socialist , al cărui ş ef a devenit. Nu are, ca Mussolini , un trecut politic. Nu e, ca Stali n , mo ştenitorul unu i partid sau al unui sistem . În viaţa lui de pînă atunci, doar lucruri ce li s-au întîmplat tuturor : epoca, adică perioada de dinainte de război şi cea din timpul războiului, a trecut prin el, ceea ce poate fi o definiţie a anonimatu­ lui. Nici după război, acest om al mulţimii nu se distinge de ea decît printr-o supralicitare a pasiunilor colective : ni meni n-a intcriorizat mai mult decît el denunţarea " crim inalilor din noiembrie" sau a semnatarilor Tratatului de la Versailles . Drept unnare, i storicul, ezitînd să impute unui ins atît de banal crimele atît de nebuneşti ce-i vor marca d omnia, poate fi ispiti t să nu-i atribuie decît u n rol contingent şi secundar : Hitler ar întrupa, prin jocul cir­ cumstanţelor, fat alitatea abstractă şi formidabilă a unui capitalism muribun d ş i cu atît mai feroce. Sînt multe raţiuni, după cum v o m vedea, care a u d at consistenţă unei interpretări atît de absurde. D ar una din ele ţine de faptul că a trebuit ocolită enigma insignifianţei unui om raportată la caracterul de cataclism al acţiunii s ale. Hitler a dat glas nu atît capitalismului, cît pasiunilor germane de după înfrîngere. Ceea ce l-a adus la putere, pe el, pOlnit de atît de jos, pe el, atît de improbabil cancelar, este în primul rînd capacitatea lui de a incanla idei şi spaime împărtăşite de milioane de oameni. Hitler a blestemat democraţia în termeni democratici. A nimicit-o în numele poporului. Nu există ceva mai obscur sau mai puţin cunoscut decît programul dictaturii sale, de vreme ce şi-a

făcut din el atît expozeul livresc, cît şi baza propagandei sale. Mein Kampf este de aceea mijlocul cel mai potrivit pentru a dezlega enigma triumfului său.4f: Căci, în încercarea de a înţelege ce l-a creat pe Hitler, studiul fascinaţiei exerci­ tate de idei asupra pasiunilor este un ghid mai sigur decît analiza intereselor. 48 Nu este important că Hitler şi-a scris caJ1ea după eşecul puciului său bavarez, p ri mu l volum în ti mpul şederi i l a închi soare ( 1 924) , iar al doilea puţin mai tîrzi u. Căci opuI mai mult sistematizează gîndi re a l ui Hi tl er decît îi imprimă o nouă orientare. Acel e aşi mari teme se regăsesc u ş or în discursurile de dinainte de 1 924, ca şi În cele de după.

COMUN I S M Ş I FAS C I S M

20 1

De altfel, a spu s - o el îns u ş i , v orbind de spre "popularitate " ca despre primul fundament al autori tăţii.49 A ştiut din instinct cel mai mare secret al politicii : că pînă şi cea mai rea tiranie are nevoie de consimţămîntul celor t iranizaţi, şi dacă se poate de entuziasmul loL S ecret vechi de cînd lumea, care în vremurile democratice capătă o forţă deosebită, de vreme ce în ele opinia este condiţia pentru orice : ideologia este ceea ce permite să fie uniţi prin sentimente comune cetăţenii izolaţi, făcîndu-i s ă-I recunoască drept conducător pe cel care ştie să le traducă imperativele în emoţii colective. Sub acest aspect , Hitler este ideologul pur, atribuind di scursului său doar ambiţii de m anipu l are şi de putere (nihilist radical în acest sen s ) , şi totuşi crezînd integral în ceea ce spune, împărtăşind cu mulţimea adepţi lor săi credinţa în profeţiile sal e . Hitl er a anunţat dinainte ceea ce a făcut, chiar şi luclurile cele mai cumpl ite , ceea ce adaugă un element de mister succesului său . B olşevicii preluaseră puterea în Rusia în numele unor lozinci ce nu erau ale lor, prec u m "pămînt ţăr an i lor " , chit că mai tîrziu , o dată ajunşi la putere, aveau să-şi pună în aplicare propria ideologie. Hitler însă n-a Încetat să-şi declare culoarea. Exi stă puţine exemple de acţiune istorică programată în a semenea măsură de către i deologie, de la început pînă la sfîrşit. 5 0 Asta nu Înseamnă că ideologia lui Hitler nu-şi are parţial originea în ideile s av ante, ca toate celel alte ideologii ale secolului. Este, Într- adev ăr, şi cazu l lcnini smului, în [omla sa origin ară s au sub cea stalinistă. Dar, la bol şevici , obîrşia intelectuală este unică, iar Lenin c a şi Stalin pot oricînd să-şi găsească refugiu În Marx, inepuizabilă cauţiune economică, istorică, filozofică. Nimic asemănător în cazul l ui Hitler. N-a fost as ociat nici unui mare fil ozof �i de altfel n ici nu -şi revendică înaintaşi. El îşi aj u nge lui în suşi. S - a i nstalat singur Într-un rol pe care scriitorii romantici şi - l atribuiseră cu un veac Înainte : ac ela de mediator între popor şi idei .s l

49 Adolf H i tl e r, Mein Kampj; Franz Eher, M Un ch e n , 1 925 ; tr ad . franceză : Nouvel !es Edit i o n s latines, ] 934 ; reed. ] 97 9, voI . II, cap. 9 , p. 5 1 4. 50 Cea mai bună i ntroducere g en er a l ă în s u b i e c t este : Karl Di etrich Brache-r, The Age of Ideologie!!. A Hisfory of Political Thought in the XXfh Century, tra d . Ewald Osers , S[ M art i n ' s Press, New York, 1 9 8 4 (Zeit de,. Ideologien , Sluttgart, 1 982). SI E mot i v u l pentru care, c e v a m ai tîrzi u, s cri i t ori i şi filozofii dre p t e i revoluţionare germane mai mult vor în s oţ i vi ctoriile nazismului decît îşi v or l ăsa ideile şi opera înghiţite In e l e . Dovadă Cari Schmi u, Sp engl er, Jlinger. Dar c az u l Jui Heidegger este cei mai ce l e b r u . Lucrarea sa Fiinţă şi Timp , re spingînd în tre a ga tradiţi e , a părut o l ovitură de stat fi l ozofică - ura faţă de modem şi faţă de Zivilization căpătă aici forma radi c al ă a negării m et afi zi c ii occidentale, alăturată nu unei n o st al gi i a so c ie t ăţi i "organice", ci v o i nţ ei de a fonda o nouă existenţă eroică, smulsă inautenticului. În "Discursul de rectorat" , H e i degge r însuşi a acreditat analogi i l e po li t i c e pe care poemul său filozofic l e des c hi de a im ag in aţ i e i contemporanilor. Căci , pe n tru a-i oferi lui H i tler binecuvîntarea filozofului, nu-i mai rămînea, comentează K arl Lowith, decît " să i asă din izol area încă semireligi oasă şi s ă

« propriu fiecăru i a » şi dat ori a sa în Dasein propriu-zis g eml an , cu său is t o ri c , i n troducînd în mişc are a general ă a vieţii gennane cursa în gol a cate­ g o ri i l or existenţei (