Tranzitia La Democratie [PDF]

Zitiervorschau

Tranzitia la democratie Secolul XX a fost secolul consolidării democraţiilor contemporane la fel de mult cum a fost şi acela al aparitiei şi rezistentei alternativei acestora, regimurile non-democratice. Procesul care descrie astăzi situaţia lumii post-comuniste a fost în mod convenţional denumit tranziţie. Definită în termeni comuni, tranziţia reprezintă trecerea de la societatea comunistă şi economia planificată la societatea democratică bazată pe piaţa liberă. Procesul vizează „întreaga schimbare a formei de organizare socială de la modelul de tip sovietic la modelul de tip occidental (schimbare politică, economică, socială, culturală)”. Studiile privitoare la schimbarea regimului stabilesc o distincţie între cele 2 faze ale transformării: tranziţie şi consolidare. Tranziţia este centrata în jurul ordinii de criterii formale, minimale ale regimului democratic cere abolirea instituţiilor non-democratice şi stabilirea celor democratice în locul acestora. Tranziţia este completă odată cu alegerile libere, sufragiu universal şi asigurarea unor reguli şi libertăţi formale ancorate în constituţie sau un guvern ales care să guverneze. Consolidarea democratică are ca scop schimbarea completă a regimului prin stabilizarea fundamentului comportamental şi atitudinal. Scopul consolidării democratice este asigurarea unor instituţii democratice sigure sub condiţiile competiţiei democratice şi astfel reduce insecuritatea. Alterarea frecvenţă a regulilor politice poate uneori indica erori în consolidare care face dificilă adaptarea comportamentului şi atitudinilor actorilor astfel încât să se supună regulilor democratice. În mod logic tranziţia are loc înaintea consolidării şi este completă înaintea consolidării sau în acelaşi timp. Doar apoi un regim se poate schimba complet într-o democraţie care satisface criteriile minimale. Între anii 1974 şi 1990, cel puţin 30 de ţări s-au aflat în tranziţie către democraţie, aproape dublând astfel numărul guvernelor democratice din lume. În opinia politologului american Samuel Huntington această epocă a tranziţiilor democratice constituie al treilea val 1

de democratizare din istoria lumii moderne. Mecanismul care a definit transformarea politică în Europa de Centrală şi de Est s-a

transformat într-un fapt de sincronizare sau de imitare a „modelelor” performanţe din Vest, modele care şi-au demonstrat viabilitatea şi funcţionalitatea în timp. Tranziţia postcomunistă a produs rezultate diferite în ceea ce priveşte succesul transformărilor democratice în ţările fostului bloc comunist. Republicile ex-sovietice, spre deosebire de ţările Europei Centrale şi de Est, nu au înregistrat prea multe succese în 1

Samuel Huntington, Al treilea val al democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp 19-40

domeniul realizării reformelor politice şi economice. În comparaţie cu statele Baltice, celelalte republici ex-sovietice se confruntă în continuare cu dificultăţi în aplicarea regulilor şi normelor democratice în organizarea procesului politic. Majoritatea fostelor republici neeuropene ale URSS, practic, au respins idealurile democratice, elitele lor fiind implicate activ în edificarea regimurilor autoritare. România şi Bulgaria s-au înscris într-un proces de reconstrucţie instituţională, legislativă, economică, socială, politică etc., care a avut drept ţintă modernizarea lor şi ocuparea unei poziţii externe favorizante ,structurarea unor economii de piaţă funcţionale şi a unor sisteme democratice bazate pe un stat de drept, introducând ,progresiv, profunde transformări, în consens cu tendinţele din lumea contemporană. După prăbuşirea regimului comunist totalitar, în România şi Bulgaria s-au petrecut simultan trei tranziţii: • tranziţia către democraţie, care continuă în forma tranziţiei către democraţia consolidată; • tranziţia către economia de piaţă, către o formă aproximativă de capitalism. • tranziţia către statul de drept. În perioada consolidării democratice, noile elite politice şi cetăţenii şi-au impus sarcina de a crea setul de reguli democratice şi de a-l respecta întru totul. În ce priveşte sfera politică , cele două state pornesc după 1990 la crearea unui set instituţii democratice care să se bucure de autonomie, autoritate, putere şi legitimitate. În sfera economică, România şi Bulgaria impun un set de reguli, legi şi proceduri care fac posibila interacţiunea actorilor economici şi financiari, atât la nivel intern cât şi extern. Şi la nivelul societăţii civile cele două state impun reguli democratice pentru toţi cetăţenii (chiar şi cei neafiliaţi unor grupuri organizate) ale căror drepturi fundamentale trebuie rescunoscute,garantate şi respectate. În instaurarea

statului de drept , care garantează autonomia şi independentă

societăţilor civilă şi politică,România şi Bulgaria întâmpina dificultăţi .Totuşi ele adopta constituţii care să ateste supremaţia legii. Pentru a fi capabil să îşi îndeplinească rolul de garantor al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pentru a putea asigura un cadru stabil pentru desfăşurarea tuturor activităţilor economice şi sociale, democraţia modernă trebuie să dispună de capacitatea efectivă de a conduce, reglementa şi extrage resurse. Cu alte cuvinte, statul democratic are nevoie de un aparat birocratic/administrativ eficient.

Progresiv, cele două ţări au iniţiat programe politice care să ducă la apariţia unei democraţii cel puţin în stadiul sau incipient. Astfel, s-au adoptat constituţii potrivit cărora statele sunt naţionale, suverane şi independente, constituţii care au reprezentat acte politice din perspectiva reconfigurării fundamentului legal al statelor 2. Elaborarea noilor Constituţii a fost marcată de reapariţia liberalismului şi democraţiei ca factori decisivi în respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Ideea de constituţie a presupus şi o ierarhie clară a legilor, interpretate de un aparat judecătoresc independent şi sprijinite de o puternică cultura legală a societăţii civile. În plus, s-a manifestat o proliferare rapidă a partidelor politice, că forţe politice reprezentative şi stabile care să formeze şi să îndrume preferinţele oamenilor , acesta fiind un obiectiv primordial pentru o democraţie de succes în urma tranziţiei, etc. Tranziţia României, începută în 1990, a fost mai dificilă decât în alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Aceasta s-a datorat, în parte, faptului că la sfârşitul anilor 1980, economia României era în pragul colapsului, după 40 de ani de planificare centrală strictă care a pus accentul pe independenţă şi s-a concentrat excesiv asupra industriei grele şi asupra proiectelor de infrastructură mari şi nerentabile Şi experienţa Bulgariei este caracterizată de o tranziţie realizată gradual şi lent 3, manifestându-se dificultăţi în dezvoltarea unei societăţi civile libere 4 , în crearea unei societăţi politice relative autonome, în manifestarea rapidă şi eficientă a domniei legii care să protejeze drepturile şi libertăţile individuale şi în crearea de instituţii eficiente pentru reglementari de ordin politic şi economic. Tranziţia se va consolida şi dacă actorii politici relevanţi vor ajunge la un consens, care să determine o democraţie funcţională. Categoric, putem afirma că în România şi Bulgaria ultimilor 20 de ani se manifestă o democraţie formală, asociată cu instituirea dreptului de a alege şi a fi ales, de liberă exprimare a opiniilor, de a adera la orice doctrină sau partid politic, de asociere la organizaţii ale societăţii civile. Însă, alături de împlinirile care ne fac să vedem partea plină a paharului şi care sunt cumulative, exista multe nereuşite şi disfuncţionalităţi . Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele post-decembriste sunt cele legate de democratizarea reală a societăţii, restructurarea economiei, privatizarea acesteia, crearea unei economii de piaţă, dar 2

Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996, p. 5 şi Toward consolidated democracies, în Journal of Democracy, Vol. 2/1996, pp. 14-43 3 Robert A. Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 177-178 4

şi

cele care vizează maniera de exercitare a puterii politice, funcţionarea efectivă a

instituţiilor juridice, relaţiile dintre elitele politice şi cetăţeni Cazul românesc oferă o perspectivă unică asupra democraţiei: după experienţa pustiitoare a comunismului, ca anulare a oricăror drepturi şi libertăţi individuale, românii au văzut în democraţie un regim politic „perfect”, o realizare a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor personale şi colective, o anulare a dominaţiei asupra maselor, exercitată în mod vizibil. Or, realitatea demonstrează că democraţia nu este perfectă, dar este perfectibilă, în sensul că admite îmbunătăţiri continue şi se pronunţă pentru un dialog deschis între stat şi societatea civilă. Aşadar, asistăm la un proces complex, cu mai multe dimensiuni, care îmbracă forma consolidării democratice. Desigur, nu exista democraţie pură, întotdeauna va exista o discrepantă intre democraţia reală şi cea ideală,între democraţia raţională şi cea empirica, însă deziluzia democraţiei în Europa postcomunistă aduce şi o criză de identitate a societăţilor din Europa Centrală şi de Est, datorată atât pierderii de repere politice tradiţionale, cât şi modernizării economice şi culturale. Confruntată cu provocarea imensă a unei mutaţii pe cât de brutală, pe atât de radicală la toate nivelurile existenţei lor, aceste societăţi cunosc astfel o profundă criză de identitate, dublată de o criză de modernitate. După 20 de ani de existenţă, democraţia românească, precum şi cea bulgara, se află într-o poziţie paradoxală. Neieşind niciun moment dintr-o stare de şubrezenie şi creând tot timpul impresia unei improvizaţii, mecanismele ei de funcţionare sunt perpetuu supuse unor critici acerbe. Numeroase sondaje şi studii plasează cele două state în categoria flawed democracy, în analiza unor aspect ale democraţiei precum gradul de democraţie, nivelul respectării drepturilor civile, nivelul culturii politice, calitatea guvernării. Aceşti indici calitativi scăzuţi ai democraţiei susţin ideea fragilităţii democratice . Consideraţiile de până acum nu au decât un singur rol, căpătând o relevanţă deosebită pentru creionarea identităţii democraţiei româneşti şi bulgare la vârsta de douăzeci de ani: acela de a sublinia faptul că problemele ei sunt de o sensibilitate aparte şi că de multe ori se trece cu vederea peste lucruri ce pot fi considerate banale, dar care, la o analiză mai atentă, devin definitorii în înţelegerea proceselor şi fenomenelor care definesc societăţile democratice contemporane.5

5

Douăzeci de ani de „post-comunism”: radiografia unui faliment politic, articol disponibil on-line la adresa web: www.sferapoliticii.ro/sfera/165/art07-Martin.php#_ftn1

În ce priveşte situaţia actuală în România, se manifestă puternic traseismul politic, ceea ce înseamnă că România încă este captiva unei clase politice ineficiente şi corupte care încearcă să îşi conserve doar puterea şi privilegiile. Criza financiară mondială care a afectat şi România a scos la iveală slăbiciunile sistemului. Nu trebuie ignorate efectele psihologice, pe care tranziţia şi reformele ei le au asupra populaţiei, unele absolut traumatizante, începând cu transformările de pe piaţa muncii şi încheind cu recentele schimbări din sistemul de sănătate şi din educaţie. România ultimilor 20 de ani seamănă cu un imens laborator social în care este testată rezistenţa unei naţiuni la schimbare. Organizarea actuală a puterii în Bulgaria, în special a celei executive, sub forma

unei

„mari

coaliţii”,

poate

avea

şi

efecte pozitive asupra forţelor conducătoare ale ţării, determinând a d o p t a r e a u n e i atitudini de colaborare şi de consens între reprezentanţii formaţiunilor politice care se află la guvernare şi poate determina, şi o maturizare a clasei politice, care să producă o guvernare în interesul a unei părţi cât mai mare a societăţii. La fel ca în societatea românească sau în orice altă societate, clasa politică care nu îşi îndeplineşte obiectivele stabilite în campania electorală şi pe parcursul guvernării, a fost sancţionată de poporul b u l g a r p r i n a c o r d a r e a votului către altă formaţiune politică. În concluzie, viaţa cotidiană a politicii democratice nu este un spectacol care inspiră veneraţie: o ceartă permanentă între ambiţii mărunte, retorică destinată disimulării legăturilor între putere şi bani, strategii care întăresc privilegii. Experienţa este în mod special dureroasă pentru oamenii care au idealizat democraţia în lupta împotriva totalitarismului, pentru cei care vedeau democraţia ca un paradis interzis. Când paradisul se transformă în viaţa de zi cu zi, se instaurează decepţia. De aici rezultă tentaţia de a face ceea ce este raţional, tentaţia autoritarismului. Astfel, supravieţuirea noilor democraţii depinde în mare măsură de performanţele lor economice. Deceniile tranziţiei au fost marcate de o succesiune nesfârşită de transformări şi experimente socio-economice şi politice pe care populaţia a trebuit în ultimă instanţă să le suporte.

Trecerea la o democratie autentica presupune mai mult decat un hazard sau o sansa istorica, presupune un efort constant si autoexigent al tuturor membrilor lucizi ai unei societati.6 Tranziţia în România şi Bulgaria nu pare a se fi încheiat, economia de piaţă şi democraţia nu se manifestă încă prin mecanisme şi instituţii suficient de stabile şi predictibile, chiar dacă au fost îndeplinite aşa numitele criterii de la Copenhaga şi ţara face parte astăzi din Uniunea Europeană.

6

Alina Mungiu Pippidi, Romanii dupa ’89, ed. Humanitas, 1995, pag 309