Toate profețiile Bibliei [PDF]

Zitiervorschau

TOATE PROFEŢIILE BIBLIEI de

JOHN F. WALVOORD (intitulată anterior Manual de cunoştinţe profetice) Traducerea din limba engleză: Doru Motz

z

ARGUMENT Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El (Luca 24:25-27). Stimaţi cititori, Vă prezint, ca de obicei, pe fascicule un volum căruia i-a venit rândul să fie tradus şi distribuit pe Internet, spre slava Domnului ! Doru Motz 15 august 2012 Fredericksburg, Virginia

2

CUPRINS Prefaţă Introducere   1. Profeţii [pro-fe-ŢII] în Pentateuc   2. Profeţii în cărţile istorice   3. Profeţii în cărţile poetice   4. Profeţii în Isaia   5. Profeţii în Ieremia   6. Profeţii Ezechiel   7. Profeţii în Daniel   8. Profeţii în profeţii minori   9. Profeţii în evanghelii 10. Profeţii în cartea Faptele Apostolilor 11. Profeţii în epistolele pauline 12. Profeţii în epistolele generale 13. Introducere generală şi profeţii referitoare la biserică în Apocalipsa. 14. Profeţii privitoare la vedenia lui Ioan despre Mileniu şi Starea Eternă 15. Profeţii despre a Doua Venire, Mileniu şi Starea Eternă Index de subiecte Index de texte biblice Planşe: Templul din mia de ani Templul propriu-zis din mia de ani Porţile templului din mia de ani Imperiile mondiale din Biblie în istoria Israelului Cele şaptezeci de săptămâni din cartea Daniel: Daniel 9:24-27 Cei 483 de ani în calendarul iudaic şi în cel gregorian Ordinea profeţită a evenimentelor profetice privitoare la Israel Ordinea evenimentelor în profeţiile biblice Evenimentele profetice în profeţiile biblice Evenimentele profetice referitoare la Biserică Arătările lui Isus de după Înviere Învieri principale Judecăţi divine principale Ziua Domnului Evenimentele principale de profeţii încă neîmplinite Ordinea peceţilor, trâmbiţelor şi a potirelor 3

PREFAŢĂ De mulţi ani sunt tot rugat să întocmesc o listă a tuturor evenimentelor profetice principale ale Bibliei, însoţită de comentariul corespunzător. Volumul de faţă, alcătuit având acest scop în vedere, explică o mie de pasaje biblice într-un singur tom. Semnificaţia acestui fapt este deosebit de relevantă odată cu sosirea secolului al douăzeci şi unulea, în contextul creşterii fără precedent a interesului pentru tălmăcirea profeţiilor. Problema principală de care ne lovim în tălmăcirea profeţiilor este de a şti dacă Biblia trebuie interpretată în sens figurat sau literal. Faptul acesta este dezbătut în Introducere. De asemenea, este importat să înţelegem că, în interpretarea profeţiilor, fiecare profeţie are legătură cu alte profeţii, asemenea unei tapiţerii în ansamblul ei. Prin urmare, a fost necesar să găsim un sistem care să desfăşoare profeţiile în mod ordonat, legându-le unele de altele. Pentru a realiza acest lucru, metoda generală de studiere a Scripturilor profetice a fost abordată din punct de vedere biblic, începând cu Geneza şi sfârşind cu Apocalipsa. În Evanghelii, abordarea cronologică a fost modificată în scopul tratării profeţiilor majore din Evangheliile Sinoptice, pe de o parte, luând în considerare profeţiile principale din Evanghelia lui Ioan. Citatele biblice au fost luate din Holy Bible, New International Version [în ce priveşte versiunea engleză, iar în majoritatea cazurilor în traducere s-a folosit versiunea Cornilescu, n.tr.]. Cel mai semnificativ este faptul că jumătate din aceste profeţii – cinci sute la număr – s-au împlinit deja, stabilind în mod indubitabil faptul că intenţia [lui Dumnezeu] a fost ca Biblia să fie interpretată în mod literal, textual în pasajele profetice. Indiscutabil, dovezile sunt zdrobitoare că Dumnezeu vrea să spună exact ceea ce se afirmă în profeţie după profeţie şi ce s-a împlinit deja. Când istoria îşi va fi urmat cursul, toate profeţiile se vor fi împlinit. Deşi este cu neputinţă să ne ocupăm în spaţiul relativ restrâns al unui singur volum de toate profeţiile, ţelul urmărit în această carte este de a oferi o explicaţie a fiecărei profeţii importante din Biblie, cu menţionarea unor explicaţii alternative. Cititorului i se va oferi astfel o interpretare inteligentă şi practică a profeţiilor ce se încadrează în schema mai generală a profeţiilor împlinite sau urmând a fi împlinite, oferindu-i-se astfel o înţelegere introductivă a profeţiei ca bază pentru studiul ulterior. Lucrarea competentă de stenografiere a textului de către Karen Grassmick a contribuit, în mare măsură, la succesul acestei cărţi. Iar atitudinea cooperantă a administraţiei Seminarului Dallas, prin faptul de a-mi fi acordat timpul liber necesar, este recunoscută aici cu recunoştinţă. John F. Walvoord Vara anului 1998

4

INTRODUCERE

INTRODUCERE Importanţa INTRODUCERE Importanţa profeţiei Importanţa profeţiei În decursul istoriei bisericii, porţiunile profetice sau escatologice ale Bibliei au suferit, În decursul istoriei bisericii, porţiunile profetice sau escatologice ale Bibliei au într-o maremai măsură, o interpretare inadecvată inadecvată decât oricare alt subiect de suferit,mai într-o mare de măsură, de o interpretare decât oricaremajor alt subteologie. Motivul pentruMotivul această stare de lucruri acela biserica s-aacela îndepărtat de la iect major de teologie. pentru aceastăeste stare de că lucruri este că biserica interpretarea literală a profeţiilor spre una ne-literală şi supusă capriciilor proprii ale ins-a îndepărtat de la interpretarea literală a profeţiilor spre una ne-literală şi supusă terpretului. Această ale falsăinterpretului. abordare a interpretării profeţiilor estea interpretării categoric contrazisă prin capriciilor proprii Această falsă abordare profeţiilor faptul că atâtea sute de profeţii s-au împlinit deja [ad litteram]! este categoric contrazisă prin faptul că atâtea sute de profeţii s-au împlinit deja [ad În primele două secole ale erei creştine, biserica era cu precădere premilenistă, interlitteram]! pretând Scriptura în sensul Cristos Îşi va împlini profeţia Sale a doua oară, prin În primele două secolecăale erei creştine, biserica era venirii cu precădere premilenistă, care va aduce pe pământ o domnie de o mie de ani, înainte de a începe Starea interpretând Scriptura în sensul că Cristos Îşi va împlini profeţia venirii Eternă. Sale a Această realitate considerată ceva normaloîndomnie teologia de orthodoxă. În ani, perioada primadoua oară, prineracare va aducecape pământ o mie de înainte de ră, interpretarea profeţiei nu a fost totdeauna concludentă, fiind de multe ori fantezistă, a începe Starea Eternă. Această realitate era considerată ca ceva normal în teodar, majoritatea cazurilor, profeţiile au fost tratate în acelaşi fel ca în logiaînorthodoxă. În perioada primară, interpretarea profeţiei nurestul a fostScripturii. totdeauna În ultimii zece ani ai secolului al doilea şi în cel de-al treilea, şcoala eretică de teologie concludentă, fiind de multe ori fantezistă, dar, în majoritatea cazurilor, profeţiile de la Alexandria, Egipt a promovat principiul eronat, conform căruia Biblia ar trebui inau fost tratate în acelaşi fel ca în restul Scripturii. terpretată în mod ne-literal alegoric.alAplicând Scripturi, ei au eretică răsturÎn ultimii zece ani ai sau secolului doilea şiaceastă în celteorie de-allatreilea, şcoala nat toate doctrinele principale ale credinţei, între care şi profeţia. Biserica primitiva [de la de teologie de la Alexandria, Egipt a promovat principiul eronat, conform căruia început] ridicat energic şi a în negat cune-literal hotărâre sistemul alexandrin, într-oaceastă mare măsură Biblia ars-a trebui interpretată mod sau alegoric. Aplicând teorie restaurând interpretarea Bibliei în sensul ei literal, gramatic şi istoric. În cazul profeţiilor, la Scripturi, ei au răsturnat toate doctrinele principale ale credinţei, între care şi problema care se punea consta că existau preziceri care şi nua senegat împliniseră încă, profeţia. Biserica primitiva [deînlafaptul început] s-a ridicat energic cu hotărâre ceea ce făcea mai greu de dovedit faptul că împlinirea literală era adevărată în cazul profesistemul alexandrin, într-o mare măsură restaurând interpretarea Bibliei în sensul ţiilor. Urmarea a fost întrucâtva catastrofală în cazul profeţiilor, iar biserica a înregistrat ei literal, gramatic şi istoric. În cazul profeţiilor, problema care se punea consta un în eşec în domeniul viitorului. faptul că existauinterpretării preziceri care nu se împliniseră încă, ceea ce făcea mai greu de Augustin (354-430) a salvatliterală bisericaera dinadevărată starea ei de în ce privea Scrip-a dovedit faptul că împlinirea înnesiguranţă, cazul profeţiilor. Urmarea turile neprofetice, dar a continuat să trateze profeţiile în manieră neliterală, toate având fost întrucâtva catastrofală în cazul profeţiilor, iar biserica a înregistrat un eşec în ca scop eliminarea unei Împărăţii de o mie de ani pe pământ. Ciudat însă că Augustin a domeniul interpretării viitorului. aderat la o a Doua Venire literală, un rai literal şi un iad literal; în schimb,înnu la un Augustin (354-430) a salvatlabiserica din starea ei de nesiguranţă, ceşiprivea mileniu literal ! Această distincţie arbitrară din n-a fost niciodată explicată. Scripturile neprofetice, dar a continuat să partea tratezeluiprofeţiile în manieră neliterală, Întrucât amilenismul, care combate o împărăţie literală de o mie de ani pe toate având ca scop eliminarea unei Împărăţii de o mie de ani pe pământ. pământ, Ciudat urmând imediat după a Doua Venire, este prin natura sa esenţialmente negativ şi împiediînsă că Augustin a aderat la o a Doua Venire literală, la un rai literal şi un iad literal; că inteligentă a profeţiilor, înregistrat foarte din puţine progrese în în interpretarea schimb, nu şiliterală, la un mileniu literal ! Aceastăs-au distincţie arbitrară partea lui n-a acest domeniu. Totuşi, biserica a continuat să creadă într-un cer literal, un iad şi un purgafost niciodată explicată. toriuÎntrucât literal, dar a neglijat saucare a desfiinţat prinoexplicare pasaje lungi de careosemie ocupă Israel amilenismul, combate împărăţie literală dedeani pe în profeţii şi de Împărăţia pe pământ, cum se arată în mod frecvent în Vechiul Testament. pământ, urmând imediat după a Doua Venire, este prin natura sa esenţialmente Chiar cadrul Reformei Protestante, profeţia nu a fosta salvată din această eroare de negativşi şiîn împiedică interpretarea literală, inteligentă profeţiilor, s-au înregistrat interpretare. foarte puţine progrese în acest domeniu. Totuşi, biserica a continuat să creadă întrpâlcuriun izolate bisericii au continuat să susţină concepţia premilenistă, în un Deşi cer literal, iad ale şi un purgatoriu literal, dar a neglijat sau a desfiinţatabia prin secolele nouăsprezecelea douăzecilea s-a consolidat de restaurare a adeexplicareal pasaje lungi careşisealocupă de Israel în profeţiioşimişcare de Împărăţia pe pământ, vărului Secolulînal Vechiul douăzecilea a repurtatChiar deosebite progresul cum seliteral arată alînprofeţiei. mod frecvent Testament. şi însuccese cadrulînReformei interpretării profetice şi într-unul în care multe detalii de profeţie au fost dezbătute şi 5

Protestante, profeţia nu a fost salvată din această eroare de interpretare.

Deşi pâlcuri izolate ale bisericii au continuat să susţină concepţia premilenistă, abia în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea s-a consolidat o mişcare de restaurare a adevărului literal al profeţiei. Secolul al douăzecilea a repurtat deosebite succese în progresul interpretării profetice şi într-unul în care multe detalii de profeţie au fost dezbătute şi clarificate într-un mod în care nu fusese posibil niciodată mai înainte. Deşi amilenismul continuă să fie concepţia majoritară a bisericii, printre cei care deţin o părere înaltă despre interpretarea premilenistă a Scripturii s-a înregistrat o expunere detaliată, asigurând o concepţie inteligentă a prezentului şi a viitorului din punctul de vedere al profeţiei biblice. Importanţa profeţiilor s-ar cuveni să fie evidentă, chiar şi în mod superficial, în examinarea credinţei creştine, deoarece aproximativ o pătrime din cuprinsul Bibliei era profeţie, la data când a fost ea redactată. Este limpede că Dumnezeu a intenţionat să dea la o parte cortina ce acoperea viitorul şi să ofere unele indicaţii cu privire la ce planuri şi scopuri a avut El pentru omenire şi pentru universul întreg. Faptul că Scriptura sprijină interpretarea premilenistă a fost neglijat şi greşit interpretat sunt acum, într-o anumită măsură, fapte corectate în secolul al douăzecilea. În natura credinţei creştine, o nădejde solidă cu privire la viitor este esenţială. În contrast cu escatologia religiilor păgâne, care adesea zugrăvesc viitorul într-o manieră înfricoşătoare, speranţa creştinismului este luminoasă şi clară, oferind creştinului temelia de bază pentru viaţa viitoare, mai degrabă decât viaţa actuală. După cum a afirmat Pavel în 2 Corinteni 5:8: „Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul”. În credinţa creştină viitorul este zugrăvit drept o stare de fericire şi bucurie supremă în prezenţa Domnului, din care lipsesc relele şi neajunsurile proprii vieţii actuale. Revelaţia profeţiilor Scripturii slujeşte ca o dovadă importantă a acurateţii Scripturilor cu privire la interpretarea viitorului. Întrucât aproximativ jumătate din profeţiile Bibliei s-au împlinit deja ad litteram, faptul ne asigură o temelie intelectuală propice pentru a presupune că profeţiile încă neîmplinite vor avea o împlinire literală. În acelaşi timp, ea ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că Biblia este inspirată de Duhul Sfânt şi că profeţiile, care depăşesc cu totul orice scheme umane, sunt, în schimb, o revelaţie a lui Dumnezeu, care se va împlini cu siguranţă. Faptul că profeţiile s-au împlinit literalmente ne slujeşte drept călăuză în interpretarea profeţiilor care ne mai stau înainte. Profeţiile din Scriptură, interpretate corect, ne asigură de asemenea un jalon pentru stabilirea valorii conduitei umane şi a lucrurilor care ţin de viaţa aceasta. Pentru un creştin, întrebarea finală este dacă Dumnezeu consideră ceea ce face El de valoare sau nu şi este în contrast cu sistemul de valori al lumii, care e, în mare măsură, materialist. Profeţia este de asemenea un suport pentru revelaţia scripturală a neprihănirii lui Dumnezeu şi un suport pentru afirmaţia după care credinţa creştină are o relaţie integrală cu morala. Evident, viaţa actuală nu demonstrează pe deplin neprihănirea lui Dumnezeu, întrucât multe situaţii rele nu sunt activ judecate. Scriptura care se ocupă profetic de aceasta indică faptul că orice act va fi adus la judecată divină conform standardului infinit

6

al Dumnezeului cel sfânt şi, prin urmare, profeţia asigură o bază pentru morală bazată pe însuşi caracterul lui Dumnezeu. Profeţia va oferi de asemenea o călăuză pentru sensul istoriei. Deşi filosofii vor continua să dezbată o filosofie a istoriei, în realitate, Biblia arată că istoria este desfăşurarea planului lui Dumnezeu şi scopul revelării Sale şi al manifestării dragostei şi harului Său şi neprihănirii Sale într-un mod care ar fi cu neputinţă fără istoria umană. În credinţa creştină, istoria îşi are punctul culminant în planul lui Dumnezeu pentru viitor, în care pământul în starea actuală va fi distrus şi va fi creat un pământ nou. O interpretare corectă a profeţiei slujeşte la susţinerea şi potenţarea tuturor celorlalte domenii ale teologiei, iar în absenţa unei interpretări corespunzătoare, toate celelalte domenii într-o anumită măsură devin o revelaţie incompletă. Încercarea de a comunica sensul Scripturii cu privire la trecutul şi viitorul profetic, profeţia slujeşte la scoaterea la lumină şi înţelegere a multor aspecte din viaţa noastră actuală, precum şi nădejdea pentru viitor. În efortul de a înţelege şi a interpreta profeţia corect ca un exerciţiu teologic justificabil, este necesar să stabilim o bază corectă de interpretare.

INTERPRETAREA PROFEŢIEI

Presupuneri generale în interpretarea biblică Ca în toate ştiinţele, teologia se bazează pe presupuneri. Omenirea trăieşte într-o lume ordonată, guvernată de legi naturale şi dovezi ale designului. Natura lumii ordonate în care trăim dezvăluie o evidentă relaţie internă de scopuri, care necesită existenţa unui Dumnezeu infinit în putere, raţional, înzestrat cu elementele de bază ale personalităţii, intelectului, sensibilităţii şi voinţei. Faptele observabile ale naturii, precum şi revelaţia prin intermediul Scripturii trebuie să fie consecvente cu un astfel de Dumnezeu. Faptele acestea, organizate într-un sistem raţional, formează substanţa teologiei, făcând din ea o ştiinţă ce cuprinde faptele cu privire la Dumnezeu, Creaţie şi istorie. La faptele care se pot observa în natură, Scriptura adaugă adevărul suplimentar după care Dumnezeul istoriei este plin de har, sfânt, iubitor, răbdător, credincios şi bun, având atribute infinite de cunoaştere, putere şi scop raţional. Ceea ce este adevărat despre teologie în mare este cu deosebire adevărat cu privire la interpretarea biblică. În abordarea interpretării Bibliei, cel puţin patru presupuneri sunt esenţiale: 1. Pentru a avea o interpretare coerentă şi consecventă a Bibliei, trebuie să presupunem că există dovezi ample cu privire la faptul că Biblia a fost inspirată de Duhul Sfânt, iar autorii umani au fost călăuziţi în redactarea Scripturii şi în selecţia cuvintelor pe care le-au folosit. Prin urmare, Biblia este o revelaţie infailibilă. cuprinzând tot adevărul pe care Dumnezeu a intenţionat să-l cuprindă şi excluzând toate faptele care nu trebuiau să fie incluse. Ca şi Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, ne putem aştepta, ca dacă este corect interpretată, Biblia să nu se contrazică. 2. Scopul Bibliei a fost de a transmite adevărul despre Dumnezeu şi univers, de a consemna faptele istorice, de a revela principiile etice, de a asigura înţelepciunea necesară pen-

7

tru luarea deciziilor umane, de a revela valori morale şi materiale şi de a pune la dispoziţie preziceri cu privire la evenimentele viitoare. 3. Biblia dezvăluie progresiv adevărul lui Dumnezeu, în aşa fel încât schimbările din regulile morale ale vieţii să fie recunoscute, cum ar fi contrastul dintre legea mozaică şi actuala epocă a harului. Ulterior, revelaţia s-ar putea să înlocuiască o revelaţie anterioară ca normă de credinţă, fără s-o contrazică. 4. Deşi Biblia este o carte neobişnuită, în multe privinţe ea constituie norma literaturii, folosind cuvinte pentru a transmite adevărul, şi totuşi asigurând o mare varietate de forme literare, cum ar fi istorie, poezie şi profeţie, uneori făcând uz de figuri de stil. Deşi e o carte supranaturală, totuşi Biblia se exprimă în formele normative ce se găsesc ilustrate în literatura din afara Bibliei. Reguli generale de interpretare Deşi interpretarea Bibliei este o chestiune extrem de complexă, dacă se respectă anumite reguli generale, acestea îl vor păzi pe interpret de pericolul răstălmăcirii Scripturii. 1. În abordarea Scripturii, mai întâi de toate trebuie studiate cuvintele folosite, uzanţa lor obişnuită, varietatea lor de sensuri, contextul istoric, contextul teologic şi stabilirea sensului cel mai probabil al cuvântului folosit într-un anumit context. 2. Cuvintele din Scriptură sunt întrebuinţate într-un anumit context gramatical ce trebuie respectat, inclusiv dacă termenul respectiv constituie o declaraţie faptică, o poruncă, un ţel optativ sau o aplicaţie la o anumită situaţie. 3. În orice interpretare, este de o importantă supremă să stabilim cui i se adresează Scriptura, întrucât aceasta determină aplicaţia afirmaţiei respective. 4. Scriptura nu trebuie niciodată interpretată izolat de contextul său. O atenţie deosebită trebuie acordată contextului imediat, contextului general şi contextului întregii Scripturi. Aceasta va servi la definirea cuprinsă în alte revelaţii divine. 5. Caracterul literar al textului din Scriptură interpretat trebuie luat în considerare, deoarece Biblia a fost scrisă într-o varietate de stiluri scripturale – cum ar fi istorie, poezie, închinare, prezicere – şi se utilizează o varietate de figuri de stil. Toţi aceşti factori vor determina interpretarea unui anumit text. 6. Dacă Scriptura este într-adevăr inspirată de Duhul Sfânt şi lipsită de erori, este important să comparăm orice text anumit cu toate celelalte Scripturi cu care s-ar putea să fie înrudit. De pildă, Apocalipsa se poate adesea interpreta studiind cartea Daniel. Un text din Scriptură s-ar putea să aducă lumină asupra altor texte din Scriptură. 7. Deşi Biblia a fost redactată, în mare, într-un stil faptic, ce se interpretează ca o prezentare normală şi faptică, Biblia, ca orice altă literatură, face uz de figuri de stil, pe care trebuie să le recunoaştem, dacă e să desluşim sensul avut în vedere. Toate formele de literatură biblică, în ultimă instanţă, prezintă un adevăr faptic. 8. În interpretarea Bibliei, trebuie să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi aruncă lumină asupra Scripturii, îndrumându-ne s-o interpretăm corect. Jaloane pentru interpretarea profeţiei Interpretarea profeţiei îşi are problemele ei particulare de interpretare atunci când profeţia dezvăluie vreun anumit eveniment din viitor sau este învăluită într-o formă

8

figurată sau apocaliptică. În unele cazuri, este greu să stabilim sensul exact al textului dat deoarece nu există nicio comparaţie care să confirme faptul respectiv cu fapte din istorie. Dar, în general, profeţia este faptică. Întrucât atâtea profeţii s-au împlinit deja ad litteram, natura acestei împliniri ne pune la dispoziţie jaloane pentru interpretarea profeţiei încă neîmplinite. Pe lângă regulile generale de interpretare a Bibliei, anumite reguli suplimentare ne vor ajuta la interpretarea profeţiei: 1. După cum este adevărat în interpretarea oricărei scripturi, tot aşa este cât se poate de important să stabilim sensul cuvintelor semnificative în interpretarea profeţiei. Adesea aceste cuvinte au un fond istoric ce ne va ajuta să elucidăm sensul avut în vedere. 2. Una din deciziile importante care trebuiesc luate în interpretarea profeţiei este de a stabili dacă profeţia respectivă priveşte timpul prezent sau viitor, cu alte cuvinte, dacă se referă la o situaţie ce aparţine de-acum trecutului sau prezentului sau dacă este de natură profetică, cu privire la evenimente viitoare. Un profet biblic, în special în Vechiul Testament, adesea transmitea mesaje contemporane, ocupându-se de probleme la ordinea zilei, nu neaparat având o referire futuristă în revelaţia lor. Problema aceasta se complică prin faptul că de multe ori profeţia a fost dată la timpul trecut, în cadrul căruia scriitorul Scripturii respective a adoptat o poziţie retrospectivă asupra profeţiei, ca şi când s-ar fi împlinit deja. Dar, în mod normal, se poate stabili rapid dacă profeţia respectivă are în vedere trecutul, prezentul sau viitorul. 3. Multe profeţii ale Scripturii s-au împlinit la scurt timp după ce au fost revelate. Cel puţin jumătate din profeţiile Bibliei s-a împlinit deja ad litteram. Asemenea împlinire confirmă faptul că profeţiile încă neîmplinite se vor împlini şi ele în mod literal, cum suntem îndreptăţiţi să ne aşteptăm privind la profeţia deja împlinită. Profeţia împlinită constituie un ghid important în interpretarea profeţiilor neîmplinite, confirmând, în general, conceptul interpretării literale al unei profeţii. 4. Profeţiile pot fi condiţionale sau necondiţionale. Acest lucru devine o parte însemnată din concluzia care se poate trage din revelaţia profeţiei respective. Dacă o profeţie este necondiţională, atunci cu siguranţă se va împlini, indiferent de răspunsul uman. Acesta e un domeniu de confuzie în interpretarea profeţiilor, întrucât unii au concluzionat că profeţia respectivă este condiţionată, pe când nu există niciun fel de dovezi care să indice acest lucru. 5. Profeţiile au uneori mai multe împliniri. Este ceea ce a fost denumită drept regula dublei referiri. Nu este neobişnuit în Scriptură ca o profeţie să fie parţial împlinită mai devreme, pentru ca apoi, mai târziu, să cunoască împlinirea deplină. În consecinţă, ceea ce pare a fi o împlinire parţială a unei profeţii nu trebuie luat ca răspunsul final, întrucât viitorul poate să rezerve o împlinire deplină. 6. Una din cele mai importante întrebări în interpretarea profeţiei este aceea de a şti dacă o profeţie este literală sau figurată. Cum s-a arătat anterior, la începutul istoriei bisericii, în special în secolul al treilea, s-a ivit la Alexandria [în Egipt] o şcoală de interpretare profetică, ce a încercat să interpreteze întreaga Biblie în sens alegoric sau neliteral. Influenţa acestei şcoli a constituit unul din motivele principale pentru care premilenismul din biserica primară s-a stins, fiind înlocuit cu o formă de amilenism, ca

9

învăţătură dominantă a bisericii. Deşi şcoala de teologie alexandrină este etichetată de toţi teologii ca eretică, efectul interpretării neliterale asupra profeţiei a fost făcut să fie acceptabil de scrierile lui Augustin, care a aplicat interpretarea alegorică numai la profeţii, iar nu la alte forme de revelaţie a Scripturii. Această influenţă a continuat să dăinuie de-a lungul Reformei Protestante, până în ziua de azi. Printre interpreţii conservatori ai Bibliei, chestiunea de interpretare literală contra figurată sau alegorică este de o importanţă majoră, întrucât de ea depinde întrebarea dacă Biblia propovăduieşte că a Doua Venire va fi urmată de o împărăţie de o mie de ani sau, dimpotrivă, dacă nu este aşa ! Întrucât biserica este divizată în această privinţă, trebuie să acordăm atenţie deplină acestei chestiuni, întrucât aceasta desfăşoară în Biblie ceea ce Scripturile însele indică cu privire la o interpretare literală contra uneia neliterală. De asemenea domneşte confuzia în ce priveşte terminologia, care contrastează literalul cu spiritualul sau literal cu tipic. Interpretarea neliterală a Bibliei nu este însă mai spirituală decât cea literală. Apoi considerarea tipurilor în această legătură este un alt aspect care produce confuzie. Dar tipurile depind de faptul istoric, care este folosit ca o ilustrare a unui adevăr ulterior, însă nu este profetic în sens obişnuit. Deşi se poate demonstra că majoritatea profeţiilor trebuie interpretate literal, asta nu exclude şi alte forme de profeţii nelitarale. Deşi este greu să ne ocupăm de aceste lucruri la modul abstract, când studiem un anumit text din Scriptură, nu este prea greu să stabilim în ce măsură este literal. 7. Literatura apocaliptică ocupă un loc aparte întrucât toţi vor fi de acord că aceasta nu este, strict vorbind, literală în revelaţie. Exemple remarcabile sunt, desigur, cărţile Daniel, Ezechiel şi Apocalipsa. Dar faptul că asemenea revelaţie nu este literală nu neagă însă faptul ce relevă date specifice. Aici îndemânarea în interpretare este cât se poate de necesară, iar comparaţia atentă a Scripturii cu Scriptura este esenţială în stabilirea sensului real. Faptul acesta va fi ilustrat pe măsură ce vor fi interpretare Scripturile. Ca şi în cazul tuturor celorlalte tipuri de literatură, se poate presupune în studiul profeţiei că o afirmaţie ce prezice un eveniment viitor este faptică şi literală, decât dacă există motive temeinice de a o lua în alt sens. Aici, simţul de a cântări judicios al interpretului şi evitarea prejudecăţii şi a concepţiilor preconcepute sunt cât se poate de importante, lăsând pasajul să vorbească singur. Interpretări teologice majore ale profeţiei Interpretări amileniste. În cadrul interpretării orthodoxe a Bibliei, cea mai proeminentă interpretare teologică a profeţiei încă din veacul al patrulea al erei creştine a fost cea amilenistă sau nonmilenistă. Începând cu Augustin, interpretarea amilenistă a susţinut că nu va exista nicio viitoare mie de ani literală a lui Cristos pe pământ, ci că Mileniul la care se referă Scriptura este epoca actuală sau, tot ce e posibil, ultima mie de ani a epocii actuale. Deoarece această părere nu asigura o interpretare literală a pasajelor mileniste, a fost denumită amilenistă, începând cu secolul al nouăsprezecelea. Interpretarea amilenistă în cadrul limitelor teologiei orthodoxe a avut diverse interpretări de împlinire a profeţiilor mileniste. Cea mai populară, interpretarea augustiniană, susţine că Mileniul din epoca actuală este domnia împărăţiei spirituale în inimile creştinilor sau

10

este întruchipat în progresul Evangheliei în cadrul bisericii. Amileniştii secolelor al nouăsprezecelea şi al douăzecilea au oferit diverse explicaţii, unii susţinând că Mileniul este împlinit în timp între moartea şi învierea creştinului. Unii din secolul al douăzecilea susţin că Mileniul se va împlini în noul cer şi noul pământ descrise în Apocalipsa 21-22. De asemenea unii amilenişti au sugerat că pasajele mileniste din Biblie sunt condiţionate şi nu se vor împlini datorită îndepărtării Israelului de la credinţă. Mai sunt încă unii care sugerează că împărăţia pe pământ a fost împlinită prin domnia pe pământ a lui Solomon, care a stăpânit teritoriul promis lui Avraam (Gen. 15:18). În cadrul amilenismului secolului douăzeci, se poate lua în considerare şi interpretarea neo ortodoxă. Conform acestei păreri, împărăţia este împlinită acum în experienţa creştinilor individuali. În general vorbind, învăţaţii neo orthodocşi susţin că Dumnezeu comunică în mod supranatural cu creştinii, dar Biblia nu este considerată în era însăşi un document infailibil de revelaţie. Toţi teologii liberali sunt şi amilenişti în sensul că ei nu cred că va exista vreun mileniu viitor. Interpretarea postmilenistă. Începând cu Daniel Whitby în secolul al optsprezecelea, a devenit populară o interpretare a profeţiei care susţinea că Mileniul îl vor constitui ultimii o mie de ani ai epocii actuale. Aderenţii la această părere au crezut că Evanghelia va triumfa în lume în aşa măsură încât ea va fi creştinizată, inaugurând o epocă de aur, care va corespunde cu împărăţia milenară. Asemenea amilenismului, aceasta părere plasează venirea a doua a lui Cristos la sfârşitul Mileniului. Postmilenismul în forma sa iniţială a fost o interpretare biblică şi a încercat o interpretare mai literală a Mileniului decât cea urmată de postmileniştii de mai târziu, din secolul al douăzecilea. Dar în secolul al douăzecilea, postmilenismul, influenţat de evoluţie, a devenit tot mai puţin biblic şi a adoptat conceptul progresului spiritual de-a lungul unei perioade îndelungate de timp, introducând o epocă de aur. Dar aceşti postmilenişti nu sunt consideraţi orthodocşi. Ca mişcare teologică, postmilenismul, în mare măsură, s-a terminat în partea întâi a secolului douăzeci, deşi grupuri răzleţe dintre ei încearcă să reînvie dezbaterea teologică. Interpretarea premilenistă. Încă de la începutul secolului întâi, învăţaţii biblici au susţinut că a doua venire a lui Cristos va fi premilenistă, adică a Doua Venire va fi urmată de o mie de ani de domnie literală a lui Cristos pe pământ. Aceasta a fost concepţia predominantă a primei biserici, martori fiind primii părinţi ai bisericii. Dar cam prin veacul al treilea, şcoala de teologie din Alexandria, aducând cu ea radicala interpretare alegorică a Scripturii, a reuşit să înlocuiască vederea premilenistă. Însă în ultimele secole, premilenismul a fost reînviat de învăţaţii biblici, fiind acum susţinut de mulţi care sunt orthodocşi în alte privinţe. Spre deosebire de amilenism şi post milenism, interpretarea premilenistă nu are niciun aderent liberal, zidind, în schimb, pe conceptul după care Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, iar profeţiile trebuie interpretate în sensul lor normal, literal. Concepţia premilenistă posedă multe lucruri care o recomandă, având aceleaşi principii de interpretare privitoare la profeţii cum sunt normale în celelalte domenii de interp-

11

retare teologică. Concepţia premilenistă este, în general, poziţia adoptată în interpretarea profeţiei în această lucrare. Faptul că atâtea profeţii s-au împlinit deja ad litteram sprijină speranţa că profeţiile încă neîmplinite se vor împlini în acelaşi fel literal.

12

1 PROFEŢIILE DIN PENTATEUC

ÎNCEPUTUL REVELAŢIEI PROFETICE

Prima profeţie despre judecată Geneza 2:16-17. Când lucrarea divină a Creaţiei a fost încheiată şi Adam a fost creat, Dumnezeu i-a dat prima poruncă, care este redată sub forma unei profeţii condiţionate. Conform versetelor 16-17: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»”. Geneza 3:1-3. După ce a fost creată Eva, Satan s-a apropiat de ea sub forma unui şarpe (cf. Apo. 20:2). Şarpele i-a spus femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“ (Gen. 3:1). Întrebarea presupune faptul că restricţia o priva pe Eva de ceea ce i se cuvenea de drept. Ca răspuns, Eva a zis: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»“ (vv. 2-3). Răspunzând, Eva a adăugat restricţia că ea nu avea voie să atingă fructul şi a omis cuvântul „negreşit“. Diavolul imediat a atacat afirmaţia privitoare la siguranţa morţii, negând faptul că Eva negreşit va muri. Ea a găsit defect restricţiei, afirmând că atunci când va fi consumat fructul, ei vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Ceea ce n-a spus el a fost că vor cunoaşte binele fără să fie capabili să-l facă şi vor cunoaşte răul fără să-l poată evita. Geneza consemnează: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el“ (v. 6). Ispita cu care erau ei confruntaţi urmează tiparul descris la 1 Ioan 2:16: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume”. Ispita cu care a fost confruntată Eva a fost credinţa că fructul era bun şi a apelat la dorinţele reale ale omului, descrise în 1 Ioan drept „poftele omului păcătos”. Faptul că era „plăcut ochiului” corespunde „poftei ochilor lui”. Faptul că era „de dorit pentru câştigarea înţelepciunii” a apelat la „lăudăroşenia a ceea ce are şi face”. Când s-a apropiat de Cristos, ispitindu-L, Satan L-a ispitit pe Cristos cam în acelaşi fel: apelând la dorinţele naturale ale omului, apelând la foame şi apelând la mândrie, ispitindu-l pe Cristos să Se arunce de pe templu, întrucât era fiul lui Dumnezeu. În revelaţia slavei împărăţiilor lumii, Satan a apelat la dorinţa ochilor după frumuseţe (Mat. 4:1-11; Marcu 1:12-13; Luca 4:1-13). Aceleaşi căi de ispitire sunt ilustrate în Saul, care a fost ispitit de mândrie (1 Sam. 13:1-14), în David, care a fost ispitit de dorinţele naturii umane (2 Sam. 11:2-27) şi dorinţa după lucruri frumoase, ilustrată la Solomon (1 Regi 10:14-29; 2 Cron. 9:13-28). Judecata şi promisiunea mântuirii Geneza 3:14-24. Această primă profeţie a fost împlinită prin moartea spirituală a lui Adam şi Eva şi, în cele din urmă, de moartea lor fizică (vv. 7-24; 5:5). Împlinind profeţia morţii, Dumnezeu a adăugat şi alte profeţii, inclusiv blestemul rostit împotriva şarpelui (3:14-15). Lui Adam Dumnezeu i-a prezis că pământul va fi blestemat şi că va întâmpina greutăţi în agonisirea hranei necesare pentru continuarea existenţei sale.

14

În mijlocul acestor promisiuni, mărind judecata ce a venit peste omenire din pricina intrării păcatului, de asemenea s-a dezvăluit un plan de răscumpărare. Rostind blestem asupra diavolului şi şarpelui, s-a profeţit că întotdeauna va fi duşmănie între şarpe şi descendenţii femeii (v. 15). Referindu-Se la unul dintre Descendenţii femeii (Cristos), Dumnezeu a spus: „Acesta îţi va zdrobi capul”. Cu privire la judecata asupra lui Satan, realizată de Crucea lui Cristos, profeţia a fost mai departe lărgită: „tu îi vei zdrobi călcâiul” (v. 15). Asta s-a referit la faptul că Cristos avea să moară, dar, spre deosebire de efectul asupra Satanei, moartea Lui va fi cucerită prin înviere. Aceasta s-a împlinit prin moartea şi învierea lui Cristos (Rom. 3:24-25). Importanţa primelor două profeţii majore ale Scripturii În profeţiile ulterioare, atât judecata asupra păcatului, cât şi promisiunea mântuirii pot fi urmărite de-a lungul întregii Scripturi. Importanţa acestor profeţii se poate deduce din contextul primelor capitole din Geneza. Planul detaliat pentru om a fost declarat amănunţit în Geneza 1:26-27: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ». Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»” (Gen 1:28). Împlinirea acesteia a fost împiedicată prin faptul că păcatul a intrat în omenire. Împlinirea finală, desigur, va fi făcută de Cristos, „ultimul Adam” (1 Cor. 15:45), Care va domni asupra pământului în împărăţia de o mie de ani (Ps. 72:8-11). Împlinirea acestor prime profeţii ale Scripturii ne dau prima privire în regula normală a interpretării profeţiei, adică interpretarea literală a profeţiei. Când Adam şi Eva au păcătuit, ei au murit literalmente, iar mai târziu au murit şi fizic. Profeţiile de blestemare a şarpelui şi a lui Satan, profeţiile durerii pe care avea s-o sufere Eva în naşterea de copii şi faptul că avea să fie supusă soţului ei, precum şi profeţiile făcute lui Adam în câştigarea hranei cu multă trudă s-au împlinit toate în mod literal (Gen. 3:14-19).

PROFEŢIA REFERITOARE LA ZILELE LUI NOE

Prezicerea potopului Geneza 6:1-22. Din pricina răutăţii fără precedent a omenirii, Dumnezeu a declarat intenţia Sa de a distruge omenirea: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare, şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut” (v. 7). Dintre toţi oamenii de pe pământ, se pare că Noe cu familia sa erau singurii care au obţinut har în ochii lui Dumnezeu (vv. 8-10). Dumnezeu i-a dezvăluit lui Noe intenţia Sa de a nimici omenirea: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul” (v. 13). După ce a descris dimensiunile majore al arcii pe care urma Noe s-o construiască, Dumnezeu a adăugat: „Şi, iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească ori-

15

ce făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri” (v. 17). Ascultând de Dumnezeu, Noe a condus animalele în arcă (vv. 19-20). Noe urma să le asigure hrana pe timpul cât vor fi în arcă (v. 21) şi urma să-şi aducă soţia, fiii lui şi nevestele acestora în arcă (v. 18). Geneza 7:1-24. În continuare, Dumnezeu a dezvăluit că în şapte zile după ce va fi terminată arca va veni Potopul (vv. 1-4). Scripturile consemnează împlinirea venirii Potopului, prin care orice persoană aflată în viaţă pe faţa pământului a fost distrusă, cu excepţia lui Noe şi a familiei sale (vv. 21-23). Legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe Geneza 8:1–9:17. După ce s-a retras potopul şi Noe împreună cu familia sa au putut să părăsească arca, conform textului de la Geneza 8:20: „Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate, şi a adus arderi de tot pe altar”. Domnul Şi-a găsit plăcere în ofranda lui Noe şi a profeţit: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea! (vv. 21-22) În Geneza 9:1-17, găsim alte detalii privitoare la legământul încheiat cu Noe. Ca parte din programul profetic al lui Dumnezeu pentru Noe şi familia sa, omenirii i s-a permis pentru prima oară să consume carne, dar nu şi sânge. Pentru prima dată a fost stabilită pedeapsa cu moartea, ca ingredient esenţial în conceptul de guvern. Conform versetului 6: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui”. Dumnezeu a spus: „... apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ” (vv. 15-16). Profeţia lui Noe Geneza 9:18-29. Din pricina faptului că Ham, tatăl lui Canaan, l-a tratat pe Noe cu lipsă de respect (vv. 20-24), Noe a rostit o profeţie cu privire la descendenţii săi: „Noe s-a trezit din ameţeala vinului, şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr. Şi a zis: «Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!» El a mai zis: «Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor!»” (vv. 24-27) Acest fapt s-a împlinit în istorie (10:1-32). Eşecul omului sub legământul cu Noe Geneza 11:1-9. Ca un simbol al respingerii lui Dumnezeu de către ei, cei care locuiau în regiunea babiloneană şi-au zis unul altuia: „«Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc». Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: «Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»” (vv. 3-4). Dumnezeu a judecat acest efort şi le-a încurcat limbile, pentru ca să nu se mai înţeleagă unii cu alţii (v. 7). De-acum era gata scena pentru extraordinara revelaţie pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avram.

16

LEGĂMÂNTUL PROFETIC ÎNCHEIAT CU AVRAAM

Fundalul legământului Geneza 11:10-31. Fundalul istoric al lui Avraam ne este prezentat în Geneza 11. El, împreună cu familia sa, descindeau din spiţa lui Sem [în original: „Şem”, n.tr.]. Potrivit versetelor 31-32, Tera i-a luat pe Avram şi pe nepotul său Lot, împreună cu soţiile lor, şi au pornit spre Canaan. Dar când au ajuns în Haran, s-au stabilit acolo, până când a murit Tera. Explicaţia mai complexă o găsim în Scriptura care urmează, unde ni se dau termenii precişi ai legământului încheiat cu Avraam. Prevederile legământului Geneza 12:1-3. Dumnezeu îi revelase lui Avram prevederile de bază ale legământului încheiat cu el pe când Avram era încă în Ur din Caldeea: „Domnul zisese lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine»” (vv. 1-3). Legământul încheiat cu Avram a fost un pas major în revelaţia divină, indicând selectarea lui Avram şi a urmaşilor săi să împlinească scopul Lui de a se revela pe Sine lumii şi de a duce mântuirea omenirii. Deşi nu au fost folosite decât unsprezece capitole pentru a urmări întreaga istorie anterioară lui Avram, inclusiv Creaţia şi toate evenimentele majore care au urmat, restul cărţii Geneza a fost dedicat lui Avram şi descendenţilor lui imediaţi, indicând prin aceasta importanţa acestui legământ. Legământul necesita ca Avram să-şi lase ţara şi poporul său şi să meargă în ţara pe care avea să i-o arate Dumnezeu. Expresia: „te voi binecuvânta” (v. 2) se poate traduce: „vei fi o binecuvântare”. Avram era esenţial pentru programul lui Dumnezeu de a duce binecuvântarea şi revelaţia lumii şi, în cele din urmă, mântuirea prin Isus Cristos. În concordanţă cu ascultarea lui Avram, Dumnezeu a făcut următoarele promisiuni: (1) „Voi face din tine un neam mare”. (2) „Te voi binecuvânta”. (3) „Îţi voi face un nume mare”. Promisiunea unui neam mare a fost împlinită în naţiunea Israel, care ocupă un loc mare în istoria lumii. Numărul lor va fi ca stelele cerului, nenumăraţi (15:5) şi ca nisipul mării (32:12). Întrucât Avram nu avea pe atunci niciun copil, promisiunea părea prea mare pentru a fi adevărată. Promisiunea unei binecuvântări personale asupra lui Avram (12:2) este evidentă în felul special în care l-a chemat Dumnezeu, alegându-l pentru rolul său special şi având grijă de el toate viaţa. Urma că Avram va fi renumit (v. 2), numele său fiind proeminent în Vechiul Testament, precum şi în Noul Testament şi mult stimat în iudaism, creştinism şi în credinţa musulmană. Aceste promisiuni s-au împlinit literalmente (Ev. 11:8-19). Prin Avram şi naţiunea care avea să descindă din el a venit promisiunea oferită „tuturor popoarelor de pe pământ” (Gen. 12:3). Promisiunile lui Dumnezeu au cuprins binecuvântări asupra celor care îl binecuvântau pe Avram şi pe urmaşii săi, blesteme asupra celor care-l voi blestema pe Avram şi descendenţii săi, şi promisiunea binecuvântării tuturor popoarelor, care avea să cuprindă şi Neamurile menţionate la Galateni 3:6-9. Ulterior, trei 17

prevederi de bază ale legământului lui Dumnezeu cu Avram au fost lărgite în cartea Geneza şi în toată Scriptura. Promisiunile ulterioare au subliniat faptul că Israel va continua să dăinuiască de-a lungul întregii istorii umane ca naţiune. Promisiunea posedării ţării Geneza 12:7. Deşi nu a fost inclusă în prevederile de bază ale legământului încheiat cu Avram, naraţiunea cărţii Geneva imediat a abordat trăsătura centrală a promisiunii ţării. Aceasta a făcut parte din revelaţia iniţială pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Avram pe când se afla încă în Ur (v. 1). Acum a devenit o dovadă însemnată a planului continuu pentru Avram şi poporul său. Conform versetului 7: „Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: «Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale»” Din acest punct în continuare prin tot Vechiul Testament ţara a devenit una din trăsăturile centrale ale programului profetic al lui Dumnezeu pentru Israel. Aşa simplă şi directă cum este această profeţie, interpreţii profeţiei au făcut din ea un punct de divergenţă, unii interpretând ţara ca nefiind o referire literală la Ţara Sfântă, ci o promisiune a raiului ! Cei care interpretează această profeţie într-un sens neliteral scot în evidenţă textul de la Evrei 11:9-10: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Toţi interpreţii serioşi ai Scripturii sunt de acord că Avram a avut o nădejde veşnică de a locui în Noul Ierusalim (Apo. 21-22). Dar această nădejde eternă nu epuizează toată descrierea din Vechiul Testament a unei ţări literale în istoria umană. Chestiunea este că Avram a avut o nădejde temporală - ţara - dar şi una eternă - Noul Ierusalim. Nu e prea mult să afirmăm că interpretarea Genezei 12:7 stabileşte, în mare măsură, interpretarea profetică a restului Bibliei. Ca în toate problemele de interpretare, regula hermeneutică stabileşte că uzanţa determină sensul unui termen. Prin urmare, numeroasele referinţe la Ţara Făgăduinţei în tot Vechiul Testament trebuie să ne ofere călăuzire şi în acest caz. Conceptul de ţară ca referindu-se la rai, deşi este un concept răspândit, nu epuizează profeţia scripturală. Ţara a fost un loc de binecuvântare, cum a descoperit Avram curând când s-a dus în Egipt pentru a evita foametea, părăsind ţara. Deşi gestul a avut darul de a-i spori averea, a creat şi o problemă pentru ei, în sensul că Hagar, roaba care avea să fie mama lui Ismael, a fost adusă din Egipt în ţara promisă cu ocazia acestei vizite. Geneza 13:1-18. În porunca iniţială dată lui Avram în Ur din Caldeea, i s-a spus să-şi părăsească rudele. Dar în loc să se întâmple aşa, tatăl său şi nepotul său Lot au călătorit împreună cu el. Sosirea sa în ţara promisă a fost întârziată până la moartea tatălui său. În Geneza 13, turmele lui Lot şi ale lui Avraam au devenit atât de mari încât nu puteau să ocupe aceeaşi zonă. Din pricina aceasta, Avram i-a oferit lui Lot să aleagă el pământul în care să se stabilească. În vremea când Avram şi Lot au fost în ţară, arheologia sprijină conceptul că valea Iordanului era „bine udată, ca grădina Domnului” (v, 10). Lot a ales valea Iordanului. Din nefericire, era şi locul unde erau localizate Sodoma şi Gomora, care, în cele din urmă, au dus la căderea sa.

18

După ce Lot s-a despărţit de Avram, o altă revelaţie i se dă lui Avram: „Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da»” (vv. 14-17). Din acest pasaj rezultă clar că Avram a înţeles promisiunea făcută în Geneza 12:7 ca o referire la ţara literală pe care Dumnezeu i-o promisese. Lucrul acesta a fost confirmat prin instrucţiunile date de Dumnezeu să privească în toate direcţiile, deoarece tot ce vedea Avram va fi ceea ce vor moşteni urmaşii lui. Geneza 15:1-6. Promisiunea ţării era complicată prin faptul că Avram nu avea copii. Cum se va putea împlini oare promisiunea privitoare la ţară, când el nu avea moştenitori? În această situaţie, Avram i-a sugerat lui Dumnezeu pe Eliezer din Damasc drept copilul său, copiii acestuia fiind copiii lui Avram, putând astfel să moştenească promisiunea. Răspunsul Domnului a fost direct: „Atunci Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău»” (v. 4). fiul profeţit al lui Avram era la fel de literal ca promisiunea ţării. În versetul 6 se face afirmaţia simplă: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Avram a crezut în caracterul Domnului şi în revelaţia Sa, aceasta fiind o ilustraţie a naturii credinţei, care în toate dispensaţiile este baza neprihănirii înaintea lui Dumnezeu. Geneza 15:9-21. În versetele 9-17 prezicerea cu privire la ţară a fost în continuare sprijinită printr-o ceremonie solemnă, în cadrul căreia s-a vărsat sânge, certificând faptul că legământul încheiat cu Avram va avea o împlinirea literală. În continuare, hotarele ţării sunt precizate în versetele 18-21: „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: «Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume: ţara Cheniţilor, a Cheniziţilor, a Cadmoniţilor, a Hetiţilor, a Fereziţilor, a Refaimiţilor, a Amoriţilor, a Canaaniţilor, a Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor»” Este greu să înţelegem cum, de altfel învăţători capabili ai Cuvântului lui Dumnezeu, pot să facă din această descriere literală a ţării un simbol al raiului ! Geneza 16:7-16. Problema destinatarului care va moşteni ţara a fost complicată mai departe când lui Avram i s-a născut un fiu, Işmael, prin Hagar, roaba pe care acesta o adusese din Egipt. Hagar, încercând să fugă de Sarai, a fost îndrumată să se întoarcă. Copilul ei urma să se numească Işmael. I s-a spus că fiul ei va trăi în relaţii de ostilitate faţă de fraţii săi (v. 12). După ce s-a născut Işmael, Scripturile păstrează tăcere pentru următorii treisprezece ani. Geneza 17:1-8. Când Avram avea nouăzeci şi nouă de ani, iar Sarai nouăzeci, din punct de vedere natural era imposibil ca Sarai să mai aibă un copil. În această situaţie, Dumnezeu i-a vorbit lui Avram, preschimbându-i numele în Avraam, care înseamnă „tată al multora”, şi subliniind promisiunea certă a promisiunilor: „Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi. Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în

19

puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor” (vv. 6-8). Geneza 17:9-21. Ritualul circumciziei a fost instituit ca reprezentând un semn al legământului încheiat cu Avram. În acelaşi timp, Dumnezeu a schimbat numele lui Sarai, soţia lui Avram, în Sara, care înseamnă „prinţesă”. Deşi lui Avraam i-a fost greu să creadă că Sarei şi lui li se va putea naşte un fiu la vârsta lor înaintată, Dumnezeu a repetat promisiunea. De asemenea, a ţinut cont de cererea lui Avraam de a-l binecuvânta pe Işmael (v. 20). Însă Dumnezeu a precizat: „Dar legământul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta” (v. 21). Isaac şi Iacov Geneza 21:1-21. Regula normală de interpretare a profeţiei este cea literală, aşa cum este ilustrat din nou prin naşterea lui Isaac. Oricât s-ar părea de neverosimil acest fapt, Avraam şi Sara au fost părinţii lui Isaac. Hagar şi Işmael au fost trimişi, fiind însoţiţi de promisiunea lui Avraam, dar fără promisiunile pe care le va moşteni Isaac (vv. 9-20). De asemenea, s-a împlinit promisiunea făcută lui Işmael (1 Cron. 1:28-29). Geneza 22:15-18. Pentru că Avraam a ascultat de Dumnezeu, i s-au făcut din nou nenumărate promisiuni de binecuvântare, victorie asupra duşmanilor săi, precum şi faptul că toate naţiunile vor fi binecuvântate din pricina lui, fapt care s-a împlinit în istorie şi în profeţii. Geneza 24:1–26:6. Lui Isaac i s-a promis că binecuvântarea lui Avraam va trece asupra lui, iar el va împlini, parţial, promisiunea unei mari naţiuni şi binecuvântarea întregii lumi. Locul binecuvântării era în ţara pe care Dumnezeu i-o promisese lui Avraam. În ţara aceea Dumnezeu îi asigurase lui Isaac o mireasă (24:1-66). Isaac şi Rebeca nu au avut copii timp de nouăsprezece ani şi se părea că Isaac va avea aceeaşi problemă pe care o avusese şi Avraam de a obţine un moştenitor potrivit. La douăzeci de ani după căsătorie, când Isaac era de şaizeci de ani, s-au născut Iacov şi Esau (25:20, 26). Promisiunea ţării a fost repetată în Geneza 25. Isaac, ca şi tatăl său, s-a dus în Egipt din pricina foametei din ţară. Ca o confirmare a profeţiilor anterioare, versetele 2-6 repetă promisiunea ţării: „Domnul i S-a arătat şi i-a zis: «Nu te pogorî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune. Locuieşte ca străin în ţara aceasta; Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău Avraam. Îţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele». Astfel Isaac a rămas la Gherar”. Geneza 27:1-40. Deşi Iacov nu a fost întâiul născut, el a fost de acord cu mama sa Rebeca să-l înşele pe Isaac, care era înaintat în vârstă şi orb, să fie binecuvântat Iacov, când, de fapt, binecuvântarea, în mod normal, se cuvenea întâiului născut. Scripturile consemnează că Isaac l-a binecuvântat pe Iacov cu o binecuvântare profetică: „Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp, pe care l-a binecuvântat Domnul. Să-ţi dea Dumnezeu rouă din cer şi grăsimea pământului, grâu şi vin din belşug! Să-ţi fie supuse noroade şi neamuri

20

să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraţilor tăi şi fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema, şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta” (vv. 27-29). Când Esau a sosit mai târziu, Isaac l-a binecuvântat şi pe el şi i-a profeţit viitorul (vv. 39-40). Însă voia lui Dumnezeu ca fost ca Iacov, iar nu Esau, să fie cel care a moştenit promisiunile avraamice. Aceste promisiuni s-au împlinit în istorie şi în profeţie. Geneza 27:41–28:22. Promisiunea ţării însă a continuat să fie magnetul în jurul căruia se va desfăşura istoria lui Avraam, Isaac şi Iacov. Din cauza urii lui Esau faţă de Iacov, mama sa Rebeca a aranjat să-l trimită pe Iacov înapoi la poporul ei. Pe drum într-acolo, Domnul a reiterat promisiunea ţării: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta. Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun” (28:13-15). Promisiunea aceasta este de o importanţă crucială întrucât spune limpede că promisiunea ţării, precum şi celelalte promisiuni făcute exclusiv seminţei lui Avraam, au fost date lui Isaac, nu lui Işmael, şi lui Iacov, nu lui Esau. Deşi unele din promisiunile de binecuvântare s-au extins la toţi descendenţii lui Avraam, promisiunea ţării s-a mărginit la Iacov şi la urmaşii lui. Geneza 36:1–37:36; 39:1–48:22. Ultimele capitole din Geneza descriu istoria lui Iacov, care este rezumată în Geneza 37:1: „Iacov a locuit în ţara Canaan, unde locuise ca străin tatăl său”. Pe măsură ce se dezvoltă istoria lui Iacov şi a copiilor săi, Iosif este vândut în Egipt (vv. 1-36). iar la sfârşit el îşi scapă poporul său, aducându-i în Egipt ca să-i salveze de foamete (41:1-43; 45:9–46:7). În visul profetic al lui Iosif (37:5-7), s-a făcut prezicerea că fraţii lui se vor pleca înaintea lui (vv. 8-11). Lucrul acesta s-a împlinit mai târziu în Egipt (42:6). În capitolele de încheiere ale cărţii Geneza, sunt consemnate mai multe rostiri profetice. Între aceste profeţii găsim şi profeţia că paharnicul lui Faraon va fi repus în funcţie (40:12-13; 21), iar brutarul va fi spânzurat (vv. 18-19, 22). Ambele profeţii s-au împlinit (vv. 21-22). Mai târziu aceasta a pavat calea spre tălmăcirea visului lui Faraon (41:1-42), prin care se preziceau şapte ani de belşug urmaţi de şapte ani de foamete (vv. 25-36). Aceasta s-a împlinit mai târziu (v. 29). Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a rostit o binecuvântare asupra lui Iosif şi a celorlalţi fii ai săi (48:15-20). Geneza 49:1-28. Iacov şi-a adunat fiii în jurul patului său, pentru a le da binecuvântarea lui profetică finală. Ruben, întâiul născut, a fost elogiat cu următoarea descriere: „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere” (v. 3). Alte elogii la adresa lui Ruben însă au fost întrerupte datorită faptului că acesta pângărise patul tatălui său. După cum s-a exprimat Iacov: „Năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el” (v. 4). Este o referinţă la adulterul cu concubina lui Iacov, Bilha (35:22). Deşi Ruben ca întâi născut în mod normal urma să primească o dublă moştenire şi un loc de conducere (1 Cron. 5:1-2), nu există nicăieri vreo dovadă că el a primit această moştenire şi nu a exercitat conducerea

21

pentru Israel (cf. Jud. 5:15-16). Simeon şi Levi apar ca un grup în profeţia lui Iacov (Gen. 49:5-7). Ei au fost caracterizaţi ca fiind violenţi cu sabia, iar „în mânia lor, au ucis oameni” (v. 6). Ambii s-au făcut vinovaţi de mânie, ferocitate şi cruzime, Iacov prezicând că vor fi împrăştiaţi în ţară (v. 7). Iuda are parte de o recunoaştere profetică cu totul aparte (vv. 8-12). Iacov a prezis că Iuda va triumfa asupra vrăjmaşilor lui şi va fi puternic ca un leu (vv. 8-9). Cea mai semnificativă profeţie a fost că sceptrul, referindu-se la viitorul Mesia, va veni din seminţia lui Iuda. Iacov a prezis: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo şi de El vor asculta popoarele” (v. 10). Aceasta s-a împlinit în Cristos (Apo. 2:27; 12:5; 19:15). În mod evident aceasta se referă la faptul că Cristos va veni din familia lui David, care e o parte din seminţia lui Iuda. El e descris poetic: „El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui; Îşi spală haina în vin şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte” (Gen. 49:11-12). Limbajul poetic indică belşugul care va caracteriza împărăţia milenară, în care va fi abundenţă de viţe, aşa încât vor putea lega un măgar de ele. Vinul va fi atât de îmbelşugat, încât va fi privit ca apa de spălat. Albul dinţilor va proveni de la laptele băut. Aceasta e o descriere poetică a abundenţei ce va domni în împărăţia de a mie de ani. În legătură cu Zabulon, Iacov a prezis: „Zabulon va locui pe ţărmul mărilor, lângă limanul corăbiilor, şi hotarul lui se va întinde înspre Sidon” (v. 13). Deşi Zabulon nu se va învecina chiar cu marea, va fi destul de aproape încât membrii acestui trib vor beneficia de comerţul maritim. Cu privire la Isahar, Iacov a prezis: „Isahar este un măgar osos, care se culcă în grajduri” [în versiunea engleză: „care se culcă între doi saci de şea”] (v. 15). Cu privire la Dan, Iacov a prezis: „Dan va judeca pe poporul său, ca una din seminţiile lui Israel. Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate” (vv. 16-17). „Dan” înseamnă „judecător”, presupunând o judecată dreaptă şi echitabilă. În schimb, Dan este descris ca un şarpe care muşcă călcâiele unui cal, rezultatul fiind răsturnarea călăreţului de pe cal. Se subînţelege prezicerea că Dan nu va fi pe măsura aşteptării numelui său. Unii cred că faptul că idolatria a apărut mai întâi printre fiii lui Iacov din seminţia lui Dan (Jud. 18:30) ar fi motivul care stă la baza acestei profeţii. De asemenea, tribul lui Dan este omis în descrierea celor 144.000 din Israel (Apo. 7:4-8), presupunând că nu a fost un trib proeminent. Iacov a inserat o rugăminte la Dumnezeu ca să fie izbăviţi, înainte de a-şi continua profeţia: „În ajutorul Tău, nădăjduiesc, Doamne!” (Gen. 49:18). Contemplând dificultăţile pe care le vor întâmpina seminţiile Israelului, el a recunoscut că numai Dumnezeu va putea veni în ajutor.

22

În legătură cu Gad, Iacov a prezis următoarele: „Peste Gad vor da iureş cete înarmate, dar şi el va da iureş peste ele şi le va urmări” (v. 19). „Gad” înseamnă „atac” şi există aici un joc de cuvinte în prezicerea în care Gad, atacantul, este atacat, dar profeţia este că Gad va contra-ataca. Atacurile surpriză din partea duşmanilor erau evenimente obişnuite, profeţia putând să se refere la asta (cf. 1 Cron. 5:18-19). Iacov a prezis despre Aşer: „Aşer dă o hrană minunată; El va da bucate alese împăraţilor” (Gen. 49:20). Tribul Aşer era localizat într-o zonă din Canaan cu sol bogat, în stare să asigure multă hrană, de aceea, profeţia se poate referi la asta. Iacob a profeţit cu privire la Neftali următoarele: „Neftali este o cerboaică slobodă: rosteşte cuvinte frumoase” (v. 21). Tribul Neftali s-a stabilit în nord-vestul mării Galileii, într-o regiune muntoasă şi este înfăţişat aici ca o cerboaică liberă. Debora, în cântecul ei, a descris atât seminţia Zabulon, cât şi Neftali riscându-şi viaţa „pe înălţimile din câmpie” (Jud. 5:18). Iacov a dat o profeţie lungă cu privire la Iosif: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului” (Gen. 49:22). Iosif este înfăţişat ca o viţă de vie, potrivit cu numele fiului să Efraim, „rodnic”. Iacov a prezis că Iosif va fi atacat: „Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite De mâinile Puternicului lui Iacov: Şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei” (vv. 23-25). Iosif este înfăţişat ca fiind puternic, deoarece el se află sub binecuvântările lui Dumnezeu. Iacov continuă: „Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi!” (v. 26). Profeţiile extinse cu privire la Iosif indică interesul deosebit al lui Iacov pentru el. Iacov a prezis mari binecuvântări pentru Iosif în mijlocul fraţilor săi. Iacov a încheiat cu o profeţie despre Beniamin: „Beniamin este un lup care sfâşie; Dimineaţa, mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită” (v. 27). Beniamiţii au fost mari luptători, fiind descrişi aici puternici ca un lup. În general, profeţiile pe care Iacov le-a rostit asupra copiilor săi s-au împlinit în istoria ulterioară. În profeţiile sale, Iacov a fost realist, prezentând şi răul, şi binele, estimând efectiv şi exact caracterul fiilor săi. După cum arată Scripturile, fiecăruia i s-a dat „o binecuvântare potrivită” (v. 28). Acum, după ultima sa binecuvântare, Iacov şi-a dat sfârşitul. Alte profeţii legate de legământul avraamic Promisiunea ţării este proeminentă în cartea Geneza şi sprijină concluzia că Dumnezeu a avut în vedere exact ţara viitoare a lui Israel. Alte aspecte ale legământului avraamic s-au împlinit şi ele. Legată de promisiunea ţării, că descendenţii săi vor fi ca stele cerului şi nisipul mării la număr, naraţiunea a fost clară, că promisiunea ţării a fost limitată la o anumită spiţă de urmaşi: Isaac, Iacov şi cei doisprezece fii. Promisiunea că regi vor descinde din Avraam va fi supusă unei împliniri ulterioare,

23

în special în istoria Israelului când Saul, David şi Solomon au fost făcuţi regi. Promisiunea că Avraam va fi un om mare s-a împlinit cu siguranţă în multe capitole închinate lui şi descendenţilor săi în cartea Geneza. Luată în mare, cartea Geneza confirmă faptul că Dumnezeu i-a făcut lui Avraam promisiuni literale ce aveau să se împlinească în timp şi în eternitate.

PROFEŢIILE DIN EXOD

Patru cărţi au fost consacrate ieşirii (exodului) din Egipt, anii de peregrinare prin pustiu şi morţii lui Moise. Deşi ele sunt, în mare, cărţi istorice, numeroase profeţii au fost revelate în această porţiune a istoriei Israelului. În cele mai multe cazuri, profeţiile evenimentelor descrise aveau să se întâmple curând. Moise este chemat să-şi izbăvească poporul Exodul 3:1–4:31; 6:1-8. Dumnezeu ca Îngerul Domnului i s-a arătat în rugul aprins şi i-a 34;. Experienţa aceasta a fost descrisă în 3:5-12. Semnul promis lui Moise (v. 12) s-a împlinit (17:6). Moise a şovăit să accepte chemarea, cum găsim descris în versetul 31, chiar dacă Dumnezeu a promis că va face minuni (vv. 21-23). După confruntarea cu Faraon (Ex. 5), Moise a primit confirmarea rolului său profetic de a conduce copiii lui Israel afară din Egipt (6:1-8). Istoria ulterioară, desigur, a confirmat aceste promisiuni profetice (cf. 12:37-50). Zece plăgi se abat asupra Egiptului Exodul 7:1–12:36. Egiptenii au fost loviţi cu zece plăgi ca împlinire a profeţiei: (1) apa s-a transformat în sânge (7:14-24); (2) plaga broaştelor (8:1-15); (3) plaga ţânţarilor (vv. 16-19); (4) plaga muştelor (vv. 20-30); (5) plaga asupra vitelor (9:1-7); (6) plaga bubelor (vv. 8-12); (7) plaga grindinei şi a focului (vv. 13-35); (8) plaga lăcustelor (10:1-20); (9) plaga întunericului (vv. 21-29); (10) plaga morţii întâiului născut (11:1-10; 12: 29-30). La fiecare din aceste plăgi Faraon a fost avertizat de următoarea plagă. În fiecare caz, cu excepţia plăgii finale, Faraon s-a împotrivit, nevoind să-i lase pe copiii lui Israel să plece. Şi în fiecare caz profeţia plăgii a fost împlinită. E vrednic de remarcat că toate aceste profeţii au fost profeţii de evenimente simple, faptice, care s-au împlinit ad litteram. Exod 12:46; cf. Numeri 9:12. Mielul pascal a fost un prototip întruchipându-L pe Cristos. Faptul ce niciun os nu a fost frânt este o anticipare a jertfei lui Cristos fără să fie frânt niciun os (Ioan 19:36). Începerea exodului Exod 12:31-36. După cea de-a zecea plagă, Faraon le-a permis copiilor lui Israel să plece şi astfel ei au fost izbăviţi din Egipt, cum îi profeţise Dumnezeu lui Moise. Israeliţii au putut să ia cu ei argint şi aur şi alte feluri de pradă de la egipteni deoarece egiptenii au fost dornici să-i vadă plecaţi după plaga a zecea (vv. 33-36). Exodul din Egipt a fost cea mai importantă deplasare a lui Israel, până la mişcarea din secolul al douăzecilea de revenire a Israelului înapoi în Ţara Făgăduinţei. Izbăvirea prin Marea Roşie Exod 14:1-31. Istoria biblică consemnează că Faraon i-a urmărit pe israeliţi, în încercarea

24

de a împiedica plecarea lor. Dumnezeu a intervenit, protejându-i pe israeliţi. Apoi, în chip miraculos, Dumnezeu le-a pregătit o cale de trecere prin Marea Roşie. Egiptenii au încercat să meargă după ei, dar au fost împiedicaţi de apele care au revenit şi i-au înecat pe toţi. Victoria asupra amaleciţilor Exod 17:8-15. Israel a fost atacat de amaleciţi, dar aceştia nu au reuşit să-i înfrângă. Dumnezeu a prezis că amaleciţii aveau să fie distruşi (v. 15; 1 Cron. 4:43). Promisiunea preliminară a legământului încheiat cu Moise Exod 19:1-13. Se declară statutul favorizat pe care-l va avea poporul Israel în lume (vv. 1-6). În legătură cu darea legământului, copiii lui Israel au fost avertizaţi să nu se apropie de muntele Sinai (vv. 11-13). Promisiunea profetică de călăuzire a Israelului Exod 23:20-31. Dumnezeu l-a condus pe Israel să urmeze călăuzirea Îngerului Domnului, care va merge înaintea lor şi-i va călăuzi spre Ţara Făgăduinţei. Dumnezeu a promis să le stabilească hotarele de la Marea Roşie până la Marea Filistenilor şi de la deşert până la Fluviul Eufrat. Călăuzirea Domnului este menţionată din nou la 33:15; 34:10-12.

PROFEŢIILE DIN LEVITIC

Promisiunile privitoare la legile lor Cartea Levitic este un rezumat al numeroaselor legi şi reguli ce au guvernat viaţa religioasă a Israelului. Promisiunile sunt adesea ataşate la o regulă ce indică binecuvântarea pentru ascultare sau judecata pentru neascultare. Adesea găsim promisiunile iertării (5:13, 16; 6:7; 19:22). Anumite ritualuri aveau să-i facă pe oameni sau pe obiecte sfinţi (6:18, 27). Unele ritualuri aveau drept rezultat curăţirea ceremonială (14:20; 15:22; 16:30; 17:15). Unele ofrande au fost declarate inacceptabile (7:18). Anumite fapte de neascultare aveau drept urmare îndepărtarea indivizilor din Israel (7:27; 17:9; 23:29). Anumite acte de neascultare duceau la moarte (10:6). Praznicele Domnului Deşi nu au fost revelate niciun fel de profeţii majore, Levitic 23 enumeră praznicele Domnului, care sunt tipic profetice pentru evenimente viitoare. Paştele a subliniat jertfa lui Cristos (vv. 4-5). Sărbătoarea pâinii nedospite reprezenta sfinţenia comuniunii cu Cristos, reprezentată prin absenţa aluatului (vv. 6-8). Praznicul roadelor dintâi anticipa învierea lui Cristos ca prima roadă dintre cei morţi (vv. 9-14). Praznicul săptămânilor, cunoscut şi sub denumirea de Rusalii – cincizeci de zile după praznicul roadelor dintâi – reprezintă venirea Duhului Sfânt la Rusalii (vv. 15-22). Praznicul trâmbiţelor anticipă strângerea viitoare a Israelului (vv. 23-25). Ziua ispăşirii era o sărbătoare ţinută în ziua a zecea a lunii a şaptea (cf. Lev. 16), recunoscând jertfa ispăşirii aduse de marele preot în acea zi şi anticipând pocăinţa Israelului de la a Doua Venire (23:26-32). Praznicul final, cel al Corturilor, este un memorial al izbăvirii Israelului din Egipt şi este profetic pentru readunarea şi restaurarea sa la a Doua Venire (vv. 33-34). Condiţiile binecuvântării şi avertismente ale blestemelor Levitic 26 dezvăluie condiţiile binecuvântării şi avertismentul blestemului. Astfel. li se

25

porunceşte să nu-şi facă idoli, să respecte Sabatul şi să aibă o atitudine reverenţioasă faţă de sanctuar (vv. 1-2). Condiţiile binecuvântării au ca urmare recolte îmbelşugate, pace, triumf asupra vrăjmaşilor, sporirea lor la număr şi prezenţa lui Dumnezeu printre ei (vv. 3-13). O listă prelungită de blesteme pentru neascultare este relevată, similară cu avertismentele lui Moise (Deut. 28:15-68). Astfel li se promite tulburare (vv. 16-17), secetă (vv. 1820), animale sălbatice (vv. 21-22), ciume (vv. 23-26), foamete (vv. 27-31) şi împrăştiere prin toate ţările (vv. 32-39). Israelului i s-a promis iertare dacă îşi mărturiseau păcatele. Legământul avraamic a fost reafirmat, ca fiind sigur că se va împlini, chiar dacă ei aveau să păcătuiască (vv. 40-45).

PROFEŢIILE DIN NUMERI

Profeţia de la Cadeş Barnea Numeri 14:20-34. Poporul Israel nu L-a urmat pe Domnul şi nu s-a încrezut că El avea să-i conducă în Ţara Făgăduinţei. Domnul a prezis că niciunul din populaţia adultă de bărbaţi care părăsiseră Egiptul, cu excepţia lui Caleb şi Iosua, nu avea să li se permită să intre în Ţara Făgăduinţei. Numeri 21:8-9. Şarpele din bronz, ridicat pe o prăjină, este un prototip al lui Cristos răstignit (Ioan 3:14-15). Profeţiile lui Balaam Numeri 22:1–24:25. Balac, regele Moabului, a încercat să-l tocmească pe Balaam, un profet, să-l blesteme pe Israel. Balaam a fost indus să încerce să profeţească blesteme la adresa Israelului. El a fost împiedicat să facă acest lucru, în schimb rostind binecuvântări asupra lor, aşa cum se arată la 23:7-19; 23:18-24; 24:3-9, 15-19, 20-24. Rostirea aceasta profetică descrie măreţia Israelului, puterea sa ca naţiune, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ţării sale şi prezicerea că va cuceri pe moabiţi. Asta s-a împlinit în istorie. Legământul profetic al lui Dumnezeu de a izgoni pe locuitorii ţării Numeri 33:51-66. Dumnezeu i-a poruncit Israelului să-i izgonească pe locuitorii ţării şi a profeţit că celor care li se va permite să rămână „vor fi ca nişte spini în ochi şi ca nişte ghimpi în coaste, vă vor fi vrăjmaşi în ţara în care veţi merge să vă aşezaţi. Şi vă voi face şi vouă cum hotărâsem să le fac lor” (vv. 55-45; cf. 25:1-3; Ios. 9:1-26; 13:2-7; Judecători 1:21, 28-36; 2:11-23).

PROFEŢIILE DIN DEUTERONOM

În rezumatul pe care-l face Moise istoriei Israelului şi în cuvintele finale rostite copiilor lui Israel, aşa cum sunt redate în Deuteronom, sunt date profeţii adiţionale de natură profetică. Profeţia că Israel va moşteni ţara Deuteronom 3:21-22. Promisiunea că ţara va fi moştenită de Israel este repetată din nou. Această profeţie va fi împlinită (Ezechiel 45–48; Amos 9:14-15). Deuteronom 4:25-31. Israel e avertizat din nou să nu-şi facă idoli şi să nu păcătuiască moral, pentru că Dumnezeu îi va judeca şi-i va izgoni din ţară. Dar li s-a promis că vor fi

26

restauraţi dacă se vor întoarce la Domnul. Aceasta s-a împlinit în istorie. Venirea unui Mare Profet Deuteronom 18:15-18. Se face revelaţia venirii unui mare Profet, care va fi ca Moise. Ei vor trebui să asculte de El, altfel Dumnezeu îi va trage la răspundere. Aceasta s-a împlinit de către Cristos (Ioan 1:21-45; 6;14; Fapte 3:22-23; 7:37). Deuteronom 21:23. Faptul că cineva care atârnă de un copac se află sub blestem divin este simbolic despre moartea lui Cristos pe lemnul unui copac, purtând păcatele lumii (Gal. 3:13). Promisiuni de binecuvântare şi blestem Deuteronom 28:1-68. În această revelaţie profetică foarte cuprinzătoare a viitorului Israelului, Dumnezeu a promis să-i binecuvânteze dacă vor asculta de Lege, dar să-i blesteme în caz contrar. Într-o anumită privinţă, capitolul acesta trasează cursul istoriei Israelului din acest punct. Versetele de încheiere ale cărţii Deuteronom descriu împrăştierea copiilor lui Israel: „După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: şi acolo, vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit, şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O, de ar veni seara!» şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!» Şi Domnul te va întoarce pe corăbii în Egipt şi vei face drumul acesta despre care-ţi spusesem: «Să nu-l mai vezi!» Acolo, vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri, ca robi şi roabe: şi nu va fi nimeni să vă cumpere”. Cum scot multe alte pasaje în evidenţă, restaurarea lor este asigurată (Ier. 23:5-8; 30:8-11; Ezec. 39:25-29). Împrăştierea mondială descrisă în Deuteronom 28 s-a împlinit ad litteram. De asemenea şi re-strângerea lor finală, începută în secolul al douăzecilea, va fi adusă la îndeplinire la a Doua Venire a lui Cristos. Promisiunea restaurării Israelului Deuteronom 30:1-10. Dumnezeu a promis că-Şi va restaura poporul, când ei se vor întoarce la El cu pocăinţă şi supunere. Aceasta s-a împlinit în istorie. Binecuvântarea rostită asupra lui Israel Deuteronom 31:23. Lui Iosua i s-a promis binecuvântarea lui Dumnezeu, când au intrat în Ţara Făgăduinţei. Aceasta s-a împlini (Iosua 21:43-45). Deuteronom 33:1-29. Binecuvântarea finală asupra poporului Israel a fost consemnată de către Moise înainte de a muri. De-a lungul veacurilor, binecuvântările şi blestemele rostite de Moise au continuat să se împlinească.

27

28

2 PROFEŢIILE DIN CĂRŢILE ISTORICE

PROFEŢII ÎN CĂRŢILE IOSUA, JUDECĂTORI ŞI RUT

Cărţile Iosua şi Judecători constituie veriga istorică dintre Moise şi David. Cartea Rut adaugă relatarea istorică din spiţa lui Mesia, ajungând până la David. Profeţiile din aceste cărţi sunt relativ scurte şi legate de naraţiunea istorică. Promisiunea ţării dată lui Iosua Iosua 1:1-9. După moartea lui Moise (Deut. 34:5; Iosua 1:1), Dumnezeu îi comunică lui Iosua planul Său de a dărui Ţara Făgăduinţei lui Israel. Domnul a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara Hetiţilor şi până la marea cea mare, spre apusul soarelui. Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (vv. 3-5). Profeţia se încheie: „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întăreşte-te şi îmbărbăteazăte? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face»” (v. 9), Restul cărţii Iosua consemnează cucerirea aproape în întregime a ţării. În vremea lui Iosua este important să observăm că promisiunile ţării erau considerate încă promisiuni literale. Promisiunile au fost parţial împlinite în vremea lui Iosua (21:43-45). Cucerirea cetăţii Ierihon Iosua 6:1-5. Potrivit promisiunii făcute lui Iosua, când a ajuns la Ierihon, Dumnezeu a zis: „Iată, dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi. Înconjuraţi cetatea, voi toţi bărbaţii de război, dând ocol cetăţii o dată. Aşa să faci şase zile. Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trâmbiţe de corn de berbec; în ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori, şi preoţii să sune din trâmbiţe. Când vor suna lung din cornul de berbec şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci zidul cetăţii se va prăbuşi şi poporul să se suie, fiecare drept înainte” (vv. 2-5). Iosua 6:6-27. Iosua a ascultat porunca cuceririi cetăţii întocmai cu maniera prescrisă, iar israeliţii au cucerit Ierihonul, salvând doar pe Rahav, pe tatăl ei şi pe mama sa, împreună cu fraţii ei (vv. 23, 25). După cucerirea cetăţii Ierihon, Scriptura afirmă: „Atunci a jurat Iosua şi a zis: «Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!»” (v. 26). Aceasta s-a împlinit conform relatării din 1 Regi 16:34: „Pe vremea lui, Hiel din Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun”. Profeţia s-a împlinit literalmente. Cucerirea cetăţii Ai Iosua 7:1–8:29. După neascultarea lui Israel, consemnată în Iosua 7, Dumnezeu l-a instruit pe Iosua despre maniera în care va fi cucerită Ai: „Domnul a zis lui Iosua: «Nu te teme şi nu te înspăimânta! Ia cu tine pe toţi oamenii de război, scoală-te, suie-te împotriva cetăţii Ai. Iată că îţi dau în mâinile tale pe împăratul din Ai şi pe poporul lui, cetatea lui şi ţara lui. Să faci cetăţii Ai cum ai făcut Ierihonului şi împăratului lui: să păstraţi pentru voi numai prada de război şi vitele. Pune nişte oameni la pândă înapoia cetăţii»” (8:1-2). În cursul cuceririi, Domnul l-a instruit pe Iosua: „Întinde spre Ai suliţa pe care o ai în

30

mână, căci am s-o dau în mâna ta!” (v. 18). Versetele care urmează Poruncii lui Dumnezeu descriu căderea cetătii Ai şi împlinirea de către Iosua a poruncilor Domnului. Profeţia despre Ghibeon Iosua 10:1-28. După eşecul Israelului de a întreba pe Domnul, ei au fost înşelaţi să încheie un legământ cu Ghibeon. Duşmanii ghibeoniţilor au atacat Ghibeonul, cu urmarea că Iosua a fost obligat să pornească la luptă împotriva vrăjmaşilor lui Ghibeon. În vremea aceasta, „Domnul a zis lui Iosua: «Nu te teme de ei, căci îi dau în mâinile tale, şi nici unul din ei nu va putea să stea împotriva ta»” (v. 8). Scripturile care urmează consemnează împlinirea, armatele fiind total distruse. Distrugerea regilor din nord Iosua 11:1-15. Când regii din nordul ţării au pus la cale un atac împotriva Israelului cu un mare număr de cai şi care de război, Scripturile consemnează mesajul Domnului către Iosua: „Nu te teme de ei, căci mâine, pe vremea aceasta, îi voi da bătuţi pe toţi înaintea lui Israel. Cailor să le tai vinele picioarelor, iar carele lor să le arzi în foc” (v. 6). Profeţia a fost împlinită, iar Iosua a îndeplinit porunca aceasta. Motivul pentru care au fost tăiate vinele picioarelor cailot era că Dumnezeu nu voia ca Iosua să se încreadă în care şi în cai pentru a-şi căpăta tăria lui. Iosua 11:11-23. Se face un rezumat al cuceririlor lui Iosua, împlinind promisiunea pe care i-o făcuse Domnul lui Iosua în Iosua capitolul 1. Deşi se spune că Domnul Şi-a împlinit toate promisiunile, cum rezultă din cartea Judecători, o mare parte din teritorii rămâneau încă necucerite (Iosua 13:1−19:51). Dar Dumnezeu le dăduce fiecare porţiune din teritoriul pe care au păşit (cf. 1:3). Iosua 21:43-45. Interpretarea versetelor 43-45 trebuie luată în considerare în lumina revelaţiei ulterioare. Scripturile spun: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea. Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţilor lor; nici unul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor. Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, nici una n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit” (vv. 43-45). Domnul nu ezitase să-Şi ţină promisiunea, deşi Israel nu cucerise prin credinţă toată ţara. Părerea amilenistă susţine uneori că aceasta a împlinit promisiunea ţării dată lui Avraam, fără să aibă vreun temei scriptural, cum promisiunile ulterioare înfăţişează o posedare ulterioară a ţării, deoarece copiii lui Israel nu luaseră în stăpânire toată ţara (Jud. 1:19, 21, 27, 29-34; 2:1-3, 20-23; 3:1-4). Promisiunea victoriei asupra canaaniţilor Judecători 1:8. După moartea lui Iosua, Domnul a dat instrucţiuni pentru continuarea bătăliei de a obţine ţara: „Iuda să se suie; iată că am dat ţara în mâinile lui” (v. 2). Simeoniţii au ajutat pe Iuda în cucerirea ţării. Important în cucerirea lor a fost distrugerea Ierusalimului, căruia i s-a dat foc (v. 8). Profeţia despre mustrarea Israelului de către Dumnezeu datorită neascultării Judecători 2:1-3. Imaginea obişnuită a eşecului lui Israel din timpul Judecătorilor a fost descrisă în afirmaţia lui Dumnezeu către Israel: „şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele. Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru

31

ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: «Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă»” (vv. 2-3). Judecători 2:20-23. Alte revelaţii sunt date cu privire la mânia Domnului pe Israel: „Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi a zis: «Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinţilor lor şi fiindcă n-au ascultat de glasul Meu, nu voi mai izgoni dinaintea lor nici unul din neamurile pe care le-a lăsat Iosua când a murit. Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să ştiu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinţii lor». Şi Domnul a lăsat în pace pe popoarele acelea pe care nu le dăduse în mâinile lui Iosua, şi nu S-a grăbit să le izgonească” (vv. 20-23). Profeţia despre Debora şi Barac Judecători 4:11. Lui Debora şi Barac, al patrulea şi al cincile judecător al lui Israel, li s-a promis victorie asupra lui Sisera. Această profeţie a fost împlinită, iar Sisera omorât (vv. 12-24). Profeţia dată lui Ghedeon Judecători 6:11-24. Scripturile consemnează selectarea de către Dumnezeu a lui Ghedeon ca judecător peste Israel. În versetul 14 se consemnează: „Domnul S-a uitat la el [Ghedeon] şi a zis: «Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?»” Judecători 7:1-25. Cei 300 de războinici aleşi de Dumnezeu au realizat o victorie decisivă asupra lui Madian, împlinind profeţia ad litteram. Profeţia de izbăvire de amoniţi şi filisteni Judecători 10:13-14. Deoarece copiii lui Israel au uitat pe Domnul, Dumnezeu le-a spus că El nu le va asculta strigătul: „Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea nu vă voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre!” (vv. 13-14) Judecători 11:1-40. Din pricina faptului că au fost dispuşi să vină înapoi la Dumnezeu însă, Dumnezeu a îngăduit ca Iefta să fie ridicat ca al nouălea judecător al Israelului şi astfel el a izbăvit Israelul de duşmanii săi. Profeţia despre Samson Judecători 13–16. Istoria lui Samson este una din cele mai enigmatice istorii din Biblie. Naşterea sa a fost vestită de Îngerul Domnului tatălui său Manoa. Sunt descrise faptele de vitejie de la început şi îndepărtările de Dumnezeu (14:1–16:19). Promisiunea lui Dumnezeu despre copilul ei că „... el va începe să izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor” (13:5) a fost totuşi împlinită. După ce Samson a fost prins de filisteni, scoţându-i-se ochii şi fiind legat cu lanţuri să râşnească grâu în închisoare, tăria sa s-a întors şi prin distrugerea stâlpilor pe care se sprijinea templul a reuşit să omoare mai mulţi filisteni prin moartea sa decât în viaţa sa (16:2331). Cărţile Iosua şi Judecători stabilesc scena pentru venirea lui Samuel, ultimul dintre judecători şi primul dintre profeţi. În contrast cu cartea Judecători, care este una de înfrângere morală şi fizică, cartea Iosua este, în mare, una de victorie.

32

Amplasată între Judecători şi 1 Samuel însă se află cartea Rut, deşi nu conţine nicio profeţie cu privire la viitor, ea fiind totuşi o atenţionare că Dumnezeu are scopul de a-Şi aduce la îndeplinire promisiunea lui Mesia care va veni. Minunata istorie a lui Rut este una din verigile de legătură care ne conduce la David.

PROFEŢIILE DIN UNU SAMUEL

Fiind ultimul dintre judecători şi primul dintre profeţi, slujba lui Samuel a fost o legătură importantă între perioada judecătorilor şi domnia lui David. Două capitole din 1 Samuel introduc naşterea şi viaţa lui Samuel ca unul dintre marii profeţi ai Scripturii. Rugăciunea Anei 1 Samuel 1:12:11. Ca una din cele două soţii ale lui Elcana, Ana a avut de îndurat situaţia penibilă de a nu avea un fiu, în contrast cu cealaltă soţie a lui Elcana. Deşi soţul ei s-a purtat frumos cu ea, Scripturile consemnează amărăciunea ei şi rugăciunea ei către Domnul la uşa templului: „Şi Ana se ruga Domnului cu sufletul amărât şi plângea! Ea a făcut o juruinţă şi a zis: «Doamne, Dumnezeul oştirilor! Dacă vei binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta, şi dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui şi brici nu va trece peste capul lui»” (1:10-11). Eli a crezut că Ana era beată şi a mustrat-o. Când ea a explicat că se rugase cu mare obidă şi întristare, Eli a răspuns: „Du-te în pace şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!” (v. 17). La timpul cuvenit, s-a născut Samuel, numele său însemnând „auzit de Dumnezeu”, recunoscând prin asta că era un răspuns la rugăciune. După ce a fost înţărcat, Ana l-a adus la Eli ca să rămână în templu pentru tot restul vieţii sale. Totodată, Ana a adus ca jertfă trei tauri şi o efa de făină, precum şi un burduf cu vin (vv. 24-28). Al doilea capitol din 1 Samuel consemnează rugăciunea inspirată a Anei, care recunoaşte măreţia lui Dumnezeu prin faptul că a răspuns la rugăciunea ei şi Şi-a arătat puterea Sa supranaturală. Blestemul rostit împotriva familiei lui Eli 1 Samuel 2:12-17. În contrast cu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Anei şi a lui Samuel, fiii lui Eli s-au dovedit a fi foarte răi. 1 Samuel 2:27-34. Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli, informându-l că deşi Dumnezeu intenţionase să binecuvânteze casa lui Eli pe veci, totuşi, din pricina păcatului fiilor săi, avea să nimicească pe veci casa lui Eli: „Iată că vine vremea când voi tăia braţul tău şi braţul casei tatălui tău, aşa încât nu va mai fi nici un bătrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tău în locaşul Meu, în timp ce Israel va fi copleşit de bunătăţi de Domnul; şi nu va mai fi niciodată nici un bătrân în casa ta” (vv. 31-32). Ca un semn al împlinirii acestei profeţii către Eli, omul lui Dumnezeu i-a spus: „Şi iată semnul celor ce se vor întâmpla celor doi fii ai tăi Hofni şi Fineas: amândoi vor muri într-o zi” (v. 34). Promisiunea unui preot viitor credincios 1 Samuel 2:35-36. În contrast cu necredincioşia lui Hofni şi Fineas, Dumnezeu a de33

clarat: „Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea şi după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare, şi va umbla totdeauna înaintea Unsului Meu” (v. 35). Preoţia a fost luată de la Abiatar, care era un descendent al lui Eleazar, un fiu al lui Aaron (1 Regi 2:17, 35). Dar această profeţie pare să treacă dincolo de spiţa imediată a preoţilor şi a fost parţial împlinită de Samuel. În cele din urmă, va fi împlinită de Isus Cristos, care va fi un Preot în veci de veci (Ps. 110; Evrei 5:6; Apo. 19:16). Blestemul asupra familiei lui Eli este revelat lui Samuel 1 Samuel 3:1-21. Începutul slujbei lui Samuel ca profet a relevat că Samuel a fost chemat de Domnul. Dumnezeu i-a spus lui Samuel în timpul nopţii: „Atunci Domnul a zis lui Samuel: «Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare»” (1 Sam. 3:11-14). Profeţia s-a împlinit prin moartea lui Hofni şi Fineas, iar Eli a murit când i s-a comunicat moartea fiilor săi (4:11, 17-18). Mai târziu, Abiatar, un descendent al lui Eli, a fost degradat de la preoţie (1 Regi 2:27). Profeţia întoarcerii chivotului 1 Samuel 6:1–7:2. Chivotul fusese luat când filistenii i-au învins pe israeliţi în război. Dar chivotul s-a dovedit o catastrofă pentru filisteni, provocând o serie de dezastre. În final, ei s-au hotărât să-l înapoieze Israelului. Când au întrebat pe preoţii şi profeţii lor ce trebuie să facă, li s-a spus să pregătească diferite daruri, să fie trasă o căruţă nouă de două vaci care n-au mai fost niciodată înjugate (6:7). Proprii lor profeţi le-au spus: „Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare” (1 Sam. 6:8-9). Scripturile descriu cum chivotul a fost purtat până la Bet Şemeş, dar Dumnezeu a judecat pe locuitorii din Bet Şemeş pentru că au privit în chivot (v. 19). Ei au trimis celor din Chiriat Jearim să vină şi să ia chivotul. Chivotul a rămas la Chiriat Jearim timp de douăzeci de ani (v. 21; 8:1-2). Promisiunea de izbăvire a lui Samuel 1 Samuel 7:3-13. Samuel a îndemnat casa lui Israel să se întoarcă la Domnul: „Samuel a zis întregii case a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi Astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul, şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din mâna Filistenilor»” (v. 3). În urma acestei întoarceri la Domnul, Israel a cunoscut o mare victorie militară asupra filistenilor (vv. 10-13), împlinind literalmente profeţia dată lui Samuel. Profeţia cu privire la regii Israelului 1 Samuel 8:1-22. Dar fiii lui Samuel n-au mers după tatăl lor şi au fost necinstiţi (vv. 3-4), iar copiii lui Israel i-au cerut lui Samuel să fie numit un rege, fapt care l-a întristat foarte mult pe Samuel. Dar, rugându-se Domnului, i-a fost dată revelaţia de la Domnul:

34

„Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei. Ascultă-le glasul deci; dar înştiinţează-i şi fă-le cunoscut dreptul împăratului care va domni peste ei” (vv. 7-9). Aşadar, Samuel i-a înştiinţat pe copiii lui Israel cu privire la ce va pretinde un rege de la ei: „El a zis: «Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi. El va lua pe fiii voştri, îi va pune la carele sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui; îi va pune căpetenii peste o mie şi căpetenii peste cincizeci şi-i va întrebuinţa la aratul pământurilor lui, la seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carelor lui. Va lua pe fetele voastre să-i facă miresme, de mâncare şi pâine. Va lua cea mai bună parte din câmpiile voastre, din viile voastre şi din măslinii voştri şi o va da slujitorilor lui. Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre şi o va da famenilor şi slujitorilor lui. Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai buni boi şi măgari ai voştri, şi-i va întrebuinţa la lucrările lui. Va lua zeciuială din oile voastre şi voi înşivă veţi fi slugile lui. Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi alege, dar Domnul nu vă va asculta»” (vv. 11-18). Aceasta s-a împlinit (1 Împăraţi 12:2-15). Saul este ales şi uns ca rege 1 Samuel 9:1–10:27. Saul căutase măgarii pierduţi ai tatălui său şi în cursul acestei acţiuni îl contactase pe Samuel, ca să vadă dacă-l va putea ajuta. Domnul îi spusese lui Samuel: „Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimite un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine” (9:16). Ulterior, Samuel l-a invitat pe Saul la un ospăţ (vv. 19-24). După ospăţul cu Samuel, Saul se întorce acasă, iar Samuel i-a cerut slujitorului lui Saul să meargă înainte, pentru a le oferi lui Saul şi Samuel intimitate. „Samuel a luat sticluţa cu untdelemn şi a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: «Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moştenirii Lui? Astăzi, după ce mă vei părăsi, vei găsi doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin la Ţelţah. Ei îţi vor zice: „Măgăriţele pe care te-ai dus să le cauţi s-au găsit; şi iată că tatăl tău nu se mai gândeşte la măgăriţe, ci este îngrijorat de voi, şi zice: „Ce să fac pentru fiul meu?»”»” (10:1-2). Samuel a mai prezis şi alte evenimente, în timp ce mergea spre casă (v. 3-13), inclusiv profeţia că Duhul Domnului va veni peste el. Lucrul acesta s-a împlinit (vv. 10-11). Saul nu a făcut cunoscută ungerea sa ca rege, dar Samuel a convocat o adunare publică a poporului lui Israel, în cadrul căreia l-a prezentat pe Saul (vv. 17-27). 1 Samuel 11:1-15. După ce Saul a fost prezentat ca rege, el a condus poporul lui Israel într-o mare biruinţă militară asupra amoniţilor (vv. 1-12). Aceasta a confirmat profeţia după care Saul va fi regele lor. Confirmarea lui Saul ca rege 1 Samuel 12:1-25. Exercitându-şi poziţia de lider, Samuel le-a amintit poporului Israel de completa lui integritate. Totuşi, ei au cerut un rege. Atunci Samuel le-a spus: „Iată dar împăratul pe care l-aţi ales, şi pe care l-aţi cerut; iată că Domnul a pus un împărat peste

35

voi. Dacă vă veţi teme de Domnul, dacă-I veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui şi dacă nu vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi cât şi împăratul care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul Domnului şi vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri” (vv. 13-15). După o serie de alte îndemnuri, Samuel a zis: „Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşoară El printre voi. Dar dacă veţi face răul, veţi pieri, voi şi împăratul vostru” (vv. 24-25). 1 Samuel 13:1-14. Întrucât Saul, cu nechibzuinţă, a adus o jertfă Domnului, pe care numai Samuel era îndrituit s-o aducă. Saul a fost informat că împărăţia sa nu va dăinui. Acest lucru s-a împlinit când David l-a succedat la tron (2 Sam. 5:1-4). Totuşi Saul a repurtat numeroase victorii militare asupra vrăjmaşilor Israelului (14:1-48). Profeţia cu privire la amaleciţi 1 Samuel 15:1-23. Samuel îi dăduse poruncă lui Saul să-i atace pe amaleciţi, necruţând nici bărbaţi, nici femei, copii sau vite, oi, cămile şi măgari (vv. 1-3). Ascultând de Samuel, Saul i-a atacat pe amaleciţi, dar a cruţat cele mai bune oi, vite şi miei, precum şi alte lucruri care era bune (vv. 8-9). Deşi amaleciţii au fost înfrânţi şi ucişi cum s-a profeţit, Saul a fost mustrat pentru că nu a dus la îndeplinire porunca lui Dumnezeu întru totul, să nimicească vitele şi oile şi lucrurile care le-au cucerit (vv. 12-21). Dar Samuel a răspuns, enunţând un adevăr important, că ascultarea este mai importantă decât ofrandele şi sacrificiile (vv. 22-23). Deşi Saul şi-a mărturisit păcatul, nu a fost iertat de Dumnezeu. Saul îşi va pierde împărăţia lui Israel 1 Samuel 15:24-35. După neascultarea lui Saul, Samuel i-a spus: „Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău” (vv. 28-28). David este uns ca rege 1 Samuel 16:1-13. Samuel a fost trimis de Domnul să ungă un nou rege peste Israel. A fost ales David, fiul lui Isai (vv. 12-13). Deşi David a fost uns ca rege, acest fapt nu a fost recunoscut public decât mult mai târziu. Saul, neştiind că David a fost uns rege, a solicitat ca David să fie prezent la curtea sa, cântând din harpă pentru Saul (vv. 21-23). Ungerea profetică a lui David ca rege a fost, desigur, începutul unei vieţi îndelungate, în care David L-a slujit pe Domnul ca rege peste Israel. David şi Goliat 1 Samuel 17:1-58. A izbucnit din nou război între filisteni şi israeliţi. Filistenii îl selectaseră pe uriaşul Goliat să le fie luptătorul principal şi i-au provocat pe israeliţi să aleagă pe cineva care să se lupte cu Goliat, cu înţelegerea că dacă uriaşul va fi omorât, cealaltă naţiune va fi declarată învingătoare. A trecut ceva timp, dar nimeni nu s-a oferit să-l înfrunte pe Goliat. David, vizitându-şi fraţii şi aducându-le provizii, nu putea înţelege frica lor de Goliat şi a întrebat cum se făcea că Goliat nu fusese înfruntat. Saul a fost înştiinţat şi, după o anumită ezitare, lui David i s-a permis să-l înfrunte pe Goliat. David a făcut o declaraţie profetică lui Goliat: „Tu vii împotriva mea cu sabie,

36

cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei Filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre” (vv. 45-47). Scriptura consemnează că David a triumfat asupra lui Goliat, folosindu-se de o praştie şi o piatră. Când David a tăiat capul lui Goliat cu propria sabie, bărbaţii Israelului i-au urmărit pe filisteni, câştigând o mare victorie (vv. 51-54). Aceste evenimente au confirmat profeţia, conform căreia David avea să fie rege peste Israel. Prezicerea despre victoria asupra filistenilor de la Cheila 1 Samuel 23:1-13. Cu toate că Saul a încercat să-l omoare pe David, căutând orice prilej să-i ia viaţa, David continua să fie protejat de Dumnezeu (18:1–22:23). Întrebând pe Domnul, David a aflat că filistenii luptau la Cheila, o cetate aflată la vreo treizeci de mile sud-vest de Ierusalim. Când David L-a întrebat pe Domnul, i s-a spus să-i atace pe filisteni. Atacul împotriva filistenilor a avut un mare succes, provocându-le pierderi grele. Dar Saul a auzit şi el despre asta şi a început să pregătească un plan de înconjurare a cetăţii Cheila, cu scopul de a-l prinde pe David. Când David a întrebat pe Domnul, i s-a spus că dacă va rămânea, cetăţenii Cheilei îl vor preda lui Saul. Prin urmare, David a părăsit Cheila şi s-a dus în deşert (23:10-13). Prezicerea potrivit căreia Saul şi fiii săi vor muri 1 Samuel 23:14–28:15. Ocrotindu-l pe David, Dumnezeu a continuat să facă revelaţii profetice (28:1-25), profeţindu-i lui Saul că el şi fiii lui aveau să moară a doua zi, iar Israel va fi înfrânt (28:16-19: cf. 31:1-6). 1 Samuel 28:16-19. Din pricina neascultării lui Saul, Samuel îi spune că el şi fiii lui vor muri. Prezicerea potrivit căreia David îi va cuceri pe amaleciţi 1 Samuel 30:1-20. În cadrul unui incident de încheiere în cartea 1 Samuel, se arată cum a fost cucerită cetatea Ţiclag, în care David şi oamenii săi îşi puseseră familiile. Cetatea a fost arsă, iar locuitorii săi duşi în robie. Când David l-a întrebat pe preotul Abiatar dacă se cuvenea să-i urmărească pe amaleciţi, i s-a spus să-i urmărească. Potrivit cu această profeţie, David i-a prins din urmă pe răpitorii amaleciţi, a recuperat totul, ucigându-i pe amaleciţi, cu excepţia a 400 de tineri (vv. 9-20), împlinind astfel profeţia. 1 Samuel 31:1-6. Capitolul de încheiere al cărţii 1 Samuel consemnează moartea lui Saul şi a lui Ionatan, care a pregătit calea ca David să-şi preia rolul de rege, ca împlinire a profeţiei. Deşi cartea 1 Samuel este în principal de natură istorică, profeţiile din această carte, cu materialul istoric de confirmare, asigură o lecţie importantă despre modul de interpretare a profeţiilor. Multe profeţii s-au împlinit în viitorul imediat, aşa cum se ilustrează în profeţia privitoare la Samuel care confirmă că a fost un preot credincios, ceea ce s-a împlinit în viaţa şi lucrarea lui Samuel, dar au privit şi înainte la Isus Cristos, ca Profet final.

37

PROFEŢIILE DIN DOI SAMUEL ŞI UNU REGI

Ungerea profetică a lui David ca rege Cu mult înainte de a fi fost omorât Saul, Samuel a primit instrucţiuni să-l ungă pe David ca viitorul rege al Israelului (1 Sam. 16:12-13). Deşi ungerea propriu-zisă nu a fost o profeţie, totuşi a fost o domnie profetică despre domnia lui David, care a început numai după ani de fugă din calea lui Saul, care voia să-l ucidă pe David, pentru a preveni preluarea de către acesta a tronului. Odată ce Saul a fost mort, oamenii din seminţia lui Iuda l-au recunoscut pe David ca rege al lor (2 Sam. 2:3-4), în schimb restul triburilor l-au recunoscut pe Iş-Boşet, unul din fiii lui Saul. S-a consemnat la 2:12–4:12 că o împărăţie divizată a continuat să existe şapte ani, dar după moartea lui Iş-Boşet (4:1-12), David avea să preia controlul asupra tuturor celor douăsprezece seminţii ale Israelului. Potrivit textului din 5:1-2, reprezentanţi ai celor unsprezece triburi au venit şi au încheiat un pact cu David, ungându-l rege peste tot Israelul. Când au venit la David, au recitat profeţia aparent dată lui David la ungerea sa: „Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenia lui Israel” (v, 2). La 2 Samuel 5:19-25, Domnul i-a prezis lui David biruinţă asupra filistenilor războinici (cf. 1 Cron. 14:10-16). În legătură cu actul prin care David aducea chivotul în Cetatea lui David (2 Sam. 6:2-23), David a scris un psalm de mulţumire (1 Cron. 16:7-36). S-a prezis de asemenea că David va avea un nume mare (2 Sam. 7:9). Fundalul legământului davidic Legământul davidic este unul din legămintele biblice majore direct legat de profeţie în împlinirea sa. Ca şi legământul avraamic, interpretarea legământului davidic este determinată, în mare măsură, de decizia de a-l interpreta literal sau neliteral. În cazul legământului avraamic, cele mai multe prevederi ale sale s-au împlinit deja ad litteram şi puţin loc este dat chestionării interpretării sale literale. Factorul major aflat încă în dezbatere la legământul avraamic este întrebarea dacă ţara promisă Israelului a fost o profeţie literală, supusă împlinirii viitoare. sau dacă aceasta nu e interpretarea corectă. Amileniştii au tendinţa să nege legământul avraamic fie de pe baza că promisiunea nu se va împlini datorită eşecului Israelului, fie că promisiunea este împlinită neliteral, ţara fiind interpretată ca o referire la rai. În cazul legământului avraamic, această întrebare de interpretare a primit răspuns de către premilenişti în sensul că ţara este literală, iar de amilenişti, care interpretează promisiunea în sens neliteral sau, cel puţin, ca nefiind împlinită literal. Tot aşa, legământul davidic are aceeaşi problemă. În legătură cu promisiunile date lui Avram, Dumnezeu l-a informat pe Avraam cu privire la Sara: „Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea” (Gen. 17:16). Aceeaşi făgăduinţă este amintită în Geneza 17:6, unde Dumnezeu îl înştiinţează pe Avraam: „Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi”. Promisiunea de a moşteni binecuvântările avraamice generale a fost ulterior rezumată la Isaac, nu la Işmael, iar apoi la Iacov, nu la Esau (Gen. 26:2-6; 28:13-15). Promisiunea regilor a fost în continuare limitată în Geneza 49:10 prin afirmaţia profetică cu privire la viitorul fiilor săi: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de

38

cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo şi de El vor asculta popoarele”. Având acest fundal de profeţii cu privire la viitoarea împărăţie a Israelului în Geneza, legământul avraamic a primit o împlinire mai concretă în legământul încheiat de Dumnezeu cu David (2 Sam. 7:5-16; 1 Cron. 17:3-15). Subiectul legământului davidic a devenit, prin urmare, un aspect major de profeţie în tot Vechiul Testament. 2 Samuel 7. Scripturile consemnează că David s-a sfătuit cu profetul Natan, David exprimându-şi preocuparea că el trăia într-o casă minunată construită din cedru, în timp ce templul Domnului era un simplu cort (vv. 1-2). Fără să-L consulte pe Dumnezeu, Natan i-a spus lui David să pornească la îndeplinire (v. 3). Dar în noaptea aceea, Dumnezeu a corectat aprobarea dată de Natan planului lui David (vv. 4-16). Chiar şi unui profet trebuie să-i fie confirmate deciziile de către Dumnezeu ! În instrucţiunile date lui Natan, Dumnezeu a subliniat că niciodată nu rugase poporul Israel să-I construiască o casă. Mai întâi, Dumnezeu a reiterat cum îl luase pe David de la oi, aducându-L la poziţia de mare faimă. Dumnezeu i-a promis Israelului că va avea un cămin (v. 10). Apoi Dumnezeu S-a dus dincolo de planul construirii unui templu fizic la aceea de a stabili o casă lui David pe veci: „Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” (vv. 11-16). Referirea la casa lui David a fost la descendenţii lui fizici, care vor ocupa tronul lui David. Prevederi concrete ale legământului davidic în 2 Samuel 7 Deşi nu e numit concret un legământ aici, în alte locuri este numit un legământ (2 Sam. 23:5; Ps. 89:3, 28, 34, 39; cf. Ps. 132:11). Conform textului de la 2 Samuel 7, cel puţin patru prevederi majore au fost cuprinse în legământul davidic: (1) Lui David i s-a promis un fiu, ce nu se născuse încă, care-l va succeda pe David la tronul său (v. 12). Acest lucru s-a împlinit realmente de către Solomon. (2) Fiul acesta avea să zidească templul (v. 13). Asta s-a împlinit ulterior de către Solomon (1 Regi 6:37-38; 7:1-51; 2 Cron. 3:1–5:14). (3) Tronul împărăţiei lui Solomon va dăinui în veci (2 Sam. 7:13). Dacă Solomon va da greş, Dumnezeu îl va pedepsi, dar nu va lua de la el împărăţia (vv. 10-15; 1 Regi 11:34). (4) Descendenţii lui David şi împărăţia lui David va dăinui pe vecie (2 Sam 7:16). Făgăduinţele legământului davidic în 2 Samuel 7 au fost repetate ad litteram în 1 Cronici 17:3-15 (cf. şi 2 Sam. 7:19-29; 1 Cron. 17:15-27; 2 Cron 6:7-10). Încercând să interpretăm legământul davidic, anumite fapte ies în evidenţă: (1) David a înţeles că promisiunile au avut de a face cu descendenţi fizici sau cu „casa”. (2) Profeţia este exactă, cum este indicat prin faptul că deşi tronului lui Solomon i s-a promis că va dăinui în veci, descendenţii săi nu au primit această promisiune, întrucât spiţa lui Solomon a fost destituită (Ier. 22:28-30). (3) Persoana finală care va sta pe tronul lui David va

39

fi Isus Cristos. Genealogia Mariei (Luca 3:23-28) merge până la Natan, fiul lui David, iar nu până la Solomon (v. 31). În contrast cu aceasta, genealogia lui Iosif este urmărită până la Solomon (Mat. 1:2-16), a cărui spiţă a fost blestemată, dar Iosif ne pune la dispoziţie temeiul legal pentru pretenţia lui Isus Cristos la tronul lui David. (4) Limbajul legământului din 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17, cum, desigur, a fost înţeles de David, s-a referit la spiţa lui fizică şi la împărăţia lui politică, nu la o entitate cum ar fi cei aleşi, cei mântuiţi sau biserica. Premileniştii în general interpretează profeţia literalmente şi o găsesc împlinită în viitoarea împărăţie milenară, care va avea loc la a doua venire a lui Cristos. Un punct de vedere opus este pus în circulaţie însă de amilenişti, care interpretează profeţia neliteral, ca referindu-se la Cristos, nu la domnia Sa asupra Israelului sau asupra lumii, ci la Cristos ca şi Cap al bisericii. În interpretarea amilenistă, tronul lui David este tot una cu tronul lui Dumnezeu din cer, iar domnia lui Cristos este, de obicei, pusă în legătură cu actuala epocă sau cu domnia spirituală a lui Cristos în inimile credincioşilor. Unii amilenişti însă se referă la împlinirea în noul cer şi noul pământ în eternitate. Nouă lumină va fi îndreptată asupra problemei de interpretare prin detaliile ce confirmă legământul, găsite mai târziu în Scriptură. Legământul davidic în Psalmul 89 Psalmul 89:1-4. Întreg conţinutul acestui lung psalm ne asigură o expunere a legământului davidic. Primele patru versete afirmă că împlinirea legământului a fost legată de jurământul lui Dumnezeu: „Am făcut legământ cu alesul Meu” - zice Domnul - „iată ce am jurat robului Meu David: «Îţi voi întări sămânţa pe vecie şi-n veci îţi voi aşeza scaunul de domnie»” (vv. 3-4). Psalmul 89:5-18. Credincioşia şi puterea lui Dumnezeu care a încheiat legământul este tema acestui Psalm. Credincioşia lui Dumnezeu, puterea, neprihănirea şi dreptatea, precum şi dragostea şi credincioşia Sa, asigură împlinirea legământului. Legământul este plin de har şi necondiţionat că se va împlini în cele din urmă. Psalmul 89:19-29. Personajul central al lui David în acest legământ şi ungerea sa prin uleiul sacru este evidenţiată. David este declarat a fi „cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (v. 27).Dumnezeu a declarat: „Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea şi legământul Meu îi va fi neclintit. Îi voi face veşnică sămânţa şi scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor” (vv.28-29). Psalmul 89:30-37. Dar poporul Israel a fost avertizat că dacă vor păcătui, Dumnezeu îi va pedepsi: „Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea şi nu vor umbla după poruncile Mele, dacă vor călca orânduirile Mele şi nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua şi nelegiuirile cu lovituri” (vv. 30-32). În pofida posibilităţii ca Israel să păcătuiască, Dumnezeu a promis că aceasta nu va schima legământul: „dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei şi nu-Mi voi face credincioşia de minciună; nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele mele. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna, va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer” (vv. 33-37). Psalmul 89:38-52. Apoi psalmistul scoate în evidenţă păcatele Israelului şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru ele. Psalmistul îl cheamă pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa (vv. 38-52).

40

Nu se poate sublinia îndeajuns valoarea şi frumuseţea Psalmului 89 ! Pe de o parte, confirmă o interpretare literală a promisiunilor făcute lui David. Psalmul reiterează promisiuni concrete pe care Dumnezeu le-a dat în revelarea iniţială a legământului davidic. Chestiunea dacă legământul a fost condiţionat sau dacă legământul a fost neliteral, vederi adoptate de unii amilenişti, a primit răspuns, deoarece legământul a fost cert, sigur, indiferent de credincioşia Israelului. Prin urmare, Dumnezeu va pedepsi pe Israel pentru păcatele comise, dar nu va anula făgăduinţele pe care le-a făcut în harul Său lui David. Este important să observăm că acest legământ a fost făcut prin har şi că nu este supus caracterului condiţional al legământului mozaic. Sensul legământului davidic, aşa cu se explică în Scriptură la 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17 şi amplificat în Psalmul 89, este relativ uşor de înţeles. Dumnezeu a intrat într-un legământ solemn cu David, promiţând că atât tronul său, cât şi spiţa sa vor dăinui pe veci. Întrucât o asemenea aşteptare era contrară istoriei obişnuite, David însuşi ridică întrebarea în 2 Samuel 7:18-19 despre longevitatea neobişnuită a făgăduinţei. Dar este limpede că David a înţeles că promisiunea se va extinde la domnia sa asupra Israelului şi la succesorii la tron ai celor descinşi din David. O asemenea interpretare pare naturală consemnării scripturale a legământului davidic. Interpretarea amilenistă a legământului davidic Întrucât teologia este dezbinată în chestiunea subiectului Mileniului, împlinirea literală a acestei promisiuni făcute lui David a fost pusă sub semnul întrebării de către cei care neagă că va fi un mileniu viitor. Negarea unui Mileniu viitor de către amilenişti face necesar pentru ei să aibă împlinirea legământului davidic înainte de venirea lui Cristos. Amileniştii nu se învoiesc cu privire la ce explicaţie să dea acestui legământ, dar, în general vorbind, majoritatea dintre ei încearcă să găsească împlinire în epoca actuală cu Cristos domnind pe tronul Tatălui din cer şi biserica fiind guvernată de Cristos pe pământ. Dar amileniştii contemporani oferă alte câteva soluţii, cum ar fi, că Mileniul este împlinit în starea intermediară sau că Mileniul este împlinit în noul cer şi noul pământ descoperite în Apocalipsa 21–22. Evident, această opinie necesită reinterpetarea legământului davidic şi termenilor promisiunii. Amileniştii tind să justifice negarea unei împliniri literale prin întoarcerea la Noul Testament, care subliniază domnia actuală a lui Cristos ca şi Cap al bisericii. Premileniştii însă scot în evidenţă că nu numai pasajele majore din 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17, precum şi Psalmul 89 arată clar că se aşteaptă o împlinire literală, dar sunt şi numeroase confirmări, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, care sprijină acest concept de împlinire literală. Una din profeţiile mesianice majore din Vechiul Testament cuprindea şi aşteptarea ca Cristos să stea pe tronul lui David: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor!” (Isa.

41

9:6-7). Profeţia asta priveşte pe Isus Cristos şi afirmă limpede că El va domni pe tronul lui David. Întrucât Cristos este Cel ce a murit şi a înviat, El poate să fie înrudit cu tronul lui David pe veci. În acest pasaj, ca şi în alte referiri la tronul lui David, trebuie menţinuta o distincţie clară între tronul lui David şi tronul Tatălui din cer. Evident, David nu a stat pe tronul din cer unde este Cristos acum întronat. Tronul lui David a fost un tron politic, care se ocupa de pământ şi concret de poporul Israel. Prin urmare, nu există nimic care să corespundă cu aceasta în actuala domnie a lui Cristos pe tronul Tatălui. Mai degrabă, Cristos aşteaptă a doua Sa venire şi stabilirea domniei lui Cristos pe pământ, cum se evidenţiază în Psalmul 110:1-3. Anunţul din Isaia 9 despre naşterea viitoare a Fiului lui David a fost în mod clar legată de o lucrare a lui Dumnezeu, mai degrabă decât a omului. Cum citim: „iată ce va face râvna Domnului oştirilor” (Isa. 9:7). Ieremia 23:5-8. La fel şi profetul Ieremia a prezis venirea unui Rege, care va fi un Descendent al lui David: „Iată vin zilele, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Neprihănirea noastră!»” (vv. 5-6) Referirea la un Rege viitor evident era la Domnul Isus Cristos, declarat a fi un Descendent al lui David în versetul 5. Domnia Lui va fi concret peste ţara Israel. Sub domnia lui ca Rege, Iuda (împărăţia formată din două seminţii) şi Israel (împărăţia formată din zece seminţii) vor trăi în pace şi siguranţă. Această promisiune va fi împlinită în legătură cu strângerea din nou a Israelului de pe tot globul în Mileniu. S-a prezis că Israel va locui în ţara lor sub domnia Regelui lor (vv. 5-8). Comparând aceasta cu epoca actuală nu dezvăluie nicio împlinire, deşi unii israeliţi s-au întors în ţară în secolul douăzeci. Nu s-a stabilit niciun tron pământesc al lui David; nu s-a realizat nicio strângere din nou a copiilor lui Israel din toată lumea. Aceste evenimente sunt relevante în contextul stabilirii viitoarei împărăţii davidice şi al celei de-a doua veniri a lui Cristos. Ieremia 30:1-9. Ieremia şi-a continuat această temă şi în alte pasaje. O profeţie similară a fost redată în versetele 1-9: „Iată Cuvântul rostit lui Ieremia din partea Domnului: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Scrie într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Iată, vin zile, zice Domnul, când voi aduce înapoi prinşii de război ai poporului Meu Israel şi Iuda, zice Domnul; îi voi aduce înapoi în ţara, pe care am dat-o părinţilor lor şi o vor stăpâni». Iată însă cuvintele pe care le-a rostit Domnul asupra lui Israel şi asupra lui Iuda. «Aşa vorbeşte Domnul: Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace! Întrebaţi şi vedeţi dacă nu cumva naşte vreun bărbat! Pentru ce văd pe toţi bărbaţii cu mâinile pe coapse, ca o femeie la facere? Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărâma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula»” Ieremia 30:10-11. În Ieremia 30 se prezice din nou că Israel şi Iuda vor fi aduşi din

42

nou din captivitate şi stabiliţi în ţara lor (vv. 10-11). Ieremia scoate în evidenţă că înainte de aceasta va fi un mare necaz, dar că Israel va fi izbăvit din acest necaz (vv. 5-9). După strângerea din nou şi izbăvirea din timpul de necaz, Ieremia a profeţit că vor fi conduşi de „David, împăratul lor” (v. 9). Pasajul acesta introduce un nou factor, anume că David însuşi va fi înviat pentru a participa împreună cu Cristos, ca să domnească asupra pământului (cf. Ezechiel 34:23-24; 37:24). Învierea lui David este legată de a doua venire a lui Cristos, nu de altă perioadă sau eveniment. Prin urmare, împlinirea acestui pasaj aşteaptă venirea viitoare a lui Cristos. O confirmare în plus a fost revelată în Ieremia 33:14-17, unde promisiunile familiare ale unui Descendent al lui David domnind peste Israel au fost repetate. Multe alte profeţii din Vechiul Testament cu privire la acest subiect ar putea fi citate. În Ezechiel 37, în legătură cu trezirea Israelului, a fost dată profeţia că cele două împărăţii ale lui Iuda şi Israel vor fi unite din nou sub conducerea unui singur rege (v. 22). În versetul 24, profeţia lui Ieremia cu privire la învierea lui David şi domnia lui ca rege a fost confirmată. Rolul lui David va de „prinţ”. Deşi Cristos este Rege al regilor şi Domn al domnilor, David va avea un rol onorat ca prinţ. Cum istoria a desfăşurat rolul Israelului, evident a fost o întrerupere a domniei descendenţilor lui David la tron în timpul captivităţii babiloniene. Dar aceasta a fost anticipată în profeţiile Vechiului Testament date în Osea 3:4-5: „Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă”. Faptul că tronul nu a fost ocupat în timpul acestei perioade nu înseamnă că nu a existat un candidat de drept pentru el. În final, evanghelia lui Matei răspunde la această întrebare, arătând că Cristos are un drept legal la tron. Dar Cristos nu va ocupa acest rol până la a doua venire a Sa pe pământ. Una din profeţiile importante din Vechiul Testament cu privire la renaşterea Israelului şi la legământul davidic a fost revelată în Amos 9:11-15. Deşi cartea Amos a fost, în mare, o condamnare a Israelului pentru păcatul lor şi o afirmare a faptului că Dumnezeu îi disciplina, ultimele cinci versete ale cărţii se îndreaptă spre viitorul luminos când Israel va fi restaurat. Restaurarea este descrisă astfel: „voi ridica din căderea lui cortul lui David” (v. 11). Acesta va fi restaurat la gloria pe care o avusese odinioară. Evident, aceasta a fost o declaraţue de restaurare a împărăţiei davidice. În conformitate cu această viitoare restaurare a Israelului, productivitatea Israelului în ţara restaurată a fost înfăţişată în versetele 13-15. Cetăţile sale vor fi rezidite, se vor sădi vii, grădinile vor produce fructe. Dar cea mai importantă promisiune a fost făcută în versetul 15: „«Îi voi sădi în ţara lor, şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul, Dumnezeul tău!” Refacerea Israelului la starea în de ţară sub Cristos, Regele lor va avea ca rezultat în refacerea Israelului ca naţiune, ce nu va mai fi împrăştiată niciodată (v. 15). Ale confirmări din Vechiul Testament despre legământul davidic 2 Samuel 12:1-12. Însuşi David avea să experimenteze pedeapsa lui Dumnezeu din

43

pricina păcatului său de adulter şi omor, în legătură cu Urie şi Batşeba. În versetele 1-12, profetul Natan l-a mustrat pe David şi a prezis că sabia nu se va depărta din casa lui David (vv. 9-10). Deşi promisiunea a fost dată casei lui David, că avea să domnească casa lui în veci prin Cristos, Solomon a fost avertizat că descendenţii lui vor ocupa tronul doar câtă vreme vor asculta de Dumnezeu. Lui Solomon i s-a spus: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel” (1 Regi 2:4). Deşi descendenţii lui Solomon au greşit faţă de Dumnezeu, legământul davidic a fost împlinit prin fiul său Natan. 1 Regi 3:11-14; 6:11-13; 9:4-9. La 3:11-14 Dumnezeu a promis că-l va binecuvânta pe Solomon potrivit cu legământul davidic şi-i va da bogăţii, înţelepciune şi onoare. Aceste profeţii s-au împlinit literalmente (cf. 1 Cron. 1:11-12). La 6:11-13. Dumnezeu reiterează promisiunea pe care i-a dat-o lui David cu privire la Solomon. La 9:4-9 Dumnezeu reiterează promisiunea dată lui David, dar îl şi avertizează că dacă copiii lui Israel nu vor asculta de Lege, cu siguranţă vor fi alungaţi din ţară. 2 Cronici 7:11-22. Această profeţie s-a împlinit literalmente în secolele al şaptelea şi al şaselea î.Cr. O promisiune condiţionată a fost făcută cu ocazia terminării templului. Solomon a fost avertizat: „Când a isprăvit Solomon Casa Domnului şi casa împăratului şi a izbutit în tot ce-şi pusese de gând să facă în Casa Domnului şi în casa împăratului, Domnul S-a arătat lui Solomon noaptea şi i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea, şi aleg locul acesta drept casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe. Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara. Ochii Mei vor fi deschişi de acum şi urechile Mele vor fi cu luare aminte la rugăciunea făcută în locul acesta. Acum, aleg şi sfinţesc casa aceasta, pentru ca Numele Meu să locuiască în ea pe vecie şi voi avea totdeauna ochii şi inima Mea acolo. Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea cum a umblat tatăl tău David, făcând tot ce ţi-am poruncit, şi dacă vei păzi legile şi poruncile Mele voi întări scaunul de domnie al împărăţiei tale, cum am făgăduit tatălui tău David, când am zis: „Niciodată nu vei fi lipsit de un urmaş, care să domnească peste Israel”. Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele, pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, vă voi smulge din ţara Mea, pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta, pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele. Şi cât de înaltă este casa aceasta, oricine va trece pe lângă ea va rămâne încremenit şi va zice: „Pentru ce a făcut Domnul aşa ţării şi casei acesteia?” Şi se va răspunde: „Pentru că au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care i-a scos din ţara Egiptului, pentru că s-au alipit de alţi dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit; iată de ce a trimis peste ei toate aceste rele”»” (v. 11-22). În porunca lui Solomon să construiască o casă pentru Domnul, El i-a amintit lui Solomon că deşi a fost în inima lui David să construiască un templu, Dumnezeu declarase că

44

pentru că David a fost un om al războiului, care vărsase mult sânge, fiul va primi această responsabilitate. Solomon a fost numit de Dumnezeu. Deşi lui Solomon i s-a promis că tronul său va dăinui în veci (1 Cron. 22:6-10), nu i s-a promis, cum i-a promis Dumnezeu lui David, că un descendent al lui Solomon va sta pe tron. Aceasta a fost explicat mai târziu în Ieremia 36:30 din pricina blestemului care a fost rostit asupra spiţei lui Solomon. În spiţa Mariei din Noul Testament, ea a fost declarată o descendentă a unui fiu al lui David cu numele de Natan (Luca 3:31). Deşi Cristos este descendent al lui David, El nu descinde din Solomon. Locul lui Solomon a fost din nou subiectul profeţiei în 1 Cronici 28:4-7. David a profeţit că Solomon va sta pe tronul său şi că împărăţia lui va dăinui pe veci (1 Cron. 28:5), dar Biblia nu vorbeşte nimic despre descendenţii lui Solomon. Judecata prezisă asupra lui David 2 Samuel 12:10-12. Datorită păcatului lui David cu Batşeba, Natan a prezis că sabia nu se va depărta din casa lui David şi că soţiile lui vor fi violate. Lucrul acesta s-a împlinit la 2 Samuel 15–20. Copilul Batşebei va muri 2 Samuel 12:13-23. Din cauza păcatului lui David, copilul lui prin Batşeba avea să moară. Aceasta s-a împlinit în versetele 18-23. Naşterea lui Solomon 2 Samuel 12:24-25. Promisiunea unui fiu, care va sta pe tronul lui David şi va zidi templul a fost împlinită (cf. 1 Regi 2:12; 6:37). Lui Solomon i se promit: înţelepciune, bogăţii şi onoare 1 Regi 3:5-15. Într-un vis, lui Solomon Dumnezeu îi spune să ceară ce doreşte cu privire la împărăţia sa. Solomon a cerut înţelepciune să guverneze Israelul (vv. 7-9). Ca răspuns, Dumnezeu i-a promis lui Solomon nu numai înţelepciune, ci şi onoare şi bogăţii (vv. 10-15). Promisiunea condiţionată făcută lui Solomon cu privire la tron 1 Regi 9:1-9. Lui Solomon i s-a promis că urmaşii lui vor sta pe tronul său, dacă vor asculta de Dumnezeu. În caz contrar, ei vor fi îndepărtaţi, iar templul va fi distrus. Aceasta s-a împlinit în 2 Cronici 36:14-21. Tronul lui David avea să supravieţuiască, dar descendenţii lui Solomon nu vor sta pe el. 1 Regi 11:11-39. Dumnezeu l-a confruntat pe Solomon din pricina faptului că s-a depărat de Domnul şi a prezis că împărăţia va fi luată de la descendenţii lui. Dumnezeu l-a asigurat pe Solomon că aceasta nu se va întâmpla în timpul vieţii sale. În conformitate cu aceasta, un profet al lui Dumnezeu l-a numit pe Ieroboam să fie viitorul rege al celor zece seminţii ale Israelului (vv. 29-39). 1 Regi 13:1-3. O profeţie a fost revelată cu privire la Iosia din casa lui David: „Dar iată că un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, trimis de cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului, după cuvântul Domnului, şi a zis: «Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte Domnul: „Iată că se va naşte un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine, pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine, şi pe tine se vor arde oseminte omeneşti!” Şi în aceeaşi zi a dat un

45

semn, zicând: «Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica şi cenuşa de pe el se va vărsa»” (vv. 1-3). Profeţia altarului despicat s-a împlinit imediat. Profeţia oaselor preoţilor arse pe altar a fost împlinită mai târziu (2 Regi 23:15-17). 1 Regi 13:8-26. Relatarea profetului neascultător care a murit pentru că nu L-a ascultat pe Dumnezeu a fost redată în versetele 23-26 din capitolul 13. 1 Regi 14:1-16. A fost făcută revelaţia distrugerii casei lui Ieroboam din pricina păcatelor lui Ieroboam împotriva Domnului. De asemenea, a fost rostită o judecată împotriva lui Baeşa, regele Israelului, pentru că L-a părăsit pe Domnul (vv. 1-4). Alte pedepse asupra Israelului au fost profeţite în 17:1-4, Dumnezeu pezicând seceta în Israel. Ilie avea să fie îngrijit de văduva din Sarepta (vv. 8-16). Ploaia se va întoarce în Israel numai la cuvântul lui Ilie, cum se evidenţiază la 18:19, 41, 45. 1 Regi 16:1-4, 11-13; 17:1, 7-16; 18:35-45; 20:13-14, 18-22, 26-30, 35-36, 42; 21:17-20, 23; 22:13-28, 34-38; 2 Regi 9:30-37; 2 Cron. 18:16-27, 33-34. Multe alte profeţii au fost revelate şi împlinite degrabă. Spiţa lui Baeşa urma să fie distrusă (1 Regi 16 16:1-4, 11-13). Seceta avea să se abată asupra Israelului (1 Regi 17:1; 18:36-45). Făina şi uleiul văduvei nu se va termina (1 Regi 17:7-16). Ahab urma să aibă o victorie asupra Siriei (1 Regi 20:13-14, 18-21). Atacul împotriva Siriei avea să fie reluat (1 Regi 20:22, 26-30). Profetul neascultător urma să moară (1 Regi 20:35-36). Ahab şi oamenii lui aveau să sufere pentru că l-au cruţat pe Ben-Hadad (1 Regi 20:42; 22:34-35). Ahab avea să-şi verse sângele şi să moară în acelaşi loc unde l-a ucis pe Nabot (1 Regi 21:17-20; 22:37-38; 2 Cronici 18:33-34). Izabela va fi mâncată de câini (1 Regi 21:23: 2 Regi 9:30-37). Ahab avea să fie învins (1 Regi 22:13-28, 34-38; 2 Cron. 18:16-27). Profeţiile au confirmat mereu metoda de interpretare care necesită o împlinire literală a profeţiilor ce au legătură cu disciplina pe care Dumnezeu a exercitat-o asupra poporului Israel din pricina păcatelor lor. E semnificativ că în niciuna din aceste profeţii nu a fost legământul încheiat cu David anulat. Confirmarea legământului davidic în Noul Testament Unul din argumentele majore ale celor care resping o domnie viitoare a lui Cristos pe pământ este afirmaţia că Noul Testament nu sprijină acest concept. E adevărat de Noul Testament nu repetă toate promisiunile din Vechiul Testament, întrucât acest lucru nu a fost necesar, Vechiul Testament fiind şi el Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Noul Testament este în acord permanent cu aşteptarea poporului Israel de restaurare viitoare şi domnie a lui Cristos când Se va întoarce. Confirmarea legământului davidic se găseşte în cuvintele îngerului rostite faţă de Maria, prin care o anunţă că va fi mama lui Isus: „Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33). Pe lângă promisiunea generală că Isus va fi fiul ei, au fost date şi promisiuni concrete că El va ocupa tronul tatălui Său David şi că domnia Lui şi împărăţia Lui nu se vor sfârşi niciodată. Dacă ar fi adevărat, aşa cum susţin amileniştii, că Vechiul Testament a fost greşit în-

46

ţeles, că nu trebuie să ne aşteptăm la o împlinire literală a legământului davidic, de ce atunci l-a instruit Dumnezeu pe îngerul Său să folosească asemenea terminologie în cazul Mariei? Negreşit pentru o fecioară evreică, trăind într-un timp de aşteptare a venirii lui Mesia pentru Israel, nu exista nicio problemă în acceptarea promisiunii ca fiind literală. Dimpotrivă, ar fi cât se poate de ciudat dacă ceea ce Dumnezeu intenţiona să descopere ar fi că fiul ei avea să fie capul bisericii, alcătuite atât din evrei, cât şi din neevrei. E adevărat că credincioşii din perioada bisericii se numeau „copiii lui Avraam” (Gal. 3:6-9) bazaţi pe promisiunea avraamică de binecuvântare a „tuturor popoarelor pământului” (Gen. 12:3), dar biserica nu a fost niciodată înrudită cu Iacov. Referinţa la casa lui Iacov trebuie să fie o referinţă la Iacov, adică la poporul lui Israel. Când Cristos Şi-a instruit ucenicii asupra diferitelor adevăruri biblice, era clar că ucenicii înşişi, după ce au fost învăţaţi de Isus mai bine de trei ani, s-au aşteptat la o asemenea împlinire a promisiunilor Vechiului Testament. În incidentul consemnat la Matei 20:2023, când mama lui Iacov şi a lui Ioan l-a rugat pe Cristos ca fiii ei să împartă cu El tronul, cu siguranţă ea nu a avut în vedere ocuparea tronului Tatălui din cer. Mai degrabă, ea anticipa tronul davidic, care va fi pe pământ. Mai târziu, Cristos a confirmat speranţa lor, promiţându-le că vor sta pe tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale Israelului în perioada promisă a restaurării (Mat. 19:28). Această promisiune a fost confirmată ulterior la Luca 22:30 când Cristos s-a întrunit cu ucenicii Săi de Paşte în noaptea dinaintea răstignirii Sale. Din nou, ei au fost asiguraţi că vor sta pe tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece seminţii ale Israelului. Nici chiar în vremea suirii la cer a lui Cristos, ucenicilor nu le era clar cum această promisiune pământească a lui Cristos se va împlini. Prin urmare, la Fapte 1:6 ei au formulat întrebarea: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” Ei nu anticipau epoca actuală, deşi Cristos îi instruise cu privire la ea în Ioan 13–16. Esenţa întrebării lor nu se referea la faptul că Cristos va aduce împărăţia, ci la timpul când o va introduce. Dacă acesta ar fi fost un concept greşit din partea ucenicilor, ar fi trebuit să urmeze o corectare de pe buzele lui Însuşi Cristos. În schimb, El le-a spus că nu era treaba lor să cunoască timpul. Afirmând aceasta, de fapt, Cristos confirmă nădejdea lor, dar nu relevă când se va întâmpla aceasta. Mai târziu în pasajele din Noul Testament cum ar fi Apocalipsa 19 se precizează că domnia lui Cristos pe pământ va începe odată cu venirea Lui a doua oară. Evident, ucenicilor le-a fost greu să înţeleagă faptul că înainte de restaurarea Israelului, epoca actuală se va împlini, în care Neamurile vor ocupa un loc proeminent. Întrebarea s-a ivit în Conciliul de la Ierusalim, aşa cum găsim evenimentul relevat în Fapte 15. Rezolvând problema, Iacov a citat profeţia din Amos 9:11-12. Iacov a încheiat acea profeţie scripturală în sensul că va fi un timp de binecuvântare a Neamurilor şi o proeminenţă care va precede restaurarea Israelului. Desigur, aceasta este exact ce s-a întâmplat în epoca actuală. Prin urmare, Iacov i-a îndemnat să nu le pună greutăţi Neamurilor prin pretenţia ca ei să se ţină în continuare de ritualurile şi ceremoniile iudaice, deşi ei trebuiau să evite iritarea gratuită a iudeilor, care încă mai ţineau vechile ceremonialuri. La încheierea conferinţei, ei au sugerat ca Neamurile să se abţină de la consumul „hranei închinate idolilor, de sânge, de carne provenită de la animale strangulate şi de la imoralitate sexuală” (Fapte 15:28-29).

47

Ajungând la această concluzie, pe de o parte, ei au reafirmat actualul scop al lui Dumnezeu de a-Şi chema afară un popor pentru numele Său din mijlocul Neamurilor, ca fiind împlinit în actuala Epocă a Bisericii. În acelaşi timp, ei au reafirmat speranţa lor că după actuala epocă, va urma un timp de restaurare şi promisiuni împlinite, date poporului Israel în perioada următoare celei de-a doua veniri a lui Cristos. Lumină suplimentară este îndreptată asupra acesteia în dramatica prezentare a celei de-a doua veniri a lui Cristos din Apocalipsa 19 şi a împărăţiei milenare din Apocalipsa 20. Prin urmare, aserţiunea învăţaţilor amilenişti, potrivit căreia împărăţia milenară s-ar găsi doar în Apocalipsa 20 şi de aceea n-ar trebui să fie acceptată, nu este o explicaţie adecvată a temei constante a Scripturii de la 2 Samuel 7 până la Apocalipsa 20, privitoare la o împărăţie viitoare pe pământ, ce va continua împărăţia davidică. Claritatea promisiunilor şi interpretarea lor ca profeţie literară ce se va împlini, este susţinută printr-o examinare a tuturor pasajelor pertinente din Scriptură. Numai premileniştii sunt în stare să ia aceste Scripturi în sensul lor natural şi să găsească o relatare clară a împlinirii lor viitoare. Profeţia lui Mica Unele profeţii sunt consemnate în 1 Regi deşi nu au legătură cu legământul davidic. Una din acestea este profeţia lui Mica. Regele Iehosafat a întrebat dacă trebuie să-şi unească forţele cu Regele Ahab în cadrul unei cuceriri militare a lui Ramot Ghilead. Profeţii mincinoşi ai lui Ahab l-au îndemnat să pornească la luptă (1 Regi 22:5–12: 2 Cron. 18:12-27). Iehosafat nu a avut încredere în aceşti profeţi. Când a profeţit Mica, el a prezis că vor pierde războiul (1 Regi 22:13-28; 2 Cron. 18:12-27). Ei au pornit la luptă şi Ahab a fost ucis (1 Regi 22:37-38; 2 Cron. 18:33-34).

PROFEŢIILE DIN DOI REGI, UNU ŞI DOI CRONICI

Profeţia morţii lui Ahazia 2 Regi 1:4, 16-17. În cartea 2 Regi, numeroase profeţii sunt revelate, împreună cu împlinirea lor. Ilie a profeţit să Ahazia va muri deoarece a trimis oameni să consulte pe BaalZebun, în loc să-L consulte pe adevăratul Dumnezeu (v. 4). Moartea lui a fost consemnată ca profeţie împlinită în versetele 16-17. Profeţia referitoare la Ilie 2 Regi 2:1-14. O serie de profeţii sunt revelate, cu privire la Ilie fiind răpit la cer întrun vârtej. Ca împlinire a cererii lui Elisei, i s-a dat o dublă măsură din Duhul Sfânt. Profeţia referitoare la Elisei 2 Regi 3:15-27. Elisei a prezis că regii Israelului şi ai lui Iuda vor fi în stare să-i cucerească pe moabiţi. Ei au fost instruiţi să facă şanţuri, pe care Domnul îi va umple cu apă, aşa încât atât oamenii, cât şi animalele să poată bea din ele. Profeţia s-a împlinit literalmente (vv. 21-27). 2 Regi 4:5-6. 38-44. Profeţia care se referă la sticlele văduvei ce vor fi umplute cu ulei s-a împlinit aidoma. Elisei a prezis că ciorba gătită într-un vas mare nu va face rău marii cete de profeţi, deşi un curcubete sălbatic otrăvitor a fost introdus în oală (vv. 38-44). Acest lucru s-a împlinit.

48

2 Regi 5:1-19. Este relatată binecunoscuta istorie a vindecării de lepră a lui Naaman. Acesta a fost instruit să se spele în râul Iordan şi când a făcut aşa, a fost miraculos vindecat (vv. 10, 14). 2 Regi 5:19-27. Dar prezicerea lui Elisei cu privire la servitorul său, Ghehazi, că lepra lui Naaman îl va afecta pe el din pricina duplicităţii sale, prin faptul că a cerut un favor de la Naamn, a fost împlinită. 2 Regi 6:8-23. Când a fost înconjurat de soldaţii lui Aram, Elisei a fost miraculos izbăvit. Armata a fost orbită şi condusă la Samaria, unde a fost eliberată şi a abandonat războiul. 2 Regi 7:1-2. În vremea foametei din Israel, Elisei a prezis izbăvire. Ofiţerului regelui care a pus la îndoială profeţia i s-a spus de către Elisei: „Vei vedea cu ochii tăi: dar tu nu vei mânca din ele!” (v. 2), o profeţie care s-a împlinit imediat. 2 Regi 8:1-15. Foametea de şapte ani ce avea să vină peste Israel s-a prezis întocmai (vv. 1-6) şi a fost împlinită (v. 2). Elisei a profeţit că Ben-Hadad, regele Aramului, îşi va reveni din boala sa, însă în realitate va muri, ceea ce s-a împlinit (v. 15). 2 Regi 8:13-15. Elisei a mai prezis că Hazael va deveni regele Aramului, ceea ce s-a împlinit ((v. 15). Elisei a prezis şi că Hazael va ucide mulţi israeliţi, bărbaţi, femei şi copiii (v. 12) Ulterior, Scriptura a consemnat împlinirea acestor profeţii (10:32; 12:17-18; 13:3. 22-25; 2 Cron. 22:5-6). 2 Regi 9:1-10. Elisei a prezis că Iehu va fi rege peste Israel. 2 Regi 9:14-28. Este consemnată mai târziu profeţia cu privire la Iehu ca rege. 2 Regi 9:30-37. Profeţia despre uciderea Izabelei a fost împlinită, conform profeţiei făcute la 1 Regi 21:23. 2 Regi 10:11, 17. Se consemnează judecata prezisă ce se va abate asupra casei lui Ahab, împlinind profeţia despre Ahab din 1 Regi 21:20-22. 2 Regi 10:30. Profeţia că urmaşii lui Iehu vor sta pe tronul Israelului până la a patra generaţie a fost consemnată în 15:12. 2 Regi 13:14-19. Elisei a prezis că Israel îl va învinge pe Aram de trei ori. Aceasta s-a împlinit în versetul 25. 2 Regi 14:25. S-a împlinit o profeţie a lui Iona (care nu apare în text) că Ieroboam va poseda teritoriul Israelului. Profeţia cu privire la Ezechia 2 Regi 19:5-7. Ezechia a fost informat că oştirea asiriană ce asedia Israelul şi că regele Asiriei vor fi asasinaţi. 2 Regi 19:20-36. Alte preziceri că izbăvirea Israelului de Asiria au fost revelate, iar împlinirea o găsim împlinită în versetele 35-36. 2 Regi 20:1-19. În vremea cât a fost Ezechia bolnav, a fost înştiinţat că la viaţa sa se vor adăuga cincisprezece ani, în timpul cărora va fi apărat de atacurile regelui Asiriei (v. 1-11). Dar profetul Isaia a prezis că robia babiloneană nu va începe decât după moartea lui Ezechia (vv. 16-19). Profeţii legate de Manase, Iosia şi Iehoahaz 2 Regi 21:10-15. Prăbuşirea lui Manase a fost prezisă şi s-a împlinit în 2 Cronici 33:10-

49

11. Întoarcerea lui Manase la Domnul şi domnia lui reînnoită este consemnată la 2 Cronici 33:12-20. 2 Regi 22:1-20. Ca răspuns la cererea lui Iosia ca Domnul să-i călăuzească după ce a fost găsită şi citită cartea Legii (vv. 8-10) şi având în vedere păcatele poporului lui Israel, profeţia a fost dată profetesei Hulda, că Dumnezeu va aduce dezastru asupra Israelului (cf. 2 Cron. 34:22-28). Dar pentru că inima lui Iosia a răspuns, iar el s-a smerit înaintea Domnului, lucrul acesta nu avea să se întâmple decât după moartea lui Iosia (2 Regi 22:15-20). 2 Regi 23:1-30. Deşi Iosia a făcut ce a putut ca să elimine închinarea falsă şi a încercat să împlinească Legea lui Moise şi deşi este scris că el s-a întors „la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise” (v. 25), Dumnezeu a prezis că Se va purta cu Iuda cum Se purtase cu Israel şi că va respinge Ierusalimul şi templul (vv. 26-27). Moartea lui Iosia este consemnată în versetele 29 şi 30, iar el a fost urmat la tron de Iehoahaz, dar acest rege a domnit numai trei luni. Faraon Neco l-a pus în lanţuri. Capitolele de încheiere din 2 Regi consemnează judecata profeţită a lui Dumnezeu asupra Israelului, atât din mâinile lui Faraon, cât şi din acelea ale lui Nebucadneţar, regele Babilonului. Judecata lui Dumnezeu începută de Faraon a fost terminată de Nebucadneţar, când a luat Ierusalimul în robie. Bătălia cu Edomul 2 Cronici 20:15-17. Iahaziel i-a profeţit Regelui Iehosafat că armata uriaşă venind din Edom va fi distrusă, fără ca Iehosafat să trebuiască să lupte vreo bătălie (2 Cron. 20:1517). El a fost instruit să poruncească trupelor sale să mărşăluiască împotriva lor, dar i s-a spus că Dumnezeu le va da biruinţă fără ca ei să trebuiască să lupte. 2 Cronici 20:20-25. S-a prezis victoria ad litteram. Scriptura consemnează că armata venită împotriva lor a început să lupte împotriva lor înşişi şi au fugit, lăsând echipamentul în urma lor. Dar aventura lui Iehosafat de construire de vase avea să dea greş (v. 37). Profeţia lui Ilie 2 Cronici 21:12-20. La moartea lui Iehosafat fiul său Iehoram a preluat tronul, dar din pricina răutăţii lui, profetul Ilie a prezis judecata lui Dumnezeu asupra lor (vv. 12-15). El a prezis că va abate judecata asupra familiei sale şi că însuşi Iehoram se va stinge doborât de o boală. Acest lucru s-a împlinit când familia lui Iehoram a fost dusă în robie (vv. 16-17). iar moartea lui Iehoram este descrisă în versetele 18-20. Profeţia lui Zaharia 2 Cronici 24:20-22, Zaharia, fiul preotului Iehoiada (de fapt, bunicul său), a stat înaintea Regelui Ioaş şi a prezis că întrucât el nu ascultase de porunca Domnului, Domnul îl părăsise. Ca urmare, Zaharia a fost omorât cu pietre din pricina mesajului său, un fapt la care se referă Cristos în lamentaţia Lui asupra Ierusalimului, din Matei 23:25. La 2 Cronici 25:15-17, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Amazia să prezică faptul că Dumnezeu avea să-l distrugă fiindcă nu ascultase de sfatul lui Dumnezeu. Rezultatul a fost înregistrat în versetul 27, în care se consemnează asasinarea lui Amazia.

50

PROFEŢIILE DIN EZRA, NEEMIA ŞI ESTERA

Profeţia din Ezra În cartea Ezra. numai un pasaj este de natură profetică. Cu ocazia aşezării temeliei templului lui Zorobabel, preoţii şi leviţii, dând glas laudelor şi mulţumirilor lor, au cântat: „Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!” (Ezra 3:11). Profeţia din Neemia Şi Neemia conţine un singur pasaj profetic. Răspunzând celor care luau în râs rezidirea de către Israel a zidului, Neemia a răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbânda. Noi, robii Săi, ne vom scula şi vom zidi; dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim” (Neemia 2:20). Neemia a consemnat împlinirea literală a acestei profeţii (6:15-16). Profeţiile din Estera Cartea Estera este unică în Scriptură, întrucât nu conţine nicio referinţă directă la dumnezeire, la închinarea la Dumnezeu, rugăciune, jertfă sau profeţii. Totuşi, cartea a confirmat ce s-a profeţit explicit în alte Scripturi pe care Dumnezeu avea să le dea, despre grija Sa fără greş faţă de Israel şi perpetuarea lor ca naţiune (Ier. 30:8-11; 31:23-40).

51

52

3 PROFEŢIILE DIN CĂRŢILE DE POEZIE

PROFEŢII ÎN IOV

Cartea Iov prezintă o problemă neobişnuită de interpretare profetică prin aceea că o mare parte din ea consemnează cuvântările lui Elifaz, Bildad şi Ţofar. Domnul declară concret în Iov 42:7 despre Elifaz, Bildad şi Ţofar că: „n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov”. Dar Domnul nu l-a condamnat pe Elihu şi a declarat că Iov „a vorbit” ce e bine (v. 7). Tot aşa, în cuvântarea lui Elifaz din 5:17-26 a fost un adevăr general profetic, dar acurateţea sa este supusă semnului întrebării cu privire la aplicaţia sa la Iov. Profeţia lui Bildad (8:20-22) a fost defectuoasă, întrucât Bildad a încercat să demonstreze că Iov as fi suferit din pricina păcatelor sale. Iov 11:14-20. Ţofar a vorbit profetic că dacă Iov ar renunţa la păcatul său, Dumnezeu l-ar binecuvânta. Dar profeţia lui a fost defectuoasă, prin faptul că a aplicat profeţia generală de judecată a celor răi la Iov. Iov 19:15-27. Iov însuşi a rostit una din marile profeţii ale Vechiului Testament, când a afirmat: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu!” A fost remarcabil că Iov, trăind într-o perioadă anterioară redactării oricărei Scripturi, totuşi a avut ferma convingere că adevărul profetic, după care Răscumpărătorul său trăia pe atunci şi că El va sta pe pământ într-o zi. Iov a declarat credinţa lui, potrivit căreia chiar dacă trupul său va fi distrus, îl va învrednici să-L vadă pe Dumnezeu când va fi înviat. Iov 23:10-11. Această rostire a lui Iov de asemenea stă ca una din marile profeţii ale Vechiului Testament: „Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul. Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea”. Iov 36:8-12. Elihu a declarat că cei care se pocăiesc şi ascultă de Dumnezeu „îşi sfârşesc zilele în fericire şi anii în bucurie” (v. 11). Dimpotrivă, cei care refuză să asculte vor pieri. Această declaraţie de dreptate generală a lui Dumnezeu este adevărată, întrucât Domnul nu l-a inclus şi pe Elihu în condamnarea Lui (42:7).

PROFEŢIILE DIN PSALMI

Deşi cartea Psalmilor a consemnat închinarea, rugăciunile şi experienţele psalmiştilor, a fost cât se poate de firesc ca credinţa în Dumnezeu să anticipeze viitorul profetic. A fost o trăsătură proeminentă în speranţele copiilor Domnului ca viitoarea grijă şi credincioşie a lui Dumnezeu (1:1-3), răsplata neprihănirii şi judecata celor răi (1:4-7; Apo. 20:11-15), aşteptarea venirii lui Mesia, nădejdea domniei lui Cristos în viitoarea Lui împărăţie (Ps. 2) şi confirmarea legămintelor avraamic (105:8-11) şi davidic. Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi în profeţie. Pe lângă Scripturile care au fost concret profetice despre o situaţie viitoare, au existat multe pasaje care sunt la timpul prezent, ce anticipau o situaţie viitoare. Fie că aceste pasaje sunt profetice sau nu, totuşi ele au asigurat sprijin şi ilustraţie sfinţilor pentru un viitor glorios.

54

Dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu Psalmul 12:7. Una din temele majore ale Psalmilor a fost închinarea la Dumnezeu pentru dragostea şi credincioşia Sa, care se vor împlini în viitor. Psalmistul declară: „Tu, Doamne, îi vei păzi şi-i vei apăra de neamul acesta pe vecie” (v. 7). Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţii. Psalmul 27:1-14. David îşi exprimă încrederea în Dumnezeu şi purtarea de grijă în faţa duşmanilor lui săi. În primele trei versete, David declară: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei - prigonitorii şi vrăjmaşii mei - se clatină şi cad. Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi” (vv. 1-3). David îşi declară încrederea sa în Domnul, că în vreme de necaz, el va fi acoperit şi înălţat deasupra duşmanilor săi (vv. 10). El îşi exprimă încrederea că nu numai în viitor, ci şi în prezent va mărturisi bunătatea Domnului (v. 13). Aceasta s-a împlinit în viaţa lui David (1 Regi 2:10-11). Psalmul 28:1-9. Dumnezeu l-a îngrijit pe David cum îşi îngrijeşte un păstor oile. Lucrul acesta s-a împlinit în viaţa lui David. Psalmul 32:7-8. David a declarat că Domnul este locul său de adăpost (v. 7). David de asemenea şi-a asumat rolul de învăţător, instruind-i pe sfătuindu-i pe ce cale trebuie să meargă: „şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi” (v. 8). Unii interpretează aceasta ca un caz în care Dumnezeu îi vorbeşte lui David. Profeţia a fost împlinită în timpul vieţii lui David. Psalmul 37:1-40. David şi-a declarat desfătarea în Domnul, exprimându-şi încrederea că pe măsură ce-şi va încredinţa calea Domnului, va primi ceea ce va dori inima sa (vv. 4-6). În acelaşi timp, a vorbit despre revelaţia viitoare a neprihănirii şi despre justeţea cauzei sale (v. 6). David a prezis judecata asupra celor răi, dar cei blânzi vor moşteni pământul (vv. 9-11). David a mai prezis că cei răi vor pieri, în contrast cu Domnul, care-i va susţine pe cei neprihăniţi (vv. 20-24). David şi-a exprimat credinţa că Domnul îi va apăra pe ai Săi şi le va da ţara de moştenire, în contrast cu cei răi, care vor fi nimiciţi (vv. 27-29). Această temă e continuată în versetul 34 şi în versetele 37-38. Asta s-a împlinit în istorie şi se va împlini în Mileniu (Amos 9:15). Psalmul 41:1-13. Dumnezeu a asigurat ocrotirea Sa, chiar în timpuri de boală şi atunci când prietenii îl vor părăsi. Psalmul 50:7-15. Dumnezeu l-a mustrat pe Israel pentru că ţineau litera Legii, fără să ţină şi spiritul Legii şi a amintit că ofranda lor trebuia s-o prezinte lui Dumnezeu cu un adevărat devotament. Atunci vor fi în stare să-L cheme pe Dumnezeu în vreme de strâmtorare, experimentând izbăvirea Lui. Psalmul 50:22. David a promis că ipocriţii vor fi judecaţi de Dumnezeu şi nu vor avea pe cine chema în ajutor. Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 59:9-17. Dumnezeu va fi o fortăreaţă şi un refugiu în vreme de necaz. Asta s-a împlinit în timpul vieţii lui David.

55

Psalmul 71:20-21. Psalmistul îşi asigură cititorii că, deşi vor avea multe necazuri, Dumnezeu îi va izbăvi şi le va dărui onoare şi mângâiere. Psalmul 73:24-25. Psalmistul declară: „mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. În viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare, Dumnezeu Îi îngrijeşte pe ai Lui. Psalmul 91:1-16. Aceasta a fost o declaraţie dramatică a grijii pe care o poartă Dumnezeu pentru ai Săi. Psalmistul a declarat că Dumnezeu este „locul său de scăpare” şi „cetăţuia” lui (v. 2). Dumnezeu îl va izbăvi „de ciumă şi de pustiirile ei” (v. 3) şi-l va acoperi „sub aripile Lui” (v. 4). Deşi mulţi alţii vor cădea, Dumnezeu îi va apăra pe ai Săi (vv. 5-7). Dar cei răi vor fi pedepsiţi (v. 8). În versetele 9 şi 12 el declară: „Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Pasajul acesta a fost greşit citat de Satan când L-a ispitit pe Cristos. El a omis cuvintele: „în toate căile Tale!” (Mat. 4:5-6; Luca 4:10-11) În încheiere, psalmistul spune că Domnul îi va ocroti pe ai Săi în vremuri de restrişte şi-i va onora, dăruindu-le viaţă lungă (Ps. 91:13-16), promisiune împlinită în timp şi în eternitate. Psalmul 92:8-15. Duşmanii lui Dumnezeu au fost asiguraţi de pedeapsa divină (vv. 8-11). Dar cei neprihăniţi vor înflori, aducând roade chiar şi la bătrâneţe (vv. 12-15). Psalmul 94:12-15. Omul pe care Dumnezeu îl disciplinează va fi binecuvântat. El va experimenta eliberare „în zilele nenorocirii” (v. 13). Aceasta se împlineşte în timp şi în eternitate. Psalmul 94:11-23. Psalmistul declară că Domnul este turnul lui de scăpare, Dumnezeul său stânca lui de adăpost. El va face să cadă asupra duşmanilor săi nelegiuirea. Aceasta se va împlini în timp şi în eternitate. Psalmul 100. În închinarea psalmistului faţă de Dumnezeu, poporul Său e îndemnat să intre în curţile Domnului cu laudă şi mulţumire, recunoscând faptul că „Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam” (v. 5). Asta se împlineşte în timp şi în eternitate. Psalmul 102:25-28. Eternitatea lui Dumnezeu, actuală şi viitoare, este exprimată în acest psalm. Obiectele creaţiei pe care a adus-o Dumnezeu la fiinţă „se vor învechi ca o haină” (v. 26). Dar, spre deosebire de lumea creată, slujitorii lui Dumnezeu vor trăi în prezenţa Lui pe veci (v. 28). Asta se va împli în eternitate. Psalmul 103:1-18. Fiul lui Dumnezeu va fi cu cei neprihăniţi în veci. Aceasta se împlineşte în timp şi în eternitate. Psalmul 103:19-20. Domnul a întemeiat tronul Său în cer, dar va domni asupra întregii Sale creaţii. Lucrul acesta se va împlini în Mileniu şi în eternitate. Psalmul 118:1-29. Dragostea lui Dumnezeu, care „ţine în veac” se exprimă prin repetare (vv. 1-4). Aceasta se va împlini în timp şi în eternitate. Psalmistul a prezis că „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii” (v. 22). Lucrul acesta va fi realizat de Însuşi Domnul (vv. 23-24). Textul

56

acesta anticipează respingerea lui Cristos (Mat. 21:42; Marcu 12:10; Luca 20:17) şi înălţarea Sa care va urma. Contextul istoric a fost poate un eşec de a recunoaşte pe Rege sau naţiunea Israel pentru victoriile sale. Psalmul 121:8. Este făgăduită credincioşia lui Dumnezeu prin faptul că veghează asupra alor Săi, aşa cum a promis (vv. 1-4). De asemenea, Domnul va fi apărarea lor de vătămare, iar credincioşia Lui va rămâne în veci (vv. 5-8). Asta se împlineşte în istorie şi în profeţii. Psalmul 130:7-8. Domnul, care a fost nădejdea fără greş a Israelului, va fi Răscumpărătorul său. Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 136:1-26. Marele adevăr că „în veac ţine îndurarea Lui!” este redat în fiecare verset al psalmului. Potrivit cu aceasta, psalmistul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, Creatorul soarelui, lunii şi stelelor ca „Cel ce a lovit pe Egipteni (v. 10). Dumnezeu a fost preamărit ca Cel „ce a tăiat în două marea Roşie” (v, 13)şi „a aruncat pe Faraon şi oştirea lui în marea Roşie şi „Cel ce a călăuzit pe poporul Său în pustie” (v. 16) „pe Cel ce a lovit împăraţi mari... pe Cel ce a ucis împăraţi puternici” (vv. 17-20). Dumnezeu i-a dat Israelului ţara ca moştenire a lor (vv. 21-22), „şi ne-a izbăvit de asupritorii noştri ” (v. 24) şi „Cel ce dă hrană oricărei făpturi” (v. 25). Profeţia s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 138:8. Dragostea trainică a lui Dumnezeu a fost preamărită cu credinţa că „Domnul va sfârşi ce a început pentru mine”. Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 145:13. David declară: „Împărăţia Ta este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile”. Asta este împlinit în profeţie. Prin toate aceste numeroase versete referitoare la dragoste şi credincioşia lui Dumnezeu, certitudinea continuării dragostei Sale plină de grijă a fost asigurată. Judecata asupra celor răi În contrast cu promisiunile răsplăţilor pentru cei neprihăniţi, Psalmii au vorbit frecvent despre destinul celor răi. Psalmul 1:1-6. Contrastul dintre omul binecuvântat, care îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu, pe de o parte, şi faţă de cei răi, pe de altă parte este prezentat aici. Cei răi sunt comparaţi cu pleava, pe care o spulberă vântul (v. 5). Cei răi nu pot „ţine capul sus în ziua judecăţii” (v. 5). Însă binecuvântarea Domnului va fi peste cei neprihăniţi, „dar calea păcătoşilor duce la pieire” (v. 6). Aceasta s-a împlinit în istorie şi-n profeţie. Psalmul 6:8-10. Celor răi li se promite că în viitorul lor ei vor fi ruşinaţi, consternaţi şi compromişi. Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 9:1-20. Dumnezeu îi va judeca pe cei neprihăniţi şi-Şi va guverna poporul cu dreptate, care va cuprinde judecata asupra celor răi (Apo. 19:15; 20:11-15). Aceasta se împlineşte în istorie şi în profeţie. Psalmul 10:16. După ce aminteşte păcatele celor răi, psalmistul declară că „neamurile sunt nimicite din ţara Lui” (v. 16). Lucrul acesta s-a împlinit şi se împlineşte în istorie şi în profeţie. Psalmul 11:6. Dumnezeu „peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte!” (v. 16). Lucrul acesta se împlineşte în istorie şi în profeţie.

57

Psalmul 21:8-13. Se descrie judecata celor răi: „Domnul îi va nimici în mânia Lui, şi-i va mânca focul. Le vei şterge sămânţa de pe pământ şi neamul lor din mijlocul fiilor oamenilor” (vv. 9-10). Psalmul se încheie preamărind puterea Domnului (v. 13). Distrugerea naţiunilor se va împlini în istorie şi în profeţie. Psalmul 25:3. „de ruşine vor fi daţi cei ce Te părăsesc fără temei”. Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 27:1-14. David preamăreşte pe Domnul, ca mântuirea sa. El declară: „Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei - prigonitorii şi vrăjmaşii mei - se clatină şi cad” (v. 2). „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă” (v. 5). El a avut încredere că va vedea bunătatea lui Dumnezeu (v. 13). Acest lucru s-a împlinit în timpul vieţii lui David (1 Regi 2:10-11). Psalmul 28:1-9. David Îl imploră pe Domnul să vină în ajutorul lui. El a declarat cu privire la cei răi: „Căci ei nu iau aminte la lucrările Domnului, la lucrarea mâinilor Lui. Să-i doboare şi să nu-i mai scoale!” (v. 5). Ca păstor, Domnul Îşi va purta poporul Său în veci (v. 9). Faptul este împlinit în istorie. Psalmul 34:1-22. David a profeţit: „Pe cel rău îl omoară nenorocirea, dar vrăjmaşii celui fără prihană sunt pedepsiţi” (v. 21). Judecata asupra celor răi este sigură, dar cei neprihăniţi vor fi izbăviţi (v. 19). Faptul este împlinit în istorie şi în profeţie. Psalmul 37:1-40. David a declarat: „Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, dar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara” (v. 9). Una din promisiunile importante care i s-au dat lui Israel a fost că va poseda ţara. David din nou rosteşte judecata împotriva celor răi: „Dar sabia lor intră în însăşi inima lor şi li se sfărâmă arcurile” (v. 15). David face şi următoarea afirmaţie: „Dar cei răi pier şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşuni: pier, pier ca fumul” (v. 20). Că cei răi vor pieri din pricina păcatelor lor e o afirmaţie care se repetă în acest psalm (vv. 22, 28, 38). Lucrul acesta se împlineşte în istorie şi în profeţii. Psalmul 50:1-23. În condamnarea pe care o face psalmistul celor răi (vv. 16-22), Dumnezeu declară: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!” (v. 21). Dumnezeu îi va izbăvi pe cei neprihăniţi în vreme de necaz (v. 15). Aceasta s-a întâmplat în istorie şi în profeţii. Psalmul 52:1-9. David declară că Dumnezeu îi va duce pe cei răi „la ruinare veşnică” (v. 5), că „te va dezrădăcina din pământul celor vii” (v. 5) şi-i va face pe cei răi motiv de batjocură pentru cei neprihăniţi (vv. 6-7). Judecarea lor va fi în contrast cu răsplata celor neprihăniţi. Psalmul 55:16-23. David face afirmaţia că „Şi Tu, Dumnezeule, îi vei pogorî în fundul gropii. Oamenii setoşi de sânge şi de înşelăciune nu vor ajunge nici jumătate din zilele lor” (v. 23). Dar Dumnezeu îi va susţine pe cei neprihăniţi (v. 22), fapt împlinit în istorie şi-n profeţii. Psalmul 59:9-17. David şi-a exprimat încrederea sa că Dumnezeu îi va pogorî pe cei răi din pricina păcatelor lor şi Îşi va arăta puterea „până la capătul pământului” (v. 13). Dumnezeu a fost cetăţuia sa şi locul său de scăpare în vreme de necaz (vv. 16-17), fapt împlinit în timpul vieţii lui David. 58

Psalmul 60:12. David a declarat încrederea sa: „Cu Dumnezeu vom face isprăvi mari, şi El va zdrobi pe vrăjmaşii noştri” (v. 12). Faptul acesta s-a împlinit în timpul vieţii lui David. Psalmul 63:9-11. David a declarat că Dumnezeu îi va judeca pe vrăjmaşii lui: „Dar cei ce caută să-mi ia viaţa se vor duce în adâncimile pământului; vor fi daţi pradă săbiei, vor fi prada şacalilor” (vv. 9-10). Aceasta s-a împlinit în timpul vieţii lui David. Psalmul 64;7-10. David a prezis că Dumnezeu va doborî pe duşmanii săi cu săgeţi, că-i va duce pe vrăjmaşii săi la ruină (vv. 7-8). Cei neprihăniţi se vor bucura, găsind adăpost în Dumnezeu (vv. 9-10). Lucrul acesta s-a împlinit în timpul vieţii lui David. Psalmul 68:21. Dumnezeu va „va zdrobi capul vrăjmaşilor Lui, creştetul capului celor ce trăiesc în păcat” (v. 21). Psalmul 69:22-28. David a prezis că duşmanii lui vor avea parte de mânia lui Dumnezeu (v. 24). David s-a rugat: „Să fie şterşi din cartea vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi!” (v. 28). Aceasta s-a împlinit în timpul vieţii lui David şi se va împlini în veşnicie (Apo. 20:11-15). Psalmul 72:1-4. Judecata peste cei răi în viitoare împărăţie a for profeţită: „Şi el va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire” (v. 2). Dumnezeu va „va zdrobi pe asupritor” (v. 4). Asta se va întâmpla în Mileniu. Psalmul 73:27. Judecata se va abate asupra celor necredincioşi: „Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi” (v. 27). Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie (Apo. 20:11-15). Psalmul 89:1-4. Cristos, ca Fiu al lui David, va poseda tronul Său în veci. Aceasta se va împlini în Mileniu şi în veşnicie. Psalmul 89:30-37. Dumnezeu îi va zdrobi de vrăjmaşii lui David. El a declarat că Domnul îi va pedepsi pe fiii lui David care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu (vv. 3032). Dumnezeu a declarat: „dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei, şi nu-Mi voi face credincioşia de minciună” (v. 33). Scopul lui Dumnezeu de a împlini legământul davidic a fost declarat explicit (vv. 34-37). Aceasta se împlineşte în istorie şi se va împlini în Mileniu. Psalmul 91:1-8. Dumnezeu îi va ocroti pe cei neprihăniţi, dar îi va face să piară pe cei răi. Asta s-a împlinit şi se împlineşte în istorie. Psalmul 92: 7-15. Dumnezeu afirmă că cei răi vor fi distruşi pe veci (vv. 7, 9. 11), dar cei neprihăniţi vor înflori. Asta se va împlini în veşnicie. Psalmul 94:11-23. Oştirile celor răi vor fi nimicite, cum confirmă istoria şi profeţiile. Psalmul 108:13. Acest psalm declară că Dumnezeu va învinge asupra duşmanilor Israelului, cum confirmă istoria şi profeţiile. Psalmul 110:1-7. A fost profeţită această judecată finală a lumii, în special la a doua Sa venire: „Domnul, de la dreapta Ta, zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Lui. El face dreptate printre neamuri: totul este plin de trupuri moarte; El zdrobeşte capete pe toată întinderea pământului” (vv. 5-6). Lucrul acesta s-a împlini în Mileniu (Apo. 19:11-15). Psalmul 125. Acest psalm de închinare spune: „Dar pe cei ce apucă pe căi lăturalnice, să-i nimicească Domnul împreună cu cei ce fac rău!” cum confirmă istoria şi profeţiile.

59

Psalmul 145:1-21. Dumnezeu este locul de adăpost al celor neprihăniţi. David afirmă: „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc, şi nimiceşte pe toţi cei răi” (v. 20), fapt împlinit în istorie şi-n profeţii. Psalmul 147:6. Un gând similar găsim în acest psalm: „Domnul sprijină pe cei nenorociţi şi doboară pe cei răi la pământ”, cum arată istoria şi profeţiile. Răsplata neprihănirii Psalmul 1:1-6. Contrastul dintre viitorul celor neprihăniţi şi cei răi este o temă permanentă în Psalmi. Începând cu Psalmul 1, omul binecuvântat este cel ce-şi găseşte plăcerea în Legea Domnului (v. 2), dar cei răi vor fi judecaţi (v. 5). De multe ori psalmistul a vorbit despre bucuriile actuale de a umbla cu Domnul, dar legate de aceasta sunt profeţiile viitoarei răsplăţi (v. 3), fapt împlinit în istorie şi-n profeţii. Psalmul 15:1-5. David afirmă că cel care umblă cu Domnul şi are o viaţă neprihănită „nu se clatină niciodată” (v. 5), fapt împlinit în istorie. Psalmul 18:1-50. „Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! (v. 2) şi El este un sprijin pentru cei neprihăniţi (v. 18). El dă „îndurare unsului Său: lui David şi seminţei lui, pe vecie” (v. 50). Psalmul 25:1-22. Omului evlavios i s-au promis şi „el va locui în fericire, iar sămânţa lui va stăpâni ţara” (v. 13). „În Tine, Dumnezeule, mă încred: să nu fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine!” (v. 2). Asta s-a împlinit în istorie şi se va împlini în Mileniu. Psalmul 37:1-40. „Cei blânzi moştenesc ţara, şi au belşug de pace” (v. 11). Moştenirea celor neprihăniţi „va dăinui pe veci” (v. 11). Şi iarăşi: Moştenirea celor neprihăniţi „va dăinui pe veci” (v. 18). De asemenea se spune că „neprihăniţii vor moşteni ţara şi vor locui în ea pe veci” (v. 29). Asta se împlineşte în istorie şi se va împlini în Mileniu (Amos 9:15). Psalmul 55:16-19, 22. Sfatul lui David pentru cei încercaţi: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (v. 22). Aceasta s-a împlinit în istorie. Psalmul 62:12. David afirmă că Domnul îi va răsplăti pe cei care L-au slujit cu scumpătate (v. 12). Aceasta s-a împlinit în istorie şi-n profeţie. Psalmul 73:24. Asaf şi-a exprimat încrederea că va primi călăuzire în viaţa aceasta şi „mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Acest fapt s-a împlinit în istorie şi în profeţii. Psalmul 121:1-9. Grija atentă a Domnului şi privirea Sa îndreptată asupra celor neprihăniţi este garantată: „Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac” (vv. 7-8). Aceasta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Profeţiile mesianice şi Împărăţia Profeţiile mesianice de obicei cuprind psalmii de natură mesianică, cum ar fi 2, 16, 22, 40, 45, 69, 72, 89, 110 şi 118. Unii psalmi neincluşi formal în categoria psalmilor mesianici se pot totuşi referi la Cristos. Printre aceştia sunt psalmii escatologici, 96-99. care se referă şa întronarea Regelui. Psalmul 1:1-6. Cartea Psalmilor se deschide în Psalmul 1 cu im contrast între omul

60

binecuvântat, care va fi binecuvântat în timp şi în veşnicie, şi omul rău, care va fi judecat şi va pieri. Tema aceasta apare peste tot în cartea Psalmilor, fiind împlinită în istorie şi în profeţie. Psalmul 2:1-12. Urmând imediat după acest psalm introductiv, Psalmul 2 descrie planul lui Dumnezeu de a-l pune pe Fiul Său pe Muntele Sion. Primele versete profeţesc despre răscoala împotriva Domnului. Ca răspuns, „Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (v. 4). Asta descrie atitudinea lui Dumnezeu faţă de puterea lumii de astăzi. Dar în planurile profetice, El îi mustră în mânia Sa şi-i îngrozeşte în supărarea lui, zicând: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt” (v. 6). Domnul a făcut cunoscut decretul Său etern (vv. 7-9). Dumnezeu Tatăl a fost revelat ca spunându-I Fiului: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (v. 7). Asta se va împlini în Mileniu. Acest pasaj a primit diverse interpretări din partea învăţaţilor biblice, deoarece se referă la calitatea de fiu a lui Cristos. Cea mai bună interpretare este că Isus Cristos a fost dintotdeauna Fiul în relaţie cu Tatăl, dar această declaraţie a fost făcută în timp. Unii învăţaţi au propus alte puncte de vedere, cum ar fi că Cristos a devenit Fiul prin întrupare, prin botez sau prin înviere. Interpretarea se referă, de asemenea, la chestiunea dacă Cristos a fost Fiu etern prin generarea eternă. În Ioan 3:16 se pune că Dumnezeu L-a dat pe „singurul Său Fiu născut”. Deoarece cuvântul „generaţie” a implicat început în timp, s-a părut o contradicţie a calităţii de fiu etern. Probabil cea mai bună soluţie pe care-o putem adopta este să susţinem calitatea Sa de fiu etern cu gândul că are viaţa Tatălui, fără s-o complicăm cu conceptul de început. Isaia 9:6 se referă la Cristos ca „un Fiu” care „a fost dat”. Întrucât decretul lui Dumnezeu care L-a declarat pe Cristos Fiu este etern, dovezile par să sprijine conceptul că El este etern Fiul Său, dar revelaţia acestui fapt este făcută în timp. Important pentru acest scop al lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu va supune toate lucrurile sub Fiul, „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps, 2:8-9). Faptul că Cristos va domni ca un monarh absolut este sprjinit şi de alte profeţii. Apocalipsa 19:15 declară: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu”. În interpretarea acestui pasaj, este limpede că Cristos nu a realizat aceasta la prima Sa venire şi că interpretarea premilenistă că El va realiza aceasta după a doua Sa venire se potriveşte cu Scripturile profetice asupra acestui subiect. Psalmii mesianici în general L-au înfăţişat pe Cristos pe Tronul Tatălui, aşteptând acum viitorul Său triumf, când va supune pământul şi va sta pe tronul lui David. În vederea acestei judecăţi viitoare, regii şi dregătorii sunt îndemnaţi să slujească „Domnului cu frică, şi să se bucure, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!” (Ps. 2:11-12). De la începutul cărţii Psalmilor, această temă a Regelui care va veni a fost făcută o revelaţie centrală. În legământul davidic, David a fost declarat a fi un fiu al lui Dumnezeu (2 Sam. 7:14). Cu cât mai mult este eternul Fiu al lui Dumnezeu Regele legitim, care va domni pe tronul lui David !

61

Psalmul 8:1-4. Acesta este considerat un palm mesianic deoarece versetele 4-6 sunt citate în Evrei 2:6-8: Psalmul consideră lucrarea lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile lucrarea mâinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut” (v. 3). Având în vedere măreaţa lucrare a lui Dumnezeu de Creator, prin comparaţie. omul este insignifiant. Psalmul 8:4, care a fost citat în Evrei 2, afirmă: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” Lucrul acesta este împlinit în Cristos (Evr. 2:6-8, 10). Psalmul 8:5-8. Locuirea lui Cristos pe pământ este comparată cu gloria pe care a avuto când S-a întors în cer: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi L-ai încununat cu slavă şi cu cinste” (v. 5). Cartea Evrei, continuând să se ocupe de această revelaţie, în 2:8 rezumă: „În adevăr, dacă I-a supus toate, nu I-a lăsat nimic nesupus. Totuşi, acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”. Cristos în prezent n-a realizat supunerea întregii lumi, suferind moartea pe cruce şi fiind făcut „să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Dreptul Lui de a domni a fost afirmat: „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele Lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor” (Ps. 8:6-8). Contrastul din Psalmul 8 a fost între Cristos şi Adam. Intenţia iniţială a fost ca Adam să stăpânească lumea, dar aceasta s-a întrerupt datorită pătrunderii păcatului în lume. Acum Cristos a împlinit ceea ce constituia iniţial responsabilitatea omului. Ca Unul care a suferit pe pământ, supunându-se umilirii morţii pe Cruce, acum Cristos a fost înălţat la Cer şi acum este planul lui Dumnezeu ca El să domnească în final peste pământ. Acest text din Scriptură se va împlini completamente când Cristos Se va întoarce în cadrul celei de-a doua Sa veniri. Psalmul 9:1-20. Deşi psalmul acesta nu a fost considerat un psalm mesianic, totuşi el a anticipat domnia viitoare a lui Cristos: „... Domnul împărăteşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată. El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire” (vv. 7-8). Deşi pasajul acesta merge dincolo de judecata din împărăţia milenară la judecata universală a tuturor oamenilor, totuşi, are o împlinire particulară în cadrul domniei lui Cristos pe pământ (Apo. 19:11-15; 20:11-15). Aceasta se va împlini în Mileniu (Apo. 19:15; 20:11-15). Psalmul 10:1-18. În versetul 16 se face următoarea afirmaţie: „Domnul este Împărat în veci de veci; neamurile sunt nimicite din ţara Lui”, profeţie care anticipează viitoarea domnie a lui Cristos pe pământ. Împlinirea sa va avea loc în Mileniu. Psalmul 14:7. Viitoarea restaurare a Israelului a fost prezisă, afirmându-se că atunci când va avea aceasta loc la a Doua Venire, „Iacov se va veseli şi Israel se va bucura!” Aceasta se va împlini la a Doua Venire a Domnului Isus. Psalmul 15:1-5. Cel ce umblă cu Domnul nu se va clătina, cum confirmă istoria întreagă! Psalmul 16:1-11. Acest psalm a fost considerat unul din psalmii mesianici, deoarece versetele 8-11 sunt citate de Petru la Fapte 2:25-28, iar versetul 10 a fost citat de Pavel la Antiohia (Fapte 13:35). David şi-a exprimat credinţa că nu va fi abandonat mormântului (Ps. 16:10), referindu-se la sine, dar adăugând că Dumnezeu „nu va lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu va îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea” (v. 10). Aceasta a

62

fost împlinită de Cristos, căci trupul lui David a putrezit. Trupul lui David va continua să stea în mormânt, dar la învierea sa va experimenta „cărarea vieţii” (v. 11). Aşa cum este folosit de Petru şi Pavel, Psalmul 16:10 se referă la învierea lui Cristos, fiind citat de Petru şi de Pavel ca dovadă că învierea lui Cristos a fost prezisă. Şi alţii din ziua de azi se pot bucura de părtăşie cu Dumnezeu, atâta vreme cât trăiesc, putând avea asigurarea că atunci când vor muri, deşi trupurile lor vor fi, după toate probabilităţile, puse în mormânt, ei vor fi supuşi învierii viitoare, iar între timp se vor bucura de părtăşie cu Dumnezeu în cer. Psalmul 18:1-50; cf. 62:12. David s-a bucurat de minunata izbăvire de duşmanii lui, drept care acum Îl laudă pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa. Psalmul 22:1-31. Acest este considerat unul din psalmii mesianici deoarece unele din expresiile psalmului trec dincolo de orice suferinţe îndurate de David. Nu se cunoaşte niciun incident în viaţa lui David care să corespundă exact cu cele declarate de acest psalm. Ceea ce s-ar fi putut să fie adevărat despre David ca prototip al suferinţei s-a împlinit literalmente prin suferinţele lui Cristos. Versetul cu care începe Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit, şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” a fost citat de Cristos, cum îl găsim consemnat la Matei 27:46 şi Marcu 15:34. În strâmtorarea sa, David se asigură că Dumnezeul său este „întronat” [în engleză şi în original, n.tr.] (Ps. 22:3). Dispreţul şi batjocurile oamenilor, precum şi insultele lor, menţionate în versetele 6-8, au fost similare cu cele azvârlite asupra lui Cristos pe cruce, fără ca cei ce le-au rostit să-şi dea seama că împlineau Scriptura (cf. Mat. 27:39, 42-44). Cei care înconjurau crucea sunt comparaţi cu nişte tauri şi cu un leu care răcneşte (Ps. 22:12-13). „Mi se usucă puterea ca lutul” (v. 15). Găsim în versetul 16 o evidentă referinţă la Răstignire: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele”. „Câinii” despre care se vorbeşte erau nişte oameni nelegiuiţi. Oamenii care se holbau la El şi aruncau cu zarurile pentru hainele Lui sunt descrişi în versetele 17-18. Izbăvirea personală a lui David este arătată în versetele 22-24, dar s-ar putea, în acelaşi timp, să se refere la Cristos în slujba Sa de după Înviere. Rezultatul final a fost prezis în versetele 27-28: „Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri”. Psalmul se încheie cu versetele 29-31, pe o notă victorioasă şi plină de laudă, care, în cazul lui David, se referă la viaţa sa, dar într-al lui Cristos e o referire la triumful Său de după Înviere. Psalmul 23:1-6. Acest psalm al păstorului de obicei nu-l găsim inclus printre psalmii mesianici, dar rolul Domnului ca păstor al lui David anticipează rolul lui Cristos, cel al Bunului Păstor, care are grijă de turma Sa în viaţa de acum. David declară: „...nu voi duce lipsă de nimic” (v. 1), adică sufletul său este înviorat (v. 4), el putând „umbla chiar şi prin valea umbrei morţii” (v. 3) fără să se teamă de niciun rău. Bunătatea Domnului îl va urma toate zilele vieţii lui, iar el este plin de nădejdea că va locui pe veci în casa Domnului (vv. 5-6). Psalmul 23 constituie o paralelă cu viaţa cre-

63

dincioşilor din epoca actuală, care sunt învioraţi şi refăcuţi spiritual, conduşi personal de Domnul în umblarea lor, ocrotiţi de El în vremuri de primejdie. Psalmul 24:1-10. Nici acest psalm nu e considerat un psalm mesianic, şi totuşi frazeologia sa depăşeşte cu mult toate experienţele prin care a trecut David. Unii cred că a fost compus în legătură cu aducerea chivotului la Ierusalim şi plasarea sa în templu (2 Sam. 6). Importanţa „mâinilor nevinovate şi a inimii curate” era esenţială pentru primirea binecuvântării lui Dumnezeu (Ps. 24:4-5). Referinţa la „Regele Gloriei” (vv. 7, 9-10) evident depăşea experienţa lui David ca rege al Israelului, anticipând venirea Domnului, pentru a lua în primire pământul la a doua Sa venire. Psalmul 27:12. Mărturii mincinoase aveau să fie aduse împotriva lui Cristos (Mat. 26:59-61; Marcu 14:57-59). Şi acest lucru este menţionat în Psalmul 35:11. Psalmul 31:1-24. Acesta e încă un psalm ce nu a fost considerat mesianic, dar versetul 5 spune: „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Cristos a repetat cu precizie exact aceste cuvinte, când atârna pe cruce (Luca 23:46). Petru exprimă acelaşi gând în 1 Petru 4:19. Psalmul 34:20. În cadrul jertfirii lui Cristos, niciun os nu a fost frânt, în contrast cu tratamentul la care au fost supuşi cei doi tâlhari (Ioan 19:36). Psalmul 35:19. Cristos avea să fie urât fără niciun motiv (Ioan 15:24-25; cf. Ps. 69:4). Psalmul 38:11. Prietenii Săi stau deoparte (Mat. 27:55; Marcu 15:40; Luca 23:49). Psalmul 40:6-10. Acesta e considerat un psalm mesianic în principal pentru că versetelor 6-8 au fost citate în Evrei 10:5-7 ca fiind împlinite. După cum se afirmă în acest psalm, versetele respective se referă la laudele lui David adresate Domnului, el exprimându-şi dorinţa de a face voia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, aceasta anticipează profetic ascultarea desăvârşită a lui Cristos şi jertfa Sa ca fiind superioară jertfelor Legii Mozaice. Argumentaţia textului de la Evrei 10 este că Cristos, în cadrul jertfei Sale perfecte, a asigurat ceea ce Legea nu putea realiza prin jertfele sale vremelnice. Cuvintele cheie din acest psalm sunt „neprihănire” (vv. 9-10), „credincioşie”, „mântuire”, „dragoste” şi „adevăr” (v. 10). Psalmul 41:1-13. Dumnezeu îi ocroteşte pe ai Săi, profeţie împlinită în istorie. Psalmul 41:9. Cristos avea să fie trădat de un prieten (v. 9). profeţie împlinită în timpul vieţii Sale pământeşti (Mat 26:14-16, 47, 50; Marcu 14:17-21; Luca 22:21-23; Ioan 13:18-19; cf. Ps. 55:12-14). Psalmul 45:1-17. Acesta a intrat în categoria psalmilor mesianici deoarece versetele 6-7 se referă la tronul lui David ca fiind etern (2 Sam. 7:16), iar aceste versete au fost citate în Evrei 1:8-9 cu privire la domnia finală a lui Cristos pe pământ. După cum afirmă Scriptura, „tronul lui Dumnezeu... va dăinui în veci de veci” (Ps. 45:6), iar domnia Sa va fi caracterizată de neprihănire şi dreptate. Versetele 8-9 înfăţişează pe rege în ziua nunţii Sale. Frumuseţea miresei a fost descrisă în versetul 11: „Şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul tău, adu-i închinăciunile tale”. Mireasa este descrisă în continuare în versetele 13-14: „Fata împăratului este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti; ea poartă o haină ţesută cu aur. Este adusă înaintea împăratului, îmbrăcată cu haine cusute la gherghef, şi urmată de fete, însoţitoarele ei, care sunt aduse la tine”. Viitorii copii ai miresei sunt descrişi ca prinţi, iar memoria lor va fi perpetuată (vv. 16-17). Deşi psalmul pare să se refere la o nuntă a lui David, este foarte similar cu conceptul

64

lui Cristos şi mireasa Lui. Probabil Apostolul Ioan avea în vedere acest pasaj în Apocalipsa 19:6-21. Prin urmare, psalmnul este în întregime tipic pentru Cristos ca Rege şi Fiu al lui David şi se va împlini la Răpire. Psalmul 46:4-10. Găsim aici o referire la Dumnezeu care face războaie şi este preamărit între naţiuni (vv. 9-10). Aceasta nu se va întâmpla până nu se va întoarce Cristos ad litteram, la a doua Sa venire. Psalmul 68:18-19. Cristos va conduce captivitatea captivă în ascensiunea sa (Ef. 4:8) [în versiunea Cornilescu se spune: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor”, n.tr.]. De asemenea, va zdrobi mâinile vrăjmaşilor Săi. Asta s-a împlinit în timpul vieţii lui David şi se va împlini în Cristos la a doua Sa venire (Apo. 19:11-15). Psalmul 69:1-36. Adesea considerat un psalm mesianic, porţiuni ale acestui psalm detaliază strigătul lui David după ajutor, cu paralela sa în suferinţele lui Cristos. Cei care l-au urât pe David au fost similari cu cei care L-au urât pe Cristos, aşa cum se spune în versetul 4: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu...”. Râvna lui David din versetul 9: „Căci râvna Casei Tale mă mănâncă...” a fost legată de ucenici ca pe o referise la Cristos în explicarea curăţirii de către El a templului (Ioan 2:17). În Psalmul 69:21 David afirmă: „Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet”, ceea ce este o referire la oţetul dat lui Cristos pe cruce (Mat. 27:48: Marcu 15:36; Luca 23:36). Deşi nu e o profeţie directă, aceste pasaje pot fi interpretate în mod tipic ca fiind o referire la Cristos. Psalmul 72:1-20. În mod evident acesta se califică a fi un psalm mesianic. În general vorbind, psalmul acesta a prezis că cei neprihăniţi vor prospera, dar cei răi vor fi judecaţi. Conform inscripţiei, a fost scris de Solomon, fiind unul din cei doi psalmi compuşi de el (cf. Ps. 127). El începe cu o rugăciune pentru rege şi apoi profeţeşte domnia lui încununată de succes (vv. 1-3; cf. 2 Cron. 9:1-28). Pe măsură ce se dezvoltă psalmul însă, aflăm fapte care depăşesc cu mult tot ce putea împlini Solomon. În Psalmul 72:5 se prezice despre Rege „Aşa că se vor teme de Tine, cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam” Or, acestea depăşesc cu mult domnia lui Solomon, anticipând domnia lui Cristos din cadrul Mileniului şi, în final, domnia Sa eternă (Isa. 2:1-5). Faptul că toţi regii se vor afla sub El, cum se afirmă în Psalmul 72:11, a fost întrucâtva împlinit de Solomon, deoarece regii din zona sa i s-au închinat, dar, evident, aceasta nu a cuprins întregul pământ. Atât despre Cristos, cât şi despre Solomon s-a putut afirma: „Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi fericit” (v. 17). Deşi Solomon nu va trăi în veac, numele său bun a fost perpetuat de Scripturile care i-au descris domnia. Rugăciunea finală a anticipat că „întreg pământul” va „fi plin de gloria Sa” (v. 19), fapt ce se va împlini în Mileniu. Versetul ultim al psalmului declară: „Sfârşitul rugăciunilor lui David, fiul lui Isai” (v. 20). Dar conform introducerii, David a fost şi autorul altor psalmi, cum ar fi Psalmii 86, 101, 103, 108-110, 122, 124, 131, 133, 138-145. Acest psalm sprijină interpretarea premilenistă a Scripturii, întrucât nu-şi găseşte împlinire în istorie. Scena o constituie pămân-

65

tul, iar nu Raiul, şi identificarea râului Eufrat (v. 8) arată clar că nu va fi noul pământ din Apocalipsa 21–22. Psalmul 78:2. Mesia care avea să vină va vorbi în parabole, dezvăluind lucruri până atunci ascunse. Psalmul 89:1-37. Şi acesta este, în mod clar, un psalm mesianic. Dumnezeu declară: „Am făcut legământ cu alesul Meu - zice Domnul - iată ce am jurat robului Meu David: «Îţi voi întări sămânţa pe vecie, şi-n veci îţi voi aşeza scaunul de domnie»” (vv. 3-4). Psalmul confirmă legământul davidic revelat la 2 Samuel 7:11-16 (cf. discutarea legământului davidic). Psalmistul a mai declarat că dragostea lui Dumnezeu pentru David va continua în veci de veci, că legământul Sau nu va lua sfârşit, iar tronul Său va dăinui cât cerurile (Ps. 89:2837; Ier. 23:5-8). Eventualitatea neascultării din partea descendenţilor săi a fost confruntată. Dumnezeu a promis că dacă vor da uitării legământul şi poruncile Sale, El îi va pedepsi, dar nu va contramanda legământul: „dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei, şi nu-Mi voi face credincioşia de minciună; nu-Mi voi călca legământul, şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele mele. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna, va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer” (Ps. 89:33-37). Potrivit oricărei interpretări care ia cuvintele în sensul lor normal ca referindu-se la legământul davidic şi la împărăţia de pe pământ va descoperi că singura împlinire completă se va înfăptui de către Însuşi Cristos, imediat după a doua Sa venire. Amileniştii abordează în diverse moduri acest pasaj, dar, în general, nu-l tratează în mod literal, găsind, în schimb, împlinirea lui în epoca actuală în harul lui Dumnezeu extins asupra bisericii sau referindu-se la domnia lui Cristos pe tronul ceresc. Psalmul 96:1-13. Psalmii 96–99, deşi în general nu sunt consideraţi psalmi mesianici. totuşi prin conţinutul lor justifică includerea lor în categoria psalmilor mesianici. Psalmistul anticipează acel timp în care Domnul va domni pe pământ şi-i va judeca pe oameni cu dreptate (96:10-13). Este un timp descris ca unul de bucurie pe pământ. Psalmistul conchide: „...El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele după credincioşia Lui” (v. 13). Asta se va împlini în Mileniu. Psalmul 97:1-12. Versetul de început al psalmului declară că Domnul domneşte. Psalmul în întregime descrie binecuvântările milenare ale lui Cristos, când El va veni să domnească peste tot pământul. Asta se va împlini în Mileniu. Psalmul 98:1-9. Acest psalm vorbeşte despre bucuria care va cuprinde pământul când Domnul va domni pe el, încheind: „să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci El vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele cu nepărtinire” (vv. 8-9). Asta se va împlini în Mileniu. Psalmul 99:1-9. Începând în mod similar, psalmul declară: „Domnul împărăţeşte: popoarele tremură” (v. 1). Domnul este înfăţişat ca Rege în Sion, ca Cel care iubeşte dreptatea (vv. 2-4). Moise şi Aaron au slujit ca preoţi, iar „Samuel a fost printre cei care au chemat numele Său” (v. 6). Asta se va împlini în Mileniu. Psalmul 102:12-28. Psalmul acesta se referă la viitoarea împărăţie de pe pământ:

66

„Atunci se vor teme neamurile de Numele Domnului, şi toţi împăraţii pământului de slava Ta. Da, Domnul va zidi iarăşi Sionul, şi Se va arăta în slava Sa” (vv. 15-16). Asta se va împlini în Mileniu. Psalmul 105:5-11. Legământul pe care l-a încheiat Domnul cu Avraam, Isaac şi Iacov va dăinui pe veci: „Domnul este Dumnezeul nostru: Judecăţile Lui se aduc la îndeplinire pe tot pământul. El Îşi aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduinţele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om, de legământul, pe care l-a încheiat cu Avraam, şi de jurământul, pe care l-a făcut lui Isaac; El l-a făcut lege pentru Iacov, legământ veşnic pentru Israel, zicând: «Ţie îţi voi da ţara Canaanului ca moştenire, care v-a căzut la sorţ»” (vv. 7-11). Ca o altă referire la legământul avraamic, psalmul acesta confirmă faptul că legământul este literal şi sigur, promisiunea fiind destinată a se împlini în împărăţia de o mie de ani. Psalmul 110:1-7. Acesta intră în categoria psalmilor mesianici deoarece se referă limpede la Isus Cristos ca Rege. Actuala Sa poziţie a fost descrisă în Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»”. Cristos este declarat un „preot în veac, în felul lui Melhisedec” (v. 4). Este menţionată judecata Sa în împărăţia milenară: „Domnul, de la dreapta Ta, zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Lui. El face dreptate printre neamuri: totul este plin de trupuri moarte; El zdrobeşte capete peste tot pământul” (vv. 5-6). Aceasta este, evident, o referire la începutul împărăţiei milenare, imediat urmând venirea a doua a lui Cristos. Asta se împlineşte în istorie şi în profeţie. Psalmul 118:2-29. Acest psalm a fost o profeţie directă privitoare la Cristos: „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta: şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea!” (vv. 22-24). Cristos ca Regele respins, la a doua Sa venire va fi Piatra din capul unchiului, adică El va împlini ceea ce se anticipa în autoritatea Lui ca Rege al regilor, domnind peste întreg pământul. Psalmul 132:11-18. Jurământul pe care l-a rostit Dumnezeu lui David a declarat: „Domnul a jurat lui David adevărul, şi nu Se va întoarce” (v. 11). Şi psalmistul a continuat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi învăţăturile Mele, pe care li le voi da, vor şedea şi fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie” (vv. 11-12). Aceasta se împlineşte în istorie şi în profeţie. Psalmul 145:13-14. Dumnezeu va împlini promisiunile Sale şi va poseda împărăţia Sa pe veci. Aceasta se va împlini în Mileniu şi-n eternitate.

PROFEŢIILE DIN PROVERBE, CÂNTAREA CÂNTĂRILOR ŞI ECLESIASTUL

Cartea Proverbe, care se ocupă cu adevăruri de natură generală, nu conţine nicio afirmaţie care să poată fi interpretată profetic. Acelaşi lucru se poate spune despre Cântarea Cântărilor. O profeţie se găseşte însă în cartea Eclesiastul: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumne-

67

zeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (12:13-14). Aceasta se va împlini la judecata finală (Apo. 20:11-15).

68

4 PROFEŢIILE DIN CARTEA ISAIA

PROFEŢIILE DIN ISAIA Cartea Isaia a fost adesea considerată cea mai măreaţă dintre cărţile profetice din Vechiul Testament. Isaia a profeţit în timpul domniilor regilor Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, regi ai regatului de sud, Iuda, în perioada anilor 790 până în anul 686 înainte de Cristos. Potrivit tradiţiei, Isaia a fost martirizat în timpul domniei Regelui Manase, ce l-a urmat la tron pe tatăl său, Regele Ezechia. Unitatea cărţii Isaia a fost susţinută de o solidă erudiţie. Cartea are două teme importante. Primele treizeci şi nouă de capitole se ocupă în general cu judecata păcatului, iar capitolele 40-66 subliniază mângâierea şi refacerea. Isaia s-a ocupat în principal de păcatele poporului din generaţia sa, dezvăluind judecata lui Dumnezeu asupra lor, care a rezultat în captivitatea celor zece seminţii din timpul vieţii sale, iar mai târziu, după moartea sa, captivitatea lui Iuda şi a lui Beniamin de către Babilon. Dar viziunea sa profetică merge mult dincolo de vremea sa, spre judecata finală a lui Dumnezeu şi stabilirea finală a neprihănirii pe pământ. Păcătoşenia lui Iuda Isaia 1:1-31. În sprijinul profeţiei Sale de judecată, Dumnezeu a adus dovezile păcatului şi ale răzvrătirii. Iuda era o naţiune „încărcată” de fărădelegi (vv. 1-4). Respectarea ofrandelor era lipsită de sens din pricina „mâinilor lor pline de sânge” (vv. 5-17). Dumnezeu va judeca şi va curăţa Iuda de păcatele ei (vv. 18-25) şi-i va restaura pe judecătorii care vor fi neprihăniţi (vv. 26-31). Aceasta s-a împlinit în istorie (2 Cron. 36:14-21; Ier. 23:58; Eze. 20:33-38). Viitoarea împărăţie mesianică Isaia 2:1-11. Isaia a prezis viitoarea împărăţie a lui Mesia. El a scris: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el” (v. 2; Zah. 14:16). Ierusalimul a fost descris drept capitala lumii într-o vreme de pace, iar nu de război, un timp când Domnul îi va învăţa căile Lui (Isa. 2:3-5). Aceasta se va împlini în Mileniu. Smerirea lui Iuda în Ziua Domnului Isaia a prezis însă că în ziua Domnului, în pofida bogăţiilor ei, Iuda va fi judecată. El a declarat: „Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (v. 11). Ideea smeririi oamenilor în judecată a fost repetată în versetele care urmează, fapt care s-a împlinit în istorie şi se va împlini în Mileniu. Judecata care va veni asupra lui Iuda şi Ierusalim Isaia 3:1-23. Isaia a prezis şi alte judecăţi asupra Ierusalimului şi Iudei (vv. 1-7). Iată cum descrie el această judecată: „Se clatină Ierusalimul, se prăbuşeşte Iuda, pentru că vorbele şi faptele lor sunt îndreptate împotriva Domnului, înfruntând privirile Lui măreţe. Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor şi, ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă. Vai de sufletul lor, căci îşi pregătesc rele!” (vv. 8-9). Aceeaşi temă, potri-

70

vit căreia peste Ierusalim şi Iuda va veni judecata, a fost prezisă în amănunt (vv. 10-26). Această profeţie a fost împlinită în cadrul captivităţii babiloniene (2 Cron. 36:15-21). Isaia 4:1. Judecata lui Dumnezeu a ucis atât de mulţi oameni încât Isaia a prezis: „Şapte femei vor apuca în ziua aceea un singur bărbat şi vor zice: «Vom mânca pâinea noastră înşine, şi ne vom îmbrăca în hainele noastre înşine; numai fă-ne să-ţi purtăm numele şi ia ocara de peste noi!»” (v. 1; 2 Cron. 35:15-21) Asta s-a împlinit în timpul Captivităţii Babiloniene. Gloria Împărăţiei Isaia 4:2-26. Expresia „în ziua aceea” se referă uneori la o scenă contemporană, iar alte ori la Mileniul viitor, contextul dând sensul. În Isaia 4:2-6 e descrisă splendoarea domniei milenare: „În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim” (vv. 2-3). Isaia a prezis curăţirea Ierusalimului de petele de sânge, iar prezenţa Domnului peste Muntele Sion a însemnat un nor de fum ziua şi un nor de foc noaptea (v. 5). În împărăţia milenară va veni ziua când Israel va fi curăţit de păcat, iar gloria sa refăcută (Ţef. 3:14-20). Israel – via lui Dumnezeu Isaia 5:1-30. Isaia a comparat tandrele relaţii ale lui Dumnezeu cu Israelul aidoma unui vier ce are grijă de via sa. Dar Israel nu a dat rodul adevărat, urmarea fiind aceea că ea va fi făcută un pământ pustiu, judecata căzând peste cei ce-şi înmulţesc bogăţiile şi nu-L slujesc pe Dumnezeu (v. 8). Isaia a prezis că vilele ei luxoase vor rămâne vacante şi viile ei vor fi lipsite de rod (vv. 9-10). Păcatele Israelului sunt descrise în versetele 11-23. Însă timpul judecăţii lor va veni. Isaia a prezis plastic invazia ce va veni, în urma căreia Iuda va fi dusă în robie (vv. 26-30). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:15-21). Împuternicirea lui Isaia Isaia 6:1-13. Isaia a fost împuternicit de Domnul să transmită mesajul pustiirii viitoare a lui Iuda, numai că aceasta a refuzat să ia în seamă mesajul (vv. 9-10). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cro. 36:15-21). Semnul naşterii lui Emanuel Isaia 7:1-17. Atacul lansat de Efraim împotriva Iudei nu a avut sorţi de izbândă (vv. 1-9). Asta s-a împlinit în evenimentele care au urmat. Isaia a consemnat că „Domnul i-a vorbit lui Ahaz: «Cere-I Domnului Dumnezeului tău un semn, fie în adâncul adâncurilor, fie pe înălţimile înălţimilor»” (v. 10). Dumnezeu a promis că i se va da Israelului un semn: „De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele. Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul şi să aleagă binele, ţara de ai cărei doi împăraţi te temi tu va fi pustiită. Domnul va aduce peste tine, peste poporul tău şi peste casa tatălui tău zile cum n-au mai fost niciodată din ziua când s-a despărţit Efraim de Iuda (adică pe împăratul Asiriei)” (vv. 14-17). Isaia a prezis invazia din partea regelui Asiriei şi nimicirea ţării (vv. 18-25). Profeţia cu privire la o fecioară cu copil a fost a avut parte de diverse interpretări de învăţaţii conservatori. Unii sunt de părere că a fost vorba de o situaţie contemporană, în

71

cadrul căreia o femeie tânără, încă fecioară, era pe punctul de a se căsători şi a naşte un copil, împlinind astfel profeţia. Potrivit unui alt punct de vedere, profeţia ar fi exclusiv mesianică, referindu-se la faptul că Maria, fiind încă fecioară, va fi mama lui Cristos (Mat. 1:18, 25), care, potrivit textului de la Matei 1:21-23 a fost o profeţie a lui Isaia. Pe când alţii consideră profeţia o referire la ambele, adică o referire contemporană la un copil a cărui naştere este menţionată în Isaia 8 şi a cărui împlinire profetică finală este naşterea lui Cristos. Isaia 7:18-25. Isaia a prezis că asirienii vor pustii ţara, fapt care s-a împlinit în robia celor zece seminţii (2 Regi 17:1-18). Rezumat al profeţiilor mesianice în Isaia Profeţia cu privire la naşterea din fecioară a lui Cristos trebuie considerată în contextul altor profeţii mesianice de pe tot cuprinsul cărţii Isaia. Printre profeţiile mesianice majore din Isaia găsim şi domnia lui Cristos în împărăţie (2:3-5), naşterea din fecioară a lui Cristos (7:14), domnia glorioasă a lui Cristos (9:2, 7), cârmuirea lui Cristos asupra lumii (v. 4), Cristos ca Descendent al lui Isai şi David (11:1, 10), Cristos, care va fi umplut cu Duhul (v. 2; 42:1), Cristos va judeca cu neprihănire (11:3-5; 42:1, 4), Cristos va cârmui naţiunile (11:10), Cristos va fi blând cu cei slabi (42:3), Cristos va face posibil Noul Legământ (v. 6; 49:8), Cristos avea să fie o lumină pentru Neamuri, care I se vor închina (42:6; 49:6-7; 52:15), Cristos avea să fie respins de Israel (49:7; 53:1-3), Cristos avea să fie ascultător de Dumnezeu şi supus suferinţei (50:6; 53:7-8), Cristos avea să fie preamărit (52:13; 53:12), Cristos va reface Israelul şi-i va judeca pe cei răi (61:1-3). Invadarea Israelului de către Asiria şi necazul ce se va abate peste el Isaia 8:1-22. Profeţia după care o tânără care era pe atunci o fecioară avea mai târziu să zămislească şi să dea naştere unui fiu, fapt care s-a împlinit. I s-a dat numele Maher-ŞalalHaş-Baz, care înseamnă „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”. Apoi profeţia a spus că înainte de a atinge copilul vârsta de doi sau trei ani sau când va şti să deosebească binele de rău, asirienii vor cuceri Samaria. Această revelaţie a fost expandată în cadrul profeţiilor din versetele 5 la 10, în care Dumnezeu a profeţit că Israel (cele zece seminţii) va fi înfrânt. Lui Isaia i s-a spus să se teamă de Dumnezeu, iar nu de popor şi a mai profeţit despre înfrângerea şi suferinţa Israelului (vv. 11-22). Iuda avea să fie izbăvită de dominaţia asiriană (37:33-38). Aceasta este o ilustraţie a izbăvirii viitoare când va veni Mesia. Profeţia aceasta este împlinită în istorie şi în profeţie (2 Regi 17:1-18; Ier. 23:3-8). Domnul va fi o piatră de poticnire pentru necredincioşi (Isa. 8:13-15; Rom. 9:32-33). Fiul lui David care va veni Isaia 9:1-7. În contrast cu umilirea din trecut a lui Zabulon şi Neftali, când se aflau sub domnia Asiriei, zona cunoscută sub denumirea de „Galileea Neamurilor” (v. 1) va fi scena marii ei eliberări, referindu-se la naşterea lui Cristos. Deşi El S-a născut în Betleem, căminul Său a fost în Nazaret, în zona Zabulon şi Neftali. Venirea lui Mesia a fost comparată cu un timp în care va străluci o mare lumină (v. 2) şi un timp de bucurie şi mare exaltare (v. 3). Timpul respectiv a fost caracterizat ca o mare victorie pentru Israel (vv. 4-5). Marea profeţie a venirii lui Cristos e consemnată în versetele 6-7: „Căci un Copil ni

72

s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor”. Acest pasaj a fost una din măreţele profeţii mesianice ale Vechiului Testament, înfăţişându-L pe Cristos ca posedând atributele lui Dumnezeu. El va fi „Părintele Veşniciilor” (v. 6), nu în sensul de a fi Dumnezeu Tatăl, prima Persoană a Trinităţii, ci în sensul că El va fi ca un părinte în guvernarea Sa asupra Israelului în împărăţia de o mie de ani. Pacea acelei perioade a fost indicată prin titlul „Prinţ al Păcii” (v. 6). După cum i-a promis Dumnezeu lui David. împărăţia sa va dăinui în veci, fiind împlinită de împărăţia milenară. Dumnezeu va continua să fie suveran peste creaţie de-a lungul veşniciei. Profeţia a precizat că tronul Său va fi tronul lui David (v.7), ca împlinire a legământului davidic, indicând că tronul său, asemenea împărăţiei lui David, va fi pe pământ, nu în cer. Această împărăţie se va distinge ca una de dreptate şi neprihănire (cf. 11:3-5). Împărăţia se va realiza prin puterea lui Dumnezeu – „iată ce va face râvna Domnului oştirilor” (9:7). Aceste profeţii, interpretate în sensul lor normal, au prezis împlinirea aşteptării unei împărăţii pe pământ după a doua venire a lui Cristos, în conformitate cu interpretarea premilenistă a Scripturii. Nu era nimic în pasajul acesta care să corespundă actualei domnii a lui Cristos pe pământ sau cu poziţia actuală a lui Cristos în cer, cum susţin amileniştii. În acest pasaj, ca în multe alte pasaje din Vechiul Testament, între prima şi a doua venire a lui Cristos nu se făcea nicio distincţie, iar Copilul care s-a născut (v. 6) la Betleem la prima Sa venire va fi aceeaşi Persoană descrisă drept Regele Veşnic care va domni pe veci (v. 7). Tema viitoarei împărăţii a lui Cristos pe pământ a format subiectul profeţiilor lui Isaia (11:4; 16:5; 28:5-6, 17; 32:16; 33:5; 42:1, 3-4; 51:5). Robia celor zece seminţii de nord ale Israelului Isaia 9:8–10:4. Imediat după această glorioasă imagine a viitoarei domnii a lui Cristos, revelaţia profetică revine la situaţia contemporană din Israel. Isaia a profeţit viitoarea captivitate a celor zece triburi ale regatului Israel (9:8–10:4). Cele zece triburi, respectiv împărăţia Israel, au fost avertizate cu privire la judecata ce avea să se abată asupra lor din pricina mândriei lor (9:8-17). Ei au fost descrişi ca aflându-se deja în drum spre dezastru. Deşi au pretins că vor repara „cărămizile” care „au căzut” cu „pietre cioplite” (v. 10). în realitate, duşmanii lor aveau să-i cucerească. Dumnezeu a prezis judecata împotriva „bătrânului şi a dregătorului” (v. 15), precum şi a „proorocului, care învaţă pe oameni minciuni” (v. 15). Timpul lor de judecată va fi când nu vor avea milă de orfani şi de văduve (v. 17). S-au făcut şi alte preziceri despre dezastrul care se va abate, dar chiar şi această judecată nu va potoli mânia lui Dumnezeu (10:1-4). Aceasta s-a împlinit în robia asiriană. Judecata divină asupra Asiriei Isaia 10:5-34. Dar judecata lui Dumnezeu se va abate asupra Asiriei, de care Dumnezeu S-a folosit pentru a judeca pe Israel, şi chiar asupra Israelului (vv. 5-19). Judecata lui Dumnezeu asupra Asiriei a fost descrisă în amănunt. Profeţia respectivă precizează că după

73

ce Dumnezeu S-a folosit de asirieni pentru a judeca Israelul, va judeca apoi Asiria: „Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi - zice Domnul - pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirilor lui semeţe” (v. 12). „Dumnezeul oştirilor va trimite ofilirea prin războinicii lui cei voinici (v. 16) şi „va arde, trup şi suflet, strălucirea pădurii şi câmpiilor lui” (v. 18). După ce Asiria a fost distrusă, Dumnezeu avea să restaureze rămăşiţa lui Israel, supravieţuitorii casei lui Iacov (v. 20). Folosind un limbaj plastic, Asiria este descrisă ca un copac tăiat, ale cărui ramuri au fost retezate (vv. 33-34). O revenire parţială a Israelului în Asiria s-a realizat, în urma căderii lui Ninive în mâna babilonienilor (612 î.Cr.). Strângerea completă a Israelului se va împlini la a doua venire a lui Cristos. Glorioasa împărăţie viitoare a Israelului Isaia 11:1–12:6. Isaia a prezis că Israel va avea parte de glorioasa împărăţie viitoare. După ce a tăiat Asiria cum se taie un copac (10:33-34), acum Dumnezeu avea să ridice o nouă „Odraslă” care „va ieşi din tulpina lui Isai” (11:1). Această Ramură care S-a ridicat din rădăcina lui Isai (spiţa lui David) „va da roade” (v. 1). Aceasta s-a împlinit prin naşterea lui Isus Cristos la prima Sa venire. Dar pasajul acesta a revelat în principal poziţia lui Cristos ca Rege şi Judecător la a doua Sa venire. S-a proorocit că Duhul Sfânt Se va odihni asupra Lui şi că va avea înţelepciune, putere şi cunoştinţă (v. 2). Judecata Lui se va face cu dreptate (vv. 3-4). El „va omorî pe cei răi” (v. 4), iar domnia Sa va fi caracterizată de dreptate şi credincioşie (v. 5). Desigur, aceste pasaje se vor împlini la a doua venire a lui Cristos şi nu se referă la domnia actuală a lui Dumnezeu pe pământ. Viitoarea domnie regală a lui Cristos va fi caracterizată prin pace printre animale, cât şi printre oameni. Lupul şi mielul vor trăi împreună, iar „pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş” (v. 6). Natura paşnică este rezumată în versetul 9: „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. E limpede că orice împlinire literală a acestui pasaj necesită prezenţa Mileniului după a doua venire a lui Cristos. Chiar dacă ar fi să acceptăm un sens neliteral, nu e niciun chip în care asta să se poată aplica la epoca actuală. A-l aplica la cer sau la noile ceruri şi noul pământ, cum procedează unii amilenişti, iarăşi nu se potriveşte la alte Scripturi despre cer şi noul pământ. Restaurarea Israelului este acel timp când Cristos va domni pe pământ, după a doua Sa venire (vv. 10-16). „Rădăcina lui Isai”, referindu-se la Cristos, va fi Cel în jurul căruia se vor strânge naţiunile (v. 10). Israel va fi readunat dintre naţiunile în care a fost împrăştiat (vv. 11-12). Animozitatea dintre regatul lui Iuda şi regatul Israel va dispare, iar Efraim şi Iuda vor fi într-o stare de pace. Împreună ele vor subjuga foştii lor duşmani (v. 14). În sensul readunării Israelului, „golful mării Egiptului” probabil „va seca”, iar fluviul Eufrat nu va mai fi o barieră de apă formidabilă (v. 15). Deşi aceasta s-ar putea să fie un act supranatural, Rusia a construit deja mai multe baraje peste fluviul Eufrat şi când acestea vor fi închise, fluviul Eufrat va seca în mai multe locuri. Secarea fluviului Eufrat va permite oamenilor să-l traverseze cu uşurinţă (cf. Apo. 16:12). 74

Datorită marii lor biruinţe, Israel va lăuda pe Domnul (Isa. 12:1-6). Glorioasa restaurare a Israelului şi bucuria lor în viitoarea împărăţie a fost anticipată în cadrul legământului avraamic (Gen. 12:1-3; 15:18-21; 17:7-8; 22:17-18), al legământului davidic (2 Sam. 7:16) şi al Noului Legământ (Ier. 31:33-34). Glorioasa împărăţie milenară a Israelului va fi în contrast cu prăbuşirea prezisă a Babilonului şi a Asiriei (Isa. 10:5-19; 13:1-22). Judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului Isaia 13:1-22. Isaia, care trăia pe atunci când Asiria a cucerit cele zece seminţii din nord (722 î.Cr.), de asemenea a prezis şi viitoarea distrugere a Babilonului, ce avea să aibă loc cu mult după moartea sa. Profeţia împotriva Babilonului şi distrugerea sa a fost descrisă ca având loc în „ziua Domnului” (v. 6). Profeţia despre distrugerea Babilonului a fost parţial împlinită în anul 539 î.Cr., când mezii şi perşii au cucerit oraşul Babilon. Dar profeţia împotriva Babilonului privea departe în viitor, privind căderea finală a Babilonului, judecăţile legate de a doua venire a lui Cristos (Apo. 18). Descrierea Zilei Domnului ca un timp de groază şi mânie a lui Dumnezeu nu s-a împlinit complet odată cu căderea Babilonului (539 î.Cr.) şi descrie Marea Tribulaţie, adică cei trei ani şi jumătate care vor preceda Venirea a Doua [a lui Cristos]. Victoria mezilor asupra Babilonului a anticipat căderea oraşului Babilon, precum şi a religiei şi puterii politice a Babilonului. Babilonul va fi distrus ca Sodoma şi Gomora (Isa. 13:19). Oraşul va fi atât de distrus încât nu va mai fi locuit niciodată (vv. 20-22). Istoric vorbind, oraşul Babilon nu a fost distrus în anul 539 î.Cr. ori în veacurile următoare. Chiar la începutul erei creştine, Babilonul încă era un oraş important cu o mare colonie de evrei. În loc să aibă parte de o nimicire bruscă, cetatea a fost distrusă treptat de către forţele naturii. În Apocalipsa 18, Babilonul este descris ca un oraş ce va cunoaşte o distrugere bruscă, în urma cutremurului şi al focului. Deşi unii înţeleg că acesta nu va fi un oraş literal şi nu oraşul literal al Babilonului, descrierea realistă din Apocalipsa 18 se potriveşte perfect cu conceptul unui oraş major ce urmează să fie rezidit în vremurile din urmă, dar urmând să fie distrus de cutremur şi foc, ca judecată de la Dumnezeu la a Doua Venire a lui Cristos. Binecuvântarea Israelului după distrugerea Babilonului Isaia 14:1-8. Babilon este în prezent parţial rezidit, fiind încă locuit. Israel a fost descris ca fiind obiectul compasiunii Domnului, o naţiune victorioasă asupra duşmanilor săi. Israel va lua în batjocură Babilonul în vremea distrugerii acestuia (vv. 3-11). Oprimarea din partea Babilonului va înceta în vremea păcii milenare (v. 7). Destinul celor răi Isaia 14:9-23. Liderii au fost descrişi ca fiind în domeniul duhurilor celor morţi (vv. 9-11). Profeţia cu privire la Babilon aici merge dincolo de Babilonul istoric sau profetic. Regele Babilonului (v. 3) este, de obicei, identificat cu Senacherib (705-651 î.Cr.). Senacherib a fost, de fapt, regele Asiriei, dar când a cucerit Babilonul, el a avut legătură şi cu Babilonul. Dacă el este avut aici în vedere (v. 12), atunci va fi descris ca şi căderea luceafărului de dimineaţă, care deodată dispare, de îndată ce apar zorile. El fusese un mare cuceritor al naţiunilor din jurul Israelului. Acum el va fi coborât jos de tot şi ucis prin asasinare. El a fost dornic să fie mai presus de Dumnezeu (vv. 13-14).

75

Unii interpreţi consideră aceste versete ca o referire la un personaj mai mare decât Senacherib, fiind, mai degrabă o descriere a căderii lui Satan în lumea preistorică. Satan, deşi iniţial a fost creat ca un înger sfânt, s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, fiind condamnat la judecată perpetuă de către Dumnezeu. Frazarea cuvintelor din versetele 13-14 pare să descrie foarte exact punctul de vedere al Satanei, în dorinţa sa de a fi înălţat deasupra tuturor celorlalţi dregători şi făcut „ca cel Prea Înalt” (v. 14). Această formă de revelaţie se întâlneşte adesea în profeţii. Pe lângă referinţa istorică, există aici trimiterea la bătălia mai mare dintre Satan şi Dumnezeu. Senacherib a fost descris drept unul care a fost ucis fără să aibă parte de o înmormântare adecvată (vv. 16-20). Dumnezeu a prezis că Babilonul va fi distrus, devenind un loc al pustiirii (v. 23). Asiria urmează să fie judecată Isaia 14:24-27. Distrugerea Asiriei este prezisă din nou (v. 25). Din punct de vedere istoric, aceasta s-a împlinit în anul 612 î.Cr., când oştirile asiriene au fost înfrânte de oştile babiloniene. Capitala sa, Ninive, a fost nimicită. Aceeaşi zonă cândva cucerită de Asiria va fi supusă lui Cristos, după a doua Sa venire. Judecata asupra filistenilor Isaia 14:28-32. O altă profeţie a fost revelată împotriva filistenilor, care au fost întotdeauna duşmanii inveteraţi ai Israelului. Ei au ieşit să se bucure de victorii vremelnice asupra Israelului, dar ei erau destinaţi să fie nimiciţi ei înşişi. Aceasta s-a împlinit parţial în istorie, dar se va împlini şi în legătură cu Isus Cristos, ca Învingător final la a doua Sa venire. Profeţie împotriva Moabului Isaia 15:1–16:13. Viitoarea distrugere a Moabului, un alt duşman tradiţional al Israelului, este prezisă aici (15:1-4). În vremea când şi-a scris Isaia profeţia, unele cetăţi moabite fuseseră deja distruse, cum ar fi As şi Kir, localizate în zona părţii de sud a Mării Moarte. Alte oraşe principale erau destinate pentru a fi nimicite, alături de cetăţi cum ar fi Nebo şi Medeba. Fugari din Moab s-au refugiat până la Ţoar, spre sud şi vest. Distrugerea moabiţilor a fost prezisă foarte plastic (vv. 5-9). În loce să fugă spre sud, moabiţii trebuiau să meargă spre nord, în Israel şi să trimită miei ca tribut (16:1). În final, aceste lupte se vor sfârşi şi un om va sta pe tronul casei lui David (v. 5), profeţie ce se va împlini în viitorul Mileniu. În versetele 7-12, este descrisă o plângere a Moabului. O împlinire imediată a nimicirii Moabului a fost prezisă că va veni peste trei ani (vv. 13-14). Această profeţie a fost împlinită fie în anul 732 î.Cr., când oştirile asiriene au năvălit în sud, fie într-o invazie ulterioară în anul 701 î.Cr., sub conducerea lui Senacherib, regele Asiriei. Profeţie împotriva Damascului Isaia 17:1-8. Viitoarea distrugere a Damascului, unul din străvechile oraşe al Orientului Mijlociu, capitala Aramului, a fost profeţită în versetele 1-2. Damasc s-a aliat cu Israel în lupta lor împotriva asirienilor, dar nu avea să aibă sorţi de izbândă, întrucât asirienii aveau să câştige bătălia. Iacob avea să fie aidoma unei persoane supra ponderale, trupul ofilindu-se (v. 4). Distrugerea Damascului a fost împlinită în istorie şi în profeţie. Ca urmare a disciplinării lor de către asirienii cuceritori, Israel se va întoarce de la zeii

76

lor falşi şi de la stâlpii Astarteii la adevăratul Dumnezeu (vv. 7-8). Isaia 17:9-14. Cetăţi puternice aveau să fie părăsite şi pustiite (v. 9). Motivul judecăţii lor a fost faptul că L-au dat uitării pe Dumnezeu (v. 10). Răcnetul naţiunilor una împotriva celeilalte şi împotriva lui Dumnezeu este descris în continuare, dar la sfârşit, Dumnezeu va fi Cel care va triumfa (vv. 12-14). Profeţia împotriva lui Cuş Isaia 18:1-7. Profeţia aceasta priveşte distrugerea lui Cuş (Etiopia), numită aici „ţara în care răsună zăngănit de arme” (v. 1). Teritoriul cuprindea nordul Etiopiei, Sudanul şi sudul Egiptului. „zăngănitul de arme” reprezintă fie invadatorii, fie lăcustele cu aripile lor. Ei au fost descrişi ca nişte oameni fioroşi, „înalţi şi puternici”, „popor înfricoşat” (v. 2). Domnul promite să rămână cu ei„pe căldura arzătoare a luminii soarelui şi pe aburul de rouă, în văpaia secerişului” (v. 4), dar la timpul potrivit Dumnezeu îi va pedepsi pe invadatorii asirieni. După ce a fost distrusă Asiria, poporul a adus daruri Israelului (v. 7). Această profeţie despre Cuş s-a împlinit în istorie şi se va împlini şi la a Doua Venire a lui Cristos (Eze. 38:5; Apo. 16:14-21). Profeţia împotriva Egiptului Isaia 19:1-25. Isaia a prezis că egiptenii se vor lupta între ei (v. 2) şi vor „consulta idolii şi duhurile celor morţi” (v. 3). Ei vor fi cuceriţi de un „rege fioros” (v. 4). Fluviul Nil va seca, iar „pipirigul şi trestiile se vor vesteji” (v. 6). Judecata continuă a lui Dumnezeu împotriva egiptenilor, distrugerea economiei lor şi lipsa lor de înţelepciune au fost foarte clar prezentate (vv. 8-15). Având problemele lor interne, stricarea recoltelor şi lipsa apei, Egiptul va ajunge să fie pustiit. Prezicerea că Iuda va domni asupra egiptenilor (vv. 16-17) s-ar putea să se refere la Mileniul din viitor, întrucât până acum nu pare să fie confirmat vreun eveniment din istorie. Unele din oraşele Egiptului vor face uz de limba Canaanului (v. 18). În vremea împărăţiei viitoare, profeţiile indică întoarcerea Egiptului la Dumnezeu cu închinare. Ca urmare, El îi va vindeca de ciumă (vv. 19-22). De asemenea se face o referire la o şosea din Egipt în Asiria (v. 23) care va fi folosită în viitoarea împărăţie. Binecuvântarea lui Dumnezeu se va odihni peste Israel, cât şi peste Egipt şi Asiria în acea zi (vv. 24-25). Profeţiile acestea s-au împlinit în istorie şi se vor împlini în Mileniu. Cuş, împreună cu Egiptul, vor fi cucerite Isaia 20:1-6. Isaia a fost instruit să umble „gol şi desculţ” (v. 2), ca semn că nu numai Israelul, dar şi Egiptul şi Cuş vor fi cucerite de Asiria, fiind duşi robi. Acest fapt s-a împlinit în istorie. Profeţie împotriva Babilonului Isaia 21:1-10. Isaia a profeţit câteva din bătăliile ce se vor purta în jurul Babilonului. Deşi unii spun că aceasta a avut loc cu ocazia prăbuşirii Babilonului din anul 539 î.Cr., textul s-ar putea să se refere la bătăliile anterioare, înăbuşite prin anul 702 î.Cr. Isaia a avertizat Israelul că deşi au fost rebeliuni temporare împotriva Asiriei, ei nu trebuie să se încreadă în această victorie, deoarece Asiria va continua să fie o forţă formidabilă. Deşi nu toate detaliile acestei profeţii sunt clare, mesajul e limpede: „A căzut, a căzut Babilonul,

77

şi toate icoanele dumnezeilor lui sunt sfărâmate la pământ!” (v. 9). Când a fost cucerit Babilonul în anul 539 î.Cr., nu găsim o distrugere extinsă, dar împlinirea finală a acestei profeţii va avea loc la a Doua Venire a lui Cristos (Apo. 18). Profeţia împotriva Edomului Isaia 21:11-12. Găsim aici o scurtă profeţie cu privire la Duma (probabil la Edom). „Străjerul” anunţă că noaptea a trecut, însemnând că judecăţile profetice se vor împlini în cele din urmă. Profeţia împotriva Arabiei Isaia 21:13-17. Judecata lui Dumnezeu a fost rostită împotriva Arabiei. Ca naţiune, ei vor fi invadaţi de asirieni, iar arabii vor fugi de oştirile asiriene. Acest eveniment s-a împlinit probabil prin anul 715 î.Cr. Judecata asupra Ierusalimului Isaia 22:1-14. Ierusalimul a fost tema acestei profeţii. Nu este tocmai clar care atac asupra Ierusalimului de către asirieni a fost avut în vedere, dar probabil s-a referit la invazia lui Senacherib din anul 701 î.Cr., care a fost ulterior descrisă în Isaia 36–37. Cu acea ocazie Dumnezeu a izbăvit în chip miraculos Ierusalimul. Senacherib cucerise mai multe cetăţi din Iuda şi luase prizonieri mulţi lideri ai lui Iuda. Probabil prin referinţa la „Valea Viziunii” din 22:5 se înţelege Ierusalimul, care a însemnat, după toate aparenţele, un munte, cum este expresia Muntele Sionului, dar mai este şi o vale între Ierusalim şi Muntele Măslinilor, marcată de pârâul Chedron. Zidurile Ierusalimului au fost descrise ca având multe spărturi (v. 9). Izbăvirea a venit în chip supranatural din partea Domnului, dar poporul s-a dedat în chip nechibzuit la dezmăţ, în loc să-l laude pe Domnul (vv. 12-13). Profeţia împotriva lui Şebna Isaia 22:15-25. A fost dată o condamnare profetică împotriva lui Şebna, care se pare că era un înalt oficial de la palatul din Ierusalim (v. 15). El se dedase alături de alţii la dezmăţ, în loc să dea cinste Domnului ca Izbăvitor al lor. Isaia a profeţit că Şebna avea să fie destituit din postul ce-l deţinea (v. 19). Asta s-a împlinit la 22:19; 36:3. S-a profeţit că Eliachim îl va înlocui pe Şebna. El era unul din liderii Israelului, bucurându-se de respectul acestuia. Probabil a participat la negocierile dintre Israel şi Senacherib, când oştirile asiriene încă înconjurau Ierusalimul (cf. 2 Regi 18:18, 26, 37; Isa. 36:3, 11,22; 37:2). El avea să-şi facă datoria, dar, în cele din urmă, şi el va cădea (22:23-25). Asta s-a împlinit în istorie. Judecata Tirului Isaia 23:1-18. Profeţia distrugerii Tirului (vv. 1-14) a avut ca rezultat eclipsarea oraşului timp de vreo şaptezeci de ani, după care avea să-şi revină iarăşi (vv. 15-18). Tirul a dus-o bine în secolul al optulea, când imperiul asirian câştiga putere. Cei şaptezeci de ani menţionaţi s-ar putea fi anii de la anul 700 la 630 î.Cr. În această perioadă puterea Asiriei a scăzut treptat, sfârşind prin distrugerea ei în anul 612 î.Cr. Aceasta a permis Tirului să-şi recâştige puterea. Profeţia înfăţişează întreaga lume mediterană deplângând distrugerea Tirului. Negustorii Sidonului (v. 2) precum şi egiptenii (v. 3) au plâns decăderea Tirului. Chiar şi Tarşiş, localizat de unii în Spania, a fost afectat deoarece comerţul lor a fost oprit. Din punctul de

78

vedere al lui Isaia, ceea ce a prezis el încă urma să se împlinească. La sfârşitul celor 70 de ani (v. 17), Tirul va fi iarăşi restaurat, comerţul fiindu-i refăcut. Averile Tirului au sporit şi au decăzut de-a lungul veacurilor, dar lovitura finală a venit atunci când Alexandru a asediat oraşul în anul 332 î.Cr. Oraşul aflându-se pe o insulă, el a clădit un dig. Rezultatul se poate vedea încă şi astăzi. Deşi oraşul a fost refăcut mai târziu, el a fost aproape complet distrus de Alexandru. Ceea ce a fost valabil în cazul Tirului în Isaia 23 va fi adevărat cu privire la pământ în întregime. Distrugerea pământului care va veni Isaia 24:1-23. Distrugerea pământului, ce va avea loc în Ziua Domnului, va fi o judecată peste toată faţa pământului. Capitolul acesta nu are o împlinire în istorie, ci anticipează Marea Strâmtorare şi distrugerea pământului prin mari cutremure, foc din cer şi alte dezastre. Timpul viitorului dezastru al pământului însă va atinge punctul culminant prin a doua venire a lui Cristos şi începutul împărăţiei Sale de neprihănire şi pace. Glorioasa împărăţie care va veni Isaia 25:1–27:13. Aceste trei capitole au prezis triumful lui Dumnezeu şi lauda popoarelor Lui pentru Dumnezeu pentru izbăvirea Lui omnipotentă a propriului Său popor. Aceste profeţii, într-o anumită măsură, s-au împlinit în trecut, dar îşi vor avea împlinirea completă în împărăţia milenară viitoare a lui Dumnezeu. Atunci, în acel timp din viitor, cei care s-au încrezut în Dumnezeu vor fi onoraţi, dar cei care sunt duşmanii lui Dumnezeu vor fi nimiciţi (25:23). Isaia 26. Acesta e un alt lung psalm de laudă, recunoscând credincioşia Domnului în grija Sa pentru ai săi. Viitoarea împărăţie va fi un timp de pace (v. 12). Va fi, de asemenea, un timp al învierii celor morţi: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” (v. 19). Izbăvirea celor neprihăniţi în învierea de la începutul Mileniului se referă la sfinţii din Vechiul Testament (cf. Dan. 12:1-12). În Isaia 26:19 şi Daniel 12:1-2, cele mai importante profeţii despre înviere ale sfinţilor din Vechiul Testament au fost revelate. În Isaia 27, lauda lui Dumnezeu şi prezicerea izbăvirii Israelului sunt în continuare revelate. Viitorul va împlini acest timp de judecată asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu, ca, în acelaşi timp, va releva şi un timp de restaurare a lui Israel şi a posesiunii ţării de la fluviul Eufrat până la pârâul Egiptului, ce formează hotarului dintre Egipt şi Canaan (Isa 26:1213; Gen. 15:18-21). Efraim şi Iuda sunt avertizate despre nimicirea care va veni Isaia 28:1-29. Tema judecării vrăjmaşilor lui Dumnezeu este reluată, fiind revelate profeţiile viitoarei judecăţi a lui Dumnezeu în vremea invaziei asiriene. Tema judecăţii continuă de la Isaia 28 la Isaia 33. Dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu erau din Israel, şi în acest caz din Efraim, sau dacă erau Neamuri, în fiecare caz Dumnezeu îi va judeca (28:29). Preţioasa piatră unghiulară În mijlocul acestor afirmaţii despre venirea judecăţii, a fost făcută revelaţia despre Isus Cristos ca „în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” (v. 16; cf. Ef. 2:10: 1 Petru 2:6). Asta se împlineşte în Cristos.

79

Avertismentul adresat Ierusalimului Isaia 29:1-24. A fost pronunţată o judecată împotriva cetăţii Ierusalimului, numit aici Ariel. Ierusalim a fost distrus de multe ori în istorie (2 Cro. 36:15-21), dar va fi capitala împărăţiei milenare (cf. Isa. 2:3-5). Dumnezeu a declarat că motivul pentru care îl va judeca era faptul că inimile oamenilor se depărtaseră de El (29:13). Dar din judecarea Israelului şi a Ierusalimului va veni triumful final (vv. 17-24). Aceste profeţii specifice îşi aşteaptă împlinirea în împărăţia milenară. Iuda avertizată cu privire la alianţa cu Egiptul Isaia 30:1–31:9. Domnul a denunţat tendinţa Israelului de a se bizui pe Egipt pentru ajutorul lor. Dumnezeu a declarat ajutorul Egiptului „cu totul inutil” (30:7). Motivul pentru care copiii lui Israel vor merge în Egipt este că ei sunt „un popor răzvrătit, nişte copii mincinoşi, nişte copii care nu vor să asculte Legea Domnului” (v. 9). Dumnezeu a declarat că judecata lor va veni „ca spărtura unui zid înalt, care, spărgându-se, ameninţă să cadă, şi a cărui prăbuşire vine deodată, într-o clipă” (v. 13). În versetele 15-18 Dumnezeu chemă pe poporul Său să vină şi să-şi pună încrederea în El: „Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept” (v. 18). Chiar dacă va fi un timp de judecată, va fi şi refacere şi îndurarea de la Domnul (v. 19-26). Întristarea se va preface în bucurie când Domnul Se va îndura de ei (vv. 27-33). O altă condamnare este rostită împotriva celor care se bizuie pe Egipt: „Vai de cei ce se pogoară în Egipt după ajutor, se bizuiesc pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel, şi nu caută pe Domnul!” (31:1) Domnul a promis eliberarea finală a Israelului şi a Muntelui Sion (vv. 4-5). La timpul potrivit, Asiria „va cădea ucisă de o sabie, dar nu a unui om” (v. 8). Venirea lui Cristos, Regele Neprihănit Isaia 32:1-20. Israel va avea „un Rege” care „ca domni în neprihănire şi va cârmui cu dreptate” (v. 1). Isaia a prezis că atunci Israel va asculta de îndemnurile Sale (vv. 2-8). Israelului i-a fost prezisă o judecată aspră din partea lui Dumnezeu, dar, în final, restaurare şi izbăvire (vv. 9-20). Pasajul se încheie cu cuvintele: „Ferice de voi, care semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor, şi care daţi drumul pretutindeni boului şi măgarului! (v. 20). Asta se va împlini în Mileniu (Ier. 23:5-8; Apo. 19:11-15). Strâmtorarea Israelului şi izbăvirea lui Dumnezeu Isaia 33:1-24. Asupra Israelului a fost rostită o judecată viitoare. Dar aceasta va fi urmată de restaurarea Israelului (vv. 5-6). Însă judecata lui Dumnezeu asupra celor care-L nesocotesc pe Dumnezeu a fost descrisă în termeni plastici (vv. 7-14). În contrast cu aceasta, cei neprihăniţi vor fi binecuvântaţi de Domnul (vv. 15-18). Despre ei se spune: „Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara în toată întinderea ei” (v, 17). Viitoarea restaurare a Israelului şi izbăvirea poporului Israel au fost prezise de Isaia (vv. 2024). Aceasta se va împlini în final în Mileniu. Venirea zilei răzbunării asupra naţiunilor Isaia 34:1-17. „Ziua răzbunării” asupra naţiunilor (v. 8) a fost descrise în termeni plastici în versetele 1-15. În contrast cu aceasta, cei care Îl urmează pe Domnul vor fi binecuvântaţi (vv. 16-17). Evenimentul îl găsim împlinit în istorie şi se va împlini la a Doua

80

Venire a lui Cristos (Apo. 16:18-21). Binecuvântările Împărăţiei Isaia 35:1-10. Cei care au fost răscumpăraţi din mâna vrăjmaşilor lor şi binecuvântaţi de Domnul în viitoarea împărăţie milenară se vor bucura nespus de mult (vv. 1-2). Va fi un timp de bucurie cum n-a mai fost, când deşertul va înflori. Atunci Dumnezeu va veni şi va aduce răzbunare asupra celor răi, dar izbăvire celor neprihăniţi (v. 4). Binecuvântările îmbelşugate ale împărăţiei milenare au fost descrise în versetele 5-7: „Atunci ochii celor orbi se vor deschise, iar urechile celor surzi vor fi destupate. Atunci cei şchiopi vor sări ca o căprioară, iar limba celor muţi va striga de bucurie. Apa va tâşni din pustie şi izvoarele în deşert. Nisipul arzător va deveni un bazin de apă, pământul arid va gâlgâi de izvoare. În vizuinile unde odată stăteau la pândă şacalii, iarba şi trestiile şi papirusul vor creşte”. Din nou se face o referire la şoseaua internaţională ce va traversa Israelul (vv. 8-10). Senacherib ameninţă Ierusalimul Isaia 36:1-22. În acest pasaj se face o descriere foarte plastică a ameninţării din partea lui Senacherib, regele Asiriei. Senacherib i-a îndemnat pe israeliţi să se predea şi să evite cucerirea militară a Ierusalimului. El i-a sfătuit să nu asculte de Regele Ezechia, care se încredea în Dumnezeu (vv. 3-22; cf. 2 Regi 18–19). Dumnezeu izbăveşte Ierusalimul Isaia 37:1-38. În acest pasaj se face o descriere minunată a izbăvirii Ierusalimului de duşmanii săi. Profetul Isaia a declarat cuvintele Domnului: „Nu te înspăimânta de cuvintele pe care le-ai auzit şi prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Căci voi pune în el un duh de aşa fel încât, la o veste pe care o va primi, se va întoarce în ţara lui; şi-l voi face să cadă ucis de sabie în ţara lui” (vv. 5-7). Dar Senacherib a reluat atacul său împotriva Israelului, provocându-i să se predea. Astfel i-a trimis lui Ezechia o scrisoare, afirmând că, din moment ce a cucerit alte ţări, ce l-ar împiedica să nu cucerească şi Ierusalimul? (vv. 9-13). Primind scrisoarea, Ezechia s-a dus în templu şi a desfăşurat-o înaintea Domnului (v. 14). Ca răspuns la rugăciunea lui Ezechia, Isaia i-a trimis un mesaj, cu următorul conţinut: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei. Iată cuvântul pe care l-a rostit Domnul împotriva lui:” (vv. 21-22). În următoare secţiune poetică, Dumnezeu a prezis că israeliţii vor fi izbăviţi de asirieni (vv. 22-29). El i-a dat lui Ezechia un semn, prezicând că Israel va continua să-şi sădească recoltele şi să culeagă roadele în ţara Iuda (vv. 33-35). Apoi Scriptura consemnează moartea a 185.000 de oameni în tabăra asirienilor, ceea ce a precipitat retragerea şi, în cele din urmă, asasinarea lui Senacherib (vv. 36-38). Boala şi vindecare lui Ezechia Isaia 38:1-22. Lui Ezechia i s-a spus că în curând viaţa lui se va sfârşi, deşi era relativ tânăr. Ezechia L-a rugat pe Domnul să-i prelungească viaţa, iar Dumnezeu a adăugat cincisprezece ani la viaţa sa (v. 5). Ca dovadă că profeţia se va împlini, el a făcut ca umbra aruncată de soare să meargă înapoi zece paşi (vv. 7-8). În secţiunea poetică ce urmează Ezechia se bucură nespus de izbăvirea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu (vv. 9-20). Isaia prezisese: „Să se aducă o turtă de smochine şi s-o întindă peste bubă; şi Ezechia va trăi” (v. 21; cf. 2 Regi 20:1-11).

81

Refacerea viitoare a Israelului Isaia 40:1-31. În acest punct începe secţiunea majoră cu care se încheie cartea Isaia (cap. 40-66). Există dovezi ample că Isaia a scris şi aceasta, la fel cum a compus primele treizeci şi nouă de capitole, dar acum intervine o schimbare a accentului profetic. Conform scopului revelaţiei lui Dumnezeu, o schimbare a temei acestei secţiuni a constituit-o planul lui Dumnezeu de restaurare şi izbăvire a poporului Său. În mare, acesta se va împlini după a doua venire a lui Cristos, în împărăţia Sa milenară. Atunci Israel nu numai că va primi binecuvântările pe care nu le-a meritat, dar şi judecata se va abate asupra Babilonului din pricina păcatelor sale. Având în vedere gloriosul viitor al Israelului, el este îndemnat să trăiască cu neprihănire înaintea Domnului. Profetul începe cu un mesaj de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu. El îi asigură că vremea încercărilor sale s-a cam sfârşit: „Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui” (v. 2), adică au fost iertate. S-a revelat o profeţie privitoare la glasul celui care L-a precedat pe Mesia: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit»” (vv. 3-5). Toate cele patru Evanghelii au citat acest pasaj ca având aplicaţie la Ioan Botezătorul, premergătorul lui Cristos (Mat. 3:1-4; Marcu 1:1-4; Luca 1:76-79; Ioan 1:23). În acest pasaj, întreaga naţiune Israel a fost zugrăvită într-un loc pustiu (Isa. 40:3), dar anticipând împărăţia milenară. „Şi gloria Domnului va fi revelată” (v. 5). Apoi un alt glas îi reaminteşte Israelului: „Un glas zice: «Strigă!» Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» (v. 6) Răspunsul la această întrebare a fost realitatea caracterului vremelnic al omului, ca iarba de pe câmp (vv. 6-8). Spre deosebire de caracterul veşnic al lui Dumnezeu, omenirea este ca iarba, care se usucă atât de iute şi piere. De asemenea, prin contrast, „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (v. 8). Cei care au adus mesajul în Sion au fost îndemnaţi să-şi ridice glasul şi să declare planul lui Dumnezeu de refacere (vv. 9-11). Domnul va veni cu răsplata Sa, care se va împlini la a Doua Venire a lui Cristos. Puterea lui Dumnezeu în Creaţie este descrisă în versetele 12-14. Prin contrast, oamenii luaţi individual sunt inadecvaţi în comparaţie cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost descris ca fiind întronat, iar oamenii au fost descrişi ca nişte lăcuste înaintea Lui (vv. 21-24). Măreţia lui Dumnezeu este comparată cu cerurile înstelate (vv. 2526). Dumnezeu nu oboseşte niciodată şi El dăruieşte tărie celor care-şi pun încrederea în El (vv. 28-31). Puterea şi izbăvirea lui Dumnezeu Isaia 41:1-20. Atotputernicia lui Dumnezeu a fost comparată cu îngrădirile omului şi ale naturii (vv. 1-4). Idolii nu pot izbăvi (vv.. 5-7) cum poate Dumnezeul omnipotent. Asta s-a împlinit în istorie, cât şi în profeţie. Dumnezeu a fost în stare să-l călăuzească pe Israel şi i-a privit ca pe slujitorii Săi (vv. 8-10). Este descrisă distrugerea finală a duşmanilor lui Dumnezeu şi triumful lui Dum-

82

nezeu (vv. 11-16). Dumnezeu poate stâmpăra setea celor pârjoliţi de sete şi nevoiaşi (vv. 17-20). Limitările omenirii (vv. 21-24) şi nepotrivirea oamenilor, în comparaţie cu atotputernicia lui Dumnezeu este, de asemenea, scoasă în evidenţă (vv. 25-29). Isaia 42:1-13. Isaia a prezentat revelaţia cu privire la Robul Domnului. Pasajul acesta Îl descrie pe Cristos Însuşi. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui” (vv. 1-4); cf. citatul parţial din Matei 12:18-21). Aceasta e prima prezentare a lui Cristos ca „Robul” în contrast cu Israel ca slujitorul lui Dumnezeu (Isa. 41:8; 42:19; 43:10; 44:1-2. 21; 45:4; 48:20). „Robul” nu este altul decât Cristos Însuşi, deşi unii îl consideră ca o referire la Israel. Aceasta este prima din patru cântări ce-L prezintă pe Robul ca fiind Cristos (42:1-9; 49:1-13; 50:4-11; 52:13–53:12). Israel a fost un rob orb, în contrast cu Cristos, ca Cel care va aduce dreptate şi refacerea lumii (42:19). Dumnezeu, Creatorul, va fi Cel care dăruieşte viaţă poporului Său (v. 5). Dumnezeu a promis să-l ia pe Israel de mână, să-i considere un popor al legământului şi să-i facă „o lumină pentru Neamuri” (v. 6). Faptul că Cristos va fi o lumină pentru Neamuri (v. 16) a fost amintit la Luca 1:79. Nu numai că Dumnezeu Îşi va izbăvi poporul în întregime, dar va deschide ochii individuali ai celor ce erau orbi şi va elibera robii de păcat. În conformitate cu aceasta, în Isaia s-a consemnat un glas de laudă Domnului şi a fost descrisă victoria finală a Domnului (vv. 10-13). Aceasta s-a împlinit la prima venire a lui Cristos şi se va împlini la a doua Sa venire. Israelul, orb şi mut Isaia 42:14-25. A fost prezisă judecata lui Dumnezeu asupra lumii pentru păcatul ei (vv. 14-17). Cei care s-au închinat la idoli vor fi ruşinaţi (v. 17), iar cei care erau surzi şi orbi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu vor plăti pentru păcatul lor, pentru că nu au luat seama la Cuvântul lui Dumnezeu (v. 23). Domnul a declarat că El Însuşi l-a dat pe Iacob (Israel) pe mâna duşmanilor săi ca să fie prădat (vv. 23-25). În pofida disciplinării sale de către Domnul, el nu voia să înţeleagă şi să se întoarcă la Domnul. Pentru a-l aduce pe Israel înapoi la Domnul, Dumnezeu Îl va trimite pe Robul Său (vv. 1-4), iar Dumnezeu se va purta cu milostenie faţă de el. Aceasta s-a împlinit în istorie şi se va împlini în judecăţile milenare (Eze. 20:33-38). Israelul va fi restaurat Isaia 43:1-28. Dumnezeul care-l crease pe Israel va fi cu el prin ape adânci, precum şi prin focul suferinţelor sale (vv. 1-2). Scopul final al lui Dumnezeu a fost să aducă pe poporul Israel înapoi în Ţara Sfântă din locurile unde fusese împrăştiat în lumea întreagă (vv. 3-7). Aceasta a fost doar parţial împlinit la întoarcerea din robie, aşteptându-şi împlinirea completă la a doua venire a lui Cristos (Eze. 39:26-28). În pofida bunătăţii lui Dumnezeu faţă de ei, Israel nu a voit să coopereze (vv. 22-24). Dumnezeu le-a amintit că numai El va fi în stare să le şteargă fărădelegile sau, în caz contrar, s-o pedepsească pentru păcatele sale (vv. 25-28). Această profeţie se va împlini în împărăţia milenară.

83

Promisiunea Duhului şi neputinţa idolilor Isaia 44:1-23. Dumnezeu precizează din nou scopul răscumpărării Israelului, ca să-l refacă, ca „pârâurile pe pământul arid” (v. 3). Dumnezeu va turna Duhul Său peste el, aşa încât el să mărturisească apartenenţa la Domnul (v. 5). Israelului i s-a amintit că idolii nu sunt nimic şi că numai Dumnezeu îl va putea ajuta (vv. 6-23). Această profeţie se va împlini la a Doua Venire. Profeţia despre Cirus Isaia 44:24-28. S-a făcut profeţia neobişnuită că Ierusalimul va fi locuit iarăşi, că ruinele sale vor fi refăcute şi că „Cirus” va autoriza reclădirea templului, în urma captivităţii. Această profeţie din Isaia a fost redactată cu 150 de ani înainte de a se împlini. Cirus, regele Medo-Persiei, care a cucerit Ierusalimul în anul 539 î.Cr., în anul imediat următor a dat evreilor permisiunea să se întoarcă în ţara lor şi să zidească un templu. E foarte probabil ca Daniel, care a ocupat un post înalt în guvernul lui Cirus, ar fi influenţat luarea acestei decizii. Profeţia este neobişnuită, prin aceea că este precizat numele lui Cirus chiar înainte de a se fi născut, fapt care este valabil şi în cazul lui Isus (Mat. 1:21) şi Maher-Şalal-Haş-Baz (Isa. 8:1-4). Isaia 45:1-13. Cirus este numit din nou ca cel ce va cuceri tot ce-i stă în faţă. Procedând aşa, Domnul urmează să fie recunoscut în faţa lumii. Se mai face o altă referire la Cirus: „Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor” (v. 13). Refacerea Israelului Isaia 45:14-25. Profeţiile care urmează merg dincolo de ceea ce se va întâmpla lui Cirus şi anticipează venirea Domnului în împărăţia Sa milenară. Prin urmare, profeţiile din această secţiune în întregime îşi aşteaptă împlinirea. Îndemn către Israel şi Babilon să-L recunoască pe Dumnezeu Isaia 46:1-13. Bel, una din zeităţile Babilonului, a fost descrisă ca aplecându-se, iar Nebo, o altă zeitate, „cade” (v. 1). Babilonienii purtau aceste zeităţi în festivalurile lor triumfătoare, dar, prin contrast, Dumnezeu l-a purtat pe Israel (vv. 3-4). Israel este îndemnat să-şi amintească de Dumnezeu, ca Cel care declară sfârşitul de început (vv. 8-10), al cărui plan se va împlini (v. 10). Dumnezeu îi va aduce Israelului mântuire (vv. 11-13). Zeii Babilonului Isaia 47:1-15. Distrugerea Babilonului („Fecioara Babilonului”) a fost prezisă dinainte (v. 1). Babilonul a fost comparat cu o femeie, ce a fost făcută sclavă, măcinând făină cu pietrele de moară (vv. 2-4). Judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului a fost zugrăvită în termeni foarte plastici (vv. 5-15). Astrologii nu vor fi în stare s-o salveze (vv. 13-15). Dumnezeu Îşi ţine promisiunile Isaia 48:1-22. Israel avea să refuze să-L recunoască pe Dumnezeu, călcând juruinţele ce I le-a făcut (vv. 1-6). Dumnezeu a promis că va continua să-l cearnă pe Israel (v. 7-11). Dumnezeu îl roagă din nou pe Israel să-şi amintească cu cât mai mare este El decât orice idol şi a profeţit că Dumnezeu Îşi va împlini planul (vv. 12-15). Îndemnându-l să părăsească Babilonul şi să se întoarce la ţara sa promisă, Dumnezeu i-a reamintit Israelului de

84

tot ce a făcut El pentru Israel, dar a prezis că dacă nu Îl va urma, nu va afla pace (vv. 1622). Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi-n profeţie. Răscumpărarea viitoare a Israelului Tema generală a capitolelor 49-57 din Isaia este aceea ce Robul Domnului va fi în final Ocrotitorul şi Izbăvitorul Israelului. În aceste capitole, într-unele cazuri robul la care se referă textul Scripturii este însuşi Israel, dar în alte cazuri este Isus Cristos ca Robul lui Dumnezeu ce va fi izbăvitorul Israelului. Isaia 49:1-7. Robul este descris ca fiind chemat de Domnul înainte de a Se fi născut (v. 1). Slujba Robului va fi aceea de a aduce pe Israel înapoi la Dumnezeu (vv. 5-8). În prezicerea mântuirii ce va fi adusă de Rob, El a fost de asemenea declarat a fi „o lumină pentru Neamuri” (v. 6), aşa cum găsim scris la Luca 1:79; 2:32; cf. Isa. 42.6. Deşi „dispreţuit şi detestat de naţiune” în prima Sa venire (49:6), Israel va fi adus înapoi la Dumnezeu în Mileniu. Isaia 49:8-13. S-a prezis că Robul va triumfa în împlinirea legământului lui Dumnezeu cu poporul Său (v. 8; cf. Ier. 31:31-34). Israel va veni din toate părţile pentru a fi restaurat în ţara lor promisă (Isa. 49:12). Asta s-a împlinit în istorie şi în profeţie. Certitudinea restabilirii Israelului Isaia 49:14-26. În pofida acestor profeţii însă, Israel se va simţi părăsit (v. 14). Dumnezeu îl asigură că nu aşa stau lucrurile şi că nu îl va da uitării (vv. 15-18). Deşi când s-a întors din Babilon Israel a fost o naţiune mică, în viitor el va fi o naţiune mare (vv. 19-20). Atunci ţara lor li se va părea prea mică pentru ei (v. 20). Triumful Israelului va fi recunoscut de Neamuri (vv. 22-24). În procesul izbăvirii sale şi al judecăţii lui Dumnezeu asupra asupritorilor săi, Dumnezeu Se va revela pe Sine ca „Răscumpărătorul, Viteazul lui Iacov” (v. 26). Asta se împlineşte în istorie şi în profeţii. Robul ascultător în smerenie Isaia 50:1-11. Dumnezeu S-a descris pe Sine ca un soţ, ce a divorţat temporar de soţia sa din pricina păcatului (v. 1). Israel a fost descris ca unul vândut ca sclav. Cel care vorbeşte este Robul Domnului. Puterea lui Dumnezeu a fost de aşa natură încât El îi putea răscumpăra din orice situaţie (v. 2). Supunerea Robului faţă de voia lui Dumnezeu a condus la respingerea şi batjocorirea Sa de către Israel (v. 6; Mat. 27:28-30; Marcu 14:65; 15:19-20; Luca 22:63). Cei care doresc să-L urmeze pe Robul Domnului în ascultarea de Dumnezeu trebuie să se încreadă în Domnul, iar nu în lumina lor proprie (Isa. 50:10-11). Această profeţie a fost împlinită prin prima venire a lui Cristos. Dumnezeu e în stare să împlinească promisiunile Sale faţă de Israel Isaia 51:1-23. Israel a fost îndemnat să privească la Avraam şi la Sara, precum şi la Domnul, ca Cel care va împlini promisiunile sale de binecuvântare. Descrierea situaţiei corespunde cu împărăţia de o mie de ani, când va fi bucurie şi neprihănire universale (vv. 3-5). Mântuirea lui Dumnezeu va dăinui pe vecie (v. 6). Dumnezeu este preamărit ca Cel care va putea să-i aducă pe cei răscumpăraţi înapoi în Sion (v. 11). Dumnezeu, care este Creatorul său, îl va mângâia pe Israel (v. 12). Puterea Lui este mai mare decât puterea asupritorului lui Israel (vv. 12-15). Paharul mâniei băut de Israel va fi dat asupritorului său (vv. 17-23). Profeţia se împlineşte în istorie şi în profeţii.

85

Robul ascultător în smerenie Isaia 52:1-6. Deşi Dumnezeu Se purtase cu necazuri în felul acesta, Israel a fost îndemnat să privească în viitor, spre refacerea pe care o va aduce Dumnezeu. Când va fi restaurat, Israel va şti că Domnul a înfăptuit aceasta. Asta se va împlini în Mileniu. Isaia 52:7-12. Scena descrisă aici merge mai departe decât restaurarea Israelului după robiile de care a avut parte, şi are în vedere pământul milenar şi Ierusalimul ca oraşul său central (vv. 8-10). Aceasta se va face ca toate naţiunile să vadă. Robul suferind va fi preamărit Isaia 52:13–53:12. În cadrul acestui proces, Robul Domnului va suferi (52:13), o prezicere a suferinţelor lui Cristos legate de răstignirea Lui. Dar urmarea va fi faptul că binecuvântările se vor extinde spre multe naţiuni (v. 15; cf. Rom. 15:21). Măreaţa profeţie mesianică din Isaia 53 a fost dedicată descrierii morţii lui Cristos. Porţiuni ale acestei secţiuni din Isaia au fost citate în Noul Testament. A fost zugrăvită respingerea Lui de către Israel (v. 1; cf. Ioan 12:38; Rom. 10:16). El nu avea o frumuseţe exterioară şi a fost dispreţuit, iar nu stimat (Isa. 53:2-3). Aceia din Israel care au înţeles că Cristos a murit pentru ei vor recunoaşte că El a luat neputinţele lor asupra Sa (vv. 4-6; cf. Mat. 8:17). Robul a suferit din pricina fărădelegilor lui Israel. Adevărul a fost rezumat în Isaia 53:6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Robul a fost comparat cu un miel adus să fie înjunghiat, pentru că nu Şi-a deschis gura. Moartea Lui a făcut imposibil ca El să aibă descendenţi fizici (vv. 7-8; Fapte 8:32-33). „Mormântul” Lui a fost pus la un loc „cu cei răi”, dar şi „cu cei bogaţi” (Isa. 53:9; 1 Petru 2:22). Robul a murit în voia lui Dumnezeu pentru că viaţa Sa a fost făcută o ofrandă (Isa. 53:10). Profeţia aceasta a fost împlinită prin moartea lui Cristos, cu binecuvântarea ce va fi împlinită în Mileniu (Marcu 15:3-4, 27-28; Luca 23:1-25; Ioan 1:29; 11:49-52; Fapte 8:28-35; 10:43; 13:38-39; 1 Cor. 15:35; Ef. 1:7; 1 Petru 2:21-25; 1 Ioan 1:7-9). Ofranda Lui spirituală va izvorî din moartea şi învierea Sa (Isa. 53:10). Victoria Sa finală asupra celor răi a fost descrisă în versetele 11-12 (cf. Luca 22:30). Gloria viitoare a Israelului Isaia 54:1-17. În limbaj foarte plastic, este înfăţişată gloria viitoare a Israelului şi a Ierusalimului. A fost comparată cu o femeie stearpă, care totuşi a avut mulţi copii (v. 1). I s-a spus să se întindă mult în diverse oraşe din pricina sporirii urmaşilor săi. Dumnezeu S-a descris pe Sine ca „Soţul ei – Domnul Atotputernic este numele Lui – Sfântul lui Israel este Răscumpărătorul tău” (v. 5). Deşi Israel a fost pentru o clipă abandonat, Dumnezeu a promis să ţină legământul Său veşnic şi s-o copleşească cu bunătate şi îndurare veşnică (vv. 7-8). Tratamentul aplicat de El Israelului va fi ca tratamentul lui Noe, iar „dragostea Mea nu se va muta de la tine” (vv. 9-10). Faptul că Dumnezeu nu va avea nevoie să mustre Israelul din nou (v. 9) descrie împărăţia milenară. Ierusalimul va fi un oraş clădit din pietre preţioase (vv. 11-12), o descriere similară cu descrierea Noului Ierusalim din Apocalipsa 21–22. Dar aici se face referire la oraşul Ierusalim din Mileniu, mai degrabă decât starea eternă (Isa. 54:11-12). În versetele de încheiere ale acestui capitol Israel a fost declarat a fi liber de tiranie şi teroare, Dumnezeu Însuşi

86

fiind apărătorul său împotriva oricărui atac (vv. 14-17). Promisiunea salvării Isaia 55:1-13. S-a extins o invitaţie către toţi cei însetaţi şi către cei care nu au bani să vină şi să se împărtăşească din vinul şi laptele îmbelşugat, fără preţ şi fără cost (vv. 1-2). Dumnezeu va încheia un legământ veşnic cu Israel cum a făcut cu David (v. 3). În ducerea la îndeplinire a acestei invitaţii, Dumnezeu i-a reamintit Israelului că el trebuie să ia aminte şi să-L caute pe Domnul câtă vreme poate fi găsit (vv. 3-7). Versetele de încheiere ale acestui capitol continuă să expună minunăţia grijii lui Dumnezeu în natura Sa, cât şi în vestirea Cuvântului Său, ce nu se va întoarce gol (vv. 8-11). Profeţia îi promite Israelului că va avea parte de o mare bucurie în împărăţia care va veni. Toată natura se va bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu (vv. 12-13). Toate binecuvântările descrise în acest capitol au fost puse în legătură în versetul 3 cu „un legământ veşnic încheiat cu tine, dragostea Mea plină de credincioşie promisă lui David”. Aşa după cum promisiunile lui David şi promisiunile împărăţiei sale sunt veşnice, tot aşa a fost profeţită restaurarea şi bucuria Israelului în viitorul mileniu. Mântuirea pentru Neamuri Isaia 58:1-8. Dumnezeu a promis să includă între cei binecuvântaţi pe cei care n-au fost evrei, dar care au ţinut sabaturile, iubind şi slujind pe Domnul. Ofrandele lor vor fi acceptate, iar ei se vor bucura în casa de rugăciune (v. 7). Afirmaţia potrivit căreia „casa Mea se va chema o casă de rugăciune” (v. 7) a fost citată de Cristos ca o mustrare la adresa Israelului pentru pângărirea templului (Mat. 21:13). Aceasta se împlineşte în istorie şi va fi împlinit în Mileniu. Isaia 56 se încheie cu o severă condamnare a celor răi, în contrast cu binecuvântările rostite asupra celor ce slujesc pe Domnul. Condamnarea celor răi contrastată cu mângâierea celor neprihăniţi Isaia 57:1-21. După această cuprinzătoare condamnare a păcatului (vv. 1-13), celor care se întorc la Domnul li se promite mângâiere (v. 14). Deşi Domnul va aduce pace celor neprihăniţi, cei răi nu vor avea nicio mângâiere sau pace (vv. 14-21). Asta s-a împlinit în istorie şi în profeţii. Postul adevărat, care va fi răsplătit Isaia 58:1-14. Domnul îi îndeamnă să ţină postul cel adevărat şi să săvârşească fapte bune, cum ar fi ruperea lanţurilor nedreptăţii (v. 6), împărţirea hranei cu cei flămânzi (v. 7) şi îmbrăcarea celor goi (v. 7). Când Îl cheamă pe Domnul şi-L slujesc în acest fel, Dumnezeu îşi pleacă urechea şi le vine în ajutor (vv. 7-10).A fost reînnoită promisiunea că Dumnezeu îi va călăuzi (v. 11) şi că ei vor rezidi ruinele ancestrale (v. 12). O binecuvântare specială a fost rostită asupra celor care nu vor încălca Sabatul şi care şi-au găsit bucuria în Domnul (vv. 13-13). Asta s-a împlinit în istorie şi se va împlini în Mileniu. Răscumpărătorul promis va veni în pofida păcatelor Israelului Isaia 59:1-21. Această descriere plastică a păcatelor Israelului a reclamat mărturisire şi refacere. Dumnezeu a declarat că păcatele lor i-au despărţit de Dumnezeu (vv. 1-4). Actele de violenţă ale Israelului (v. 6) şi nedreptate (vv. 8-14) cereau un răspuns divin dat Israelului, precum şi duşmanilor săi (v. 18). Răscumpărătorul va veni din Sion celor care se pocăiesc de păcatele lor (v. 20). Dumnezeu a promis că Duhul Său va vorbi prin ei pe

87

veci (v. 21). Lucrul acesta s-a împlinit la prima Sa venire şi se va împlini şi la cea de-a Doua Venire. Gloria Sionului în cadrul Împărăţiei Isaia 60:1-22. Viitoarea răscumpărare a Israelului pe care o va înfăptui Dumnezeu va aduce cu sine un viitor glorios. Gloria va veni de la Dumnezeu Însuşi, iar naţiunile vor răspunde şi vor ieşi la lumină (vv. 1-3). Bogăţiile lumii li se vor acorda (vv. 4-7). Turme de cămile vor acoperi ţara (v. 6) şi ofrande îmbelşugate vor fi aduse pe altar (v. 7). Aceste preziceri nu s-au împlinit în istorie, urmând să se împlinească în împărăţia milenară. În ziua aceea, vasele din Tarşiş vor aduce argint şi aur, ca să onoreze pe Domnul. Gloriile Ierusalimului vor depăşi tot ce s-a cunoscut în trecut (vv. 10-12). „Străinii îţi vor zidi zidurile, şi împăraţii lor îţi vor sluji; căci te-am lovit în mânia Mea, dar, în îndurarea Mea, am milă de tine” (v. 10). Bogăţiile naţiunilor le vor fi aduse (v. 11). Viitoarea glorie a Israelului şi posesiunile lor vor include şi închinarea duşmanilor lor înaintea lor (vv. 13-14). Binecuvântările finale de care vor avea parte şi minunata grijă ce le va purta Dumnezeu au fost descrise în detaliu (vv. 15-22). În loc de bronz vor avea aur (v. 17). „Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mântuire», şi porţile tale «Laudă»” (v. 18). Profeţia a anticipat starea eternă când a prezis: „Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei; ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava ta” (v. 19; cf. Apo. 21:23; 22:5). Cele două veniri ale lui Cristos Isaia 61:1-11. Slujitorul Domnului, care este Însuşi Cristos, va avea ungerea Duhului Sfânt. „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi” (vv. 1-2). Ungerea Sa, ca aceea a lui Saul şi David, Îl va pune deoparte ca Rege pentru că titlul „Cristos” are sensul de uns (cf. Mat. 3:16-17). În Luca 4:18-19 Cristos a citat Isaia 61:1 şi parţial versetul 2 în legătură cu El Însuşi. E semnificativ faptul că El S-a oprit din citat înainte de a menţiona „o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (v. 2). Versetele precedente se armonizează cu prima Sa venire, dar ziua răzbunării se referă la a doua Sa venire. Prin asta, Cristos a semnificat deosebirea dintre cele două evenimente şi împlinirea lor profetică. Ca în alte pasaje mileniste, a fost profeţită reconstruirea cetăţilor Israelului (vv. 4-6). Nu numai locurile materiale vor fi refăcute, ci şi poporul Israel va fi restaurat ca o naţiune, iar străinii le vor servi de slujitori. Israel însuşi va trăi ca „preoţi ai Domnului” (v. 6). Prosperitatea sa va include faptul că i se vor ierta păcatele şi va avea o parte dublă de moştenire, precum şi bucurie veşnică. Pentru naţiuni, prosperitatea ei va fi un semn al binecuvântărilor Domnului. Profetul însuşi descrie bucuria sa în Domnul şi enumeră binecuvântările ce le-a revărsat Dumnezeu asupra lor (vv. 10). Aceste profeţii vor fi împlinite, în principal, în Mileniu.

88

Pregătind Calea Regelui Isaia 62:1-12. O altă imagine profetică minunată a viitoarei împărăţii a fost revelată ca urmând a doua venire a lui Cristos. În vremea aceea, mântuirea sa va fi evidentă pentru toţi (v. 1). Naţiunile din jurul Israelului vor observa neprihănirea şi gloria sa (v. 2). Israelul a fost comparat cu o coroană sau cu o diademă regală (v. 3). Deşi cândva ea a fost descrisă ca părăsită, acum ea va fi numită „Hephzibah”, însemnând „Desfătarea Mea este în ea”, iar ţara ei „Beulah”, adică „cea căsătorită”, căci „Domnul Îşi va găsi desfătarea în tine, iar ţara ta va fi măritată” (v. 4). Restaurarea ei a fost descrisă ca o căsătorie fericită. Israel nu va mai trebui să predea străinilor noul ei vin sau recoltele (vv. 6-9). Israel a fost provocat să pregătească drumul pentru Rege (vv. 10-11). Israeliţii înşişi vor fi descrişi „Oameni Sfinţi” (v. 12). Ziua viitoare a judecăţii şi a răscumpărării Isaia 63:1–64:12. Domnul va veni ca un Cuceritor victorios, din Edom, cu hainele pătate în roşu aprins. Aceasta a prezis o zi viitoare a judecăţii asupra Edomului (63:1), o naţiune care adesea s-a opus Israelului, fiind localizată în sud-estul Israelului. Pasajul descrie pe Cristos călcând teascul unei judecăţi a lui Dumnezeu, cu sângele stropind hainele Lui (vv. 2-3). Va fi „ziua răzbunării” (v. 4). Venirea lui Cristos va fi un timp de izbăvire pentru Israel, de restaurare a sa, dar va fi un timp de judecată asupra celor ce nu s-au pus în regulă cu Dumnezeu (vv. 3-6). Multele binecuvântări din trecut ale Israelului sunt contrastate cu gloria sa viitoare. Israel îşi va aduce aminte cum a binecuvântat-o Dumnezeu în zilele lui Moise (vv. 7-14), chiar dacă Israel s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (v. 10). Israel a solicitat lui Dumnezeu să judece pe cei răi care i s-au opus, chiar dacă era conştientă de propriile ei păcate (64:1-7). Israel a deplorat distrugerea ei de către duşmanii ei, pustiirea Ierusalimului şi templul ei distrus de foc (vv. 8-11). Binecuvântările celor neprihăniţi contrastate cu distrugerea celor răi Isaia 65:1-16. După ce au fost enumerate păcatele Israelului (vv. 1-7), Dumnezeu a prezis viitoarele sale binecuvântări (v. 10). Prin contrast, cei răi vor fi judecaţi (vv. 11-12). În relaţiile lui Dumnezeu cu Israel, El va suplini toate nevoile slujitorilor Săi, dar va judeca pe cei care-L resping (vv. 13-16). Isaia 65:17-25. O glorioasă imagine a noilor ceruri şi a noului pământ finale este prezentată în acest capitol (vv. 17-19). Apoi profetul se întoarce la tema Ierusalimului în împărăţia milenară în care nu va fi doar longevitate, dar şi moarte. Unul care va muri la 100 de ani va fi considerat încă tânăr. Pământul milenar va asigura securitate Israelului. „Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii, şi le vor mânca rodul” (v. 21). Prin contrast, cei răi nu vor răpi averile de la poporul Israel: „şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (v. 23). „şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind” (v, 23). De asemenea, pacea va domina natura: „Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt” (v. 25; cf. 11:6-7). Aceste profeţii nu se potrivesc cu Noul Ierusalim, ci se referă la Mileniu. Exprimând nădejdea viitoare a Israelului, Vechiul Testament adesea a combinat profeţiile împărăţiei milenare cu cele ale Noului Ierusalim în eternitate. Distincţiile se observă clar când se ia seama la detalii. Aici, evident, este descrisă împărăţia milenară, deoarece în

89

Noul Ierusalim nu va mai fi moarte, nici păcat şi nici judecată. În împărăţia milenară va fi un timp de mare bucurie şi izbăvire pentru copiii lui Dumnezeu, dar moartea şi păcatul vor fi încă prezente. Binecuvântările celor neprihăniţi contrastate cu distrugerea celor răi Isaia 66:1-24. Acest capitol descrie împărăţia milenară ce urmează celei de-a doua veniri a lui Cristos. Pentru că cerul este tronul lui Dumnezeu, urmează că „pământul este aşternutul picioarelor Mele” (v. 1). În consecinţă, niciun templu nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu. Dumnezeu a declarat că jertfele poporului Israel nu ar fi de niciun folos, dacă nu a fi şi inima lor dată Lui. Dumnezeu a promis să judece cu dreptate pe cei care nu trăiesc în relaţie corectă cu El (vv. 4-6). Refacerea Israelului va fi ca un copil născut înainte de termen. Israel va fi născut şi restaurat rapid (vv. 8-9). Dumnezeu i-a poruncit să se bucure (v. 10). În viitorul Mileniu, Dumnezeu a mai promis că va avea grijă de poporul Său ca o mamă ce îngrijeşte de copilul ei mic (vv. 11-13). Israel „va înflori la iarba” (v. 14). Dar cei răi Îl vor vedea pe Dumnezeu venind asupra lor în judecată (vv. 15-17). Chiar naţiunile vor veni să vadă slava lui Dumnezeu, iar cei ce nu aparţin naţiunii Israel vor fi aduşi la Ierusalim să se închine lui Dumnezeu (vv. 19-21). În versetele de încheiere ale cărţii Isaia, se repetă promisiunea că Dumnezeu va avea grijă de ai Săi în veci, în contrast cu cei care vor experimenta pedeapsă eternă (vv. 22-24). Încheierea cărţii Isaia este un aspru avertisment la adresa celor care-L resping pe Dumnezeu, pe de o parte, iar un cuvânt de asigurare pentru cei care-şi pun încrederea în El pe de altă parte. Aceste profeţii vor fi împlinite în Mileniu.

90

5 PROFEŢIILE DIN CARTEA IEREMIA

PROFEŢIILE DIN CARTEA IEREMIA

Ieremia, deşi era fiul unui preot levitic, Hilchia, a slujit ca profet între aproximativ 625 şi 582 î.Cr. Profeţiile lui au fost transmise într-o vreme de suferinţă şi apostazie pentru poporul Israel. Profeţiile lui privitoare la Iuda şi la naţiuni au revelat mai multe detalii şi au avut de a face cu mai multe popoare decât orice altă carte a Scripturii. Ieremia a trăit să vadă multe din profeţiile sale împlinidu-se ad litteram, dar unele din ele s-au întins până la sfârşitul veacului. Profeţiile lui privitoare la Iuda au fost revelate de la Ieremia capitolul 1 până la capitolul 45. Profeţii generale ale judecăţii divine asupra lui Iuda Ieremia 1:13-19. Ieremia a redat această profeţie de la Domnul: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „Văd un cazan clocotind, dinspre miază-noapte”. Şi Domnul mi-a zis: „De la miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării” (vv. 13-14). În versetele care urmează Dumnezeu a declarat că regii care vor cuceri Ierusalimul îşi vor aşeza tronurile la porţile Ierusalimului. Dumnezeu a rostit judecăţi asupra poporului din pricina răutăţii lor (vv. 15-16). Dumnezeu l-a mai instruit pe Ieremia să nu se teamă, ci să stea împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Ieremia a fost informat: „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul” (v. 19). Aceste profeţii s-au împlinit în robia babiloneană. Ieremia 2:35-37. După o usturătoare condamnare, declarând că Israelul era vinovat de curvie spirituală, Dumnezeu a declarat că are de gând s-o judece: „Şi cu toate acestea, tu zici: «Da, sunt nevinovat! Să se întoarcă acum mânia Lui de la mine!» Iată, Mă voi certa cu tine, pentru că zici: «N-am păcătuit!»” (v. 35) Dumnezeu a informat-o că deşi se va îndepărta de Egipt, cât şi de Asiria, „Tot de-acolo vei ieşi, cu mâinile pe cap; căci Domnul leapădă pe aceia în care te încrezi, şi nu vei izbuti cu ei” (v. 37). Referinţa acestei profeţii este că deşi Israel şi-a declarat independenţa faţă de Asiria cât şi de Egipt, va fi dusă în prizonierat sub robia babiloneană, care va veni după cea asiriană (2 Cro. 36:15-21). Binecuvântările vor veni în urma judecăţii Ieremia 3:11-18. Declarând că Iuda fusese necredincioasă faţă de Domnul, Domnul o sfătuieşte să se întoarcă. El i-a promis: „Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie” (v. 12). Dumnezeu a mai promis: „Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune” (v. 15). Dumnezeu zugrăveşte Ierusalimul în vremea restaurării sale în Mileniu: „În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în Numele Domnului, şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele. În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte în ţara pe care am dat-o în stăpânire părinţilor voştri” (vv. 17-18). Asupra lui Israel se va abate dezastrul Ieremia 4:1-31. Domnul s-a rugat de Israel să renunţe la idolii săi (v. 1) şi „să vă tăiaţi împrejur pentru Domnul, tăiaţi-vă împrejur inimile, oamenii lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca un foc şi să se aprindă, fără să se poată stinge, din pricina răutăţii faptelor voastre!” (v. 4). În loc să fie binecuvântaţi (v. 2),

92

ea va fi pedepsită de către Domnul. Dumnezeu a declarat că ea va fi invadată de la nord (vv. 5-9). Iuda a fost provocată să se refugieze în cetăţile ei întărite (v. 5) pentru că Dumnezeu „de la miazănoapte aduce nenorocirea şi un mare prăpăd” (v. 6). Versetele care urmează au zugrăvit cetăţile zăcând în ruine, iar oamenii îmbrăcaţi în sac (vv. 7-9). Ieremia a fost întristat, spunându-i Domnului că el a vorbit despre pace, când, de fapt, „sabia este la gâtlejul nostru” (v. 10). Într-o manieră dramatică, Dumnezeu a prezis cum va înainta vrăjmaşul (vv. 11-17). Versetele care urmează (vv. 18-20) declară că toate acestea au venit peste ea prin purtarea sa, care a dus la „întreaga ţară” zăcând „în ruine” (v. 20). Distrugerea lui Iuda a fost, de asemenea, prezisă (vv. 21-31). Acest lucru s-a împlinit în robia babiloneană. Motivele divine pentru judecarea Israelului Ieremia 5:1-19. Din pricina păcatelor sale, Iuda va fi atacată de un leu, un lup şi un leopard (v. 6). Dumnezeu a descris pustiirea viilor pentru că „ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: «Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea»” (v. 12). Pentru că „profeţii ei sunt doar vânt” (v. 13), Dumnezeu îi va face exact ce a spus ea că nu trebuie făcut. Dumnezeu va veni la naţiunea Israel şi va aduce „o naţiune îndepărtată împotriva” lor (v. 15). Aceştia vor devora totul dinaintea lor, dar Dumnezeu a promis: „Nu te vor nimici de tot”. Iar când poporul întreabă: „De ce ne-a făcut Domnul Dumnezeu toate acestea?” le vei răspunde: „Cum M-ai uitat şi ai slujit altor zei în propria ta ţară, tot aşa acum vei sluji străinilor într-o ţară care nu este a ta” (vv. 18-19). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană. Ieremia 6:1-30. După o descriere plastică a judecăţii asupra Israelului din pricina păcatelor ei, Dumnezeu a declarat: „Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la Cuvintele Mele şi au nesocotit Legea Mea” (v. 19). El a declarat că ofrandele ei nu au fost acceptabile (v. 20). O mare armată va veni din nord (v. 22), care nu va arăta niciun pic de milă faţă de iudei. Iuda a fost îndemnată să se îmbrace în sac şi cenuşă (v. 26). Aceasta s-a împlinit în captivitatea babiloneană. Păcatul şi idolatria Israelului Ieremia 7:1-29. După ce a definit religia Israelul bună de nimic, deoarece n-a schimbat viaţa lor (vv. 2-11), Dumnezeu a declarat că: „te voi arunca din prezenţa Mea, exact aşa cum am procedat cu toţi fraţii tăi, poporul Efraimului” (v. 15). După ce a mustrat-o pe Israel pentru păcatele şi idolatria ei, Domnul a declarat: „Iată, mânia şi urgia Mea se vor vărsa peste locul acesta, peste oameni şi dobitoace, peste copacii de pe câmp şi peste roadele pământului; şi va arde, şi nu se va stinge” (v. 20). În versetele 21-29, Dumnezeu a continuat să stăruie pe lângă Israel şi a promis că va fi Dumnezeul ei, dacă ea va umbla pe căile lui Dumnezeu (vv. 22-23). Asta s-a împlinit în robia babiloneană. Ieremia 7:30-34. Dumnezeu a declarat că valea Ben-Hinom va deveni valea măcelului (vv. 31-32). Morţii vor fi atât de mulţi încât nu vor avea loc să-i îngroape (v. 32), iar „sunetele de bucurie” nu se vor mai auzi. Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană.

93

Ieremia 8:1-3. Celor care L-au dezonorat pe Dumnezeu închinându-se la idoli li se vor scoate oasele şi vor fi expuşi la soare şi la lună, ca semn al judecăţii lui Dumnezeu. Asta s-a împlini, cum citim la 2 Regi 23:4-16. Judecata din pricina păcatului Ieremia 8:9-22. Datorită respingerii cuvântului Domnului de către Israel, s-a profeţit că nevestele sale vor fi date altor bărbaţi, iar câmpurile ei unor noi proprietari. Ea va fi doborâtă şi pedepsită (vv. 9-22). Recoltele lor le vor fi luate (v. 13). Când a fugit în cetăţi întărite, pieirea ei era pecetluită (v. 14). Duşmanul va veni să devoreze ţara (v. 15). Dumnezeu va trimite şerpi veninoşi printre ei (v. 17). Aceste profeţii s-au împlini în timpul robiei babiloniene. Ieremia 9:11-16. Ierusalimul, ca de altfel oraşele Iudeii, vor fi pustiite (v. 11). Poporul Israel va fi împrăştiat printre naţiuni. Femeile ei se vor tângui cu lacrimi (vv. 18-19). Moartea îi va nimici pe tineri, cât şi pe copii (vv. 21-22). Judecata lui Dumnezeu se va extinde nu numai asupra Israelului, dar şi asupra Egiptului, Edomului, Amonului, Moabului şi a altor naţiuni, care trăiau în deşert (vv. 25-26). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană. Ieremia 10:17-25. Cei care vor trăi în ţară vor fi capturaţi (v. 18). Familiile lor, precum şi corturile lor vor fi distruse (v. 20). Ieremia se roagă: „Varsă-Ţi urgia peste neamurile care nu Te cunosc şi peste popoarele care nu cheamă Numele Tău! Căci mănâncă pe Iacov, îl înghit, îl topesc şi-i pustiesc locuinţa” (v. 25). Pustiirea ţării a fost împlinită (2 Cro. 36:21). Încălcarea legământului cu Moise Ieremia 11:1-8. Legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel nu a fost respectat, deşi Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea de a-i da „o ţară în care curge lapte şi miere – ţara pe care o posedaţi astăzi” (v. 5) şi ea nu a ascultat de Lege sau de Domnul. Prin urmare, Dumnezeu avea să aducă blestemele legământului asupra ei (v. 8). Ieremia 11:9-14. Deoarece copiii lui Israel nu-l urmaseră pe Domnul, întocmai cum părinţii săi L-au ignorat pe Dumnezeu şi s-au închinat altor zei, tot aşa Dumnezeu nu avea să asculte strigătele ei când era lovită de dezastre (vv. 11-13). Lui Ieremia i s-a spus să nu se roage pentru acest popor, căci Dumnezeu nu va asculta (v. 14). Ieremia 11:15-17. Deşi Israel putea să se închine în templu, pentru că era rea, Dumnezeu avea s-o pedepsească (v. 15). Dumnezeu voia ca ea să fie un „smochin cu fructe frumoase. Dar cu vuietul unei furtuni cumplite, El îi va da foc, iar ramurile sale vor fi rupte” (v. 16). Asupra ei s-a decretat un dezastru pentru faptul că a ars tămâie în cinstea lui Baal (v. 17). Aceste profeţii au fost împlinite în timpul captivităţii babiloniene. Complotul împotriva lui Ieremia Ieremia 11:18-23. Oamenii din Anatot au complotat să-l ucidă pe Ieremia, pentru că nu le plăcea de profeţiile lui. Dumnezeu l-a asigurat pe Ieremia că-i va pedepsi cu moartea (v. 21). Foametea şi sabia, care va devora fiii şi fiicele sale, va avea ca rezultat judecata încât „nici măcar o rămăşiţă nu le va fi lăsată” (v. 23). Aceste profeţii s-au împlinit în robia babiloneană. De ce le merge bine celor răi Ieremia 12:1-17. Plângerea lui Ieremia cu privire la prosperarea celor răi a fost pentru o vreme adevărată. Dumnezeu însă, la vremea rânduită de El, îi va da în mâinile duşmani-

94

lor lor (v. 7). Ţara lor va fi pustiită (vv. 10-12), iar ei vor culege spini, nu grâu (v. 13). Cei care pedepsesc Israelul şi le răpesc moştenirea vor fi, la rândul lor, smulşi din rădăcini (vv. 14-15). Cei care nu voiau să asculte de Dumnezeu vor fi cu desăvârşire nimiciţi (v. 17). Aceste profeţii au fost împlinite în robia babiloneană. Brâul şi burduful lui Ieremia Ieremia 13:1-11. Ieremia a fost instruit de Domnul să ia un brâu şi să-l ascundă între stânci. Ulterior brâul s-a deteriorat datorită expunerii la intemperiile naturii. Tot aşa declară Dumnezeu că „voi nimici mândria lui Iuda şi mândria peste măsură de mare a Ierusalimului” (v. 9). Cei care refuză să se închine lui Dumnezeu, urmând, mai degrabă, răutatea lor vor deveni complet nefolositori, asemenea brâului lui Ieremia (vv. 10-11). Ieremia 13:12-14. După cum burdufurile sunt umplute cu vin, tot aşa Domnul va face poporul Israel să fie îmbătat cu vin şi-i va distruge. Aceste profeţii au fost împlinite în robia babiloneană. Robia care va veni Ieremia 13:15-27. Când au întrebat israeliţii de ce li se întâmplă toate acestea, Dumnezeu le-a răspuns: „Tot Iuda este dus în robie, da, în întregime este dus în robie” (v. 19). „Şi dacă vei zice în inima ta: «Pentru ce mi se întâmplă lucrul acesta?» «Din pricina mulţimii nelegiuirilor tale ţi s-au ridicat poalele hainelor şi ţi se dezgolesc călcâiele cu sila»” (v. 22). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană. Israel va experimenta secetă, foamete şi sabie Ieremia 14:1-6. Cetăţile lui Iuda se vor jeli, iar strigătul lor se va auzi din Ierusalim (vv. 1-2). Cisternele lor vor fi goale (v. 3). Nu vor avea ploaie (v. 4). Animalele lor vor muri (vv. 5-6). Ieremia 14:10-12. În pofida dragostei lui Dumnezeu pentru poporul lui Iuda, El îi va pedepsi pentru păcatele lor (v. 10). Dumnezeu nu va ţine seama de ofrandele lor, ci vor fi distruşi de „sabie, foamete şi ciumă” (v. 12). Ieremia 14:13-16. Iată ce a zis Dumnezeu despre profeţii care au profeţit minciuni, că nu se va abate judecata: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre proorocii care, măcar că nu i-am trimis Eu, prorocesc totuşi în Numele Meu şi zic: «Nu va fi nici sabie, nici foamete în ţara aceasta». «Proorocii aceştia vor pieri ucişi de sabie şi de foamete! Iar aceia, cărora le prorocesc ei vor fi întinşi pe uliţele Ierusalimului, de foamete şi sabie; nu va avea cine să-i îngroape, nici pe ei, nici pe nevestele lor, nici pe fiii lor, nici pe fiicele lor; voi turna astfel răutatea lor asupra lor»” (vv. 15-16). Aceste profeţii s-au împlinit în robia babiloneană. Judecata e inevitabilă, dar adevărata pocăinţă va aduce restaurare Ieremia 15:1-4. Chiar dacă Moise şi Samuel vor intermedia, totuşi Dumnezeu Îşi va pedepsi poporul. Ei vor fi destinaţi să moară răpuşi de sabie, de înfometare şi de robie (v. 2). Vor fi atacaţi de patru feluri de atacuri: de sabie, de câini, de păsări şi de fiarele câmpului (v. 3). Însăşi naţiunea se va scârbi de ei, pentru că au urmat păcatele lui Manase (v. 4). Asta s-a împlinit în robia babiloneană. Ieremia 15:5-21. Nimeni nu va plânge pentru Ierusalim în ziua necazului său, pentru că ea L-a respins pe Domnul (vv. 5-6). Vor fi multe văduve, mai multe decât nisipurile mării (v.

95

8). Aceşti supravieţuitori vor fi daţi pradă săbiei (v. 9). Dumnezeu a promis că-l va salva pe Ieremia în vremea necazului. Bogăţiile lor vor fi prădate, iar ei vor fi făcuţi sclavi de către duşmanii lor. Lui Ieremia i s-a promis că dacă va fi un vrednic purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, el va fi ca „un zid fortificat de bronz” (v. 20). Dumnezeu a promis că-l va salva din mâna celor răi (v. 21). Aceste profeţii au for împlinite în timpul robiei babiloniene. Dezastrul care va veni Ieremia 16:1-13. Ieremia a fost îndrumat să nu se căsătorească şi să n-aibă fii sau fiice, deoarece şi ei vor fi destinaţi ca şi ceilalţi săbiei şi foametei. Lui Ieremia i s-a mai spus să nu participe la masa funerală şi să nu manifeste jale pentru cei morţi, pentru că Dumnezeu Şi-a retras mila de la poporul Său, cărora le era rezervat un sfârşit trist. Mirele şi mireasa nu vor mai celebra cu bucurie. Ieremia a fost îndrumat să spună poporului că vine un dezastru mare, pentru că părinţii lor L-au dat uitării pe Domnul (vv. 10-12). Ei aveau să fie duşi robi într-o ţară străină, unde vor sluji altor dumnezei (v. 13). Aceste profeţii s-au împlinit în robia babiloneană şi în propria experienţă a lui Ieremia. Scopul final al lui Dumnezeu va fi restaurarea Israelului Ieremia 16:14-15. Deşi perspectiva imediată pentru Israel a fost una de dezastru şi îndepărtare din ţară, Dumnezeu a afirmat chiar în acest context al apostaziei că El îi va restaura înapoi în ţară: „De aceea iată, vin zilele, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!», ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miază-noapte şi din toate ţările undei izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor”. Se pot observa două lucruri cu privire la această profeţie: 1. A fost făcută în vremuri de apostazie, când Israel negreşit nu merita această promisiune; 2. Promisiunea ţării a fost încă înţeleasă ca o profeţie literală, cum este pretutindeni în Vechiul Testament. Exact aşa cum Israel a fost dus în robie literalmente din ţara ei în altă ţară, tot aşa literalmente ea va fi adusă înapoi în ţara ei. Timpul împlinirii acesteia va fi la a doua venire a lui Cristos, când israeliţii vor fi aduşi înapoi „din toate ţările unde-i izgonise!” (v. 15) Strângerea sa din nou o va ajuta să participe la împărăţia milenară ce va urma după a Doua Venire a lui Cristos. Captivitatea avea să preceadă restaurarea Ieremia 16:16-18. În contrast cu readunarea milostivă a Israelului menţionată în versetele precedente, profeţia aceasta descrie fugărirea israeliţilor care vor fi duşi în robie. Acesta va fi un timp când israeliţii ce se ascunseseră vor fi scoşi la lumină şi vor suferi pentru păcatele lor şi pentru păcatele strămoşilor lor. Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană. Neamurile vor fi şi ele salvate Ieremia 16:19-21. Dumnezeu, care fusese locul de scăpare al tuturor celor care se îndreptaseră către El, va aduce, în cele din urmă, înapoi la El Însuşi pe toţi aceia dintre naţiuni care se încred în Domnul (v. 19). Când se vor întoarce ei la Domnul, Domnul îi va face să ştie „puterea şi tăria” Lui şi „şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul” (v. 21). Aceasta se împlineşte în programul lui Dumnezeu de mântuire. Contrast între cei răi şi cei neprihăniţi Ieremia 17:1-18. Păcatul lui Iuda a fost scris de neşters pe inima ei, făcându-L pe Dum96

nezeu s-o pedepsească (vv. 1-2). Bogăţia ei avea să-i fie luată (v. 3), şi-şi va pierde moştenirea (v. 4), iar ea va fi dusă în robie (v. 4). Dumnezeu a rostit un blestem asupra tuturor celor care se încred în om, descriindu-i ca o tufă în pustiu (vv. 5-6). Prin contrast, omul binecuvântat va fi „ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme şi nu încetează să aducă rod” (v. 8). Însă pe vremea aceea Israelul era ca o tufă în pustie, nu ca o persoană neprihănită ce-şi trage îmbelşugata cantitate de apă. Problema Israelului şi a Iudei era că inima lor era deznădăjduit de rea şi nespus de înşelătoare (v. 9), fapt care a dus la uitarea lor de către Dumnezeu şi ruşinarea lor (v. 13). Întrucât prigonitorii lui Ieremia n-au vrut să-l creadă, Ieremia a făcut apel la Dumnezeu să aducă peste ea judecata profeţită (vv. 14-18). Ţinerea Sabatului Ieremia 17:19-27. Ieremia stăruie de copiii lui Israel să ţină Sabatul, dar chemarea lui nu a primit niciun răspuns. Dumnezeu i-a oferit o promisiune condiţionată. Dacă va ţine Sabatul Său şi va respecta Legea Sa, El o va binecuvânta; în caz contrar, „atunci voi aprinde un foc la porţile cetăţii” (v. 27). Semnul casei olarului Ieremia 18:1-10. Folosind ilustraţia unui vas de lut în cursul fabricării, care s-a stricat, Dumnezeu i-a spus lui Ieremia că El putea face ce vrea cu ei, deoarece ei sunt lut în mâinile Sale. Dumnezeu a declarat că dacă o naţiune aflată sub blestemul judecăţii Lui se pocăieşte de răul său, Dumnezeu o va scuti de dezastru (v. 8). Dacă, pe de altă parte, El anunţa binecuvântarea asupra unei naţiuni sau împărăţii, dar ea făcea ceea ce e rău, atunci lui Dumnezeu îi va părea rău şi de binele pe care avusese de gând să i-l facă (v. 10). Binecuvântarea sub Legea Mozaică era condiţionată de ascultare. Profeţia aceasta e împlinită în istoria Israelului. Prezicerea dezastrului Ieremia 18:11-23. În lumina acestor lucruri, Dumnezeu a declarat: „Iată, pregătesc o nenorocire împotriva voastră şi fac un plan împotriva voastră. De aceea, întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!” Dar ei zic: «Degeaba! Căci noi ne vom urma gândurile noastre şi vom lucra fiecare după pornirile inimii noastre»” (vv. 11-12). Dumnezeu a acuzat Israelul de „grozave blestemăţii” (v. 13). Israel L-a uitat pe Dumnezeu şi a ars tămâie idolilor netrebnici (v. 15). Drept urmare, au făcut din ţara lor „o pustietate, o veşnică batjocură; toţi cei ce trec prin ea sunt uimiţi şi dau din cap” (v. 16). Ieremia L-a rugat pe Dumnezeu să-Şi împlinească planurile Sale de pedepsire a Israelului, deoarece ea făcea comploturi împotriva lui Ieremia însuşi. Semnul vasului spart Ieremia 19:1-15. Ieremia a fost îndrumat să cumpere un vas de lut de la un olar şi apoi să rostească judecata asupra Israelului din pricina păcatelor ei (vv. 1-5). Locul nu se va mai numi „Tofet, nici Valea Ben-Hinom, ci se va numi Valea Măcelului!” (v. 6) Dumnezeu a descris groaznica judecată ce se va abate asupra Israelului, judecată care îi va devasta oraşele şi îi va face „să mănânce carnea fiilor şi fiicelor lor” (vv. 7-9). Apoi Ieremia a spart vasul şi a declarat că Dumnezeu va „zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul

97

unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet, din lipsă de loc pentru îngropare” (vv. 10-11). Dumnezeu va pângări Ierusalimul întocmai cum pângărise Tofetul (vv. 12-13). Ieremia a repetat judecata, potrivit căreia Dumnezeu va aduce nenorocire asupra Ierusalimului şi a satelor învecinate „pentru că şi-au înţepenit gâtul ca să n-asculte cuvintele Mele” (v. 15). Această judecată s-a împlinit în timpul robiei babiloniene. Ieremia 20:1-6. După ce Ieremia a fost lovit de preotul Pashur (vv. 1-2), Ieremia a repetat profeţia distrugerii Ierusalimului (v. 4). El a declarat că ei vor vedea prietenii căzând doborâţi de sabie, iar comorile Ierusalimului vor fi duse la Babilon (vv. 4-6) El a prezis că Pashur însuşi va merge în exil la Babilon, murind şi fiind îngropat acolo (v. 6). Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cro. 36:15-21). Avertizarea regilor lui Iuda Ieremia 21:1-7. După ce Ieremia s-a plâns că Domnul îngăduie să fie respins (20:718), Ieremia a primit o invitaţie din partea regelui Zedechia să întrebe pe Domnul cu privire la Nebucadneţar şi la atacul său asupra Babilonului (vv. 1-2). Dar Ieremia a răspuns că Ierusalimul va fi cucerit (vv. 3-4), că Dumnezeu era împotriva lor (v. 5) şi atât oamenii, cât şi animalele vor muri loviţi de o ciumă groaznică (v. 6). Zedechia însuşi şi slujbaşii lui, precum şi locuitorii oraşului, vor fi predaţi lui Nebucadneţar, care va da pe mulţi dintre ei pradă săbiei şi nu va avea milă sau compasiune (v. 7). Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cro. 36:15-21). Ierusalimul va fi distrus Ieremia 21:8-14. Ieremia a transmis mesajul lui Dumnezeu, potrivit căruia cei care rămâneau în oraş vor muri de sabie, foamete sau ciumă (v. 9). Însuşi oraşul Ierusalim va fi distrus de foc (v. 10). Distrugerea Ierusalimului a fost din nou profeţită, iar cei care credeau că se vor putea adăposti acolo vor fi pedepsiţi din pricina faptelor lor rele (vv. 11-14. Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cro. 36:15-21). Avertizarea regilor lui Iuda Ieremia 22:1-30. Ieremia a primit instrucţiuni să meargă la palatul regelui şi să-i roage pe oficiali să trăiască cu neprihănire (vv. 2-3). Ieremia le-a promis că dacă vor asculta de Domnul, vor continua să domnească de pe tronul lui David (v. 4). Dar dacă nu vor asculta, palatul va fi ruinat (v. 5). Ieremia a descris distrugerea templului în termeni plastici (vv. 6-7). El a profeţit că oameni din alte naţiuni vor întreba de ce a fost distrus Ierusalimul, iar răspunsul lor va fi pentru că au părăsit legământul lui Dumnezeu (vv. 8-9). Ieremia a declarat că nu trebuie să plângă pentru cei morţi, ci, mai degrabă, pentru faptul că erau exilaţi şi pentru că nu se mai puteau întoarce în ţara lor de baştină (v. 10). Ceea ce era adevărat cu privire la mulţi robi era în special adevărat cu privire la Şalum, fiul lui Iosia, care l-a urmat la tron pe tatăl său ca rege al lui Iuda. Şalum este un alt nume pentru Iehoahaz, care a fost dus în robie. Ieremia a descris judecata lui Dumnezeu peste cei care au zidit un palat şi nu voiau să plătească muncitorii (vv. 13-14). Ieremia a subliniat să tatăl regelui a avut o purtare mai bună întru apărarea săracilor. Dumnezeu l-a acuzat pe Şalum că e necinstit şi că varsă sânge (v. 17). După cum Şalum (Iehoahaz) a întors spatele exemplului lăsat de tatăl său Iosia,

98

rezultatul fiind că a fost dus în robie în Egipt, tot aşa Iehoiachim, un alt fiu al lui Iosia care l-a succedat, s-a purtat nedrept, încercând să construiască un palat mare pe cheltuiala muncitorilor (vv. 13-14). Ieremia consemnează judecata lui Dumnezeu asupra lui: „Nu-l vor plânge, zicând: «Vai, fratele meu! Vai, sora mea!» Nici nu-l vor plânge, zicând: «Vai doamne! Vai, măria sa!» Ci va fi înmormântat ca un măgar, va fi târât şi aruncat afară din porţile Ierusalimului!”(vv. 18-19) Judecata lui Dumnezeu nu va cădea doar asupra lui Iehoiachim, ci asupra poporului său (vv. 20-23). Dumnezeu a rostit judecată şi asupra lui Iehoiachin (cunoscut sub numele de Conia şi Ieconia). Profeţia conform căreia va fi predat lui Nebucadneţar al Babilonului şi va muri într-o ţară străină (vv. 25-27) s-a împlinit (cf. Ier. 24:1; 29:2). 29:2). El va fi considerat fără copii, iar copiii săi nu vor sta pe tron (vv. 29-30). Unii au întrebat de ce a fost alungat Iehoiachin din ţară. Dumnezeu a declarat: „Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David şi să domnească peste Iuda” (v. 30). De fapt, Iehoiachin a avut mulţi copiii (cf. 1 Cro. 3:18-18), dar niciunul nu avea să stea permanent pe tronul lui David. Fiul său, Zorobabel (1 Cro. 3:1718; Mat. 1:12), a devenit guvernator al Iudei, dar nu rege. Iehoiachin a fost, prin urmare, ultimul care a stat pe tronul davidic ca rege până la Cristos. De fapt, Zedechia, un alt fiu al lui Iosia, a stat pe tron o perioadă după Iehoiachin, deoarece el nu era fiul lui Iehoiachin. Scripturile care spun că niciunul din urmaşii săt nu va domni s-au împlinit. Zedechia, din pricina rebeliunii lui împotriva lui Nebucadneţar, în cele din urmă, şi-a văzut cei doi fii omorâţi, iar lui i s-au scos ochii şi a fost dus în robie la Babilon (Ier. 52:9-11). Acurateţea acestor profeţii se poate observa prin comparaţie cu genealogiile lui Cristos din Matei 1 şi Luca 3. Spiţa lui Iosif a trecut prin Iehoiachin, numit şi Ieconia în Matei 1:12 (cf. 1 Cro. 3:17). Dacă Iosif ar fi fost tatăl real al lui Cristos, spiţa ar fi fost descalificată din pricina profeţiei potrivit căreia niciunul din moştenitorii lui Iehoachin nu vor sta pe tron. Însă genealogia lui Luca prezintă spiţa fizică a lui Cristos prin Maria şi astfel nu e afectată de blestemul lui Iehoiachin (cf. Mat. 1:2-17; Luca 3:24-38). Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi în profeţii. Judecata împotriva păstorilor lui Israel Ieremia 23:1-4. Dumnezeu a rostit judecată împotriva păstorilor, liderii spirituali ai Israelului, pentru că duseseră poporul în rătăcire şi împrăştiaseră turma (vv. 1-2). Dar Dumnezeu a anunţat că El Însuşi va strânge rămăşiţa oilor Sale din toate ţările în care le-a izgonit; le va aduce înapoi în păşunea lor şi vor creşte şi se vor înmulţi (v. 3). Dumnezeu a declarat apoi că va pune păstori care să aibă grijă de oi (v. 4). Aceste profeţii au fost puse în legătură cu a doua venire a lui Cristos şi se referă la situaţia lucrurilor în Mileniu. Promisiunea unui rege neprihănit Ieremia 23:5-8. În acest pasaj Dumnezeu Şi-a revelat programul Său de lungă durată de a-l reface pe Israel şi a declarat că va restaura monarhia davidică (v. 5). Trimiterile la venirea lui Cristos, ca Rege al Israelului, au fost clar prezise (vv. 5-6). Dumnezeu a promis că în ziua aceea, atât Iuda, formată din cele două seminţii, cât şi Israel, cuprinzând cele zece seminţii „va avea linişte în locuinţa lui” (v. 6). Este o referire la Cristos, scoasă în evidenţă

99

prin faptul ce El a fost numit: „Domnul, neprihănirea noastră” (v. 6). Niciun alt eveniment nu a avut loc în istorie. Prin urmare, trebuie să aibă legătură, asemenea numeroaselor altor pasaje, cu venirea lui Cristos. Judecata împotriva păstorilor lui Israel Întrucât această profeţie va fi împlinită, Dumnezeu a prezis: „De aceea iată, vin zilele, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!» Ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miază noapte şi din toate ţările în care îi risipisem! Şi vor locui în ţara lor»” (vv. 7-8). În concordanţă cu multe alte profeţii, Dumnezeu a prezis restaurarea şi readunarea Israelului din toată lumea în străvechea lor ţară, o mişcare care a început în secolul al douăzecilea, dar care se va încheia complet după cea de-a doua venire a lui Cristos. Deşi Israel a fost readus în ţara sa după mulţi ani petrecuţi în Egipt şi s-au întors din robia babiloneană şi asiriană, şi deşi o parte din ei s-au întors în ţară în secolul al douăzecilea, această profeţie nu s-a împlinit, fiind supusă împlinirii viitoare în legătură cu a Doua Venire. Acest pasaj important este un suport clar pentru interpretarea premilenistă a profeţiei. Judecata asupra profeţilor mincinoşi Ieremia 23:9-40. După ce a declarat profeţia sigură a restaurării Israelului, Dumnezeu, care nu minte, continuă judecata Sa asupra profeţilor mincinoşi. Răutatea celor din ţară a fost revelată prin faptul că „ţara este plină de preacurvii” (v. 10), „Proorocii şi preoţii sunt stricaţi; le-am găsit răutatea chiar şi în Casa Mea, zice Domnul” (v. 11). Descrierea răutăţii lor, a închinării lor la Baal, la adulterul lor şi a minciunilor care i-au făcut ca Sodoma şi au făcut Ierusalimul ca Gomora este detailată (vv. 12-14). Dumnezeu a prezis că judecata lor îi va face ca apă otrăvită (v. 15). Profeţiile lor au dat „speranţe false” (v. 16). Judecata viitoare a fost zugrăvită ca o furtună ce e gata să izbucnească asupra lor (v. 19). Mânia lor va continua până ce se va încheia judecata Lui (vv. 20-24). El a continuat să denunţe visurile lor, de la care profeţeau minciuni (vv. 25-32). Ei erau profeţi falşi, care rosteau oracole false (vv. 33-37). În loc să le împlinească promisiunile, Dumnezeu va aduce peste ei dizgraţie (vv. 39-40). Aceste profeţii au fost împlinite în robia babiloneană (2 Cro. 36:11-15). Judecata asupra profeţilor mincinoşi Ieremia 24:1-10. Dumnezeu i-a arătat lui Ieremia două coşuri cu fructe, unul cu fructe foarte bune, iar celălalt cu fructe foarte rele (vv. 1-2). Acestea au fost folosite ca ilustraţii. Smochinele bune reprezentau israeliţii care au fost duşi în exilul babilonean. Dumnezeu le-a promis că va veghea asupra lor, că-i va ocroti şi, în cele din urmă, că-i va aduce înapoi în ţara lor (vv. 5-7). Prin contrast cu acestea, smochinele rele îi reprezintă pe cei rămaşi în ţară, având de rege pe Zedechia. Fie că rămâneau în ţară, fie că mergeau în Egipt, Dumnezeu a promis că-i va distruge (vv. 8-10). Faptul acesta este împlinit în istorie. Judecata asupra profeţilor mincinoşi Ieremia 25:1-14. Ieremia le-a amintit că s-au îndepărtat de profeţi şi chiar dacă Dumnezeu le-a promis că-i va binecuvânta dacă se întorceau de la calea lor rea (v. 5), Dumnezeu a declarat că ei n-au ascultat de El (v. 7). Pentru că n-au ascultat de Dumnezeu, Nebucad-

100

neţar, regele Babilonului, avea să-i distrugă complet, iar cântecele de bucurie şi veselie nu se vor mai auzi (vv. 9-10). Rezultatul care va urma va fi că întreaga ţară va deveni pustie, iar ei vor sluji regelui Babilonului şaptezeci de ani (v. 11). Această profeţie de şaptezeci de ani de robie este foarte importantă pe plan profetic, deoarece ne oferă o cronologie a captivităţii. Şaizeci şi şapte de ani mai târziu, Daniel avea să citească această porţiune din Ieremia şi avea să fie îndemnat să se roage pentru întoarcerea poporului lui Israel (Dan. 9). A fost semnificativ că Daniel a luat profeţia în sens literal, ca ani normali, iar promisiunea întoarcerii în ţară ca o profeţie literală. Dumnezeu a promis că după şaptezeci de ani va judeca Babilonul „şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice” (Ier. 25:12). Această profeţie nu a fost încă niciodată împlinită. Când mezii şi perşii au cucerit Babilonul, ei n-au distrus oraşul. De fapt, Babilonul şi-a continuat nestingherit existenţa sute de ani după aceea, ba chiar după Cristos, devenind treptat oraşul pustiu care este în prezent. Unii învăţaţi cred că Babilonul va fi rezidit în zilele de pe urmă, fiind distrus dintr-odată de Isus Cristos la a doua Sa venire, cum se înţelege din Apocalips 18 şi din alte texte din Scriptură. Deja au avut loc anumite lucrări de rezidire, cu scopul de a face obiect de atracţie pentru turişti. Cu toate că Dumnezeu S-a folosit de babilonieni ca un agent de disciplină pentru poporul Israel, la vremea cuvenită Dumnezeu îi va judeca pe babilonieni pentru răutatea lor şi-i va duce în robie, după cum l-a dus în robie şi ei pe Israel (Ier. 25:13-14). Potirul mâniei divine Ieremia 25:15-29. Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să „ia din mâna Mea, acest potir plin cu vinul mâniei Mele şi dă-l să bea toate neamurile la care te voi trimite” (v. 15). Când îl vor bea, „se vor ameţi şi vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul lor!” (v. 16) Deşi, evident, Ieremia nu putea face naţiunile să bea din potirul simbolic, ilustraţia descrie faptul că Ierusalimul va fi primul care va fi judecat (vv. 17-18). După ce va fi judecat Ierusalimul primul, şi alte naţiuni vor fi judecate, după schema amănunţită din versetele următoare (vv. 19-26). Aceste naţiuni sunt cele pe care le-a cucerit Babilonul, dar judecata lor va continua şi după ce babilonienii au fost distruşi. Şeşacul a fost interpretat de unii ca referindu-se la Babilon. Judecata lui Dumnezeu va aduce dezastru mai întâi asupra Ierusalimului, dar apoi şi asupra altora care au trăit cu răutate (v. 29). Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi în profeţii. Descriere poetică a judecăţii viitoare Ieremia 25:30-38. Această secţiune poetică Îl descrie pe Dumnezeu ca venind din cer cu un răcnet puternic, aducând judecata asupra întregii omeniri, o judecată ce nu se va întâmpla până la a doua venire a lui Cristos. Găsim aici o descriere plastică a celor care au fost ucişi de Dumnezeu. Cei răi vor fi zdrobiţi ca un vas de preţ (v. 34). Domnul va distruge pe păstori, cât şi păşunea lor (vv. 3537). Venirea Domnului a fost comparată cu un leu care-şi părăseşte vizuina (v. 30). Ieremia este ameninţat Ieremia 26:1-24. Lui Ieremia Dumnezeu i-a poruncit să stea în curtea casei Domnului şi să transmită mesajul lui Dumnezeu despre judecata care va veni, dacă nu se vor pocăi (vv. 2-6). Dar oamenii n-au luat seama la avertismentul lui Ieremia, ci, în loc să asculte de

101

profeţia lui Ieremia, au declarat că Ieremia trebuie să moară (vv. 7-8). Chestiunea a fost prezentată oficial mai marilor lui Iuda (vv. 10-11). Ieremia a subliniat că profeţiile date de el erau cele poruncite de Dumnezeu. Dacă-l vor omorî, se vor face vinovaţi de vărsare de sânge nevinovat (vv. 12-15). După acest răspuns din partea lui Ieremia, cuvântul lui a fost recunoscut ca venind din partea Domnului (v. 16). Profeţia Domnului, dată în vremea lui Ezechia, potrivit căreia Ierusalimul va fi distrus, a fost auzită şi crezută de Ezechia (Isa. 37:1-7), rezultatul fiind că dezastrul nu s-a abătut asupra lor (Ier. 26:17-19). Când Urie a transmis aceleaşi profeţii ca Ieremia, deşi a fugit în Egipt, el a fost dus înapoi şi ucis (vv. 20-23). Dar Ieremia a fost izbăvit datorită influenţei lui Ahicam, nefiind dat la moarte (v. 24). Profeţiile lui s-au împlinit în robia babiloneană. Ieremia îi porunceşte regelui Zedechia să se supună Babilonului Ieremia 27:1-22. Folosind simbolismului unui jug, cu legăturile sale, aşa cum se folosesc la boi, Ieremia i-a informat pe regii Edomului, Moabului, Amonului, Tirului şi Sidonului că Dumnezeu va da „toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său şi fiului fiului său, până va veni şi vremea ţării lui şi o vor supune neamuri puternice şi împăraţi mari” (vv. 6-7). Dumnezeu a prezis că orice naţiune ce nu se va pleca înaintea lui Nebucadneţar va fi pedepsită „cu sabie, foamete şi ciumă” (v. 8). Prin urmare, Ieremia i-a avertizat să n-asculte de profeţi sau de tălmăcitorii de visuri, care le spuneau să nu slujească Babilonului (v. 9). Naţiunilor care se plecau în faţa Babilonului aveau să li se permită să rămână în ţările lor, în schimb, cele care i se împotriveau lui Nebucadneţar aveau să fie duse în robie (vv. 10-11). Acelaşi mesaj anterior dat altor naţiuni a fost transmis lui Zedechia, rege al lui Iuda. Ieremia i-a atras atenţia că trebuie să-i slujească Babilonului, în caz contrar, fiind consumat de sabie, foamete şi ciumă (vv. 12-13). Zedechia nu trebuia să asculte de profeţii carei spuneau să nu slujească Babilonului (vv. 14-15). Ieremia le-a spus profeţilor că ei profeţeau minciuni când îl îndemnau pe rege să se împotrivească lui Nebucadneţar. În realitate, Nebucadneţar va lua comorile care au mai rămas la palat şi în casa lui Dumnezeu şi le va duce la Babilon (vv. 16-22). Profeţiile lui Ieremia s-au împlinit în timpul robiei babiloniene. Profeţiile mincinoase ale lui Hanania Ieremia 28:1-17. Profetul Hanania a prezis că jugul Babilonului va fi sfărâmat (vv. 1-2) şi în decurs de doi ani articolele luate de Nebucadneţar, regele Babilonului, vor fi aduse înapoi la Ierusalim, iar controlul Babilonului asupra Ierusalimului va înceta (vv. 3-4). Hanania şi-a continuat profeţia, potrivit căreia jugul Babilonului va fi sfărâmat, dar Ieremia a răspuns că testul îl va constitui faptul dacă profeţia se va împlini (9-11). Dumnezeu i-a spus lui Ieremia că în loc să se sfărâme jugul babilonean, El va aşeza în locul lui... „un jug de fier pe grumazul tuturor acestor neamuri, ca să fie subjugate de Nebucadneţar, împăratul Babilonului şi-i vor sluji şi-i dau chiar şi fiarele câmpului!” (vv. 13-14). Ieremia l-a denunţat pe Hanania ca un profet fals şi a prezis că acesta va muri în ter-

102

men de un an (vv. 15-16). În a şaptea lună a acelui an Hanania a murit (v. 17). Profeţiile lui Ieremia s-au împlinit în legătură cu robia babiloneană. Prima scrisoare a lui Ieremia către exilaţi: Robia va dura şaptezeci de ani Ieremia 29:1-23. Ieremia a trimis vorbă bătrânilor, preoţilor şi profeţilor, care fuseseră duşi ca robi la Babilon în exil, să se acomodeze în noul cămin, să clădească case, să se căsătorească şi să sporească la număr (vv. 4-7). Li s-a spus să nu asculte de profeţii care profeţeau altfel (v. 9). Domnul i-a revelat lui Ieremia o foarte importantă profeţie că poporului Israel i-a fost rânduit cam şaptezeci de ani de captivitate în Babilon (v. 10). Dumnezeu le-a promis să-i binecuvânteze şi să le asculte rugăciunile (vv. 11-12). Dumnezeu îi va aduce înapoi din robia lor, îi va strânge din nou în locul de unde au fost duşi în robie (v. 14). Cei şaptezeci de ani de robie au constituit o importantă profeţie despre viitorul Israelului. În legătură cu cei care au rămas în ţară, nefiind duşi la Babilon, Dumnezeu a prezis că aceştia vor suferi de „sabie, foamete şi ciumă” (v. 17) şi că El îi va face ca nişte „smochine rele” (v. 17). Dumnezeu nu avea să-i binecuvânteze pe cei care rămâneau în ţară în timpul captivităţii. Dumnezeu a promis că cei care profeţeau contrar adevărului lui Dumnezeu aveau să fie daţi la moarte din pricina răutăţii lor şi a minciunilor răspândite de ei (vv. 2123). Aceste profeţii s-au împlinit în istoria captivităţii. Şemaia, profetul mincinos, urmează să fie pedepsit Ieremia 29:24-32. Şemaia s-a plâns lui Zedechia şi unor preoţi cu privire la ce spusese Ieremia robilor din Babilon, respectiv că aveau să stea acolo vreme îndelungată (vv. 2428). Dar preotul Ţefania i-a citit scrisoarea din partea lui Şemaia lui Ieremia (v. 29). Ieremia a redat răspunsul despre ce va face Dumnezeu: „Voi pedepsi pe Şemaia, Nehelamitul, şi sămânţa lui; nici unul din ai lui nu va locui în mijlocul poporului acestuia şi nu va vedea binele pe care-l voi face poporului Meu, zice Domnul; căci el a propovăduit răzvrătire împotriva Domnului” (vv. 31-32). Această profeţie s-a împlinit (2 Cro. 36:11-15). Restaurarea Israelului în ţara lor Ieremia 30:1-11. Această secţiune este o profeţie cuprinzătoare a lui Ieremia cu privire la readunarea finală a Israelului şi reaşezarea poporului în ţara lor (vv. 2-3). Mai cu seamă, Domnul a profeţit un timp de strâmtorare pentru Israel, aşa cum nu a mai experimentat niciodată până atunci (vv. 4-7; cf. Mat. 24:15-30). Dar Dumnezeu l-a asigurat pe Israel că „Iacov va fi izbăvit din ea” (Ier. 30:7). Dumnezeu a mai prezis că robia Israelului se va sfârşi şi că în loc să slujească străinilor, ea [Israelul] va sluji lui Dumnezeu şi regelui ei David (vv. 8-9). Timpul împlinirii acestei profeţii este de mare importanţă, întrucât a fost pus în legătură cu „David, pe care li-l voi scula” (v. 9). Învierea lui David va fi legată de a doua venire a lui Cristos, care, de asemenea, se va întâmpla la a Doua Venire [a lui Cristos] (cf. Dan. 12:2-3). Profeţia aceasta nu s-a împlinit încă niciodată şi face parte din revelaţia cuprinsă în multe texte din Vechiul Testament cu privire la readucerea Israelului în ţara lor. Profeţia aceasta vine în sprijinul cronologiei pretribulaţioniste, conform căreia Israelul trebuie să treacă printr-un timp de necaz fără precedent înainte de a Doua Venire, dar va fi răscumpărat de Cristos la venirea

103

Sa, eveniment ce va coincide cu învierea lui David şi se va bucura de izbăvirea şi binecuvântarea din perioada următoarea celei de-a Doua Veniri. Dumnezeu îndeamnă Israelul să nu fie dezamăgit (v. 10) deoarece Dumnezeu negreşit o va salva dintr-un loc îndepărtat, inclusiv pe urmaşii ei din ţara exilului ei (v. 10). Dumnezeu a promis că Iacov va avea parte de pace şi siguranţă şi nu va fi nimeni care să bage groaza în ei (v. 10). Dumnezeu a promis că-l va salva pe Israel. Chiar dacă va nimici cu desăvârşire pe alte naţiuni, pe Israel nu-l va distruge niciodată (v. 11). Dar o va disciplina şi n-o va lăsa nepedepsită (v. 11). Judecata Israelului este inevitabilă Ieremia 30:12-15. Cu privire la generaţia lui Israel care trăia în vremea lui Ieremia, Dumnezeu a declarat că rănile ei sunt incurabile (v. 12). Vina şi păcatul Israelului erau atât de mari încât necesitau judecata lui Dumnezeu asupra ei (vv. 13-15). Aceasta s-a împlinit în captivitatea babiloneană. O altă făgăduinţă de restaurare Ieremia 30:16-24. Dumnezeu a mai promis că-i va judeca şi pe cei care au atacat Israelul, dar, prin contrast, Dumnezeu îi va reface sănătatea Israelului (vv. 16-17). Dumnezeu a promis că, în cele din urmă, va reface Israelul ca naţiune şi va reclădi cetatea şi palatul (v. 18). Dumnezeu a prezis că va fi mulţumire şi bucurie şi onoare pentru Israel în acele zile (vv. 19-20). Dumnezeu a mai promis că va ridica un conducător care va aduce naţiunea Israel înapoi la Dumnezeu (v. 21). Faptul că Israel a avut o relaţie specială cu Dumnezeu a fost menţionat în multe pasaje din Vechiul Testament (Lev. 26:12: Deut. 7:6; 26:16-19; Ier. 7:23; 11:4; 24:7; 31:1, 33; Eze. 11:20; 14:11; 34:30; 36:28; 37:23, 27; Osea 2:23; Zah. 8:8; 13:9). Ieremia a adăugat cuvântul său de confirmare la ceea ce a spus Domnul, respectiv că Dumnezeu va veni ca o furtună şi-i va judeca pe cei răi, iar mânia Lui aprinsă nu se va depărta până ce El nu-Şi va realiza scopul. Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi în profeţii. Binecuvântările viitoare ale Israelului Ieremia 31:1. Rezumând capitolul precedent, Dumnezeu a declarat că El va fi Dumnezeul lui Israel, iar ea va fi poporul Său. Ieremia 31:2-30. Întreaga secţiune descrie viitoarele binecuvântări ale Israelului, întoarcerea ei în ţară, bucuria ei în a-L sluji pe Domnul şi faptul că ea va fi adunată de pe tot pământul (vv. 1-9). Această temă a continuat să se desfăşoare prin faptul că Dumnezeu va aduna pe Israel din locurile îndepărtate, iar ea se va întoarce în prosperitate şi bucurie şi va experimenta belşugul Domnului (vv. 10-14). Aceasta va urma celei de-a Doua Veniri. Dar în mijlocul bucuriei sale va fi şi plâns, un pasaj citat la Marei 2:18 cu privire la uciderea de către Irod a copiilor la Betleem (v. 16). Însă Dumnezeu a îndemnat-o să-şi reţină plânsul şi să privească înainte la minunata nădejde pe care o are în Cristos. Disciplinarea ei şi problemele sale se înscriau în aducerea ei înapoi la Domnul, însă Dumnezeu avea o mare compasiune pentru Israel (Ier. 31:16-20). Dumnezeu i-a îndemnat pe israeliţii individuali să revină în ţara Israel din locurile unde au rătăcit (vv. 21-22). Ieremia a plecat împreună cu ei, o profeţie greu de înţeles:

104

„Căci Domnul face un lucru nou pe pământ: femeia va peţi pe bărbat” (v. 22). În mod normal, un bărbat face curte unei femei, dar în cazul aceste femeia va fi Israelul, care va încerca să se întoarcă la Dumnezeu. Încă o descriere a fost dată în binecuvântările Israelului când se va întoarce ea în ţara ei, în timpul Mileniului. Va fi un timp în care Domnul va înviora pe cei obosiţi şi va sătura pe cei sleiţi de foame (vv. 23-25). În versetul 26 Ieremia a vorbit despre trezirea din somn după ce somnul a fost plăcut. Deşi semnificaţia acestui verset nu este clară, e posibil ca pasajul precedent să-i fi fost dat când el se afla într-o transă sau într-un vis. O altă promisiune a restaurării Israelului după timpul încercării sale a fost dată (vv. 27-30). Noul Legământ Ieremia 31:31-40. Dumnezeu a declarat că El va încheia un Nou Legământ cu Israel (v. 31). Acesta va contrasta cu legământul mozaic pe care li l-a dat El în Egipt (v. 32). În cadrul Noului Legământ Dumnezeu a declarat: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (vv. 33-34). Aceasta este una din marile profeţii din Vechiul Testament care descrie Noul Legământ pe care Dumnezeu îl va încheia, un legământ plin de îndurare, izvorând din moartea lui Cristos, făcând posibil ca Dumnezeu să ierte Israelul ca şi Neamurile care vin la El. Deşi Dumnezeu, în harul Său, a salvat şi a binecuvântat Israelul în trecut, împlinirea majoră pentru Israel va avea loc după ce-a de-a Doua Venire, când ea va fi readunată în ţara ei. Certitudinea absolută a Noului Legământ este descrisă în versetele 35 şi 36. Noul Legământ va fi tot atât de sigur ca legile naturale, în virtutea cărora se mişcă luna şi stelele şi marea este agitată. Câtă vreme vor continua să opereze aceste legi ale naturii, Dumnezeu va continua să-Şi ţină făgăduinţele făcute Israelului. Acest legământ nu este un legământ condiţionat, cum este legământul mozaic. Întocmai cum va fi Israelul iertat cu îndurare sub Noul Legământ, tot aşa în epoca actuală are parte biserica de har. Toate sistemele de har izvorăsc din moartea lui Cristos, fie că sunt aplicate la Israel, fie la alte popoare. De aici concludem că biserica în epoca actuală este de asemenea participantă şi la Noul Legământ. Lucrul acesta se poate explica cel mai bine după cum Noul Legământ al harului, făcut posibil prin moartea lui Cristos, fie aplicată la Israel, ca în Ieremia, fie la biserică, cum e în Noul Testament. Tot harul îşi are originea în noua făgăduinţă a harului, care are diverse aplicaţii. Ieremia o aplică la Israel, ce va fi în mare împlinită în legătură cu viitoarea împărăţie ce va urma pe pământ după a Doua Venire [a lui Cristos]. A doua făgăduinţă încurajatoare a Domnului a declarat că „dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul” (v. 37). În realitate, chiar omul modern cu marile sale telescoape nu a fost în stare să găsească marginea universului. Cursul continuu al soarelui şi al lunii ne aminteşte mereu că Dumnezeu încă Îşi ţine promisiunile

105

făcute lui Israel, păstrând-o ca naţiune. Noul Legământ este o revelaţie profetică majoră, căreia i se acordă tratament mai deplin în Noul Testament, iar făgăduinţele ei minunate vor continua în veci. În răstimpul legat de viitoarea împărăţie, Dumnezeu a declarat că Ierusalimul „va fi zidit iarăşi în cinstea Domnului, de la turnul lui Hananeel până la poarta unghiului. Frânghia de măsurat va trece încă pe dinaintea ei, până la dealul Gareb, şi de acolo va face un ocol înspre Goat. Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite” (vv, 38-40). Această profeţie remarcabilă, făcută de Ieremia cu aproape 2.500 de ani în urmă, a văzut împlinirea ei în perioada modernă prin recucerirea Ierusalimului. Ierusalimul modern a fost reclădit exact în această zonă, astfel că astăzi există apartamente şi străzi frumoase într-o porţiune a oraşului Ierusalim folosită în trecut ca loc de depozitare a grămezilor de gunoi şi a cadavrelor. În pofida faptului că Ierusalimul a fost demolat în trecut de multe ori, Dumnezeu a declarat că această zonă nu va fi demolată, ci va continua să existe ca parte sfântă până la a Doua Venire. Profeţia aceasta este unul din semnele că venirea Domnului s-ar putea să fie [foarte] aproape. Lui Ieremia i se porunceşte să cumpere un teren Ieremia 32:1-41. Ieremia a fost reţinut în curtea gărzii de la palatul regal deoarece Zedechia, regele lui Iuda, a auzit de profeţia lui Ieremia, potrivit căreia cetatea va fi cucerită de babilonieni (v. 3). El a mai auzit anunţul Domnului, că „Zedechia, împăratul lui Iuda, nu va scăpa de Haldei, ci va fi dat în mâinile împăratului Babilonului, îi va vorbi gură către gură şi se vor vedea faţă în faţă”. Profeţia lui Ieremia mai spunea că Zedechia va fi dus la Babilon, iar dacă Israelul va lupta împotriva babilonienilor, nu vor avea sorţi de izbândă (v. 5). Ca semn al promisiunii lui Dumnezeu că Israelul se va întoarce în ţară, lui Ieremia i s-a poruncit să cumpere un teren de pământ de la Hanameel, vărul lui (v. 6-7). Ascultând de Dumnezeu, Ieremia a cumpărat un teren şi l-a intabulat (vv. 8-12). Apoi Ieremia i-a spus lui Baruc să ia documentele şi să le pună într-un vas pentru a fi păstrate pentru multă vreme. Şi Ieremia a prezis: „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: «Iarăşi se vor mai cumpăra case, ogoare şi vii, în ţara aceasta»” (v. 15). După această tranzacţie, Ieremia s-a rugat cu privire la relaţiile din trecut ale lui Dumnezeu cu Israel, despre asedierea ce venise peste ei din partea babilonienilor, prezicând că cetatea va fi predată lor (vv. 17-25). Dumnezeu a reiterat profeţia conform căreia El va preda Ierusalimul în mâna babilonienilor (vv. 26-28). Babilonienii vor cuceri şi vor da foc cetăţii pentru că poporul Iuda Îl provocase pe Dumnezeu la mânie, arzând tămâie lui Baal (v. 29). Motivele judecăţii lui Dumnezeu împotriva lui Israel erau multe, întrucât Israel îl provocase pe Dumnezeu la mânie, ridicase idoli şi se închinase dumnezeilor străini (vv. 30-35). În pofida păcatelor lui Israel şi a pedepselor lui Dumnezeu pentru acestea, El a promis: „îi voi strânge din toate ţările unde i-am izgonit, în mânia Mea, în urgia Mea, şi în marea Mea supărare; îi voi aduce înapoi în locul acesta şi-i voi face să locuiască în linişte

106

acolo. Ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor” (vv. 37-38). Dumnezeu a promis că va încheia un legământ veşnic de har, Dumnezeu continuând să le facă bine (vv. 3940). Dumnezeu a reiterat intenţia Sa de a aduce Israelul înapoi în ţara sa, unde se vor vinde ogoare şi semna acte de intabulare. Dumnezeu a făgăduit că-i va reda Israelul prosperitatea sa (vv. 42-44). Asta s-a împlinit după captivitatea babiloneană. Captivitatea babiloniană va fi urmată de refacere Ieremia 33:1-26. Dumnezeu a prezis că Babilonul va cuceri Ierusalimul, iar casele acestuia vor fi pline de trupuri moarte (vv. 4-5). După cum Dumnezeu a adus judecată asupra Israelului din pricina păcatelor sale, tot aşa Dumnezeu Se va purta cu har în lucrarea de vindecare a poporului Său în viitor. Atât Israel, cât şi Iuda se vor întoarce din robie (vv. 6-7). Din nou vor avea parte de renume, de bucurie, onoare şi prosperitate mare (vv. 8-9). Aceste promisiuni de binecuvântare viitoare vor avea ca rezultat faptul că ei Îi vor aduce laude lui Dumnezeu (vv. 10-11). Dumnezeu a reiterat promisiunea făcută anterior de a reface Israelul. Păşunile ei vor fi pline de păstori şi de turme de oi (vv. 12-13). În cadrul refacerii viitoare a Israelului din Mileniu, Dumnezeu va ridica un Descendent din David (v. 15). În zilele Sale, Ierusalimul şi Iuda vor fi în siguranţă, iar numele Său va fi: „Domnul, Neprihănirea noastră” (v. 16). Dumnezeu a făgăduit casei lui David că niciodată nu va înceta să aibă un om calificat să stea pe tron, acelaşi lucru fiind valabil în cazul preoţilor şi al leviţilor (vv. 17-18). Asta se va împlini de către Cristos. Aici Dumnezeu a confirmat legământul Său încheiat cu Israel, ca unul ce nu poate fi anulat. Dumnezeu a promis că poporul Său va fi fără număr, ca stele cerului, şi nemăsurat ca nisipul mării (vv. 19-22; Gen. 15:5; 26:4; 28:14). Vestea că Dumnezeu ar fi respins pe veci împărăţia lui Israel şi împărăţia lui Iuda nu era adevărată. Dumnezeu a declarat că stabilise legământul Său cu ei aidoma legilor care guvernează ziua şi noaptea [sublinierea traducătorului]. Avertisment adresat lui Zedechia şi liderilor lui Iuda Ieremia 34:1-22. Dumnezeu a vestit prin Ieremia că Zedechia, regele lui Iuda, va fi dus la Babilon, că Ierusalimul va fi mistuit de foc, iar Zedechia va vorbi cu Nebucadneţar faţă în faţă (vv. 2-3; cf. 32:4-5). Dumnezeu a promis că Zedechia va muri în pace (v. 4) şi va fi onorat la moartea sa (v. 5). Aceste fapte au fost aduse la cunoştinţa lui Zedechia (v. 6). Întrucât copiii lui Israel nu ţinuseră legea eliberării robilor, căci atunci când îi eliberaseră temporar îi robiseră din nou, Dumnezeu a profeţit că-i va judeca (vv. 8-16). După cum nu-L ascultaseră pe Dumnezeu în privinţa eliberării sclavilor, tot aşa Dumnezeu le va da „slobozenia sabiei, ciumei şi foametei” (v. 17). Ca urmare, liderii Ierusalimului şi cei care au luat parte la aceasta vor fi daţi în mâna duşmanului, fiind omorâţi (vv. 18-20). Cum s-a subliniat anterior, Zedechia va fi predat regelui Babilonului, iar cetatea va fi arsă (vv. 21-22). Aceasta s-a împlinit în istorie (2 Regi 24:18–25:8). Avertisment adresat lui Zedechia şi liderilor lui Iuda Ieremia 35:1-19. Acest capitol relatează credincioşia familiei recabiţilor, în ce priveşte ascultarea lor de strămoşul lor în a nu-şi clădi case, a nu sădi recolte şi de a nu bea vin. Ei

107

au împlinit întocmai porunca tatălui lor. În semn de recunoaştere a acestui fapt, Dumnezeu i-a revelat lui Ieremia: „Du-te şi spune oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului: «Nu voiţi să luaţi învăţătură ca să ascultaţi de cuvintele Mele?» zice Domnul. Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de azi şi ascultă astfel de porunca tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat! V-am trimis pe toţi slujitorii Mei proorocii, i-am trimis întruna la voi, să vă spună: «Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri!»Dar voi n-aţi luat aminte şi nu M-aţi ascultat. Da, fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, păzesc porunca pe care le-a dat-o tatăl lor, însă poporul acesta nu M-ascultă!” (vv. 13-16). Din pricina trecutului lui Iuda şi Israel de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu a promis că va aduce peste ei toate dezastrele prezise de El. În semn de recunoaştere a familiei lui Recab şi a credincioşiei lor, Dumnezeu a promis că „Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmaşi care să stea înaintea Mea!” (v. 19). Distrugerea scrisului lui Ieremia Ieremia 36:1-26. În ascultare de porunca Domnului, Ieremia şi-a dictat toate profeţiile sale lui Baruc, care le-a aşternut pe un sul (vv. 1-4). Apoi Ieremia i-a spus lui Baruc să citească sulul înaintea casei Domnului poporului adunat acolo, în speranţa că se vor pocăi (vv. 5-7). Respectând porunca lui Dumnezeu, Baruc a citit profeţiile lui Ieremia (vv. 8-10). Când s-a aflat că Ieremia a pus să-i fie citit sulul, Iehudi i-a spus lui Baruc să-i aducă sulul (vv. 11-14). Când a fost citit acesta (vv. 15-18), slujbaşii le-au spus lui Ieremia şi lui Baruc să se ascundă într-un loc în care nu vor putea fi găsiţi (v. 19). Când a fost citit sulul în prezenţa regelui, acesta l-a tăiat în bucăţi şi l-a aruncat în foc, până s-a mistuit (vv. 20-23). Deşi unii au protestat, cei mai mulţi nu au obiectat (v. 24). Regele a poruncit arestarea lui Baruc şi a lui Ieremia (v. 26). Lui Ieremia i se comandă să scrie un alt sul Ieremia 36:27-32. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia să ia un alt sul şi să scrie ce fusese scris anterior, adăugând cuvinte în plus. Dumnezeu a rostit şi asupra lui Iehoiachim şi a urmaşilor săi o judecată: „Nici unul din ai lui nu va şedea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua şi la frig noaptea. Îl voi pedepsi, pe el, sămânţa lui şi pe slujitorii lui, pentru nelegiuirea lor, şi voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului şi peste oamenii lui Iuda toate nenorocirile cu care i-am ameninţat, fără ca ei să fi vrut să Mă asculte!” (vv. 30-31; cf. 22:30). Ascultând de Dumnezeu, Ieremia a luat un alt sul şi i-a dictat lui Baruc profeţiile sale, plus alte cuvinte. Profeţiile acestea sunt împlinite în istorie. Întemniţarea lui Ieremia Ieremia 37:1-17. Niciunul din slujitorii regelui sau din popor nu au luat seama la profeţiile lui Ieremia (vv. 1-2). Dar Zedechia i-a trimis vorbă lui Ieremia să se roage pentru el (v. 3). Întrucât oştirea lui Faraon venise din Egipt şi-i atacase pe babilonieni, asediul babilonean al Ierusalimului a fost ridicat (vv. 4-5).

108

Ieremia i-a spus regelui că după întoarcerea armatei lui Faraon în Egipt, babilonienii vor reveni, vor ataca cetatea şi o vor arde (vv. 7-8). Dumnezeu a vorbit prin Ieremia în sensul ca ei să nu se lase înşelaţi, căci Babilonul negreşit va veni şi-i va nimici (vv. 9-10). Când Ieremia a încercat să părăsească Ierusalimul, a fost arestat, bătut şi întemniţat (vv. 11-15). Dar Ieremia a fost dus în taină la regele Zedechia, pentru ca el să ştie dacă era vreun cuvânt de la Dumnezeu. „Da”, a răspuns el şi a adăugat: „Vei fi dat în mâinile împăratului Babilonului!” (v. 17). Această profeţie s-a împlinit (2 Regi 25:5-7). Ieremia este izbăvit din închisoare Ieremia 37:18-21. Cererea lui Ieremia de a fi scos din carceră şi de a primi pâine a fost ascultată de regele Zedechia, care i-a ordonat să rămână în curtea palatului. Ieremia este aruncat într-o cisternă Ieremia 38:1-13. Când Ieremia a continuat să repete profeţia lui Dumnezeu după care Babilonul va cuceri oraşul, el le-a spus celor din anturajul său să părăsească cetatea, deoarece cei ce vor rămâne vor muri „ucişi de sabie, de foamete sau de ciumă; dar cine va ieşi şi se va duce la Haldei va scăpa cu viaţă, va avea ca pradă viaţa lui şi va trăi” (v. 2). Aceste profeţii au fost împlinite în legătură cu robia babiloneană. Slujbaşii regali s-au plâns regelui, cerând ca Ieremia să fie dat la moarte pe motiv că mesajul lui îi demoraliza pe oameni. Regele le-a dat dezlegare să facă ce doresc. Ca urmare, Ieremia a fost aruncat într-o cisternă, unde, dacă ar fi fost lăsat, ar fi murit (vv. 5-6). Ebed-Melec, un slujbaş de la palat, s-a dus rege şi i-a raportat că Ieremia fusese aruncat într-o cisternă, după care regele a poruncit ca Ieremia să fie scos afară (vv. 7-10). Astfel Ieremia a fost scos afară şi a rămas în curtea regelui (vv. 10-13). Zedechia este avertizat din nou Ieremia 38:14-28. Fiind chemat de Zedechia să redea un cuvânt din partea Domnului, Ieremia a spus că dacă se va preda Babilonului, el va fi cruţat, iar cetatea nu va fi mistuită. În caz contrar, nu va fi cruţat, iar Ierusalimul va fi ars (vv. 14-17). Zedechia i-a mărturisit lui Ieremia că se temea de evrei, dar Ieremia l-a îndemnat să asculte de Dumnezeu şi toate îi vor merge bine (vv. 19-21). Ieremia a prezis că femeile de la palat vor fi duse de babilonieni (v. 22). Ei vor spune că Zedechia a fost trădat de prietenii lui de încredere. Când picioarele lui Zedechia se vor afunda în noroi, el va afla că prietenii lui l-au părăsit (v. 22). A fost repetată profeţia conform căreia cei care se vor duce la regele Babilonului vor fi salvaţi, dar dacă nu se vor duce la babilonieni, cetatea va fi pârjolită (v. 23). Zedechia l-a rugat pe Ieremia să nu spună la nimeni ce i-a comunicat regelui (vv. 24-26). Ieremia nu a dezvăluit cee ce-i spusese el regelui (vv. 27) şi a rămas la curtea regală până ce a fost cucerit Ierusalimul (v. 28). Profeţiile lui Ieremia s-au împlinit. Căderea Ierusalimului Ieremia 39:1-18. Aceste profeţii s-au împlinit literalmente. Când, în cele din urmă, babilonienii au cucerit Ierusalimul, Zedechia împreună cu mulţi alţii au încercat să fugă, dar au fost ajunşi din urmă de către babilonieni (vv. 1-5). Fiii lui Zedechia au fost ucişi în faţa lui, precum şi nobilii din Iuda. Apoi lui Zedechia i s-au scos ochii şi a fost dus la Babilon (vv. 6-7). Rezultatele triste ale nesocotirii profeţiei au fost zugrăvite foarte plastic prin

109

aceste incidente. Babilonienii au pus foc cetăţii şi palatelor, ducând populaţia în captivitate la Babilon, dar lăsându-i pe cei săraci din ţară să rămână în Iuda (vv. 8-10). Ieremia a primit un tratament preferenţial din partea babilonienilor, fiind lăsat să rămână în Iuda. Dar Ieremia a trimis vorbă lui Ebed-Melec, etiopeanul, că Domnul îl va apăra de nimicire şi-l va scăpa, pentru că şi-a pus încrederea în Domnul. Ebed-Melec fusese cel ce-l scăpase pe Ieremia din cisternă (38:7-8). Ieremia este izbăvit Ieremia 40:1-6. Ieremia fusese gata să fie dus în lanţuri la Babilon, împreună cu alţi prizonieri, dar când a fost reperat, a fost îndată eliberat, dându-i-se posibilitatea să aleagă dacă să meargă la Babilon sau nu (vv. 1-4). Ieremia a ales să rămână în Iuda (v. 5). Ieremia a rămas împreună cu Ghedalia şi cu alţii (v. 6). Asasinarea lui Ghedalia Ieremia 40:7–41:18. Mulţi din cei care fugiseră s-au înapoiat, începând să se aşeze în ţară. Ghedalia a fost prevenit cu privire la existenţa unui complot de asasinare a sa, dar el nu l-a luat în seamă. Conform avertismentului, Işmael, fiul lui Netania de viţă regală, l-a asasinat pe Ghedalia (41:1-3). Cei care au venit la Ghedalia, aducându-şi ofrandele, neştiind că Ghedalia fusese ucis, au fost măcelăriţi de Işmael, cu excepţia unora care au pretins că deţin bunuri de valoare (vv. 4-9). Restul au fost luaţi robi (v. 10). Profeţia lui Ieremia s-a împlinit. Dar Işmael a fost dat jos, trebuind să fugă ca să-şi scape viaţa (vv. 11-15). Cei care au participat la răsturnarea lui Işmael s-au temut că babilonienii îi vor pedepsi, drept care au fugit în Egipt (vv. 16-18). Ofiţeri din armată se duc în Egipt Ieremia 42:1-22. Cei rămaşi în Iuda au venit la Ieremia, rugându-l să se roage Domnului pentru a afla ce să facă (vv. 1-3). Ei au promis că vor asculta de Domnul (vv. 4-6). Ieremia s-a rugat pentru ei şi Domnul a răspuns (v. 7). Li s-a spus să rămână în ţară cu Ieremia şi Dumnezeu îi va binecuvânta. Dar dacă nu vor rămâne în ţară, ci se vor duce în Egipt, vor fi nimiciţi (vv. 13-18). Ieremia i-a prevenit, pentru că erau neascultători faţă de Dumnezeu şi, oricum, se duceau în Egipt, pentru ca Dumnezeu să-i distrugă (vv. 19-22. Ieremia este dus în Egipt Ieremia 43:1-13. În neascultare de Dumnezeu, oamenii s-au dus în Egipt. Ieremia a transmis profeţia lui Dumnezeu că Nebucadneţar îi va urmări în Egipt şi-i va distruge, întru împlinirea acestei profeţii (vv. 8-13). Răzvrătirea continuă a Israelului Ieremia 44:1-14. Ieremia a transmis cuvântul Domnului către cei din Egipt, potrivit căruia mânia lui Dumnezeu va fi împotriva lor, iar ei vor fi ţinta blestemelor şi a reproşurilor. Toţi vor pieri de sabie, foamete sau ciumă. Lucrul acesta s-a împlinit în istorie. Idolatria din Egipt Ieremia 44:15-30. Evreii au respins avertismentul lui Ieremia, declarând că se vor închina zeilor Egiptului (vv. 15-19). Ieremia le-a reamintit cum pedepsise Dumnezeu poporul Israel. Când au refuzat să asculte (vv. 20-24), Ieremia le-a amintit că Dumnezeu îi va face să piară şi că El le va da un semn că-i va pedepsi în locul acesta, adică Faraon Hofra,

110

regele Egiptului, va fi predat lui Nebucadneţar, regele Babilonului. Această profeţie care se află şi în Ezechiel 29:19-20, fiind făcută în anul 571 î.Cr., a arătat că invazia era încă viitoare, fiind împlinită probabil între anii 571 şi 567 î.Cr. Mesajul lui Ieremia către Baruc Ieremia 45:1-5. În al patrulea an al lui Iehoiachim, Ieremia i-a spus lui Baruc, care era copleşit de tragediile ce au venit peste poporul său, că el însuşi va scăpa de dezastrul ce se va abate peste popor. Baruc fusese scribul care scrisese la dictarea lui Ieremia (36:4, 32). Multele profeţii despre nimicirea Ierusalimului s-au împlinit literalmente.

PROFEŢIILE DIN IEREMIA CU PRIVIRE LA NAŢIUNI

Prăbuşirea Egiptului Ieremia 46:1-12. Profeţiile despre naţiuni au început cu prezicerea despre căderea Egiptului în faţa armatelor Babilonului. Una din cele mai importante bătălii din lumea antică a avut loc la Carchemish în anul 605 î.Cr. Armatele babiloniene au repurtat o înfrângere decisivă a Egiptului, punând capăt pretenţiilor Egiptului de a influenţa Ţara Sfântă. Armata babiloneană ridicase asediul Ierusalimului pentru a putea să lupte împotriva egiptenilor (cf. Ier. 37:4-13). După ce i-au înfrânt pe egipteni, ei au revenit, cucerind Ierusalimul. Ieremia în această porţiune din Scriptură a profeţit foarte plastic cum a căzut armata egipteană în faţa babilonienilor. Egiptul nu avea să se mai ridice la poziţie de putere majoră. Invazia Egiptului Ieremia 46:13-26. După înfrângerea egiptenilor, oştile babiloniene au invadat mai târziu Egiptul. Aceasta s-a petrecut în conformitate cu profeţiile anterioare ale lui Ieremia, potrivit cărora Dumnezeu îi va urmări pe israeliţii care au fugit în Egipt, căutându-i şi predându-i babilonienilor (cf. 42:13-22). Profeţia lui Ieremia a prezis nu doar invaziile, ci a înfăţişat Egiptul fiind pustiit şi zăcând în ruine. Avea să fie ziua dezastrului lor (46:21). Dumnezeu avea să se folosească de babilonieni pentru a judeca pe zeii Egiptului (v. 25). Deşi distrugerea Egiptului a fost de mari proporţii, mai târziu Egiptul avea să-şi reia viaţa obişnuită (v. 26). Refacerea de mai târziu a Israelului Ieremia 46:27-28. În contrast cu nimicirea adusă asupra Egiptului, Dumnezeu l-a asigurat pe Israel că ea va fi, în cele din urmă, readusă în ţara sa şi făcută să se simtă în siguranţă (v. 27). Deşi Dumnezeu Se va purta cu asprime faţă de acei israeliţi care au fugit în Egipt, în cele din urmă naţiunea va fi restaurată. Dumnezeu declară: „Voi nimici toate neamurile printre care te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici; ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (v. 28). Acelaşi gând este exprimat în Ieremia 30:11. Aceasta este împlinit în istorie şi va fi împlinit în Mileniu. Profeţia despre filisteni Ieremia 47:1-7. A doua naţiune care va fi distrusă conform profeţiei lui Ieremia a fost ţara filistenilor. Ei ocupau zona de coastă a Iudei şi periodic se ridicau la putere, atacând

111

Israelul şi celelalte naţiuni. Multe asemenea incidente sunt consemnate în Scriptură (cf. Jud. 3:1-4, 31; 13–16; 1 Sam. 7:2-17; 1 Sam. 13:1–14:23; 28:1-4; 29:1-2, 11; 31:1-10; 2 Sam. 5:17-25; 8:1; 2 Chron. 21:16-17; 28:16-18). Secţiunea aceasta descrie o bătălie între Filistia şi Faraon Neco, regele Egiptului (cf. 2 Regi 23:29-30). Acest eveniment a avut loc probabil în jurul anului 609 î.Cr. Ascalon, care a fost descris ca fiind distrus (Ier. 47:5), a fost cucerit de babilonieni în 604 î.Cr. Deşi Ascalonul a fost rezidit de multe ori în istoria sa după secolul al şaptelea î.Cr., ruinele sale străvechi, vizibile astăzi, sunt o dovadă dramatică a judecăţii lui Dumnezeu asupra lui. Cetatea ruinată Ascalon este o mărturie a profeţiei împlinite şi alături de oraşul moden Ashkelon stă ca unul din cele cinci oraşe cele mai importante ale Filistiei. Ascalon a fost menţionat adesea în Scriptură (Jud. 1:18: 14:19; 1 Sam. 6:17; 2 Sam. 1:20; Ier. 25:20; Amos 1:8; Ţef. 2:4, 7; Zah. 9:5). Profeţia despre Moab Ieremia 48:1-47. Distrugerea Moabului a fost descrisă ca fiind cu desăvârşire (v. 8). Moabiţii descindeau din fiica mai mare a lui Lot (Gen. 19:36-37). Nebo şi Kiriataim au fost cetăţi iniţial stăpânite de Ruben, dar ulterior au fost cucerite de moabiţi. Heşbon, un alt oraş stăpânit de tribul lui Ruben, urma să fie şi el distrus. Alte profeţii din Scriptură legate de Moab sunt: Isa. 15-16; Eze. 25:8-11; Amos 2:1-3; Ţef. 2:8-11. Din dovezile disponibile, învăţaţii cred că Moabul a fost distrus în anul 582 î.Cr. de către babilonieni. Zeul moabiţilor, Chemoş, nu va mai avea parte de închinare sau de cinste. Ieremia a descris cuvântul din partea Domnului ca o profeţie despre altă distrugere a Moabului (Ier. 48:11-12). Ei se vor ruşina de Chemoş, dumnezeul lor (v. 13). Cei mai viteji din tinerii ei vor fi ucişi (v. 15). Judecată a fost declarată asupra principalelor oraşe ale Moabului, care sunt numite (vv. 20-24). Deşi cândva ei batjocoreau pe Israel, ei aveau să părăsească oraşele lor şi să trăiască printre stânci (v. 28). Mândria Moabului, care fusese atât de evidentă în vremurile sale de strălucire, acum se va transforma în plânset (vv. 29-33). Strigătele ei de disperare se vor auzi din Heşbon până la Eleale şi Iahaz (v. 34). Ea nu va mai aduce ofrande zeilor săi (v. 35. Dusă avea să fie bogăţia sa (v. 36)! Moabul avea să fie sfărâmat ca o grămadă de cioburi şi un obiect de batjocură (vv. 37-39). În încheierea prezicerilor Sale cu privire la Moab, Domnul arată că nimicirea ei va fi completă (vv. 40-44). Avea să fie o ţară distrusă de foc (v. 45), iar fiii şi fiicele ei aveau să fie duşi în surghiun (v. 46). Dar la încheierea prezicerii, Dumnezeu a prezis refacerea Moabului (v. 47; cf. 49:39). Profeţia despre Amon Ieremia 49:1-6. O invazie devastatoare şi o distrugere a ţării amoniţilor a fost descrisă în această profeţie pe care Ieremia a primit-o din partea Domnului. Amoniţii au fost descendenţii fiicei mai mici a lui Lot (Gen. 19:38). Capitala sa, Raba, va deveni un morman de ruine (Ier. 49:2). Ai, pomenit ca fiind distrus (v. 3), nu este cetatea Ai din Iosua 7, dar nu i se cunoaşte locaţia. Asemenea profeţiei privitoare la Moab, deşi distrugerea ei a fost

112

mare, Dumnezeu a promis să-i refacă distrugerea (Ier. 49:6. Profeţia despre Edom Ieremia 49:7-22. Edomiţii, care locuiau în zona de la est de Marea Moartă, erau descendenţii lui Esau şi duşmanii dintotdeauna ai Israelului. De-a lungul istoriei Israelului, a existat un conflict permanent cu edomiţii (v. Num. 20:18-21; 1 Sam. 14;47; 2 Sam. 8:1314; 1 Regi 11:14-23; 2 Cron. 20:22). Edomiţii au fost denunţaţi de profeţii târzii (Isa. 34:5-8; 63:1-4; Plâmgeri 4:21; Eze. 25:13-14; Amos 1:11-12; Obad. 8-10). Aici profeţia a descris dezastrul ce se va abate asupra edomiţilor, aducând ruină şi orori (v. 13). Naţiunile au fost îndemnate să atace Edomul (Ier. 49:14-15). „Edomul va fi pustiit; toţi cei ce vor trece pe lângă el se vor mira şi vor fluiera pentru toate rănile lui” (v. 17). A fost descris ca Sodoma şi Gomora (v. 18). Duşmanul a fost descris ca un leu (v. 19) şi ca un vultur (v. 22). Nicio profeţie nu se dă aici cu privire la refacerea Edomului. Edomiţii au dispărut din istorie după distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr. Profeţia despre Damasc Ieremia 49:23-27. Damasc, unul din cele mai străvechi oraşe din Orientul Mijlociu, a fost descris aici ca fiind distrus de foc. A fost menţionat pentru prima dată în Scriptură în Geneza 14:15 şi a continuat să fie un oraş important în istoria biblică. Deşi a fost distrus de către asirieni, mai târziu a fost rezidit înainte de vremea lui Ieremia. Aici este prezentat ca distrus din nou. Distrugerea sa de aici din Ieremia a fost profeţită şi în Isaia 7:8; 8:4; 17:1-3. În Noul Testament a fost din nou un oraş înfloritor. Localitatea lui Anania din Damasc, unde a fost trimis Pavel după convertirea sa, a fost identificată. Damasc, numit „cetatea slăvită” (Ier. 49:25), a fost descris aici ca suferind înfrângerea soldaţilor săi, iar zidurile sale cuprinse de foc. Profeţia despre Chedar şi Haţor Ieremia 49:28-33. S-a prezis atacul babilonean asupra Chedarului şi Haţorului (v. 28). Chedar era un trib descins din işmaeliţi (Gen. 25:13). Era renumit pentru măiestria tragerii cu arcul (Isa. 21:16-17) şi pentru oile sale (60:7), despre care se spune că au fost nimicite în acest atac (Ier. 49:29). Cât despre referirea la Haţor, nu este vorba despre oraşul din Israel cu acelaşi nume, ci despre un oraş din pustiul arab. Nimicirea acestor cetăţi se înscrie împreună cu alte cuceriri ale babilonienilor din perioada de glorie a lui Nebucadneţar. Profeţia despre Elam Ieremia 49:34-39. Profeţia despre Elam se referă la o zonă din estul Babilonului, cunoscută astăzi sub denumirea de Iran. Distrugerea Elamului este descrisă ca frângerea arcului său, căci, asemenea Chedarului, şi Elamul era renumit pentru măiestria sa în tragerea cu arcul. Completa distrugere a Elamului nu pare să fi avut loc în istorie şi s-ar putea să se împlinească în viitor, în legătură cu judecăţile de la a doua venire a lui Cristos. Însă Elamului i se promite refacere (v. 39). Profeţia despre Babilon Ieremia 50:1–51:64. Cele două capitole finale din Ieremia se ocupă cu Babilonul şi distrugerea sa viitoare. Profeţia revelează că o mare naţiune din nord o va ataca (50:3), probabil o referire la Medo-Persia şi cucerirea Babilonului de către aceasta, descrisă în Daniel 5. Întrucât Babilonul a continuat să figureze în istoria biblică şi în profeţii până în vremea

113

celei de-a doua veniri a lui Cristos, unele din aceste profeţii s-ar putea să fie împlinite, în cele din urmă, în acea vreme (cf. Apo. 17-18). Profeţiile privitoare la Babilon, descrise pe larg în aceste capitole finale din Ieremia, au confirmat multe alte profeţii despre nimicirea Babilonului (cf. lsa. 13:1–14:23; 21:1·9; Ier. 25:10-14, 26). Scriptura vorbeşte clar despre distrugerea Babilonului: „Babilonul este luat! Bel este acoperit de ruşine” (Ier. 50:2). Bel se referă la zeitatea Babilonului (51:44; Isa. 46:1). Merodac era o zeitate importantă a Babilonului. Conform profeţiei, Marodac va fi cuprins de groază. Chipul ei se va umple de ruşine, iar idolii săi vor fi plini de groază (Ier. 50:2). Naţiunea din nord menţionată în versetul 9 este amintită şi în versetul 3. Invadatorul „va preface ţara într-o pustie şi nu va mai fi locuită: atât oamenii, cât şi dobitoacele fug şi se duc” (v. 3). Întrucât, ca în cazul profeţiilor din Isaia 13:1-16, evenimentele nu au avut încă loc deplin în istorie, s-a putea să se refere la distrugerea finală a Babilonului de la a doua venire a lui Cristos (cf. Apo. 18). În mijlocul descrierii judecăţii Babilonului, i se dă Israelului asigurarea că va fi, în cele din urmă, refăcut şi iertat (Ier. 50:4-5). În această profeţie, este descrisă distrugerea Babilonului în detaliu (vv. 11-16). Întrucât aceasta, precum şi profeţiile despre distrugerea Babilonului, nu s-au întâmplat când mezii şi perşii au cucerit Babilonul, pare să fie aici o altă referire la distrugerea finală a Babilonului de la a Doua Venire. În mijlocul acestor profeţii despre Babilon, se face o relevaţie profetică cu privire la Israel. Deşi zdrobit atât de Asiria, cât şi de Babilon, Dumnezeu a promis că-i va pedepsi pe asupritorii lui Israel. Va veni ziua în care vina Israelului va fi iertată, iar Israel va fi adus înapoi în ţara sa (vv. 18-20). Babilon este descris ca naţiune complet nimicită (v. 26). Armatele sale au primit sarcina să nu lase să scape nimeni (v. 29), instruindu-şi soldaţii să tacă (v. 30). Pedeapsa Babilonului a fost mare pentru că ea fusese arogantă (vv. 31-32). Deşi Dumnezeu Se va purta cu Israel cu îndurare, nu tot aşa Se va purta cu Babilonul (vv. 33-34). Dumnezeu a chemat o sabie împotriva Babilonului, împotriva profeţilor săi mincinoşi şi împotriva tuturor celorlalţi babilonieni (vv. 35-38). Babilonul a fost descris ca un oraş ce „nu va mai fi locuit niciodată, ci veşnic va rămâne nelocuit. Ca şi Sodoma şi Gomora şi cetăţile vecine, pe care le-a nimicit Dumnezeu, zice Domnul, aşa nu va mai fi locuit nici el, şi nimeni nu se va mai aşeza acolo” (vv. 39-40). Ca şi alte profeţii legate de nimicirea Babilonului, aceste pedepse nu s-au împlinit încă niciodată complet. Textul pare să indice o distrugere viitoare a Babilonului, în legătură cu a doua venire a lui Cristos (Apo. 17:18). Oştirea din nord este menţionată din nou (v. 41). Babilonul va fi cuprins de îngrijorare şi nelinişte, când va auzi aceste veşti. Din nou, se face o descriere totală a nimicirii Babilonului (v. 45). Revelaţia profetică despre Babilon continuă, pe măsură ce este descrisă nimicirea sa (51:1-10). „Leb Kamai” [în textul englez, n.tr.] este o expresie neobişnuită, însemnând, după câte se pare: „inima atacatorilor mei”. Cei care au venit la Babilon ca străini îl vor devasta total (v. 2). Tinerii săi nu vor fi cruţaţi, iar armata va fi complet distrusă (v. 3). Deşi Babilonul va fi distrus, Israel şi Iuda nu vor fi părăsite (v. 5). Se afirmă că Babilonul va fi distrus dintr-odată, fiind frânt (v. 8).

114

În acest pasaj (vv. 11-14) atacanţii sunt descrişi drept regii mezilor, care de fapt au cucerit Babilonul în anul 539 î.Cr. Promisiunea a fost împlinită prin cucerirea Babilonului. Mesajul profetic se bazează pe faptul că Dumnezeu este suveran, că El a creat lumea şi deţine control asupra evenimentelor sale (vv. 15-16). Prin contrast, locuitorii Babilonului „sunt proşti şi lipsiţi de cunoaştere” (v. 17). Idolii săi „sunt numai minciuni şi n-au nicio suflare în ei” (v. 17). Dar Dumnezeu nu este ca idolii aceştia. El este Domnul Atotputernic (v. 19). Dumnezeu a declarat că va „va sfărâma naţiunile, cu tine voi distruge împărăţiile” (v. 20). Va sfărâma, de asemenea, caii lor, carele lor, pe bărbaţi şi pe tineri, păstorul şi turma, fermierul şi boii, guvernatorii şi ceilalţi slujbaşi (v. 21-23). Dumnezeu a spus că îi va plăti Babilonului pentru toate relele săvârşite în Sion (v. 24). Din nou, Dumnezeu declară că Babilonul va rămâne un pustiu pe veci (v. 26). Dumnezeu a revelat că va chema Araratul, Mini şi Aşkenazul să lupte împotriva Babilonului (v. 27). Aceste popoare erau toate formate din războinici şi se pare că au avut partea lor în bătălia împotriva Babilonului. „Împăraţii Mediei vor lupta din nou împotriva Babilonului” (v. 28). Distrugerea Babilonului şi a războinicilor săi este descrisă în termeni plastici (vv. 29-32). Babilonul este ca o arie când este călcată în picioare. Vremea secerişului ei va veni în curând (v. 33). După cum a devorat Nebucadneţar Israelul, tot aşa Dumnezeu va devora Babilonul (vv. 34-35). Descrierea s-a făcut în termeni plastici (vv. 36-39). Babilonul este dus ca mieii la măcelărie, ca berbecii şi caprele (v. 40). Distrugerea completă a Babilonului îl va lăsa ca un pământ uscat şi arid, o ţară în care nu locuieşte nimeni (v. 43). Bel, zeul Babilonului, va fi pedepsit, iar zidul Babilonului se va prăbuşi (v. 44). Babilonul va fi distrus de atacanţi din nord, iar idolii săi vor fi pedepsiţi, întreaga ţară fiind făcută de ruşine. Distrugerea Babilonului a fost ca urmare a purtării sale plină de cruzime faţă de Israel. Dumnezeu a declarat: „De aceea, iată, vin zilele, zice Domnul, când îi voi pedepsi idolii şi în toată ţara lui vor geme răniţii. Chiar dacă Babilonul s-ar înălţa până la ceruri, chiar dacă ar face cu neputinţă de ajuns cetăţuile lui cele înalte, tot voi trimite pe pustiitori împotriva lui, zice Domnul” (vv. 52-53). Distrugerea Babilonului a fost din pricina faptului că „Domnul este un Dumnezeu care răsplăteşte! El va da negreşit fiecăruia plata cuvenită lui!” (v. 56) Chiar dacă zidurile Babilonului erau groase, vor fi făcute una cu pământul, iar porţilor sale li se va da foc (v. 58). În pasajul acesta Ieremia a transmis un mesaj lui Seraia, fiul lui Neria, în vremea când s-a dus cu Zedechia la Babilon (v. 59). Nebucadneţar chemase regii vasali la o conferinţă la Babilon, încercând prin aceasta să evite o insurecţie. Lui Seraia i s-a poruncit să citească profeţiile lui Ieremia privitoare la distrugerea Babilonului (v. 62), probabil o copie a profeţiilor după manuscrisul mai mare. După lectura sulului, i s-a poruncit: „Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea sleiţi de puteri!” (v. 54). Ieremia a afirmat că „Până aici sunt cuvintele lui Ieremia”. Capitolul final a fost adăugat de altcineva.

115

Căderea Ierusalimului şi începutul captivităţii lui Iuda Ieremia 52:1-34. Ieremia capitolul 52 este limpede similar cu 2 Regi 24:18–25:30. Porţiunea cu care se deschide Ieremia 52 relatează răzvrătirea lui Zedechia împotriva Babilonului, urmarea fiind faptul că Nebucadneţar a pornit la luptă împotriva Ierusalimului, pe care l-a distrus (vv. 1-8). Zedechia a văzut cum fiii săi sunt omorâţi în faţa sa, împreună cu copiii săi fiind ucişi şi alţi slujbaşi din Iuda. Apoi i s-au scos ochii şi a fost dus la Babilon, ferecat cu lanţuri de bronz (vv. 10-11; cf. 39:6-7). Aceasta a fost o împlinire literală a profeţiilor date lui Zedechia. În al nouăsprezecelea an al lui Nebucadneţar, regele Babilonului, templul, palatul regal şi toate casele Ierusalimului au fost distruse de foc (52:12-13). Asta s-a întâmplat în anul 586 î.Cr., la nouăsprezece ani după ce a fost cucerit de Babilon. Zidurile Ierusalimului au fost distruse şi mulţi locuitori ai săi au fost duşi în robie (v. 15). Diverse articole şi podoabe din templu au fost frânte şi duse la Babilon (vv. 17-23). Liderii de seamă ai Ierusalimului au fost şi ei duşi la Babilon, fiind mai târziu executaţi (vv. 24-27). Toate acestea au constituit împlinirea numeroaselor profeţii rostite de Ieremia despre nimicirea Ierusalimului. Cei care au fost duşi în robie au fost numeraţi, fiind în total 4.600 de oameni. Nota cu care se încheie Cartea Ieremia priveşte eliberarea lui Iehoiachin în anul 561 î.Cr., când Evil-Merodac era rege al Babilonului, după moartea lui Nebucadneţar. Iehoiachin a fost scos din închisoare, i s-a dat un loc de cinste, fiind tratat ca un rege la masa regelui Babilonului pe tot restul vieţii sale (vv. 31-34). Cartea Ieremia, cuprinzând sute de profeţii, este o dovadă dramatică a faptului că profeţiile Bibliei au o împlinire literală. Ideea după care profeţiile ar avea o împlinire neliterală este aproape total absentă în Ieremia.

116

6 PROFEŢIILE DIN CARTEA EZECHIEL

PROFEŢIILE DE JUDECATĂ ASUPRA LUI IUDA DIN EZECHIEL

Judecăţile prezise asupra împărăţiei lui Iuda ocupă primele douăzeci şi patru de capitole din Ezechiel. Acestea sunt urmate de judecata asupra naţiunilor din Ezechiel 25–32 şi de profeţia despre binecuvântările revărsate asupra Israelului (Eze. 33–48). Ezechiel însuşi era un preot, care a fost dus rob în captivitatea babiloneană. El, împreună cu alţi prizonieri, s-au stabilit lângă râul Chebar în ţara babilonienilor (1:2), care era un canal situat la est de Babilon, ce stabilea legătura cu fluviul Eufrat. Acesta formează cadrul geografic al acestei cărţi profetice. Pe măsură ce se dezvoltă revelaţia, ne sunt date şi alte fapte despre Ezechiel. Pregătirea lui Ezechiel ca profet Ezechiel 1:1–3:15. Deşi strict vorbind primele capitole nu sunt profetice în ele însele, totuşi ele l-au pregătit pe profet pentru seria de revelaţii şi vedenii ce avea să le trăiască în consemnarea acestei cărţi. Deşi Ezechiel a fost exilat din Ierusalim şi din templu, a primit totuşi o vedenie a slavei lui Dumnezeu. În special, a văzut „patru făpturi vii” (1:5), întrucâtva ca un om cu patru feţe. Prima era faţa unui om, a doua faţa unui leu, a treia faţa unui bou, iar a patra faţa unui vultur (v. 10). În ce priveşte interpretarea, părerile interpreţilor diferă, dar s-ar părea rezonabil să echivalăm faţa unui om cu inteligenţa, faţa unui leu cu regele fiarelor, reprezentând omul ca stăpânitor, apoi boul reprezentând puterea şi vulturul ca cea mai nobilă dintre păsări, omul în nobleţea sa. Deşi explicaţiile revelaţiei lui Ezechiel s-ar putea să difere, a avut clar intenţia de a reprezenta gloria lui Dumnezeu, la care se fac multe referiri în această carte (1:28; 3:12, 23; 8:4; 9:3; 10:4, 18-19; 11:22-23; 39:21; 43:2, 4-5; 44:4). Ca reacţie a acestei glorioase revelaţii, Ezechiel a căzut cu faţa la pământ şi a auzit glasul celui menţionat la 1:25. Deşi Ezechiel a fost un preot pe baza tradiţiei sale umane, acum el primeşte o chemare specială de profet al lui Dumnezeu. I s-a comunicat că este trimis la un popor ce sunt „neruşinaţi şi cu inima împietrită” (2:4). I s-a spus să transmită mesajul său, fie că vor asculta, fie că nu (v. 7). Apoi i s-a înmânat un sul, pe care, desfăşurat, se puteau citi „bocete, plângeri şi gemete (v. 10). În capitolul 3 lui Ezechiel i s-a spus: „mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!” (v. 1). A fost informat din nou că oamenii cărora le va vorbi vor fi „tot aşa de aspri ca fruntea lor” (v. 8). După această revelaţie, a fost ridicat de Duhul (v. 12) şi dus departe, ca să meargă la exilaţii ce locuiau lângă râul Chebar (v. 15), Următoarele şapte zile a stat în tăcere, copleşit (v. 15). Ezechiel 3:16-27. În aceste versete, Ezechiel consemnează experienţa sa ulterioară de pregătire pentru a fi profet. I s-a spus că va fi făcut responsabil dacă nu-i va preveni pe israeliţii din exil (vv. 17-21). Lui Ezechiel i s-a spus: „Scoală-te, du-te în vale şi acolo îţi voi vorbi” (v. 22). Când a venit Duhul Sfânt la el, i s-a spus să se închidă în casă (v. 24) şi că nu va putea să vorbească

118

până ce Domnul nu-i va deschide gura (v. 27). În plus, i s-a spus: „Cine vrea să asculte, să asculte; cine nu vrea, să n-asculte! Căci sunt o casă de îndărătnici [rebeli]!” (v. 27). Aceste capitole de început asigură un fond profetic pentru mesajul lui Ezechiel ca mesaj de la Dumnezeu pentru poporul Său Iuda. Avertisment profetic de judecată asupra Ierusalimului Ezechiel 4:1-17. Prima profeţie a fost simbolizată prin faptul că Ezechiel a luat o tăblie de lut, pe care era desenat oraşul Ierusalim (v. 1). Apoi Ezechiel a construit ceea ce reprezenta o rampă împotriva Ierusalimului şi a taberelor din jur (v. 2). Apoi Ezechiel, urmând instrucţiunile primite, a luat o tigaie de fier, folosită ca zid între Ezechiel şi oraşul Ierusalim. Asta arăta că Ierusalimul avea să fie sub asediu, acesta fiind un semn pentru casa lui Israel (v. 3). Lui Ezechiel i se porunceşte în continuare să stea culcat pe latura stângă timp de 390 de zile, simbolizând prin aceasta anii în care Israel păcătuise împotriva lui Dumnezeu din vremea lui Solomon (vv. 4-5), după care i s-a spus să stea culcat pe partea dreaptă timp de 40 de zile, simbolizând fiecare an printr-o zi (v. 6), o posibilă referire la domnia rea a lui Manase (2 Regi 21:11-15; 23:26-27; 24:3-4; 2 Cron. 33:12-13). Apoi lui Ezechiel i s-a spus să ia ca hrană „grâu, orz, bob, linte, mei şi alac” (Eze, 4:9). A fost îndrumat să cântărească douăzeci de sicli de hrană pentru fiecare zi şi „apa... o vei bea cu măsură şi anume câte o şesime de hin; vei bea din ea din când în când” (v. 11). Prin acest act simbolic, el urma să spună că hrana Ierusalimului va fi redusă, că va fi raţionalizată o cantitate de hrană şi de apă, care vor fi greu de găsit (vv. 16-17). Aceasta s-a întâmplat în captivitatea babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Simbolul săbiei ascuţite a lui Ezechiel Ezechiel 5:1-17. Lui Ezechiel i s-a spus să-şi radă părul din cap şi din barbă (v. 1). Apoi a fost îndrumat să ardă o treime din păr, tăindu-l cu o sabie, iar o treime să-l arunce în vânt. Câteva fire de păr urmau să fie puse în cutele hainelor sale (v. 3). În plus, câteva fire de păr urmau să fie aruncate în foc. Lui Ezechiel i s-au spus aceste cuvinte profetice: „Din ei va ieşi un foc împotriva întregii case a lui Israel (v. 4). Simbolismul acesta a fost explicat în sensul că Ierusalimul va fi distrus din pricina răzvrătirii ei împotriva lui Dumnezeu (vv. 5-6). Păcatele sale depăşeau păcatele naţiunilor păgâne din jur (v. 7). Din pricina idolatriei sale, El va face Ierusalimului ceea ce nu se făcuse înainte (v. 9). Părinţii din Israel îşi vor mânca proprii copii, iar copiii îşi vor mânca părinţii (v. 10). Apoi El îi va împrăştia pe supravieţuitori în cele patru colţuri ale pământului. Aşa după cum Ezechiel a împărţit părul său în trei părţi, tot aşa oamenii vor muri răpuşi de ciumă sau foamete, o treime de sabie, iar o treime vor fi împrăştiaţi (v. 12). Dumnezeu o va face o pricină de groază printre naţiuni (v. 15) şi o va distruge cu foamete, cu fiare sălbatice şi cu vărsări de sânge (vv. 15-17). Profeţie de distrugere împotriva munţilor Israelului Ezechiel 6:1-14. Dumnezeu a prezis că munţii Israelului vor fi distruşi, împreună cu „văgăunile şi văile” (vv. 1-3). Israelul trebuia să se închine la templul de la Ierusalim, dar idolatria naţiunilor păgâne a făcut-o să clădească altare pe înălţimi, în toată ţara. Dumnezeu a prezis că acele altare vor fi sfărâmate, iar trupurile ei moarte vor zăcea în faţa idolilor

119

ei şi cetăţile lor vor fi pustiite (vv. 5-7). Cei care scăpau aveau să-şi aducă aminte de ce a judecat-o Dumnezeu, făcând-o să trăiască într-o ţară străină, unde avea să cunoască puterea lui Dumnezeu (vv. 8-10). Din pricina păcatelor sale, ţara ei avea să fie pustiită (vv. 11-14). Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron 36:11-15). Va veni ziua judecăţii lui Dumnezeu Ezechiel 7:1-27. Dumnezeu avusese răbdare cu Israel mulţi ani, dar acum răbdarea Sa ajunsese la capăt. El avea să-Şi dezlănţuie mânia împotriva ei, necruţând-o (vv. 1-4). Pe tot cuprinsul ţării Israel avea să fie panică, în timp ce mânia lui Dumnezeu era turnată peste ea (vv. 5-9). Sosise ziua judecăţii ei, aidoma unui mugur înflorit. Nici cumpărătorul ogorului, nici cel ce-l vindea nu avea în stăpânire ţara (vv. 11-14). În această vreme de nimicire, israeliţii aveau să îmbrace straie de sac, să se radă în cap şi să azvârle argintul şi aurul pe uliţe. Dar în zadar avea să fie totul (vv. 15-20). De prada lor vor avea parte străinii, care vor pune mâna pe comorile lor şi vor pângeri locul sfânt (v. 22). De întristare şi nimicire vor avea parte tot poporul – nu doar regii şi prinţii vor jeli, ci şi oamenii de rând vor fi cuprinşi de groază (vv. 23-27). Asta s-a împlinit în robia babiloneană. În templu se descoperă un caz de idolatrie Ezechiel 8:1-18. Ezechiel a fost dus de către Duhul la poarta de nord a templului (vv. 1-4). Apoi Ezechiel a fost dus la intrarea curţii şi i s-a spus să privească printr-o gaură în perete. „Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur. Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel, în mijlocul cărora era Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie” (vv. 10-11). Pe Ezechiel îl găsim în continuare la poarta de nord a templului, unde a văzut femei jelind pentru Tamnuz, o zeitate sumeriană în120 legătură cu vegetaţia. Închinătorii la acest idol credeau că atunci când venea vara Tamnuz murea, dar la sosirea primăverii ieşea din nou şi aducea ploaie (vv. 14-15). Când a fost transportat Ezechiel în curtea interioară a templului, a văzut douăzeci şi cinci de bărbaţi stând cu spatele către templu şi închinându-se la soare (v. 16). Ca urmare a pângăririi templului şi a întoarcerii către zeii păgâni, Dumnezeu avea să aducă judecată asupra lor, nefiindu-I milă (vv. 17-18). Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Slava pleacă din templul pângărit Ezechiel 10:1-22. În cadrul unei vedenii similare, dar nu identice cu ceea ce a văzut Ezechiel la început (1:1-28), Ezechiel a văzut o altă vedenie a slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu era într-un tron (car) cu roţi, conţinând cărbuni aprinşi (10:1-3). Intrând Domnul în templu, templul a fost umplut cu slava lui Dumnezeu (vv. 4-5). Apoi Dumnezeu i-a spus unui om îmbrăcat în in, probabil un înger, să ia din cărbunii din car şi să-i împrăştie peste oraşul Ierusalim (vv. 2, 6-7). Cele patru roţi străluceau ca un hrisolit (v. 9). Heruvimul descris avea patru feţe similare cu cele patru feţe menţionate la 1:4-10, dar oarecum diferite, deoarece una din feţe, în

120

loc să fie faţa unui bou era de om (10:14). Ezechiel a identificat fiinţele vii ca fiind cele pe care le-a văzut lângă râul Chebar (v. 15, 20; 1:1). Punctul distinctiv al acestei revelaţii a fost faptul că „Slava Domnului a plecat din pragul Templului şi s-a aşezat pe heruvimi” (10:18). În versetele 20-22 ni se dă o altă imagine a heruvimilor. Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Judecata care va veni peste conducătorii răi ai Israelului Ezechiel 11:1-15. Lui Ezechiel i se dă o altă vedenie cu douăzeci şi cinci de lideri ai Israelului, care unelteau fapte rele (vv. 1-4). Cei care fuseseră deja omorâţi în cetate erau doar începutul, în contextul în care Dumnezeu avea să-i alunge din cetate şi să-i pedepsească după măsura păcatelor lor (vv. 5-12). Moartea lui Peletia, unul dintre lideri, a fost o prefigurare a morţii ce avea să-i distrugă şi pe alţii (v. 13). În contrast cu nimicirea liderilor Israelului a fost rămăşiţa lui Israel – tovarăşii de robie ai lui Ezechiel (vv. 13-15). Dumnezeu l-a reasigurat pe Ezechiel că, în cele din urmă, ţara va fi dată Israelului (v. 15). Asta s-a împlinit în robia babiloneană, iar refacerea ţării se va împlinit în împărăţia milenară. Israel va fi reaşezat în ţara lui Ezechiel 11:16-25. Exact aşa după cum Dumnezeu îi împrăştiase printre păgâni, tot aşa Dumnezeu îi va aduce, în cele din urmă, înapoi în ţara lor (vv. 16-17). Această promisiune, repetată de atâtea ori, trebuie să fie luată în sens literal, întocmai ca nimicirea ce a urmat din pricina păcatelor sale. O asemenea refacere a fost parţial împlinită prin revenirea din robiile babiloneană şi asiriană, dar, în cele din urmă, se va împlini prin readunarea Israelului cu ocazia celei de-a doua veniri a lui Cristos. Când se va întoarce ea [Israelul], va exista un spirit nou în mijlocul ei, care o va face să scape de idolii ei: „Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (v. 19). În acel timp Dumnezeu a declarat: „...ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor” (v. 20), Cei ce vor fi răi şi se vor îndepărta de Dumnezeu îşi vor aduce judecata peste capetele lor. În încheierea acestui episod legat de vedenia dată lui Ezechiel, el a văzut cum slava pleacă din cetate, oprindu-se pe munţii de la est de Ierusalim (v. 23). Ezechiel a istorisit tovarăşilor săi de robie ce a văzut (vv. 24-25). Asta se va împli în Mileniu (Ier. 23:3-8). Simbolul robiei Ezechiel 12:1-28. Dumnezeu i-a dat lui Ezechiel instrucţiuni să plece în exil (vv. 1-6). Ascultând de ceea ce i-a poruncit Dumnezeu, Ezechiel şi-a împachetat lucrurile, ca şi când ar fi plecat în exil, a spari o gaură în perete, iar la asfinţitul soarelui a scos lucrurile pe umeri sub privirile oamenilor (v. 7). Dumnezeu l-a îndrumat să spună dacă-l va întreba cineva ce face că acesta este un simbol al întregii case ducându-se în (vv. 8-11). Dumnezeu l-a descris pe „domnitorul din mijlocul lor” făcând acelaşi lucru ca şi Ezechiel. În schimb, plecarea lui Zedechia din Ierusalim nu va duce decât la prinderea şi aducerea sa la Babilon (vv. 12-13). S-a făcut prezicerea că în timp ce se va duce la Babilon nu-l va vedea, o profeţie împlinită de Nebucadneţar (Ier. 52:10-11). Întrucât ochii lui Zedechia au fost scoşi, nu a putut să vadă Babilonul, chiar dacă a fost dus acolo.

121

Dispersia Israelului printre naţiunile pământului a fost prezisă (Eze. 12:15-16). Dar această împrăştiere nu s-a terminat prin captivităţile babiloneană şi asiriană, ci a fost împlinită deplin prin împrăştierea Israelului după distrugerea Ierusalimului din anul 70 era noastră. Lui Ezechiel i s-a spus să mănânce şi să bea, dar „tremurând... cu groază” (v. 18). Prin acest mijloc el avea să reprezinte simbolic ce avea să se întâmple Ierusalimului, când israeliţii vor dispera, văzând ţara despuiată şi cetăţile distruse (vv. 17-20). Dumnezeu a promis că va împlini degrabă vedeniile şi revelaţiile nimicirii (vv. 25-28). Asta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Condamnarea profeţilor mincinoşi Ezechiel 13:1-23. După ce a transmis două mesaje că judecata se apropia (12:21-25; 26-28), al treilea mesaj privea pe profeţii mincinoşi care îl îndemnaseră pe Israel să creadă că nu va merge în robie (13:1-3). Dumnezeu a declarat: „vedeniile sunt înşelătoare... şi proorociile sunt mincinoase” (v. 6). Ea va fi distrusă şi nu va putea să se întoarcă în ţara Israelului (v. 9). Dumnezeu a comparat profeţii mincinoşi ai Israelului cu un zid [şubred] tencuit cu văruială [în engleză, n.tr.] (v. 10). Dumnezeu a prezis că ploaia, vânturile năvalnice şi grindina vor distruge zidul (vv. 10-13). Dumnezeu a declarat: „Voi surpa zidul pe care l-aţi tencuit cu văruială, îl voi doborî la pământ şi i se vor dezgoli temeliile; se va prăbuşi şi veţi pieri în mijlocul dărâmăturilor lui. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul” (v. 14). Dumnezeu a mai vestit judecata asupra „femeile care cos farmece peste încheietura braţelor şi văluri de diferite lungimi pentru capetele lor, pentru ca să-i ademenească pe oameni” (v. 18, tradus după textul din limba engleză al Scripturii, n.tr.). Dumnezeu a declarat că-i va judeca pentru purtarea lor rea (vv. 19-22). Aceşti profeţi mincinoşi şi femeile „nu vor mai avea vedenii înşelătoare şi nu vor mai rosti proorocii” (v. 23). Asta s-a împlinit din robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Judecata asupra închinătorilor la idoli Ezechiel 14:1-23. Cei care practicau idolatria, mergând apoi la un profet aveau să fie judecaţi de Domnul (vv. 1-5). Dumnezeu i-a îndemnat: „Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la idolii voştri, întoarceţi-vă privirile de la toate urâciunile voastre!” (v. 5) Dacă un israelit slujea la idoli şi apoi căuta un profet, Dumnezeu avea să-l distrugă pe el şi pe profet, dacă profetul nu se împotrivea ademenirii, rostind o profeţie (vv. 7-11). Dumnezeu afirmă că judecata Sa asupra Israelului nu putea fi evitată nici chiar dacă Noe, Daniel şi Iov aveau să intervină prin mijlocire (vv. 13-14). E foarte interesantă referirea la aceste personaje istorice. Noe şi Iov au trăit cu mulţi ani înainte de Ezechiel, dar Daniel era contemporan cu Ezechiel. Deşi învăţaţii liberali au încercat să distrugă istoricitatea lui Daniel, această referire constituie o importantă confirmare, potrivit căreia Daniel se afla la Babilon, slujindu-l pe Nebucadneţar în timpul Captivităţii. Declaraţia arbitrară a unor savanţi, respectiv că această afirmaţie nu poate fi luată la justa ei valoare, este lipsită de temei justificabil. Fiind un slujbaş important, era normal ca Ezechiel să fi auzit de el. După ce Dumnezeu a dezvoltat declaraţia Sa cu privire la aceşti oameni remarcabili, în sensul că ei n-ar putea salva Israelul, Dumnezeu declară că dacă fiarele sălbatice ar trece prin

122

ţară, doar ei ar putea să fie salvaţi (vv. 15-16). El a afirmat acelaşi lucru cu privire la sabia care trece prin ţară sau la ciumă (vv. 17-20). Numele celor trei bărbaţi s-au repetat (v. 20). Apoi Dumnezeu a declarat că judecata împotriva Ierusalimului va fi groaznică, cuprinzând sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma (v. 21). Vor fi şi supravieţuitori, dar cei mai mulţi oameni vor fi nimiciţi (v. 22). Asta s-a împlinit în captivitatea babiloneană (2 Cro. 36:11-15). Ierusalimul tot atât de nefolositor ca o viţă de vie fără rod Ezechiel 15:1-8. În revelaţia dată în Ezechiel, s-au folosit semne pentru a indica dezastrul ce va veni (12:1-20), apoi acestea sunt urmate o serie de cinci mesaje (12:21–14:23). Capitolul de faţă este primul din trei parabole ce confirma judecata ce va urma. Prin natura sa, o viţă de vie este utilă doar când este rodnică. Folosită ca lemn, nu este bună de nimic (vv. 1-5). Din pricina aceasta, Dumnezeu avea să arunce viţa în foc şi s-o mistuiască, pustiind ţara pentru că au fost necredincioşi (v. 8). Asta s-a împlinit în captivitatea babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Ierusalimul înfăţişat ca o soţie necredincioasă Ezechiel 16:1-63. Ierusalimul a fost descris ca un bebeluş nedorit, aruncat afară ca să moară (vv. 1-6), dar răscumpărat de Dumnezeu. În cele din urmă bebeluşul a devenit o femeia frumoasă. Acum că a devenit o femeie frumoasă, Dumnezeu a declarat că Lui î-a păsat de ea, că a îmbrăcat-o în in curat, împodobind-o cu giuvaere frumoase. Atât de mare a fost frumuseţea ei încât ea a devenit regină (vv. 8-14). După ce a avut parte de toate aceste favoruri, Ierusalimul a devenit o prostituată, folosind giuvaerele ei pentru a-şi face idoli. Hrana pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost adusă sub formă de tămâie idolilor. fiii şi fiicele ce i s-au născut au fost sacrificaţi idolilor (vv. 15-21). Din pricina acestor urâciuni, Dumnezeu a decretat judecată asupra Ierusalimului (vv. 22-29). Până şi naţiunile păgâne Babilon şi Egipt au rămas şocate de adulterul ei. Din pricina persistenţei ei în purtare rea, Dumnezeu avea s-o judece nu doar pe ea, ci şi pe cei ce comiseseră adulter cu ea (vv. 30-38). Iubiţii ei aveau să-i distrugă altarele, s-o despoaie de veşmintele şi giuvaerele ei frumoase, lăsând-o goală (v. 39). „Vor aduce gloata împotriva ta, te vor ucide cu pietre şi te vor străpunge cu lovituri de sabie. Îţi vor arde casele cu foc şi se vor răzbuna pe tine, înaintea unei mulţimi de femei. Voi face să înceteze astfel curvia ta şi nu vei mai da plată de curvă. Îmi voi potoli mânia împotriva ta şi nu voi mai fi gelos pe tine; Mă voi linişti, nu voi mai fi supărat” (vv. 40-42). Dumnezeu a declarat că Ierusalimul devenise asemenea mamei sale, care e descris aici ca o hetită, iar tatăl său un amorit (v. 45). Sora ei mai mare a fost comparată cu Samaria, iar sora ei mai mică cu Sodoma (v. 46). Astfel, potrivit spuselor lui Dumnezeu, Ierusalimul devenise mai depravat decât oricare alţii (vv. 47-52). Dumnezeu a promis că va reface Sodoma şi Samaria, dar Ierusalimul va fi batjocorit de Edom şi de filisteni (vv. 53-58). Dumnezeu a declarat: „Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Îţi voi face întocmai cum ai făcut şi tu, care au nesocotit jurământul, rupând legământul!»” (v. 59). Însă Dumnezeu a promis să-şi aducă aminte de legământul pe care l-a încheiat cu Israel (v. 60). Dar, primind harul lui Dumnezeu, ea avea să-i fie ruşine de purtarea ei (vv. 61-63). 123

Parabola celor doi vulturi şi a viţei de vie Ezechiel 17:1-24. A treia parabolă ce descrie judecata lui Dumnezeu asupra Israelului a descris situaţia din Israel din timpul în care domnea Zedechia (circa 592-591 î.Cr.). Dumnezeu a descris un mare vultur care a tăiat vârful unui cedru şi l-a dus într-o ţară îndepărtată, unde a prosperat, având apă din belşug (vv. 1-5). A devenit o viţă de vie întinsă (v. 6). Dumnezeu a descris apoi un alt vultur, care a atras viţa să-şi trimită rădăcinile şi ramurile către al doilea vultur. Dumnezeu a spus că viţa aceea nu va propăşi. În chip de explicare a parabolei, Dumnezeu a comparat primul vultur cu Babilon, care a cucerit Ierusalimul în 605 î.Cr., ducându-i pe mulţi din liderii şi locuitorii săi în exil, în anul 597 î.Cr. După aceasta, Zedechia a fost numit peste Israelul, care rămăsese în ţară. Al doilea vultur a descris momeala cu care Egipt la ademenit pe Zedechia să se răscoale împotriva lui Nebucadneţar, bazându-se, în schimb, pe oştirile Egiptului (vv. 9-15). Ieremia îl prevenise pe Zedechia că acţiunea respectivă va avea drept rezultat o nenorocire, dacă se răscula împotriva Babilonului (Ier. 38:17-28). Când Zedechia a încercat să scape, a fost prins de babilonieni, fiind forţat să vadă cum fiii lui alături de nobilii din ţară au fost ucişi. Apoi babilonienii i-au scos ochii lui Zedechia şi l-a dus la Babilon (Ier. 52:10-11). Aceasta s-a petrecut întocmai cu cuvântul Domnului dat lui Ezechiel (Eze. 17:11-21). După căderea lui Zedechia din anul 586 î.Cr., ca împlinire a profeţiei lui Ieremia, Dumnezeu a declarat în Ezechiel că El Însuşi va lua un răsad din vârful cedrului, îl va sădi pe munţii lui Israel, iar acesta va creşte şi va propăşi (vv. 22-24). Ezechiel, care fusese dus în robie prin anul 597 î.Cr., a consemnat profeţia sa, ce a fost împlinită prin căderea Ierusalimului în anul 586 î.Cr. Tot mereu, în cărţile Isaia, Ieremia şi Ezechiel a fost ilustrată împlinirea literală a profeţiei. Judecata celor care păcătuiesc Ezechiel 18:1-32. Dumnezeu a pus întrebarea despre modul de interpretare al proverbului: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sterpezit dinţii” (vv. 1-2). Ideea principală a acestei profeţii pare să fie aceasta: Copiii lui Israel pretindeau că pedeapsa lor era din pricina păcatelor părinţilor lor, iar nu ale lor proprii. În semn de contrazicere, Dumnezeu a declarat: „Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel. Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (vv. 3-4). Proverbul pe care l-a repetat Dumnezeu a fost de asemenea citat şi de Ieremia (Ier. 31:29-30). În Cele Zece Porunci, principiul a fost ilustrat în aceea că pedeapsa se aplică uneori la a treia şi a patra generaţie (cf. Ex. 20:5; 34:6-7; Deu. 5:9). În cazul de faţă însă, Dumnezeu declara că El îi judeca pe copiii El Însuşi pentru păcătoşenia lor şi-i îndemna să se pocăiască, pentru a evita judecata Lui (Eze. 18:3-4). Dumnezeu a enumerat păcatele celor răi (vv. 5-9), declarând că dacă omul neprihănit nu va face aceste lucruri, va trăi (v. 9). Prin contrast, persoana rea care face acest lucruri nu va trăi (vv. 10-13), Dar dacă cineva era fiul unei persoane rele şi nu urma această persoană, Dumnezeu a declarat: „acela nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreşit” (v. 17). În cazul special al lui Israel cu care Dumnezeu Se ocupa la judecată, un fiu nu moştenea pă-

124

catele tatălui, nici neprihănirea tatălui, ci fiecare avea să fie judecat pe baza propriilor sale acţiuni (vv. 18-24). Dumnezeu Şi-a apărat acţiunile Sale ca fiind în contrast cu acuzaţia unor că El ar fi nedrept (vv. 25-29). Apelul final al Domnului pentru Israel era să se pocăiască (v. 30). Dumnezeu declară: „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu [pocăiţi-vă], şi veţi trăi” (v. 32). Asta s-a împlinit în captivitatea babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Un cântec de jale pentru prinţii lui Israel Ezechiel 19:1-14. Într-o manieră similară profeţiei şi ca împlinire fiind înfăţişat prin simboluri în capitolele anterioare, acest a fost un cântec de jale, cum se obişnuia să se cânte la înmormântări. În cazul de faţă, profetul a redat un cântec de jale pentru naţiunea Israel şi pentru Ierusalim. A fost înfăţişată o leoaică ce şi-a crescut un pui, care, deşi puternic, a fost prins şi dus în Egipt (vv. 1-4). Aceasta, după toate probabilităţile, s-a referit la Iehoahaz, care a fost dus în robie în Egipt (cf. 2 Regi 23:31-34; Ier. 22:11-12). Al doilea pui de leu se refera, probabil, la Zedechia, care a fost dus în robie la Babilon (Eze. 19:5-9; cf. 2 Regi 25:7). La data când a scris Ezechiel, referirea la Zedechia era încă o prezicere, ce s-a împlinit mai târziu, în anul 586 î.Cr. Israelul (Ierusalimul) a fost înfăţişat ca o viţă de vie, rodnică datorită apei din belşug, ce avea ramuri puternice (Eze. 19:10-11). Dar viţa „a fost smulsă cu mânie şi aruncată la pământ; vântul de răsărit i-a uscat roada; mlădiţele ei cele puternice au fost rupte, s-au uscat, şi le-a mâncat focul” (v. 12). După asta a fost înfăţişată ca fiind sădită în pustiu, iar ramurile sale mistuite de foc (vv. 13-14). Trebuie remarcat că deşi profeţia a fost dată sub formă simbolică, s-a referit la profeţie sau la istorie, după caz. Răzvrătirea din trecut a Israelului Ezechiel 20:1-29. Când bătrânii Israelului au venit să se intereseze despre ţară, Dumnezeu l-a instruit pe Ezechiel să le spună că mai întâi ei trebuiau să-şi revizuiască multele lor păcate. Dumnezeu a citat răzvrătirea lor din pustie, eşecul lor de a păzi Legile lui Dumnezeu (vv. 8-1) şi pângărirea de către ei a sabatului (vv. 12-13). Dar Dumnezeu a declarat că El dorea să-Şi împlinească promisiunea de a-i duce în Ţara Făgăduinţei (vv. 14-20). Deşi Dumnezeu nu a distrus Israelul în pustie, El a prezis că vor fi împrăştiaţi printre naţiuni din pricina păcatelor lor (vv. 21-26). Când au ajuns în Ţara Făgăduinţei, au folosit înălţimile pentru a aduce jertfe idolilor (vv. 27-29). Refacerea ce va urma după judecată Ezechiel 20:30-44. Dumnezeu a indicat că va veni vremea când El avea să-i judece, iar cei neprihăniţi vor intra în Ţara Făgăduinţei. Dar această restaurare nu se va aplica şi la bătrânii care au venit la Ezechiel (vv. 30-33). În profeţia următoare (vv. 33-38), este detailată promisiunea cuprinzătoare a lui Dumnezeu că va readuna Israelul, readucându-i pentru veci în ţara lor. Această profeţie nu s-a împlinit prin revenirea din robia babiloneană şi asiriană. Dumnezeu a declarat: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că Eu Însumi voi fi Îm-

125

părat peste voi, cu mână tare şi cu braţ întins, vărsându-Mi urgia. Vă voi scoate din mijlocul popoarelor şi vă voi strânge din ţările în care v-am risipit, cu mână tare şi cu braţ întins şi vărsându-Mi urgia. Vă voi aduce în pustia popoarelor şi acolo Mă voi judeca faţă în faţă cu voi. Cum M-am judecat cu părinţii voştri în pustia ţării Egiptului, aşa Mă voi judeca şi cu voi, zice Domnul Dumnezeu. Vă voi trece pe sub toiag şi vă voi pune sub mustrarea legământului. Voi deosebi dintre voi pe cei îndărătnici şi pe cei ce nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care sunt străini, dar nu vor merge iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul” (v. 33-38). Această profeţie importantă nu s-a împlinit niciodată în istoria Israelului, fiind legată de judecăţile de la a Doua Venire a lui Cristos. Atunci israeliţii care se vor mai afla în viaţă în lume vor fi readunaţi, dar numai aceia celor care fac parte din rămăşiţa credincioasă li se va permite să intre în ţară (v. 36-38). Scopul lui Dumnezeu de a aduce pe Israel, în cele din urmă, în Ţara Promisă, stabilindu-i pe veci acolo este unul din firele principale ale profeţiei, începând cu Geneza 12:7 şi continuând peste tot în Vechiul Testament. Dar acest pasaj este unic prin faptul că descrie în amănunt separarea netă a celor mântuiţi de cei nemântuiţi, de la începutul împărăţiei de o mie de ani şi al resădirii Israelului în străvechea lor ţară. După ce Israel va fi readunat, ei îşi vor aduce aminte de păcatele lor şi vor slăvi pe Domnul (vv. 40-44). Această strângere din nou a Israelului va fi în concondanţă cu Noul Legământ revelat în Ieremia 31:31-37. Profeţia împotriva sudului Ezechiel 20:45-49. Acum profeţia se îndreaptă împotriva Ierusalimului şi a Israelului, care sunt privite ca fiind aşezate în sud. Când au venit babilonienii, ei au venit din nord, atacând Israelul, ce se afla în sud. Sudul, numit aici Negev, este acum un deşert, dar este înfăţişat aici ca fiind o pădure mistuită de foc (vv. 45-47). fie că va fi un foc literal, fie că este vorba despre o profeţie simbolică a distrugerii Israelului. Dumnezeu a declarat: „Şi orice făptură va vedea că Eu, Domnul, l-am aprins şi nu se va stinge nicidecum!” (v. 48) Dar Ezechiel s-a plâns că oamenii vorbeau în parabole, pe care ei nu le înţelegeau (v. 49). Adevărul era însă că nu înţelegeau. Acest pasaj de judecată împotriva sudului era un fel de introducere la profeţiile de judecată din capitolul 21. Profeţia de judecată s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Babilonul, sabia judecăţii divine Ezechiel 21:1-27. Mai întâi, Dumnezeu a declarat că scosese o sabie împotriva lui Israel (vv. 1-7). Sabia a fost descrisă ca fiind ascuţită şi poleită, gata să ucidă (vv. 8-17). Ezechiel a fost informat că Dumnezeu avea să călăuzească în mod supranatural Babilonul către Ierusalim, dându-le un semn ca să meargă în direcţia aceea (vv. 18-23). Dumnezeu l-a informat pe regele căruia i se adresează cuvântul: „Şi tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme!” (v. 25) în sensul că trebuie să-şi scoată coroana, deoarece liderii Israelului vor fi umiliţi, iar cei umiliţi vor fi preamăriţi. Aceasta s-a împlinit în robia babiloneană (2 Cron. 36:11-15). Profeţia împotriva lui Amon Ezechiel 21:28-32. Următoarea profeţie a fost împotriva lui Amon, din pricina insul-

126

telor adresate de ei (vv. 28-29). Dumnezeu Îşi va revărsa mânia asupra lor, iar ei vor aţâţa focul (vv. 31-32). Amoniţii sunt menţionaţi din nou la Ezechiel 25:1-10, dar nu au mai fost amintiţi în Scriptură după secolul al şaselea î.Cr. În prezent n-a mai rămas nimic din civilizaţia amoniţilor, decât ruinele arheologice, nimeni din ziua de azi neidentificându-se ca amonit. Păcatele nenumărate ale Ierusalimului Ezechiel 22:1-31. Ierusalimul şi locuitorii săi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu în mai toate felurile posibile. Astfel, s-au făcut vinovaţi de vărsare de sânge (v. 1-4). S-au închinat la idoli (v. 4). Din pricina numeroaselor lor păcate, ei deveniseră „de ocară printre neamuri şi de batjocură printre toate ţările” (v. 4). Prinţii lor vărsaseră sânge, se purtaseră cu dispreţ împotriva tatălui şi mamei lor şi-i asupriseră pe cei orfani şi pe văduve” (v. 7). Spurcaseră Sabatele şi dispreţuiseră lucrurile sfinte (v. 8). Se făcuseră vinovaţi de vorbire de rău, închinându-se la altarele străine şi comiţând multe fapte murdare (v. 9). Se făcuseră vinovaţi de multe păcate sexuale (vv. 10-11). Acceptaseră mită şi luaseră camătă, îmbogăţindu-se prin perceperea de dobândă excesivă şi prin extorcare (v. 12). Ca urmare a păcatelor lor nenumărate, Dumnezeu a prezis că vor fi împrăştiaţi printre naţiuni (v. 15). Dumnezeu a comparat cazul lui Israel cu zgura, materialul rămas după rafinarea cuprului, cositorului, fierului şi plumbului. El a declarat: „fiul omului, casa lui Israel a ajuns pentru Mine ca nişte zgură; toţi sunt aramă, cositor, fier, plumb, în cuptorul de topit; au ajuns nişte zgură de argint” (v. 18). Dumnezeu a prezis că îi va aduna la Ierusalim cum adună oamenii metalele şi le pun într-un furnal ca să le topească (vv. 19-20). „Cum se topeşte argintul în topitoare, aşa veţi fi topiţi voi în mijlocul lui. Şi veţi şti că Eu Domnul, Mi-am vărsat mânia peste voi” (v. 22). Seceta lor fusese declarată o zi de mânie, deoarece stăpânii lor s-au purtat cu răutate, ca un leu care urlă. Au furat comori şi lucruri scumpe şi au făcut multe văduve (v. 25). Preoţii de asemenea au încălcat Legea şi au profanat lucrurile sfinte (v. 26). Ei nu au făcut distincţie între lucrurile curate şi cele necurate şi n-au respectat Sabatul (v. 26). Slujbaşii săi au fost descrişi ca nişte lupi care ucid pe oameni (v. 27). Profeţii lor au fost acuzaţi că şiau spoit faptele (v. 28). Extorcarea, jaful şi asuprirea îi caracterizează pe locuitorii ţării (v. 29). Când Dumnezeu a căutat un om care să stea la spărtură ca să împiedice Israelul să fie distrus, n-a găsit niciunul (vv. 30-31). Cuvântul lui Dumnezeu descrie limpede aceste păcate ca fiind interzise cu desăvârşire de către Lege (cf. Lev. 18:7-20; 20:10-21; Deu. 22:22-24, 30; 27:22). Puţine au rămas păcatele pe care nu le-au comis israeliţii! Ierusalimul a fost condamnat în cadrul robiei babiloniene (2 Cron. 36:11-15). Cele două surori păcătoase Ezechiel 23:1-48. Ezechiel a primit o descoperire specială cu privire la două femei. Descrise ca fiice ale aceleiaşi mame, ele au devenit prostituate. Cea mai mare s-a numit Ohola, iar sora ei Oholiba (vv. 1-4). Ohola reprezenta Samaria, iar Oholiba reprezenta Ierusalimul. Ohola a fost descrisă drept o prostituată, în căutare de amanţi asirieni. Prostituţia ei

127

a început în Egipt (vv. 5-8). În cele din urmă, asirienii au despuiat-o şi au ucis-o cu sabia (vv. 9-10). Oholiba, care reprezenta Ierusalimul, a fost chiar mai rea. Ea nu numai că umbla după amanţi asirieni, ci a căutat amanţi printre babilonieni (vv. 14-21). Domnul a promis că Haldeii pe care-i căuta să-i tocmească ea au venit împotriva Ierusalimului să-l nimicească (vv. 22-24). Ei aveau să-i mutileze nasul şi urechile, luându-i fiii şi fiicele (v. 25) şi despuind-o de hainele ei scumpe şi de bijuteriile ei (v. 26). Judecând-o, Dumnezeu „va pune astfel capăt nelegiuirilor sale şi curviilor sale din ţara Egiptului” (v. 27). Dumnezeu a prezis că o va preda pe mâna vrăjmaşilor ei (vv. 28-31). Într-o formă poetică, Dumnezeu a declarat că Oholiba „va bea cupa sorei tale, o cupă mare şi adâncă” (v. 32). Ei vor auzi despre consecinţele păcatelor lor (v. 35). Judecata lui Dumnezeu va pune capăt multor păcate flagrante şi va demonstra că Dumnezeu este suveran (vv. 48-49). Aceste judecăţi s-au împlinit în captivitatea asiriană şi în cea babiloneană. Semnul cazanului Ezechiel 24:1-27. Lui Ezechiel i s-a poruncit să noteze data, căci la data aceea regele Babilonului avea să înceapă asediul Ierusalimului (vv. 1-2). Această dată a fost anul al nouălea al regelui Iehoiachin. Luna a zecea, a zecea zi se poate calcula ca fiind 15 ianuarie anul 588 î.Cr. Această dată semnificativă a fost menţionată şi an alt loc în Scripturi (2 Regi 25:1; Ier. 39:1; 52:4). Cetatea nu a fost cucerită imediat şi nu a fost distrusă decât în anul 586 î.Cr. Lui Ezechiel i s-a spus să însceneze o altă parabolă. A fost îndrumat să ia un caz şi să pună bucăţile cele mai bune de carne (Eze. 24:3-5). În versetele următoare, cetatea Ierusalim a fost comparată cu un cazan. Ceea ce se găsea în ea avea să fie scos afară bucată cu bucată (v. 6). Cazanul avea să fiarbă şi apoi avea să fie golit (vv. 9-10). Lui Ezechiel i s-a spus apoi să pună foc sub cazan până ce se topesc impurităţile (v. 11). Dar focul nu a îndepărtat rugina (v. 12). Dumnezeu a declarat că această rugină este un simbol al curviei lor (v. 13). Deşi Dumnezeu a încercat să curăţească impurităţile, ele nu vor fi curăţite până când se va exprima mânia Sa (v. 13). Dumnezeu a declarat că nu va da dovadă de milă, ci că vor fi judecaţi după păcatele lor (v. 14). În sprijinul acestui semn, Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că nevasta sa va muri. El nu avea voie s-o jelească nici să facă lucrurile obişnuite, asociate cu jelirea morţilor (vv. 1517). Potrivit cu această prezicere, soţia lui a murit până seara. Când Ezechiel nu a urmat obiceiul binestabilit al jelirii pentru morţi, el a declarat Israelului prin aceasta că mesajul său era de la Dumnezeu, El urmând să profaneze templul. fiii şi fiicele sale aveau să fie ucişi. Nici de data aceasta nu avea voie să jelească. Ezechiel a fost un semn pentru Israel despre ce avea să se întâmple (v. 24). Lui Ezechiel i s-a spus că atunci când avea să se întâmple acest eveniment, iar Ierusalimul avea să fie distrus, el va primi vestea şi atunci Dumnezeu îi va vorbi (2 Cro. 36:11-15),

128

PROFEŢIILE DESPRE JUDECĂŢILE ASUPRA NAŢIUNILOR DIN EZECHIEL

Profeţia împotriva lui Amon Ezechiel 25:1-7. Secţiunea aceasta începe cu prezicerea judecăţii care va veni asupra Neamurilor. Ca în profeţia precedentă împotriva lui Amon, aici este consemnat un al cuvânt. Lui Ezechiel i s-a poruncit să profeţească împotriva lui Amon (vv. 1-2). Deoarece Amon s-a bucurat când a fost distrus templul, iar poporul Israel a fost dus în robie, Dumnezeu îi va da şi pe ei „poporului din răsărit ca o posesiune” (v. 4). Referinţa la „poporul din răsărit” este, după câte se pare, la triburile nomadice care locuiau la est de Amon. Unii cred că aceasta e o referinţă la Nebucadneţar şi la oştirea sa (cf. 21:31). Distrugerea acestui popor străvechi a condus la dispariţia lor din istorie. Pentru profeţii anterioare asupra lui Amon, vezi Ieremia 9:25-26; 25:21; 49:1-6; Ezechiel 21:28-32. Profeţia împotriva lui Moab Ezechiel 25:8-11. Moabiţii au fost duşmanii dintotdeauna ai Israelului, începând cu timpul când s-au opus lui Moise să-i conducă pe copiii lui Israel afară din Ţara Făgăduinţei (Num 22–24). În vremea Judecătorilor, Eglon, regele Moabului, l-a asuprit pe Israel. Apoi îi găsim pe moabiţi opunându-i-se lui Saul, dar David ulterior i-a cucerit pe moabiţi, ei continuându-şi existenţa sub puterea lui Israel până la moartea lui Solomon. Moabiţii atacaseră şi Iuda în timpul domniei lui Iehosafat. Dumnezeu a prezis că avea să vină judecata peste Moab din pricina dispreţului lor pentru Israel. Ca amoniţii, ei aveau să fie cuceriţi de „oamenii din est ca o posesiune” (v. 10). Asta a fost împlinit de babilonieni, care au atacat Moabul. Profeţia împotriva Edomului Ezechiel 25:12-14. Conflictul Israelului cu Edomul merge îndărăt în vremea Exodului din Egipt, când au stat în calea copiilor lui Israel. Saul s-a luptat cu ei (1 Sam 14:47), iar David i-a făcut să se supună domniei sale (2 Sam. 8:13-14). Dar după ce şi-a câştigat libertatea de Israel, Edom a devenit supus Babilonului după înfrângerea Egiptului de către Nebucadneţar din anul 605 î.Cr. Păcatul ei a constat în faptul că s-a răzbunat împotriva casei lui Iuda. Ea va fi pedepsită pentru împotrivirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Israel. Edom a fost amintit ca supus judecăţii lui Dumnezeu în alte Scripturi (Isa. 11:14; 63:1; Ier. 9:26; 49:7-22; Ioel 3;19; Mal. 1:4-5). Aceasta s-a împlinit probabil prin atacul lansat de babilonieni. Profeţia împotriva Filistiei Ezechiel 25:15-17. Conflictul Israelului cu filistenii are şi el o istorie îndelungată. Aici Îl găsim pe Dumnezeu rostind judecata asupra ei. Din vremea Exodului filistenii s-au opus Israelului şi au încercat să controleze teritoriul său în timpul Judecătorilor. În cele din urmă, David a cucerit-o, ea rămânând sub controlul Israelului până la moartea lui Solomon. Lupta dintre Filistia şi împărăţia divizată a fost, în fine, rezolvată când Babilon a stabilit controlul asupra ei. Întrucât Filistia acţionase cu maliţiozitate împotriva Israelului, Dumnezeu a judecat-o pentru încercarea de a distruge Israelul, şi în special Iuda. Ca multe alte naţiuni străvechi, Filistia a dispărut în perioada dinainte de Cristos, fiind amalgamată cu alte popoare.

129

Profeţia împotriva Tirului Ezechiel 26:1-21. Profeţia împotriva Tirului ocupă trei capitole lungi în cartea Ezechiel. Tir a fost judecat pentru că s-a bucurat de nimicirea Iudei, crezând că aceasta va spori cifra lor de afaceri (vv. 1-2). Dumnezeu a prezis că Tirul avea să fie distrus, iar molozul cetăţii ei va fi ras de pe stâncă. Pe latura dinspre ocean a Tirului, unde cândva avea un comerţ înfloritor, vor fi plase de prins peşte (vv. 4-6). Profeţia aceasta a fost dată „în anul al unsprezecelea, în prima zi a lunii” (v. 1), în timp ce Ierusalimul era în pericol iminent de a se prăbuşi sau de a fi cucerit de Babilon. În aceste vremuri tulburi, Dumnezeu i-a vorbit lui Ezechiel cu privire la Tir. Dumnezeu a pronunţat judecată asupra ei pentru că Tir se bucurase de căderea Iudei (v. 2). Dumnezeu a prezis că Tirul însuşi va fi distrus, zidurile ei dărâmate şi „voi răzui şi ţărâna, şi o voi face o stâncă goală” (vv. 3-4). În locul unde altă dată înflorea comerţul, pe ţărmul mării pescarii îşi vor întinde plasele de pescuit. „Cetăţile din ţinutul lui vor fi trecute prin sabie” (v. 6), Tirul nemaifiind rezidit. În ciuda faptului că Tirul s-a bucurat de căderea Ierusalimului, ea însăşi va experimenta devastarea armatelor babiloniene, iar mai târziu invazia oştirilor lui Alexandru cel Mare. În 332 î.Cr., armatele lui Alexandru au distrus oraşul şi au ras rămăşiţele în mare, pentru a face un dig de legătură cu insula-fortăreaţă. Terenul gol stă mărturie astăzi a împlinirii literale a acestei profeţii. În urma acestui atac, Tir nu şi-a mai recâştigat puterea. Alte detalii cu privire la profeţia distrugerii totale a Tirului sunt consemnate în restul capitolului (vv. 15-21). Ezechiel 27:1-36. Spre deosebire de Ierusalim, care a fost rezidit de multe ori, Tir nu avea să supravieţuiască, iar bogata sa tradiţie comercială avea să înceteze. Printre clienţii săi se număra Libanul (v. 5), Egiptul (v. 7), Elişa (un alt nume vechi pentru Cipru) (v. 7), Persia, Lidia şi Cebalul, o altă denumire străveche a lui Byblos (vv. 8-10), Grecia, Tubal şi Meşec (v. 13), Rodos, Togarma şi Aram (vv. 14-16), Iuda, Israel şi Damasc (vv. 17-18), Grecia şi Arabia (vv. 19-24) şi mulţi alţii. Vasele sale erau renumite pentru mărfurile sale scumpe (vv. 25-27). Distrugerea ei avea să cauzeze tristeţe printre cei ce făceau comerţ cu ea (vv. 27-36). Dumnezeu a declarat că ea va ajunge la un sfârşit groaznic, încetându-şi existenţa (v. 36). Profeţia împotriva regelui Tirului Ezechiel 28:1-19. Dumnezeu a rostit judecată asupra „voevodului Tirului” (vv. 1-2) din pricina mândriei sale şi pentru că s-a pretins a fi Dumnezeu (v. 2). Dumnezeu a pus întrebarea: „Eşti tu mai înţelept decât Daniel?” (v. 3). Este a treia oară când Ezechiel face referire la Daniel (cf. 14:14, 20), care în acest timp era un dregător proeminent la Babilon. Ca omul cel mai important sub conducerea regelui Nebucadneţar, el era cunoscut pentru înţelepciunea lui şi priceperea sa în administrarea treburilor vastului imperiu. Întrebarea presupune că Daniel, care nu avea pretenţia de a avea o înţelepciune, decât de la Dumnezeu, era, în fapt, mai înţelept decât conducătorul Tirului, care se pretindea că este Dumnezeu. Conducătorul Tirului adunase aur şi argint, precum şi alte lucruri ce ţineau de bogăţii (28:4-5), dar Dumnezeu avea să aducă „împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoa-

130

re dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea” (v. 7). El avea să moară o moarte violentă, iar Dumnezeu l-a provocat să mai spună că este Dumnezeu în prezenţa călăilor săi (vv. 8-10). În secţiunea precedentă a acestui capitol dregătorul Tirului nu s-a numit un rege, întrucât Ezechiel foloseşte foarte rar cuvântul rege. În versetele care urmează însă, a fost adresat un mesaj regelui Tirului (vv. 11-12), Interpreţii diferă în înţelegerea acestui pasaj, întrucât se pare că trece mult peste atributele dregătorului Tirului. Unii cred că se referă la dumnezeul său, dar descrierea dată nu are legătură cu un zeu păgân şi oricum Ezechiel n-ar fi recunoscut o atare pretenţie. Conform pasajului, el a fost declarat a fi „modelul de perfecţiune, plin de înţelepciune şi desăvârşit ca frumuseţe. Tu erai în Eden, grădina lui Dumnezeu” (vv. 12-13). Dregătorul acesta al Tirului a fost descris ca având toate pietrele scumpe fixate în aur (v. 13). Apoi se face referirea la „ziua în care ai fost creat” (v. 13). Aici pasajul pare să transceandă tot ce ar putea avea corespondenţă cu dregătorul Tirului sau cu zeităţile sale păgâne. În versetul 14, Dumnezeu declară: „Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (vv. 14-15). Datorită acestei descrieri neobişnuite a regelui Tirului, începând cu părinţii bisericii şi până în perioada modernă, unii interpreţi ai Scripturii conchid că aceasta e o referire la Satan, iar nu la un om. Asta ar fi în măsură să explice că a fost creat (v. 13) şi era „un heruvim ocrotitor” (v. 14), ceea ce se subînţelege că i se permitea să fie în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu. Mai mult, în versetul 15 se spune că era fără prihană în căile sale din ziua în care a fost creat (v. 15). Dar această stare de sfinţenie s-a pierdut, când „s-a găsit nelegiuirea în tine” (v. 15). Deşi Biblia nu ne dă multe informaţii specifice cu privire la originea Satanei, teologii au susţinut de secole că Satan a fost iniţial creat ca un înger sfânt şi că a căzut din acea poziţie cu mult înainte de a fi creat omul. Unii stabilesc o conexiune între acest pasaj şi cel de la Isaia 14:12-15, ca o altă referire la căderea Satanei dintr-o stare de sfinţenie într-una de păcat. Aceste referiri la originea Satanei şi la originea actualei sale condiţii păcătoase se armonizează cu ceea ce ne învaţă Biblia despre Satan. Aici este descris ca adevărata forţă din spatele dregătorului Tirului şi, de fapt, regele peste dregătorul Tirului. În continuare faptul că este descris ca alungat de pe muntele lui Dumnezeu şi un heruvim ocrotitor, care a fost expulzat datorită mândriei sale (vv. 16-17) de asemenea pare să treacă dincolo de orice ar fi experimentat dregătorul Tirului (vv. 18-19), sau s-ar putea interpreta ca având o dublă referire la ambii: şi la dregătorul Tirului, şi la Satan. Judecarea Sidonului Ezechiel 28:20-24. Situat la vreo 32 de kilometri nord de Tir, Sidonul a fost un oraş cu o îndelungată istorie. Sidon a fost un fiu al lui Canaan, iar ulterior s-a înfiinţat o cetate în numele său (Gen. 10:15, 19). Istoria Sidonului a continuat până în vremea lui Cristos şi pentru sute de ani după aceea, acum fiind oraşul modern Saida. Din pricina faptului că Sidon era duşmanul tradiţional al Israelului, Dumnezeu a promis că îi va aplica o pedeapsă,

131

iar sângele va curge pe străzile sale. Atunci va cunoaşte că Dumnezeu este Domnul (Eze. 28:21-23). După căderea ei, Israel va elimina Sidonul şi „nu va mai fi pentru casa lui Israel un spin care înţeapă, un mărăcine aducător de dureri, printre toţi cei ce-l înconjoară şi-l dispreţuiesc. Şi vor şti astfel că Eu sunt Domnul, Dumnezeu” (v. 24). Ezechiel 28:25-26. După această profeţie împotriva Sidonului, Dumnezeu a promis din nou că El va readuna pe porul Său Israel (v. 25) şi că ei vor locui în siguranţă în propria lor ţară (vv. 25-26). Asta se va împlini în Mileniu (Ier. 23:5-8). Profeţia împotriva Egiptului Ezechiel 29:1-21. Naţiunea Egipt a fost obiectul multor profeţii în Vechiul Testament. În Ezechiel 29 Dumnezeu S-a declarat pe Sine împotriva lui Faraon şi a descris distrugerea ţării (vv. 1-6). Egiptul, prima dată menţionat în Geneza 12:10, este subiectul a sute de profeţii pe tot cuprinsul Vechiului Testament, iar în Noul Testament se face aluzie la el de multe ori. Egiptul a fost ţara în care Israel a crescut de la stadiul de familie la cel de naţiune, în care Cristos Şi-a petrecut primii ani din viaţa pământească, unde s-a născut Moise şi din care copiii lui Israel au pornit spre Ţara Promisă. În vremea profeţiei lui Ezechiel, Hofra era Faraonul Egiptului, domnind din 589 până în 570 î.Cr. O parte din problema lui Zedechia a fost că a depins de Egipt ca să-l apere de Babilon, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală fatală. Egiptul a fost declarat „o trestie pentru casa lui Israel” (Eze. 29:6). fiind o plantă slabă, nu putea să susţină greutatea, cum a aflat Israel când s-a bizuit pe Egipt (v. 7). Dumnezeu a declarat că va face din Egipt „o pustietate şi un pustiu” (v. 9), care va omorî pe oamenii şi animalele ei (v. 8). Dumnezeu a prezis că vor veni patruzeci de ani de pustiire asupra Egiptului (vv. 1012). Unii interpretează cei patruzeci de ani ca o imagine simbolică a încercării. Deşi istoria nu consemnează să fi avut loc vreo deportare a egiptenilor la Babilon, Nebucadneţar a cucerit totuşi Egiptul (cf. Ier. 43:8-13; 46:1-25; Eze. 29:17-21), şi era normal ca babilonienii să ia robi dintre egipteni. Dar când perşii au înfrânt Babilonul, robilor egipteni li s-a permis să se întoarcă acasă, aşa cum Israel a fost lăsat să revină la Ierusalim. Au trecut patruzeci şi trei de ani între cucerirea de către Nebucadneţar a Egiptului şi căderea Babilonului în mâna perşilor, încât perioada respectivă se poate numi aproximativ patruzeci de ani. În acest pasaj nu avem motive să ne aşteptăm la o împlinire viitoare a textului. În orice caz, Dumnezeu a promis reîntoarcerea egiptenilor în ţara lor străveche din locurile unde fuseseră împrăştiaţi, în mare urmând modelul revenirii Israelului în ţara lor (vv. 13-14). Cu deosebirea însă că Egiptul nu se va mai ridica la statutul de mare naţiune (vv. 15-16). Domnul i-a spus lui Ezechiel că va da Egiptul în mâna lui Nebucadneţar, acesta ducându-i comorile ca plată pentru distrugerea Tirului, unde nu avusese nicio răsplată (vv. 17-20). Referinţa la un corn (v. 21) este, probabil, un indiciu simbolic al faptului că Israel va avea din nou autoritate şi putere în ziua când va fi readusă în ţara sa, probabil împlinită prin întoarcerea din Babilon. Un cântec de jale pentru Egipt Ezechiel 30:1-26. O descriere poetică a prăbuşirii Egiptului este consemnată în capi-

132

tolul 30 din Ezechiel. Ziua nimicirii sale avea să fie un timp de judecată, când nu numai Egiptul, dar şi naţiunile celelalte aveau să cadă lovite de sabie (v. 5). Naţiunile menţionate erau aliaţi ai Egiptului şi când a căzut Egiptul, au căzut şi ele. Prin Cuş se înţelege partea din sud a Egiptului şi ceea ce este astăzi nordul Etiopiei (Est. 1:1; Ier. 46:9). Put corespundea teritoriului de astăzi a statului modern al Libiei (Isa. 66:19; Ier. 46:9; Eze. 27:10). Lidia era parte din coasta de vest a Asiei Mici (cf. v. 10). În mod normal Arabia desemna peninsula mare, cuprinsă între Marea Roşie şi Golful Persic. Referirea la „poporul ţării legământului” s-a putea să se adreseze Israelului, care a fugit în Egipt ca să scape de Nebucadneţar. Iar trimiterea „de la Migdal la Aswan” (30:6) desemnează Egiptul de la nord până la sud. Oraşele lor aveau să fie ruinate, iar clădirile lor arse (v. 8). Distrugerea Egiptului a fost pusă în legătură cu invazia lui Nebucadneţar (v. 10). În cursul distrugerii Egiptului, Dumnezeu avea să distrugă şi idolii şi chipurile Egiptului (v. 13). Memphis era una din metropolele Egiptului, iniţial capitala sa. Pathros se referă probabil la Egiptul superior. Nimicirea va fi până în Egiptul superior (v. 14). Ţoanu [Zoan în engleză, n.tr.] era un oraş din delta Nilului (cf. Ps. 78:12, 43; Isa. 19:11, 13). Teba, un alt oraş proeminent al Egiptului, era situat la câteva sute de milo sud de Cairo, zonă cuprinzând Karnakul şi Luxorul, astăzi vizitate frecvent de turişti. Unele din cetăţile acestea au fost nimicite de Asirieni când au cotropit Egiptul în anul 663 î.Cr. Acestea au fost, probabil, rezidite între timp, până când Babilonul a invadat Egiptul. Heliopolis era zona din Egipt la sud de delta fluviului Nil. Bubastis, menţionat doar de Ezechiel în Scriptură, a fost o perioadă de timp capitala Egiptului, ocupând zona de nod-est a oraşului Cairo. Tahpanes se afla în partea de răsărit a Egiptului, în apropiere de actuala zonă a Canalului Suez, fiind locul unde se află unul din palatele Egiptului. Ieremia prezice nimicirea lui (Ier. 2:16; cf. 43:7-8). Ca urmare a distrugerii sale, Egiptul avea să ştie că Dumnezeul Israelului este adevăratul Dumnezeu (Eze. 30:19). În versetele de încheiere ale capitolului 30 din Ezechiel, Dumnezeu ca declarat că avea să frângă ambele braţe ale lui Faraon, întărind braţele Babilonului (vv. 20-25). Când Nebucadneţar a cucerit Egiptul, el avea să-i împrîştie pe egipteni printre celelalte ţări. Asta îi va face să ştie că Domnul este Dumnezeu (v. 26). Nimicirea viitoare a Egiptului şi a aliatelor sale Ezechiel 31:1-18. În Ezechiel 31, profeţia despre distrugerea Asiriei a ilustrat distrugerea Egiptului. Naţiunea Asiriei, care a fost distrusă deodată după înfrângerea ei de către babilonieni din anul 612 î.Cr., a fost comparată cu tăierea unui cedru falnic (vv. 1-9). Dumnezeu distrusese Asiria dând-o pe mâna „naţiunilor celor mai fără milă” (v. 12). A fost descris ca un eveniment care le-a făcut pe multe naţiuni şi chiar lumea naturală să jelească (vv. 15-17). Ce s-a întâmplat Asiriei avea să i se întâmple şi Egiptului. Naţiunea care avea să distrugă Egiptul şi aliatele sale a fost Babilonul, condus de Nebucadneţar. Anterior asirienii distruseseră câteva din oaraşele principale ale Egiptului în anul 663 î.Cr. (Naum 3:8-10). Distrugerea Egiptului ce a urmat distrugerea de către Asiria a avut loc, probabil, în anul 571 î.Cr., când armatele Babilonului au invadat Egiptul. Extensiva distrugere a Egiptului a fost indicată prin menţionarea acestor oraşe răspândite peste tot în Egipt. Nu numai ţara şi cetăţile sale erau distruse, ci şi armatele sale,

133

numite aici „toate hoardele sale” (Eze. 31:18). Ezechiel se referă de multe ori la hoardele Neamurilor, în acest caz fiind Egiptul (cf. lsa. 29:5, 7-8; Eze. 30:10, 15; 31:2, 18; 32:12, 16, 18, 20, 24-26, 31-32; 38:7. 13; 39:11). Pierderea a mii de soldaţi era un fapt obişnuit în războaiele din vremea aceea. Cântec de jale pentru Faraon Ezechiel 32:1-32. În acest capitol este consemnat lungul cântec de jale pentru Faraon (vv. 1-16). Captivii auziseră despre căderea Ierusalimului din anul 586 î.Cr., iar această profeţie a fost datată cu un an mai târziu. Profeţind distrugerea Egiptului, acest cântec de jale consemnase certitudinea acestei distrugeri din viitor. Anterior, Ezechiel consemnase plângeri similare cu un cântec de jale funerar pentru Iuda (Eze. 19), pentru Tir (26:17-18; 27) şi pentru regele Tirului (28:12-19). Cântecul de jale a fost împărţit de expresia: „Iată ce spune Domnul Suveran” (32:3, 11). În versetul 2 este dată o afirmaţie preliminară. Egiptul a fost asemuit cu un leu şi cu un monstru (v. 2). Leul avea să fie prins într-o plasă (v. 3), expus la atacurile păsărilor cerului şi al fiarelor pământului (v. 4). Ţara avea să fie înecată în sânge (v. 6). Chiar şi cerurile aveau să-şi diminueze lumina soarelui şi a lunii, iar stele aveau să se întunece (vv. 7-8). Locuitorii lumii aveau să fie consternaţi la vederea distrugerii Egiptului (vv. 9-10). Profeţia se referă concret la „sabia Babilonului” (v. 11). Oştenii egipteni şi cei pe care i-au tocmit ei aveau să fie nimiciţi (v. 12). Vitele aveau să fie omorâte (v. 13), iar Egiptul avea să fie pustiit (v. 16). Când erau ucişi aveau să se culce la un loc cu cei netăiaţi împrejur (vv. 19, 21). Este o referire la o moarte dizgraţioasă de omorâre cu sabia. Ucişii Egiptului aveau să se alăture ucişilor Asiriei în Şeol (vv. 22-23). Se mai aflau şi alte naţiuni în Şeol, cum era şi Elamul (v. 24). Erau un popor ce s-au aşezat la răsărit de Babilon, fiind ulterior asimilaţi de imperiul Persan. Ei fost cuceriţi atât de Asiria, cât şi de Nebucadneţar (Ier. 49:34-39). Gândul de a muri la un loc cu cei netăiaţi împrejur – reprezentând o moarte dizgraţioasă – a fost menţionat de mai multe ori în acest pasaj (Eze. 32:19, 21, 24-30). În Hades se mai află Meşec şi Tubal (v. 26), referinduse probabil la un popor ce locuia iniţial într-o zonă din nordul actualei Turciei. Ulterior îi găsim implicaţi în profeţia din Ezechiel 38–39. Pe lângă toate popoarele menţionate, Faraon avea să fie şi el în Şeol, cum aveau să fie şi sidonieni, desemnaţi ca „toţi prinţii nordului” (v. 30), aflaţi, probabil, la nord de Egipt. Profeţia se încheie cu Faraon şi armata sa aflaţi de asemenea acolo, ucişi de sabie. Asta s-a împlinit în anii 663 şi 571 î.Cr.

PROFEŢII DESPRE BINECUVÂNTĂRILE VIITOARE ASUPRA ISRAELULUI ÎN CARTEA EZECHIEL

În capitolele precedente din Ezechiel, profeţiile au fost axate asupra Israelului, relevând judecăţile viitoare datorate păcatelor ei. Aceste profeţii s-au împlinit, deoarece Ierusalimul căzuse în mâna babilonienilor, fiind distrus. Datorită împlinirii literale a acestor profeţii, ele au avut darul de a da crezare profeţiilor încă neîmplinite. În Ezechiel 25–32 au fost pronunţate judecăţi asupra naţiunilor din jurul Israelului.

134

Multe din acestea urmează încă să se împlinească. Începând cu Ezechiel 33, profetul a prezis binecuvântări viitoare asupra Israelului, unele din ele urmând să se împlinească relativ curând, iar altele urmând să aibă loc în viitorul îndepărtat, cu ocazia restaurării Israelului de la sfârşitul Marii Strâmtorări. Împuternicirea lui Ezechiel ca străjer Ezechiel 33:1-20. Ezechiel a fost avertizat să transmită mesajul de judecată Israelului, întocmai cum ar vesti un străjer apropierea duşmanului (vv. 1-6). Astfel, Ezechiel a fost împuternicit să-i prevină pe cei răi despre judecata ce se apropia. În caz contrar, el va fi făcut răspunzător. Dumnezeu l-a instruit pe Ezechiel să-i spună lui Israel că Dumnezeu nu-Şi găseşte plăcerea în a-i judeca. Ceea ce doreşte El de la ei este să se lase de căile lor rele. Dumnezeu îl va onora pe cel rău care se întoarce de la răutatea lui şi-l va judeca pe cel neprihănit care se întoarce de la neprihănirea lui spre păcat. De fapt, Dumnezeu oferă iertare tuturor celor care vin la El cu pocăinţă sinceră (vv. 13-16). Dacă Israel dă vina pe Dumnezeu, spunând că nu e drept, va fi judecat pentru păcatul ei (vv. 17-20). Asta s-a împlinit în timpul vieţii lui Ezechiel. Vestea despre căderea Ierusalimului Ezechiel 33:21-22. La câteva luni după căderea Ierusalimului din anul 586 î.Cr., Ezechiel a primit vestea despre căderea cetăţii (v. 21). După aceasta, Domnul, care-l ţinuse pe Ezechiel oarecum tăcut, „Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine dimineaţa. Gura îmi era deschisă şi nu mai eram mut” (v. 22). Este rostită judecata împotriva celor care rămân în ţară Ezechiel 33:23-33. Cei care rămâneau în ţară au asemuit stăpânirea ţării cu stăpânirea de către Avraam a ţării când a venit din Ur al Haldeilor (Gen. 11:31; 12:1-5). Dumnezeu a înştiinţat pe cei care rămâneau în ţară că situaţia lor nu era aceeaşi cu cea a lui Avram, deoarece Avram era un om neprihănit, în vreme ce ei călcare Legea, închinându-se la idoli, mâncând carne cu sânge şi comiţând acte de imoralitate (Eze. 33:23-26). Dumnezeu i-a avertizat pe cei rămaşi în ţară că vor pieri, ucişi de sabie, de animalele sălbatice, de ciumă, experimentând judecata Domnului (vv. 27-29). Dumnezeu le-a făcut o evaluare a slujbei lui Ezechiel pentru ei, arătând că poporul a auzit ce avea El de spus, dar ei nu puneau în practică ce au auzit (vv. 30-33; Iacov 1:2225). Asta s-a împlinit după căderea Ierusalimului. Contrast stabilit între păstorii necredincioşi ai Israelului şi viitorul ei Păstor Adevărat Ezechiel 34:1-10. Israel fusese dus în rătăcire de profeţii mincinoşi, care nu-i păsa de ea, ci „le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime” (v. 4). Nimeni nu se obosea să caute oile rătăcite (v. 6). Dumnezeu a declarat că avea să-i tragă la răspundere pe păstori pentru eşecul lor de a îngriji de oile Israelului (vv. 7-10). Asta s-a împlinit în robia babiloneană. Dumnezeu a promis că-i va scăpa în cadrul viitoarei ei restaurări (v. 10). Ezechiel 34:11-16. Dumnezeu afirmă că El Însuşi avea să-Şi caute şi să-Şi scape oile de unde fuseseră împrăştiate (vv. 11-12). Dumnezeu a promis: „Le voi scoate dintre popoare,

135

le voi strânge din felurite ţări şi le voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor şi în toate locurile locuite ale ţării” (v. 13). Această prezicere despre readunarea Israelului din toată lumea rămâne încă neîmplinită, urmând să se împlinească la venirea viitoare din Mileniu, când va începe împărăţia de o mie de ani. În mod deosebit Dumnezeu va avea grijă de cei care sunt slabi ori răniţi, ducându-i la păşuni mănoase şi păstorindu-le cu dreptate (vv. 14-16). Asta se va împlini în Mileniu (Ier. 23:5-8). Ezechiel 34:17-31. Dumnezeu a făgăduit că va acorda o grijă specială de cei care sunt slabi, de cei care au fost călcaţi în picioare de oile mai tari. El va fi un judecător „între oile grase şi oile slabe” (v. 20). Central planului de refacere a Israelului de către Dumnezeu va fi învierea lui David, ca adevăratul păstor, care va sluji ca prinţ sub domnia lui Cristos, ca Rege al regilor şi Domn al domnilor (vv. 23-24). Aceasta plasează împlinirea acestei profeţii la a Doua Venire a lui Cristos, când vor fi înviaţi sfinţii din Vechiul Testament (Daniel 12:1-3). Dumnezeu a mai promis că acesta va fi un timp de pace, când animalele sălbatice nu le vor mai face niciun rău, când vor avea parte de ploi abundente care să ude pământul, iar pomii vor fi plini de roadă (Eze. 34:25-27). Dumnezeu a mai promis să-i ţină în siguranţă, nemaipermitând naţiunilor să-i jefuiască, şi a făgăduit că-i va feri de foamete (vv. 28-29). Ca urmare a lucrării lui Dumnezeu de restaurare a Israelului „vor şti astfel că Eu, Domnul, Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, iar Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu” (vv. 30-31). Aceasta se va împlini în Mia de ani (Ier. 23:5-8). Profeţia împotriva Edomului Ezechiel 35:1-15. Profeţia împotriva Muntelui Seir a prezis distrugerea edomiţilor, descendenţii lui Esau, care trăiau în acele locuri. Deşi Ezechiel prezisese anterior nimicirea edomiţilor (25:12-14), profeţia aceasta se pare că reprezintă toate naţiunile care s-au opus Israelului, ce vor fi judecate în viitor. Edomiţii par să fi participat împreună cu babilonienii la nimicirea Ierusalimului, luând parte la cruzimea manifestată faţă de cei din Ierusalim. Îndelungata istorie a animozităţilor manifestate de urmaşii lui Esau împotriva lui Israel face obiectul multor profeţii în Biblie, nu doar al celor menţionate de Ezechiel (Isa. 34:5-8; 63:1-4; Ier. 49:17; Plângeri 4:21; Amos 1:11, 12; Obad. 8, 10). Deşi edomiţii au jubilat să vadă nimicirea Ierusalimului, şi ei vor fi pustiiţi (Eze. 35:19). Dumnezeu avea să umple munţii, precum şi văile şi ravinele cu morţi (v. 8). Oraşele lor vor fi nimicite, nemaifiind niciodată locuite (v. 9). Edom s-a bucurat de căderea atât a Israelului (cele zece seminţii), cât şi a lui Iuda (cele două seminţii), care dusese la nimicirea Ierusalimului în anul 586 î.Cr. (v. 10). Credea Edomul atunci că va putea lua în stăpânire toate cele douăsprezece seminţii ale Israelului. Dar, în loc să se întâmple asta, Dumnezeu îi va pustii pe edomiţi (vv. 11-15). În fapt, Edomul a dăinuit încă patru veacuri, înainte de a dispare treptat din istorie. La timpul stabilit de Dumnezeu, profeţiile s-au împlinit ad literram.

136

Restaurarea viitoare a Israelului înapoi în ţara sa Ezechiel 35:1-7. Aşa după cum Edomul şi alte popoare l-au hăituit pe Israel, i-au distrus oraşele şi l-au prădat, tot aşa Dumnezeu a promis că va distruge naţiunile, inclusiv Edomul, care i-au făcut lui Israel toate acestea (vv. 1-7). Ezechiel 36:8-36. Dar Israelului Dumnezeu i-a dat minunata promisiune a restaurării sale. Ea va fi refăcută ca un pom care produce ramuri şi fructe (v. 8). Dumnezeu va spori numărul casei lui Israel şi oraşele sale vor fi din nou locuite, iar ruinele sale vor fi rezidite (v. 10). Ba chiar şi animalele vor fi din belşug, iar ţara va deveni plină de roade (v. 11). Dumnezeu nu numai promite că copiii lui Israel vor umbla de-a lungul şi de-a latul străvechii lor ţări, stăpânind-o, ci „Voi face să umble pe voi oameni şi anume poporul Meu Israel; ei te vor stăpâni; şi tu vei fi moştenirea lor şi nu-i vei mai nimici” (v. 12), o referinţă la faptul că Israel va fi pe veci stabilit în ţara sa, când va avea loc restabilirea lor finală (Amos 9:15). Dumnezeu declară că niciodată nu vor mai fi Copiii lui Israel distruşi şi nu vor mai suferi reproşurile naţiunilor (Eze. 36:13-15). Dar Dumnezeu le-a reamintit Copiilor lui Israel de răutatea lor şi de faptul că Israel va fi judecat şi împrăştiat printre naţiuni pentru că păcătuise împotriva lui Dumnezeu (vv. 16-18). Dumnezeu a declarat că Israelul va fi risipit printre neamuri, cum spune la Ezechiel 36:19: „şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele” (v. 19). Dumnezeu nu avea s-o restabilească pentru că merita aceasta, ci din pricina dorinţei Sale de a arăta neprihănirea şi sfinţenia Sa (vv. 22-23). În restabilirea sa, Dumnezeu avea s-o cureţe şi să-i dăruiască Duhul Sfânt, „Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (vv. 24-27). Duhul Sfânt va locui în ei în ziua aceea, în contrast cu dispensaţia mozaică, când numai puţini era plini de Duhul Sfânt. În ziua aceea, când israeliţii vor locui în Ţara Promisă, ea va aparţine lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va fi Dumnezeul ei (v. 28). Domnul îi va înmulţi grânele şi nu va mai fi foamete (vv. 29-30). Când Dumnezeu o va face să prospere, în acea zi a restabilirii ei, ea se va gândi înapoi la răutatea ei şi va cunoaşte că Dumnezeu i-a arătat harul Său. Ţara a fost descrisă ca fiind reaşezată, rezidită, nemaifiind pustie, ci asemenea Grădinii Eden (vv. 33-35). Asta va fi o mărturie pentru naţiuni că Dumnezeu a refăcut Israelul (v. 36). Dar cel mai important va fi faptul că Israel va cunoaşte că Domnul este Dumnezeul ei şi că El a restabilit-o. Acest întreg capitol necesită o împărăţie de o mie de ani după a Doua Venire a lui Cristos, pentru ca să se poată împlini complet şi literal (Ier. 23:5-8). După cum profeţiile de judecată s-au împlinit ad litteram, în legătură cu Israel şi cu naţiunile, tot aşa restabilirea ei viitoare se va împlini literalmente, naţiunea Israel experimentând harul minunat al lui Dumnezeu.

137

Valea oaselor uscate: restabilirea Israelului Ezechiel 37:1-10. Ezechiel a primit o vedenie a unei văi pline de oase uscate. Domnul pune întrebarea: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” (v. 3) Ezechiel a fost precaut în răspunsul dat Domnului, lăsând să se înţeleagă că El ştia acest lucru (v. 3). Ezechiel a fost îndrumat să profeţească că aceste oase uscate aveau să învie şi să fie acoperite de carne, iar la urmă aveau să primească suflarea de viaţă, în multe feluri asemenea lui Adam (Gen. 2:7). Apoi Dumnezeu i-a vorbit lui Ezechiel: „Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!”»” Eze. 37:9). Ezechiel a ascultat de Domnul şi a profeţit de „a intrat duhul în ei şi au înviat şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (v. 10). Ezechiel 37:11-14. După ce i-a dat vedenia, Domnul i-a tălmăceşte acum. În cadrul tălmăcirii, Ezechiel a fost informat că oasele reprezentau poporul Israel, Starea lor deznădăjduită, uscată ilustra deznădejdea Israelului de a mai fi vreodată refăcut. Ca răspuns la aceasta, Dumnezeu a promis că o va aduce înapoi din moarte în ţara Israel. Dumnezeu avea să pună Duhul Său cel Sfânt în ea, ea aşezându-se în ţara ei. Domnul a spus: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: «Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!» De aceea, proroceşte şi spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut”, zice Domnul»” (vv. 11-14). În interpretarea de astăzi mulţi afirmă că Israel nu va mai fi niciodată restaurat. Ei împărtăşesc astfel deznădejdea de care era cuprins Israel în acea perioadă de împrăştiere prin toate ţările, mulţi dintre ei fiind în Asiria şi în Babilon. Contrazicând această stare deznădăjduită, Dumnezeu a promis că va restaura Israelul şi în termenii cei mai puternici a indicat că El avea să-i dea viaţă nouă, ea fiind refăcută ca naţiune, şi că Duhul Sfânt va locui în ea, în timp ce se va restabili în propria sa ţară, în siguranţă. Prezicerea că ea avea să fie înviată din mormânt este parţial simbolică, întrucât naţiunea pare să fie moartă, ea urmând să fie readusă la viaţă. Dar trebuie considerată şi literal, deoarece, conform textului de la Daniel 12:1-3, la sfârşitul Marii Strâmtorări, când Cristos Se va întoarce la a Doua Sa Venire, va avea loc o înviere a sfinţilor Vechiului Testament. Israel va fi atât din punct de vedere figurat, cât şi literal, refăcut, dăruindu-i-se o viaţă nouă. Cei care au murit salvaţi vor fi înviaţi, pentru a împărtăşi împărăţia de o mie de ani ca sfinţi înviaţi. Făgăduinţa că Duhul Sfânt va fi în ea depăşeşte experienţa din cadrul Legii, când Duhul Sfânt era cu ea, dar nu neapărat în ea (Ioan 14:17). Începând cu Ziua Rusaliilor (Fapte 2), toţi oamenii salvaţi cu adevărat au avut pe Duhul Sfânt locuind în ei, o situaţie care va continua până la Răpirea bisericii. Deşi nu există o revelaţie clară cu privire la ce se va întâmpla între Răpire şi a Doua Venire a lui Cristos, textul acesta precum şi alte Scripturi

138

precizează limpede că Duhul Sfânt va locui înăuntrul sfinţilor din împărăţia de a mie de ani (Eze. 37:14; Ier. 31:33). Profeţia celor două bucăţi de lemn Ezechiel 37:15-17. Lui Ezechiel i s-a poruncit: „Fiul omului, ia o bucată de lemn şi scrie pe ea: «Pentru Iuda şi pentru copiii lui Israel, care sunt tovarăşii lui» Ia apoi o altă bucată de lemn şi scrie pe ea: «Pentru Iosif, lemnul lui Efraim, şi pentru toată casa lui Israel, care este tovarăşa lui». După aceea, împreună-le una cu alta, într-o singură bucată, aşa încât să fie una în mâna ta” (vv. 15-17). Situaţia avută în vedere aici este ca a împărăţiei divizate. După moartea lui Solomon, cele zece seminţii, ducându-se după Ieroboam, au devenit împărăţia Israel, dar cele două seminţii rămase la Ierusalim, Iuda şi Beniamin, au devenit împărăţia Iuda. Cele zece seminţii au fost duse în robie de către Asiria, în anul 722 î.Cr., iar celelalte două seminţii au fost duse în robie la Babilon între 605 şi 586 î.Cr. Situaţia divizării acestor două împărăţii se va sfârşi, şi cum a prezis profeţia aceasta şi altele, cele două împărăţii vor deveni o singură naţiune (cf. Ier. 3:18; 23:5-6; 30:3; Osea 1:11; Amos 9:11). Nu s-a înregistrat încă nicio împlinire în istorie, iar readunarea Israelului va avea loc în Mileniu. Ezechiel 37:18-23. Apoi Ezechiel a fost instruit să răspundă la întrebările celor care întrebau cu privire la cele două bucăţi de lemn şi să le spună: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată că voi lua toiagul de lemn al lui Iosif, care este în mâna lui Efraim, şi al seminţiilor lui Israel care-i sunt tovarăşe, le voi uni cu toiagul lui Iuda şi voi face un singur lemn, aşa că vor fi una în mâna Mea»” (v. 19). Dumnezeu a interpretat în continuare, spunând: „Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor. Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel; toţi vor avea un singur împărat şi nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii” (vv. 21-22). Dumnezeu a promis că-l va păzi pe Israel de a se pângări, cum s-a întâmplat în trecut, declarând: „Nici nu se vor mai spurca, prin idolii lor, cu urâciunile lor şi cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit şi-i voi curăţi; ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor” (v. 23). Asta se va împlini în împărăţia de o mie de ani. Ezechiel 37:24-25. Cum s-a prezis la 34:23-24, şi aici a fost dată profeţia: „Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini. Vor locui iarăşi în ţara pe care am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea, ei, copiii lor şi copiii copiilor lor, pe vecie, iar Robul Meu David va fi voievodul lor în veci” (37:24-25). Deşi unii au încercat să ia această profeţie într-un sens mai puţin decât cel literal, afirmaţia limpede că David, care este în prezent mort şi al cărui trup se află în mormânt la Ierusalim (Fapte 2:29), va fi înviat. Asta va avea loc la a Doua Venire a lui Cristos (Dan. 12:1-3), arătând clar că refacerea Israelului va avea loc după cea de-a Doua Venire, iar nu înainte de aceasta. Asta a necesitat ca Cristos să vină înainte de Mileniu sau ca împlinire a promisiunilor premileniste. Promisiunea că David va fi prinţul ei [„voevodul” la Cornilescu] trebuie interpretată ca împlinindu-se în domnia de 1.000 de ani [a lui Cristos]. De

139

fapt, „pe veci” este o traducere a expresiei „în veacurile”, care poate fi interpretată ca în veci sau până începe eternitatea. Ezechiel 37:26-28. După cum a afirmat Ieremia, Dumnezeu prezice aici încheierea unui legământ de pace cu Israelul, care va fi un legământ veşnic (v. 26). Deşi vestit în Vechiul Testament, el va înlocui legământul mozaic şi va cunoaşte împlinirea principală pentru Israel la a Doua Venire a lui Cristos, când Israel va fi restaurat din punct de vedere naţional şi spiritual. Învăţaţii au fost încurcaţi de sensul exact al Noului Legământ, vestit anterior de către Ieremia (Ier. 31:31-34). Probabil cea mai simplă explicaţie este că prin moartea pe cruce Dumnezeu a făcut posibil un legământ al harului pentru cei ce aveau să se încreadă în Domnul. Acest legământ al harului a fost temelia pentru mântuirea fiecărui individ, din vremea lui Adam până când ultima persoană va fi mântuită. A fost cu preeminenţă ilustrat în epoca actuală, când Dumnezeu salvează biserica prin har, iar Cina Domnului comemorează Noul Legământ. Noul Legământ, aşa cum este aplicat aici cu precădere la Israel, are un înţeles profetic, care a fost arătat ca fiind împlinit în pacea, neprihănirea şi restaurarea ce vor caracteriza împărăţia de o mie de ani. În vremea când se va împlini acest legământ, numărul israeliţilor din ţară va creşte considerabil, mai cu seamă în timpul împărăţiei milenare. O profeţie preliminară că Dumnezeu va asigura un sanctuar (Eze. 37:28) s-a referit la un templu milenar, care va fi descris mai târziu în capitolele 40 la 48 din cartea Ezechiel. Dumnezeu a promis că va fi cu Israel şi va locui în mijlocul ei, în împărăţia de a mie de ani (v. 27). Lucrul acesta va fi de asemenea adevărat şi în noul pământ, în veşnicie. Refacerea Israelului va fi un semn pentru lume, pentru ca naţiunile să ştie că va fi realizată de Domnul sfânt, care este capabil să curăţească Israelul şi să-l sfinţească. Profeţia împotriva lui Gog Ezechiel 38:1–39:24. Inclusă în secţiunea care se ocupă cu binecuvântarea Israelului este descrierea izbăvirii lui Israel de invadatorii din nord, în Ezechiel 38–39, conduşi de Gog. Profeţia împotriva lui Gog este una din cele mai dramatice preziceri a lui Ezechiel. Multe detalii ale profeţiei nu sunt total clare, dar linia principală a profeţiei nu este greu de înţeles. Pasajul prezice o invazie a Israelului de către o armată mare, ce va ataca Israelul din nord. Pentru a înţelege profeţia aceasta, va fi necesar să facem o privire retrospectivă a sfârşitului veacului. Pasajul acesta se înscrie în prezicerile despre marele conflict mondial ce va caracteriza anii imediaţi dinainte celei de-a Doua Veniri a lui Cristos. Deşi între interpreţii Bibliei au existat deosebiri de păreri cu privire la care timp se înscrie aceasta în tabloul profetic, este plauzibil că va avea loc prezicerea despre împlinirea Imperiului Roman, confederaţia de zece naţiuni. Aceasta va fi tratată în profeţiile din cartea Daniel 2 şi 7. Un lider politic se va ridica la conducerea celor zece naţiuni, făcând din Marea Mediterană un lac roman, cum era în timpurile nou-testamentale. El a fost numit la 9:26 drept „dregătorul care va veni”. Acest conducător va fi asociat cu poporul care a distrus 140

Ierusalimul în anul 70 după Cristos, adică poporul roman şi, prin urmare, va împlini rolul de lider roman aflat la cârma acestei confederaţii de zece naţiuni în vremurile din urmă . Acest conducător va figura în primele trei etape majore al împlinirii profetice, ce va culmina cu a Doua Venire a lui Cristos. Ridicarea sa şi formarea confederaţiei de zece naţiuni vor fixa cadrul pentru ceea ce va urma. A doua fază a acestei lupte, cu o durată de trei ani şi jumătate, a fost descrisă de Ezechiel în aceste două capitole. Deşi interpretarea diferă de la interpret la interpret, s-ar putea ca acesta să fie premergătorul şi evenimentul major care va conduce la guvernul mondial prezis pentru ultimii trei ani şi jumătate, conducând la a Doua Venire. Întrucât bătălia descrisă aici va fi un dezastru pentru ţările invadatoare, s-ar putea să ducă la o schimbare a structurii politice, în aşa măsură, încât să facă posibil ca liderul roman al celor zece naţiuni să devină dictatorul mondial. A treia fază a perioadei ce se va încheia cu cea de-a Doua Venire a lui Cristos va fi faza acestui imperiu mondial, ce va cuprinde toate naţiunile lumii (Dan. 7:23; Apo. 13:7-8). Cea de-a treia fază, sfârşinduse cu Venirea a Doua a lui Cristos, va fi un timp de Mare Strâmtorare. Marea Strâmtorarea consemnează în acelaşi timp un alt război mondial de proporţii nemaiîntâlnite (Dan. 11:40-45; Apo. 16:12-16), care va avea loc chiar înainte de Venirea a Doua a lui Cristos. Trebuie să facem distincţie între războiul descris în Ezechiel 38–39, care nu este un conflict mondial, ci un război între un grup select de naţiuni ce vor ataca Israelul, [şi războiul de la Armaghdeon]. În răstimpul scurs de la al doilea război mondial, Rusia s-a ridicat la statutul de mare putere militară al lumii actuale. Într-o mai mare măsură decât până acum, Rusia a devenit o naţiune proeminentă, mai cu seamă în ce priveşte influenţa sa asupra Orientului Mijlociu. Posibilitatea ca Rusia să atace Israelul este o preocupare majoră a Statelor Unite şi a altor naţiuni. În contextul în care Rusia şi China Roşie constituie un bloc politic major, chestiunea unui viitor război între Rusia şi Israel a devenit o posibilitate. Cuvântul „Rusia” nu apare niciodată în Scriptură, dar descrierea acestui război stabileşte o legătură între aceste două importante capitole din Ezechiel şi viitorul deznodământ al Rusia, ca putere mondială. Dacă studiem cu atenţie Ezechiel 38–39, vom constata că va avea loc o invadare a ţării Israel de către armatele Rusiei şi ale altor cinci naţiuni. Deşi se face uneori confuzie cu bătălia de la Armaghedon, care va fi un conflict mondial ce va avea loc înainte de a Doua Venire a lui Cristos, acest război se va deosebi, atât în ce priveşte obiectivele sale, caracterul său, cât şi deznodământul său. Potrivit Scripturii, invadatorii vor fi complet nimiciţi, ceea ce va avea, fără îndoială, un efect asupra luptei dintre forţele mondiale, în care Rusia este în prezent un factor major. Întrucât această profeţie a fost scrisă cu 2.500 de ani în urmă, se pune întrebarea dacă aceasta s-a împlinit deja în trecut. Dar o cercetare a istoriei ne arată că nu a avut loc încă o asemenea bătălie sau rezultat al ei. Prin urmare, cum se ilustrează în nenumărate alte pasaje din Scriptură, profeţiile care nu s-au împlinit încă sunt subiectul împlinirii viitoare, în aceeaşi manieră literală ca profeţiile împlinite deja în trecut. Aşadar, deşi s-ar putea să lase unele întrebări fără răspuns, 141

studiul acestor două capitole asigură un segment important al profeţiei în ce priveşte perioada de la sfârşitul timpului, ce va conduce la a Doua Venire a lui Cristos. Punctul de vedere adoptat aici plasează acest război în prima jumătate a ultimilor şapte ani, probabil către încheierea sa. Au fost exprimate şi alte puncte de vedere ce trebuie comparate cu această interpretare. Câţiva au adoptat teoria că războiul acesta trebuie să aibă loc înainte de Răpire. Dar situaţia descrisă aici nu se petrece decât după Răpire. Scena prezintă o situaţie de pace, ceea ce se explică prin faptul că s-a decretat un acord de pace de şapte ani de către conducătorul confederaţiei de zece naţiuni. Aceasta poate avea loc numai după ce reţinerea prezenţei Duhului Sfânt a fost luată la Răpire (cf. 2 Tes. 2:6-8). Ba mai mult, dacă ar fi aşa, aceasta ar contrazice doctrina iminenţei Răpirii. Conform altei păreri, se combină războiul cu Rusia cu bătălia de la Armaghedon (Apo. 16:13-16). Dar războiul avându-l în centru pe Armaghedon cuprinde toate naţiunile lumii. În schimb, războiul rus este alcătuit în principal din Rusia împreună cu şase ţări aliate. Lupta de la Armaghedon acoperă toate Ţara Sfântă, dar războiul cu Rusia se poartă pe munţii din nordul Israelului. Armaghedonul este punctul culminant al Marii Strâmtorări, un timp de persecuţie pentru Israel, pe când, Ezechiel 38 îl descrie pe Israel în pace şi prosperitate. Din aceste motive, Ezechiel 38–39 nu se potriveşte cu Armaghedon. Unii au sugerat că războiul va avea loc la începutul Mileniului. Acesta va fi un timp de pace care va urma celei de-a Doua Veniri. Numai că toţi cei nemântuiţi sunt executaţi în cadrul judecăţilor de la a Doua Venire a lui Cristos, şi credincioşii în Cristos nu vor putea tolera un război împotriva lui Israel şi a Ierusalimului. Potrivit unei alte sugestii, războiul cu Rusia va avea loc la sfârşitul Mileniului. Faptul că Gog şi Magog sunt menţionaţi amândoi în Ezechiel 38:1, 6 şi în Apocalipsa 20:7 le spune unora că între acestea există o legătură. Dar Gog este un lider uman, iar Magog este un popor în Ezechiel 38, însă sensul lor nu este definit la Apocalipsa 20. Şi în alte privinţe scena diferă. În Ezechiel viaţa continua după război, fiind necesare luni întregi pentru a-i îngropa pe cei morţi. În schimb, războiul din Apocalipsa 20 este urmat imediat de distrugerea pământului şi de crearea unui nou cer şi a unui nou pământ. Războiul din Apocalipsa 20 priveşte Ierusalimul. Dar războiul din Ezechiel nu atinge Ierusalimul. Scenele sunt total diferite. Ezechiel 38:1-6. La începutul acestei mari profeţii, sunt menţionate şase naţiuni, cea mai importantă din ele fiind numită Gog (v. 2), indentificată ca dregătorul Magogului. El a mai fost descris ca „prinţul principal al Meşecului şi Tubalului” (v. 2). Liderul descris drept Gog se pare că va conduce o forţă din ţara Magog (v. 2). Magog a fost menţionat la Geneza 10:2 drept unul din fiii lui Iafet, fapt ce se repetă la 1 Cronici 1:5. Pe lângă cele două referinţe din Ezechiel 38–39 (38:2; 39:6), Magog mai este menţionat la Apocalipsa 20:8, unde pare să se refere la o situaţie total diferită. Cea mai plauzibilă explicaţie este că Gog este conducătorul, iar Magog este poporul. Descriindu-l pe Gog drept „prinţul principal al Meşecului şi Tubalului”, versiunea American Standard Version traduce această expresie drept „the prince of Rosh” (prinţul lui Roş), pe care unii o pun în legătură cu consoanele de bază ale termenului modern „Rusia”. Ei erau un popor străvechi situat la nord de Israel (Ezechiel 27:13; 32:26).

142

Tubal (38:2) a fost menţionat tot ca fiu al lui Iafet (Gen. 10:2; 1 Cron. 1:5). Deşi iniţial ocupau spaţiul din sudul Ţării Sfinte, în cele din urmă s-au mutat în nord, fiind identificaţi cu tribul străvechi al sciţilor, care odată ocupau Asia Mică. Gândul cheie al acestor semne de identificare este confirmarea că invadatorii vor veni din nordul Israelului. Prezicerea Îl înfăţişează pe Dumnezeu punând cârlige în maxilarele lui Gog şi conducându-l pe el şi armata lui de la nord împotriva Israelului (Eze. 38:4). Persia (v. 5) a fost uşor identificată ca fiind înrudită cu Iranul din epoca modernă, căreia îi va fi uşor să furnizeze o armată, atacând Israelul din nord, deşi în realitate se află la est de Israel. Identitatea lui Cuş (v. 5) este necunoscută, dar a fost menţionată adesea ca regiunea de la est a Egiptului şi în vestul Mării Roşii. Asta ar necesita să ocolească, probabil pe mare, pentru a se alătura armatei din nord care va ataca Israelul. Identitatea lui Put (v. 5) este de asemenea nesigură, deşi unii au plasat-o imediat în sudul lui Cuş, din Africa. Gomer (v. 6) a fost de obicei asociat cu străvechii cimerieni, dintre care unii au fost situaţi în Asia Mică, iar alţii în Europa de Est. Bet Togarma (v. 6) a fost identificat cu Armenia, situată la nord de Israel. Deşi nu toate naţiunile sunt situate la nord de Israel, nu e prea greu să înţelegem participarea lor la marea invazie din nord condusă de Rusia. Orice naţiune care atacă Israelul face aşa nesocotindu-L pe Dumnezeul Bibliei. Or, aceasta se potriveşte fondului politic al Rusiei, a cărui conducere este, în mare, ateistă. Unii scot în evidenţă şi faptul că Meşec are o oarecare asemănare cu numele modern al Moscovei, în ce priveşte structura sa consonantică, iar Tubal este similar cu una din provinciile moderne ale Rusiei: Tobolsk. Când se asamblează toate aceste fapte, indică faptul că din punct de vedere lingvistic, geografic şi teologic, identitatea naţiunilor invadatoare este suficient de clară pentru ca să le identifice ca o mare forţă ce vine din nord. Probabil cea mai concludentă explicaţie este faptul că invadatorii, în special Gomer şi Magog (vv. 2-3), invadează ţara din „nordul îndepărtat” (vv. 6, 15; 39:2). Singura naţiune pentru care „nordul îndepărtat” s-ar potrivi, ar fi Rusia, care, desigur, se află imediat la nord de Ierusalim. Deşi unii se străduiesc să pună la îndoială identificarea respectivă, întrucât Rusia se întinde mai mult de şase mii de mile la est şi la vest, orice referire la o naţiune din nordul îndepărtat al Israelului ar trebui să fie Rusia, din pricina faptelor geografice implicate. Încă din 38:4 profeţia a relevat că armata va veni călare pe cai, înarmată până în dinţi (v. 4). Călăreţii sunt înarmaţi cu scuturi şi săbii şi căşti (vv. 4-5) şi cu arme adiţionale, inclusiv arcuri cu săgeţi şi lăncile şi suliţele (39:9). Multe speculaţii s-au făcut pe seama faptului că acestea sunt arme străvechi, din vremea lui Ezechiel, nedescriind tehnica de luptă modernă. Unii privesc aceste arme ca fiind tipice sau reprezentând corespondentul armelor moderne. Alţii încearcă să explice aceste arme de pe baza faptului că sunt rapid şi imediat confecţionate şi s-ar putea folosi când alte arme au fost supuse dezarmării. Răspunsul final pentru a explica armele nu se cunoaş-

143

te. Dar faptul că sunt călare pe cai nu este deloc ciudat, întrucât Rusia are astăzi trupe de cavalerie ca parte din operaţiunile sale militare. Ezechiel 38:7-9. Armata aceasta a fost descrisă ca o mare hoardă, ce va invada ţara ce s-a refăcut de pe urma pustiirii sale anterioare (vv. 7-8). Poporul a fost descris ca „ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii” (v. 8). Ei sunt în continuare descrişi ca venind dintre naţiuni şi trăind în siguranţă (v. 8). Prin urmare, nimeni nu se aştepta la atac, fiind impus asupra unui popor care nu erau pregătiţi militar pentru autoapărare. Invadatorii au fost descrişi ca atât de numeroşi încât arătau ca un nor negru (v. 9). Ezechiel 38:10-13. Invadatorii au spus: „Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi!” (v. 11). Este descrierea unei scene moderne, în care zidurile nu mai sunt necesare pentru a proteja o localitate, confimând astfel ideea că este un atac neaşteptat, mişelesc. Locuitorii Israelului sunt descrişi ca „oameni liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi” (v. 11). Locuitorii Israelului sunt descrişi ca trăind „pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi locuieşte în mijlocul pământului” (v. 12). Seba, Dedanul şi negustorii Tarşişului întreabă dacă ei au venit să prade (v. 13). Seba se referă probabil la Regina din Seba, care venise să-l vadă pe Solomon (1 Regi 10:1-13; 2 Cron. 9:1-12). Era situată în sud-vestul Arabiei, fiind menţionată de Isaia (21:13), Ieremia (Ier. 25:23; 49:8) şi Ezechiel (25:13; 27:15, 20; 38:13) şi probabil e o referinţă la un trib ce s-a încuscrit cu poporul cuşiţilor. Tarşiş avea probabil legătură cu o zonă de unde se scotea petrol, deşi unii îl identifică ca aflându-se în sudul Arabiei, unde se prelucra minereul. Într-un cuvânt, aceştia sunt negustorii care erau binefamiliarizaţi cu bogăţia Israelului. Ezechiel 38:14-16. Ezechiel a fost instruit să profeţească că acest eveniment va avea lor negreşit. Israel a fost descris ca locuind în siguranţă (v. 14), iar siguranţa lor a fost menţionată şi în versetul 8 şi la 39:6. Din referinţa aceasta reiese clar că nu este descris Israelul de azi, care este o tabără înarmată, ce trăieşte cu frica vecinilor. Natura atacului a fost rezumată de Dumnezeu: „şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine sub ochii lor, Gog!” (38:15-16) Aceste versete rezumă ceea ce s-a spus anterior în cursul capitolului, că atacul va veni când Israel va trăi în siguranţă, că invadatorii vor veni din nordul îndepărtat, că vor veni călare pe cai, că vor fi numeroşi ca un nor şi că Dumnezeu îi va aduce împotriva poporului Israel, pentru ca prin nimicirea lor să-Şi arate sfinţenia şi puterea. Ezechiel 38:17-23. Dumnezeu le-a reamintit invadatorilor „despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei proorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile, că te voi aduce împotriva lor” (v. 17), Amănuntele concrete ale acestei profeţii nu fuseseră menţionate anterior, dar multe capitole din profeţi s-au ocupat de naţiunile din jurul Israelului, spunând că Dumnezeu va aduce judecată peste ei. Prin urmare, ceea ce urma să se descopere

144

acum era în armonie cu profeţiile anterioare ale lui Dumnezeu. Dumnezeu declară reacţia Sa la atacul împotriva Israelului: „În ziua aceea, însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, Mi se va sui în nări mânia aprinsă. O spun, în gelozia şi în focul mâniei Mele: În ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel” (v. 18-19). Faptul remarcabil în legătură cu această profeţie este că Scripturile nu revelează vreo armată care îi atacă pe invadatori. Mai degrabă, va fi un timp când Dumnezeu Însuşi printr-o serie de acţiuni supranaturale va distruge armata cotropitoare. Primul pas va fi un mare cutremur de pământ în ţara Israel. Efectul acestui cutremur va fi resimţit de către toate fiinţele lui Dumnezeu de pe pământ: „Peştii mării şi păsările cerului vor tremura de Mine şi fiarele câmpului şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ şi toţi oamenii care sunt pe faţa pământului; munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ” (v. 20). A doua mare judecată pe care Dumnezeu o va duce peste invadatori va fi faptul că vor lupta între ei: „Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său” (v. 21). Datorită perturbaţiilor aduse de cutremur şi a faptului că armatele vor fi formate din oameni de diferite naţionalităţi, este lesne să înţelegem cum datorită înţelegerii greşite oamenii vor începe să se lupte între ei înşişi, crezând că ceilalţi sunt inamicul. Următoarea formă de judecată va fi ciuma şi vărsările de sânge (v. 22). Pe lângă faptul că vor fi distruşi de sabie, ei vor experimenta ciuma, un mijloc pe care Dumnezeu l-a folosit adesea pentru a-i ataca pe duşmanii lui Israel (cf. Isa. 37:36). Următoarea judecată se referă la „o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el!” (Eze, 38:22). Inundaţiile provocate de torentele de ploaie evident vor împiedica armata invadatoare şi probabil vor provoca şi mai multă confuzie, explicând de ce se vor lupta între ei. Grindina fiind supranaturală va provoca probabil alte pierderi omeneşti. Sulful arzând ce va cădea asupra lor va fi un motiv să-şi reamintească cum nimicise odinioară Dumnezeu Sodoma şi Gomora. Natura acestor judecăţi le-a demonstrat tuturor că Dumnezeu va lupta cu armatele invadatoare şi-Şi va revărsa împotriva lor judecăţile. Acest lucru este scos în evidenţă de ultimul verset din capitolul 38: „Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor şi vor şti că Eu sunt Domnul” (v. 23). Ezechiel 39:1-6. Repetând anumite aspecte ale distrugerii lor, Dumnezeu notează din nou că invazia ţării a fost cauzată de Dumnezeu, care i-a adus în acest conflict: „Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănoaptei şi te voi aduce pe munţii lui Israel” (v. 2). Locaţia geografică a invaziei este precizată din nou: „nordul îndepărtat” (v. 2). Dumnezeu declară în continuare: „Îţi voi doborî arcul din mâna stângă şi voi face să-ţi cadă săgeţile din mâna dreaptă” (v. 3). Anterior el menţionase şi alte arme, dar în pasajul acesta pentru prima oară se pomeneşte de arcuri şi săgeţi, care erau arme tipice în vremea când trăia Ezechiel. Deşi arcurile şi săgeţile sunt, de obicei, caracterizate ca arme primitive, în fapt ele au jucat un rol major în istoria războaielor moderne, care de pildă în războiul din Vietnam. Întrucât o săgeată care zbura prin aer nu trăda locul din care a pornit săgea-

145

ta, era foarte adecvat pentru lupta în junglă. În final, nu se poate da un răspuns definitiv pentru motivul menţionării armelor primitive. Deşi deznodământul bătăliei a fost clar precizat, Scriptura nu oferă vreo explicaţie pentru descrierea armelor ca fiind primitive. Datorită diverselor judecăţi al lui Dumnezeu menţionate anterior, Dumnezeu a declarat că armata invadatoare va cădea zdrobită pe munţii Israelului (v. 4). Dumnezeu a afirmat: „toate oştile tale, şi popoarele care vor fi cu tine le voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce au aripi şi fiarelor câmpului. Vei cădea pe faţa câmpului, căci Eu am vorbit, zice Domnul Dumnezeu” (vv. 4-5). Din acest text, rezultă limpede că armata invadatoare va fi complet distrusă. În versiunea King James, Ezechiel 39:2 a fost tradus astfel: „Şi te voi întoarce înapoi şi voi lăsa doar a şasea parte din tine”. Traducerea aceasta este inexactă, din versiunea New International Version rezultând că întregul efectiv al forţelor invadatoare va fi distrus, cum rezultă din sintagma: „Toate trupele tale şi naţiunile care sunt cu tine” (v. 4). Pe lângă distrugerea armatei care va invada Israelul, Magogul va suferi şi o judecată de foc şi „cei care trăiesc în siguranţă în regiunile de coastă” (v. 6), indicând că o judecată specială se va abate şi asupra ţării de unde au venit trupele ruseşti. Ezechiel 39:7-8. Scopul distrugerii armatelor va fi să transmită mesajul către naţiuni că nu li se va mai îngădui să profaneze numele sfânt al Domnului (v. 7). Dumnezeu reafirmă certitudinea şi împlinirea literală a acestui eveniment, declarând: „Vine! Va avea negreşit loc” (v. 8). Ezechiel 39:9-10. Cadrul extins al distrugerii a fost indicat prin cantitatea de arme ce se va acumula de pe urma armatei invadatoare. Ele vor fi folosite drept combustibil, cuprinzând „pavezele şi scuturile, arcurile şi săgeţile, lăncile şi suliţele; şi şapte ani vor face focul cu ele. Nu vor lua lemne de pe câmp şi nu vor tăia lemne din păduri, ci vor face focul cu armele. Vor jefui pe cei ce i-au jefuit şi vor prăda pe cei ce i-au prădat, zice Domnul Dumnezeu” (vv. 9-10). Teoria după care aceste arme sunt doar figurate, nereprezentrând arme reale de lemn, a fost contrazisă prin faptul că vor fi folosite drept combustibil – exact aşa cum scrie Biblia. În plus, combustibilul va fi atât de mare încât israeliţilor le va fi de ajuns să facă focul timp de şapte ani. Cifra de şapte ani prezintă unele probleme, afectând locaţia acestui război în cadrul evenimentelor de la sfărşitul veacului, deoarece înfăţişează Israelul în pace şi siguranţă (38:8; 39:6). Arderea combustibilului nu este un eveniment profetic, ci doar o afirmaţie ce precizează cantitatea resturilor lăsat în urmă de trupele invadatoare. Mai mulţi interpreţi au plasat acest război în prima jumătate a ultimilor şapte ani, care vor culmina cu a Doua Venire a lui Cristos. Prima jumătate a celor şapte ani va fi o perioadă de pace din pricina legământului încheiat între Israel şi conducătorul Neamurilor (Dan. 9:27). Problema combustibilului care va dura şapte ani nu este însă o problemă reală din punct de vedere profetic, deoarece chiar după întoarcerea Domnului încă vor mai avea nevoie de combustibil pentru foc în mia de ani, timp în care viaţa va continua nestânjenită. Prin urmare, cifra de şapte ani nu trebuie considerată un obstacol în calea plasării războiului cam la mijlocul ultimilor şapte ani, cu posibilitatea ca să poată avea loc mai devreme în perioada

146

de şapte ani, justificând cifra aproximativă de şapte ani. Ezechiel 39:11-16. Miile de soldaţi omorâţi în cadrul războiului sunt descrişi ca necesitând şapte luni pentru ca să fie îngropaţi, curăţind astfel ţara. (11-13). După şapte luni încă se vor mai descoperi cadavre, iar profeţia relevă că unii vor fi angajaţi permanent ca să caute morţii şi să-i îngroape (vv. 14-16). Ezechiel 39:17-20. Imediat după această bătălie, înainte de a avea loc îngroparea cadavrelor, Dumnezeu va invita păsările şi animalele sălbatice să se ospăteze din aceste cadavre. Dumnezeu scoate în evidenţă că printre morţi se vor afla călăreţi, dintre care unii au fost oameni importanţi, de asemenea şi caii lor (vv. 17-20). Ezechiel 39:21-24. Judecata abătută asupra invadatorilor a avut drept scop etalarea puterii lui Dumnezeu (v. 21). Anterior Dumnezeu judecase poporul Israel din pricina necredincioşiei sale şi mulţi au murit (vv. 23-24). Refacerea Israelului Ezechiel 39:25-29. Dumnezeu vesteşte aici că refacerea Israelului a fost prezisă în multe alte pasaje din Vechiul Testament. Dumnezeu declară: „Acum voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov, voi avea milă de toată casa lui Israel şi voi fi gelos de Numele Meu cel sfânt. Atunci îşi vor uita ocara şi toate fărădelegile pe care le-au săvârşit împotriva Mea, când locuiau liniştiţi în ţara lor şi când nu-i tulbura nimeni” (vv. 25-26). Această prezicere a restaurării a fost tot atât de literală ca prezicerea bătăliei, ambele întâmplându-se în viitor. După ce a prezis judecăţile Sale asupra Israelului, Dumnezeu subliniază aici că vor fi strânşi cu toţii din diversele ţări străine în care fuseseră împrăştiaţi. Asta fusese descris în Ezechiel 38. Acum Dumnezeu face o prezicere concretă şi cuprinzătoare: „Când îi voi aduce înapoi dintre popoare şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri. Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu pentru casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (39:27-29). Nu numai că Dumnezeu va readuce Israelul în ţară, dar El a promis că-i va aduna de pe unde fuseseră împrăştiaţi, reaşezându-i înapoi în ţara lor. Asta va avea loc la începutul perioadei împărăţiei de o mie de ani. Revenirea Copiilor lui Israel nu va fi opţională, ci ei i se va porunci să revină în Ţara Făgăduinţei. Aceasta este o cuprinzătoare şi dramatică prezicere, sprijinind doctrina unui viitor glorios pentru Israel în Mileniu. Anterior în Ezechiel 20:33-38, Dumnezeu precizase scopul strângerii din nou a poporului Israel, cu precizarea că-i va elimina pe rebeli sau pe cei nemântuiţi, aşa încât numai cei neprihăniţi din Israel să fie lăsaţi să posede ţara. Un punct important în interpretarea biblică este de a trata aceste profeţii în sens literal, cum sunt celelalte profeţii care s-au împlinit deja. Dacă aşa stau lucrurile, atunci este necesar o venire a lui Cristos înainte de domnia de o mie de ani a lui Cristos sau întoarcerea premilenistă a Domnului. Templul din timpul Mileniului Ezechiel 40:1–43:27. Începând cu Ezechiel 40, sunt descrise specificaţiile templului milenar şi sistemul său de închinare. Între învăţaţi au existat deosebiri serioase de păreri,

147

respectiv dacă aceste descrieri trebuie să fie luate în sens literal sau figurat. Unii au sugerat că acestea erau destinate unui templu, care să înlocuiască pe cel al lui Solomon, care fusese distrus. Dar niciun templu de acest fel nu a fost construit. Alţii găsesc aici o imagine simbolică a bisericii, dar lasă fără răspuns de ce asemenea detalii precise au fost date. Ba mai mult, ce-i care se declară în favoarea unei interpretări figurate nu au ajuns la niciun numitor comun în privinţa sensului adevărat al acestui templu. Întrucât datele sunt foarte precise, presupunând un templu literal, şi întrucât a avea un templu în Mileniu ar coincide cu o perioadă de bucurie, pace şi închinare a Domnului, s-ar părea cel mai bine să considerăm acest templu unul literal, în pofida problemelor de interpretare care rămân. Ezechiel a consemnat cum, în cadrul unei vedenii, Domnul l-a dus pe un munte înalt, pe care i-a făcut cunoştinţă cu un om ce părea făcut din bronz. Omul acesta i-a spus: „Fiul omului, priveşte cu ochii tăi, ascultă cu urechile tale şi ia aminte la toate lucrurile pe care ţi le voi arăta; căci ai fost adus aici ca să ţi le arăt. Fă cunoscut casei lui Israel tot ce vei vedea” (40:4). În introducerea la un templu milenar şi la închinarea din Mileniu, Ezechiel continuă discutarea refacerii spirituale a Israelului, care a fost prezentată în prezicerile din Ezechiel 33–39. În primele trei capitole ale acestei secţiuni cu privire la templu (40–43), noul templu este descris ca centru al închinării. Aceasta a fost urmată de revelarea caracteristicilor închinării din capitolele 44–46 şi împărţirea finală a ţării pentru Israel din capitolele 47–48. Pe măsură ce s-a desfăşurat o imagine detaliată a templului, a devenit evident că nu poate fi explicată ca fiind planurile pentru templul construit de exilaţii de la Babilon care s-au întors. Templul zidit de ei era total diferit în structura sa. De asemenea, este inexplicabil dacă-l luăm într-un sens simbolic, deoarece detaliile date nu erau necesare pentru un templu simbolic. Prin urmare, cei care cred în interpretarea profeţiei în sens literal cred că acesta va fi un templu real ce va fi construit în împărăţia milenară. S-ar putea să existe un templu anterior, zidit după specificaţii diferite, în perioada Marii Strâmtorări înainte de a Doua Venire, când se va relua un sistem de aducere a ofrandelor, dar care vor fi oprite de evoluţiile politice. Dar acest templu nu este cel descris în aceste capitole finale ale cărţii Ezechiel. Înainte de a lua în considerare detaliile templului, se poate pune întrebarea legitimă: De ce a fost revelat templul din Mileniu cu atâtea detalii? Răspunsul pare să fie că el va fi un simbol al prezenţei lui Dumnezeu cu poporul Său, cum a promis că va fi în timpul Mileniului. Cum s-a afirmat anterior la 37:26-27, Dumnezeu a declarat: „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor”. Având templul în mijlocul său, va fi o asigurare pentru prezenţa lui Dumnezeu în Israel, întrucât Dumnezeu va locui în templul milenar cum locuise în templul şi cortul de dinainte de el. Slava lui Dumnezeu părăsise templul lui Solomon, cum se spune la Ezechiel 8–11. Restabilirea Israelului ca naţiune va înfăţişa prezenţa lui Dumnezeu reintrând un templu şi fiind cu poporul Său în chip vizibil, În concordanţă cu promisiunea Noului

148

Legământ (37:26), templul va evidenţia în mod vizibil prezenţa lui Dumnezeu. Un asemenea templu mare este în acord cu alte promisiuni ale prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu în împărăţia de o mie de ani şi cu restaurarea Israelului în ţara sa. Deşi detaliile construirii templului nu au avut în ele însele semnificaţie profetică, aducând la un loc aceste detalii presupune o descriere a unei clădiri ce nu s-a mai construit niciodată în trecut, ce va fi piesa centrală a planului lui Dumnezeu pentru împărăţie când Se va întoarce Cristos. Mărimea sa depăşeşte cu mult tot ce s-a cunoscut în templele anterioare. Cum este descris în Ezechiel (40:5–42:20), dimensiunile complexului templului vor forma un pătrat de 875 de picioare (sau 500 de coţi; un picior este egal cu 2,54 cm) în lăţime şi-n lungime. Templul e îndreptat spre răsărit, cum era şi cortul din pustie şi templele lui Solomon şi cel din Exil. Laturile de sud, est şi nord au un zid exterior. Treizeci de camere au fost de asemenea zidite la nivelul doi şi trei. Templul propriu-zis era protejat în interiorul zidului de vest al complexului templului spre est şi, cu excepţia zidului de vest, avea curţi exterioare – spre sud, este şi nord, fiind de 175 de picioare grosime. Camerele din interiorul zonei templului era repartizate pentru diverse utilizări, inclusiv templul propriu-zis în centru cu o curte internă în faţa lui extinzându-se spre est. Detaliile, deşi nu sunt profetice în ele însele, împreună ne oferă o vedenie extraordinară a locului central de închinare în împărăţia milenară. Ezechiel, care a consemnat această vedenie a templului, a primit ceea ce echivala cu un turneu, în urma căruia a rezultat o descriere amănunţită. El a fost condus de un înger, descris ca un om cu înfăţişarea de bronz (40:3).

Prăjina de măsurat folosită de înger era de şase coţi lungime (v. 5), un cot fiind aproximativ de 21 de inci lungime. Lungimea totală a prăjinii de măsurat era prin urmare de vreo zece inci. Ezechiel a intrat prin poarta de est (v. 6); mai era o poartă la sud şi una la nord, având corespondenţă cu porţile curţii exterioare. Templul lui Solomon nu avea decât o poartă la răsărit.

Pe măsură ce Ezechiel a înţeles ce vedea, el a fost informat cu privire la măsurătorile menţionate în Scriptură. După ce a fost măsurată curtea exterioară, Ezechiel a consemnat că îngerul a măsurat curtea interioară (vv. 28-37). Fiecare din porţi avea mese aşezate de-o parte şi de alta a intrării, pentru sacrificarea jertfelor, cu opt mese, patru de fiecare parte, fiind disponibile la fiecare dintre porţi. Una din problemele de exegetică de care ne lovim la templul lui Ezechiel este însuşi faptul că se vor aduce jertfe în Mileniu. Aceasta a fost adesea considerată o contradicţie a faptului că Cristos este singura jertfă care ridică păcatul, întrucât jertfa Lui a făcut ca Legea Mozaică a jertfelor să fie abolită. Atunci de ce se prezice aici un sistem de sacrificii? Deşi unii au încercat să explice aceasta prin explicaţii simbolice, în realitate explicaţia unei interpretări literale este cât se poate de clară. Mai întâi, trebuie observat că jertfele din Vechiul Testament nu ridicau păcatul. Ele aveau caracter profetic, privind înainte spre moartea lui Cristos, care era jertfa finală. Se pare că în Mileniu se vor aduce jertfe, deşi oarecum diferite de cele cerute sub Legea Mozaică, ci, mai degrabă, jertfele vor fi memoriale, întocmai cum Cina Domnului este un memorial în Epoca Bisericii pentru moartea lui Cristos.

149

Deşi pentru unii este nepotrivit să existe un sistem de jertfe animale în Mileniu, de fapt, ele vor fi necesare datorită împrejurările foarte ideale în care vor trăi sfinţii din Mileniu vor avea tendinţa să treacă cu vederea grozăvia păcatului şi nevoia jertfelor de sânge. Prin urmare, jertfele aduse vor sluji de atenţionare că numai prin vărsarea de sânge şi, mai precis, sângele lui Cristos, se poate îndepărta păcatul. Ezechiel nu a fost singurul care s-a referit la un sistem de jertfe în Mileniu (cf. lsa. 56:7; 66:20-23; Ier. 33:18; Zah. 14:16-21; Mal. 3:3-4). Aşadar profeţii sunt toţi de aceeaşi părere că vor fi necesare jertfe literale în legătură cu un templu literal în Mileniu. E natural ca viitorul sistem de jertfe în Mileniu să ridice obiecţii. Jertfele sângeroase sunt o ofensă pentru cultura modernă. Dar folosirea lor în cadrul Legământului Mozaic a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu, ca ritual tipic ce îndrepta privirile spre Cristos. Orice încercare de a spiritualiza templul, cât şi sistemul milenar de jertfe se loveşte de dificultăţi majore în lumina detaliilor revelate, întrucât nicio explicaţie satisfăcătoare nu se poate oferi, care să explice detaliile revelaţiei profetice. Dacă jertfele cu sânge erau valabile ca o ilustraţie tipică a răscumpărării în Vechiul Testament, ele sunt de asemenea potrivite ca un memorial al morţii lui Cristos. În mod special au fost menţionate două încăperi (Eze. 4:44) care au fost desemnate pentru a fi folosite de preoţi (vv. 44-46). Îngerul a mai măsurat şi locul prea sfânt şi sanctuarul interior, în care Ezechiel nu a avut voie să intre. Au mai fost menţionate şi alte detalii cu privire la locul prea sfânt, clădirile interioare şi cele din spate (41:1-26). Cum s-a consemnat la Ezechiel 42, au fost măsurate camerele preoţilor şi templul propriu-zis. Dimensiunile totale ale templului era impresionante, depăşind cu mult pe cele ale oricărui templu anterior ce se construise pentru Israel. Culminând turul templului, Ezechiel a văzut în chip profetic întoarcerea Domnului şi umplerea templului (43:1-5). Dumnezeu a declarat că templul fi reşedinţa tronului Său (vv. 6-7). Dumnezeu a promis că templul va fi păstrat sfânt (vv. 8-9). Ezechiel a fost instruit să descrie templul poporului Israel, inclusiv diversele aspecte de design, pentru ca ei să fie credincioşi în construcţia templului când va veni el (vv. 10-11). Suprafaţa din jurul templului urma să fie declarată „prea sfântă” (v. 12). Detalii privitoare la altarul pentru jertfe au fost şi ele descrise de Ezechiel (vv. 13-17). Un program detaliat despre modul de consacrare a preoţilor şi a poporului a fost de asemenea descris de Ezechiel (vv. 18-27). O perioadă de şapte zile în care se aduceau tauri, capre şi berbeci avea darul să-i sfinţească pe preoţi şi templul, oarecum similar cu consacrarea cortului din pustie de către Moise (Ex. 40:2-33) şi cu consacrarea de către Solomon a templului său (2 Cron. 7:8-9). Dupe ce se prezentau ofrande pentru popor, se aducea şi ofrande de părtăşie (ofrande de pace). Semnificaţia acestora consta în faptul că Dumnezeu Îşi reînnoia părtăşia Sa cu poporul Israel şi aceste jertfe trimiteau îndărăt la Cristos, ca Cel care era jertfa supremă pentru păcat şi Care a făcut posibil ca ei să se apropie de Dumnezeu Tatăl (Evr. 10:10-25). Cum s-a arătat anterior, nu există niciun temei pentru a înţelege pasajul respectiv în alt fel decât în sens literal. Ofrandele de aici nu absolvă de păcat, după cum nici ofrandele din Legă-

150

mântul Mozaic nu luau păcatul, dar ele trimit înapoi la acea unică ofrande a lui Cristos de pe cruce cum ofrandelor Vechiului Testament arătau înainte spre moartea lui Cristos. Întrucât Cina Domnului nu se va mai celebra, sistemul de jertfe, întru câtva diferit de sistemul mozaic, a fost restabilit cu intenţia similară de a îndrepta privirile oamenilor la Cristos. Viaţa nouă şi închinarea în împărăţia de o mie de ani Ezechiel 44–46:24. Templul, ca centru al vieţii religioase a Israelului, va aduce schimbări în formele lor de închinare şi în regulile privitoare la templu. Ezechiel a fost informat că poarta de răsărit trebuia ţinută închisă, deoarece prin ea „Domnul, Dumnezeul lui Israel” va intra (44:2). David a fost identificat ca „prinţul însuşi”, înviat pentru a sluji ca prinţ sub Cristos în împărăţia de o mie de ani (v. 3; 34:23-24; 37:24-25). David va fi înviat la a Doua Venire a lui Cristos, iar împărăţia va urma după acest eveniment, cum susţin premileniştii. Zidul exterior al templului avea trei porţi cu faţa spre sud, est şi nord conducând la curtea exterioară. Pentru că prinţul va intra pe poarta de răsărit, poarta va fi închisă pentru toţi în afară de el, iar toţi ceilalţi vor intra fie pe poarta de nord, fie prin poarta de sud. În zidul actual ce înconjoară oraşul Ierusalim, inclusiv zidul ce este în apropiere de locul templului, nu există decât o singura poartă în zidul de răsărit, care este de multe veacuri închisă. Trebuie făcut distincţie de poarta de răsărit, care ducea în curtea din exterior a templului lui Solomon. Această poartă de răsărit a curţii exterioare va fi deschisă şi va conduce la poarta de răsărit a templului (44:1-3). Actuala poartă din zidul Ierusalimului nu corespunde cu poarta templului din mia de ani, ci, evident, va fi deschisă Domnului când va veni El. Îngerul, numit „omul” care i-a arătat până acum templul lui Ezechiel (40:3-4) l-a dus pe Ezechiel în partea din faţă a templului prin poarta de nord (44:4). Apoi Ezechiel a fost martor la „slava Domnului care a umplut templul Domnului” (v. 4), făcându-l pe Ezechiel să cadă cu faţa la pământ. Dumnezeu l-a instruit pe Ezechiel să-i comunice Israelului că nu avea voie să pângărească templul cum pângărise templul lui Solomon introducând străini şi practici păgâne şi nerespectând legile cu privire la jertfe (vv. 5-8). Tuturor străinilor li se va interzice să intre în sanctuar (v. 9). În observarea închinării în templul viitorului, leviţii vor fi limitaţi la slujba în sanctuar, la grija pe care o vor avea cu privire la porţi, la înjunghierea animalelor pentru ofrandele arse de tot şi la alte sarcini de lucru similare, dar nu vor mai servi ca preoţi şi nu se vor apropia de lucrurile sfinte sau de ofrandele sfinte (vv. 10-14). Preoţii care descind din Ţadoc, spiţa evlavioasă a preoţilor ce se trag din Aaron, şi leviţii, care au descins din Ţadoc, vor fi cei cărora li se va încredinţa slujba sacră şi cărora li se va permite să intre în templu şi să slujească Domnului (vv. 15-16). Ei au fost instruiţi să nu poarte haine din lână, pentru ca să nu transpire, ci să folosească îmbrăcăminte din in. Dar când vor ieşi în curtea exterioară a templului, aveau să-şi pună alte haine (vv. 17-19). Li s-au dat şi alte instrucţiuni, ca de pildă să nu-şi radă capul şi să nu lase părul lung, să nu bea vin când vor intra în curtea interioară, să nu se căsătorească cu văduve sau cu femei divorţate, deoarece trebuie să-i înveţe pe israeliţi deosebirea dintre ce e sfânt şi ce nu e sfânt (vv. 20-24). Cum era adevărat şi sub codul mozaic, preotul nu avea voie să se întineze apropiindu-se

151

de un om mort. Dacă însă aceasta nu putea fi evitat, atunci preotul trebuia să se cureţe timp de şapte zile, înainte de a aduce din nou ofrande Domnului (vv. 25-27). Aceste reguli privitoare la folosirea templului şi la închinarea din el nu pot fi luate în alt sens decât cel literal, întrucât orice interpretare simbolică nu se potriveşte la altă perioadă cronologică. Regulile detaliate subliniate în Ezechiel nu ar avea sens decât dacă ar fi luate în sensul lor obişnuit, cu aplicaţie la această împărăţie viitoare [de o mie de ani]. Deşi preoţilor nu li se va permite să aibă o moştenire personală, totuşi lor li s-a dat o secţiune specială de pământ (45:1-5). Prinţul va avea de asemenea o parcelă de teren, care se va extinde spre est şi spre vest de la acest bloc central de pământ şi va străbate tot terenul din oraş până la Mediterană spre vest, iar spre est până la râul Iordan. O împărţire mai detailată a terenului este schiţară în Ezechiel 47–48. Pe baza planului lui Dumnezeu ca ei să fie un popor sfânt într-o ţară sfântă, Ezechiel urma să îndemne poporul Israel să fie cinstit în situaţia actuală, nededându-se la violenţă sau asuprire, ci fiind drepţi şi cinstiţi în relaţiile lor cu alţii (vv. 9-12). Au fost date detalii cu privire la un sar special în ofrandele lor (vv. 13-16). Prinţul va mai asigura diverse ofrande în timpul celebrării lunilor şi sabatelor noi şi al altor praznice rânduite (v. 17). Jertfe speciale trebuiau aduse în prima lună şi în prima zi (vv. 18-19). Această ofrandă trebuia repetată în a şapte zi a lunii (v. 20), Praznicul Paştelui trebuie de asemenea ţinut în prima lună, în a paisprezecea zi a fi umtată de un praznic de şapte zile de pâine nedospită (vv. 21-25). Reguli speciale guvernau închinarea şi slujirea lui Dumnezeu în ziua de Sabat şi în alte zile speciale (46:1-8). Oamenii veniţi din afara templului în curtea exterioară trebuiau să intre prin poarta de nord şi să iasă pe poarta de sud, sau, dacă intrau pe poarta de sub trebuiau să iasă pe poarta de nord (v. 9). Alte detalii sunt date cu privire la diverse alte ocazii (vv. 11-15). Legile moştenirii cu privire la prinţ şi la popor au fost subliniate de Ezechiel, având în vedere că fiecare trebuiau să-şi primească moştenirea din proprietate lui, nefiind desmoşteniţi de prinţ (vv. 16-18). Lui Ezechiel i s-au arătat şi camerele sacre, care aparţineau preoţilor, unde ei puteau să-şi gătească jertfa de vinovăţie şi jertfa de păcat şi unde puteau coace jertfa de grâne (vv. 19-20). Lui Ezechiel i s-a arătat şi alte caracteristici ale camerelor din curtea exterioară (vv. 21-24) Ţara promisă în Mia de ani Ezechiel 47:1–48:35. În ultimele două capitole din Ezechiel atenţia este îndreptată asupra râului ce curge de la templu spre diversele hotare şi diviziuni ale Ţării Promise. Râul a fost înfăţişat ca unul cu un volum impresionant de apă, atât de mare încât nu putea fi traversat prin vad (vv. 3-6). Pe malurile râului vor creşte pomi (vv. 7-9) şi fiinţe vii şi peşti proprii râului. Râul se va vărsa în ceea ce este în prezent Marea Moartă, ale cărei ape vor fi refăcute fără să mai fie sărate (v. 8). Râul va atinge ocanul în sudul Israelului, vărsându-se în Golful Aquaba. Deşi Marea Moartă propriu-zisă nu va mai fi săratî, ci apă dulce, vor fi lăsate să existe mlaştini, un ingredient important din lumea minerală ce va fi spre beneficiul Israelului.

152

Hotarele ţării au fost delimitate în chip de informare a lui Ezechiel, aşa cum vor exista în împărăţia de o mie de ani. Deşi câteva din denumirile geografice nu sunt sigure, rezultă limpede că hotarul de nord se va întinde până dincolo de Sidon de la Mediterană spre nord, trecând de Damasc şi apoi mergând spre sud-vest până la râul Iordan dedesubtul Mării Galileii, iar de acolo în jos până la Marea Moartă, unde o parte a terenului de la sub de Marea Moartă va ajunge la Râul Egiptului. Hotarul de vest îl va constitui Marea Mediterană. Cum subliniază Ezechiel, ţara va fi distribuită de la nord spre sud, dându-i-se o parte lui Dan, apoi Aşer, Neftali, Manase, Efraim, Ruben şi Iuda. Hotarul de sud al lui Iuda va fi marcat de porţiunea prinţului şi a preoţilor. La sud de aceasta vor fi Beniamin, Isahar, Zabulon şi Gad. Nu există temeiuri să punem la îndoială faptul că acestea sunt locuri şi situaţii reale. Aceste profeţii nu s-au împlinit niciodată în trecut, ci se vor împlini în viitoarea împărăţie de o mie de ani, la a Doua Venire a lui Cristos. Ierusalimul milenial este de asemenea descris ca un oraş glorios cu douăsprezece porţi, câte trei de fiecare latură. Porţile vor putea numele celor douăspreze seminţii ale Israelului: porţile de nord având numele lui Ruben, Iuda şi Levi, porţile de est fiind numite după Iosif, Beniamin şi Dan, porţile de sud după Simeon, Isahar şi Zabulon, iar porţile de vest numite după Gad, Aşer şi Neftali (vv. 30-34). O deosebire remarcantă faţă de actuala stare a Ierusalimului va fi faptul că în Mileniu Ierusalimul va avea parte de glorioasa prezenţă a lui Dumnezeu (v. 35). Revenirea gloriei vizibile a lui Dumnezeu în oraş va indica binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Israelului şi a Ierusalimului în timpul Mileniului. Ierusalimul milenial va fi mult mai mic decât Noul Ierusalim din noul pământ al oraşului etern (Apo. 21:15-17). Deşi s-au făcut multe încercări de a simboliza profeţiile lui Ezechiel, ca şi când ar fi fost în trecut sau în prezent, evident cea mai simplă şi mai bună interpretare, în acord cu profeţia care a fost prezentată este de a o lua în forma sa literală ca o profeţie a evenimentelor viitoare.

153

curtea interioară

curtea exterioară

TEMPLUL DIN MILENIU (Dimensiunile sunt exprimate în picioare, 2,54 cm) A B G1 G2 K1 K2 PC R RP T

Altarul (43:13-17) Clădire (a cărei funcţie nu este explicată) (41:12) S Porţile exterioare (40:6-17, 20-27) Porţile interioare (40:28-37) Bucătăria pentru jertfele poporului (46:21-24) Bucătăria pentru preoţi (46:19-20) Camerele preoţilor (42:1-14) 30 de ca,ere în curtea exterioară (40:17) Camere pentru slujba preoţilor (40:44-47) Templul propriu-zis (40:48–41:11, 13-14. 16-26)

Din The Bible Knowledge Commentary, Old Testament (Victor Books, 1985), p. 1303,

154

V N E

TEMPLUL PROPRIU-ZIS (Dimensiunile sunt exprimate în picioare, 1 picior=2,54 cm) A Baza ce înconjura templul (41:11) E Intrarea în templu (portico; 40:48-49; 41:2a, 26) IS Sanctuarul interior (41:3-4) OS Sanctuarul exterior (41:2b, 21) P Stâlpi (40:49b) S Trepte (40:49b; 41:7b) SR Camere laterale (41:5-11) W Ferestre (41:26)

155

POARTA TEMPLULUI DIN MILENIU (Dimensiunile sunt exprimate în picioare, 2,54 cm) A P S T W

Nişe pentru paznici (40:7a, 10, 12) Portico (40:8-9) Trepte (40:6a) Praguri (40:6b, 7b) Ferestre (41:16)

156

7 PROFEŢIILE DIN CARTEA DANIEL

157

INTRODUCERE LA CARTEA DANIEL

Între cărţile biblice de profeţie, Daniel ocupă un loc special, care îi atribuie o poziţie aparte, cartea aducând o contribuţie unică şi distinctivă. Scrisă de Daniel, rob iudeu dus de la Ierusalim la Babilon în anul 605 î.Cr., cartea consemnează nu doar luminoasele experienţe ale lui Daniel însuşi, ci şi remarcabilele profeţii pe care i le-a dăruit Dumnezeu, ce furnizează o cronologie atât a timpurilor Neamurilor, cât şi a viitorului Israelului până la a doua venire a lui Cristos. Daniel însuşi a trăit peste şaptezeci de ani din durata robiei, fiind încă un personaj remarcabil în anul 536 î.Cr. în cel de-al treilea an al lui Cirus Persanul. Deşi nu se consemnează moartea lui Daniel, probabil că el a trăit până prin anul 530 î.Cr., ceea ce înseamnă că a avut timp suficient să termine de redactat cartea Daniel. Deşi unii au atacat cartea Daniel, afirmând că nu este Scriptură autentică, e limpede că volumul însuşi se declară a fi rodul muncii lui Daniel, cum se referă el la persoana întâi în numeroase pasaje din a doua jumătate a cărţii (7:2, 15, 28; 8:1, 15, 27; 9:2, 22; 10:2, 7, 11-12; 12:5). Daniel este menţionat şi în Ezechiel (14;14, 20; 28:3), ceea ce e cât se poate de natural, întrucât Ezechiel a fost contemporan cu Daniel, care, ca funcţionar de rang înalt al Imperiului Babilonean era, fără îndoială, cunoscut de Ezechiel. Autenticitatea cărţii Daniel a fost necontestată din vremea redactării ei, înainte de anul 530 î.Cr., şi până în secolul al treilea al erei creştine, adică aproape 900 de ani. Un scriitor păgân, ateu, pe nume Porfiriu (veacul al treilea î.Cr.) a ridicat întrebarea dacă cartea Daniel era o profeţie biblică, pornind de la premisa că ar fi imposibil să faci profeţie viitorului. Porfiriu a constatat că opera lui Daniel era atât de exactă în descrierea evenimentelor viitoare încât trebuie să fi fost scrisă după consumarea evenimentului. El a avansat teoria că avem de a face cu fals, scris în perioada macabeilor, prin anul 175 î.Cr. Atacul său la adresa cărţii Daniel a trezit imediat opoziţie, făcându-l pe Ieronim (347-420 era creştină) să-şi redacteze propriul comentariu asupra cărţii lui Daniel, în care i-a răspuns lui Porfiriu detailat. Pentru următorii 1.300 de ani, Daniel a fost considerată o carte autentică de către creştinii şi evreii de orientare orthodoxă, până la apariţia liberalismului modern în secolul al şaptesprezecelea. Criticii Bibliei, care negau inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu, au preluat ideea lui Porfiriu, încercând să demonstreze că Daniel nu este o carte autentică a Bibliei. Obiecţiile lor şi-au primit răspunsul deplin din partea multor învăţaţi conservatori. Descoperirea unui exemplar al cărţii Daniel printre sulurile de la Marea Moartă prin anul 100 î.Cr., pe baza premiselor susţinute chiar de liberali, a dovedit că era imposibil ca volumul să fi fost scris în secolul al doilea î.Cr., el fiind redactat cu mulţi ani înainte. Atât învăţaţii evrei, cât şi cei creştini au atestat caracterul autentic al cărţii Daniel, iar dovada include recunoaşterea de către Însuşi Cristos la Matei 24:15 când îl citează pe „profetul Daniel”. Daniel se găseşte în Biblia ebraică în ceea ce este cunoscut sub denumirea de „Scrierile”, iar nu în „Profeţii”. Explicaţia se găseşte în faptul că Daniel a fost din punct de vedere al profeţiei sale un oficial al guvernului, iar nu un profet şi întrucât cartea sa e atât de diferită când o punem alături de alte scrieri profetice. Dar caracterul ei profetic este recunoscut de Septuaginta şi de Vulgata, iar Luther l-a clasificat pe Daniel ca unul dintre profeţii majori. Anterior în istoria bisericii, Josephus l-a aşezat pe Daniel alături de alte cărţi profetice ale Vechiului Testament.

158

Cartea Daniel, spre deosebire de majoritatea cărţilor Vechiului Testament, a fost redactată în două limbi, începând cu ebraica şi apoi trecând la aramaică, de la 2:4 şi până la 7:28. Întrucât aramaica era limba oficială a Babilonului, era natural ca această porţiune a cărţii care se ocupă de Neamuri să fie compusă în limba folosită curent printre Neamurile din vremea lui Daniel. Cartea Daniel a fost adesea împărţită în prima secţiune, Daniel 1–6, conţinând mai cu seamă istorie, deşi include şi revelaţie profetică, şi Daniel 7–12 ca profetică deoarece în capitolele acestea Daniel a consemnat vedenii avute de el însuşi. Conform unei alte abordări, capitolul 1 prezintă fondul personal al lui Daniel, capitolele 2–7 ocupându-se de vremurile Neamurilor, iar capitolele 8–12 tratând istoria Neamurilor în relaţie cu Israelul. Cartea Daniel, mai mult decât orice altă carte din Vechiul Testament, dezvăluie profeţii foarte concrete privitoare la viitor, atât de concrete încât ar fi fost imposibil să se încerce să se treacă consemnarea lui Daniel după eveniment. Dar chiar şi un Daniel din secolul al doilea nu ar putea explica unele profeţii care urmează încă să se întâmple. Ca o ilustrare remarcabilă a profeţiei detailate este Daniel 11:1-35, ce conţine peste 100 de profeţii concrete, care s-au împlinit cu toate. Întrucât atâtea profeţii ale lui Daniel s-au împlinit deja literalmente, ne este oferită o temelie substanţială pentru profeţiile încă neîmplinite să credem că şi ele vor avea parte de aceeaşi împlinire literală la timpul stabilit de Dumnezeu. În consecinţă, cartea Daniel nu este doar o cheie importantă pentru înţelegerea trecutului aflat sub controlul suveran al lui Dumnezeu pe care îl exercită asupra istoriei Neamurilor, cât şi al evreilor, ci ne dă o perspectivă cu privire la viitor şi în special ne ajută să înţelegem simbolismul cărţii Apocalipsa. În cele mai multe privinţe, Daniel a oferit cea mai comprehensivă şi mai detailată imagine a vremurilor Neamurilor dintre toate cărţile din Biblie, precum şi istoria viitoare a Israelului din timpul lui Daniel şi până la a doua venire a lui Cristos. Aşadar, cartea Daniel este cheia interpretării profetice, şi ne va ajuta să înţelegem interpretarea altor porţiuni profetice. Pentru un comentariu scris de autor, vezi volumul Daniel, apărut la Moody Press, 1971.

PROFEŢII ALE TIMPURILOR NEAMURILR ÎN DANIEL

Daniel 1:1-21. Cartea Daniel începe cu o explicaţie a modului în care au fost duşi Daniel şi tovarăşii lui la Babilon, unde urma să fie instruiţi în religia şi istoria Babilonului, pentru a putea deveni slujitori de nădejde ai regelui. Deşi Daniel 1 nu a fost profetică în sine, totuşi a îndreptăţit afirmaţia că Daniel a fost el însuşi un profet, iar interpretarea lui cu privire la vedenia lui Nebucadneţar a format baza profeţiilor de mai târziu, mai detaliate despre Neamuri. Faptul că Daniel a trecut testul ascultării de Legea lui Israel, mai degrabă decât să cedeze obiceiurile dietetice ale babilonienilor a făcut posibil ca Dumnezeu să-l folosească ca un instrument pur prin care El putea să-Şi dezvăluie adevărul. Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi s-au evidenţiat ca cei ce erau credincioşi lui Dumnezeu, când alţi robi evrei s-au compromis şi numele lor s-au pierdut în istorie.

159

Chipul profetic ce i s-a arătat lui Nebucadneţar Daniel 2:1-16. Regele Nebucadneţar a avut o serie de visuri, care l-au tulburat peste măsură, neputând dormi (v. 1). Deşi s-ar putea să fi fost la o oră când curtea nu era în sesiune, totuşi el a pretins „vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor şi Haldeilor” să se înfăţişeze înaintea lui ca să-i tălmăcească visul (v. 2). Când s-au strâns, au pus întrebarea legitimă: ce a conţinut visul (v. 4). Dar regele i-a informat că nu are să le spună visul, iar dacă nu-i vor spune visul şi interpretarea, „veţi fi făcuţi bucăţi şi casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării” (v. 5). Şi nu era o ameninţare goală, ci, cum erau monarhii antici, regele Nebucadneţar era cunoscut pentru pedepsele sale neobişnuite. Există o deosebire de vederi între învăţaţi cu privire la faptul dacă intenţionat Nebucadneţar nu le-a spus visul, sau dacă într-adevăr nu-şi mai amintea ca să-i poată înştiinţa pe consilierii săi. Era posibilitatea ca Nebucadneţar, un dregător tânăr, ce moştenise curtenii săi de la tatăl său îşi cam pierduse răbdarea faţă de pretenţiile de puteri şi cunoştinţe supranaturale ale acestor oameni, pe care dorea să-i pună la probă. În ciuda insistenţelor lor ca regele să le comunice visul (v. 7), acesta a reafirmat că dacă nu-i vor spune visul şi tălmăcirea lui, va fi aplicată pedeapsa (vv. 8-9). Când astrologii au protestat, spunând că niciun rege nu a mai pretins aşa ceva de la supuşii săi (vv. 10-11), regele s-a mâniat atât de tare încât a poruncit să fie executaţi imediat. Deşi Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi erau cotaţi ca înţelepţi, dar nu se aflau printre ceilalţi curteni, au fost căutaţi să fie executaţi împreună cu ceilalţi (v. 13). Când Arioc, căpitanul gărzii regale, l-a informat pe Daniel despre decret, „Daniel s-a dus la împărat şi l-a rugat să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea” (v. 16). După câte se pare, Nebucadneţar se mai calmase şi ideea că acest rob tânăr, ce nu împlinise încă douăzeci de ani, ar fi în stare să-i tălmăcească visul negreşit l-a intrigat, punându-l pe Daniel deoparte faţă de consilierii zeloşi de care se ocupase înainte. Daniel 2:17-18. Daniel le-a împărtăşit problema celor trei tovarăşi ai săi, Hanania, Mişael şi Azaria (v. 17) şi împreună s-au dus la Domnul în rugăciune pentru ca El să le dezvăluie secretul. Daniel 2:19-23. Lui Daniel i s-a revelat într-o vedenie de noapte secretul (v. 19) şi imediat i-a dat Domnului laudă într-o rostire poetică remarcabilă. Daniel 2:20-23. Lauda adresată de Daniel Domnului a revelat maturitatea lui spirituală, o atentă alegere a cuvintelor şi o recunoaşte potrivită a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, precum şi îndurarea Lui prin faptul că i-a descoperit lui Daniel taina visului. Daniel 2:24. Daniel i-a spus lui Arioc că va tălmăci visul, iar Arioc, sperând să câştige favoare de la rege, imediat s-a dus la Nebucadneţar şi a afirmat: „Am găsit între prinşii de război ai lui Iuda un om care va da împăratului tâlcuirea!” (v. 25). Daniel 2:25-28.Obţinând audienţă neîntârziată la Nebucadneţar,Daniel a avut grijă în răspunsul său la întrebarea lui să atribuie revelaţia respectivă lui Dumnezeu, mai degrabă decât oricărei inteligenţe omeneşti. El i-a spus lui Nebucadneţar aşa:„Ce cere regele este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere regelui.Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău” (vv. 27-28).

160

161

Daniel 2:29-35. Daniel a descris vedenia, spunând că era ca „o statuie mare – o statuie enormă, strălucitoare şi minunată la înfăţişare” (v. 31). Vedenia se pare că înfăţişa statuia mai mare decât statura unui om, stând aproape de patul lui Nebucadneţar într-o situaţie care-l făcea pe Nebucadneţar să reacţioneze cu groază. Cum a explicat Daniel în continuare, capul statuii era „din aur curat”, iar partea superioară a trupului, „pieptul şi braţele” erau de „argint”. În continuare a descris partea inferioară a trupului şi coapsele alcătuite din „bronz” (v. 32). Picioarele (gambele) erau făcute din „fier”, iar labele picioarelor „parte din fier şi parte din lut (v. 33). Daniel a consemnat cum în cadrul visului Nebucadneţar a văzut cum „s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini” şi că „a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi” (v. 34). Rezultatul impactului pietrei asupra statuii a fost faptul că întreaga statuie s-a fărâmiţat şi a devenit ca pleava de la arie (v. 35). Apoi a văzut cum pleava a fost măturată, aşa încât firimiturile statuii au dispărut. În final, Daniel a consemnat că a văzut cum „piatra ce a lovit statuia a devenit un munte uriaş, care a umplut întreg pământul” (v. 35). Fără îndoială că înşirarea amănuntelor vedeniei fie că i-a amintit regelui visul avut, fie i-a confirmat ce şi-a amintit. În orice caz, a rămas uimit că Daniel i-a istorisit visul. Daniel 2:36-45. După ce a terminat de istorisit visul, Daniel a explicat sensul lui. (v. 36). Astfel, el i-a reamintit lui Nebucadneţar ce mare rege era el şi că Dumnezeu îi dăduse mare stăpânire şi slavă, nu numai peste oameni, dar şi peste fiare (vv. 37-38). El i-a declarat lui Nebucadneţar: „Tu eşti capul de aur” (v. 38). Daniel i-a explicat că partea superioară a trupului reprezenta o altă împărăţie ce era inferioară împărăţiei Babilonului (v. 39) şi că aceea va fi urmată de „a treia împărăţie, una din bronz, care va domni peste tot pământul” (v. 39). Pe parcursul cărţii Daniel aceste împărăţii sunt numite Medo-Persia şi Grecia (8:20-21). Apoi Daniel a definit sensul celei de-a patra împărăţii, reprezentată de picioarele de fire şi labele picioarelor parte din fier şi parte din ceramică. El a declarat: „În fine, va fi o a patra împărăţie, puternică precum fierul – cum sparge fierul în bucăţi, sfărâmând totul, aşa va zdrobi şi-i va frânge ea pe toţi ceilalţi” (2:40). O explicaţie separată se dă despre picioare şi degetele de la picioare, care erau parţial din lut şi parţial din fier, care, a explicat Daniel, reprezentau „împărăţia divizată” (v. 41). Avea tăria fierului, ca slăbiciunea vasului de ceramică (v. 42). Daniel a explicat amestecul de lut şi fier ca reprezentând amestecul de popoare ce nu erau unite cu adevărat (v. 43). Din cadrul vedeniei rămânea explicaţia pietrei care a distrus imaginea, crescând şi devenind un munte. Daniel a explicat aceasta: „În vremea acelor regi, Dumnezeul cerurilor va înfiinţa o împărăţie care nu va fi distrusă niciodată, nici nu va fi lăsată altui popor. Ea va zdrobi toate acele împărăţii curmându-le, dar ea însăşi va dăinui pe veci. Acesta este sensul vedeniei pietrei (stâncii) decupate dintr-un munte, dar nu de mâini omeneşti – o stâncă ce a spart fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul în bucăţi” (vv. 44-45). Împărăţia reprezentată de stâncă este împărăţia pe care Cristos o va inaugura la a doua Sa venire. Ea va distruge toate împărăţiile anterioare. Daniel a rezumat întreaga vedenie în sensul că Dumnezeu a arătat „regelui ce va avea

162

loc în viitor” (v. 45). Această revelaţie profetică arată clar că împărăţia din cer nu este o împărăţie spirituală, ce prin intermediul proceselor spirituale va cuceri treptat pământul, ci, mai degrabă, o judecată catastrofică venită din cer, ce va distruge împărăţiile politice ale Neamurilor. Aceasta va pregăti calea pentru împărăţia politică milenială, ce va începe odată cu a doua venire a lui Cristos. Revelaţia nu acordă niciun suport fie concepţiei amileniste, potrivit căreia împărăţia este o împărăţie spirituală aflată acum pe pământ, nici concepţiei postmileniste, că împărăţia va câştiga treptat controlul asupra pământului din punct de vedere spiritual peste o mie de ani sau mai mult. Însă distrugerea puterilor mondiale ale Neamurilor este un eveniment, iar nu un proces, care va fi împlinit de Cristos la a Doua Venire. Daniel 2:46-49. Tălmăcirea visului l-a lăsat pe Nebucadneţar perplex şi „a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel, poruncind să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme” (v. 46). Reacţia sa la revelaţia lui Daniel a fost profundă. El i-a spus lui Daniel: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!” (v. 47). Dacă Nebucadneţar căuta adevărul cu privire la Dumnezeul cerului, cu siguranţă a avut o introducere dramatică. Ca urmare a interpretării de către Daniel a visului, deşi el însuşi probabil nu era decât un adolescent şi se apropia sau tocmai şi-a încheiat perioada de educaţie cu Nebucadneţar, a primit totuşi înaltul rang de stăpânitor peste tot ţinutul Babilonului, fiind pus cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului (v. 48). Este un lucru cu totul remarcabil, întrucât Daniel era evreu, deci un străin, iar nu un babilonean. Daniel nu a uitat de rolul jucat de Hanania, Mişael şi Azaria în rugăciune, ce a dus la revelaţia visului, şi a rugat ca ei să fie numiţi peste provincia Babilon (v. 49), dar în ce-l priveşte pe Daniel a rămas la curtea regelui (v. 49). În răstimp de o singură zi, Daniel, după ce tălmăcise visul lui Nebucadneţar, a fost înălţat de la poziţia de sclav umil, alături de sute de alţii, la locul unic în care el, deşi evreu, a fost plasat peste „întreaga provincie Babilon” şi „peste capetele tuturor înţelepţilor” (v. 48). Până în acest punct nu se mai dăduse nicio altă profeţie cuprinzătoare cu privire la vremurile Neamurilor, care au început cu Nebucadneţar şi se vor încheia la a doua venire a lui Cristos. Daniel a continuat să slujească regelui, ca administrator executiv, până la moartea lui Nebucadneţar în anul 582 î.Cr. Chipul de aur al lui Nebucadneţar Daniel 3:1-30. Ca răspuns la revelaţia din Daniel 2 că Nebucadneţar va fi capul de aur, Nebucadneţar a ordonat să se înalţe un chip în întregime din aur. Fără îndoială, aceasta reflecta gândirea sa că nu voia să fie urmat la tron de nimeni. Strict vorbind, Daniel 3 nu este o profeţie, întrucât nu anticipă un viitor specific, dar evenimentele din acest capitol într-o anumită măsură sprijină ideea generală că Dumnezeu Îşi restaurează şi-Şi salvează poporul. Cum se consemnează în Daniel 3, Nebucadneţar şi-a înălţat o imagine în apropiere de Babilon, care era placată cu aur, înaltă de şaizeci de coţi şi lată de şase coţi. Imaginea în sine era probabil zidită pe o platformă, care-i sporea înălţimea. La sunetul trâmbiţei, toată lumea trebuia să se închine chipului (vv. 4-6). În religia babiloneană puterea împăratului 163

se înscria în închinarea la zeii babilonieni, cele două concepte fiind întrepătrunse. În timp ce întreaga adunare de oameni s-au plecat la sunetul muzicii, cei trei tovarăşi ai lui Daniel, care au fost numiţi după terminologia babiloneană Şadrac, Meşac şi Abednego, a stat drepţi, refuzând să se plece în faţa chipului ridicat de Nebucadneţar. Faptul a fost observat de oficiali, care l-au raportat lui Nebucadneţar. Înfuriat la culme, Nebucadneţar i-a adus pe tineri înaintea lui şi le-au adus la cunoştinţă încă o dată care era porunca, spunându-le că dacă nu se vor pleca, vor fi aruncaţi imediat în cuptorul aprins (vv. 13-15). Dar Şadrac, Meşac şi Abednego i-au spus regelui că nu puteau face asta, întrucât slujeau adevăratului Dumnezeu, spunându-i regelui că Dumnezeu este în stare să-i scape, însă chiar dacă nu o va face, ei nu se vor pleca chipului monarhului (vv. 16-18). Nebucadneţar a poruncit atunci să fie încălzit cuptorul de şapte ori mai tare şi să-i arunce pe cei trei tineri în foc cu haine cu tot, legaţi cu o frânghie. Privind cuptorul, Nebucadneţar a fost uimit să vadă patru oameni umblând prin foc, nelegaţi şi nevătămaţi, şi a remarcat că al patrulea seamănă cu fiul unor zei (v. 25). Al patrulea S-ar putea să fi fost Cristos sub forma Îngerului lui Iahve sau un înger. Apropiinduse de cuptor, Nebucadneţar le-a spus oamenilor să iasă afară. Atunci a observat că flăcările nu i-au atins, părul nu fusese ars, hainele lor nu erau arse de foc şi nici nu miroseau a foc (vv. 26-27). Uimitoarea lor izbăvire l-a determinat pe Nebucadneţar că emită un decret, ca oricine va rosti ceva împotriva Dumnezeului lui Israel să fie tăiat în bucăţi. Şadrac, Meşac şi Abednego au fost promovaţi la poziţia lor în provincia Babilon. Deşi capitolul acesta este în întregime istoric, într-o anumită privinţă anticipează refacerea finală a Israelului, în pofida mâniei lumii Neamurilor în Marea Strâmtorare la a doua venire a lui Cristos. De asemenea, a fost un capitol important în progresul lui Nebucadneţar spre înţelegerea puterii şi slavei Dumnezeului lui Israel. Visul avut de Nebucadneţar despre marele copac Cu toate că Daniel 4 este, în mare măsură, o relatare istorică a celor întâmplate lui Nebucadneţar, a cuprins şi elemente profetice ce s-au întâmplat lui Nebucadneţar. Capitolul este cât se poate de neobişnuit prin aceea că este sub forma unui decret al regelui ce a circulat prin întreg imperiul. S-ar putea ca Daniel să fi avut un rol în formularea documentului în numele lui Nebucadneţar. Daniel 4:1-13. Daniel 4 începe cu un salut, în care se recunoaşte măreţia lui Dumnezeu, minunatele Sale semne şi minuni şi faptul că El este un Dumnezeu etern. Daniel 4:4-8. Ca şi la Daniel 2, Nebucadneţar a avut un vis, în care a văzut ceva îngrozitor. Urmând exemplul din capitolul 2, i-a chemat pe magicieni, dezcântători, astrologi şi cititori în stele, dar aceştia n-au fost în stare să tâlcuiască visul, chiar dacă el le-a spus ce a văzut. La urmă el a recurs la Daniel din pricina experienţei lui anterioare când i-a fost tălmăcit visul din Daniel 2 cu mulţi ani înainte. Daniel 4:9-17. Cum relatează Daniel 4, Nebucadneţar a văzut un pom mare în visul său, uriaş în înălţimea şi mărimea lui, care putea fi văzut din orice parte a pământului. Pomul avea fructe minunate şi frunze frumoase. Fiarele se adăposteau la umbra lui, iar păsările văzduhului îşi făceau cuib în ramurile lui (vv. 9-12).

164

Dar când Nebucadneţar a văzut pomul, a auzit un sol, numit cel sfânt, venind din cer şi, cu un glas tare, a strigat să fie tăiat pomul, iar ramurile sale să fie retezate, risipind pe cele ce se adăposteau la umbra lui (vv. 13-14). S-au dat însă instrucţiuni ca ciotul rămas să fie legat cu fier şi bronz (v. 15). Solul ceresc a mai spus că Nebucadneţar va locui printre animale, dându-i-se mintea unui animal şi fiind udat de roua cerului până vor trece şapte perioade de timp deasupra lui (v. 16). Nebucadneţar a mai relatat că i s-a spus că împlinirea visului său va limpezi faptul că Dumnezeu e Dumnezeul cel preaînalt, în stare să aşeze peste împărăţii „pe cel mai de jos dintre oameni!” (v. 17) Istorisindu-i visul lui Daniel, Nebucadneţar l-a rugat pe Daniel să i-l tălmăcească. Daniel 4:19-23. Însă Daniel s-a codit să tălmăcească visul, deoarece şi-a dat seama că va fi o catastrofă pentru Nebucadneţar. Totuşi Daniel a rezumat visul, după care a trecut la interpretarea lui. Daniel 4:24-27. Daniel l-a informat pe rege cu privire la semnificaţia visului, spunându-i că-şi va pierde minţile şi va fi alungat din palatul său, că va trăi ca un animal sălbatic, mâncând iarbă şi comportându-se ca vitele de pe câmp (vv. 24-25). Încercarea va dura şapte perioade de timp, adică şapte ani. Faptul că ciotul avea o bandă în jurul său a fost interpretat de Daniel în sensul că, în cele din urmă, Nebucadneţar va fi restaurat împărăţiei sale. Pornind de la această profeţie, Daniel a lansat un apel către rege: „De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (v. 27) Daniel 4:28-32. Conform vedeniei, douăsprezece lui mai târziu, cum se plimba Nebucadneţar pe acoperişul palatului său regal din Babilon, şi-a spus: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (v. 30) Rostind aceste cuvinte, a auzit un glas din cer, indicând că venise vremea împlinirii vedeniei. Daniel 4:33. Apoi, conform decretului, Nebucadneţar a fost alungat şi a început să mănânce iarbă ca vitele. A trăit în aer liber, trupul fiindu-i acoperit de rouă. Părul lui a fost lăsat să crească, iar unghiile de la mâini s-au făcut „ca ghearele păsărilor” (v. 33). Boala sa, atât de rar întâlnită, a fost identificată ca insania zoonthropica sau boantropie, în cadrul căreia un individ îşi imaginează că este un bou. Daniel 4:34-35. La sfârşitul celor şapte ani, Nebucadneţar şi-a recăpătat mintea şi şi-a exprimat într-un decret lauda la adresa lui Dumnezeu, declarând că domnia lui Dumnezeu este eternă, că toţi oamenii se află sub autoritatea Lui, că poate face ce doreşte şi nimeni nu poate să-I spună să-Şi reţină mâna (vv. 34-35). Daniel 4:36-38. După ce şi-a recăpătat mintea, a fost readus imediat la slava sa anterioară, ca rege al imperiului său. Probabil că Daniel a fost instrumental în întreţinerea împărăţiei sale în cei şapte ani cât a durat nebunia regelui, dând asigurări curţii că la sfârşitul perioadei, regele va îşi va reveni din nebunia lui. În mod obişnuit, dacă se întâmpla una ca aceasta, duşmanii să ar fi pus la cale o conspiraţie şi l-ar fi omorât pe rege. Nebucadneţar şi-a încheiat decretul cu declaraţia: „Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El

165

poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (v. 37) Capitolul acesta precizează că puterea Neamurilor este supusă voii lui Dumnezeu şi că, în cele din urmă, va fi distrusă. Pornind de la această experienţă, s-a ridicat întrebarea dacă Nebucadneţar şi-a pus vreodată încrederea în Dumnezeul Israelului. Deşi opiniile diferă, el parte totuşi să fi avut o conştienţă mărită a faptului că Dumnezeul lui Daniel era adevăratul Dumnezeu, cum ilustrează revelaţia celor patru împărăţii din imaginea capitolului 2 din Daniel, experienţa sa cu tovarăşii lui Daniel din capitolul 3, iar acum experienţa lui personală, în care Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Nebucadneţar că toată puterea şi măreţia lui îi fuseseră dăruite de Dumnezeu. S-ar putea ca, drept răspuns la rugăciunile lui Daniel de-a lungul multor ani, Nebucadneţar să-şi fi pus credinţa în Dumnezeul lui Daniel. Ospăţul lui Belşaţar şi căderea Babilonului Când a murit Nebucadneţar în anul 562 î.Cr., fiul său Evil-Merodac l-a urmat la tron. El s-a dovedit a fi un conducător slab, care a fost asasinat de Neriglisar la numai doi ani după domnia sa. Neriglisar a ocupat tronul patru ani, iar la moartea sa a fost înlocuit de fiul său Lavorosoarchod, care era doar un copil. Acesta a ocupat tronul doar nouă luni, când a fost omorât în bătaie de un grup de conspiratori, care l-au făcut pe Nabonidus rege. Nabonidus a domnit din 556 până în 539 î.Cr., când Babilonul a fost cucerit de medopersani. Belşaţar, care este numit rege al Babilonului în Daniel 5, a fost numit de Nabonidus după ce acesta domnise trei ani, iar Belşaţar îşi asumase poziţia de coregent în anul 553 î.Cr., guvernând, în principal, oraşul Babilon, deoarece Nabonidus locuia altundeva. Învăţaţii liberali au atacat vreme îndelungată istoricitatea lui Belşaţar pe motiv că numele lui nu figurează în cărţile seculare de istorie. Dar odată cu descoperirea Cilindrului Nabonidus în care este menţionat Belşaţar, liberalilor nu le mai dă mâna să atace istoricitatea lui Belşaţar, deşi au recunoscut cu greu greşala lor anterioară. Începutul serviciului lui Belşaţar ca un coregent al lui Nabonidus în anul 553 î.Cr. a devenit important, deoarece în anul acela a avut Daniel cele patru vedenii din Daniel 7. De fapt, Daniel 7 şi 8 au loc concomitent în aceeaşi perioadă, între Daniel 4 şi 5, nefiind în ordine cronologică, probabil fiindcă Daniel a dorit să ofere capitolul final al istoriei Babilonului şi incidentul care a rezultat cu Daniel în groapa cu lei, înainte de a se îndrepta spre analiza profetică a celor patru imperii din capitolul 7, cu informaţii suplimentare în capitolul 8. Poate şi mai important a fost faptul că Daniel primise revelaţia din capitolul 7 şi 8 înainte de a veni la ospăţul lui Belşaţar. Revelaţia din Daniel 7–8 a ranforsat informaţia anterioară dăruită în Daniel 2, când Daniel a profeţit căderea Babilonului. Mesajul apărut pe peretele sălii de banchet, pe cate Daniel avea s-o tălmăcească, venea în sprijinul opiniei lui Daniel că aceasta era o noapte fatidică când Babilonul avea să cadă. Situaţia cu care era confruntat regele Belşaţar în acest timp al ospăţului era că mezii şi perşii cuceriseră deja tot imperiul Babilonului, cu excepţia cetăţii Babilon. Această cetate a fost construită să poată rezista la un asediu de douăzeci de ani, iar conform relatării lui Herodot, era o cetate formidabilă, ale cărei ziduri exterioare erau de peste 26 de metri grosime şi 106 metri înălţime, având 100 de porţi masive de bronz în ziduri. Ceea ce făcea ca zidul exterior şi cel interior să fie şi mai impregnabil era canalul cu apă dintre aceste ziduri.

166

Zidul era atât de puternic şi de lat încât patru carte de război puteau să circule pe deasupra zidului în paralel. Herodot mai relevă că erau sute de turnuri, atingând 300 de metri în înălţime deasupra zidului. Dar, conform celor mai mulţi învăţaţi, Herosot a supraevaluat mărimea oraşului, arheologia părând să confirme că cetatea era mult mai mică decât a declarat Herodot. În realitate, s-ar putea să fi fost cam o treime din descrierea lui Herodot. Însă un fapt important îl constituia prezenţa fluviului Eufrat, al cărui curs era în direcţia generală de la nord la sud, apa fluviului trecând pe sub zidurile exterioare cu malul propriu-zis având ziduri de-o parte şi de alta. Chiar şi aşa, la dimensiunile sale reduse faţă de estimarea lui Herodot, Babilon era cel mai mare oraş al lumii antice, având multe clădiri înalte, unele dintre ele de înălţimea Templului lui Bel, cu opt niveluri. Palatul regelui, excavat recent, corespunde descrierii Scripturii. Fluviul era traversat atât de un pod, cât şi de un tunel. În ultimii ani s-au depus eforturi de a restaura unele din clădiri, inclusiv palatul regelui, în efortul de a încuraja comerţul turistic. În prezent Babilonul este vizitat în fiecare an de mii de vizitatori. Datorită celor peste 10.000 de tăblii de lut descoperite, inscripţionate cu diferite aspecte ale istoriei Babilonului, s-a ajuns să se cunoască foarte mult despre istoria oraşului. Datorită sistemului de construcţie al oraşului şi al zidurilor sale, Belşaţar şi dregătorii săi se simţeau în siguranţă, deşi fuseseră împresuraţi de câtva timp. Dar existau motive să fie alarmaţi, în contextul în care Nabonidus fusese deja prins, iar faptul că cetatea era împresurată nu era de bun augur pentru istoria sa viitoare. Banchetul avea menirea să-i reasigure pe liderii şi populaţia Babilonului cu privire la superioritatea zeului lor Bel şi de siguranţa biruinţei asupra duşmanilor lor. Daniel 5:1-4. Capitulul 5 din Daniel începe cu o mie de mie de nobili babilonieni, care se adunaseră în vederea sărbătoririi acestui mare ospăţ, probabil întrunindu-se în sala tronului ca atare, pe care arheologii sunt convinşi că au identificat-o în Babilonul actual. Era o petrecere obişnuită, în care s-a consumat vin, până ce unii s-au îmbătat. Nu doar nobilii, ci şi nevestele şi concubinele lor au băut împreună cu ei (vv. 1-2). Datorită dorinţei sale de a-i atribui victoria viitoare dumnezeului lor Bel, Belşaţar a dat ordin să se aducă pahare de aur şi de argint, luate din templul de la Ierusalim şi să le folosească pentru a bea din ele în cinstea zeului lor. Era un act de nemaipomenită blasfemie la adresa Dumnezeului celui adevărat. De fapt, s-ar putea să fi fost prima dată când au primit întrebuinţarea respectivă. Cum ne relevă Scriptura: „Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră” (v. 4). Daniel 5:5-6. În sala plină de fum a banchetului, iluminată doar de torţele aprinse şi răsunând de forfota banchetului, s-a întâmplat ceva ce a pus capăt aproape imediat oricărei conversaţii şi petreceri. Să-l lăsăm pe Daniel să istorisească din nou ce s-a întâmplat: „În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul” (vv. 5-6). Era, evident, un mesaj din partea lui Dumnezeu, deoarece mâna ce scria pe tencuiala peretelui nu era conectată la niciun trup. Fără îndoială, i-au trecut prin mintea lui Belşaţar câteva din faptele supranaturale

167

atribuite lui Daniel şi celor trei tovarăşi ai săi, cum am văzut în capitolele 2 şi 3, precum şi experienţa lui Nebucadneţar, consemnată în capitolul 4 din Daniel. Daniel 5:7-8. Exact aşa cum făcuse Nebucadneţar în capitolele 2 şi 4, Belşaţar „a strigat în gura mare să i se aducă cititorii în stele, Haldeii şi ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul şi a zis înţelepţilor Babilonului: «Oricine va putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o va tâlcui va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănţişor de aur la gât şi va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei” (5:7). Întrucât Nabonidus era conducătorul numărul unu, iar Belşaţar numărul doi, el oferea maximum celui care putea face tălmăcirea, acordându-i locul al treilea în împărăţia Babilonului. Însă când au venit înţelepţii, aceştia nu au putut tălmăci visul, cum nu putuseră să-l interpreteze la Daniel 2 şi 4. Aceasta l-a făcut pe Belşaţar să fie cuprins de şi mai mare panică, faţa albindu-se, iar nobilii nu ştiau ce să spună (5:8). Daniel 5:10-12. Daniel consemnează că regina, auzind de problemă, a venit în sala de banchet. Învăţaţii nu sunt siguri cu privire la identificarea ei. Ea putea fi soţia lui Nebucadneţar, care putea fi încă în viaţă. Ori putea să fi fost soţia lui Nabonidus, ba chiar fiica lui Nebucadneţar. Sau putea să fie nevasta lui Belşaţar, fiica lui Nebucadneţar sau nu. De fapt, ea i-a spus lui Belşaţar: „Concentrează-te, căci problema ta nu este fără rezolvare”. Daniel consemnează din nou; „Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te tulbure gândurile tale, şi să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om, care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, Haldei, ghicitori, şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Belşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel şi el îţi va da tâlcuirea!” (vv. 10-12). Referirea la Nebucadneţar, tatăl lui Belşaţar poate fi explicată ca el să fi fost bunicul său, în care caz Belşaţar era nepotul său, sau s-ar fi putut să fie pur şi simplu numele unui succesor care l-a înlocuit pe Nebucadneţar. În orice caz, ea s-a adresat lui Belşaţar pentru a-i aminti că era în împărăţie unul care putea tâlcui visul. Faptul că reginei i s-a permis să intre şi să vorbească cu atâta libertate era caracteristic pentru lumea antică, în cadrul căreia părinţilor li se acorda o onoare deosebită (Ex. 20:12; 1 Regi 2:13-20; 2 Regi 24:12-15). Daniel 5:13-16. Când a fost adus Daniel înaintea regelui, acesta l-a informat că i s-a spus că poate tâlcui visele şi, prin urmare, va putea citi scrisul de pe perete. Belşaţar i-a promis: „dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţişor de aur la gât şi vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei!” (v. 16). Apariţia lui Daniel, un personaj venerabil ce atinsese probabil optzeci de ani, era în contrast cu nobilii beţi şi cu soţiile lor şi concubinele lor ce ocupau locul în sala de banchet. Era ca şi când Dumnezeu Se afla acolo să conteste răutatea lor. Daniel 5:17-21. Daniel a declinat orice interes în darurile sau posturile oferite lui de Belşaţar, asigurându-l totuşi pe monarh că va dezlega enigma. Daniel i-a reamintit lui Belşaţar că „Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Ne-

168

bucadneţar: împărăţie, mărime, slavă şi strălucire” (v. 18). Daniel reliefase că Nebucadneţar fusese un domnitor absolut, care promova şi demitea pe cine dorea. Dar, aşa cum ştia Belşaţar, Nebucadneţar avusese o perioadă de nebunie, în timpul căreia se purtase ca fiarele sălbatice (vv. 19-21). Doar atunci când Nebucadneţar „a recunoscut că Dumnezeul cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea” (v. 21) i-a fost redată judecata. Daniel 5:22-23. Apoi Daniel i-a reamintit că Belşaţar ştia toate lucrurile acestea, dar nu s-a smerit înaintea Celui Preaînalt. Dimpotrivă, a hulit numele lui Dumnezeu, luând vasele sacre din templul de la Ierusalim şi le folosise întru preamărirea propriilor zei „de argint şi aur, de bronz, fier, lemn şi piatră” (v. 23). Daniel i-a reamintit că zeii lor nu puteau auzi sau înţelege. Dar faptul cu adevărat important era că Belşaţar îşi onorase zeii săi babilonieni, în loc să-L cinstească pe Dumnezeul cel adevărat. Daniel 5:24-28. Apoi Daniel a oferit tâlcuirea scrisului: „Iată inscripţia ce a fost scrisă: MENE, MENE. TEKEL, PARSIN” (v. 25). Numai consoanele acestor cuvinte au apărut pe perete, îngreunând şi mai mult descifrarea sensului. Cuvântul mene însemna „numărat”. „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt” (v. 26). Repetarea primului cuvânt i-a adăugat un spor de certitudine. Cuvântul tekel însemna „cântărit” şi înseamnă că „ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor!” (v. 27). Peres, forma singularului de la cuvântul parsin, însemna „împărţit”: „împărăţia ta va fi împărţită şi dată Mezilor şi Perşilor!” (v. 28). Inscripţia însemna că împărăţia sa fusese numărată, cântărită şi împărţită. Daniel 5:29-31. Împlinindu-şi promisiunea, Belşaţar l-a îmbrăcat pe Daniel în straie regale, punându-i un lănţişor de aur la gâtul său şi declarându-l cel de-al treilea dregător al regatului. Toate acestea însă au fost deşarte, deoarece Daniel consemnează: „Dar chiar în noapte aceea, Belşaţar, regele babilonienilor, a fost ucis şi Darius, medul, a preluat împărăţia, la vârsta de şaizeci şi doi de ani” (v. 30, tradus după versiunea New International Version). Subitul sfârşit al imperiului babilonean care a venit în acea noapte fatidică este tipic pentru sfârşitul puterii Neamurilor la a doua venire a lui Cristos. Deşi cetatea Babilon nu a fost distrusă în anul 539 î.Cr., când imperiul medo-persan a preluat puterea politică, la a doua venire a lui Cristos chiar cetatea Babilon va fi deodată distrusă (Apo. 18). Profeţia aceasta şi împlinirea ei ne oferă o dovadă în plus că împlinirea literală a profeţiilor este un fapt normal, cum se ilustrează în sute de cazuri în Vechiul Testament. Profeţia lui Daniel despre un imperiu care va urma celui babilonean, a fost împlinită de mezii şi perşii care au cucerit Babilonul. Daniel în groapa cu lei Daniel 6:1-28. Binecunoscuta relatare a lui Daniel aruncat în groapa cu lei (Daniel 6) nu este profeţie în ea însăşi, dar ne oferă un fond important pentru relaţiile Domnului cu Daniel. În capitolele următoare, Daniel a primit patru vedenii profetice, ce adaugă un plus de multe detalii şi o confirmare a revelaţiei profetice. Daniel 6 a fost important prin faptul că a confirmat fidelitatea continuă a lui Daniel,

169

chiar în condiţiile extreme de încercare, în care-l descriu acest capitol. Duşmanii lui Daniel, în complotul pus la cale împotriva lui Daniel, obţinuseră de la Darius un decret care stipula că oricine va fi găsit rugându-Se lui Dumnezeu sau om timp de treizeci de zile, cu excepţia lui Darius, va fi aruncat în groapa cu lei. Duşmanii lui Daniel erau siguri că Daniel va continua să se roage. Darius a căzut uşor în cursa ce i-a fost întinsă, mezii şi perşii crezând că un decret, odată semnat, nu putea fi revocat. Însă Daniel şi-a continuat viaţa sa de rugăciune pe care o practicase de mulţi ani de zile, rugându-se de trei ori pe zi. El avea ferestrele deschise spre Ierusalim, astfel că nu s-a făcut nicio încercare de a-şi ascunde devoţiunea sa faţă de Dumnezeu. Când a fost confruntat cu neascultarea lui Daniel, împotriva dorinţei sale, l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei. Însă Darius însuşi, dovedind dragostea neţărmurită pentru Daniel, spera că Dumnezeul lui Daniel îl va izbăvi [pe robul său]. A doua zi dimineaţa, când Daniel a fost scăpat, Darius n-a avut nicio reţinere în a porunci celor care au uneltit moartea lui Daniel, soţiilor lor şi copiilor să fie aruncaţi în groapa cu lei, unde intenţionaseră să-l arunce pe Daniel. Daniel 6 se încheie cu un alt decret, probabil formulat de însuşi Daniel, în care regele ordona tuturor să se teamă şi să-L respecte pe Dumnezeul lui Daniel. În decretul respectiv, Darius a arătat o remarcabilă înţelegere a faptului că Dumnezeu este etern şi că împărăţia şi stăpânirea Sa nu se vor sfârşi niciodată (v. 26). El Îi atribuie lui Dumnezeu capacitatea de a face „semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (v. 27) Întregul capitol este remarcabil din mai multe motive. Daniel era acum în vârstă de optzeci de ani, după ce fusese în obscuritate de mai mulţi ani în răstimpul scurs de la moartea lui Nebucadneţar cu douăzeci şi trei de ani mai înainte. Daniel ieşise din retragerea sa la pensie, ca să spunem aşa, cu ocazia ospăţului lui Belşaţar. Acum perşii i-au recunoscut geniul său în administraţie, iar el a prosperat în anii scurşi până la moartea sa. În mijlocul unei situaţii dificile pe plan politic, trăind într-o ţară ce se închina unui alt dumnezeu, Daniel a rămas mai departe neclintit în hotărârea sa de a nu se pângări de imoralitatea şi idolatria celor din jurul său, dând o mărturie tuturor oamenilor despre credincioşia Dumnezeului său. Din punct de vedere profetic, evenimentele din capitolul acesta vorbesc despre răscumpărarea rămăşiţei evlavioase a lui Israel la a Doua Venire a lui Cristos. Vedenia lui Daniel cu privite la istoria viitoare Daniel 7:1-7. Conform lui Daniel, vedenia aceasta a avut loc „în anul dintâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului” (v. 1), probabil în anul 553 î.Cr. adică la paisprezece ani după ce mezii şi perşii au cucerit Ierusalimul. La data când Belşaţar îşi ţinea ospăţul în capitolul 5, această vedenie avusese deja loc. Daniel a consemnat că a avut această vedenie de noapte în care a văzut „cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare” (7:2). Cele patru fiare, descrise mai târziu, au ieşit din mare (vv. 2-3). Prima fiară a fost comparată cu un leu având aripi de vultur (v. 4). Daniel, a consemnat vedenia „celor patru vânturi ale cerurilor, izbucnite pe marea cea mare” (7:2). Cele patru fiare, descrise mai târziu, au ieşit din mare (vv. 2-3).

170

Prima fiară a fost comparată cu un leu cu aripi de vultur (v. 4). Cum privea Daniel, „i s-au smuls aripile; şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om şi i s-a dat o inimă de om” (v. 4). Daniel a avut apoi o vedenie a celei de-a doua fiare descrise „ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: «Scoală-te şi mănâncă multă carne!»”(v. 5) Apoi a fost revelată o a treia fiară, care se asemăna cu leopard cu patru aripi, cum ar avea o pasăre, şi patru capete. Fiarei acesteia i s-a dat de asemenea autoritate să domnească (v. 6). Cea de-a patra fiară descoperită lui Daniel era clar cea mai importantă şi mai înfricoşătoare. Daniel o descrie ca fiind foarte puternică „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne” (v. 7). Daniel 7:8-10. Cum continua să privească Daniel, a văzut un al unsprezecelea corn, „un alt corn mic, a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (v. 8). Vedenia s-a schimbat apoi de la cele patru fiare ieşind din marea moartă la o scenă din cer. Daniel a văzut pe unul descris ca fiind „cel Bătrân de Zile” (v. 9). Hainele şi părul celui văzut erau albe, iar tronul Său „era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui ca un foc aprins” (v. 9). Mai departe, privind scena înfăţişată, „un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (v. 10), Daniel 7:11-14. Daniel a privit în continuare vedenia cerului, până când a văzut că „fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars” (v. 11). Asta s-a referit la a patra fiară sau ultima din cele patru. El a mai văzut că „celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit” (v. 12). Punctul culminant al vedeniei a fost când a văzut „unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (vv. 13-14). Dacă Daniel 7 s-ar fi încheiat cu versetul 14, bazat pe alte Scripturi, aproape că am putea înţelege o parte a vedeniei. Ca şi chipul din capitolul 2, cele patru fiare au reprezentat patru împărăţii (comparaţi cu planşa imperiilor mondiale de la pagina 161, Daniel 2). Prima împărăţie, având trăsăturile unui leu şi unui vultur, reprezentat Babilonul. Această împărăţie avea splendoarea regală a imperiului Babilonului, reprezentat de leu, adică de regele fiarelor, şi de vultur, regele păsărilor. Inima unui om ce i s-a dat s-a referit la experienţa lui Nebucadneţar din Daniel 4, când a fost acesta smerit înaintea lui Dumnezeu. A doua împărăţie reprezenta imperiul Medo-Persan, ce a cucerit Babilonul în anul 539 î.Cr. (Daniel 5). Ca un urs, el avea mare putere, dar nu şi trăsăturile regale ale Babilonului.

171

Puterea mai mare a Persiei, comparată cu a mezilor, a fost revelată prin imaginea ursului ridicat într-o rână. Cele trei coaste din gura sa se refereau, probabil, la cele trei provincii ale Babilonei, Persiei şi Mediei. Cea de-a treia împărăţie reprezenta Grecia, identificată la 8:21 şi cuceririle rapide ale lui Alexandru cel Mare, care a cucerit toată Asia de vest, ca împlinire a profeţiei despre leopard. Leopardul este un animal capabil de a alerga foarte rapid, aidoma cuceririlor lui Alexandru. De asemenea, cele patru vânturi reprezentau viteza cuceririlor. Când Alexandru cel Mare a murit la Babilon în anul 323 î.Cr., imperiul său a fost împărţit între cei patru generali ai săi, reprezentaţi prin cele patru capete şi patru aripi. Ei au fost: Lisimah, care a primit Tracia şi Bitinia; Casandru, care a primit Macedonia şi Grecia; Seleuc, care a primit Siria, Babilonia şi ţara de la răsărit; şi Ptolomeu, care a primit Egiptul, Palestina şi Arabia Petrea. Împărăţiile Medo-Persia şi Grecia au fost numite în versetele 20-21. A patra împărăţie nu a fost numită, dar, potrivit istoriei, a fost împlinită de imperiul roman. Conform descrierii de la 7:7, ea a zdrobit şi a devorat ţările pe care le-a cucerit. Cele zece coarne reprezintă viitorul imperiu roman care va reapărea în vremea sfârşitului. Cornul mic reprezintă un suveran care va veni ultimul în a patra împărăţie şi va fi un cuceritor mondial. După cum chipul a fost nimicit în Daniel 2, tot aşa va fi şi fiara a patra nimicită de foc (7:11). Primele trei fiare s-au distins de a patra prin faptul că în loc să fie tăiate, li s-a permis să continue o vreme, adică fiecare a fost absorbită de împărăţia următoare, în contrast cu ce-a de-a patra împărăţie, ce va fi distrusă dintr-o dată (v. 12). Venirea Fiului omului (v. 13) ar putea fi înţeleasă ca o referire la venirea lui Isus Cristos, Mesia, la a doua Sa venire, cum a folosit Însuşi Cristos expresia „Fiul omului” în multe referiri la El din Noul Testament (Mat. 8:20; 9:6; 10:23; 11:19; 12:8. 32, 40; etc.). Pasajul acesta se referă la Isus Cristos în încarnarea Sa apropiindu-Se de „cel Îmbătrânit de zile” (Dan. 7:13), o referire evidentă la Dumnezeu Tatăl. Referirea la faptul că I se dă autoritate completă asupra tuturor popoarelor se va împlini în împărăţia Sa milenară, care, în ce priveşte suveranitatea va continua la nesfârşit (v. 14). Daniel 7:15-22. Daniel nu a înţeles imediat imaginea şi cum s-a apropiat de unul care stătea alături, probabil un înger, a întrebat care e sensul vedeniei (vv. 15-16). Lui Daniel i s-a spus: „Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie” (vv. 17-18). Daniel era preocupat în legătură cu sensul celei de-a patra fiare, pe care s-a pus un accent deosebit în vedenie. Daniel a scris: „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne” (vv. 19-20). Înainte de a avea Daniel prilejul să audă răspunsul, a scris: „Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt şi a venit vremea când sfinţii au luat în

172

stăpânire împărăţia” (vv. 21-22). Daniel 7:23-28. Lui Daniel i s-a explicat: „Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (vv. 23-25). În interpretarea aceasta, i s-a spus lui Daniel că împărăţia finală descrisă de fiara a patra „va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi” (v. 23). Aceasta se va deosebi de tot ce fusese revelat înainte. În vedenia din capitolul 2, stânca a distrus chipul, dar nu a intrat în detalii cu privire la forma imperiului cu face textul acesta. Lui Daniel i s-a spus că cele zece coarne reprezintă zece regi (7:24). Cornul cel mic, reprezentând „un alt rege” (v. 24), se va deosebi de cele zece coarne şi, de fapt, va cuceri trei din coarne (v. 24). El nu va fi doar un suveran mondial, care, în cele din urmă, va cuceri întreg pământul (v. 23), ci va şi vorbi împotriva lui Dumnezeu şi-i va asupri pe sfinţi (v. 25). El va încerca să schimbe legile stabilite de mult şi vremurile (v. 25), iar pentru o vreme îi va persecuta pe sfinţi. Factorul timp a fost reprezentat prin „un timp, timpuri şi o jumătate de timp” (v. 25). Deşi acest factor de timp nu a fost transparent, prin comparaţie cu alte texte din Scriptură a rezultat clar că el vorbea despre o perioadă de trei ani şi jumătate, un timp reprezentând un an, apoi pluralul „timpuri” (sau vremuri) reprezentând doi ani, iar „jumătate de timp” (v. 25) reprezentând o jumătate de an. Aceasta corespunde cu ultima jumătate a perioadei de şapte ani descrisă la Apocalipsa 13:5 şi cu cele 1.260 de zile de care vorbeşte Apocalipsa 11:3. Faptul că termenul „timp” reprezintă un an a fost ilustrat şi la Daniel 4:16, 23, 25 şi 32. Expresia similară „un timp, timpuri şi jumătate de timp” a fost indicată şi în Apocalipsa 12;14, reprezentând tot trei ani şi jumătate. În toate aceste cazuri probabilitatea era ca să se refere la ultima jumătate de trei ani şi jumătate, care precede a doua venire a lui Cristos pe pământ. Descrierea suveranului final ca unul care „sfărâma şi călca în picioare ce rămânea” (Dan. 7:19), a fost caracteristic din punct de vedere istoric despre imperiul roman, fiind aplicată aici la forma ei finală, când va ajunge la faza de dictatură mondială în ultimii trei ani şi jumătate înainte de a Doua Venire. Descrierea amănunţită care se dă aici despre timpul sfârşitului, a patra fiară şi cele zece coarne, urmate de cornul al unsprezecelea, care a câştigat controlul asupra celor trei, nu s-a împlinit încă niciodată în istorie. Unii interpreţi biblici au încercat să găsească zece regi din trecut şi al unsprezecelea rege care se va ridica pentru a împlini profeţia, dar nu există nimic care să corespundă cu aceasta în istoria imperiul roman. Cele zece coarne nu domnesc unul după altul, ci simultan. Mai mult, ei nu au fost imperiul mondial, ci premergătorul cornului mic după ce a supus cele zece coarne, devenind conducătorul lumii (v. 23; Apo. 13:7). Este evident pentru numeroşi interpreţi că primele trei împărăţii au venit şi au plecat

173

în istorie, reprezentate prin Babilon, Medo-Persia şi Grecia. Dar al patrulea imperiu, deşi nu este numit aici, a fost identificat ca fiind imperiul roman, în ipostază istorică. Ultima fază a imperiului roman, descris aici ca stadiul cu zece coarne, care devine un imperiu mondial, nu s-a împlinit încă. De fapt, întreaga epocă actuală intervine între imperiul roman şi acest imperiu mondial viitor, un factor caracteristic despre Vechiul Testament în dezvăluirea viitorului. Se trece peste era actuală în prezentarea ei. Perioada parantetică a epocii actuale are multe paralele în Scriptură. În Vechiul Testament în mod frecvent prima şi a doua venire a lui Cristos sunt pomenite în acelaşi verset fără să se ţine seama de cei aproape 2.000 de ani scurşi între Prima şi a Doua Venire. Vechiul Testament pur şi simplu nu a anticipat actuala epocă a bisericii alcătuită din evrei şi neamuri pe statut de egalitate, botezat într-un singur trup al lui Cristos şi devenind una. Cât priveşte profeţiile Vechiului Testament, vremea sfârşitului avea să urmeze imediat după prima venire a lui Cristos. Profeţii Vechiului Testament nu au ştiut sau n-au anticipat că va fi o lungă perioadă de timp între cele două veniri ale lui Cristos. Având în vedere faptul că profeţiile se împlinesc literal în alte privinţe, este de înţeles că mulţi învăţaţi susţin că acest aspect viitor este încă neîmplinit şi, de fapt, se poate împlini în relativ apropiata istorie umană. Cei care susţin că Răpirea va avea loc înainte de Marea Strâmtorare de la sfârşitul timpului cred că Răpirea va avea loc mai întâi, înainte de împlinirea acestor profeţii de la sfârşitul timpului, inclusiv grupul de zece naţiuni şi imperiul mondial condus de al unsprezecelea corn sau suveran. Daniel şi-a încheiat tabloul profetic al acestei dramatice serii de evenimente, spunând: „Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Daniel 7:26-27). La încheierea acestui episod, Daniel a declarat: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele şi mi s-a schimbat culoarea feţei; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea” (v. 28). Este clar că Daniel n-a înţeles profeţia consemnată. Cei de astăzi, datorită împlinirii într-o aşa măsură a profeţiei pot s-o înţeleagă mai bine decât Daniel. Unii interpreţi ai acestei profeţii au încercat să-i găsească împlinirea în trecut. Interpretarea amilenistă, care susţine că nu este nicio împărăţie milenară după Venirea a Doua a lui Cristos, adesea pretinde că acest capitol s-a împlinit complet în istorie. Dar o împlinire completă ar necesita mai întâi un conducător care să domnească peste întregul pământ, iar, în al doilea rând, o confederaţie de zece naţiuni, în care dregătorul cucereşte pe trei dintre cei zece regi. Dar niciun conducător din trecut nu a marcat o perioadă de trei ani şi jumătate să fie un prigonitor al Israelului şi să introducă perioada specială pe care Vechiul Testament a plasat-o înainte de Venirea a Doua. Dacă un asemenea conducător ar putea fi identificat, el şi domnia lui ar trebui să fie distruse pe veci de către Dumnezeu, şi ar trebui să fie înlocuite de o împărăţie a lui Dumnezeu. Încercări de a interpreta cornul cel mic ca papalitatea romană sunt iarăşi defectuoase, întrucât nu s-ar găsi niciun rege sau papă care să fi împlinit aceste profeţii. Puterea papală e încă activă în lumea de astăzi, nelimitându-se la trei ani şi jumătate, iar papalitatea nu

174

a fost distrusă de a Doua Venire. Cu alte cuvinte, dacă această profeţie este să fie înţeleasă în împlinirea ei literală, trebuie interpretată în paralel cu capitolul 2, unde profeţia distrugerii picioarelor chipului şi întregul chip nu s-a împlinit încă în istorie. În această profeţie, conducătorul final nu a apărut încă, iar diversele circumstanţe legate de domnia lui nu s-au împlinit încă în istorie. Având în vedere faptul că profeţiile de până acum s-au împlinit atât de literal, un punct culminant literal este, de asemenea, singura abordare satisfăcătoare, or, aceasta susţine că este încă un timp viitor, în care profeţiile de la sfârşitul timpului se vor împlini.

PROFEŢIA ISRAELULUI ÎN VREMURILE NEAMURILOR LA DANIEL

Vedenia a doua a lui Daniel: Persia şi Grecia Daniel 8:1-4. A doua vedenie a lui Daniel în anul al treilea al lui Belşaţar, care se poate data aproximativ în anul 550 î.Cr., de asemenea a precedat distrugerea finală a Babilonului din anul 539 î.Cr. Dar profeţia din această vedenie are de a face cu a doua şi a treia împărăţie implicate în imaginea din Daniel 2 ca partea superioară a trupului şi braţele de argint şi partea inferioară a trupului şi coapsele de alamă. Puţine detalii s-au dat fie în Daniel 2, fie în Daniel 7 despre cea de-a doua şi a treia împărăţii, deşi prezenţa lor este recunoscută. Daniel consemnează aici o vedenie care dă în detaliu modul în care au apărut a doua şi a treia împărăţii. Daniel a descris vedenia sa ca apărând pe când era în Susa (Şuşanul biblic) din provincia Elam, o capitală persană situată la circa 200 de mile de Babilon. Daniel n-a fost implicat în domnia lui Belşaţar şi nu se explică de ce se afla în Susa. Mai târziu, după ce medo-persanii cuceriseră Babilonul, Xerxes a construit un mare palat în acest oraş, care a fost scena desfăşurării cărţii Estera şi unde Neemia a slujit în calitate de paharnic al regelui Artaxerxes (Neemia 1:11). În vedenia sa, Daniel s-a văzut pe sine pe malul râului Ulai. Râul Ulai curgea la 150 de mile nord de Şuşan şi se vărsa în râul Tigris la sud. Localizarea vedeniei este importantă doar pentru asigurarea fondului vedeniei ce avea de a face cu Medo-Persia şi Grecia. Descriind vedenia, Daniel scrie: „Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că într-un râu stătea un berbec, având două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt şi cel mai înalt a depăşit pe cel din urmă. Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână, ci el făcea ce voia şi a ajuns puternic” (Daniel 8:3-4). Mai târziu în cursul vedeniei, Daniel a identificat berbecul: „Berbecul, pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii Mezilor şi Perşilor” (v. 20). Berbecul în mod clar corespundea imperiului mezilor şi perşilor, întrucât, având două coarne, reprezenta Media şi Persia, cornul mai lung reprezentând puterea mai mare a Persiei. Ele au fost în stare să distrugă totul în cale, înaintând spre vest, nord şi sud (v. 4). Între acestea se număra şi cucerirea Babilonului, precum şi celelalte ţări din vestul Persiei. Din punct de vedere istoric, Persia a atins culmea prin triumful ei puternic când a avut loc cu-

175

cerirea Babilonului din anul 539 î.Cr. Până la sosirea lui Alexandru cel Mare pe scenă cu 200 de ani mai târziu, puterea persană a fost predominantă. Cu toate că Daniel era încă în viaţă, observând împlinirea profeţiilor privind distrugerea Babilonului şi venirea mezilor şi perşilor în timpul vieţii sale, el însă nu a trăit îndeajuns să vadă deznodământul domniei persane în viaţa sa, aşa cum va dezvălui profeţia aceasta. Daniel 8:5-8. Cum privea Daniel berbecul ce cucerea totul înaintea sa, a scris: „Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi. A venit până la berbecul care avea coarne, pe care-l văzusem stând în râu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea sa. L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra lui, l-a izbit pe berbec şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui. Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” (vv. 5-8). Cum declară Daniel mai târziu: „Ţapul însă este împărăţia Greciei, iar cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat” (v. 21). Cum afirmă limpede Daniel, Grecia, care era o ţară mică şi lipsită de importanţă pe vremea lui Daniel, a ajuns să domnească asupra Orientului Mijlociu în vremea lui Alexandru cel Mare. În loc de două coarne, cum era normal pentru un ţap, numai un corn mare a avut între ochi, fiind declarat „cel dintâi împărat” (v. 21). Întreaga vedenie a fost mai realistă, descriind cuceririle lui Alexandru cel Mare, care, în cursul unor rapide marşuri, a cucerit întregul Orient Mijlociu, ajungând până în India. Niciun alt cuceritor înainte de Alexandru nu a cucerit atât de mult teritoriu, atât de rapid. În consecinţă, faptul că ţapul a fost înfăţişat neatingând pământul, ci zburând prin aer corespunde rapidelor cuceriri ale lui Alexandru. Faptul acesta se subînţelege şi din Daniel 7, unde al treilea imperiu, Grecia, a fost cucerit de un leopard, un animal cunoscut pentru rapiditatea sa, care, în vedenia lui Daniel, era descris ca având patru aripi, simbolizând, iarăşi, uriaşa sa viteză (7:2). Prezicerea despre cornul cel mare, reprezentându-l pe Alexandru cel Mare, că va fi rupt în toiul puterii sale, s-a împlinit literalmente la moartea lui Alexandru cel Mare din Babilon, când el şi armatele sale se întorceau din turneul de cucerite a Indiei la Babilon, pentru a celebra. Alexandru cel Mare a murit în anul 323 î.Cr., la vârsta de treizeci de ani, un bărbat care ar fi putut cuceri lumea întreagă, dar care nu s-a putut cuceri pe el însuşi. După moartea lui Alexandru, victoriile lui au fost împărţite între generalii săi, aşa cum indică cele patru coarne ale sale. Casandru a primit Macedonia şi Grecia; Lisimah a primit Tracia, Bitinia şi cea mai mare parte a Asiei Mici; Seleuc a primit Siria şi regiunea de la est de Siria, inclusiv Babilonul; iar lui Ptolomeu i s-a dat Egiptul şi, probabil, Palestina şi Arabia Petrea. Deşi un alt lider sub conducerea lui Alexandru, Antigonus, a încercat să câştige puterea, el a fost cu uşurinţă înfrânt. A fost o altă mărturie adusă acurateţii vedeniei profetice a lui Daniel faptul că cuceririle lui Alexandru cel Mare au fost împărţite în patru, iar nu în trei sau cinci. Acurateţea a fost atât de clară încât învăţaţii liberali ar dori să o considere aceasta drept o istorie scrisă după consumarea faptului şi de către unul care

176

şi-a asumat numele lui Daniel, dar, în realitate, nu ar fi fost personajul din veacul al şaselea î.Cr. pe care-l descrie Biblia. Daniel 8:9-12. Continuând să privească vedenia, Daniel a văzut cum iese un corn mic pe lângă cele patru coarne proeminente (v. 8), iar cornul mic „a crescut în putere la sud şi la est şi spre Ţara Minunată” (v. 9). Profeţiile sunt foarte exacte şi în privinţa sensurilor geografice. Astfel, berbecul, respectiv imperiul Medo-Persan, s-a îndreptat, în mare, spre vest, iar nu spre est, conform istoriei imperiului medo-persan. În schimb, ţapul, venind din Grecia în vest, a atacat Orientul Mijlociu dinspre vest (v. 5), în acord cu cuceririle lui Alexandru cel Mare, care au fost mereu la est de Grecia. Dar cornul cel mic menţionat aici şi-a manifestat puterea spre sud şi spre est, precum şi spre „Ţara Minunată” – o referire la Ţara Sfântă. Nu există, practic, nicio distincţie între cornul cel mic amintit aici şi cornul mic din Daniel 7:8. Cornul mic din Daniel 7 a ieşit dintr-al patrulea imperiu şi în faza finală, care interpretată cum se cuvine, încă se referă la viitor. Prin contrast, cornul mic din Daniel 8 iese dintr-a treia împărăţie, ţapul, şi se referă la profeţia împlinită deja. Daniel continuă să tălmăcească vedenia: „S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început [iar adevărul a fost aruncat la pământ]” (8:10-12). Dificultatea înţelegerii acestei Scripturi a dat naştere mai multor teorii de interpretare. Cum am amintit în introducerea la cartea Daniel, învăţaţii liberali susţin că Daniel ar fi fost un fals, redactat în secolul al doilea, întrucât ei susţin că profeţiile cu privire la viitor sunt imposibile. Dar această concluzie e contrazisă de descoperirea sulurilor de la Qumran, între care s-a găsit un exemplar integral al cărţii Daniel. Chiar învăţaţilor liberali, pornind de la propriile lor presupoziţii, le este greu să armonizeze descoperirile arheologice cu ideea că ar fi fost redactate un pseudo-Daniel în secolul al doilea, când a fost prezentat ca profeţie, fiind deja istorie. Însă desigur învăţaţii conservatori resping aceasta, acceptând inspiraţia şi autoritatea cărţii Daniel, cum a fost acceptată mulţi ani de-a rândul în toată perioada Vechiului Testament şi de sute de ani în era creştină. O a doua interpretare susţine că această profeţie a fost deja împlinită prin persoana lui Antiochus Epiphanes, un monarh al Siriei (175-164 î.Cr.). În general, interpreţii conservatori, fie premilenişti, fie amilenişti, sunt de acord cu această interpretare. O a treia opinie este că această profeţie s-a împlinit istoric în secolul al doilea î.Cr., dar tipic a reprezentat pe viitorul conducător mondial din Marea Strâmtorare, dinainte de a Doua Venire [a lui Cristos]. În sprijinul acestei opinii este referirea la „vremea sfârşitului” (vv. 17, 19). Cea mai bună abordare este de a accepta aceasta ca profeţie primar împlinită, întrucât Antiochus Epiphanes a îndeplinit cerinţele stipulate în această profeţie, deşi aceasta tipic s-ar putea să prezinte vremea sfârşitului. Conform istoriei, Antiochus Epiphanes s-a dat drept Dumnezeu, nesecotind astfel

177

„oştirea de stele” (v. 10) sau, altfel spus, puterile cerului. S-a aşezat ca „Prinţul oştirii” (v. 11), în sensul că s-a făcut pe sine măreţ. Antiochus a luat şi a oprit jertfele zilnice aduse de evrei la templu, pângărind sanctuarul (v. 13), transformându-l într-un templu păgân. El a îndeplinit cerinţele expresiei de a arunca adevărul la pământ (v. 12). Istoria consemnează că, luându-şi numele Epiphanes, care înseamnă cel glorios, a pretins că este Dumnezeu, în mare măsură exact aşa cum va face micul corn din Daniel 7 în viitoarea Mare Strâmtorare. Rolul său este similar rolului viitor pe care şi-l va asuma dictatorul mondial ce va veni. Daniel 8:13-14. Daniel a consemnat că a auzit cum doi sunt descrişi ca „sfinţi” (v. 13), după câte se pare îngeri, cât timp va lua până ce se va împlini această vedenie (v. 13), definită drept „vedenia privitoare la jertfa zilnică, răzvrătirea ce cauzează pustiirea şi predarea sanctuarului şi a oştirii ce va fi călcat în picioare” (v. 13). Lui Daniel îngerul i-a spus: „Va dura 2.300 de seri şi dimineţi; apoi sanctuarul va fi consacrat (sfinţit) din nou” (v. 14). Multe detalii referitoare la versetele precedente au fost consemnate în cartea istorică 1 Macabei, care descrie pângărirea templului, persecutarea poporului evreu şi aşa-numita revoltă macabeiană a iudeilor. Mii de evrei (iudei) au fost ucişi de Antiochus Epiphanes în încercarea de a stârpi religia iudeilor, dar în zadar au fost toate. Dar afirmaţia că va lua 2.300 de seri şi dimineţi până ce se va putea rezidi sanctuarul a dat naştere la numeroase opinii diferite, deoarece nu este cu totul clar ce înseamnă. Adventiştii de ziua a şaptea înţeleg 2.300 de zile ca o referire la 2.300 de ani, şi de pe această bază punctul culminant al aşteptărilor lor să vină Venirea a Doua a fost anul 1884. Desigur, istoria a demonstrat că nu acesta a fost răspunsul corect. Alţii au luat cifra de 2.300 de zile, incluzând jertfele de seară şi de dimineaţă, în sensul că, de fapt, au fost 1.150 de zile, adică 2.300 de seri şi dimineţi. Dar această opinie este greu de armonizat cu istoria perioadei respective. Probabil cea mai bună interpretare revine la faptul că în anul 171 î.Cr., Onias III, care era preotul monarh, a fost asasinat, o nou spiţă de preoţi preluând puterea. Desigur, aceasta a contstituit începutul pângăririi, dar templul propriu-zis nu a fost pângărit până la data de 25 decembrie, 167 î.Cr., când jertfele au fost oprite cu forţa, iar un altar grec a fost instalat în templu şi a fost ridicată o statuie reprezentând un zeu păgân. Dacă perioada de la anul 171 î.Cr. până la 164 î.Cr., când a murit Antiochus, este considerată a fi acea perioadă, totalul de 2.455 de zile ar fi redus la 2.300 zile, dacă părţile primului şi ultimului an ar fi scăzuţi. Asta ar explica cei 2.300 de zile ca un număr rotund. Istoria cazului nu asigură suficiente detalii pentru a stabili exact cum s-a realizat împlinirea. Luând toate lucrurile în considerare, e indicat să considerăm 2.300 de zile ca fiind împlinite la acel timp în secolul al doilea î.Cr., şi nefiind supus împlinirii profetice din viitor. Daniel 8:15-22. Privind vedenia, Daniel a consemnat că cel ce stătea lângă el era „ca un om”, deşi, probabil, era un înger (v. 15). Daniel a auzit şi vocea unui om instruindu-l pe Gabriel, un înger, să-i dea lui Daniel interpretarea visului (v. 16). Este prima menţionare a îngerului Gabriel în Scriptură. El mai este menţionat şi la 9:21 şi la Luca 1:19, 26. Deşi îngerii au primit diverse titluri în literatură apocrifă, Biblia nu numeşte decât un singur înger: Michael (Dan. 10:13, 21; 12:1; Iuda 9; Apo. 12:7). Când îngerul Gabriel a

178

venit la el, Daniel a căzut cu faţa înainte înaintea îngerului sfânt (Dan. 8:17). Lui Daniel i s-a adresat „Fiul omului”, dându-i-se să înţeleagă că vedenia privea vremea sfârşitului (v. 17). Întâlnirea cu îngerul l-a făcut pe Daniel să intre într-un somn profund, dar Gabriel l-a sculat în picioare (v. 18). Apoi Gabriel a confirmat interpretarea cu berbecul şi ţapul şi detaliile vedeniei. El a declarat: „Iată, îţi arat ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului. Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii Mezilor şi Perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, iar cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere” (vv. 19-22). Cum a confirmat interpretarea lui Gabriel, confirmată de istorie, este relativ uşor să găsim un consens al interpreţilor conservatori în legătură cu acest pasaj cu referire la Medo-Persia şi la Grecia. Daniel 8:23-26. Acest fragment a fost supus unor discuţii nesfârşite şi deosebiri de opinie, urmând mai multe interpretări: (1) ideea că aceasta s-a împlinit complet în istorie de Antiochus Epiphanes; (2) că aceasta reprezintă o perioadă în întregime viitoare, referinduse la domnitorul mondial final: (3) că este o profeţie ce-l priveşte pe Antiochus Epiphanes, dar într-un sens are o împlinire dublă din pricina similarităţii dintre el şi domnitorul de la sfârşitul timpului. Daniel l-a descris pe regele rău al acestei profeţii ca „un împărat fără ruşine şi viclean [un expert în intrigi]” (v. 23). S-a afirmat că „el va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (vv. 24-25). Descrierea care i se face aici acestui domnitor rău este foarte similară cu ceea ce Biblia şi istoria consemnează despre Antiochus Epiphanes. Într-adevăr, el a avut mare putere peste Ţara Sfântă şi peste Siria, iar pentru o vreme a deţinut puterea în Egipt, până când a fost nevoit să se retragă din pricina presiunilor imperiului roman. El a devastat închinarea ebraică şi a pângărit templul. A omorât mii de evrei, care au încercat să-şi continue închinarea, opunându-i-se. S-a considerat deasupra altora; de fapt, a pretins că este Dumnezeu, cum indică şi titlul „Epiphanes”, adică „cel glorios”. Evident s-a opus lui Cristos ca „Prinţul prinţilor” (v. 25). Însă Antiochus a murit în 164 î.Cr., pe când se afla într-o campanie militară, dar moartea sa s-a datorat unor cauze naturale, însă cum spune Scriptura: „va fi zdrobit, dar fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (v. 25). Lui Daniel i se spusese în versetul 17 că „vedenia priveşte vremea sfârşitului”. I s-a mai spus că vedenia era adevărată, dar „tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate” (v. 26). Pasajul acesta, deşi împlinit de Antiochus, a fost tipic şi pentru descrierea rolului viitor al Anticristului care va veni, a omului păcatului, a dictatorului întregii lumi în ultimii trei ani şi jumătate înainte de Venirea a Doua a lui Cristos. Unii sunt de părere că are şi tonuri profetice, anticipând punctul culminant al veacurilor. În timp ce controversa nu poate fi complet rezolvată, se poate înţelege că această profeţie este, negreşit, o ilustraţie a istoriei

179

despre ceea ce se va întâmpla în profeţie în ceea ce e încă în viitor: Marea Strâmtorare. Ca Antiochus, dictatorul final se va pretinde a fi Dumnezeu, îi va persecuta pe evrei, va pune capăt jertfelor lor şi va fi un personaj rău. Daniel 8:27. Daniel, care trecuse prin extraordinarul stres emotive în cursul primirii acestei vedenii, a scris: „Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia” (v. 27). Ceea ce era profeţie pentru Daniel în secolul al şaselea înainte de Cristos se poate acum înţelege datorită istoriei celui de-al doilea secol î.Cr., iar Scripturile de aici pot fi considerate literalmente împlinite. Dar din pricina asemănării cu Anticrist, oprirea jertfelor şi a altor calităţi pe care le va întruni acest conducător malefic de la urmă, mulţi sunt de părere că evenimentele din acest capitol prefigurează lucrurile care sunt încă în viitor. Introducere la profeţia celor şaptezeci de şapte Profetul Daniel nu numai că a revelat profeţiile extraordinare privind vremurile Neamurilor, îmbrăţişând cele patru imperii mari, începând cu Babilon şi sfârşind cu Roma, precum şi distrugerea puterii Neamurilor la a doua venire a lui Cristos, dar Daniel a şi primit în această mare vedenie din capitolul următor o cronologie detaliată a viitorului Israel, culminând cu a Doua Venire a lui Cristos. Datorită revelaţiei dăruite lui Daniel, atât cu privire la vremurile Neamurilor, cât şi la programul lui Dumnezeu pentru Israel, profeţiile lui Daniel sunt cheia înţelegerii profeţiilor majore ale Scripturii, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În Daniel 9 sunt prezentate mai întâi trei segmente principale: primul, împlinirea apropiată a revenirii Israelului în ţară (vv. 1-2); al doilea, remarcabila rugăciune a lui Daniel, în vederea împlinirii apropiate a profeţiei (vv. 3-19); şi al treilea, profeţia importantă cu privire la cele şaptezeci [de serii] de şapte din viitorul Israelului, ce va culmina cu Venirea a Doua. Evenimentele acestui capitol au urmat celor două vedenii ale lui Daniel din 553 î.Cr. şi 550 î.Cr. şi prăbuşirea imperiului babilonean din Daniel 5 (539 î.Cr.). Experienţa lui Daniel în groapa cu lei (6:1-24) nu a fost clară înainte sau după vedenie din Daniel 9, întrucât vedenia nu a fost datată. Marile profeţii date lui Nebucadneţar cât şi lui Daniel, precum şi împlinirea prăbuşirii Babilonului trebuie să-i fi dăruit lui Daniel un simţ măreţ al suveranităţii lui Dumnezeu şi al certitudinii împlinirii literale a profeţiei. Pe acest fundal a relatat Daniel descoperirea profeţiei lui Ieremia cu privire la cei şaptezeci de ani ai captivităţii Israelului. Rugăciunea lui Daniel pentru restaurarea Ierusalimului Daniel 9:1-2. Daniel a consemnat că evenimentele de la începutul lui Daniel 9 au avut loc „în primul an al lui Darius fiul lui Xerxes” (v. 1), care s-au întâmplat probabil în anul 539-538 î.Cr. Pentru prima oară Daniel a înţeles profeţiile profetului Ieremia despre cei şaptezeci de ani de robie a Israelului. S-ar prea putea ca el să nu fi citit profeţia sau să nu fi intrat în posesia ei înainte de acest eveniment. Conform cărţii Ieremia, aceste profeţii au fost scrise înaintea căderii Ierusalimului din 586 î.Cr., cu cel puţin cincizeci şi şapte de ani înainte de evenimentele petrecute în acest capitol. În ce-l priveşte pe Ieremia, el fusese dus în Egipt împotriva voinţei sale şi se pare 180

că a murit şi a fost îngropat într-o ţară străină (Ier. 43:4-13). Cum au ajuns profeţiile lui Ieremia, pe care probabil le-a luat cu el în Egipt, să-şi găsească loc în Babilon şi, mai precis, în mâinile lui Daniel rămâne un mister. Datorită poziţiei înalte ocupate de Daniel în guvernul mezilor şi perşilor, era şi normal să-i fie dat lui manuscrisul acesta când a ajuns la Babilon. Citind profeţiile lui Ieremia, Daniel a conchis că sosise timpul ca Israel să se întoarcă şi să-şi ceară oraşul străvechi al Ierusalimului. La Ieremia 25:11-12, Ieremia scrie: „«Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara Haldeilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice»”. Întrucât captivitatea Israelului a început în anul 605 î.Cr., şaptezeci de ani profetici de 360 de zile fiecare, ar rezulta în timpul căderii Babilonului, în anul 539 î.Cr. De fapt, mezii şi perşii nu au distrus Babilonul, ci oraşul şi-a continuat existenţa multe sute de ani, nedevenind un morman de dărâmături până în perioada modernă. Din această pricină unii sunt de părere că Babilonul va fi reclădit la sfârşitul vremii şi distrus în timpul celei de-a Doua Veniri (Isa. 13:1-22; Apo. 18:1-24). Deşi căderea Babilonului a avut loc în 539 î.Cr., completa distrugere a Babilonului, conform descrierii din acest text, nu s-a împlinit în istorie. Daniel a mai citit şi Ieremia 29:10-14: „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga şi vă voi asculta. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie»”. Motivul pentru care Daniel s-a entuziasmat la citirea acestei profeţii era că aproximativ şaizeci şi şapte de ani trecuseră deja de la căderea Ierusalimului din anul 605 î.Cr. Cum Daniel credea în împlinirea literală a profeţiilor, pornind de la propria sa experienţă, această profeţie a fost o extraordinară revelaţie pentru el. În cadrul evenimentelor din Daniel 6, când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, Scriptura revelează că Daniel avea obiceiul de a se ruga de trei ori pe zi cu ferestrele deschise către Ierusalim. De când a fost dus la Babilon ca adolescent, se rugase încontinuu ca Ierusalimul să fie restaurat şi poporul evreu să se poate întoarce. Prin urmare, nu era un mesaj mai binevenit sau mai încurajator pentru Daniel decât asigurarea din Cuvântul lui Dumnezeu că după şaptezeci de ani aveau să se poată întoarce. E vrednic de remarcat că Daniel a luat profeţia în mod literal. El ştia că Dumnezeu va face exact aşa cum profeţise Ieremia. Asta a condus la următoarea rugăciune remarcabilă. Unii interpreţi notează că există o diferenţă între cei şaptezeci de ani ai robiei şi cei şaptezeci de ani ai pustiirii Israelului. În Ieremia 29:10 se face o referire la perioada captivităţilor, care au început în 605 î.Cr. şi aveau să se termine aproximativ în anul 538 î.Cr. 181

Acesta e motivul pentru care Daniel a fost îndemnat să se roage, cerându-I lui Dumnezeu să împlinească această profeţie. În Ieremia 25:12 Ieremia meditează la pustiirile Babilonului. Faptul e că pustiirile Babilonului nu au avut loc după 539 î.Cr., ele fiind încă proiectate să aibă loc în viitor, la sfârşitul Epocii dintre cele două veniri ale lui Cristos. În acelaşi mod, pustiirea Ierusalimului nu a început decât în 586 î.Cr., când Ierusalimul a fost distrus, o perioadă ce a ţinut şaptezeci de ani, ce s-a terminat prin anul 516 sau 515 î.Cr. Prin urmare, unii au conchis că întrucât Captivitatea de şaptezeci de ani s-a sfârşit în 538 î.Cr., Ezra a primit dezlegare să se întoarcă la Ierusalim. Reclădirea propriu-zisă a Ierusalimului a fost întârziată, inclusiv rezidirea templului, până prin anul 515 î.Cr., cu scopul de a permite Ierusalimului să rămână în paragină timp de şaptezeci de ani de la data distrugerii sale în anul 586 î.Cr. Prin urmare, Daniel avea să considere timpul încheierii celor şaptezeci de ani ai captivităţii ca împliniţi la aproximativ şaptezeci de ani după ce el însuşi a fost dus în captivitate. În încercarea de a reconstrui profeţia şi împlinirea ei, trebuie ţinut cont că anul profetic ţine 360 de zile, nu 365, în consecinţă anii au fost cu ceva mai scurţi decât în calendarul modern. Deşi cei şaptezeci de ani au fost literali, e evident că Biblia nu încearcă să dovedească că a fost până în ziua exactă sau chiar până în anul exact, ci că a fost aproximativ în cifre rotunjite şaptezeci de ani, iar nu o perioadă nedefinită de timp. Învăţaţii care îşi propun să reconstituie cronologia acestei perioade de asemenea ţin cont de faptul că cucerirea Babilonului a avut loc în 539 î.Cr., când Darius a fost numit suveran. Dar Cirus, regele Persiei, a emis decretul său de a le permite robilor să revină la Ierusalim în primul an complet al domniei sale asupra Babilonului, ce nu a început decât în martie anul 538 î.Cr., întrucât fracţiunile de ani nu erau luate în considerare. Prin urmare, revenirea captivilor s-a fi putut începe în anul 538 sau 537 î.Cr. Însă descoperirea profeţiilor lui Ieremia l-a determinat pe Daniel să rostească una din cele mai remarcabile rugăciuni din Biblie. Daniel 9:3-15. Rugăciunea lui Daniel este un model pentru cei care urmăresc să-L determine pe Dumnezeu să răspundă la rugăciune. Mai întâi de toate, Daniel s-a pregătit spiritual prin post, sac şi cenuşă (v. 3). Deşi toate acestea nu erau cerute, Daniel a făcut tot ce a putut ca să se pune într-o poziţie spirituală în vederea rugăciunii. Rugându-se, I-a reamintit lui Dumnezeu despre măreţia Sa şi despre faptul că El Îşi ţine legămintele, mai cu seamă pentru cei pe care îi iubeşte (v. 4). Însă Daniel nu ocoleşte faptul că Robia a fost pricinuită de păcatele Israelului. În rugăciunea sa, el declară: „Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi proorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării” (vv. 5-6). Deşi Daniel însuşi nu s-a identificat cu vreun act păcătos în cartea Daniel, este semnificativ faptul că Daniel se identifică cu poporul său. Chiar dacă nu a participat la rebeliune împotriva lui Dumnezeu, el recunoaşte că făcea parte din naţiunea Israel, iar naţiunea în întregime a fost pedepsită de Dumnezeu. Daniel spune, de fapt, că Robia era justificată ca o pedeapsă dreaptă, venind din partea unui Dumnezeu drept.

182

183

Daniel continuă, arătând că Dumnezeu este neprihănit, care pune în evidenţă şi mai mult grozăvia păcatului. Daniel declară: „Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii, ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu” (vv. 7-11). În această rugăciune „model”, Daniel nu numai că a subliniat necesitatea pregătirii spirituale, dar a făcut şi o mărturisire a păcatelor, de care putem fi vinovaţi personal sau colectiv. Daniel a evidenţiat cum însăşi judecăţile venite peste Israel au fost o împlinire a profeţiei: „ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre, care ne-au cârmuit, şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi, căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui” (vv. 11-14). Mărturisind păcatele sale şi păcatele poporului Israel, Daniel aşeza temelia propice pentru încrederea că Dumnezeu încă Îşi va realiza profeţia Sa. Aşa cum s-a profeţit judecata Israelului, tot aşa s-a profeţit restaurarea Israelului, acum rugăciunea îndreptându-se asupra acestui aspect al profeţiei lui Ieremia. Daniel 9:17-19. Daniel s-a rugat ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă la rugăciunea lui, împlinind profeţia ce a făcut-o El (v. 17). Este vrednic de remarcat că în această rugăciune Daniel nu numai Îl roagă pe Dumnezeu să răspundă, dar Îi cere lui Dumnezeu să răspundă la rugăciune pentru ceea ce-L priveşte pe El, adică sanctuarul care zace ruinat. În consecinţă, Îl roagă pe Dumnezeu să Se slăvească pe Sine, împlinind profeţia: „Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” (vv. 18-19).

184

Rugăciunea lui Daniel este în multe privinţe un remarcabil model pentru toate rugăciunile. Mai întâi, Daniel face o pregătire spirituală personală; apoi Daniel mărturiseşte păcatele poporului Israel; Daniel arată că Dumnezeu a fost neprihănit să împlinească profeţiile de judecată; urmarea a fost faptul că Ierusalimul şi templul zăceau în ruine, iar poporul era în robie. Dar de pe baza aceasta Daniel îşi aduce apoi cererea, argumentând în acelaşi mod în care afirmase că profeţia s-a împlinit în judecarea lor. Aşadar, acum Îi prezintă lui Dumnezeu nevoia de a împlini profeţia îndurării, făcând tot ce trebuia pentru a aduce poporul Său înapoi la Ierusalim şi a rezidi templul şi cetatea. Daniel se roagă stăruitor la Dumnezeu pe temeiul îndurării Sale, pe faptul că El este un Dumnezeu iertător, rugându-se ca Dumnezeu să nu mai întârzie răspunsul, după atâţia ani de pustiire a Ierusalimului şi a templului. Cum s-a revelat de atâtea ori în profeţie şi în împlinire, nu numai că Dumnezeu S-a ocupat de Israel judecându-l pentru păcatele sale, conform profeţiei, dar a şi dorit să-l restaureze, conform profeţiei, iar readucerea poporului în ţară era, de data aceasta, în concordanţă cu profeţia dată prin Ieremia. În timpul rugăciunii lui Daniel, versetele următoare relevă că Îngerul Gabriel a fost trimis la Daniel încă de când a început Daniel să se roage. Fără îndoială, rugăciunea lui Daniel a fost, în realitate, mult mai lungă decât este consemnat în cartea Daniel, ceea ce este revelat fiind o condensare cum adesea se procedează în Scriptură. Se pare evident că rugăciunea s-a terminat aproape de jertfa de seară, deşi în realitate nu au fost aduse jertfe de când a fost distrus templul în 586 î.Cr. Daniel 9:20-23. Daniel rezumă aceste fapte profetice în cuvintele: „Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gabriel, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară” (vv. 20-21). Referindu-se la contactul său anterior cu Gabriel, Daniel făcea trimitere la contactul pe care-l avusese cu îngerul Gabriel cu peste unsprezece ani mai înainte (8:15). În Scriptură, Gabriel este de multe ori menţionat cu mesaje de importanţă din partea lui Dumnezeu transmise poporului Său (Luca 1:19, 26). Sosind şi luând contact cu Daniel, Gabriel l-a informat: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin să ţi-l vestesc, căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (Dan. 9:2223). A treia vedenie a lui Daniel: Cele şaptezeci [de serii] de şapte în vremurile Neamurilor Daniel 9:26-27. În versetele următoare, Daniel consemnează una din cele mai cuprinzătoare, dar şi concisă profeţii care se găseşte în Biblie cu privire la ceea ce s-a numit „cele şaptezeci de serii de şapte”. Revelaţia aceasta trebuie plasată alături de profeţia privitoare la Neamuri schiţată anterior în cartea Daniel. Cronologia şi succesiunea evenimentelor în vremurile Neamurilor, asemenea celor şaptezeci de şapte, culminează cu a Doua Venire a lui Cristos. Daniel a fost informat cu privire la felul în care se leagă din punct de vedere

185

cronologic aceeaşi perioadă de timp a Neamurilor. Gabriel declară: „Şaptezeci de «şapte» sunt decretate pentru poporul tău şi cetatea ta cea sfântă, până la încetarea fărădelegilor, să pună capăt păcatului, să ispăşească nelegiuirea, să aducă neprihănirea veşnică, să pecetluiască vedenia şi profeţia şi să ungă pe Cel Preasfânt” (v. 24). Mai întâi Gabriel a prezentat profeţia în mare, acoperind o perioadă pe care o declară a fi „şaptezeci de şapte”. Întâi, Gabriel a prezentat profeţia global, acoperind o perioadă de „şaptezeci de şapte”. Şaptezeci de şapte: interpretarea liberală Datorită preciziei sale, profeţia a trezit o mare opoziţie din partea interpreţilor liberali, care încearcă „s-o împacheteze” ca fiind doar o reafirmare denaturată a celor şaptezeci de ani ai Robiei Israelului. De asemenea, cei mai mulţi liberali susţin ca Daniel a fost un fals, redactat de o persoană din secolul al doilea î.Cr., iar nu din secolul al şaselea î.Cr., şi, prin urmare, ei se opun oricărui lucru care ar constitui o vedenie profetică a viitorului. Cu alte cuvinte, liberalii încearcă să spună că aceasta nu ar fi deloc o profeţie, în acelaşi timp dându-şi seama că au în faţă un pasaj foarte dificil de explicat. De fapt, ei înşişi recunosc că nu posedă nicio interpretare rezonabilă. Şaptezeci de şapte ca 490 de ani Din nefericire, nici învăţaţii conservatori nu au ajuns cu toţii la un numitor comun în privinţa interpretării celor „şaptezeci de şapte”, cea mai mare dificultate întâmpinând-o în stabilirea începutului seriei. În general, conservatorii sunt de părere că unitatea de timp cu care operăm sunt anii; cu alte cuvinte, şaptezeci de şapte ne dau un total de 490 de ani. Dar învăţaţii conservatori, mai cu seamă cei din tabăra amilenistă, se împotrivesc ideii că aceştia ar fi 490 de ani literali, deoarece întâmpină dificultăţi în găsirea împlinirii care să fie satisfăcătoare în celelalte privinţe. Dar până şi comentatorii liberali sunt de acord că unitatea standard cu care operăm sunt anii, iar nu zile de douăzeci şi patru de ore, deoarece 490 de zile nu ar constitui o profeţie comprehensivă. În general, învăţaţii conservatori recunosc că cifra şapte a fost folosită în legătură cu o anumită lucrarea mare a lui Dumnezeu. Evreii orthodocşi nu au realizat progrese mai bune de interpretare, crezând că profeţia s-ar fi împlinit în anul 70 al erei creştine, ceea ce însă nu acordă o împlinire literală a textului respectiv. Dar mergând mai departe pe baza conceptului că unitatea de bază ar fi ani, mai multe interpretări stau în calea unei înţelegeri comune a textului respectiv. Şaptezeci de şapte: cristologic sau necristologic În general, interpretările sunt împărţite în explicaţii cristologice şi necristologice. Cei care resping o semnificaţie cristologică nu iau Scriptura ca profeţii în sens literal. Cei care cred că aceste profeţii se referă la Isus Cristos şi la împlinirea finală a celei de-a Doua Veniri, de obicei consideră primii şaizeci şi nouă de ani ca ani literali. Amileniştii de obicei urmează aceeaşi procedură, însă există o considerabilă diferenţă de opinii cu privire la faptul dacă ultimii ani s-au împlinit sau se vor împlini textual. În asta constă dificultatea problemei. Şaptezeci de şapte: evenimente majore Potrivit lui Daniel 9:24, şase evenimente majore caracterizează cei 490 de ani: (1) „să

186

pună capăt fărădelegii”, (2) „să pună capăt păcatului”, (3) „să ispăşească pentru nelegiuire”, (4) „să introducă neprihănirea veşnică”, (5) „să pecetluiască vedenia şi profeţia” şi (6) „să ungă pe Cel Preasfânt” (v. 24). Întrucât niciuna din cele şase realizări nu au fost explicate, e la latitudinea interpretului să găsească o explicaţie plauzibilă. Împlinirea definită ca „nelegiuirea terminată” ce se referă, cel mai probabil, la tendinţa Israelului spre apostazie, ce trebuie să i se pună capăt, întrucât Israel este adus la o stare de refacere şi trezire în vremea celei de-a Doua Veniri a lui Cristos. Practic, toţi interpreţii premilenişti sunt de acord că puntul final al acestei profeţii este înainte de împărăţia milenială finală. Restaurarea spirituală a Israelului şi revenirea la Ierusalim, cum aminteşte Daniel în rugăciune, fireşte s-a împlinit deja, dar restaurarea finală a Israelului îşi aşteaptă readunarea ce va avea loc la a Doua Venire a lui Cristos. Evident, jertfele Vechiului Testament nu puteau să aducă Israelul la această bornă esenţială, necesitând moartea lui Cristos pe cruce, care să stabilească harul ca metodă de a trata cu Israelul. Împlinirea multor detalii ale Noului Legământ pentru Israel (Ier. 31) nu va începe decât la a Doua Venire. Din punct de vedere escatologic, Israel va fi refăcut, deoarece Dumnezeu Se va purta cu ei în har, iar nu după ceea ce merită ei. Obiectivul: „să pună capăt păcatului” poate fi înţeles fie în sensul de a aduce păcatul la punctul său de iertare, sau s-ar putea înţelege să aducă păcatul la judecata sa finală. O variantă a textului permite şi traducerea: „să sigileze păcatul”. Explicaţia totală se pare că include toate aceste elemente de a aduce păcatul la sfârşit, de a aduce păcatul la judecată şi de a extinde iertarea pentru păcatele deja săvârşite. Este evident programul lui Dumnezeu de a aduce păcatul la judecată, aducând iertare celor care au parte de har. A treia realizare, „să ispăşească pentru fărădelege”, se referă atât la moartea lui Cristos pe cruce, care este temeiul oricărui har şi aplicarea acestuia, în special pentru Israel, la timpul Venirii a Doua. Expresia: „să ispăşească” textual înseamnă „să acopere”. Moartea lui Cristos tratează păcatul în felul final în care jertfele Vechiului Testament nu puteau să fie decât o ilustrare temporară. Când Cristos a murit pe cruce, El a adus reconciliere permanentă celor care aveau să se întoarcă prin credinţă către El (2 Cor. 5:19). A patra realizare, „să introducă neprihănirea veşnică”, a fost făcută posibilă prin moartea lui Cristos pe cruce. Aplicarea acesteia la Israel individual şi naţional are de a face cu a Doua Venire. Cum se spune la Ieremia 23:5-6: „Iată vin zilele, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuită, iar Israel va avea linişte în locuinţa ei; şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Neprihănirea noastră»” Timpul acesta este la Venirea a Doua, acelaşi timp când David va fi înviat ca să fie regent sub Cristos (30:9). Neprihănirea este una din caracteristicile de seamă al împărăţiei milenare, în contrast cu dispensaţiile precedente. Al cincilea obiectiv al celor 490 de ani va fi „să pecetluiască vedenia şi profeţia”. Expresia se referă la încheierea Bibliei inspirate cu scrierea Noului Testament. Expresia „să sigileze” se referă la sigilarea unei scrisori după ce a fost încheiată şi închiderea ei prin sigiliul care îi asigură securitatea. În aceeaşi manieră, Dumnezeu a încheiat inspiraţia Bibliei, de aceea, nu se va mai redacta nicio carte.

187

A şasea realizare, „să ungă pe Cel Preasfânt”, a adus o varietate de interpretări, unele în legătură cu dedicarea templului zidit de Zorobabel (516 î.Cr.), altele cu sfinţirea altarului templului în timpul macabeilor, după ce fusese pângărit de Antiochus Epiphanes (165 î.Cr.) (cf. 1 Macabei 4:52-56) sau în viitorul îndepărtat cu dedicarea Noului Ierusalim (Apo. 21:1-27). Iar alţii o pun în legătură cu templul din Mileniu descris de Ezechiel (Eze. 40−42). Întrucât profeţia nu este întru totul clară, probabil cea mai bună concluzie este că împlinirea ei completă se află încă în viitor, referindu-se la Noul Ierusalim, care va fi templul lui Dumnezeu în veşnicie. Întrucât celelalte articole de profeţie s-au încheiat cu a Doua Venire, nu a existat niciun eveniment clar la acel timp legat de templu. Dar ungerea celui Preasfânt va fi în acord cu alte aspecte ale celor 490 de ani ce au de a face cu judecata păcatului, cu ispăşirea, iertarea şi refacerea spirituală. Şaptezeci de şapte: data începerii ei O altă decizie importantă în interpretarea acestui pasaj este chestiunea datei de începere a celor 490 de ani. Asta este descris la Daniel 9:25: „Să ştii dar şi să înţelegi că de la darea decretului pentru refacerea şi rezidirea Ierusalimului până la Unsul, Cârmuitorul ce vine vor trece şapte de «şapte» şi şaizeci şi două de «şapte»”. Daniel a fost instruit: „Să ştii şi să înţelegi asta”, dar e îndoielnic că el a înţeles. Dacă studenţii Scripturilor de astăzi, după ce cea mai mare parte a lui Daniel s-a împlinit, întâmpină dificultăţi în precizarea începutului celor 490 de ani, este evident că Daniel va fi avut aceeaşi problemă. Amileniştii tind să adopte o părere ce, esenţialmente, nu oferă profeţiei o împlinire literală. O sugestie ar fi că perioada începe în anul 586 î.Cr., când a fost distrus Ierusalimul. Atunci decretul este o poruncă de la Dumnezeu, ceea ce textul nu susţine, iar împlinirea sa e mai puţin decât textuală. Dacă decretul se referă la un decret politic, atunci s-au sugerat patru decrete diferite: (1) decretul lui Cirus, pentru rezidirea templului, din anul 538 î.Cr. (2 Cron. 36:20-23; Ezra 1:1-4; 6:1-5); (2) decretul lui Darius ce confirmă decretul lui Cirus (Ezra 6:6-12); (3) decretul lui Artaxerxes (Ezra 7:11-26); şi (4) decretul lui Artaxerxes dat lui Neemia prin care se autoriza reclădirea oraşului (Neemia 2:1-8). Deşi este clar că decretul lui Cirus a autorizat rezidirea templului, este sub semnul întrebării dacă el a autorizat şi rezidirea oraşului. Decretele ulterioare din Ezra se pare că se ocupă numai cu templul. În orice caz, zidul cetăţii şi cetatea nu au fost rezidite până în vremea lui Neemia (445-444 î.Cr.). Există o deosebire de păreri între experţi, respectiv dacă data exactă este ultima lună a lui 445 î.Cr. sau prima lună 445 î.Cr. Deşi specialiştii vor continua să aibă păreri diferite asupra subiectului, cea mai plauzibilă explicaţie o constituie data de 444 î.Cr., deoarece aceasta rezultă precis în împlinirea profeţiei şi coincide cu rezidirea propriu-zisă a oraşului. Această interpretare asigură cea mai literală explicaţie, fără să contrazică unele din datele specifice ale profeţiei. Amileniştii, care, în general, au luat această profeţie într-un sens mai puţin decât cel literal, în multe privinţe tind să evite data de 444 î.Cr., favorizând împlinirea la vremea primei veniri a lui Cristos. Conform acestei proiecţii, decretul a fost emis la o dată anterioară anului 445 î.Cr., iar prima jumătate a ultimilor 7 ani, conform interpretării lor, a fost împlinită în viaţa lui Cristos, culminând cu răstignirea Lui, pe care ei o plasează la

188

mijlocul ultimilor 7 ani. Însă aceasta nu asigură o împlinire realistă a profeţiei primilor trei ani şi jumătate şi cu siguranţă nicio împlinire a ultimilor trei ani şi jumătate. Ca în cazul interpretării multor altor profeţii, o interpretare literală sau normală necesită o împlinire viitoare, în acest caz împlinirea ultimilor 7 ani din cei 490 de ani ai profeţiei. Şaptezeci de şapte: data culminării Dacă se acceptă anul 444 î.Cr. ca punct de început ai celor 490 de ani, atunci 483 de ani s-ar termina în anul 33 d.Cr., an în care erudiţia recentă a stabilit că a avut, probabil, loc moartea lui Cristos. În cadrul interpretării Biblia foloseşte anul profetic de 360 de zile. Cele 360 de zile se înmulţesc cu 483 de ani sau 490 minus şapte. Calculul dă cifra de 33 d.Cr. Conceptul după care anul profetic este de 360 de zile este confirmat de cele 1,260 de zile (Apo. 11:3; 12:6), cu patruzeci şi două de luni (11:2; 13:5) şi o vreme, vremi şi o jumătate de vreme sau 3½ (Daniel 7:25; 12:7; Apo. 12:14). Această interpretare permite anilor să-şi urmeze cursul. Perioada intervenită între 483 de ani şi ultimii 7 ani a fost dată chiar de profeţia însăşi, cum se va vede din cercetarea lui Daniel 9:26-27. Şaptezeci de şapte: primii şapte ani Cei 490 de ani se împart în trei părţi. Mai întâi, o perioadă de 7 ani, apoi şaizeci şi doi ori şapte sau 434 ani, iar apoi ultimii 7 ani din cei şaptezeci. Cei 483 de ani în calendarul iudaic şi cel gregorian Calendarul ebraic (360 de zile pe an*) Calendarul gregorian (365 de zile pe an) (7 x 7) + (62 x 7) ani = 483 ani

444 î.Cr. la anul 33 d.Cr. = 476 ani†

483 ani X 36o de zile ___________ 173.880 zile

476 ani X 365 de zile ___________ 173.740 de zile + 116 zile în anii bisecţi‡ + 24 de zile (martie 5-martie 30) _________________________ 173.880 zile

_______________ * Vezi comentariile asupra lui Daniel 9:27b pentru confirmarea anului de 360 de zile † Întrucât numai un an a expirat între 1 î.Cr. şi 1 d.Cr., totalul este de 476, nu 477. ‡ Un total de 476 ani, împărţit la patru (un an bisect tot la patru ani) ne dă 119 zile în plus. Dar trei zile trebuie scăzute din 118 pentru că anii centenari nu sunt ani bisecţi, deşi tot al 400-lea an este un an bisect. Din The Bible Knowledge Commentary, Old Testament (Victor Books, 1985), p. 1365, folosit cu permisiunea editurii.

Potrivit versetului 25, primii şapte ani străzile şi şanţul vor fi zidite în vremuri de necaz. Această perioadă de patruzeci şi nou de ani a descris urmările zidirii de către Neemia a zidului Ierusalimului, care s-a împlinit în cei cincizeci de ani de după contruirea zidului. Asta a fost în completă împlinire a primilor şapte ani. Şaptezeci de şapte: următoarele serii de şapte, 434 de ani Al doilea segment al celor şazeci şi două de serii de şapte, respectiv 434 de ani, a fot adunată la primii 49 de ani, dând totalul de 483 de ani.

189

Şaptezeci de şapte: evenimentele dintre şaizeci şi nouă şi şaptezeci de şapte În această perioadă, S-a născut Unsul (sau Mesia), care a fost ucis la încheierea celui 483-lea an, cum se afirmă în versetul 26: „După şaizeci şi două de «şapte», Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic”. Încă o profeţie este dată despre un eveniment ce se va întâmpla după cea de-a şaizeci şi noua serie de şapte şi înaintea celei de-a şaptezecea serii de şapte: „Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, iar sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este decretat că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (v. 26). Două evenimente majore vor marca diferenţa dintre sfârşitul celei de-a şaizeci şi noua serii de şapte şi începutul cei de-a şaptezecea serii de şapte, însemnând că Mesia va fi „stârpit” cam în anul 33 d.Cr. şi că cetatea Ierusalim va fi distrusă în anul 70 d.Cr. Evident, dacă împlinirea ultimilor şapte ani imediat a urmat perioada precedenă, însearnă că n-ar fi timp suficient în care să aibă loc distrugerea Ierusalimului, ca parte a împlinirii ce ar preceda ultimii şapte ani. Din nou, o interpretare literală, ca cea susţinută de premilenişti, este de preferat explicaţie amileniste, cum că aceasta s-ar fi întâmplat deja, într-un sens sau altul. Sfârşitul a venit pentru Ierusalim în distrugerea sa din anul 70 după Cristos şi, urmând după aceea, războiul va continua cu pustiiri, cum a confirmat istoria. Şaptezeci de şapte: a şaptezecea serie de şapte Revelaţia finală a textului din Daniel 9:27 afirmă: „El va confirma un legământ cu mulţi pentru pentru [o serie de] «şapte», dar la mijlocul acelui «şapte» va pune capăt jertfei şi ofrandei. Şi unul care cauzează pustiirea va pune abominaţiile pe o aripă a templului până ce sfârşitul ce este decretat va fi turnat asupra lui”.

190

Şaptezeci de şapte: interpretarea amilenistă a ultimei serii septimale Daniel 9:27 este textul care ne prezintă cea mai mare diversitate de interpretări. Amileniştii, în opoziţie cu interpretarea premilenistă, care consideră aceşti 7 ani încă în viitor, oferă cel puţin alte patru puncte de vedere: (1) amileniştii liberali cred că aceasta s-a împlinit în secolul al doilea î.Cr. în timpul macabeilor de persecuţii sub domnia lui Antiochus Epiphanes; (2) învăţaţii evrei pun a şaptezecea săptămână în legătură cu distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr.; (3) amileniştii conservatori susţin că săptămâna a şaptezecea, în special ultima jumătate [de trei ani şi jumătate], ar fi o perioadă nedefinită de timp; (4) amileniştii de altă orientare consideră cei 7 ani textual, începând cu ultimii 3½ ai lucrării pământeşti ai lui Cristos, culminând cu moartea Lui şi urmaţi de ultimii 3½ ai perioadei de 490 de ani, pentru care nu au nicio interpretare anumită. Amileniştii, cât şi învăţaţii evrei, au cu toţii o problemă: nu explică profeţia în sensul ei normal, literal. Nicio împlinire particulară nu găsim pentru elementele majore ale profeţiei, în special pentru ultima jumătate a săptămânii, care, conform Scripturii, va culmina cu Venirea a Doua. Şaptezeci de serii [septimale] de şapte: vederea premilenistă a celei de-a şaptezecea serii septimale Premileniştii confirmă împlinirea ei viitoare prin identificarea „cârmuitorului ce va veni” din versetul 26 „el” din 9:27, cârmuitorul mondial viitor. Prin contrast, unii amilenişti susţin că cel care confirmă legământul din versetul 27 a fost Însuşi Cristos cu referire la Noul Legământ, dar acest legământ durează, evident, mai mult de şapte ani. Interpretarea lui „el” cu care începe versetul 27 este de importanţă crucială pentru această profeţie în împlinirea ei. În cadrul normelor curente gramaticale, un pronume se referă la ultima persoană precedentă menţionată. În acest caz, este „cârmuitorul ce va veni” din versetul 26, iar nu „Unsul” părţii anterioare a acelui verset. Deoarece împlinirea nu a fost niciodată realizată literalmente de Cristos la prima Sa venire, şi chiar Noul Legământ despre care ei susţin că ar este în vedere aici nu poate fi pus în legătură cu un legământ de şapte ani pentru că este etern, face identificarea persoanei care încheie legământul să fie cârmuitorul mondial, sau Anticristul de la sfârşitul vremii, un roman înrudit cu poporul ce a distrus cetatea. Aceasta e în armonie cu cealaltă profeţie, ce arată că el va opri jertfele la mijlocul ultimilor şapte ani, încheierea confirmată mai târziu în Daniel 12:7 cu referire la ultimii trei ani şi jumătate şi abolirea jertfelor zilnice, precum şi instalarea urâciunii din versetul 11. Ideea existenţei unui interval între 9:26 şi versetul 27, deşi este respinsă de mulţi amilenişti, conţine multe confirmări scripturale. Una dintre cele mai importante confirmări a constituit-o faptul că Vechiul Testament prezintă prima şi a doua venire a lui Cristos ca având loc în acelaşi timp, ca la Isaia 61:1-2. Dacă întreaga perioadă de timp dintre cele două veniri poate fi inserată între referirile la prima şi a doua venire a lui Cristos în Vechiul Testament, atunci cu siguranţă asigură un precedent pentru existenţa unui interval între a şaizeci şi noua serii de „şapte” şi al şaptezecilea „şapte” din Daniel 9:24-27. Ca în cazul altor probleme din cadrul profeţiilor, o mare parte din dificultate apare când interpreţii eşuează să ţină cont de particularităţile profeţiei. Dar de îndată ce profe-

191

ţiile sunt înţelese în sensul că ele trebuie să se împlinească textual şi complet, multe din probleme dispar. Şaptezeci de serii [septimale] de şapte: legământul încheiat cu cârmuitorul mondial Dacă legământul din Daniel 9:27 nu este legământul harului, făcut posibil prin moartea lui Cristos cum sugerează amileniştii, atunci la care legământ se referă textul respectiv? Cea mai bună explicaţie este că asta se referă la cârmuitorul mondial ce va veni la începutul ultimilor şapte ani, ce e în stare să obţină controlul asupra a zece ţări din Orientul Mijlociu. El va încheia un legământ cu Israel pentru o perioadă de şapte ani. Cum indică Daniel 9:27, la mijlocul celor şapte ani el va călca legământul, va opri jertfele ce se vor aduce în templul rezidit în acea perioadă şi va deveni prigonitorul lor, în loc de apărătorul lor, astfel împlinind promisiunile rezervate pentru ziua necazului lui Israel (Ier. 30:5-7). Templul viitor din ziua aceea viitoare va fi pângărit cam cum fusese pângărit templul din vremea lui de către Antiochus în veacul al doilea î.Cr., punând capăt jertfelor şi dând templului o întrebuinţare păgână. Aşa după cum Antiochus Epiphanes din secolul al doilea î.Cr. pângărise templul de la Ierusalim prin aducerea ca jertfă pe altar a unei scroafe şi aşezarea unui idol a unui zeu grec, tot aşa conducătorul mondial final, care va pretinde că este Dumnezeu, va instala un chip al său şi va comite abominaţia templului, cum se spune la Daniel 9:27. Stabilirea unui asemenea chip a fost menţionată în Apocalipsa 13:14-15. Asta va realiza fiara pământului ieşită din pământ, conducătorul religios ce va fi afiliat cu fiara ieşită din mare, adică dregătorul mondial (vv. 11, 14). Fiara ieşită din pământ „a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (vv. 14-15). Faptul că dregătorul final al lumii a fost prezentat ca Dumnezeu a fost amintit şi la 2 Tesaloniceni 2:4: „...potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Şaptezeci de serii [septimale] de şapte: cea mai bună interpretare Aşadar cea mai bună explicaţie a celor 490 de ani este că 483 de ani s-au împlinit chiar înainte de timpul răstignirii lui Cristos, că un interval de timp dintre răstignirea lui Cristos şi distrugerea Ierusalimului de peste treizeci şi cinci de ani va avea lor, împlinind textul de la Daniel 9:26, cu ambele evenimente producându-se în acea perioadă. Însă ultimii şapte ani vor începe când conducătorul celor zece naţiuni din Orientul Mijlociu, care încă nu şi-a făcut apariţia, va împlini descrierea de a fi dregătorul înrudit cu poporul ce distruge oraşul Ierusalim, adică poporul roman. El va demara perioada finală de şapte ani prin încheierea unui legământ de pace cu Israelul, care va fi călcat după primii trei ani şi jumătate. Acest mod de abordare prezintă avantajul de a da o interpretare literală profeţiei şi de a o armoniza cu alte profeţii referitoare la vremea sfârşitului. Alte interpretări pur şi simplu nu corespund pasajului. Unii au sugerat că Antiochus Epiphanes va împlini sau, mai bine zis, a împlinit aceasta în secolul al doilea înainte de

192

Cristos. Dar nu se găseşte nimic în istorie care să corespundă unui legământ de şapte ani încheiat cu Antiochus. Doar acei care cred că Daniel ar fi un fals din secolul al doilea î.Cr. sprijină acest punct de vedere. Luaţi integral, cei „şaptezeci de şapte” ai profeţiei lui Daniel prezintă întreaga istorie a Israelului din vremea lui Neemia, în anul 444 î.Cr., până la a Doua Venire. Intercalată este actuala eră, nerevelată în Vechiul Testament, care adesea a profeţit a Doua Venire, însă el a revelat că „şaptezeci de şapte” ai Israelului se vor încheia cu acelaşi eveniment, Venirea a Doua a lui Cristos. Faptul că Israel se află deja înapoi în ţară, că o mişcare globală spre un guvern mondial este deja prezentă şi că există o mişcare religioasă mondială ~ ei bine, toate acestea arată că împlinirea de la sfârşitul timpului s-ar putea să nu fie prea departe. A patra vedenie a lui Daniel: experienţa sa Daniel 10:1-3. A patra şi ultima vedenie dată lui Daniel este consemnată la Daniel capitolele 10~12. Aceasta a fost vedenia finală dăruită lui Daniel „în anul al treilea al lui Cir[us], împăratul Persiei” (anul 536 î.Cr., v. 1). Daniel a fost asigurat că vedenia a prezentat adevărul şi că vedenia principală privea cu „mare război” (v. 1). După câte se pare ca răspuns la faptul că urma să primească o vedenie, Daniel s-a pregătit, postind trei săptămâni (v. 2). Asta nu înseamnă că s-a abţinut cu totul de la mâncare şi băutură, ci, cum s-a exprimat chiar el: „N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni” (v. 3). În vremea când i-a fost dăruită această vedenie, Daniel avea vreo optzeci şi cinci de ani. Deşi Daniel nu menţionează aceasta, avea motive să se îngrijoreze, întrucât israeliţii ce se întorseseră în Ţara Promisă, unde încercaseră să construiască templul, întâmpinând greutăţi. În această perioadă de post intra şi Paştele, ce se serba, de obicei, în a paisprezecea zi a primei luni, urmat de şapte zile în care se consuma pâine nedospită. Perioada de trei săptămâni era, evident, formată din săptămâni de zile, în contrast cu seriile septimale de la Daniel 9, numite aici „trei şapte de zile”. Faptul că s-a folosit cuvântul „zi” însemna clar că Daniel se referea la o zi literală de douăzeci şi patru de ore. Parvenise de la Ierusalim vestea privitoare la greutăţile prin care treceau evreii, care încercaseră să zidească templul, reuşind să pună temelia, dar fiind opriţi de opoziţia locuitorilor ţării (Ezra 4:1-5, 24). Asta era considerată o mare dificultate de Daniel ca unul din motivele principale pentru care au revenit evreii la Ierusalim: să rezidească templul şi să reia sistemul de jertfe. În realitate, construcţia templului a fost întârziată cu vreo douăzeci de ani. Cum s-a explicat anterior, diferenţa era între cei şaptezeci de ani ai Robiei, ce începuse în anul 605 î.Cr., şi cei şaptezeci de ani ai pustiirii Ierusalimului, ce începuse în anul 586 î.Cr. Construcţia templului a întârziat douăzeci de ani, iar templul a fost încheiat în anul 515 î.Cr., la şaptezeci de ani după ce templul a fost distrus în anul 586 î.Cr. Întârzierea a fost din punct de vedere omenesc. Din punct de vedere a Cerului, a fost exact la timp. Însă perioada de post i-a dat prilejul lui Daniel să primească revelaţie în plus de la Dumnezeu. Daniel 10:4-6. Biblia nu arată începutul celor trei săptămâni de post, însă se pare că s-a încheiat în a douăzeci şi patra zi a lunii. Asta asigura timp pentru un festival de două

193

zile la începutul anului şi începutul lunii noi, care era un timp de bucurie şi, prin urmare, nu era un timp potrivit pentru ca Daniel să postească (1 Sam. 20:18-19, 34). Se pare că perioada de post a lui Daniel a început imediat după aceea sau în a patra zi a lunii noi şi a continuat cu Praznicul Paştelui şi Praznicul Pâinii Nedospite, ce s-a încheiat înainte de a fi dată vedenia. Daniel a consemnat că vedenia i-a fost dată „cum stăteam pe malul marelui râu, Tigru” (Dan. 10:4). În Daniel 8 avusese o vedenie „lângă canalul Ulai” (8:2), dar aceea se putea interpreta că a fost acolo în vedenie, nu real în trup. Aici implicaţia este că a fost realmente la fluviul Tigru, stând pe malul Tigrului la începutul vedeniei. Faptul că Daniel era lângă fluviul Tigru are darul să răspundă la întrebarea de ce nu s-a dus înapoi la Ierusalim cu pelerinii care se repatriaseră. Se pare că acest lucru s-a dovedit cu neputinţă pentru Daniel, datorită vârstei înaintate, precum şi ocupaţiei sale ca unul din funcţionarii de stat ai imperiului. De fapt, se putea să se fi aflat acolo într-o misiune din partea imperiului. Fluviul Tigru se afla la vreo treizeci şi cinci de mile nord-est de Babilon, călătoria lui acolo nesolicitându-l prea mult. Daniel consemnează că în vedenia lui a văzut o figură slăvită sub forma unui om. „Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, iar glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi” (10:5-6). Învăţaţii s-au luptat mult, căutând să afle dacă omul acesta era o teofanie (apariţie a lui Dumnezeu) sau un înger slăvit. Datorită asemănării între această vedenie şi cea de la Apocalipsa 1:11-16, mulţi consideră aceasta prima revelaţie a lui Cristos Însuşi apărând ca Îngerul Domnului. Dacă este aşa, atunci a fost în contrast cu persoana descrisă la Daniel 10:10-14 sau cu Michael menţionat în versetul 13, întrucât ei era în mod clar îngeri. Ceea ce a văzut Daniel era în concordanţă cu vedenia glorioasă de lui Dumnezeu. Îmbrăcămintea omului era din in, ce pare să caracterizeze vizitatorii cereşti (Eze. 9:23, 11; 10:2, 6-7), ca, de altfel, veşmintele preoţilor (Ex. 28:39-43). Îngerii îşi fac apariţia de regulă îmbrăcaţi cu haine albe, din in sau nu, uneori de o culoare strălucitoare (Marcu 16:5; Luca 24:4; Ioan 20:12; Fapte 1:10). Cureaua sau mijlocul era probabil din in, împletit cu aurul cel mai fin (Dan. 10:5). În traducerea engleză King James se foloseşte termenul „girdle” ca fiind din „aur curat de Ufaz” [ca şi în versiunea Cornilescu, n.tr.]. O referire similară este la Ieremia 10:9, dar nu se cunoaşte sensul expresiei, decât că era aur foarte curat. Înfăţişarea slăvită a trupului omului se spune că era asemenea crisolitului, tradus şi prin beril (NASB). Unii cred că era ca un topaz. Giuvaerul este menţionat şi la Exod 28:17 şi la Ezechiel 1:16; 10:9. Întrucât în ebraică era numit tarşiş, implicaţia este că îşi are originea în Spania, fiind, probabil, de culoare galbenă. Faţa omului a fost descrisă „ca fulgerul, iar ochii săi ca nişte flăcări aprinse”, la fel cu descrierea lui Cristos la Apocalipsa 1:14-16. Braţele şi picioarele au fost descrise ca „bronzul încins”, similar cu descrierea lui Cristos din Apocalipsa 1:15: „picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari”. Tot aşa

194

aici Daniel aude un sunet: „tuna ca vuietul unei mari mulţimi” (Daniel 10:6). Daniel 10:7-9. Deşi Daniel a văzut vedenia ce l-a copleşit, umplându-l de groază, cei care erau cu el nu au văzut vedenia, însă şi-au dat seama că se întâmplă ceva extraordinar, drept care au fugit şi s-au ascuns (v. 7). Însă Daniel, după ce s-a uitat ţintă la chip, a declarat: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui; şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ” (vv. 8-9). Experienţa lui Daniel este similară cu a lui Pavel pe drumul Damascului, când oamenii care erau cu el au auzit, dar n-au văzut pe nimeni şi n-au înţeles ce s-a spus (Fapte 9:7; 22:9). Faptul că oamenii ce erau cu Daniel nu au văzut vedenia confirmă concluzia că se afla, geografic, la fluviul Tigru. De unde ştia că faţa îi pălise nu se precizează, dar se pare că se simţea foarte slăbit. Apoi a căzut într-un somn adânc. Relatarea ilustrează cum oameni în trupul lor muritor, da, chiar oameni evlavioşi ca Daniel, nu pot rezista la prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu. Este ilustrată şi reacţia lui Pavel la vedenia lui Cristos pe drumul Damascului (Fapte 9:4). Daniel 10:10-11. Cuprins de slăbiciune, Daniel consemnează: „Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele” (v. 10). Lui Daniel i s-a spus că a primit vedenia deoarece este era un om preaiubit şi să fie cu luare aminte la cuvintele pe care le va auzi acum, să stea în picioare în locul unde era, căci acum era trimis la el (v. 11). Drept răspuns, Daniel a stat în picioare, tremurând. Daniel 10:12-14. Persoana care îi vorbea i-a spus: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei. Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate” (vv. 12-14). Dacă într-adevăr era o teofanie în versetele 4-6, o descoperire a lui Cristos Însuşi, atunci se precizează aici că a fost un înger, nu Cristos, deoarece se spune că nu era omnipotent, că i s-a împotrivit „prinţul împărăţiei persane” timp de douăzeci şi una de zile (v. 13). Îngerul a fost apoi ajutat pe arhanghelul Michael (v. 13). Îngerul i-a spus lui Daniel că „vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate” (v. 14). Revelaţia conflictului dintre îngeri, în lumea nevăzută, pe care-l prezintă textul acesta este similar altor indicii că tot timpul are loc acest conflict (Ef. 6:10-17). Daniel 10:15-19. Revelaţia l-a lăsat pe Daniel fără grai (v. 15), plecându-se până la pământ. Din nou Daniel este atins de „cineva care arăta ca un om” (v. 16). Nu este clar dacă aceasta se referea la un înger sau la teofanie, dar, după toate probabilităţile, era un înger ca în versetele precedente. Daniel, care a încercat să vorbească, spune din nou: „puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare” (v. 17). Daniel a fost din nou atins, dându-i-se tărie, fiinţa angelică spunând: „Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!” La care Daniel a răspuns: „Am prins iar puteri şi am zis: «Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit»” (v. 19). Daniel 10:20–11:1. Fiinţa angelică i-a spus lui Daniel: „Ştii de ce am venit la tine? Cu-

195

rând am să lupt împotriva prinţului Persiei, iar când mă voi duce, va veni prinţul Greciei; dar mai întâi îţi voi spune ce scrie în Cartea Adevărului. (Nimeni nu mă sprijină împotriva lor decât Michael, prinţul tău. Iar în primul an al lui Darius Medul, am luat poziţie ca să-l sprijin şi să-l apăr.)” Asta se referă la vedenia profetică ce i s-a dat lui Daniel în capitolul 8, unde a fost profeţit triumful final al Greciei asupra Medo-Persiei. Dar îngerul a arătat că l-a sprijinit pe Darius Medul, în cucerirea Babilonului. A patra vedenie a lui Daniel: profeţia regilor dinainte de Antiochus IV Daniel 11:2-35 ne oferă cea mai detaliată profeţie aflată pe paginile Scripturii. Interpretul este confruntat cu întrebarea dacă Dumnezeu este atotştiutor, respectiv dacă ştie toate evenimentele viitorului şi dacă Dumnezeu descoperp în detaliu evenimentele viitoare. Cartea Daniel s-a bucurat de prestigiul de a fi Scriptură scrisă de profetul Daniel în secolul al şaselea î.Cr. pentru cel puţin 800 de ani, fără ca cineva să-i pună la îndoială autenticitatea ca profeţie. Cum s-a discutat înainte, în secolul al treilea al erei creştine, la vreo 800 de ani după Daniel, un filosof ateu, cu numele de Porfiriu, studiind cartea Daniel, a conchis că profeţiile din Daniel 11:2-35 erau extrem de exacte în descrierea perioadei istorice parcurse. Întrucât el nu credea în Dumnezeu sau că Dumnezeu e atotştiutor, a fost nevoit să găsească o modalitate care să explice această extraordinară scriere. El a conchis că indiferent cine a scris-o trebuie să fi trăit după evenimentele descrise. Astfel, el a propus teoria că Daniel nu a fost redactat de profetul Daniel în secolul al şaselea î.Cr., ci în perioada macabeilor, prin anul 175 î.Cr., de un om care a pretins că este Daniel, care a scris un fals. Până în perioada modernă, nimeni nu s-a gândit să-l sprijine pe Porfiriu. Când au început să se ivească învăţaţii liberali, aceştia au fost confruntaţi cu aceeaşi problemă cu care a fost confruntat Porfiriu în încercarea de a interpreta acest pasaj. Întrucât ei nu credeau în revelaţia supranaturală şi puneau chiar la îndoială că Dumnezeu ar fi atotştiitor, ei adoptat punctul de vedere al lui Porfiriu cu mici schimbări, susţinând că avem de a face cu un fals din secolul al doilea, descriind evenimente ce s-au întâmplat mai înainte. Până în prezent, aceasta e poziţia învăţaţilor liberali. Găsirea unui manuscris complet al lui Daniel printre documentele de la Qumran, care erau cu sute de ani anterioare celui mai vechi exemplar al lui Daniel găsit până atunci, a avut darul de a submina poziţia liberală, deoarece a adus cartea Daniel înapoi la al doilea secol î.Cr., dar compus în ebraica modernă, iar nu în ebraica veche. Conform propriei poziţii a teologilor liberali, asta ar necesita două secole între acest exemplar şi originalul, care, desigur, ne-ar trimite înapoi la timpul vieţii lui Daniel sau, cel puţin, înainte de evenimentele descrise în Daniel 11. În general, liberalii au păstrat tăcere în legătură cu această descoperire, dar o nouă generaţie de liberali vor trebui să confrunte faptul că teoria lor nu mai este valabilă şi că Daniel este o profeţie autentică. Detaliile puse la dispoziţie în Daniel 11:2-35 cuprind două evenimente majore şi personalităţi începând cu principalii cârmuitori ai imperiului persan şi continuând cu evenimentele majore ale perioadei alexandrine, apoi culminând cu profeţia despre Antiochus Epiphanes (175-164 î.Cr.). Începând cu versetul 36, profeţia înaintează în întâmpinarea evenimentelor ce au urmat lui Antiochus până la sfârşitul timpului, care este încă în viitor

196

din punctul de vedere al secolului nostru, al douăzecilea. Daniel 11:2. Profeţia a început prin descrierea celor patru regi ai Persiei (v. 2). Daniel scrie: „Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi, iar când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei” (v. 2). În încercarea de a identifica cei patru regi, probabil că Daniel l-a exclus pe Darius Medul şi pe Cirus II (550-530 î.Cr.). Cei patru regi sunt probabil: Cambises (529-522 î.Cr.), care nu este pomenit în Vechiul Testament, apoi Pseudo-Smerdis (522-521 î.Cr.), Darius I Histaspes (521-486 î.Cr., Ezra 5–6), Xerxes I (486-465 î.Cr., Ezra 4:6). După cum indică Daniel, Xerxes I a fost cârmuitorul ce a încercat să cucerească Grecia în perioada zenitului imperiului persan. Xerxes I strânsese o armată de câteva sute de mii, cu care pornise un război împotriva Greciei (580 î.Cr.), în care flota sa, cât şi forţele sale militare au fost învinse. Niciodată nu s-a mai ridicat Persia la poziţie de mare putere mondială. Mulţi îl identifică pe Ahaşveros, cel care o selectase pe Estera să-i fie regină, drept acest Xerxes Întâiul. Dezastruoasa expediţie împotriva Greciei a avut loc, probabil, între Estera 1 şi Estera 2. Daniel nu oferă multe detalii asupra imperiului persan, fapte adiţionale aflându-se în cărţile Ezra, Neemia şi Estera, suplimentate de Hagai, Zaharia şi Maleahi. Întrucât Daniel a murit probabil în anul 530 î.Cr., viaţa lui s-a sfârşit înainte de a fi avut loc aceste evenimente, profeţia lui fiind, prin urmare, o profeţie autentică. Daniel 11:3-4. Daniel a profeţit despre venirea lui Alexandru cel Mare: „Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii afară de aceştia” (vv. 3-4). Această profeţie anticipează înălţarea lui Alexandru cel Mare şi cucerirea de către acesta a imperiului persan. Conform istoriei, la moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Cr., teritoriile cucerite de el au fost împărţite între cei patru generali ai săi. Aceleaşi evenimente au fost profeţite în versetele 5-8, interpretate de Daniel în versetele 21-22. În vremea când a scris Daniel această profeţie, Grecia a fost o naţiune mică, relativ lipsită de importanţă. Daniel 11:5-6. Daniel a continuat cu o profeţie chiar mai detailată decât cele anterioare, scriind: „Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi şi mai tare decât el şi va domni întemeind o mare împărăţie. După câţiva ani, se vor uni şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere, şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea” (vv. 5-6). Cum lasă să se înţeleagă versetul 5, pasajul priveşte lupta dintre Siria, sub regele nordului, şi Egipt, sub regele sudului. Deşi Siria n-a fost menţionată întrucât nu exista ca naţiune pe vremea aceea, iar Egiptul este redat doar ca regele Sudului, a fost totuşi perfect de clar cum corespundea aceasta istoriei. Ptolomeu I Soter (323-285 î.Cr.) este regele Sudului. Cel care e mai puternic decât el se referă la Seleucus I Nicator (312-281 î.Cr.). În fondul istoric al acestor evenimente, există dovezi că Seleucus l-a lăsat pe Antigonus 197

în Babilon, fiind pentru scurt timp asociat cu Ptolomeu Întâiul în Egipt. Împreună l-au înfrânt pe Antigonus, ceea ce a făcut posibil pentru Seleucus să stăpânească militar zona întinsă din Asia Mică până în India, devenind mai puternic decât Ptolomeu care domnea în Egipt. Asta e în măsură să explice versetul 5: „unul din comandanţii lui va deveni chiar mai puternic decât el, domnind peste împărăţia sa cu mare putere”. Cele două zone de tărie în această perioadă erau Egiptul, condus de Ptolomeu, şi Seleucus, conducătorul Siriei. S-a indicat de asemenea: „După câţiva ani, ei vor deveni aliaţi” (v. 6). Era normal ca între aceşti conducători să intervină căsătorii, cum precizează versetul 6: „Fiica regelui sudului va merge la regele nordului să încheie o alianţă, dar ea nu-şi va menţine puterea, iar el şi puterea lui nu vor dura. În acele zile, ea va fi predată, împreună cu escorta ei regală şi tatăl ei şi cel care a sprijinit-o” (v. 6). Fiica menţionată aici a fost Berenice, care era fiica lui Ptolomeu II Philadelphus (285-246 î.Cr.), care era rege al Egiptului. În acel timp, regele Siriei sau „regele nordului” era Antiochus II Theos (261-246 î.Cr.). Însă alianţa nu a durat, întrucât o fostă soţie a lui Antiochus, pe nume Laodice, s-a unit într-o conspiraţie, în care atât Berenice, cât şi Antiochus au fost omorâţi, iar tatăl ei, care era Ptolomeu, a murit şi el în acel timp. Versetele sunt corecte în descrierea evenimentelor viitoare ale perioadei respective. Daniel 11:7-9. Un rege ulterior al Egiptului, Ptolomeu III Euergetes (246-222 î.Cr.), a reuşit să cucerească împărăţia de nord, capturând multă pradă cum descrie Daniel: „Unul din spiţa familiei ei, se va ridica să-i ia locul. El va ataca forţele regelui nordului şi va pătrunde în fortăreaţa sa; el va lupta împotriva lor şi va fi învingător. De asemenea, va captura zeii lor, chipurile lor de metal şi articolele de valoare din argint şi din aur şi le va duce în Egipt. Pentru câtva timp, el îl va lăsa pe regele nordului în pace” (vv. 7-8). Ptolomeu III Euergetes, comemorând victoria sa asupra împărăţiei de nord, a ridicat un monument numit Marmor Adulitanum, în care a consemnat lauda sa de sine că a cucerit o mare arie, inclusiv Mesopotamia, Persia, Media, Susiana şi alte ţări. După această biruinţă, se pare că a încetat să mai invadeze nordul. În istoria ce a urmat acestei perioade, au fost atacuri din nord şi din sud, luptându-se unul cu altul în diferite ocazii. Versetul 9 indică un atac al regelui nordului împotriva regelui sudului, care a avut loc prin anul 240 î.Cr., fiind condus de Seleucus II Callnicus. Dar el a fost înfrânt, întorcându-se fără să cucerească ţara Egiptului. Daniel 11:10-12. Fiul său mai mare a fost ucis într-o campanie militară în Asia Mică. Ulterior, fiul său mai mic, Antiochus III, a atacat Egiptul cu oarecare succes. Ca domnitor al împărăţiei de nord, Antiochus III a avut câteva campanii reuşite împotriva Egiptului, într-o perioadă când conducătorul egiptean, Ptolomeu Philopator (221-203 î.Cr.) nu a opus suficientă apărare împotriva lui. Într-o bătălie ulterioară purtată în 217 î.Cr., Antiochus cel Mare a înfruntat o armată de vreo 70.000 de soldaţi de o parte şi cam tot atâţia de cealaltă parte, în care Egiptul a distrus integral armata lui Antiocus, cu se arată în versetele 11-12. Daniel 11:13-16. Dar în versetele următoare, sunt menţionate alte invazii ale Egiptului din partea regelui nordului: „Căci împăratul de la miază-noapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât cea dintâi; şi după câtăva vreme, după câţiva ani, va porni

198

în fruntea unei mari oştiri bine înarmate. În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia, dar vor cădea. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri, şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână” (vv. 13-16). Aceste profeţii corespund exact cu istoria vremii, care a descris aceste războaie şi succesul împărăţiei nordului. Cucerirea unei cetăţi întărite (v. 15) s-a împlinit când armatele Egiptului au fost înfrânte la Paneas, la izvoarele râului Iordan, urmarea fiind că Antiochus III a cucerit Sidonul în anul 199-198 î.Cr. Ca urmare a acestei victorii, Siria a deţinut controlul asupra Ţării Sfinte, până la sud de Gaza. Ulterior, Egiptul a încercat să cucerească Siria, cu armatele aflate sub conducerea egiptenilor Eropa, Menacle şi Damoyenus, dar nu au reuşit să înfrângă forţa siriană. Daniel 11:17-20. Însă în acest timp, Roma a început să-şi exercite puterea în estul mării Mediterane, de aceea, lui Antiochus i s-a părut nimerit să facă pace cu Egiptul, prin căsătoria fiicei sale Cleopatra cu Ptolomeu V Epiphanes, cum descrie Daniel: „Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiica sa de nevastă, cu gând să-l piardă; dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi” (v. 17). Antiochus, în urma împăcării cu Egiptul, a încercat să cucerească Grecia, însă a fost înfrânt în anul 191 î.Cr. la Termopile, iar în 189 î.Cr. din nou a pierdut bătălia de la Magnesia la sud de Efes, de data aceasta în faţa soldaţilor romani. Asta a împlinit cele scrise de Daniel: „Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele; dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui. Apoi se va îndrepta spre cetăţuile ţării lui; dar se va poticni, va cădea şi nu-l vor mai găsi” (vv. 18-19). Deşi Antiochus a fost un mare conducător, eşecul său de a cuceri Grecia l-a lăsat un om sfârşit la moartea sa, când a încercat să prade templul din Elam. A patra vedenie a lui Daniel: Antiochus IV Profeţia lui Daniel se îndreaptă acum spre alţi doi cârmuitori: Seleucus IV Philopator (187-175 î.Cr.) şi Antiochus IV Epiphanes (175-164 î.Cr.), prigonitorul vestit al evreilor menţionat anterior la Daniel 8:23-25, numit cornul cel mic la Daniel 8:9-14. Seleucus IV Philopator este menţionat la Daniel 11:20: „Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor, în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război” (v. 20). A fost nevoit să mărească impozitele din cauza tributului anual de 1.000 de talanţi pe care a trebuit să-l plătească Romei. Daniel 11:21-35. Perceptor al impozitului l-a numit pe Heliodorus (2 Macabei 3:7). Unii sunt de părere că Seleucus IV Philopator a fost omorât prin otrăvire, moartea sa pregătind terenul pentru cârmuitorul final al acestei perioade, pe care Daniel îl descrie la Daniel 11:21-35. În versetele 21-35, un aparent nesemnificativ dregător al Siriei, cunoscut sub numele de Antiochus IV Epiphanes, îşi face apariţia. Importanţa acestui om pentru Daniel şi pentru Dumnezeu se datorează persecutării poporului evreu în timpul domniei

199

sale între anii 175-164 î.Cr. î.Cr. Comparat cu ceilalţi cârmuitori ai împărăţiei de nord, el a fost descris de către Daniel ca „un om dispreţuit, căreia nu i s-a dat onoarea regalităţii” (v. 21). El va pune mâna pe tron printr-o serie de intrigi şi crime ai altor posibili candidaţi, conform descrierii lui Daniel: „El va invada împărăţia când oamenii se vor simţi în siguranţă şi-o va lua cu ajutorul intrigilor” (v. 21). Traiectoria prin care urcă la tron este cam complicată. La moartea predecesorului său, Seleucus IV Philopator, existau câţiva dregători legitimi, care puteau ocupa tronul. Fiul mai mic al lui Seleucus IV a fost Demetrius şi, după câte se pare, cel mai îndreptăţit succesor la tron, numai că în vremea aceasta el se afla în închisoare la Roma ca ostatic. Un fiu mai mic, Antiochus, era încă un bebeluş. Fratele lui Seleucus IV era Antiochus IV, care în vremea morţii sale trăia în Atena. Acolo a auzit că Heliodorus îl asasinase pe fratele său Seleucus, cum profeţise Daniel la 11:20. Antiochus IV Epiphanes s-a dus la Antiohia, obţinând, într-un târziu, tronul. La aceasta Andronicus şi-a adus contribuţia prin omorârea copilaşului Antiochus, fiind însă omorât de Antiochus IV. Heliodorus, care îl asasinase pe Seleucus IV, de pare că a dispărut din istorie. Ca o profeţie să prezică o aşa de încurcată istorie să fie prezisă se poate explica doar prin inspiraţia Duhului Sfânt. Antiochus IV şi-a început viaţa-i foarte tulburată, luptându-se împotriva regatului din sud şi aţâţând puterea Romei. Ascendenţa sa la putere a fost descrisă în versetul 21. Antiochus IV a adăugat la numele său titlul de Epiphanes, care înseamnă „cel glorios”. Dar din pricina intrigilor sale diverse, a fost poreclit de alţii „Epimanes”, adică „nebunul”. Antio-chus a fost atacat de o mare oştire, venit probabil din Egipt, însă, nu se ştie cum, Antio-chus a reuşit s-o înfrângă, conform relatării lui Daniel: „Apoi o armată copleşitoare va fi măturată dinaintea lui” (v. 22). Continuarea referirii, că „un prinţ al legământului va fi nimicit” probabil se referă la faptul că la demis pe Onias III din funcţia de mare preot, începându-şi prigoana împotriva evreilor. Unele dintre succesele militare au fost descrise în versetele următoare: „După ce se vor uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni, şi va birui cu puţină lume. Va intra, pe neaşteptate, în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împotriva cetăţuilor, şi aceasta va ţine o vreme” (v. 23-24). După ce şi-a consolidat puterea prin biruinţele armate, el a încercat apoi ce făcuseră alţii înaintea lui: să atace Egiptul. Daniel scrie: „Apoi, va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică, dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr” (vv. 25-26). Acest război a avut loc la aproximativ cinci ani după ce a preluat tronul. O armată egipteană mare a întâmpinat forţele lui Antiochus la Pelusium lângă delta fluviului Nil, fiind înfrânte de Antiochus. După această bătălie, cei doi au încercat să stabilească un acord de pace, pe care Daniel îl descrie: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul

200

nu va veni decât la vremea hotărâtă. Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui, şi apoi se va întoarce în ţara lui [cu mari bogăţii]” (vv. 27-28). Deşi întâlnirea a fost o încercare de a ajunge la o soluţie de pace, ambii conspiratori încercau să profite de celălalt, urmarea fiind că nu s-a realizat pacea. Antiochus, repurtând acum un aparent succes asupra Egiptului, a fost iritat de absenţa evreilor de a-l sprijini în mod activ. În consecinţă, Daniel scrie: „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui” (v. 28). Antiochus se opusese foarte tare religiei evreilor şi „sfântului legământ”. El a pângărit templul evreilor, aducând ca jertfă pe altar o scroafă şi instalând statuia unui zeu grec. Aceasta a declanşat revolta macabeilor, în cadrul căreia mii de evrei au pierit, inclusiv bărbaţi, femei şi copii, unii dintre ei fiind aruncaţi de pe clădiri înalte murind, toate în efortul zadarnic de a stârpi religia iudeilor. Pângărirea templului iudaic, descrisă în versetele 31-32, a venit pe urmele unui alt atac asupra Egiptului, care eşuase. Problema era acum că Roma începea să-şi extindă puterea, iar Antiochus nu a considerat prudent să încerce să cucerească Egiptul în condiţiile acestea. Prin urmare, cum se exprimă Daniel: „La vremea hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi, dar, de data aceasta, lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte, ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui, iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt” (vv. 29-30). Încercarea lui Antiochus de a distruge religia evreilor a fost descrisă de Daniel cu aceste cuvinte: „Nişte oşti trimise de el, vor veni şi vor spurca sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi” (vv. 31-21). Asta se anticipase încă din Daniel 8:9-12, 23-25. Timpul persecuţiei Israelului a fost descris în continuare de Daniel: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă” (11:33-35). Aceste complexe profeţii, descriind foarte amănunţit relaţia dintre imperiile persan şi grec în interacţiunea lor cu poporul evreu, nu se pot explica decât prin inspiraţie divină. Detaliile sunt de asemenea complexitate încât chiar şi o persoană trăind în vremea aceea ar întâmpina dificultăţi în asamblarea tuturor faptelor în relaţia corespunzătoare, trăgând concluziile pertinente. Referitor la faptul că necredincioşii au atacat cartea Daniel pe baza acestei profeţii este în sine o recunoaştere că profeţiile au fost exacte, iar datele susţinătoare arată că Daniel a scris cartea în secolul al şaselea î.Cr. A patra vedenie a lui Daniel: vremea sfârşitului Referirea la „vremea sfârşitului” referindu-se la restul profeţiei, începând cu versetul 36 nu a fost deznodământul imediat al domniei lui Antiochu IV Epiphanes. Decalajul cronologic între Antiochus IV Epiphanes (vv. 21-35) şi vremea sfârşitului (vv. 36-45) era

201

ceva obişnuit în Vechiul Testament, cum multe profeţii cu privire la prima şi a doua venire a lui Cristos, deşi sunt prezentate împreună, în realitate, au fost despărţite de mii de ani în împlinirea lor. Daniel 11:36-45. Detailatele profeţii de la Daniel 10:1–11:35 au fost în întregime profetice din punctul de vedere al lui Daniel în secolul al şaselea, dar între timp s-au împlinit. Din perspectiva lui Daniel, erau toate la timpul viitor, dar, începând cu versetul 36, profeţiile redate de către Daniel nu s-au împlinit încă, ele având legătură cu perioada imediat anterioară Venirii a Doua. Ultimul conducător mondial a fost descris de Daniel ca „Împăratul [ce] va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini” (v. 36). Unii interpreţi au încercat să stabilească o legătură între acest rege şi Antiochus IV menţionat în versetele anterioare ale acestui capitol. Dar potrivit dovezilor istorice, Antiochus IV a decedat la scurt timp după ce împlinise versetul precedent în anul 164 î.Cr. Unii cred că nu era în toate minţile în vremea când a murit. În orice caz, el nu a împlinit niciunul din evenimentele descrise în ultima parte a capitolului acesta, începând cu versetul 36. O explicaţie mai plauzibilă este că acest conducător se referă la cornul mic de la Daniel 7:8, 21-24, cât şi la fiara ieşită din mare (Apo. 13:1-10). În cadrul acestei identificări, el va fi conducătorul mondial viitor, fiind dintre Neamuri. Unii interpreţi susţin că regele final va fi un evreu apostat, probabil nu conducătorul mondial, ci unul care se ridică în Palestina şi cooperează cu puterea finală a Neamurilor. Din multe motive, identificarea acestui rege, ca dregător final dintre Neamuri, este o interpretare superioară. După însuşi Daniel, el va fi un rege ce va face ce vrea, considerându-se mai presus de orice zeu, precum şi rege. Aceasta nu se potriveşte cu un rege evreu, care n-a fost conducătorul suprem în timpurile Neamurilor. De asemenea, ar fi incredibil ca acest conducător să fie evreu, având în vedere că pe evrei i-a persecutat. Şi acest conducător a fost descris de Daniel: „El va reuşi până la timpul când mânia se va sfârşi, căci ce a fost determinat trebuie să aibă loc” (Dan. 11:36). Asta a fost în concordanţă cu Daniel 7:27-28 şi, de asemenea, cu distrugerea conducătorului mondial final de la Apocalipsa 19:20. El va împlini profeţia de a vorbi „împotriva Dumnezeului dumnezeilor” (Daniel 11:36), cum se menţionează în Apocalipsa 13:5-7. Viitorul conducător a fost descris în mod neobişnuit de Daniel: „Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Daniel 11:37). Pornind de la acest verset, unii au considerat pe acest conducător drept un evreu, datorită expresiei foarte familiare „dumnezeii (Elohim) părinţilor săi”. În traducerea KJV „dumnezei” este tradus la singular „Dumnezeu”. Expresia obişnuită, Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeul părinţilor lor, este Yahweh care este, fără îndoială, Dumnezeul lui Israel. Faptul că Daniel a folosit Elohim este semnificativ, deoarece Elohim este folosit atât în legătură cu Dumnezeul adevărat, cât şi despre dumnezeii falşi, fiind un cuvânt general ca termenul englez pentru God (Dumnezeu). Ideea pasajului este nu doar că el Îl va respinge pe Dumnezeul Israelului, ci

202

că va desconsidera toate zeităţile, cum se arată în versetul precedent, unde se consideră pe sine mai mare decât orice dumnezeu. Pasajul include faptul că nu va privi „pe cel dorit de femei” (v. 37). Din perspectivă iudaică, dorinţa femeilor a fost să împlinească promisiunea dată Evei, a unui Răscumpărător care va veni să se nască dintr-o femeie. Negreşit, multe femei evreice sperau că unul din fiii lor va împlini această promisiune. Aşadar, „cel dorit de femei” este Mesia al Israelului. Deci ceea ce a prezis acest pasaj a fost că el, ca un neevreu, nu va avea nicio consideraţie pentru Scriptură şi pentru promisiunea unui Rege al regilor care va veni. În concordanţă cu versetul 36, Daniel declară: „Nici nu va avea consideraţie pentru vreun dumnezeu, ci se va preamări pe sine mai presus de toţi” (v. 37). Aceasta ranforsează conceptul că va respinge nu numai Dumnezeul lui Israel, ci şi orice dumnezeu, fie păgân, fie Dumnezeu adevărat. Cu alte cuvinte, va fi un ateu şi se va considera pe el însuşi a fi o zeitate. Daniel îl consideră, în continuare, deloc un obiect de închinare. „În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ” (v. 38), Cum preciza versetul precedent, el nu va recunoaşte nicio persoană ca Dumnezeu, ci, în locul închinării la Dumnezeu, va aşeza lucruri materiale, care-l vor ajuta să-şi sporească puterea, militar şi politic. Este similar conceptului modern de „dumnezeul războiului”, care e personificarea dorinţei de a face război. Eforturile sale militare vor fi reuşite pentru o vreme, cum arată Daniel: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată” (v. 39). Domnia sa va fi legată de conceptul de dumnezeire şi se pare că va folosi credinţa în zeităţi ca piatră de tranziţie în a-i determina pe oameni să creadă în el ca Dumnezeu. Va reuşi în aceasta, cum confirmă Apocalipsa 13:8: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat”. Toate religiile, indiferent de nuanţă, se vor comasa într-o singură închinare finală înaintea acestui lider mondial, care este înlocuitorul lui Cristos ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. El îi va sprijini pe cei ce-l vor sprijini făcându-i domnitori, distribuind bogăţii într-o manieră care va ajuta domniei sale. Versetele finale din Daniel 11, începând cu versetul 40, descriu războiul final ce va avea lor cu puţin timp înainte de a Doua Venire a lui Cristos. Potrivit Apocalipsei 13:7, regele îşi va fi atins ţelul de a fi stăpân peste orice naţiune a lumii. Dar, pe măsură ce evenimentele Marii Strâmtorări se vor întâmpla, cu nimicirea la un loc a oamenilor, nemulţumirea cu domnia sa va ivi, urmarea fiind că diverse porţiuni ale lumii vor începe să se revolte împotriva acestui lider mondial, atacându-l. Teatrul luptelor îl va constitui Ţara Sfântă, cu armatele lumii întregi începând să se adune. Daniel a descris aceasta în cuvintele: „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca” (Daniel 11:40). Profeţiile nu sunt cu totul clare asupra modului

203

în care trebuie clasificate aceste popoare diverse, dar se pare că o mare armată din Africa, fiind descrisă ca venind din sud, şi o armată din Europa, între care se va afla, probabil, şi Rusia şi alte naţiuni europene, îl vor ataca dinspre nord. Însă Daniel precizează: „El va invada multe ţări, năpădindu-le ca un potop” (v. 4). Asta profeţeşte că liderul lumii va ieşit învingător împotriva acestor forţe invadatoare. Se spune: „El va invada şi Ţara Minunată”, care se referă la Ţara Sfântă (v. 41). Daniel declară: „Multe ţări vor da greş”, însă vor fi şi excepţii, pe care Daniel le descrie: „dar Edomul, Moabul şi liderii Amonului vor fi izbăviţi de mâna lui. El îşi va extinde puterea peste multe ţări; Egiptul nu va scăpa. El va obţine controlul asupra comorilor de aur şi argint şi toate bogăţiile Egiptului. libienii şi etiopienii [sau nubienii] vor veni supuşi lui” (vv. 41-43). Deşi va fi foarte iscusit în război, conducătorul mondial va auzi veşti despre alte armate venind din est şi din nord. Se pare că aceasta se referă la marea armată din orient, descrisă în Apocalipsa 16:12 drept „regii din est”. Unii fac legătura şi cu Apocalipsa 9:13-16, unde se spune că armata va fi de 200 de milioane. În această cifră sunt cuprinşi nu doar cei ce vor lupta, ci şi personalul auxiliar din spatele liniei frontului. În legătură cu aceasta, este semnificativ că în prezent China se laudă că posedă efective militare de 200 de milioane de oameni. Scriptura arată limpede că stăpânitorul mondial a lumii va continua să domine situaţia până chiar la vremea Venirii a Doua a Domnului Isus Cristos. Cum rezumă Daniel: „Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi într-ajutor” (Daniel 11:45). Distrugerea finală a puterii Neamurilor a fost anticipată anterior, la 7:11: „Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela; m-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars”. La a Doua Venire, conducătorul mondial va fi prins şi aruncat „în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apo. 19:20). Deşi lui Daniel nu i s-au dat profeţii cu privire la epoca actuală, dintre prima şi a doua venire a lui Cristos, mai mult decât oricare alt profet el a descris succesiunea evenimentelor profetice care vor îmbrăţişa Israelul până la a Doua Venire, precum şi cele ce implică dominaţia Neamurilor. Alte detalii sunt oferite în Daniel 12. Daniel 12:1-3. În capitolul precedent, Daniel a fost informat cu privire la Marea Strâmtorare şi la războiul mondial ce va avea loc la sfârşitul ei. Evident el era preocupat cu privire la poporul Israel, Ca răspuns la această întrebare naturală despre destinul poporului său, el a fost informat: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în Carte” (v. 1). Conform altor profeţii, mulţi evrei, cât şi Neamuri se vor întoarce la Cristos în perioada de după Răpire, dar aceştia vor fi martirizaţi. În Apocalipsa 7:1-8, Apostolul Ioan a fost informat că 144.000 din poporul Israel, câte 12.000 din fiecare din cele douăsprezece triburi enumerate, vor fi pecetluiţi şi vor trece prin Marea Strâmtorare neatinşi. În capitolul 14:1 aceştia stau pe Muntele Sion intacţi. La 7:9-17 mulţi alţii vor fi martirizaţi, din orice ţară şi orice rasă. Ei sunt înfăţişaţi în

204

cer triumfători, dar ei s-au dus în cer din Marea Strâmtorare, deoarece vor fi omorâţi de către liderul mondial, ce va pretinde ca toţi să i se închine, în caz contrar trebuind să moară (cf. 13:15). Daniel a fost asigurat că deşi indivizi s-ar putea să piară, naţiunea Israel ca atare va fi ocrotită şi va continua să existe de-a lungul Marii Strâmtorări, intrând în împărăţia de o mie de ani, când va veni Isus Cristos, Mesia al lor, la a doua Sa venire. A patra vedenie: învierea de la sfârşitul timpului Daniel a fost informat că mulţi care mor vor fi înviaţi: „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocară şi ruşine” (Daniel 12:2). Profeţia aceasta priveşte faptul învierii. Reconstituind ordinea învierii, este limpede că nu toţi vor fi înviaţi în acelaşi timp. De asemenea, în legătură cu învierea lui Cristos a fost învierea „semnal” a unui număr restrâns de sfinţi (Mat. 27:51-53). La Răpirea bisericii de la sfârşitul epocii actuale, membrii trupului lui Cristos, creştinii care au murit în timpul de scurs de la Rusalii încoace, vor fi înviaţi din morţi. De asemenea o înviere aparte a fost revelată în legătură cu cei doi martori (Apo. 11:3-13), care vor fi înviaţi şi luaţi la cer la încheierea mărturiei lor (v. 12). Toate aceste învieri vor preceda învierea din timpul celei de-a Doua Veniri (Daniel 12:2-3). Învierea unora pentru ocară şi ruşine [veşnică] (v. 2) nu va avea loc decât la sfârşitul Mileniului, aşa cum Apocalipsa 20:4-6, 11-15 arată clar. Învierea de aici se extinde la toţi cei mântuiţi din Vechiul Testament, fie evrei, fie Neamuri, toţi cei care n-au fost înviaţi la Răpire. Ei vor primi viaţa învierii şi trupuri noi şi vor intra în împărăţia milenială ca oameni înviaţi. Sfinţii din Marea Strâmtorare vor fi şi ei înviaţi (v. 4). La începutul Miei de ani singurii care vor mai rămâne în mormânt vor fi cei nemântuiţi. Timpul învierii va fi şi un timp de răsplătire, cum i s-a spus lui Daniel: „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Aşa după cum cei răpiţi vor fi judecaţi şi răsplătiţi la Scaunul de Judecată al lui Cristos, tot aşa vor fi ceilalţi sfinţi care au murit înviaţi la a Doua Venire şi, în acelaşi fel, vor fi răsplătiţi pentru ceea ce au făcut pentru Dumnezeu. A patra vedenie a lui Daniel: deznodământul vremii sfârşitului Daniel 12:4. Deşi Daniel a fost un credincios consemnatar al profeţiilor primite din partea lui Dumnezeu, Daniel nu a înţeles decât parţial ce scria. Apoi Daniel a fost instruit: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (v. 4). Cei care vor profita la maximum de profeţiile lui Daniel vor fi cei care vor trăi în vremea sfârşitului. Chiar şi astăzi, înainte de evenimentele culminante care vor urma Răpirii, este posibil să interpretăm cea mai mare parte a profeţiilor lui Daniel şi să găsim împlinirea acestor profeţii în istorie. Cele încă neîmplinite vor fi împlinite. Epoca ce conduce la sfârşit a fost caracterizată în cuvintele finale: „Mulţi vor merge încoace şi-ncolo şi cunoştinţa va creşte” (v. 4, tradus după versiunea NIV), Implicaţia este că vor alerga încolo şi-ncoace, încercând să-şi sporească cunoştinţele. Epoca noastră modernă cu siguranţă este caracterizată de aceasta şi se fac mai multe descoperiri ştiinţifice într-un singur an decât se făceau altădată într-un secol. Tristul adevăr e însă că majoritatea cunoştinţelor nu ţin de valorile eterne şi nu-l pregăteşte pe

205

cineva pentru venirea Domnului. Prea de multe ori în lumea intelectuală Scripturile, care sunt izvorul oricărui adevăr despre Dumnezeu şi planul Său pentru univers, sunt neglijate. Daniel 12:5-13. Primind în continuare alte revelaţii, Daniel stătea încă pe malul fluviului Tigru (10:4), acum el văzând alţi doi, unul de-o parte a râului, altul de cealaltă. Daniel ascultă conversaţia lor: „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?»” (12:6) Scriptura consemnează că celălalt om a răspuns: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (v. 7). Expresia „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (cf. 7:25; Apo. 12:14) înseamnă ultimii trei ani şi jumătate înaintea celei de-a Doua Veniri. În legătură cu Marea Strâmtorare, femeia, ce se referă la naţiunea Israel, a fost declarată a fi ocrotită „un timp, timpuri şi jumătate de timp” de persecuţia Satanei (v. 14). Deşi mulţi israeliţi vor fi omorâţi în Marea Tribulaţie (7:9-17), naţiunea ca atare va supravieţui, va fi adunată din nou (Eze. 20:33-38) şi va fi judecată, iar numai cei ce sunt mântuiţi vor fi lăsaţi să intre în împărăţia de o mie de ani. Deoarece perioada Marii Strâmtorări a fost declarată că va ţine patruzeci şi două de luni (cf. Dan. 9:27; Apo. 13:5), expresia este cel mai bine înţeleasă ca fiind un „timp”, adică un an, „timpuri”, doi ani, şi „jumătate de timp”, jumătate de an, dând un total de trei ani şi jumătate. Daniel a fost de asemenea informat că „toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (v. 7). Cum arată Scriptura, ca de pildă Apocalipsa 13:7, poporul Israel, cât şi Neamurile care au devenit creştini vor fi supuşi unor judecăţi cumplite din mâna dictatorului mondial în vremea sfârşitului, care va încerca să-i extermine pe toţi creştinii şi toţi evreii. Scripturile sunt clare că uneori Dumnezeu a îngăduit martiraj, dar, în alte ocazii Şi-a scăpat oamenii Săi de la martiraj, cu se ilustrează în cazul celor 144.000 din Apocalipsa 7. Din nou, Daniel declară că nu înţelege profeţia şi că a întrebat: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?” (Daniel 12:8) Îngerul i-a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului” (v. 9). Daniel a fost instruit în continuare că la vremea sfârşitului unii vor fi purificaţi prin prigoană, dar cei răi vor continua să fie răi mai departe: „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (v. 10). Punctul culminant al vremii sfârşitului este rezumat de înger: „De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (vv. 11-12) Scurtul timp al sfârşitului de aproximativ trei ani şi jumătate este confirmat şi de alte texte din Scriptură. Începutul celor trei ani şi jumătate ai Marii Strâmtorări vor fi marcaţi prin abolirea jertfelor zilnice şi instalarea unei abominaţii (urâciuni) în templu (7:25;

206

9:27; Apo. 11:2-3). Timpul avut în vedere va fi Marea Strâmtorare, ultimii trei ani şi jumătate ce ţin până la a doua venire a lui Cristos. Acesta va fi un timp groaznic de judecată divină, cât şi de persecuţii guvernamentale cum arată Apocalips 6:1–18:24. Întrucât trei ani şi jumătate de 360 de zile fiecare, cunoscuţi îndeobşte ca un an profetic, nu au explicat cele 30 de zile suplimentare în cifra de 1.290, două explicaţii rămân posibile. S-ar putea ca anunţul încetării jertfelor să aibă loc cu 30 de zile înainte de mijlocul ultimilor şapte ani, permiţând ca restul de 1.260 de zile să culmineze cu a doua venire a lui Cristos. O altă explicaţie este că, atunci când Cristos Se va întoarce, va fi un decalaj înainte de Mileniu, timp în care Cristos va începe să Se ocupe de judecăţi care s-ar putea să nu se termine în doar câteva zile. În cazul acesta, cele 30 de zile vor fi perioada în care Cristos va începe săŞi abată judecata asupra lumii înainte de a începe Mileniul. În orice caz, în vremea a celei de-a Doua Veniri cei răi vor fi duşi la judecată. Oile vor fi răscumpărate şi vor intra în împărăţie, dar caprele vor fi omorâte (Mat. 24:36-41; 25:31-46). Aceste pasaje par să se refere în special la judecata Neamurilor, dar evreii vor experimenta o judecată curăţitoare similară (Eze. 20:33-38). În cadrul acestor judecăţi toţi necredincioşii adulţi, fie evrei, fie Neamuri, vor fi eliminaţi, numai credincioşii fiind lăsaţi să intre în împărăţia de o mie de ani, şi copiii care nu sunt suficient de maturi să ia o decizie fiind, după câte se pare. scutiţi de judecată. În consecinţă, toţi care trăiesc până la sfârşitul celor 1.335 de zile vor fi salvaţi, deoarece judecăţile eliminatorii au avut deja loc înainte de a atinge acest stadiu. Prin urmare, toţi cei care rămân li se va permite să intre în împărăţia de o mie de ani. Evident Daniel nu a înţeles aceste profeţii, dar astăzi, în contextul atâtor profeţii împlinindu-se, interpreţii pot înţelege mai bine decât putea înţelege Daniel. Însă lui Daniel i s-a spus doar să se ducă, adică să moară, iar apoi, la sfârşitul zilelor, respectiv la a doua venire a lui Cristos, el va fi înviat, „Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor” Daniel 12:13). Marea panoramă a profeţiilor lui Daniel Uriaşa panoramă a revelaţiei profetice a lui Daniel nu poate fi îndeajuns subliniată. Doar Daniel ne oferă cuprinzătoarea istorie a celor 490 de ani cu legătura la epoca actuală, cu hiatul dintre anul 483 şi anul 490. Tot aşa, profeţiile Neamurilor, descriind imperiile Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei, urmează acelaşi curs, începând cu anul 605 î.Cr., când Nebucadneţar a cucerit Ierusalimul şi mergând până la a doua venire a lui Cristos, când puterea Neamurilor va fi distrusă, iar dictatorul mondial va fi aruncat în iazul cu foc. Asemenea vederii panoramice a Israelului, profeţiile Neamurilor legate de împărăţii vor fi întrerupte de actuala epocă, extinzându-se de la prima venire a lui Cristos şi până la perioada imediat înainte de venirea Lui a doua oară şi excluzând perioada de la Rusalii până la Răpirea bisericii. Revelaţia lui Daniel nu este doar esenţială pentru înţelegere profeţiilor Vechiului Testament, dar este într-un sens particular cheia înţelegerii Cărţii Apocalipsei. Cartea Daniel sprijină punctul de vedere potrivit căruia Cartea Apocalipsei, de la capitolul 4 până la sfârşit este viitor din actualul nostru punct de vedere, ca timpurile Neamurilor în Daniel şi timpurile sfârşitului în cursul viitorului profetic al Israelului.

207

.

208

8

PROFEŢIILE DIN PROFEŢII MINORI

PROFEŢIILE DIN OSEA

Osea 1:1. Puţine se cunosc despre profetul Osea, cu excepţia datelor biografice din primul verset al cărţii. A fost descris ca fiu al lui Beeri şi misiunea lui s-a desfăşurat în domnia a patru regi ai lui Iuda: Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia şi şapte regi ai lui Israel (cele zece seminţii): Ieroboam, fiul lui Iehoaş, Zaharia, Şalum, Menahem, Pecaia, Peca şi Hoşea. Misiunea lui Osea a fost destinată, în principal, celor zece seminţii ale Israelului. Patru dintre regii Israelului au fost asasinaţi pe când îşi exercitau funcţia de regi ai Israelului. El a trăit în perioada 750-722 î.Cr., care era premergătoare robiei celor zece triburi, în anul 722 î.Cr., profeţiile lui fiind atenţionări aduse celor două triburi (Iuda) despre judecata care va veni de la Dumnezeu pentru păcatele lor. Deşi lucrarea lui Osea poate fi schiţată în mai multe feluri, este, probabil, cel mai definitoriu să considerăm misiunea sa profetică gravitând în jurul a trei teme: păcatele lui Israel şi ale lui Iuda, pedeapsa de la Dumnezeu pentru păcatele lor şi refacerea spirituală şi politică din final. Aşadar, păcatele şi judecata ce a urmat, enumerate la 1:2-9, vor fi urmate de restaurare (1:10–2:1). O a doua serie de condamnări pentru păcatele lui Israel şi Iuda a fost descrisă la 2:2-13, iar refacerea şi izbăvirea ce au urmat la 2:14–3:5. A treia serie de condamnări este consemnată la 4:1–5:14, urmată de profeţiile de restaurare de la 5:15–6:3. A patra perioadă de condamnări a fost revelată la 6:4–11:7 urmată de refacerea profeţită la 11:8-11. Profeţiile finale privitoare la judecăţile care vor veni pentru păcatele lor o găsim la 11:12–13:16, urmată de profeţia restaurării găsită în capitolul 14. De-a lungul cărţii, relaţia de căsnicie din Hosea şi soţia sa adulteră Gomer asigură un fir unificator prin profeţiile lui Hosea, reprezentând simbolic relaţia lui Yahweh cu cele douăsprezece triburi ale Israelului văzute ca o nevastă adulteră. Deşi, fără îndoială, a existat idolatrie fizică implicată în păcatele Israelului şi Iudei, profeţiile se ocupă predominant de adulterul spiritual, adică necredinţa faţă de Dumnezeu şi dragostea de lume. Primul ciclu de păcate ale Israelului şi refacerea ei Osea 1:2–2:1. În primul ciclu de condamnare, judecată şi, în cele din urmă, refacere, Osea este instruit să ia de nevastă „o soţie adulteră” deoarece „ţara este vinovată de cea mai crasă formă de adulter, prin faptul că s-a depărtat de Domnul” (v. 2). Din cei trei copii născuţi din căsnicie, care erau probabil copii autentici ai lui Osea, iar nu copii din flori, primul a fost numit „Izreel”, simbolizând judecata lui Dumnezeu asupra celor zece seminţii ale Israelului, pentru „masacrul de la Isreel” (v. 4). Aceasta se referă la măcelărirea de către Iehu a descendenţilor lui Ahab şi Izabela, eveniment ce fusese prima oară profeţit de Ilie (1 Regi 21:21-24), iar apoi poruncit de Elisei (2 Regi 9:6-10) şi aprobat de Însuşi Domnul (10:30). Întrebarea care se ridică: de ce a fost această judecată prezisă? Răspunsul se află, probabil, în faptul că Iehu depăşise instrucţiunile Domnului, omorându-l şi pe Ioram (9:24), pe Ahazia din regatul lui Iuda (vv. 27-28) şi, de asemenea, omorâse multe din rudeniile lui Ahazia (10:12-14), ceea ce nu făcuse parte din porunca iniţială. Profeţia de judecată asupra spiţei lui Iehu a fost împlinită mai târziu la asasinarea lui Zaharia, un rege descins din Iehu (15:10), întrerupând astfel spiţa lui Iehu de la orice succesiune la tron. Împlinirea acestei profeţii a adus în prim plan faptul că Asiria avea să cucerească cele zece triburi, începând să domnească peste ele în 734 î.Cr. şi sfârşind cu

210

captivitatea celor zece triburi în anul 722 î.Cr. Al doilea copil născut lui Osia şi Gomer a fost o fiică, numită Lo-Ruhama (Osea 1:6), însemnând cea neiubită, o referire la casa lui Israel. Al treilea copil a fost numit Lo-Ami (v. 9), însemnând nu-i poporul Meu. Dar profeţia distrugerii n-a fost împlinită, datorită promisiunii că Iuda va fi salvată (v. 7) şi că cele douăspreze triburi ale împărăţiei lui Israel vor fi din nou numiţi „fiii Dumnezeului celui viu” (v. 10). Profeţia mai declară: „Atunci copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune o singură căpetenie şi vor ieşi din ţară, căci mare va fi ziua lui Izreel” (v. 11). Această profeţie se va împlini profetic la revenirea lui Cristos ca să-Şi ocupe tronul lui David (2 Sam. 7:11-16; Isa. 3:5; 9:6-7; Amos 9:11; Mica 5:2). Aluzia la „ţară” (Osea 1:11) se referă, probabil, la ţara în care au fost exilaţi. Secţiunea se încheie cu referirea la Israel şi Iuda ca „poporul Meu” şi „a surorilor tale” ca „iubita Mea” (2:1). Al doilea ciclu de judecată a Israelului şi refacerea ei Osea 2:2–3:5. Al doilea ciclu de judecată asupra păcatului şi refacerii ce va urma a început cu mustrarea lui Gomer, ca reprezentând Israelul. A fost prezis că va fi „dezbrăcată în pielea goală... o fac ca o pustie, ca un pământ uscat şi dizgraţiată” (2:2-6). Ibovnicii ei o vor părăsi, însă Dumnezeu declară că o va judeca şi o va pedepsi (vv. 7-13). Dar după acest timp de judecată (13), ea va fi redată soţului ei (vv. 14-20). În vremea când va fi sădită în ţară (v. 23) şi va fi iubită de soţul ei, Dumnezeu o va declara „poporul Meu”, iar Dumnezeu va deveni Dumnezeul ei (v. 23). În conformitate cu această profeţie, Domnul i-a poruncit lui Osea să-şi revendice soţia cum îşi achiziţionează cineva un sclav (3:1-3). Ea urma să stea acasă şi să nu se mai dedea la curvie (v. 3). Înţelesul profetic al acestei acţiuni este precizat foarte clar: „Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (vv. 4-5). Asta se va împlini la a Doua Venire. Al treilea ciclu de judecată a Israelului şi refacerea ei Osea 4:1–6:3. Al treilea ciclu de judecată, urmată de refacere, a început cu judecarea Israelului: „pentru că nu este credincioşie, nici dragoste, nici o recunoaştere a lui Dumnezeu în ţară, ci numai înjurături, minciuni, omoruri, furturi şi adulter... vărsări de sânge urmate de alte vărsări de sânge (4:2). Dumnezeu a prezis că, deşi preoţii se vor înmulţi, cu atât vor păcătui împotriva lui Dumnezeu mai mult (v. 7). Oamenii lui Israel vor fi ca ei: „Vor mânca şi tot nu se vor sătura, vor curvi şi tot nu se vor înmulţi” (v. 10). Vor aduce jertfe idolilor şi se vor angaja în prostituţie spirituală (vv. 11-14). Incriminarea continuă cu acuzaţii de răzvrătire, corupţie şi aroganţă din partea Israelului (5:1-5). Din pricina păcatelor ei, „va fi pustiită în ziua pedepsei [sau „în ziua când va dea socoteală”] (v. 9). Asupra lui Efraim, ce reprezintă cele zece seminţii ale Israelului, s-a pronunţat o judecată. Dumnezeu a prezis că locuitorii ei vor fi duşi în robie (v. 14). Cu toate că Israel nu voia să se pocăiască, Dumnezeu a promis că va veni ziua când „vor căuta Faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine” (v. 15). Dumnezeu promite

211

să-i refacă cum ploaia reface pământul (6:1-3). Refacerea finală va fi împlinită la a Doua Venire a lui Cristos. Al patrulea ciclu de judecată a Israelului şi refacerea ei Osea 6:4–11:11. Al patrulea cinclu de restaurare a început cu o serie de incriminări. Dumnezeu îi acuză: „Dragostea voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. De aceea, îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, iar judecăţile Mele vor străluci peste voi ca lumina fulgerului” (vv. 4-5). Ea era vinovată petru necredinsioşia ei (v. 7), „săvârşind omoruri pe drumul Sihemului; da, se dedau la mişelii” (v. 9). Încriminarea a continuat, spunând că păcatele ei au ajuns s-o năpădească (7:2), ea fiind ca „toţi preacurvarii, ca un cuptor încălzit de brutar: şi brutarul încetează să mai aţâţe focul, de când a frământat plămădeala până s-a ridicat” (v. 4). Ardea de poftele-i aprinse (v. 6), iar Efraim era „o turtă, care n-a fost întoarsă” (v. 8). Efraim a fost comparată cu „o turturică proastă, fără pricepere; ea cheamă Egiptul şi aleargă în Asiria”, care ambele aveau să trădeze Israelul (v. 11). Ei se adună să bea vin, dar se îndepărtează de Dumnezeu (v. 14). Au călcat legământul lor cu Dumnezeu (8:1), respingând ce este bine (v. 3). S-au închinat viţelului, iar nu Dumnezeului Celui adevărat (vv. 4-6). Dumnezeu va veni împotriva Israelului „ca un vânt, ca o furtună (v. 7) şi va deveni „ca un vas fără preţ” (v. 8). Altarele ei vor fi „ca să păcătuiască” (11-13). Deoarece Israel Îl dăduse uitării pe Dumnezeu, iar Iuda încercase să-şi întărească cetăţile sale, Dumnezeu o va mistui cu foc. Dumnezeu a prezis că ea nu va rămâne în ţara Israelului (9:3), ci se va duce în Egipt, unde va fi nimicită, iar comorile i se vor răpi (vv. 3-6). Dumnezeu a prezis că vremea pedepsei ei se apropia (v. 7), că Dumnezeu avea s-o pedepsească pentru răutatea ei (vv. 7-9). Ea avea să fie deposedată de copiii ei (v. 12), devenind ca o plantă – „Efraim este lovit, rădăcina i s-a uscat; nu mai dau rod; şi chiar dacă au copii, le voi omorî rodul iubit de ei” (v. 16). Israel a fost definit ca „o viţă mănoasă” (10:1), care a determinat-o să zidească alte altare, dar Dumnezeu le va dărâma (v. 2). Idolii ei vor fi duşi în Asiria, iar ea va fi dizgraţiată (vv. 5-6). Devenind conştientă de mânia lui Dumnezeu, „vor striga munţilor: «Acoperiţine!», iar dealurilor: «Cădeţi peste noi!»” (v. 8) Dumnezeu Se va ruga de ea: „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire. Aţi arat răul, aţi secerat nelegiuirea şi aţi mâncat rodul minciunii...”, dar ei nu vor răspune (vv. 12-13). Ca urmare, „toate cetăţuile tale vor fi nimicite, cum a nimicit în luptă Şalman-Bet-Arbel, când mama a fost zdrobită împreună cu copiii ei” (v. 14). Bet-Arbel era o cetate mică. Cum a fost nimicită Bet-Arbel, aşa va fi nimicit BetAven, o referire la Betel, casa lui Dumnezeu. „Bet-Aven” înseamnă „casa răutăţii”, cum Betel fusese cunoscută drept casa lui Dumnezeu. Dumnezeu a prezis că mamele vor fi zdrobite împreună cu copiii lor (v. 14), iar regele Israelului va fi nimicit complet (v. 15). Dumnezeu a reistorisit cum îi condusese El pe Copiii lui Israel afară din Egipt cu dragoste (11:1-4). Unii interpretează această referinţă ca o profeţie că Cristos va veni afară din

212

Egipt (v. 1; Mat. 2:15). Israel era hotărât să întoarcă spatele lui Dumnezeu (Osea 11:7). Dar Dumnezeu a promis că, în cele din urmă, o va restaura: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul?” (v. 8) Dumnezeu declară că mila Lui a fost trezită (v. 8) şi, în cele din urmă, Copiii lui Israel vor veni înapoi în ţara lor, aşezându-se în casele lor (v. 11). Asta se va împlini la a Doua Venire. Al cincilea ciclu de judecată a Israelului şi refacerea ei Osea 11:12–14:9. Al cincilea şi ultimul ciclu de judecată, urmată de restaurare, spunea că „Efraim mă înconjoară cu minciuni, şi casa lui Israel cu înşelătorii. Iuda este tot hoinar faţă de Dumnezeu, faţă de Cel Sfânt şi credincios” (11:12). Efraim a fost condamnat din pricina încercării sale de a încheia alianţe atât cu Egiptul, cât şi cu Asiria (12:1). Luptându-se Iacov cu Dumnezeu, Dumnezeu „l-a găsit la Betel” (v. 4). Dumnezeu declară că a scos-o [pe Israel] din Egipt, iar ea a locuit în corturi. Dumnezeu a prezis că ea va locui din nou în corturi (v. 9). Dumnezeu a promis că-i va răsplăti Israelului pentru vinovăţia ei şi-i „va răsplăti ocara pe care I-a făcut-o” (v. 14). Condamnarea lui Efraim a continuat: „Şi acum ei păcătuiesc într-una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei!” (v. 2) Dumnezeu i-a amintit că a scos-o din Egipt (v. 4) şi a îngrijit-o în pustie (v. 5), dar ea l-a dat uitării pe Dumnezeu (v. 6). În consecinţă, Dumnezeu îi va aduce judecată ca un leu sau leopard stând la pândă pe cărarea cuiva sau ca o ursoaică, căreia i s-au răpit puii (vv. 7-8). Regii ei n-o vor putea salva (vv. 9-10). Dumnezeu a afirmat: „Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?” (v. 14) Acest text a fost folosit şi de Apostolul Pavel la 1 Cor. 15:55-56, cu referire la biruinţa credincioşilor asupra morţilor. Dar aici a fost un apel la moarte şi la mormânt s-o ia din pricina păcatului ei. Dumnezeu afirmă că „oricât de roditor ar fi Efraim în mijlocul fraţilor săi, tot va veni vântul de răsărit, se va stârni din pustie un vânt al Domnului, îi va usca izvoarele, şi-i va seca fântânile: va jefui vistieria de toate vasele ei de preţ” (Osea 13:15). Domnul a prezis: „Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate” (v. 16). În capitolul final din Osea, tema se îndreaptă spre pocăinţa şi refacerea finală a Israelului. Va veni ziua când Dumnezeu îi va ierta păcatele (14:1-3) şi-i va iubi fără limite (v. 4). Încă o dată Israel „va înflori ca crinul” (v. 5). Ea va prospera ca un măslin şi va da rădăcini un cedru din Liban (v. 6). Pasajele se încheie cu afirmaţia: „Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (v. 9). Deşi judecata lui Dumnezeu a fost pronunţată clar împotriva Israelului, iar păcatele ei fusese deja judecate în istorie, prin captivitatea asiriană şi mai târziu prin captivitatea babiloniană, profeţii afirmă limpede că va veni un timp când, în cele din urmă, Israelul va se va redresa. Deşi o parte din asta s-a împlinit când au revenit israeliţii din robia babiloneană, împlinirea finală va avea loc când Domnul Se va întoarce, iar David va fi înviat şi ea va fi readunată în ţara ei pentru totdeauna.

213

PROFEŢIILE DIN IOEL

Ioel, autorul cărţii ce-i poartă numele, e posibil să fi trăit încă în veacul al nouălea î.Cr., înaintea captivităţii asiriane şi babiloneene, sau mult mai târziu, în veacul al şaselea î.Cr. după aceste captivităţi. Cartea în sine nu se referă direct la vreun eveniment sau situaţie istorică. Tema cărţii Ioel este Ziua Domnului (Iahve), o expresie pe care o întâlnim adesea pe paginile Vechiului Testament, precum şi ale Noului Testament. Ziua Domnului se referă la orice perioadă de timp în care Dumnezeu Se ocupă direct de situaţia concretă fie cu judecată, fie cu milă. Expresia s-ar putea referi la o zi concretă, sau la o perioadă întinsă de timp ca în Ziua Domnului pe plan escatologic, care durează de la Răpirea bisericii până la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani (1 Tes. 5:1-9; 2 Petru 3:10-13). Flagelul lăcustelor Ioel 1:1-14. Ceea ce a descris profetul a fost o invazie a lăcustelor, o calamitate mult temută de cei din Vechiul Testament. Unii cred că lăcustele ar fi fost o armată invadatoare,în timp ce alţii o consideră o invazie literală a lăcustelor, care produc distrugeri asemănătoare cu acelea ale unei armate cotropitoare. Toată viaţa plantelor a fost consumată. Preoţii au fost chemaţi să jelească şi să postească. Lăcustele au fost definite în versetul 4, ca o descriere a nimicirii viitoare a Zilei Domnului. Profeţia s-a împlinit prin imediatul prăpăd al lăcustelor, însă împlinirea finală se va vedea în Marea Strâmtorare, când va avea loc o distrugere asemănătoare. Joel 1:15-20. Pe lângă calamitatea lăcustelor, a mai fost descrisă şi calamitatea secetei – o judecată divină adesea experimentată de Israel. Efectul tuturor acestora asupra păşunilor a fost definit ca un foc ce mistuie tot ce are viaţă. Asta s-ar putea să fie un foc literal, dar mai probabil se referă la efectul lăcustelor şi al secetei producând acelaşi efect pe care l-ar produce un foc. Asta prefigurează nimicirea ce va avea loc în Marea Strâmtorare. Ziua Domnului Ioel 2:1-11. Deşii unii interpreţi consideră lăcustele din Ioel 2 ca fiind lăcuste literale, e posibil ca ele să se refere la o armată devastatoare, asemenea lăcustelor din capitolul 1. Era caracteristic invaziilor militare să distrugă tot ce cucereau. În orice caz, distrugerea a fost descrisă ca un eveniment al Zilei Domnului (v. 11). Aceasta s-a împlinit în captivitatea asiriană. Chemarea la pocăinţă Ioel 2:12-17. De pe baza puterii lui Dumnezeu de a aduce judecată, Israel a fost îndemnat să se întoarcă la Domnul cu post şi plânsete (v. 12). Ei au primit asigurarea că Dumnezeu este plin de bunătate şi compasiune, El putând să-i binecuvânteze, în loc să-i blesteme. Profetul i-a îndemnat pe toţi oamenii, pe bătrâni, pe copii, pe mire şi mireasă şi pe toţi preoţii să vină la Domnul cu rugăciune şi pocăinţă. Asta s-a împlinit după captivitatea babiloneană. Făgăduinţa restabilirii Ioel 2:18-27. Ca răspuns la o astfel de pocăinţă, profetul a promis că Domnul va răspunde, trimiţănd grâne, vin şi untdelemn şi alungând „armata din nord de la voi” (v, 20). Israel a fost definit drept o naţiune cu belşug de hrană, care va putea „plăti pentru anii

214

pe care i-au mâncat lăcustele” (v. 25). În urma acestei experienţe, Israel va şti „că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi că altul nu este” (v. 27). Asta s-a împlinit prin revenirea lor în patrie după robia babiloneană. Promisiunea Duhului Sfânt Ioel 2:28-32. Pe lângă binecuvântările materiale, profetul a făgăduit că Dumnezeu Îşi va turna Duhul Său cel Sfânt în Ziua Domnului, urmarea fiind faptul că „fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vor visa visuri, iar tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi asupra slujitorilor Mei, bărbaţi şi femei, Îmi voi turna Duhul Meu în acele zile” (vv. 28-29). Apostolul Petru în predica sa de la Rusalii a citat acest pasaj (Fapte 2:14-21). E foarte clar că întreaga profeţie a lui Ioel nu s-a împlinit, dar Petru făcea aluzie la o situaţie similară. Aşa după cum în vremea lui Ioel poporul Israel era chemat la pocăinţă, în speranţa că vor avea parte de binecuvântarea Zilei Domnului, tot aşa cei care au ascultat predica lui Petru de la Rusalii au fost îndemnaţi să se întoarcă la Domnul, anticipând că binecuvântările promise vor urma. Petru şi ceilalţi care au ascultat predica lui de la Rusalii nu cunoşteau durata epocii bisericii. Pe baza versetelor din Scriptură, Petru era îndreptăţit să creadă că Răpirea, şi evenimentele însoţitoare, vor avea loc imediat. Între acestea erau cuprinse şi zilele întunecate ale Marii Strâmtorări, descrise în Ioel 2:30-31, care vor precede a doua venire a lui Cristos şi perioada de binecuvântare ce va urma. Prin urmare, Copiii lui Israel nu trebuiau să fie surprinşi de revărsarea Duhului Sfânt. Totodată, era o atenţionare că Dumnezeu putea să-i binecuvânteze pe cei din Israel care se încredeau în Mesia. Deşi mulţi evrei individuali L-au primit pe Cristos în Ziua de Rusalii, naţiunea ca atare, precum şi liderii săi religioşi nu au venit la Domnul. Pocăinţa finală a evreilor e înfăţişată de Scriptură ca având loc cu puţin timp înaintea venirii lui Cristos (Zah. 12:10-13). Profeţia lui Ioel încă îşi aşteaptă împlinirea completă în relaţie cu a doua venire a lui Cristos. Ea va cuprinde o revelaţie supranaturală, evenimente miracunoase ce se vor petrece în ceruri şi pe pământ, inaugurând ziua mântuirii tuturor celor care cheamă numele Domnului (cf. Rom. 10:13). Judecata naţiunilor şi viitoarea restaurare a Israelului Ioel 3:1-3. Ziua viitoare a Domnului va cuprinde judecata naţiunilor, ce va urma celei de-a Doua Veniri (Mat. 25:31-46). Valea lui Iehosafat descrisă aici este valea dintre Ierusalim şi Muntele Măslinilor, conţinând în vremea modernă un mic cimitir în imediata apropiere a zidului şi a pârâului Chedon. Dacă valea lui Iehosafat va fi suficient de încăpătoare pentru a judeca naţiunile rămâne de discutat, însă este că ea este înfăţişată ca loc al judecăţii, numele Iehosafat însemnând „Domnul judecă”. În această vale, Iehosafat, care a domnit peste Iuda între 875-850 î.Cr., a cunoscut o biruinţă militară asupra duşmanilor săi, pe care Dumnezeu i-a făcut să se certe între ei, aşa încât Iehosafat nu a trebuit să se lupte, întrucât ei s-au distrus unii pe alţii. Ioel 3:4-8. Asupra Tirului şi Sidonului a fost rostită judecata pentru tratamentul aplicat Copiilor lui Israel şi pentru argintul şi aurul, precum şi alte lucruri valoroase, pe care le-au luat cu japca. Dumnezeu i-a judecat şi pentru că i-au vândut pe Copiii lui Israel ca 215

sclavi Greciei, promiţându-le, în schimb, că fiii şi fiicele lor vor fi vânduţi poporului lui Iuda. Asta s-a împlinit în secolul 4 î.Cr., de către Alexandru cel Mare. Ioel 3:9-15. Profetul a făcut apel la oştirile Neamurilor să se trezească şi să se strângă la război în valea lui Iehosafat, unde vor întâmpina judecata lui Dumnezeu. Ioel a declarat că Dumnezeu „va sta la judecată asupra naţiunilor din toate părţile” (v. 12). Pe baza împlinirii acestor profeţii, Ioel a stăruit ca mulţimile să recunoască apropierea Zilei Domnului (v. 14), faptul că va fi precedată de întunecarea soarelui şi a lunii şi de ştergerea stelelor (v. 15). Împlinirea finală a acestei profeţii va fi la a Doua Venire a lui Cristos. Ioel 3:16-21. În segmentul precedent al profeţiei lui Ioel, Dumnezeu a fost înfăţişat ca întorcându-Se din Sion şi constituind un loc de adăpost pentru poporul Său. Dumnezeu îi va judeca pe cei răi, dar îl va răscumpăra pe poporul Său Israel. Perioada respectivă va fi caracterizată pentru Israel prin belşug de hrană, vin şi apă, în contrast cu Egiptul şi Edomul, care sunt definite ca pustiuri (vv. 18-19). Când va avea loc această restaurare a Israelului, după cea de-a Doua Venire a lui Cristos, „Iuda va fi locuită pe veci în Ierusalim, de-a lungul tuturor generaţiilor” (v. 20). Profetul încheie cu declaraţia că Dumnezeu va ierta Israelul pentru păcatele ei (v. 21). Profeţiile lui Ioel sunt în armonie cu interpretarea premilenistă a Scripturii, din pricina acestor evenimente ce vor avea loc înainte şi după venirea a doua a lui Cristos, când El va fi Regele regilor şi Domnul domnilor. PROFEŢIILE DIN AMOS Amos se descrie pe sine ca provenind din Tecoa, un târguşor aflat la vreo zece mile sud de Ierusalim. Ca ocupaţie era păstor de oi, însă din pricina termenului neobişnuit folosit de el, interpreţii Scripturii l-au considerat un fel de supraveghetor, nu doar al turmelor de oi şi capre, ci şi cel care cultiva smochine-sicamore (7:14). Dar Dumnezeu l-a chemat să fie profet, în principal al celor zece triburi ale Israelului, deşi sunt unele profeţii care se adresează regelui lui Iuda. Oraşele în care a trăit Amos au fost prospere în timpul domniei lui Ozia (790-739 î.Cr.) din Iuda, şi Ieroboam al Doilea (793-753 î.Cr.) din Israel, cum menţionează Amos în 1:1. Prosperitatea Israelului şi a Iudei în această perioadă fusese prezisă de către Ilie cu patruzeci de ani mai înainte (2 Regi 13:7-19), Iona făcând şi el o referirea la ea (14:25). Deşi ambele regate propăşeau pe plan financiar, ele erau vinovate de eşecuri sociale şi morale, iar închinarea lor religioasă era de formă, iar nu de substanţă. Prin urmare, profeţiile lui Amos erau o anticipare a asprei judecăţi pe care Dumnezeu o va aplica asupra Israelului, începând cu robia asiriană (722 î.Cr.), iar mai târziu robia baviloneeană a lui Iuda (începând cu anul 605 î.Cr.). Profeţiile lui Amos aveau menirea să trezească pe Israel şi pe Iuda din complacerea şi lâncezeala prilejuite de prosperitatea financiară. Perioada slujbei lui Amos a fost declarată de însuşi Amos ca fiind doi ani, înainte de un cutremur pe care arheologii îl plasează în jurul anului 760 î.Cr. Pentru Amos, cutremurul a simbolizat puterea lui Dumnezeu de a judeca lumea. Lucrarea lui profetică a continuat, probabil, încă vreo zece ani, începând cu anul 762 î.Cr. Profeţiile de judecată împotriva vecinilor Israelului Amos 1:1-5. După ce-şi prezintă profeţiile, Amos transmite o condamnare împotriva naţiunilor vecine cu Israelul. Prima profeţie a fost împotriva Damascului, cu care se in-

216

augurează formula: „Iată ce spune Domnul: «Pentru trei păcate ale Damascului, ba chiar pentru patru, nu-Mi voi nu-Mi schimb hotărârea...»” (v. 3). Implicaţia este că sunt multe păcate care necesită judecata. Expresia „trei păcate, ba patru” se întâlneşte la tot pasul în această carte (vv. 4, 9, 11, 13; 2:1, 4, 6). Denumirea unui anumit număr de păcate plus unu unu a fost caracteristică şi în cazul altor profeţii biblice (cf. Prov. 6:16; 30:15, 18, 21, 29; Mica 5:5). Damasc a ocupat un loc aparte prin tratamentul ei plin de cruzime împotriva Israelului. Expresia „sledges having iron teeth” [textual: „sănii cu dinţi de fier”, v. 3) se referea la un instrument folosit la treierat, care tăia grâul, indicând cum trata Damascul pe Israel. Ca judecată asupra Damascului, Dumnezeu va dărâma poarta Damascului şi va nimici „casa lui Hazael” (v. 4), un oraş al regelui Damascului, cu foc. Amos 1:6-8. O judecată similară a fost pronunţată împotriva Gazei deoarece „ea a luat robi întregi comunităţi şi i-a vândut Edomului” (v. 6). Dumnezeu îi va distruge zidurile, ca, de altfel, şi regele, şi-i va judeca şi pe filisteni. Amos 1:9-10. În mod similar, Dumnezeu va judeca Tirul pentru că şi ea a dus Israelul în sclavie şi a călcat un „tratat de frăţie” anterior (v. 9). Tirul avea să i se surpe zidurile şi fortăreţele. Amos 1:11-12. O judecată similară a fost rostită împotriva Edomului, deoarece ea n-a avut nicio compasiune pentru Israel. Focul îi va distruge cetăţile. Amos 1:13-15. Şi poporul lui Amon va fi judecat pentru că au ucis femei gravide şi au încercat să-şi lărgească hotarele pe cheltuiala Israelului. Zidurile ei vor fi distruse în foc, iar regii ei vor merge în exil (vv. 14-15). Amos 2:1-3. Moab a fost condamnat pentru că nu i-a acordat regelui Edomului o înmormântare cum se cuvine. Şi ea va fi nimicită în război. Amos 2:4-5. Condamnarea de către Dumnezeu a naţiunilor se va extinde la împărăţia lui Israel, care va fi judecat, iar fortăreţele sale nimicite pentru că ea a iertat Legea Domnului şi a lujit dumnezeilor străini. Aceste profeţii sunt împlinite, într-o oarecare măsură, în istorie, iar împlinirea completă este profeţită pentru viitor. Judecata împotriva regatului Israel Amos 2:6-12. Din pricina păcatelor sale de nedreptate şi asuprire a celor săraci şi pângărire a templului, Israel va fi judecat (vv. 9-12). Deşi Dumnezeu ajutase Israelul să-i distrugă pe amoriţi, şi i-a scos din Egipt, îngrijindu-i patruzeci de ani în pustie (vv. 9-10), Israel nu a ascultat de profeţii pe care i-a ridicat Dumnezeu şi i-a încurajat pe nazirei să-şi încalce jurământul şi să bea vin. Ba mai mult, Israel a încercat să înăbuşe profeţii. Această profeţie a fost împlinită în cadrul captivităţilor. Amos 2:13-16. Urmarea va fi judecata din partea lui Dumnezeu, soldată cu zdrobirea Israelului, chiar cu cei mai curajoşi luptători fugind goi (vv. 13-16). Asta s-a împlinit în captivităţile Israelului. Motivele judecăţii lui Dumnezeu asupra lui Israel Amos 3:1-15. Judecăţile se vor abate asupra Israelului, în pofida faptului că sunt un popor ales. Deşi Dumnezeu alese Israelul dintre toate familiile pământului, El a promis că-i va pedepsi pentru păcatele sale (vv. 1-2).

217

Amos a pus o serie de întrebări: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (v. 3). Răcneşte leul în pădure, dacă n-are pradă? (v. 4). Judecăţile lui Dumnezeu erau îndreptăţite, deoarece Dumnezeu şi-a revelat planul Său prin robii Săi, profeţii (v. 7). Întocamai cum răcneşte un leu, tot aşa Israelul ar trebui să se teamă când vorbeşte Dumnezeu (v. 8). Dumnezeu a promis: „Vrăjmaşul va împresura ţara, îţi va doborî tăria, şi palatele tale vor fi jefuite!” (v. 11). Israel va fi salvat numai cum un păstor scapă din gura leului o parte dintr-un miel (v. 12). Dumnezeu a prezis că va pedepsi pe Israel distrugând altarele din Betel şi va surpa casele de iarnă împreună cu casele de vară (vv. 14-15). Casele lor frumoase („palatele de fildeş”) vor fi demolate (v. 15). Profepia a fost împlinită în timpul captivităţilor israeliţilor. Amos 4:1-13. Ilustrând cum Israel se îndepărtase de Dumnezeu, El a descris femei numite „juncane din Basan” (v. 1), acuzându-le că au asuprit pe cei săraci, cerându-le soţilor lor să le dea de băut. Dar în loc să-şi mai domine soţii, lor li s-a promis că vor fi prinşi cu cârlige ca nişte sclavi (vv. 2-3). Cât de goale de conţinut deveniseră religia şi închinarea Betelului, unde ei aduceau jertfe în fiecare dimineaţă şi zeciuieli tot la trei ani odată (v. 4), toate acestea fiind neacceptabile înaintea lui Dumnezeu. În loc de belşug, El le-a trimis foametea în toate cetăţile lor (v. 6). Domnul n-a vrut să le dea ploaie (vv. 7-8). Ogoarele lor şi viile vor fi lovite de rugină grâu şi tăciune (v. 9). Deşi Dumnezeu a trimis ciuma, ca în Egipt şi le-a ucis tinerii, tot nu s-au întors la Domnul (v. 10). Dumnezeu Se va ocupa de ei cum Se purtase cu Sodoma şi Gomora (vv. 11-13). Asta s-a împlinit în captivitatea asiriană şi babiloneană. Amos 5:1-17. Dumnezeu Ascultaţi a promis judecată împotriva oştirilor ei, ce avea să le decimeze trupele (v. 3). În loc să meargă la Betel şi la Ghilgal să se închine, ea trebuia să caute pe Domnul pentru ca să trăiască (vv. 5-6). Dumnezeu a acuzat-o de călcarea neprihănirii în picioare (v. 7), carea atrăgea prăpădul peste cei puternici (v. 9). Călcarea de către ei în picioare a săracilor (v. 11) putea avea drept rezultat în sădirea de vii, dar nu şi la consumul de vin (v. 11). Asuprirea de către ei a celor drepti, luarea de mită, negarea dreptului săracilor – ei bine, toate acestea vor fi judecate (vv. 12-13). Dumnezeu a descris jelirea ei pentru păcatele săvârşite de ea şi judecata lui Dumnezeu ce va veni peste ea (vv. 14-17). Aceasta s-a împlinit în timpul captivităţilor asiriană şi babiloneană. Amos 5:18-27. Ziua Domnului va veni peste ea, o zi de întuneric şi nu de lumină (v. 18). O va copleşi, deoarece Dumnezeu dispreţuia sărbătorile ei religioase şi jertfel de ardere de tot (vv. 19-22). Dumnezeu a spus că nu va ascultat muzica ei, ci va lăsa să vină juderata dreaptă asupra ei. Ca urmare a păcatelor ei, Dumnezeu o va trimite în exil dincolo de Damasc (v. 27). Asta s-a împlinit în captivitatea asiriană şi babiloneană. Amos 6:1-14. Traiul ei nepăsător şi plin de lux va atrage judecata asupra ei. Ea „se culcă pe paturi de fildeş şi stă întinsă alene pe aşternuturile ei; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat” (v. 4). Ea putea să asculte suntetul alăutei, să bea vin „cu pahare largi” (vv. 5-6), dar va fi printre primele care va merge în „robie, în fruntea prinşilor de război; şi vor înceta strigătele de veselie ale acestor desfătaţi” (v. 7). Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi, şi Domnul, Dumnezeul oştirilor, a zis: „Mi-e scârbă de mândria lui Iacov şi-i urăsc palatele; de aceea, voi da în mâna vrăjmaşului cetatea cu tot

218

ce este în ea. Dumnezeu a declarat că detesta mândria lui Iacov (v. 8) şi că va doborî casele lor mari în bucăţi (v. 11). Ea a prefăcut judecata în otravă, şi roada dreptăţii în pelin (v. 12). Prin urmare, Dumnezeu va ridica împotriva ei un neam (v. 14). Asta s-a împlinit în robia asiriană şi în cea babiloneană. Caracterul inevitabil al judecăţii ei viitoare Amos 7:1-17. Duşmanii ei vor fi ca lăcustele care mănâncă totul (vv. 1-2). Deşi Dumnezeu îi iertase unele păcate, în cele din urmă n-a mai putut s-o cruţe (v. 8). Înălţimile ei ridicate în cinstea idolilor vor fi distruse (v. 9). Tot aşa, sfintele locaşuri ale lui Israel vor fi dărâmate (v. 9). Întrucât profeţiile vestite de Amos nu au fost primite, Amaţia, preotul din Betel, l-a informat pe Ieroboam că Amos uneltea împotriva lui (v. 10). Răspunzând, Amos a respins rugămintea de a înceta să profeţească, prezicând că nevasta lui Amaţia va fi o prostituată, iar „fiii şi fiicele tale vor cădea loviţi de sabie” (v. 17). Poporul Israel va muri într-o ţară păgână şi va fi dus în robie (v. 17). Asta s-a împlinit în captivitatea asiriană şi în cea babiloneană. Amos 8:1-14. Ca simbol al judecării Israelului, i-a fost arătat lui Amos un coş de fructe coapte, ca semn că sosise vremea judecăţii lui Israel (vv. 1-3). Cei care asupresc pe cei săraci şi şi înşală la cântar vor fi judecaţi (vv. 4-6). Judecata se va abate peste ţară (v. 8), iar soarele va fi întunecat (v. 9). Sărbătorile lor religioase vor fi transformate în jale (v. 10). Dumnezeu a promis că va trimite foamete în toată ţara, dar „nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului” (v. 11). Amos a prezis că ea va căuta „Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi”. „Fetele frumoase şi flăcăii se vor topi de sete (v. 13). Asta s-a împlinit în timpul captivităţilor poporului Israel. Israel va fi nimicit Amos 9:1-10. Israel va fi judecat, iar cei rămaşi vor fi ucişi cu sabia (v. 1). Dumnezeu o va căuta, indiferent unde s-ar ascunde, şi va fi dusă în robie de către duşmanii ei (vv. 2-4). Dumnezeu a declarat că are ochii îndreptaţi asura Israelului, care este o naţiune păcătoasă (v. 8). Dar Dumnezeu a promis că nu va nimici de tot casa lui Iacov (v. 8). Păcătoşii din mijlocul poporului vor muri răpuşi de sabie, împreună cu cei care spuneau că nu-i va ajunge nenorocirea (v. 10). Asta s-a împlinit în timpul robiei asiriene şi babiloneene. Refacerea Israelului Amos 9:11-15. După înşiruire atâtor păcate ale Israelului, şi judecata certă care se va abate peste ei din pricina lor, ultimele cinci versete din Amos descriu refacerea finală a Israelului ce va urma timpurilor de jucată din partea lui Dumnezeu. Profeţiile completei refaceri a Israelului nu s-au împlinit niciodată până în prezent. Amos declară: „În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară” (v. 11). Această referinţă a fost făcută la restaurarea împărăţiei davidice, în care David va fi înviat din morţi pentru a domni ca rege sub Cristos în viitoarea împărăţie ce va urma celei de-a Doua Veniri (Ier. 30:9; Eze. 34:2324; 37:24). Dumnezeu a promis că va „stăpâni rămăşiţa Edomului” (Amos 9:12). Timpul de prosperitate a fost vestit pentru împărăţie, când culegătorul va fi ajuns din urmă de plugar, iar cel ce calcă strugurii pe cel ce împrăştie sămânţa (v. 13).

219

Dumnezeu a promis că va „aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mânca roadele” (v. 14). Deşi aceasta a cunoscut o împlinire parţială în refacerea parţială a poporului Israel în secolele al patrulea şi al cincilea î.Cr., restabilirea ei finală va fi legată de venirea lui Cristos şi refacerea ei finală. Certitudinea refacerii Israelului, strângerea ei din nou în ţara ei, fiind binecuvântată de Domnul, a rost rezumată în versetul final al cărţii Amos: „Îi voi sădi în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” (v. 15). Evident, această profeţie nu s-a împlinit, ci Israel a fost împrăştiat dup anul 70 î.Cr., iar Ierusalimul distrus. În secolul douăzeci s-a împlinit o refacere paţială, prin returnarea primilor israeliţi în ţara lor, astfel începând procesul restabilirii ei finale. Procesul întoarcerii Israelului în ţara sa se va desfăşura pe etape, prima etapă fiind deja împlinită în secolul al douăzecilea. O a doua etapă se va împlinit după semnarea legământului cu dictatorul Orientului Mijlociu. A treia fază se va împlini când Israel va trece prin perioada necazului ei din Marea Strâmtorare. Iar faza finală va avea loc când ea va fi izbăvită la a doua venire a lui Cristos, şi profeţiile din versetele 11-15 vor fi complet împlinite. Întrucât Israel a revenit deja în ţară şi şi-a stabilit capitala, aceasta fiind cea mai mare întoarcere din vremea lui Moise, evenimentele din secolul douăzeci par să anticipeze faptul că Dumnezeu va împlinit şi celelalte aspecte ale restaurării Israelului, care mulţi sunt convinşi că vor urma răpirii bisericii, ce continuă să fie un eveniment iminent. Pe de o parte, profetul Amos aprobă neprihănirea lui Dumnezeu prin judecata Sa asupra poporului Israel, iar, pe de altă parte, harul lui Dumnezeu de manifestă, prin aceea că-l readuce pe Israel în ţara sa, ca împlinire finală a promisiunilor Sale făcute lui Avram şi urmaşilor săi. Odată restaurat, Israelul nu va mai fi niciodată împrăştiat (v. 15).

220

PROFEŢIILE DIN OBADIA

Cartea Obadia, cea mai scurtă carte din Biblie, a fost scrisă de un profet obscur, despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Obadia era un nume foarte obişnuit şi se referă la cel puţin douăsprezece personaje din Vechiul Testament. Însă puţine se ştiu despre profetul Obadia, cu excepţia faptului că numele său înseamnă „închinător a lui Iahve”. Învăţaţii diferă în privinţa datei când a fost redactată cartea, întrucât nu există niciun indiciu clar cu privire la data apariţiei cărţii însăşi, unii datând-o încă din domnia lui Iehoram (848841 î.Cr.) sau la o dată târzie, după distrugerea Ierusalimului din anul 586 î.Cr., Profeţiile lui Obadia se ocupă predominant de naţiunea Edom, care descindea din Esau, ei fiind duşmanii tradiţionali ai Israelului. Conflictul dintre Edom şi Israel merge îndărăt la conflictul dintre Esau şi Iacov, incluzând şi incidentul în care edomiţii au refuzat să-i acorde drept de liberă trecere Israelului pe când acesta se deplasa din Egipt spre Ţara Promisă (Num. 20:14-21). Edomul face obiectul multor judecăţi prezise, mai mult spunându-se despre Edom decât despre multe alte naţiuni străine (Isa. 11:14; 34:5-17; 63;1-6; Ier. 9:25-26; 25:17-26; 49:7-22; Plângeri 4:21-22; Eze. 25:12-14; 35; IoeI 3:19; Amos 1:11-12; 9:11-12; Obad.; Mal. 1:4). Edom simbolizează aroganţa duşmanilor lui Israel, care erau adesea folosiţi pentru a pedepsi Israelul pentru păcatele sale, fiind însă responsabili înaintea lui Dumnezeu ca unii care-i atacau poporul Său ales. Distrugerea Edomului Obadia 1. Naţiunile din jurul Edomului au fost chemate să atace această naţiune, în vederea distrugerii ei. Obadia 2-9. Profetul a prezis că Edomul va fi „cel mai dispreţuit... mândria inimii tale te-a dus în rătăcire” (vv. 2-3). Deşi edomiţii se credeau la adăpost în casele lor construite în crăpăturile stâncilor (v. 3), Dumnezeu declară că această naţiune va fi coborâtă în ţărână, chiar dacă şi-ar clădi cuibul printre stele (vv. 3-4). Esau nu avea să fie numai jefuită ca de un hoţ, ce ia ce doreşte, ci va fi complet răscolită, iar comorile ei prădate (vv. 5-6). Prietenii ei o vor părăsi (v. 7), iar Dumnezeu declară: „Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi din Edom, şi priceperea din muntele lui Esau?” (v. 8). Obadia 10-14. Profetul a prezis că Esau va fi anihilată (v. 9), drept judecată a lui Dumnezeu: „Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna” (v. 10). Edomul a fost descris ca stând deoparte, permiţând duşmanilor Ierusalimului să prade Ierusalimul şi bucurându-se de căderea Israelului. Edomul a fost judecată din pricina faptului că nu doar a observat, ci a şi participat la jefuirea Israelului. Obadia 15-21. În viitorul profetic din Ziua Domnului, păcatele Edomului vor fi aduse înapoi peste ei înşişi, în schimb pe Muntele Sion casa lui Iacov va avea parte de izbăvire şi va poseda moştenirea sa (vv. 15-17). Israel va fi ca un foc, iar casa lui Esau ca o mirişte, pe care o vor aprinde şi o vor mistui; şi nu va mai rămâne nici unul din casa lui Esau” (v. 18). Ţara edomiţilor va fi posedată de alţii, în principal, de Israel (vv. 19-21). Multe din aceste profeţii s-au împlinit deja, edomiţii fiind zdrobiţi de o serie de dez-

221

astre militare, fiind aproape şterşi de pe faţa pământului de către generalul roman Titus, în legătură cu supunerea Israelului din anul 70 d.Cr. Profeţiile lui Obadia în formă încapsulată, pe de o parte, vestesc judecata lui Dumnezeu asupra duşmanilor lui Israel, iar pe de alta, dau asigurarea că Israel, în pofida păcatelor şi greutăţilor sale, va fi, în cele din urmă, readusă şi refăcută în propria ţară.

PROFEŢIILE DIN IONA

Relatarea experienţei neobişnuite a lui Iona este una din cele mai familiare istorii din Vechiul Testament, fiind, probabil, scrisă de Iona. El se descrie pe sine doar ca fiul lui Amitai din Gat-Hefer (2 Regi 14:25), situat în Zabulon (Iosua 19:10, 13). Iona primise porunca de a se duce să predice la Ninive, însă el a încercat să fugă de Domnul, pentru ca apoi să fie oprit de o mare furtună pe un vas cu destinaţia Tarşiş (probabil Spania). După ce a fost salvat de peştele cel mare, care l-a vărsat pe uscat, a predicat mesajul său oraşului Ninive, dar a rămas dezamăgit de uimitoarea pocăinţă de care au dat dovadă ninivenii. Dacă misiunea lui Iona a avut loc cu aproximativ 150 de ani înainte de căderea lui Ninive din anul 612 î.Cr., atunci cartea consemnează o situaţie unică în care Dumnezeu a cruţat un oraş neevreu mai bine de un secol datorită pocăinţei imediate, ca răspuns la propovăduirea lui Iona! Cartea Iona, fiind în esenţă o naraţiune, cuprinde doar câteva profeţii, cu excepţia celor ce s-au împlinit imediat. Aşa, de pildă, când furtuna a năpădit vasul, Iona a profeţit pe drept cuvânt că dacă-l vor arunca în mare, furtuna va înceta: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună” (1:12). La auzul acestor cuvinte, marinarii l-au aruncat pe Iona peste bord, după ce mai întâi ezitaseră să-i piardă viaţa. Marea s-a liniştit pe dată, dovedindu-le oamenilor că Dumnezeul lui Iona era cu adevărat Dumnezeu (vv. 15-16). Profeţia că Ninive va fi nimicită peste patruzeci de zile era condiţionată. După ce s-au pocăit ninivenii, judecata rostită împotriva cetăţii a fost amânată timp de 150 de ani, spre marea supărare a lui Iona. Naraţiunea ne oferă o imagine foarte plastică a lipsei de preocupare a Israelului pentru lumea neevreilor. Dar principala semnificaţie profetică a cărţii Iona a fost faptul că Însuşi Cristos l-a menţionat pe Iona şi experienţa sa, ca simbol al morţii şi învierii Sale, cum se spune la Matei 12:3940: „Drept răspuns, El le-a zis: «Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului»” Prin această afirmaţie, nu numai că Cristos confirmă istoricitatea în sine a lui Iona şi a cărţii sale, dar şi istoricitatea acestei ciudate experienţe de a fi înghiţit de un mare peşte, fiind, în cele din urmă, adus la mal teafăr. Unii învăţaţi sunt de părere că se pot include doar părţi din cele trei zile şi că o parte a zilei conta ca o zi întreagă, cum se arată de multe ori în Biblie. Conform părerii tradiţionale privitoare la răstignirea lui Cristos în Vinerea Mare, intervalul de timp al învierii a fost mai mic decât cel profeţit pentru Iona, afară numai dacă se înţelegea că se referă la segmente ale unei zile. Alţii explică dilema plasând moartea lui Cristos joi sau chiar miercuri.

222

În legătură cu necredinţa fariseilor şi a saducheilor, care cereau semne, Cristos a afirmat: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona” (Mat. 16:4; cf. Luca 11:29-32). Deşi unii s-au îndoit de istoria lui Iona pe motiv că este relatarea unui eveniment neobişnuit, pe drept cuvânt supranatural, trebuie spus că nu este cu nimic mai ciudat decât multe alte acte supranaturale ale lui Dumnezeu. Evenimentele din Iona trebuie luate ca fiind istorice, iar modul în care le aplică Cristos la profeţie este o confirmare a veridicităţii şi inspiraţiei cărţii Iona. Posibilitatea ca un peşte mare să înghită un om sau un alt obiect viu, ulterior omul fiind transferat teafăr pe uscat, nu este lipsită de precedente istorice. Evident, şi alţi factori supranaturali au fost avuţi în vedere, cu marele peşte fiind pregătit să-l înghită pe Iona, iar apoi să-l livreze, viu, pe uscat. Însă factorul major al confirmării este cuvântul lui Cristos Însuşi, că istoria lui Iona este adevărată, ilustrând caracterul supranatural al propriei Sale morţi şi învieri.

PROFEŢIILE DIN MICA

Profetul Mica, autorul cărţii ce-i poartă numele, după cum afirmă el însuşi, era de loc din Moreşet, un orăşel din Iudeea, situat la vreo douăzeci şi cinci de mile depărtare de Ierusalim. Numele său este o abreviere a numelui mai lung Micaia, care înseamnă „Cine este ca Iahve?” El a slujit în perioada dintre anii 750 şi 686 î.Cr., când, după propria sa mărturie, au domnit regii Iotam, Ahaz şi Ezechia (1:1; cf. Ier. 26:18). A fost contemporan cu Isaia şi Osea şi a fost citat ca unul care a prezis pierzarea Ierusalimului. Cuvântului Domnului, spus lui Mica, din Moreşet, pe vremea lui Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, prorocie asupra Samariei şi Ierusalimului. Mica 3:5 a fost citat de cei care apără prezicerile lui Ieremia (Ier. 26:18). Astfel, ei argumentează că Ezechia a ascultat de Mica şi Dumnezeu s-a îndurat de el, păzindu-l pe Ieremia de nimicire (Ier. 1924). Mica s-a remarcat prin prezicerea căderii regatului de nord al celor zece triburi ale Israelului din anul 722 î.Cr. El alternează între profeţiile de pierzare şi nimicire şi profeţiile de refacere şi iertare. Făcând aceasta, el atacă relele sociale şi morale din vremea sa. Dar imaginea luminoasă a gloriei viitoare a Israelului are tendinţa să atenueze profeţiile de pierzare, ce trebuie să se întâmple mai întâi. Judecata iminentă asupra Israelului Mica 1:2–3:12. După această scurtă introducere, Mica stăruie de popor să asculte. Mica Îl înfăţişează pe Domul venind pe înălţimile pământului, urmarea fiind că se topesc munţii şi văile crapă (1:3-4). Cauza acestei judecăţi divine sunt păcatele Israelului şi judecata împotriva lui Iuda. Mica a prezis că Samaria avea să fie „un morman de pietre” (v. 6). „Toate chipurile ei cioplite vor fi sfărâmate, toate plăţile ei de curvă vor fi arse în foc, şi-i voi pustii toţi idolii”, declară în continuare Mica despre judecata lui Dumnezeu (v. 7). Mica s-a înfăţişat pe sine ca Samaria, umblând „desculţ şi gol” (v. 8). Mica a lansat o chemare către oameni să jelească din pricina ruşinii ei, declarând: „s-a pogorât nenorocirea din partea Domnului până la poarta Ierusalimului” (v. 12) şi a promis că un cuceritor va veni împotriva ei (v. 15). Copiii ei, în care îşi găseşte plăcerea, se vor duce în robie (v. 16).

223

Mica a denunţat pe cei ce „cugetă nelegiuirea” (2:1), afirmând: „poftesc ogoare, pun mâna pe ele, dacă doresc case, le răpesc; asupresc pe om şi casa lui, pe om şi moştenirea lui” (v. 2). Ca urmare, Mica Îl citează pe Domnul zicând: „Eu am de gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni, de care nu vă veţi feri grumazii, şi nu veţi mai umbla cu capul atât de sus, căci vremurile vor fi rele. În ziua aceea, veţi ajunge de pomină, veţi boci, şi veţi zice: «S-a isprăvit! Suntem pustiiţi cu desăvârşire»” (vv. 3-4). Mica îi condamnă pe profeţii falşi, care declaraseră că judecata lui Dumnezeu nu va veni peste ea. Dar păcatele ei vor avea ca urmare pierderea de către oameni a caselor lor (vv. 6-11). În mijlocul acestor profeţii de judecată, Mica prezice şi viitoarea restaurare a Israelului, când împăratul lor va merge înaintea lor (vv. 12-13). Asta se va împlini la a Doua Venire. Mica îi înfierează pe conducătorii lor, deoarece ei urăsc binele şi iubesc răul (3:2). Datorită păcatelor ei, când vor striga Domnului, El nu-i va asculta (v. 4). Profeţii care au prezis pace vor fi ruşinaţi şi dizgraţiaţi (vv. 5-7). Mica declară: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă” (v. 8). Din pricina aceasta, el a putut să-i condamne pe cei răi, profeţind dezastrul lor (v. 9-10). Datorită păcatelor lor, Mica a declarat: „Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului o înălţime acoperită de păduri” (v. 12). Aceste profeţii s-au împlinit în timpul captivităţilor Israelului. Glorioasa împărăţie viitoare Mica 4:1-8. Descriind glorioasa împărăţie viitoare, Mica declară: „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el” (v. 1). Primele trei versete din capitolul 4 sunt aproape identice cu Isaia 2:2-4. Se spune că gloriosul templu va fi instituit „în vremurile de pe urmă” (Mica 4:1). Aceasta se va împlini în Mileniu când se va construi templul lui Ezechiel (Eze. 40–44). Cât priveşte viziunea lui Mica, templul acesta ar putea fi construit foarte curând, întrucât el nu prevede intervenţia actualei epoci a bisericii. Oameni din toate părţile lumii vor veni să viziteze templul Domnului. Chiar şi Neamurile vor căuta să vină la acest templu, zicând: „...ca El să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui” (v. 2). Sionul şi Ierusalimul vor fi centrul dinspre care se va răspândi Legea. La ora aceea, situaţia în împărăţie va fi una caracterizată de pace, întrucât „din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, iar din suliţele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război” (v. 3). Oamenii vor fi în pace şi „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” (v. 4). În această perioadă, „Domnul va împărăţi peste ei, pe muntele Sionului” (v. 7) şi va restaura vechea stăpânire guvernamentală a Sionului (v. 8). Aceste profeţii se vor împlini în împărăţia de o mie de ani. Mica 4:9-13. În perspectiva imediată, Mica prezice captivitatea babiloneană (v. 10) şi afirmă că naţiunile vor jubila la vederea distrugerii Israelului (v. 11). Însă Mica spune că neamurile vor fi sfărâmate, iar bogăţia lor va fi închinată Domnului (v. 13). Asta s-a împlinit în captivitatea babiloneană. Mica 5:1-4. În contrast cu prezicerile de judecată (v. 1), viitorul dregător al Israelului, referindu-se la Cristos, va veni la Betleem: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic

224

între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (v. 2). Aceasta se împlineşte în Cristos. Până când va prelua conducerea acest Cârmuitor viitor, „Israel va fi părăsit” (NIV, versetul 3). Dar când va veni Cârmuitorul, El va sta şi-Şi va păstori turma Sa în tăria Domnului” (NIV, v. 4). El va face ca Israel să locuiască în siguranţă şi să trăiască în pace (vv. 4-5). Mica 5:5-15. Deşi Asiria avea să invadeze ţara Israelului, cucerind-o pentru o vreme (vv. 5-6), în cele din urmă, poporul Israel va avea izbândă şi va fi ca un leu printre fiarele pădurilor (vv. 7-8). Mica a prezis: „Ţi se va ridica mâna peste potrivnicii tăi şi toţi vrăjmaşii tăi vor fi nimiciţi” (v. 9). Când va veni ziua aceea, Dumnezeu va aduce nimicirea a tot ce este rău în mijlocul Israelului, a carelor (v. 10), a vrăjitoriei lor, a imaginilor lor sculptate (vv. 12-13) şi a stâlpilor Astarteelor (v. 14). Răzbunarea lui Dumnezeu se va dezlănţui împotriva Israelului, cât şi a Neamurilor (v. 15). Asta se va împlini în împărăţia de o mie de ani. Temeiul condamnării Israelului Mica 6:1-8. Dumnezeu Şi-a expus cazul împotriva Israelului. În pofida bunătăţii manifestate de către Dumnezeu faţă de ei, prin izbăvirea lor din Egipt şi din sclavie, dându-le pe Moise, Aaron şi Miriam (Maria) să-i conducă (v. 4), Israel s-a depărtat de căile şi legile Sale. Dumnezeu nu-Şi găsea plăcerea în viţeii sau berbecii lor (vv. 6-7). Ceea ce dorea Dumnezeu de la ei este „să facă dreptate, să iubească mila şi să umble smerit cu Dumnezeul lor” (v. 8). Mica 6:9-16. Dumnezeu a tras-o la răspundere pentru comorile pe care le-a furat, pentru înşelarea la cântar, pentru violenţă, pentru minciună şi pentru vorbire înşelătoare (vv. 9-12). Dumnezeu a spus că ea nu se va sătura cu mâncare (v. 14). Va sădi, dar nu va fi în stare să secere (v. 15). Ea (Israel) va urma închinarea idolatră a lui Ahab şi a casei sale (v. 16). Din cauza aceasta, Dumnezeu o va face de pomină (v. 16). Aceste profeţii s-au împlinit în istorie şi-n profeţii. Biruinţa finală în împărăţie Mica 7:1-20. Mica a scos în evidenţă îndepărtarea Israelului de legile lui Dumnezeu, declarând: „S-au dus oamenii de bine din ţară; nu mai este niciunul drept. Toţi oamenii stau la pândă ca să verse sânge; fiecare întinde o cursă fratelui său” (v. 2) El a descris mâinile ei ca fiind „iscusite în a face rău” (v. 3); „cârmuitorul cere daruri, judecătorul ia mită, cel mare îşi arată pe faţă ce doreşte – toţi merg mână-n mână” (v. 3). Din pricina aceasta, Dumnezeu va aduce peste ei un timp de confuzie (v. 4). El declară: „Căci fiul batjocoreşte pe tatăl, fata se scoală împotriva mamei ei, nora împotriva soacrei sale; vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui” (v. 6; cf. Mat. 10:34-36). Prin contrast, în loc să caute răul, Mica priveşte cu speranţă şi aşteaptă pe Mântuitorul său, cu încrederea că Dumnezeu îl va asculta: „Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta” (Mica 7:7). Mica insistă ca duşmanul să nu se bucure pentru nenorocirea Israelului (v. 8). Da, e adevărat că Israel păcătuise şi suporta mânia lui Dumnezeu (vv. 9-10), dar va veni ziua când îşi va zidi iarăşi zidurile şi-şi va lărgi hotarele (v. 11). În ziua aceea, judecata va cădea

225

asupra naţiunilor, iar nu asupra lui Israel (vv. 12-13). În viitorul Israelului, Dumnezeu Îşi va arăta iarăşi extraordinarele Sale minuni (v. 15), iar lumea va vedea şi se va ruşina (v. 16). Lumea se va întoarce cu frică spre Dumnezeu (v. 17). Mica întreabă retoric: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale?” (v. 18) Mica declară cu privire la Dumnezeu: „Tu nu ţii mânia Ta pe vecie, ci Îţi place îndurarea! Tu vei avea iarăşi milă de noi; vei călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre” (vv. 18-19). La încheierea profeţiei sale, Mica spune despre Dumnezeu: „Vei da cu credincioşie lui Iacov, şi vei ţine cu îndurare faţă de Avraam ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară” (v. 20). Restaurarea viitoare a Israelului se va baza pe doctrina harului, mai degrabă decât pe aceea a judecăţii, împlinind legământul încheiat cu Avraam, pe care Dumnezeu S-a angajat să-l împlinească, indiferent de păcatele şi slăbiciunile Israelului. Tabloul amestecat al profeţiei, cuprinzând mai întâi condamnarea Israelului, urmată de glorificare, este în acord cu alte Scripturi, descriind acest proces în care Israelul va fi, în cele din urmă, adunat iarăşi şi binecuvântat de Dumnezeu în împărăţia de o mie de ani.

PROFEŢIILE DIN NAUM

Tot ce se ştie despre cartea Naum este că autorul ei e profetul Naum, care a trăit în Elcoş, a cărui locaţie nu se cunoaşte. S-au făcut câteva sugestii în legătură cu poziţia geografică a sa, ca, de pildă aceea a lui Ieronim (340–420 d.Cr.), care spunea că ar fi fost în Galileea. Aceasta şi alte posibile locaţii nu posedă dovezi convingătoare, întrucât cartea privea spre Ninive dinspre Iuda. Tot ce este posibil e că Elcoş se afla în sudul Galileei. Naum consemnează căderea Tebei, oraş binecunoscut al Egiptului, cucerit de regele asirian Asurbanipal (663 î.Cr.). Naum va fi trăit în secolul al şaptelea î.Cr., anterior distrugerii oraşului Ninive, eveniment prezis de profet, care s-a împlinit în anul 612 î.Cr. Amintit în Scriptură încă din Geneza 10:11-12, Ninive formează frecvent subiectul profeţiei. În cazul lui Iona, acesta a vestit mesajul de avertizare crezut de generaţia căreia i se adresa şi, prin urmare, nimicirea lui Ninive a fost amânată. Dacă avertismentul rostit de Iona către Ninive a avut loc în timpul domniei lui Ieroboam II (793–753 î.Cr.). înseamnă că Ninive a fost scutit de la pierzare timp de aproape 150 de ani, până când, în final, a căzut în anul 612 î.Cr. În timpul ascensiunii lui Ninive, Azaria, regele lui Iuda (790–739 î.Cr.) şi Menahem, regele Israelului (752–742 î.Cr.) au plătit tribut şi au recunoscut dominaţia lui Ninive. Ninive cucerise cele zece triburi în anul 722 î.Cr., dar a fost împiedicat de Dumnezeu să cucerească Ierusalimul, când 185.000 oşteni din armata lui Senacherib au fost ucişi în chip supranatural în timp ce încercau să cucerească Ierusalimul. Când cele zece triburi s-au dus în robie, triburile Iuda şi Beniamin au fost scutite de strămutare. Ninive a căzut în faţa armatelor combinate ale mezilor şi sciţilor în luna august 612 î.Cr. Ninive a cunoscut o ruinare atât de devastatoare, încât i s-au pierdut urmele pentru istoria viitoare, până când, în cele din urmă, rămăşiţele sale au fost descoperite de arheologi în anul 1845. Naum 1:1-11. Dumnezeu S-a mâniat pe Ninive din pricina caracterului Său. Naum scrie: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de

226

mânie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui” (v. 2). Pe de altă parte, Dumnezeu permisese ca Ninive să scape, în mare măsură, nevătămat, întrucât „Domnul este încet la mânie şi măreţ în putere” (v. 3). El face munţii să tremure şi seacă râurile (vv. 4-5). Când Dumnezeu alege să aducă judecata peste oraşul Ninive, nimeni nu I se poate împotrivi (v. 6). Chiar dacă „Domnul este bun, un loc de scăpare în ziua necazului” (v. 7), a venit ziua în care Ninive să suporte mânia lui Dumnezeu pentru păcatele sale (vv. 8-11). Asta s-a împlinit în anul 612 î.Cr. Naum 1:12-15. Naum a prezis că Ninive va fi nimicit, pierzându-şi puterea politică; templele sale aveau să fie distruse, iar oamenii ei aveau să fie coborâţi în mormânt (vv. 1214). Asta s-a împlinit în anul 612 î.Cr. În contrast cu mânia şi judecata Lui asupra lui Ninive, Dumnezeu o va binecuvânta pe Iuda: „Iată pe munţi picioarele solului care vesteşte pacea! Prăznuieşte-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi juruinţele! Căci cel rău nu va mai trece prin mijlocul tău, este nimicit cu desăvârşire” (v. 15). Asta se va împlini în împărăţia de o mie de ani. Ninive urma să fie distrus Naum 2:1-13. Căderea lui Ninive fusese prezisă cu mult înainte de mulţi alţi profeţi. Isaia, care trăise în veacul al optulea î.Cr., cu o sută de ani înainte de a fi distrusă Ninive, a prezis sfârşitul lui Ninive (10:12-19; 14:24-25; 30:31-33; 31:8-9). Şi Ezechiel prezisese căderea lui Ninive (32:22-23), iar în Ţefania 2:13-15 şi Zaharia 10:11 se menţionează, de asemenea, căderea ei. Pe măsură ce armatele Babilonului şi ale Mediei se apropiau, Naum o ironizează pe Ninive să se apere, toate fiind însă în zadar: „Păzeşte cetăţuia! Ia seama la drum! Întăreşte-ţi coapsele! Adună-ţi toată puterea!” (Naum 2:1) În contrast cu prăbuşirea lui Ninive, Dumnezeu aminteşte refacerea de care va avea parte Iacov: „Domnul va restabili splendoarea lui Iacov ca splendoarea lui Israel” (v. 2). Naum descrie armata invadatoare îmbrăcată în purpură, cu scuturi roşii, care năvălesc pe uliţe în timp ce cuceresc oraşul Ninive (vv. 3-4). Căderea lui Ninive a fost cu desăvârşire şi dintr-odată (vv. 5-7). Invadatorii fură invitaţi să „jefuiască argintul, să prade aurul. Acolo sunt comori nesfârşite, tot felul de bogăţii de lucruri scumpe” (v. 9). Rezultatul este redat în versetul 10: „Este jefuită, pustiită şi stoarsă de tot! Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii, toate coapsele suferă, şi toate feţele au îngălbenit” (v. 10). Ninive a fose asemuit cu vizuina unui leu, când odinioară leii omorau destul ca să le ajungă, şi încă mai rămânea. Dar acum n-a mai rămas nimic. Ninive nu mai putea fi asemănată cu regele fiarelor (vv. 11-12). Dumnezeu declară: „Iată că am necaz pe tine, zice Domnul oştirilor; în fum îţi voi preface carele de război, sabia va mistui pe puii tăi de lei, îţi voi nimici prada din ţară; şi nu se va mai auzi glasul solilor tăi” (v. 13). Nimicirea completă a lui Ninive Naum 3:1-19. Ninive, cândva irezistibilă în faţa duşmanilor săi, acum avea să experimenteze nimicirea pe care o adusese şi ea peste alţii. Cadavrele se vor aduna fără număr. Judecata este dreaptă, pentru că pe multe popoare le-a înrobit şi ea (vv. 1-5). „Voi azvârli 227

cu murdării peste tine, te voi înjosi şi te voi face de ocară. Toţi cei ce te vor vedea vor fugi de tine şi vor zice: «Ninive este nimicită! Cine o va plânge? Unde să-ţi caut mângâietori?»” (vv. 6-7). Zidurile de apărare ale lui Ninive nu vor ajuta la nimic. După cum Teba a fost cucerită şi dusă în robie, tot aşa pruncii ei aveau să fie zdrobiţi, iar mai marii ei puşi în lanţuri (v. 10). Cetăţile lui Ninive au fost asemuite cu un scmochin, ale cărui fructe sunt coapte, de cad jos când pomul e scuturat (v. 12). Trupele ninivene au fost ca nişte femei, iar porţile lor s-au deschis înaintea duşmanilor ei (v. 13). Ninive a fost ironizat să-şi pregătească asediul, „să-şi scoată apa”, să-şi întărească apărarea, să-şi dreagă cărămidăria, însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, ea va fi devorată de foc şi de sabie. Ca lăcustele, deşi se vor înmulţi, totul va fi în zadar (vv. 14-17). Împăratul Asiriei a fost înştiinţat că poporul său va fi risipit ca oile, neavând pe nimeni să-i strângă (v. 18). Toţi cei ce vor auzi despre căderea lui Ninive vor bate din palme cu bucurie din pricina răzbunării lui Dumnezeu pentru actele de nesfârşită cruzime ale lui Ninive (v. 19). În anul 612 î.Cr., Ninive a fost distrus cu desăvârşire, încât nu s-a mai refăcut niciodată, devenind un morman de nisip. Veacuri de-a rândul nu s-a ştiut unde fusese localizată, de-abia în 1845 fiindu-i descoperită vatra. Lecţia ce trebuie să ne-o însuşim de aici este că, deşi profeţiile de judecată ale lui Dumnezeu s-ar putea să întârzie, ele se vor împlini negreşit în cele din urmă.

PROFEŢIILE DIN HABACUC

Cartea Habacuc are trăsătura neobişnuită de a consemna dialogul dintre autorul ei, Habacuc, şi Dumnezeu, mai degrabă decât profetul acţionând ca instrument de comunicare a lui Dumnezeu către om. Puţine se cunosc despre Habacuc personal, ba chiar şi numele său este subiect de dispută. El se descrie pe sine ca profet (1:1), un fapt neobişnuit între cărţile profetice ale Vechiului Testament; doar Hagai şi Zaharia includ termenul „profet” în introducerea lor. Stilul literar al cărţii este similar cu cel al aşa-numitor „cărţi de înţelepciune” şi cu cel al Psalmilor. Cartea în sine demonstrează că Habacuc a fost recunoscut ca atare de profet şi că a avut pregătirea teologică şi liturgică. În multe privinţe, cartea este una dintre cele mai incisive abordări ale chestiunii neprihănirii lui Dumnezeu în tratarea păcatului omului. Habacuc 1:1-4. Deşi cartea nu consemnează data redactării, din versetul 6, care prezice invazia babiloneană, suntem îndreptăţiţi să conchidem că misiunea lui Habacuc s-a desfăşurat în veacul al şaptelea înainte de Cristos. Unii stabilesc data apariţiei cărţii încă din timpul domniei lui Manase (697–642 î.Cr.) ori în domnia lui Iosia (640–609 î.Cr., însă mult probabil este că a slujit mai aproape de data invaziei babiloniene, în timpul domniei lui Iehoiachim (609–598 î.Cr.). Aşadar, el a fost nu numai un profet al căderii Ierusalimului, ci şi, mai târziu, a asistat ca martor al împlinirii profeţiei. Data referitoare la profeţia invaziei babiloniene a regatului Iuda este sprijinită de conţinutul cărţii, ce ridică întrebarea: Cum poate un Dumnezeu neprihănit să Se folosească de o naţiune păgână

228

precum Babilonul să pedepsească pe Iuda pentru păcatele sale? Faptul că Dumnezeu le-a permis babilonenilor că să repurteze o izbândă în cucerirea Iudei a creat probleme pentru toţi cei care credeau că Copiii lui Israel sunt un popor special. Tocmai relaţionarea dreptăţii lui Dumnezeu este chestiunea dominantă care imprimă tonul cărţii, oferind, în acelaşi timp, şi răspunsul. De ce nu sunt cei răi judecaţi? Habacuc a trăit într-o vreme de apostazie, cu puţin timp înainte de captivitatea babiloneană. Deşi era timpul când Ieremia o îndemna pe Iuda să se întoarcă la Dumnezeu, prea puţine răspunsuri pozitive au fost! Habacuc s-a plâns: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte gâlceavă” (vv. 2-3). Răspunsul Domnului Habacuc 1:5-11. Lui Habacuc i s-a comunicat că Dumnezeu îi ridică pe babilonieni, care vor năvăli prin ţară ca o vijelie, cucerind orice cetate le stătea înainte (vv. 5-11). Dumnezeu a răspuns că judecata e pe drum, chiar dacă pe moment nu sosise încă timpul. De ce Se foloseşte Dumnezeu de o naţiune rea ca Babilonul ca s-o cucerească pe Iuda? Habacuc 1:12-17. Habacuc întreabă din nou: De ce Se foloseşte Dumnezeu de Babilon, o naţiune cu desăvârşire rea, şi, în orice caz, mai puţin neprihănită decât Israel? Cum poate Dumnezeu tolera o asemenea naţiune să cucerească Israelul, în pofida stării de păcătoşenie a Babilonului? Răspunsul Domnului Habacuc 2:1-8. Habacuc scrie că se va duce la locul său de strajă, să vadă ce are să-i spună Domnul şi ce are să-i răspundă la plângerea lui (v. 1). Dumnezeu îi răspunde că vremea judecăţii este hotărâtă, aşteptându-şi timpul rânduit de Dumnezeu: „Căci este o prorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit” (v. 3). Răspunsul lui Dumnezeu este rezumat în versetul 4: „Dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. Această afirmaţie [capitală] a cărţii este repetată în Romani 1:17, în Galateni 3:11 şi în Evrei 10:38. Afirmaţia nu este doar tema centrală a cărţii Habacuc, ci şi a întregii Scripturi! Deşi, pentru moment, Babilon va ieşi învingător, va veni ziua când cei jefuiţi de Babilon îl vor jefui, la rândul lor, pe Babilon: „Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui, din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei” (Hab. 2:8). Profeţia aceasta s-a împlinit în anul 539 î.Cr., când Babilon a fost cucerit de mezi şi de perşi. Habacuc 2:9-20. De patru ori Dumnezeu rosteşte vaiuri împotriva Babilonului (vv. 9, 12, 15, 19). Dumnezeu îi dă lui Habacuc asigurarea că deşi judecata s-ar putea să ia ceva timp, nefiind grabnică din perspectiva lui Habacuc, totuşi judecata Babilonului era inevitabilă, Dumnezeu judecând-o pentru mulţimea ei de păcate şi pentru răutatea ei. Nu numai că Dumnezeu a denunţat răutatea ei morală, ci şi idolatria ei, scoţând în evidenţă

229

că un idol nu e decât un lemn sau o piatră fără viaţă, că deşi este acoperit cu aur şi argint, nu are suflare de viaţă în el (vv. 18-19). Prin contrast, Dumnezeu spune: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (v. 20) Asta s-a împlinit în anul 539 î.Cr., dar se va împlini şi la a Doua Venire a lui Cristos (Apo. 18). Rugăciunea lui Habacuc Habacuc 3:1-15. Ca răspuns la extraordinara revelaţie a neprihănirii finale a lui Dumnezeu, în cadrul căreia El va judeca orice păcat, Habacuc izbucneşte în rugăciune şi închinare: „Doamne, ce ai vestit m-a îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” (v. 2). În continuare, Habacuc Îl defineşte pe Dumnezeu ca un biruitor atotputernic, care scutură pământul din temelii şi face să tremure naţiunile (v. 6). Puterea lui Dumnezeu a despicat pământul „ca să dai drumul râurilor” (v. 9). Soarele şi luna s-au oprit pe ceruri” (v. 11). Dumnezeu în urgia Sa zdrobeşte naţiunile şi-Şi izbăveşte poporul (vv. 12-13). Habacuc 3:16-19. Ca răspuns la toate acestea, Habacuc declară: „Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, iar câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (vv. 17-18) Nedumerirea lui Habacuc când Îl întreabă pe Dumnezeu de ce continuă să înflorească cei răi şi de ce Se foloseşte Dumnezeu de el ca de un instrument răzbunător este acum înlocuită de simpla încredere în Dumnezeu, care nu se baza pe ceea ce vedea el, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe făgăduinţa Lui profetică a judecăţii şi triumfului final al lui Dumnezeu. Cu toate că Habacuc nu este, strict vorbind, o carte cu precădere profetică, le dă siguranţă credincioşilor că Dumnezeu, la timpul Său, va aduce dreptate în lume, triumfând asupra celor răi şi izbăvindu-i pe cei neprihăniţi.

230

PROFEŢIILE DIN ŢEFANIA Versetul de început al cărţii Ţefania îl prezintă pe autor drept stră-stră-nepotul lui

Ezechia. Afirmaţia presupune că el deţinea un înalt statut social, fiind probabil de viţă regală. El a slujit în timpul domniei regelui Iosia (640-609 înainte de Cristos). E posibil să fi fost o rudenie mai înderpărtată a lui Iosia. A fost contemporan cu Ieremia, Naum şi, probabil, Habacuc. Punctul culminant al domniei lui Iosia a fost recuperarea Legii de către Hilchia în anul 622 î.Cr. (2 Regi 22–23; 2 Cron. 34). Descoperirea Legii a produs o trezire spirituală în Israel. A fost oprită închinarea la Baal (Ţef. 1:4), însă pe alte planuri condiţia morală a Iudei a îndreptăţit asprele judecăţi pe care le-a prezis Ţefania. Iosia a domnit într-o perioadă în care Asiria pierduse din putere, făcând posibilă o expansiune a împărăţiei lui Iosia în sensul stopării câtorva din practicile religioase ale Asirienilor. Doar la câţiva ani după moartea lui Iosia, capitala Asiriei, Ninive, a fost distrusă în anul 612 î.Cr. Deşi unele din practicile rele introduse de regele Manase, care l-a precedat pe Iosia, au fost nimicite, chiar şi trezirea spirituală nu a adus vreo schimbare profundă în Iuda. Ca urmare a stării spirituale a lui Iuda, cartea Ţefania este, în mare măsură, dedicată propovăduirii judecăţii viitoare, definită drept Ziua lui Iehova sau Ziua Domnului, menţionată cam de nouăsprezece ori în această carte. Prin Ziua Domnului se înţelege cel mai bine acel timp în care Dumnezeu Se ocupă de lume în judecată nemijlocită, deşi poate fi şi o vreme de binecuvântare neobişnuită, cum va fi în Mileniu. Tema principală a Scripturii privind Ziua Domnului indică judecata finală în legătură cu a doua venire a lui Cristos. Perioada aflată imediat înaintea lui Iuda era robia babiloneană, care era Ziua Domnului în ce o privea pe ea. Judecata ce va veni, deşi se extinde la tot pământul (1:2-3), se referea mai cu seamă la Iuda şi la Ierusalim (1:4–2:3). Însă după judecata Ierusalimului, va urma judecata naţiunilor înconjurătoare (vv. 4-15). Cartea se încheie cu refacerea finală ce va urma în împărăţia de o mie de ani, care va avea loc după a doua venire a lui Cristos (3:9-12). Judecata finală din Ziua Domnului asupra întregului pământ Ţefania 1:1-3. Referindu-se concret la judecata finală a întregului pământ de la a doua venire a lui Cristos, Ţefania declară cuvântul Domnului: „Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului” (v. 4). Dumnezeu Se ocupă în special de „rămăşiţa lui Baal” (v. 4) şi-i pomeneşte pe preoţii idolatri ce vor fi judecaţi – pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, cei ce se pleacă şi jură pe Domnul, care jură şi pe Moloc [la Cornilescu: Malcam, n.tr.] (vv. 4-5). Iuda a fost asemănată cu o jertfă pregătită (v. 7) şi în Ziua Domnului prinţii, fiii regelui şi cei ce poartă haine străine vor fi cu precădere ţinta mâniei Sale (vv. 7-8). Ţefania a rostit cuvântul Domnului: „Văitaţi-vă locuitori din Macteş [în NIV: în cartierul comercial, n.tr.]. Căci toţi cei ce fac negoţ sunt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi cu desăvârşire” (v. 11). Casele lor vor fi preluate de alţii, viile lor vor da vin

231

pentru străini, iar bogăţiile lor vor fi prădate (vv. 12-13). Ziua Domnului a fost descrisă în amănunt: „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului, ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării” (vv. 14-17). Aceste profeţii sunt împlinite în istorie şi se vor împlini la a Doua Venire. Chemarea lui Ţefania la pocăinţă Ţefania 2:1-3. În lumina profeţiilor care urmează să se împlinească în curând, Ţefania cheamă locuitorii lui Iuda la pocăinţă, să vină la Dumnezeu până nu se arată mânia Lui faţă de ei. Spune Ţefania: „Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului” (v. 3). Judecata Zilei Domnului urmează să se abată peste naţiunile înconjurătoare Ţefania 2:4-15. Ţara filistenilor avea să fie distrusă, între care şi Gaza şi Ascalonul, Aşdodul şi Ecronul (vv. 4-5). Pământul filistenilor va fi smuls din rădăcini, încât va ajunge „izlazuri de păşunat, locuinţe pentru păstori şi târle de oi”. Moabul şi Amonul vor avea şi ele parte de judecată: „Am auzit ocările Moabului şi batjocurile copiilor lui Amon, când defăimau pe poporul Meu, şi se ridicau cu trufie împotriva hotarelor lor. De aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, că Moabul va fi ca Sodoma, iar copiii lui Amon ca Gomora: un loc acoperit cu mărăcini, o groapă de sare, un pustiu veşnic; rămăşiţa poporului Meu îi va jefui, rămăşiţa neamului Meu îi va stăpâni” (vv. 8-9). Etiopienii vor avea parte şi ei de judecata lui Dumnezeu (v. 12). În cele din urmă, Dumnezeu o va judeca pe Asiria şi „va preface Ninive într-o pustietate, într-un pământ fără apă ca pustia. În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul şi ariciul vor rămâne noaptea pe acoperişurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptuşeala de cedru va fi scoasă” (v. 14). Profeţiile acestea se împlinesc în istorie. Apostazia Israelului, conducând la robia ei Ţefania 3:1-7. Ierusalim e descris sub condamnarea lui Ţefania: „Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire! Ea n-ascultă de nici un glas, nu ţine seama de mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său” (vv. 1-2). Ţefania îi înfierează pe slujbaşii săi, îi condamnă pe profeţii săi pentru aroganţa lor şi pe preoţi ca uşuratici (vv. 3-4). Dumnezeu declară că nu doar Ierusalimul, ci şi cetăţile şi naţiunile [din jur] vor fi nimicite, de nu va mai locui nimeni în ele (vv. 6-7). Ziua Domnului va fi acel timp când mânia lui Dumnezeu va fi turnată peste întreg pământul (v. 8). Aceste profeţii sunt împlinite în istorie.

232

Curăţirea viitoare a naţiunilor Ţefania 3:8-10. În urma Zilei Domnului va veni un timp de curăţire a naţiunilor, când ele vor fi purificate şi se vor închina iarăşi Domnului: „Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând. Dincolo de râurile Etiopiei, Îmi vor aduce daruri de mâncare închinătorii mei, obştea Mea cea risipită” (vv. 9-10). Refacerea Israelului Ţefania 3:11-13. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cea mai importantă va fi restaurarea poporului Israel în Ziua Domnului. „În ziua aceea, nu vei mai avea nevoie să roşeşti de toate faptele tale prin care ai păcătuit împotriva Mea; căci atunci voi scoate din mijlocul tău pe cei trufaşi, şi nu te vei mai îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt! Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului. Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni, şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte, şi se vor odihni, şi nimeni nu-i va tulbura” (vv. 11-13). Asta se va împlini în mia de ani. Deşi o anumită trezire spirituală a avut loc când Israel s-a întors din robia babiloneană, împlinirea finală va fi în împărăţia milenială, următoare cele de-a doua veniri a lui Cristos. Atunci va avea loc o adevărată epurare de tot ceea ce este contrar lui Dumnezeu, iar naţiunea Israel, împreună cu cei care vor supravieţui, vor deveni adevăraţi închinători. Binecuvântările lui Dumnezeu din cadrul refacerii Israelului Ţefania 3:14-20. Israel este înălţat: „Strigă de bucurie, fiica Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului! Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire!” (14-15). „În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: «Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine. Voi strânge pe cei întristaţi, care sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara. Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea aceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război sub ochii voştri», zice Domnul” (vv. 16-20). Versetul de încheiere al lui Ţefania recapitulează promisiunile lui Dumnezeu de a binecuvânta pe Israel în viitor, între care se cuprinde şi strângerea lor din nou în Ţara lor Promisă, fiind onoraţi şi elogiaţi de naţiuni, cu refacerea tuturor bunurilor lor. În Mileniu, făgăduinţele făcute Israelului că vor stăpâni, în cele din urmă, ţara (Gen. 12:1-7; 13:14-17; 15:7-21; 17:78), precum şi venirea lui Cristos ca Mesia şi Regele Israelului vor avea ca rezultat restaurarea împărăţiei davidice, împlinindu-se promisiunile făcute lui David (2 Sam. 7:16; Ps. 89:3-4; Isa. 9:6-7; Dan. 7:27; Ţef. 3:15). Expresia cu care se încheie cartea: „zice Domnul” (v. 20), are darul să ne reamintească de faptul că Domnul nu dă niciodată greş în împlinirea promisiunilor Sale. Aceste [minunate] profeţii îşi vor avea împlinirea finală în Mileniu.

233

PROFEŢIILE DIN HAGAI Puţine se cunosc despre Hagai, decât că el este primul profet care vorbeşte casei lui Israel

în perioada postexilică. Cartea sa, a doua carte cea mai scurtă din Vechiul Testament – numai Obadia este mai scurtă – relatează cinci mesaje în legătură cu rezidirea templului. Fiecare mesaj este datat în anul 520 î.Cr., respectiv, al doilea an al lui Darius Întâiul. A fost contemporan cu Zaharia, a cărui slujbă o urmează pe a sa, şi cu Ezra, care a consemnat prima revenire în Israel. Hagai 1:1-11 trebuie comparat cu Ezra 4:24–5:1, iar Hagai 1:12-15 trebuie comparat cu Ezra 5:2 şi Zaharia 1:1-6; Hagai 2:10-23 trebuie comparat cu Zaharia 1:7–6:15; de asemenea, Ezra 5:3-17 şi 6:1-13 trebuie comparat cu Zaharia capitolele 7–8. Mesajele consemnate de Hagai au fost date lui Zorobabel, care era guvernatorul lui Iuda, şi marelui preot Iosua. Tema mesajelor este precizată în Hagai 1:2, în care Dumnezeu mustră poporul pentru că trenează reconstruirea templului. Pelerinii se întorseseră la Ierusalim din robia babiloneană în anul 538 î.Cr. şi încercaseră să rezidească templul, punându-i temelia, aşa cum se spune în Ezra 3. Dar duşmanii lor i-au acuzat că rezidesc cetatea şi au reuşit să obţină un ordin din partea regelui Artaxerxes (465–424 î.Cr.), prin care acesta le poruncea să sisteze construcţia. La data la care Hagai şi-a transmis mesajul, trecuseră deja optsprezece ani de la momentul iniţial. Regele Artaxerxes murise între timp, însă se pare că nimeni nu îndrăznea să reînceapă construcţia. Cartea Hagai consemnează mustrarea adresată israeliţilor pentru că nu construiau templul, arătând totodată demararea lucrărilor de construcţie. Mesajul de mustrare rostit de Hagai Hagai 1:1-11. Profetul Hagai transmite cuvântul Domnului, care întreabă de ce Israel trăia comod în casele sale, în timp ce casa lui Dumnezeu zăcea în ruine. Hagai îi reaminteşte că era mustrată de Dumnezeu, recoltele sale neaducând rod bogat, fiindcă Dumnezeu oprea binecuvântarea Sa. Cuvântul de îmbărbătare al lui Hagai Hagai 1:12-15. Când oamenii au răspuns mesajului lui Hagai, începând reconstrucţia templului, Hagai le transmite mesajul din partea Domnului, prin care îi îmbărbătează: „Eu sunt cu voi, zice Domnul” (v. 13). Sub conducerea lui Zorobabel, care era guvernatorul lui Iuda, şi a marelui preot, Iosua, lucrările la templu au reînceput. Al doilea mesaj de îmbărbătare al lui Hagai Hagai 2:1-9. Cei câţiva care văzuseră templul iniţial evident şi-au dat seama că templul pe care-l construiau era mult inferior celui zidit de Solomon. Însă Dumnezeu, vorbind prin Hagai, i-a îndemnat să fie tari şi să continue să zidească templul (vv. 2-4). Hagai a transmis mesajul lui Dumnezeu: „Acum fii tare, Zorobabel! zice Domnul. Fii tare şi tu, Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot! Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul, şi lucraţi! Căci Eu sunt cu voi, zice Domnul oştirilor. Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi, când aţi ieşit din Egipt, şi Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeţi! (vv. 4-5). Pe lângă îmbărbătarea Israelului, Dumnezeu i-a reamintit de scopul Său final, de a

234

aduce împărăţia pe pământ când va reveni Cristos la cea de-a doua venire a Lui. Hagai redă cuvântul lui Dumnezeu: „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Încă puţină vreme, şi voi clătina încă odată cerurile şi pământul, marea şi uscatul; voi clătina toate neamurile; comorile tuturor neamurilor vor veni şi voi umple de slavă Casa aceasta», zice Domnul oştirilor [Domnul Atotputernic]” (vv. 6-7). Dumnezeu a mai promis: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor, şi în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oştirilor” (v. 9). În această profeţie, Dumnezeu prezice viitorul îndepărtat, când, înaintea venirii a doua a lui Cristos, pământul va fi judecat, iar Cristos Se va întoarce să preia pământul răscumpărat în vederea împărăţiei de o mie de ani. În acest context, El nu numai că va binecuvânta templul pe care-l construia Israel atunci, dar şi templele viitoare, unul ce va fi clădit în perioada premergătoare celei de-a doua veniri a lui Cristos, iar templul măreţ descris în Ezechiel 40–43 ce va fi construit după cea de-a Doua Venire. Dumnezeu va glorifica templul milenial şi Se va glorifica şi pe Sine în templul pe care-l construia Israel pe vremea aceea. Al doilea mesaj de mustrare rostit de Hagai Hagai 2:19-19. Dumnezeu transmite prin Hagai mesajul cu privire la ceea ce e întinat, la ceea ce nu e curat. Contactarea de către ce este curat a necuratului nu face ca necuratul să fie curat. Prin urmare, ce a făcut ea şi i-a oferit Domnului a fost considerat întinat. Urmarea a fost faptul că Dumnezeu i-a mărginit recoltele şi n-a binecuvântat-o în cele materiale. Acum, după ce a început să construiască templul, Dumnezeu a declarat: „De acum înainte, te voi binecuvânta” (v. 19). Asta s-a împlinit în construirea templului. Mesajul final de îmbărbătare al lui Hagai Hagai 2:20-23. Domnul l-a îndrumat pe profetul Hagai să transmită un mesaj lui Zorobabel, zicând: „Vorbeşte lui Zorobabel, dregătorul lui Iuda, şi spune: «Voi clătina cerurile şi pământul; voi răsturna scaunul de domnie al împărăţiilor, voi nimici puterea împărăţiilor neamurilor, voi răsturna şi carele de război şi pe cei ce se suie în ele; caii şi călăreţii lor vor fi trântiţi la pământ, şi unul va pieri ucis de sabia altuia»” (v. 21-22). Asta se referea la judecata suverană a lui Dumnezeu asupra diverselor guverne şi popoare din cursul istoriei, şi va fi cu precădere adevărat la judecăţile finale ce vor preceda cea de-a doua venire a lui Cristos. Mesajul continuă: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, pe tine, Zorobabele, fiul lui Şealtiel, robul Meu – zice Domnul – te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete; căci Eu te-am ales, zice Domnul oştirilor” (v. 23). Versetul de încheiere al lui Hagai a fost o altă confirmare a restaurării lui Israel, pe fondul judecării puterii Neamurilor în lume. Dumnezeu a promis că-l va onora pe Zorobabel şi-l va face ca un sigiliu, un semn al autorităţii regale. Asta nu avea să se împlinească în timpul lui Zorobabel, ci a fost simbolic despre venirea lui Mesia, când Zorobabel va fi înviat din morţi şi va împărţi autoritatea delegată împreună cu David în împărăţia de o mie de ani. În această revelaţie, Dumnezeu Îşi asigura poporul Său de binecuvântarea Sa finală şi de împlinirea de la urmă a promisiunii făcute lui David cu privire la împărăţia sa şi poporul său.

235

PROFEŢIILE DIN ZAHARIA

Zaharia, profetul a cărei carte îi poartă numele, a fost un remarcabil profet postexilic. Fiul lui Berechia şi nepotul unui preot pe nume Ido (Zah. 1:1), el s-a născut la Babilon în timpul capivităţii babiloniene (Neemia 12:4, 16). Atât Ezra, cât şi Neemia îl descriu ca „un descendent al lui Ido” (Ezra 5:1; 6:14; cf. Neemia 12:4, 16). El a fost atât profet, cât şi preot. Numele său, îndeobşte foarte cunoscut, împărtăşit încă de treizeci de alţi indivizi menţionaţi în Vechiul Testament, înseamnă: „Domnul Îşi aminteşte”. Zaharia s-a întors la Ierusalim de la Babilon cu ocazia primei expediţii de aproximativ 50.000 de exilaţi evrei. A fost contemporan cu profetul Hagai, cu guvernatorul Zorobabel şi cu marele preot Iosua (Ezra 5:1-2; Zah. 3:1; 4:6; 6:11). După revenirea prizonierilor evrei la Ierusalim, s-a ridicat un altar pentru reluarea jertfelor de ardere de tot (Ezra 3:1-6), iar în anul al doilea după întoarcerea lor a fost turnată temelia templului (Ezra 3:8-13; 5:16). Dar din cauza opoziţiei locuitorilor ţării, clădirea templului a fost oprită până în anul 520 î.Cr., când Copiii lui Israel au răspuns propovăduirii profetului Hagai şi au început rezidirea (Ezra 5:1-2; Hagai 1:1). Hagai nu a fost menţionat după scurta perioadă în care a profeţit, dar Zaharia a preluat misiunea profetică (v. 1; Zah. 1:1). Porţiuni ale profeţiei lui Zaharia care sunt datate au avut legătură cu rezidirea templului, care s-a încheiat în anul 515 î.Cr. Profeţii nedatate, cum sunt cele din Zaharia 9–14, s-ar putea să fi fost redactate mai târziu. Evenimentele importante, începând cu prima predică din intervalul de dinaintea dedicării templului, formează un fundal cronogic pentru vremea lui Zaharia, putând fi rezumat după cum urmează: August 29, 520 î.Cr. Prima predică a lui Hagai (Hag. 1:1-11; Ezra 5:1) Septembrie 21, 520 î.Cr.

Este reluată reconstrucţia templului (Hag. 1:12-15; Ezra 5:2)

Octombrie 17, 520 î,Cr.

A doua predică de încurajare (Hag. 2:1-9)

Oct.-Noiembrie 520 î.Cr. Începe misiunea lui Zaharia (Zah. 1:1-6) Decembrie 18, 520 î.Cr.

Al doilea mesaj de mustrare al lui Hagai şi al treilea mesaj de încurajare al său (Hag. 2:10-23)

Februarie 15, 519 î.Cr.

Cele opt vedenii ale lui Zaharia (Zah. 1:7–6:8)

Decembrie 7, 518 î.Cr.

Delegaţia de la Betel cu nedumeriri despre post (Zah. 7)

Martie 12, 515 î.Cr.

Dedicarea templului (Ezra 6:15-18)

Cartea Zaharia ca un tot unitar constituie una din cele mai compacte cărţi de profeţii apocaliptice ale Vechiului Testament. Cartea Zaharia cuprinde nu doar cele opt visuri

236

profetice, care erau de fapt vedenii pe care profetul le-a primit într-o singură noapte (Zah. 1:7–6:8), ci şi descrieri apocaliptice ce constituie revelaţii escatologice. Capitolele 9–14 încheie cartea cu două oracole profetice referitoare la viitoarea restaurare a Israelului. Deşi secţiunile apocaliptice nu sunt uşor de interpretat, studierea lor atentă va revela fapte profetice înrudite cu ele. Avertismentul la pocăinţă Zaharia 1:1-6. Copii fiind ai prizonierilor lui Israel, Dumnezeu îi avertizează să nu fie precum strămoşii lor, cărora li se adresaseră profeţii timpurii: „Nu fiţi ca părinţii voştri, cărora le vorbeau proorocii de mai înainte, zicând: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele! Dar n-au ascultat şi n-au luat aminte la Mine, zice Domnul” (v. 4). Copiii lui Israel se pocăiseră, dar era prea târziu, aşa că au fost duşi în robie. Prima vedenie: călăreţul pe un cal roşu Zaharia 1:7-17. S-a spus că data vedeniei a fost a douăzeci şi patra zi a lunii a unsprezecea, luna Şebat, în al doilea an al lui Darius, adică 15 februarie 519 î.Cr. Profeţia aceasta din versetul 1 foloseşte un dregător neevreu, în scopul fixării în timp a perioadei – amintindu-ne că Copiii lui Israel trăiau în vremurile Neamurilor, iar Ierusalimul avea să fie sub stăpânirea Neamurilor, urmând să fie împrăştiat. Omul călare pe calul roşu (v. 8) a fost identificat în persoana Îngerului Domnului (v.11), care era o teofanie sau o arătătare a lui Isus Cristos în Vechiul Testament. Faptul că Îngerul Domnului era Domnul Isus Cristos în teofanie este indicat la Zaharia 3:1-2, precum şi în multe al texte din Scriptură. Caii descrişi erau solii lui Dumnezeu trimişi pe tot pământul (1:10 să afle în ce stare se găsea lumea. Ei au raportat Îngerului Domnului: „Am cutreierat pământul şi iată că lumea întreagă este în pace şi linişte” (v. 11). Faptul că naţiunile erau în pace în timp ce Israel se afla în Captivitate a condus la revelaţia că Dumnezeu era mâniat pe naţiuni. Răspunsul Domnului este că, în cele din urmă, El va restaura şi-l va binecuvânta pe Israel: „Strigă şi zi: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim şi pentru Sion, dar sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate; căci Mă mâniasem numai puţin, dar ele au ajutat spre nenorocire” (vv. 14-15). A fost dată promisiunea Domnului că va restaura Israelul: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc cu îndurare către Ierusalim; Casa Mea va fi zidită iarăşi în el, şi funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului, declară Domnul Atotputernic” (v. 16). Profeţia se încheie cu afirmaţia potrivit căreia prosperitatea se va întinde asupra oraşelor din jurul Ierusalimului şi că Dumnezeu Îşi va mângâia pe poporul Său Israel (v. 17), În genere, vedenia a arătat că Dumnezeu avea de gând să refacă Israelul în viitorul imediat. Rezidirea templului se va înscrie în refacerea de după captivitatea babiloneană. A doua vedenie: cele patru coarne şi patru fierari Zaharia 1:18-20. În cadrul celei de-a doua vedenii, Zaharia a văzut patru coarne, descrise ca împrăştiind pe Iuda, Israel şi Ierusalimul (vv. 18-19). Cei patru fierari [NIV: meşteri] erau instrumentul prin care Dumnezeu aducea judecata peste naţiunile care asupreau pe Israel: „Aceştia vin să sperie coarnele care au risipit pe Iuda” (v. 21).

237

Cei patru meşteri se pot identifica cu patru judecăţi de la Dumnezeu: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma (cf. Eze. 14:21; Apo. 6:1-8). Revelaţia era la obiect în sensul că naţiunile care l-au asuprit pe Israel vor ele însele asuprite, un fapt care a fost arătat [cu prisosinţă] în istoria naţiunilor ce au asuprit pe Israel. Unii interpretează cele patru coarne reprezentând cele patru imperii, Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma, însă împrăştierea pare să se refere la o perioadă anterioară lui Zaharia. În cazul acesta, cele patru imperii ar putea fi Asiria, Egipt, Babilon şi Medo-Persia. A treia vedenie: omul care va măsura Ierusalimul Zaharia 2:1-13. Zaharia a văzut un om cu o funie de măsurat (v. 1). Când l-a întrebat unde se duce, el a răspuns: „Mă duc să măsor Ierusalimul, ca să văd ce lăţime şi ce lungime are” (v. 2). Interpreţii acestei Scripturi au făcut o serie de sugestii referitoare la identitatea omului cu funia de măsurat. Unii îl interpretează ca o persoană necunoscută, a cărei identitate nu se cunoaşte, pe când alţii cred că este chiar Zaharia sau Îngerul Domnului, Însuşi Cristos într-o teofanie din Vechiul Testament. Dar Scriptura nu precizează cine este. Ideea care trebuie subliniată este revelaţia conform căreia Ierusalimul va fi rezidit (cf. Eze. 4:35). Şi, ca atare, această revelaţie avea darul de a-i îmbărbăta pe cei care tocmai zideau templul, deşi oraşul continua să fie dărâmat. După această revelaţie preliminară, îngerul cu care stătea de vorbă a plecat şi un alt înger i-a spus să alerge după tânărul acela, spunând: „Ierusalimul va fi o cetate deschisă [fără ziduri], din pricina mulţimii oamenilor şi vitelor care vor fi în mijlocul lui. Eu Însumi – zice Domnul – voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui, şi voi fi slava lui în mijlocul lui” (vv. 4-5). Această revelaţie, deşi se referea la rezidirea Ierusalimului, evident se extindea la rezidirea oraşului, ce a urmat după sosirea lui Neemia. Scopul final al lui Dumnezeu era să zidească Ierusalimul în împărăţia milenială, în care el va fi un oraş mare fără ziduri, cum este descris aici. În conformitate cu planul lui Dumnezeu de restaurare a Ierusalimului şi readucere a Israelului în ţara sa, Dumnezeu o invită să se întoarcă din împrăştierea ei în toată lumea înapoi în ţara sfântă (v. 6). El spune: „Vino, o, Sioane! Scapă, tu, care locuieşti în Fiica Babilonului! Căci iată ce spune Domnul Atotputernic: «După ce m-a onorat şi m-a trimit împotriva naţiunilor ce te-au prădat – căci oricine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui – Îmi voi ridica mâna împotriva lor, aşa încât sclavii lor îi vor prăda. Atunci veţi cunoaşte că Domnul Atotputernic m-a trimis»” (vv. 7-9). În continuare, pasajul descrie binecuvântările de care va avea parte Israel în împărăţia de o mie de ani, imediat următoare celei de-a doua veniri a lui Cristos (vv. 11-12). A patra vedenie: marele preot Iosua Zaharia 3:1-10. Această vedenie se deosebeşte de vedeniile anterioare, prin faptul că actorii se puteau identifica, iar acţiunile simbolice nu necesitau acelaşi grad de interpretare ca cel asigurat de îngerul din vedeniile anterioare. Actorii erau marele preot Iosua (v. 1), Îngerul Domnului, o teofanie a lui Cristos (v. 1), şi Satan, pârâşul care-l acuza pe Iosua (v. 1). Se pare că, pe lângă Zaharia însuşi care era parte din vedenie, mai slujeau şi o serie de îngeri (v. 4).

238

În această vedenie, Iosua este înfăţişat stând în picioare înaintea Îngerului Domnului (v. 3), implicaţia fiind aceea că funcţiona în calitate de preot (Deut. 10:8; 2 Cron. 29:11). Faptul că Îngerul Domnului era Cristos în revelaţia Sa de teofanie a Vechiului Testament a fost scos în evidenţă la Zaharia 3:2, unde El Se adresează Satanei şi în versetul 4, unde El vorbeşte ca Îngerul. De asemenea, în versetul 2 Domnul se deosebeşte de Îngerul Domnului ce-i vorbeşte Satanei. Din pricina acuzaţiei Satanei, scena este una de condamnare juridică a păcatului, mai degrabă decât o înfăţişare a lucrării preoţeşti a lui Iosua, care este înfăţişat ca „un tăciune scos din foc?” (v. 2), arătând prin aceasta că fusese scăpat pentru a fi cel ce-L slujeşte pe Domnul. Referirea la faptul că Domnul alege Ierusalimul (v. 2) arată că Ierusalimul a fost ales de Domnul în vederea iertării şi restaurării. Dar starea spirituală a Israelului a fost reprezentată de Iosua şi veşmintele sale murdare (v. 3). Îngerul Domnului i-a poruncit să-şi scoată hainele sale murdare, reprezentând actul lui Dumnezeu de îndepărtare a păcatului Israelului, şi să-l îmbrace cu neprihănirea lui Dumnezeu (v. 4). Ca unul care a fost curăţit, Iosua este apoi îndemnat de Îngerul Domnului să umble pe căile Domnului, promiţându-i-se că dacă va face aşa, „vei guverna casa Mea” (v. 6), „vei priveghea curţile Mele” (v. 6), şi i se va dărui un loc în care să reprezinte poporul Israel (v. 6). Vedenia care-l reprezenta pe Iosua fiind curăţit şi reîmputernicit a fost declarată „simbolică pentru lucrurile viitoare” (v. 8). Curăţirea finală şi restaurarea Israelului va purcede de la robul lui Dumnezeu, Odrasla [Ramura] care va veni (v. 8), referindu-se la împărăţia Sa viitoare şi restaurarea poporului Israel. Cristos este numit aici „Ramura” (v. 8), arătând prin aceasta că este un Descendent al lui David şi că va sta pe scaunul de domnie al lui David (2 Sam. 7:8-16; Isa. 11:1). Fiind Ramura, Cristos va exercita autoritate supremă, ca Rege al regilor, în acelaşi timp, ocupând tronul lui David (Isa. 4:2; Ier. 23:5; 33:15; Zah. 6:12-13). Ca mlădiţă, El va în acelaşi timp robul Domnului, care va face voia Lui (Isa. 42:1; 49:3-4; 50:10; 52:13; 53:11). Ca piatra (Zah. 3:9; Ps. 118:22; Mat. 21:42; 1 Petru 2:6) El va aduce judecată purificatoare asupra Neamurilor (Dan. 2:44-45), iar pentru Israel va fi o piatră de poticnire în vremea lor de necredinţă (Rom 9:31-33). În cele din urmă însă, la vremea restaurării Israelului, El „va înlătura păcatul ţării acesteia într-o singură zi” (Zah. 3:9). Rezultatul celei de-a doua veniri a lui Cristos, stabilirea împărăţiei Sale pe pământ şi refacerea Israelului vor însemna pace pe pământ, făcând posibilă împlinirea promisiunii: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin” (v. 10). Cei şapte ochi menţionaţi de versetul 9, indică ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, care are cunoaştere desăvârşită despre tot ce se întâmplă în lume şi judecă în lumina acelei cunoaşteri nemărginite (Isa. 11:2-5). Luată în întregime, vedenia a reasigurat pe Iosua şi poporul Israel că trebuie să continue să zidească templul, promiţând împlinirea finală a restaurării ei de la a doua venire a lui Cristos. A cincea vedenie: sfeşnicul de aur şi cei doi măslini Zaharia 4:1-14. După a patra vedenie, se pare că Îngerul Domnului l-a trezit pe Zaharia ca să întrebe ce a văzut.

239

Zaharia a răspuns: „Văd un sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, şi altul la stânga lui” (vv. 2-3). Nu se precizează forma exactă a sfeşnicului, dar se poate să fi fost similar sfeşnicelor de la cort şi din templu. Dar aici era o trăsătură neobişnuită. Deasupra sfeşnicului era un vas cu untdelemn, şi erau şapte ţevi care duceau la fiecare din cele şapte lumini, în total patruzeci şi nouă de ţevi sau canale, evident o cantitate suficientă de untdelemn. Zaharia a întrebat despre cei doi măslini, unul pe dreapta, iar celălalt pe stânga. Nu i s-a dat răspunsul imediat, dar Zorobabel a fost informat cu privire la trăsătura principală a acestei revelaţii: „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (v. 6). Revelaţia a fost că numai puterea lui Dumnezeu poate realiza scopurile Sale, cum se arată despre măslin, ce reprezintă pe Duhul Sfânt. Deoarece vasul ce conţinea uleiul de măsline era conectat la cei doi măslini, era o abundenţă de ulei pentru cele şapte lămpi. Faptul că revelaţia a fost îndreptată spre Zorobabel indica recunoaşterea lui ca guvernator al lui Iuda şi instrumentul lui Dumnezeu pentru a împlini planul lui Dumnezeu de rezidire a templului. În versetul 7 se declară că „muntele falnic” va deveni un şes înaintea lui Zorobabel, arătând prin asta că toate obstacolele pot fi învinse prin puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului i-a parvenit lui Zaharia: „Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta, şi tot mâinile lui o vor isprăvi; şi veţi şti că Domnul oştirilor m-a trimis la voi” (vv. 8-9). Clădirea templului pentru care Zorobabel a pus temelia şi a adus cumpăna (vv. 9-10) îi vor face pe cei ce observă să se bucure, întrucât simboliza pe Dumnezeu la lucru încă odată, binecuvântându-Şi poporul străvechi. Un gând parantetic a fost introdus în versetul 10, cu cei şapte ochi ai lui Dumnezeu „care cutreieră tot pământul”, vorbind ca la 3:9 despre atotştiinţa lui Dumnezeu, care vede toate lucrurile şi toate evenimentele. Întrucât întrebarea precedentă de la 4:4 nu a primit răspuns în legătură cu cei doi măslini, Zaharia îl întreabă din nou pe înger: „Ce înseamnă aceşti doi măslini, la dreapta sfeşnicului şi la stânga lui?” (v. 11). El vrea să ştie şi despre cele două ramuri de măslin şi despre cele două ţevi de aur. Răspunsul este dat în versetul 14: „Aceştia sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ”. Luat în mare, sfeşnicul poate fi considerat ca reprezentând Israelul ca o lumină pentru lume, iar cei doi măslini, reprezentaţi prin Iosua şi Zorobabel, ca reprezentând atât pe preot, cât şi pe rege înfăţişaţi prin Cristos la a doua Sa venire. Toate acestea i-au încurajat pe prizonierii ce s-au întors să rezidească templul. Adevărul statornic al tuturor acestor lucruri este că ceea ce se realizează pentru Dumnezeu trebuie să se realizeze în puterea Duhului. A şasea vedenie: sulul zburător Zaharia 5:1-4. În vedeniile anterioare, accentul a fost pe harul divin revelat în iertarea Lui şi planul de a-l restaura pe Israel, cât şi puterea Sa de a împlini reconstrucţia templului pentru captivii reveniţi în patrie. A şase vedenie are de a face cu condamnarea păcatului. Zaharia a văzut un sul uriaş, cu o lungime de douăzeci de coţi şi o lăţime de zece coţi, zburând prin aer. Iată cum a interpretat Zaharia acest sul: „Acesta este blestemul care este peste toată ţara; căci, după cum este scris pe el, orice hoţ şi oricine jură strâmb va fi nimicit 240

cu desăvârşire de aici” (v. 3). Vedenia în mare a înfăţişat faptul că Dumnezeu va judeca păcatul, în parte împlinit în experienţa actuală a Israelului, iar împlinirea finală urmând să aibă loc în împărăţia de o mie de ani, când toate păcatele vor fi judecate, iar harul lui Dumnezeu se va manifesta. A şasea vedenie: sulul zburător Zaharia 5:5-11. Îngerul, desigur o referire la Îngerul Domnului, l-a rugat pe Zaharia să-i spună ce a văzut. El a răspuns: Este o efă [un coş de măsurat]. Şi a adăugat: „Aceasta este nelegiuirea lor în toată ţara” (v. 6). Coşul de măsurat era folosit pentru măsură de capacitate la evrei, conţinând între cinci şi zece galoane (aproximativ 19 până la 38 litri). În această vedenie însă coşul a fost lărgit pentru a împlini descrierea versetelor care urmează. Coşul, despre care se spune că reprezintă răutatea oamenilor, are capacul ridicat, iar înăuntru şade o femeie (v. 7). Îngerul Domnului îi spune lui Zaharia: „Aceasta este nelegiuirea!" Şi i-a dat brânci în efă, şi a aruncat bucata de plumb peste gura efei” (v. 8). Femeia din vedenie reprezenta răutatea întruchipată şi Îngerul Domnului continuă s-o ţină închisă. În continuare, Zaharia a văzut alte două femei: „iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul; ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ şi cer” (v. 9). Zaharia a întrebat: „Unde duc ele efa [coşul]? El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în ţara Şinear, ca să fie aşezată acolo şi să rămână pe locul ei” (vv. 10-11). Pentru că Babilonul a fost reprezentat în Scriptură fără excepţie ca sursa multor rele, returnarea coşului şi a femeii din coş a simbolizat că răul va fi înlăturat din Israel şi înapoiat în Babilonia, unde va deveni o parte a sistemului religios apostat. Limbajul care descrie coşul ce va fi aşezat în casă înseamnă, probabil, că va fi un obiect de închinare, ca un idol la Babilon. În pregătirea cea din urmă a lumii pentru a doua venire a lui Cristos, Babilonul va fi judecat (Apo. 17–18), iar judecata sa va preceda trezirea Israelului şi introducerea împărăţiei neprihănite a lui Cristos, la a doua Sa venire (Apo. 19–20). A opta vedenie: cele patru care Zaharia 6:1-8. În prima vedenie s-au văzut cai cutreierând lumea ca s-o descrie. Aici au fost descrise patru care venind dintre doi munţi de bronz (v. 1). Când Zaharia a întrebat ce înseamnă asta, Îngerul a răspuns: „Aceştia sunt cele patru vânturi ale cerurilor, care ies din locul în care stăteau înaintea Domnului întregului pământ. Caii cei negri, înhămaţi la unul din care, s-au îndreptat spre ţara de la miază-noapte, şi cei albi au mers după ei; cei bălţaţi s-au îndreptat spre ţara de miază-zi” (vv. 5-6). După unii, caii de diferite culori au o semnificaţie spirituală, culoarea neagă fiind o referire la moarte şi foamete, roşu simbolizând războiul, iar caii bălţaţi indicând ciuma şi moliile. Calul alb s-ar putea să simbolizeze puterea de neînvins a lui Dumnezeu, ca cea de la venirea lui Cristos (Apo. 19). Cei doi munţi de bronz din care vin cei patru cai (Zah. 6:1) simbolizează judecata divină împotriva păcatului, de obicei asociat cu bronzul (Apo. 1:15; 2:18). Caii merg spre nord, ceea ce ar putea însemna fostele invazii ale Israelului de către Babilon. Iar sudul pare să reprezinte invaziile din partea Egiptului, care au afectat şi ele istoria Israelului. Unii interpretează caii ce merg spre vest într-o altă traducere, care sună astfel: „Cel cu cai albi după ei”. Cu alte cuvinte, calul alb l-ar urma pe calul negru spre

241

nord, lăsând descoperite două direcţii majore de cucerire a Israelului, în nord şi în sud. Ca urmare a acţiunii lui Dumnezeu asupra acestor ţări, Duhul va avea odihnă în ţara din nord (Zah. 6:8). Sensul ar putea fi acesta că după judecăţile divine indicate în vedeniile precedente răul va fi fost judecat şi neprihănirea va fi introdusă, cum va fi în principal în viitoarea împărăţie de o mie de ani pe pământ. Cele opt vedenii ca un tot unitar reprezintă puterea lui Dumnezeu şi certitudinea împlinirii promisiunilor Sale pentru Israel, atât în ce priveşte binecuvântarea, cât şi judecata, şi au fost menite să-i ofere asigurare, în timp ce construia templul lui Dumnezeu că opera în puterea lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Lui. Încununarea lui Iosua Zaharia 6:9-15. În chip de revelaţie finală, încununând cele opt vedenii, Zaharia a fost instruit să ia argintul şi aurul din mâna celor trei exilaţi: Heldai, Tobia şi Iedaia şi cu acest argint şi aur să facă o coroană, care să fie aşezată pe capul marelui preot Iosua, fiul lui Ioţadac (vv. 9-11). Faptul că marele preot Iosua a fost încoronat, iar nu guvernatorul Zorobabel are menirea să spună că Dumnezeu excludea ideea că Zorobabel era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu că un Descendent al lui David va sta pe tron. În încoronarea lui Iosua, el a fost reprezentantul Israelului pentru Mesia ce avea să vină. Iată şi profeţia care s-a făcut în acest sens: „Iată că un om, al cărui nume este Odrasla [Ramura], va odrăsli din locul lui şi va zidi Templul Domnului. Da, El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie şi o desăvârşită unire va domni între ei amândoi” (vv. 12-13). Întrucât Iosua a avut relativ un rol minor în rezidirea templului, împlinirea trebuie să treacă asupra lui Mesia, Isus Cristos, la a doua Sa venire, când El va împlini cu desăvârşire profeţia, fiind şi Rege (Isa. 9:7; Ier. 23:5; Mica 4:3, 7; Ţef. 3:15; Zah. 14:9) şi preot (Evr. 4:15; 5:6;7:11-21). Un preot al ordinului levitic nu putea sta pe tron şi domni, însă Cristos va fi atât Rege, cât şi Preot, îmbinând cele două posturi în persoana şi lucrarea Sa. În contextul rezidirii templului, coroana a fost dată lui Heldai, Tobia şi Iedaia, şi pentru Hen, ca să fie o aducere aminte în templul care s-a zidit. Vedenia se încheie cu o promisiune că va sosi ajutor din multe colţuri ale lumii în asistenţa construirii templului (Zah. 6:15). Luate global, vedeniile au fost o asigurare la adresa poporului Israel că ei se aflau în voia lui Dumnezeu la zidirea templului şi, în acelaşi timp, Dumnezeu avea în vedere restaurarea finală a Israelului, care este încă în viitor şi care se va împlini în Mileniu. Întrebarea privitoare la post Zaharia 7:1-3. În prima partea a robiei babiloniene, pentru a comemora distrugerea Ierusalimului şi a templului, evreii introduseseră un ceremonial al postului în luna a cincea. Locuitorii Betelului, un oraş situat la douăsprezece mile nord de Ierusalim, i-au întrebat pe preoţii din casa Domnului dacă trebuie să continue acest post. Postul fusese invenţia omului, nefiind poruncit de Dumnezeu şi, prin urmare, a ilustrat cum ritualul şi rânduielile ceremoniale pot ocupa un loc central [în viaţa noastră], fiind total golite de sens spiritual.

242

Răspunsul la această întrebare a fost oferit sub forma a patru mesaje, de la 7:4 la 8:23. Primul mesaj Zaharia 7:4-7. În primul mesaj, Dumnezeu pune întrebarea: „Când aţi postit şi aţi plâns în luna a cincea şi a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi? (v. 5). Implicaţia este că postul era o simplă ceremonie, golită de sens. Prin urmare, Dumnezeu i-a mustrat pentru formalismul lor. Deşi au întrebat despre post în luna a cincea, în realitate, au ţinut postul în luna a şaptea (Lev. 16:19, 31; 23:26-32). Postul din luna a şaptea era întru comemorarea uciderii lui Ghedalia, guvernatorul Iudeii, legat de căderea Ierusalimului (Ier. 41:2). Praznicul lor din luna a şaptea, ca, de altfel, cel din luna a cincea, nu a fost divin instituit şi nu avea legătură cu postul pe care ar fi trebuit ei să-l ţină în Ziua Ispăşirii. Al doilea mesaj Zaharia 7:8-14. În cel de-al doilea mesaj, împietrirea inimii lor şi neascultarea de cuvântul lui Dumnezeu nu au făcut altceva decât să dovedească faptul că praznicele nu erau ţinute în spiritul corect. Când Dumnezeu le-a spus să nu asuprească pe văduvă, pe străin şi pe cel orfan de tată, ei n-au ascultat. „Dar ei n-au vrut să ia aminte, ci au întors spatele, şi şi-au astupat urechile ca să n-audă. Şi-au făcut inima ca diamantul de tare, ca să n-asculte Legea, nici cuvintele pe care li le spunea Domnul oştirilor, prin Duhul Său, prin proorocii de mai înainte. Din pricina aceasta Domnul oştirilor S-a aprins de o mare mânie” (vv. 1112). Urmarea a fost aceea că Dumnezeu nu avea să le asculte rugăciunile când strigau către El, iar ţara a fost pustiită (vv. 13-14). Al treilea mesaj Zaharia 8:1-17. Al treilea mesaj de la Dumnezeu a asigurat Israelul de restaurarea ei ultimă, ca împlinire a planului lui Dumnezeu. Promisiunea restaurării depăşea cu mult viitorul imediat al Israelului, privind înainte la împărăţia milenială ce va urma celei de-a doua veniri a lui Cristos. Dumnezeu le-a revelat: „Aşa vorbeşte Domnul: «Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă, şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt»” (v. 3). Afirmând că Dumnezeu Se va întoarce în Sion, el se referea la numele dat locului unde a fost amplat templul la Ierusalim, deşi iniţial se referea la o fortăreaţă cucerită de David în sud-vestul Ierusalimului. Aşa se face că Sion a devenit un sinonim al Ierusalimului (Ps. 2:6; Isa. 2:3; 4:3; 8:18; 33:20; Ioel 2:1; Amos 1:2; Mica 3:10, 12). Zaharia numeşte Ierusalimul drept Sion de multe ori (Zah. 1:14, 17; 8:3; 9:9). Dumnezeu a făgăduit că Ierusalim va sigur atât pentru cei mai în vârstă, cât şi pentru copii în viitoare epocă de aur (8:4). Ceea ce părea o uimire pentru oamenii din epoca actuală (v. 6) va fi eclipsat de planul şi mai mare al lui Dumnezeu de a-l aduce pe Israel înapot în ţara lor: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, Eu izbăvesc pe poporul Meu din ţara de la răsărit şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce înapoi, şi vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr şi dreptate»” (7-8). Având în vedere planul final al lui Dumnezeu de a-l binecuvânta pe Israel, ei au fost încurajaţi să reclădească templul, având promisiunea că Dumnezeu îi va binecuvânta, iar ei Îl vor sluji (vv. 9-11). Dumnezeu le va binecuvânta recoltele, făcând să rodească pă-

243

mântul din belşug (vv. 12-13), Cum îi judecase Dumnezeu mai înainte, acum avea să-şi toarne asupra lor binecuvântările Sale (v. 15). Însă pentru a primi binecuvântările, ei trebuie să rostească adevărul şi să trăiască cinstit înaintea lui Dumnezeu şi a omului (15-16). Cel de-al patrulea mesaj Zaharia 8:18-23. Cel de-al patrulea mesaj le-a dat răspunsul final la întrebarea despre posturi: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Postul din luna a patra, postul din luna a cincea, postul din luna a şaptea şi postul din luna a zecea se vor preface pentru casa lui Iuda în zile de veselie şi de bucurie, în sărbători de voioşie. Dar iubiţi adevărul şi pacea!” (vv. 18-19). Cu alte cuvinte, ţinerea posturilor va avea un sens real şi va fi primită înaintea lui Dumnezeu. Îmbărbătându-i în continuare pe israeliţi, Dumnezeu le-a promis că Ierusalim va fi o mare metropoloă mondială: „Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului” (v. 22). În ziua aceea oamenii vor recunoaşte că evreul este binecuvântat de Dumnezeu şi vorbitorii altor limbi şi naţiuni vor dori se asocieze cu ei (v. 23; 14:16-19; lsa. 2:3). Asta se va împlini în împărăţia mileanială. Cele patru mesaje luate împreună au fost pe de o parte o mustrare la adresa ceremonialului lipsit de sens, iar pe de alta au fost o îmbărbătare pentru ei la reclădirea templului, cât şi nădejdea lor în restaurarea finală şi binecuvântarea spirituală asupra poporului Israel în viitoarea lor împărăţie. Judecata ce va veni peste naţiunile din jurul Israelului Zaharia 9:1-8. În contrast cu binecuvântarea lui Dumnezeu de care vor avea parte în final israeliţii avem prezicerea judecăţii asupra naţiunilor şi oraşelor din jurul Israelului (vv. 1-8). Între judecăţile viitoare se înscriu cele asupra Damascului, asupra ţării Hadrac (v. 1), peste Hamat [în engleză: Hanath], şi peste Tir şi Sidon (v. 2). Deşi Tir era o fortăreaţă cu mari bogăţii, Domnul îi va lua averile ei şi o va nimici (vv. 3-4). La fel Se va purta cu oraşele principale ale filistenilor, cum ar fi Ascalonul, Gaza şi Ecronul. Dumnezeu declară: „Gaza îşi va pierde regele şi Ascalonul va fi părăsit” (v. 5). Străinii vor ocupa Aşdodul, şi îi voi cuceri pe filisteni (vv. 6-7). Multe din aceste profeţii s-au împlinit literal, când Ţara Sfântă a fost invadată de Alexandru cel Mare, în urma bătăliei de la Issus din anul 333 î.Cr. Deşi Alexandru a fost instrumentul, rezultatul avea să fie distrugerea oraşelor ce asupriseră Israelul. Mai cu seamă, Tir a fost înfrânt, fiind înfrânt în urma unui asediu de cinci luni şi nimicit. În timpul aceleiaşi perioade, armatele lui Alexandru au ocolit oraşul Ierusalim fără să se atingă de el, o împlinire a ocrotirii lui Dumnezeu asupra cetăţii. Aceste judecăţi şi protejarea Ierusalimului în acest context, în veacul al patrulea î.Cr. prefigurează protejarea ultimă a Israelului şi a Ierusalimului în mia de ani. Izbăvirea pe care o aduce Mesia Zaharia 9:9-17. În contrast cu nimicirea vrăjmaşilor Israelului, Ierusalimul va fi binecuvântat când va veni Mesia al ei. Îndeosebi avem o profeţie cu privire la intrarea triumfală a lui Cristos: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (v. 9). Anunţul se referă la prima venire a lui Cristos (Isa.

244

9:5-7; Mica 5:2-4; Luca 1:32-33). Caracterul Său neprihănit este revelat atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament (Ps. 45:6-7; Isa. 11:1-5; 32:17; Ier. 23:5-6; 33:15-16). El va veni ca Izbăvitor, având mântuire, atât în ce priveşte asigurarea mântuirii personale pentru cei care-şi pun încrederea în El, cât şi la urmă prin izbăvirea Israelului de duşmanii săi. Profeţia Îl descriere în mod special pe Cristos la prima sa venire „blând şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zah. 9:9). Aceasta s-a împlinit literalmente, cum consemnează Matei 21. Profeţiile care urmează sar peste epoca actuală, îmbinând prima şi a doua venire a lui Cristos de parcă ar fi un singur eveniment (Isa. 9:67; 61:1-2; Luca 4:18-21). Vedenia profetică se extinde la împărăţia viitoare de pe pământ: „Voi nimici carele de război din Efraim şi caii din Ierusalim şi arcurile de război vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea şi va stăpâni de la o mare la cealaltă şi de la râu până la marginile pământului” (Zah. 9:10. Aceasta nu s-a împlinit la prima Sa venire, ci se va împlini la a doua Sa venire. Împărăţia milenară va fi caracterizată printr-un timp de pace (Isa. 2:4; Mica 4:3). Naţiunea Israel va ocupa teritoriul promis iniţial lui Avram, de la râul Egiptului până la râul Eufrat. Restul lumii va intra sub domnia lui Cristos, ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. Referindu-se la „sângele legământului Meu cu tine” (v. 11), profeţia arată certitudinea absolută a împlinirii legământului ţării pecetluit cu sânge (Gen. 15:7-17). Prizonierii sau exilaţii din Babilon se vor întoarce la cetăţuie, adică la Ierusalim, unde Dumnezeu îi va binecuvânta (Zah. 9:12-13). Unii interpreţi consideră versetul 13 o referire la perioada macabeilor (169-135 î.Cr.), când Copiii lui Israel au fost asupriţi de Antiochus IV Epiphanes (cf. Dan. 11:32). În cele din urmă, ei au câştigat biruinţa, curăţind templul şi reluând închinarea. Într-un limbaj pitoresc, Dumnezeu a fost descris ca liderul lor final, ce-i face să-i cucerească pe duşmanii lor (Zah. 9:14-17). Promisiunea izbăvirii lui Iuda şi Efraim Zaharia 10:1-8. Pe lângă orice binecuvântări ce-i vor parveni Israelului înaintea instaurării împărăţiei pe pământ, cu toate că Dumnezeu îi va împrăştia în ţările îndepărtate (v. 9), ei vor supravieţui şi vor reveni din Egipt, Asiria şi din alte părţi ale lumii (v. 10). Când vor trece prin „strâmtorile mării” (v. 11), ei vor fi întăriţi, spre deosebire de judecata lui Dumnezeu asupra Asiriei şi Egiptului (vv. 11-12). Aceasta e una din numeroasele profeţii care trebuie încă să se împlinească, prezentând Israelul împrăştiat peste tot în lume, dar readunat la a doua venire a lui Cristos, pentru a intra în stăpânirea Ţării lor Promise. Respingerea lui Mesia al Israelului şi consecinţele sale Zaharia 11:1-17. Deşi Scripturile anterioare anticipaseră restaurarea finală a Israelului, îndelungatul proces până să se împlinească aceasta a fost legat de respingerea lui Mesia. Prin urmare, cedrii Libanului, stejarii Basanului şi păşunile mănoase ale ţării vor fi cu toate nimicite (vv. 1-3). Lui Zaharia i s-a spus să-şi asume rolul de păstor pentru turma lui Israel (vv. 4-6). Conducătorii religioşi ai Israelului, reprezentaţi prin Zaharia, nu erau adecăraţii păstori şi nu le păsa de oi, ci le asupreau (vv. 4-6). Zaharia, jucându-şi rolul de păstor, a luat două toiege, numite Îndurare şi Legământ. Nu este clar ce se înţelege prin textul: „Am nimicit cu desăvârşire pe cei trei păstori într-o

245

lună” (v. 8). Liderii Israelului ocupau funcţiile de profet, preot şi rege. Prin urmare, textul biblic s-ar putea referi la aceasta. Dar turma nu avea să-l primească pe Zaharia ca păstor al ei. Prin urmare, el a rupt toiagul numit Îndurare, arătând prin aceasta că turma nu se mai bucura de favorul lui Dumnezeu. Ca păstor, el a cerut să fie plătit (v. 12). Scriptura consemnează: „Şi Mi-au cântărit, ca plată, trei zeci de arginţi” (v. 12). Acesta era preţul unui sclav, dar Zaharia, acţionând ca păstor, a aruncat cei treizeci de arginţi în casa Domnului pentru olar (v. 13). Prin acest mijloc a rupt al doilea toiag, numit Legământ, reprezentând frăţia dintre Iuda şi Israel, deja fracturată prin cele două împărăţii, Iuda şi Israel. Aceasta a fost o anticipare profetică a faptului că Iuda, [unul din cei doisprezece] avea să fie plătit cu treizeci de arginţi pentru a-L trăda pe Cristos (Mat. 26:14-16; 27:3-10). În continuare, lui Zaharia i s-a spus să-şi ia rolul de „păstor nebun” (11:15), reprezentând din punct de vedere profetic pe Anticrist, care va conduce Israelul în vremea de la urmă şi va fi liderul fals al Israelului. Vai va fi de acest păstor de nimic (v 17). În timp ce nu toate amănuntele acestui capitol ne sunt clare din punct de vedere pofetic, el indică în general motivul pentru care restaurarea Israelului nu a avut loc mai devreme, arătând respingerea lui Mesia la prima Sa venire. În ciuda respingerii lui Mesia la prima Sa venire, a fost planul statornicit al lui Dumnezeu să-L întroneze pe Cristos ca Rege al Israelului. Enunţarea acestui scop al lui Dumnezeu a fost redată în contextul conflicului militar ce va preceda venirea Sa. Izbăvirea viitoare a Israelului de duşmanii ei Zaharia 12:1-9. Dumnezeu enunţă planul Său: „Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele de primprejur, şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui. În ziua aceea, zice Domnul, voi lovi cu ameţeală pe toţi caii, şi cu turbare pe cei ce vor călări pe ei; dar voi avea ochii deschişi asupra casei lui Iuda, şi voi orbi toţi caii popoarelor” (vv. 2-4). Tabloul profetic descrie în continuare Ierusalimul stând împotriva duşmanilor ei, cu Dumnezeu binecuvântându-i pe locuitori apărându-se împotriva naţiunilor. Dumnezeu declară: „În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului” (v. 9. Pocăinţa lui Israel în acea zi Zaharia 12:10-14. Pe lângă izbăvirea fizică a poporului Israel, va fi şi o refacere spirituală şi o pocăinţă din partea celor izbăviţi. Dumnezeu a declarat; „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (v. 10). În continuare textul vorbeşte despre plânsul care va umple ţara (11-14) Această profeţie va fi împlinită în pregătirea cele de-a Doua Veniri. Curăţirea rămăşiţei lui Israel Zaharia 13:17. În ton cu pregătirea spirituală indicată prin pocăinţa lui Israel, cu pocăinţă, Dumnezeu promite: „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ie-

246

rusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie” (v. 1). Asta se va împlini la a doua venire. Judecăţile purificatoare ale Israelului Zaharia 13:8-9. Vremea completei refaceri a lui Israel va fi precedată de o perioadă de judecăţi purificatoare. Domnul a afirmat: „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie. În ziua aceea – zice Domnul oştirilor – voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate de asemenea din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat. Şi dacă va mai prooroci cineva, atunci, tatăl său şi mama sa, înşişi părinţii lui, îi vor zice: Tu nu vei trăi, căci ai spus minciuni în Numele Domnului; şi tatăl său şi mama sa, cei care l-au născut, îl vor străpunge, când va prooroci” (vv. 2-3). „În ziua aceea” se referă la Ziua Domnului, care la începutul Răpirii a inclus Marea Strâmtorare dinaintea venirii a doua a lui Cristos. „În ziua aceea” se întâlneşte de multe ori în capitolele de încheiere ale lui Zaharia (12:3-4, 6, 8-9, 11; 13:1, 4; 14:4, 6, 8-9, 13, 20-21). Deşi curăţirea a fost asigurată prin moartea lui Cristos pe cruce, Israel nu a experimentat aceasta până când s-a întors la Domnul, cum se arată în acest pasaj. Alungarea idolilor (v. 2) este o referinţă la faptul că dictatorul mondial va aşeza un idol, reprezentându-l pe el, în templu şi oamenii se vor închina lui ca lui Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4; Apo. 13:14-15). În ziua aceea, vor fi mulţi proroci mincinoşi, iar Dumnezeu îi va judeca şi pe ei (v. 3). Aceşti profeţi falşi vor încerca să tăgăduiască faptul că sunt profeţi (vv. 4-5). Ca profeţi falşi, ei aveau uneori răni autocauzate, care erau în legătură cu închinarea la idoli, dar ei vor spune că acestea au fost primite în casa unui prieten (v, 6). Profeţia adevăratului profet Profeţia poetică ce urmează Păstorului adevărat ce a fost lovit, împlinită cu ocazia răstignirii lui Cristos va avea drept rezultat împrăştierea oilor (v. 7). Rafinarea purificatoare a Israelului S-a profeţit că două treimi din Israelul ţării vor pieri: „În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc şi o voi curăţi cum se curăţă argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu şi îi voi asculta; Eu voi zice: Acesta este poporul Meu! Şi ei vor zice: Domnul este Dumnezeul nostru” (vv. 8-9). Această profeţie va fi împlinită în Marea Strâmtorare, când doi din trei evreii din ţară vor încerca să fugă din calea persecutorului lor, adică viitorul lider mondial, şi vor pieri, doar o treime scăpând şi aşteptându-l pe Cristos când va veni. Cei 144.000 din Apocalipsa 7 şi Apocalips 14 vor fi parte din acea rămăşiţă. Venirea triumfătoare a lui Mesia al Israelului şi a doua venire a Domnului Zaharia 14:1-3. Interpretarea acestui text dificil a fost lămurită prin revelaţia ulterioară cu privire la evenimentele de la sfârşitul timpului, conducând la a doua venire a lui Cristos. Drama finală a Marii Strâmtorări, sfârşindu-se cu a doua venire a lui Cristos este descrisă în aceste versete: „Iată, vine ziua Domnului, când toate prăzile tale vor fi împărţite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în

247

robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate. Ci Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei” (Zah. 14:1-2). Aceasta va fi scena pe care Apocalipsa 16:14 o numeşte „bătălia din ziua mare a Dumnezeului cel Atotputernic”, cunoscută de obşte şi sub denumirea de Bătălia de la Armaghedon (Apo. 16:16). Schimbări fizice ce vor avea loc în Ţara Sfântă Zaharia 14:4-8. Venirea a doua a lui Cristos va fi însoţită de evenimente cataclismice, ca, de pildă, despicarea Muntelui Măslinilor în două jumătăţi, cea de nord şi cea de sud, cu o mare vale între ele: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miază noapte, iar jumătate spre miazăzi” (v. 4). Cei ce vor voi să scape din Ierusalim vor fugi pe această nouă vale, ce, se pare că se va întinde de la Ierusalim până la oraşul Ierihon. Asta arată limpede că a Doua Venire este un eveniment din viitor, întrucât Muntele Măslinilor este încă intact. Ziua aceea va fi unică şi prin aceea că, după toate aparenţele, va fi o zi prelungită: „În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina” (v. 6-7). Vor avea loc alte schimbări topologice, în urma cărora se pare că Ierusalimul va fi elevat, aşa încât vor curge ape de la Ierusalim, cu jumătate curgând spre est, respectiv spre Marea Galileii, şi jumătate spre marea de vest, adică spre Mediterană (v. 8). Vor avea loc fenomene neobişnuite în legătură cu a doua venire a lui Cristos (Isa. 11:10; 34:4; Ioel 2:10, 30-31; 3:15; Mat. 24:29). O mulţime mare de evenimente se vor întâmpla într-o perioadă relativ scurtă de timp. Întemeierea Împărăţiei Milenare Zaharia 14:9-21. Împărăţia milenară se va distinge prin faptul că Domnul, Isus Cristos, Mesia al Israelului şi Regele regilor, va domni peste întreg pământul (v. 9). Aşa cum am arătat, între schimbările topografice va fi şi înălţarea Ierusalimului, cum arată versetul 10. Din acea zi, Ierusalimul va fi sigur, nemaifiind distrus niciodată. Un indiciu al domniei lui Cristos ca Rege al regilor şi Domn al domnilor va fi faptul că El va judeca naţiunile care au luptat împotriva Ierusalimului (vv. 12-13). O ciumă va cuprinde şi pe oameni, şi pe animale, însă va avea ca rezultat o mare cantitate de aur, argint şi veşminte ce se vor aduna spre beneficiul Israelului (v. 14). Supravieţuitorii judecăţilor de epurare ce vor avea loc la începutul împărăţiei milenare vor fi obligaţi să se închine lui Cristos anual (v. 16). Dacă nu se vor închina Lui cum li se va cere, Dumnezeu le va opri ploaia (vv. 17-19). Va fi un timp în care sfinţenia lui Dumnezeu va fi în mod deosebit revelată, elementele false cum sunt canaaniţii vor fi eliminaţi (vv. 20-21). Revelaţia parţială a naturii împărăţiei de o mie de ani, aşa cum e prezentată aici, a fost dezvoltată în multe alte texte din Scriptură, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament.

248

PROFEŢIILE DIN MALEAHI

Cartea Maleahi e un cât se poate de potrivit punct culminant cu care se încheie Vechiul Testament, prezentând cu atenţie ultima rostire profetică până la Ioan Botezătorul, ce apare în Noul Testament. Din referirile la închinarea din templu, deducem că templul fusese deja reconstruit şi terminat în anul 515 î.Cr. E posibil ca Maleahi să fi fost un contemporan mai tânăr al lui Neemia, a cărui slujbă a fost către aceeaşi generaţie ca cea căreia i s-a adresat şi Ezra şi Neemia, sau următoarea generaţie. Maleahi a întâmpinat aceleiaşi păcate ale Israelului caracterizaseră Israelul în 458 î.Cr. şi Neemia în 444 î.Cr. În această situaţie deplorabilă era cuprinsă şi corupţia preoţilor, descrisă de Maleahi în criticarea lor (1:6–2:9). Astfel, căsătoriile mixte cu Neamurile, implicând divorţul de soţiile anterioare, au fost criticate de Maleahi la 2:10, aceeaşi condiţie existând în Ezra 9:1-2; Neemia 13:1-3, 23-28. În mod similar, lipsea sprijinul pentru preoţi şi leviţi (Mal. 3:10; cf. Neemia 13:10), iar săracii erau oprimaţi (Mal. 3:5; cf. Neemia 5:4-5). Este limpede că acestea erau păcate persistente, corecţia lui Neemia nedurând prea mult, după câte se pare. Numele Maleahi poate să însemne „solul Meu”, în această calitate el fiind ultimul profet din Vechiul Testament. Cartea nu este un citat direct al lui Dumnezeu, ci mai degrabă sub formă de întrebări şi răspunsuri, Maleahi punându-le întrebări preoţilor şi altor oameni şi născându-se dispute cu privire la răspuns. În cadrul acestui proces, Maleahi oferă dovezi că acuzaţiile şi corectările sale sunt îndreptăţite. Între misiunea lui Maleahi şi venirea lui Ioan Botezătorul, anticipată în Maleahi 1:1, aveau să intervină mai multe secole. Cum arată primul verset al cărţii, conţinutul cărţii este un mesaj din partea lui Dumnezeu dat prin intermediul lui Maleahi. Revelaţia constă din şase oracole ce se ocupă de probleme succesive din Israel, cărora Maleahi le adresează adevărul lui Dumnezeu. Primul oracol: ei au datoria să-L iubească pe Dumnezeu Maleahi 1:1-5. Aceste versete arată eşecul Israelului de a răspunde la dragostea lui Dumnezeu. Discuţia începe cu afirmaţia: „V-am iubit, zice Domnul. Dar voi ziceţi: «Cu ce ne-ai iubit?»” (v. 2). Domnul răspunde cu cuvintele: „Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi l-am iubit pe Iacov, dar l-am urât pe Esau” (v. 2). Ca dovadă, Dumnezeu arată că moştenirea Edomului fusese lăsată de paragină (v. 3). N-are decât să se laude Edom ca v-a reclădi, Dumnezeu declară că de vor face aşa, El le va surpa ce aveau să reclădească (v. 4). Afirmaţia că Dumnezeu l-a iubit pe Iacov, dar l-a urât pe Esau este relativă, în sensul că Dumnezeu, alegând între cei doi, l-a ales pe Iacov. Esau a fost tatăl lui Edom şi al edomiţilor (Gen. 36:1). Deşi el era întâiul născut, Iacov a fost ales chiar înainte de a se naşte să fie moştenitorul făgăduinţei mesianice. În istoria ulterioară, Dumnezeu îl binecuvântase pe Iacov şi pe urmaşii acestuia, nebinecuvântându-l pe Edom, deşi el şi descendenţii lui li se cuveneau unele promisiuni, pe care Dumnezeu le dăruise lui Iacov. Edom se diminuase treptat, până când ultima recunoaştere ca popor separat s-a pierdut în istorie. Prin contrast, lui Israel i s-a promis

249

că va fi o naţiune în veci de veci (Ier. 31:35-37). Ca poporul ales, s-ar fi cuvenit ca Israel să recunoască dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi planurile Sale, care se vor împlini în eternitate, cât şi în timp. Al doilea oracol: ei au datoria să-L cinstească pe Dumnezeu Maleahi 1:6–2:9. În pofida a tot ce a făcut Dumnezeu pentru ei, Israel nu-L onorase pe Dumnezeu, preoţii situându-se în fruntea celor care-L necinsteau pe Dumnezeu. Maleahi scoate în evidenţă că fiul are datoria să-şi cinstească tatăl, precum servitorul pe stăpânul său (v. 6), iar dacă Dumnezeu este Tatăl lor, unde este atunci respectul pe care I-l datorează ei? (v. 6). Atunci ei întreabă în ce fel nu onoraseră ei numele Său? Maleahi le răspunde că aduseseră „pe altarul Meu bucate necurate” (v. 7). Maleahi arată că duseseră ca animale de jertfă exemplare oarbe ori şchioape ori cu defecte şi-i provoacă să observe că n-ar fi îndrăznit să procedeze aşa în cazul unor guvernatori politici. Cu cât mai mult s-ar fi cuvenit să evite asta în cazul lui Dumnezeu! (vv. 8-9) Maleahi spune că mai bine ar face să închidă porţile templului şi să nu aducă deloc jertfe pe altar, decât să nu procedeze după Legea lui Dumnezeu, care reclamă ofrande perfecte (vv. 10-13). Maleahi îi provoacă, spunându-le să-şi îndrepte căile, altminteri Dumnezeu îi va blestema şi le va arunca balegă în faţă, arătându-Şi dispreţul pentru ei (2:1-3). În loc să fie preoţi care nu-L onorează pe Domnul, ai ar trebui să fie un izvor de învăţătură a lui Dumnezeu (v. 7). Dar ei făceau poporul lui Israel să se poticnească (v. 8). Urmarea a fost că ei înşişi au fost dispreţuiţi de popor (v. 9). Ei ar fi trebuit să ştie că nu făceau bine aducând animale imperfecte de jertfă, deoarece Legea era clară în privinţa aceasta (Lev. 22:18-25; Deut. 15:21). În loc să-L onoreze pe Dumnezeu, ei întinau masa, probabil o referinţă la ofranda sacrificială. Ei făcuseră din masa Domnului locul unor ofrande dispreţuite de popor. Aceste profeţii se împlinesc în istorie şi-n profeţie. Al treilea oracol: ei au trebuiau să fie recunoscători ca popor al legământului lui Dumnezeu Maleahi 2:10-16. Nu numai că ei păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu, dar păcătuiseră şi unul împotriva celuilalt, profanând legământul pe care Dumnezeu îl încheiase cu străbunii lor (v. 10). Nu numai că păcătuiseră unul împotriva celuilalt, dar păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu în grup, pângărind sanctuarul Său şi închinându-se la idoli, la care Maleahi se referea ca „ca unindu-se în căsătorie cu fiica unui dumnezeu străin” (v. 11). Când Dumnezeu a refuzat să accepte ofranda lor, iar ei au plâns din pricina asta, a fost din pricina păcatelor lor (v. 13). Ei se făcuseră vinovaţi de a-şi fi călcat credinţa cu soţiile lor, pentru a se uni adesea cu femei străine (v. 14). Ei trebuiau să înceteze de a mai călca legământul încheiat cu soţiile lor şi de a mai face ce e rău în faţa Domnului (v. 17). Al patrulea oracol: ei trebuie să-şi pună nădejdea în Dumnezeu Maleahi 2:17–3:8. Voi v-aţi plâns: „Oricine face rău este bun înaintea Domnului şi de el are plăcere” sau „Unde este Dumnezeul dreptăţii?” (2:17) Problema: de ce prosperă, pentru ceva vreme, cel rău a fost o temă frecventă în Scriptură (Iov 21:7-26; 24:1-17; Ps. 73:1·14; Ecl. 8:14; Ier. 12:1-4; Hab. 1:12·17). Dar Scriptura arată clar că deşi cei răi prosperă poate o vreme, în cele din urmă, judecata lui Dumnezeu va veni peste ei (Iov 24:22·24; 27:13-23; Ps. 73:16-20; Ecles. 8:12-13;

250

Ier. 12:7-17; Hab. 2:3; 3:2-19). Scripturile se referă frecvent la faptul că Dumnezeu va aduce împărăţia sa neprihănită ca punct culminant al istoriei umane, această perioadă urmând după cea de-a doua venire a lui Cristos. Deşi ei încă s-ar putea să se întrebe dacă Dumnezeu este drept, totuşi Dumnezeu Îşi va trimite solul care va pregăti calea Domnului: „Iată, voi trimite pe solul Meu, care va pregăti calea înaintea Mea. Atunci deodată Domnul pe care-L căutaţi va intra în templul Său; Solul legământului, pe care-L doriţi, va veni”, zice Domnul Atotputernic” (Mal. 3:1). Este o referire la Ioan Botezătorul, după Noul Testament (Mat. 11:10; Marcu 1:2; Luca 7:27), dar expresia „Domnul pe care-L căutaţi” nu a fost citată în Noul Testament. E adevărat că atunci când a venit Cristos, El a venit deodată în templul Său la prima Sa venire. Numai că a doua venire a lui Cristos va fi una de judecată, nu de har. Cum se întâmplă de atâtea ori în Vechiul Testament, prima şi a doua veniri ale lui Cristos sunt considerate un singur eveniment. Se pare că niciun profet nu a înţeles că aceste două evenimente sunt despărţite între ele de un mare interval de timp. Evident, solul era Ioan Botezătorul, iar Cristos a fost Cel care a venit şi va veni atât la prima, cât şi la a doua Sa venire. A doua venire a lui Cristos va fi precedată de începutul Zilei Domnului, care va include şi judecăţile culminând cu a doua venire a lui Cristos (Isa. 2:12; Ioel 3:11-16; Amos 5:1821; Zah. 1:14-18). Ca răspuns la întrebarea: Cine poate îndura ziua venirii Sale? (Mal. 3:2), răspunsul este că nimeni nu poate supravieţui acelui timp, decât prin purificarea făcută de Dumnezeu. Se aminteşte aici despre „focul topitorului şi leşia înălbitorului” (v. 2). Dumnezeu Îşi va curăţi poporul, inclusiv pe leviţi, şi ei vor veni la Domnul pentru a fi curăţiţi, aducându-şi jertfele acceptabile în ziua aceea (vv. 3-4). În ziua judecăţii, cei care sunt adulteri şi sperjuri, precum şi alţii care au păcătuit vor putea fi uşor identificaţi (v. 5). Prin contrast, Dumnezeu Însuşi nu se va schimba, El având grijă ca Iacov să nu fie nimicit. Al cincilea oracol: porunca de a asculta pe Dumnezeu Maleahi 3:8-12. Dumnezeu i-a acuzat că încă din vremea strămoşilor lor ei se îndepărtaseră de poruncile Lui, nepăzindu-le (v. 7). Israel a avut o lungă istorie de neascultare faţă de Dumnezeu (Ex. 32:7-9; Deut. 9:6-8, 13, 23-24; 31:27-29). În consecinţă, Dumnezeu a insistat de ei stăruitor: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor” (Mal. 3:7), Dar ei întrebau: „Cum trebuie să ne întoarcem?” (v. 7). Faptul că se făceau că nu ştiu că sunt îndărătnici ilustra cât de departe se îndepărtaseră de Dumnezeu. Pe faţă Dumnezeu îi acuză că ei Îl înşală pe El (v. 8). Când ei au întrebat cum L-au înşelat ei pe Dumnezeu, El le-a răspuns: „Cu zeciuielile şi cu darurile de mâncare. Sunteţi sub un blestem – întreaga naţiune – deoarece Mă jefuiţi. Aduceţi întreaga zeciuială în vistierie, pentru ca să fie hrană în casa Mea. Puneţi-Mă la încercare în asta, spune Domnul Atotputernic, şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi atâta binecuvântare încât nu veţi avea loc pentru ea” (vv. 8-10). Dacă ar fi fost credincioşi în ascultarea de Dumnezeu, El le-ar fi binecuvântat recoltele lor, făcându-le naţiunea binecuvântată: „Atunci toate naţiunile vă vor numi binecuvântaţi, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul Atotputernic” (v. 12). Promisiunile de binecuvân-

251

tare şi blestem se împlinesc în istorie şi în profeţie. Al şaselea oracol: porunca de a se teme de Dumnezeu Maleahi 3:13–4:3. Deşi Dumnezeu binecuvântase Israelul din belşug, l-a avertizat pe Israel: „Ai spus lucruri grave la adresa Mea” (3:13). Când au întrebat ei: „Ce-am spus noi împotriva Ta?”, Dumnezeu le-a răspuns, citându-i: „Degeaba slujim lui Dumnezeu; şi ce am câştigat dacă am păzit poruncile Lui şi am umblat trişti înaintea Domnului oştirilor? Acum fericim pe cei trufaşi; da, celor răi le merge bine; da, ei ispitesc pe Dumnezeu, şi scapă” (vv. 14-15). Ca-n totdeauna în vremuri de apostazie, majoritatea nu-L slujesc şi nu-L cinstesc pe El, dar întotdeauna au fost câţiva, în acest caz o rămăşiţă credincioasă care umbla cu Dumnezeu. Aceştia au scris „o carte de aducere aminte”, enumerând pe cei ce se temeau de Domnul şi-L cinsteau (v. 16). „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (vv. 17-18). Distincţia dintre cei neprihăniţi şi cei răi va fi o trăsătură a Zilei Domnului, a cărei venire Maleahi o anunţa (4:1), Va fi o zi care „va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor” (v. 1). Mai departe Dumnezeu spune: „Şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (v. 1). Asta nu promite anihilarea celor răi, ci arată că cei care sunt atât de răi vor fi excluşi din împărăţie. În timp ce Ziua Domnului va fi un timp de judecată pentru cei răi, va fi şi un timp de recunoaştere a celor neprihăniţi. „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi, şi veţi sări ca viţeii din grajd” (v. 2). Cei răi sunt reprezentaţi ca fiind călcaţi în picioare, ca cenuşa sub talpa picioarelor cuiva (v. 3). Asta răspunde complet afirmaţiei false a celor răi, dar are o diferenţă dacă slujesc lui Dumnezeu sau nu. În judecata de pe urmă, cei neprihăniţi vor înflori, iar cei răi vor suferi. Asta se împlineşte în istorie şi se va împlini la a doua venire. Cuvântul final Maleahi 4:4-6. Ca încheiere a întregii cărţi şi ca pregătire spirituală pentru zilele ce vor veni, Dumnezeu a declarat: „Aduceţi-vă aminte de legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb, rânduieli şi porunci, pentru tot Israelul” (v. 4). Legea pe care Dumnezeu a transmis-o prin Moise a fost cuvântul Lui către poporul lui Israel, inclusiv poruncile să săvârşească neprihănirea şi să se lase de păcat. Ei au primit promisiunea că vor fi binecuvântaţi dacă vor păzi Legea, dar vor fi blestemaţi dac-o vor respinge. Istoria a demonstrat cu prisosinţă adevărul acestei preziceri. Cuvântul final al lui Maleahi prezice venirea lui Ilie: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem” (vv. 5-6). Părerile interpreţilor diferă cu privire la această profeţie, dacă profeţia cu privire la Ilie a fost împlinită de Ioan Botezătorul sau nu. Conform textului de la Matei 11:7-10, solul din Maleahi 3:1 e precis menţionat a fi Ioan Botezătorul, şi ca atare cel care a pregătit calea

251

Domnului la prima Sa venire. Se prezisese înainte de naşterea sa că Ioan avea să opereze în spiritul şi în puterea lui Ilie (Luca 1:17). Deşi este limpede că Ioan Botezătorul a pregătit calea Domnului (Isa. 40:3; Mal. 3:1), Ioan Botezătorul însă a declarat că nu e Ilie (Ioan 1:21-23). Ba chiar Cristos l-a numit pe Ioan: „Ilie care trebuia să vină”, specificând „Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” (Mat. 11:14). Chestiunea e tratată mai departe în Matei 17:11-12, unde Cristos afirmă „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile” (Mat. 17:11). Cu alte cuvinte, fiindcă Israel nu l-a primit pe Ioan Botezătorul ca Ilie, un al Ilie trebuie încă să vină. Dar în Matei 17:12 Isus spune: „Ilie a şi venit, şi ei nu l-au recunoscut”. Este limpede că Ilie a fost un tip al lui Ioan şi, într-o anumită măsură, Ioan Botezătorul a împlinit rolul lui Ilie. Dar, profetic, este greu de stabilit dacă cel din viitor va veni în spiritul şi puterea lui Ilie sau va fi chiar Ilie. Deşi unii l-au identificat pe unul din cei doi martori de la Apocalipsa 11:1-13 drept Ilie, nu găsim nicio dovadă scripturală că aşa ar sta lucrurile. Cartea Maleahi se încheie cu avertismentul că dacă inimile lor nu se întorc la Domnul, Dumnezeu va lovi ţara cu un blestem (Mal. 4:6). Şi astfel, Vechiul Testament, care a început cu afirmaţia „La început Dumnezeu” se sfârşeşte cu posibilitatea unui blestem asupra ţării, urmat de câteva sute de ani de tăcere, când n-a fost niciun profet până la apariţia lui Ioan Botezătorul. O mare parte din Vechiul Testament s-a împlinit între timp, deşi mult îşi aşteaptă împlinirea viitoare în zilele de pe urmă.

251

9 PROFEŢIILE DIN EVANGHELII

253

PROFEŢIILE GENERALE DIN EVANGHELII

Profeţiile din Evanghelii au un caracter special, deoarece cele mai multe dintre ele au fost făcute de Isus Cristos. De asemenea, faptul că Isus este prezent în Evanghelii le conferă acestor profeţii o semnificaţie deosebită, deoarece Isus Cristos împlineşte profeţii în persoana Sa, în lucrările şi-n învăţăturile Sale. Profeţiile din Evanghelii formează o punte importantă de legătură între Vechiul Testament şi Noul Testament, ele prezentând o revelaţie profetică, în contrast cu cei 400 de ani precedenţi, în timpul cărora n-a existat niciun profet. Evenimentele din Evanghelii aşază o nouă platformă pentru revelaţia completă a Noului Testament. Cele mai multe profeţii din cele patru Evanghelii sunt generale în natura lor, acoperind o mare varietate de subiecte profetice. Există însă şi anumite pasaje, care asigură un accent profetic deosebit. Predica de pe Munte (Mat. 5–7) are un accent profetic aparte. Tot aşa, Matei 13, ocupându-se de epoca actuală, şi Discursul de pe Muntele Măslinilor (Mat. 24–25) ne prezintă o etalare specială a profeţiilor cu privire la sfârşitul veacului. De asemenea subliniate în Evanghelii sunt profeţiile cu privire la moartea şi învierea lui Cristos. Aceste domenii de revelaţie specială vor fi luate în considerare după examinarea profeţiilor cu caracter general din Evanghelii. Profeţia despre naşterea lui Ioan Botezătorul Luca 1:5-25. O afirmaţie prefaţatoare cu privire la naşterea lui Ioan Botezătorul asigură o importantă introducere profetică la conţinutul Evangheliei. Preotul Zaharia fusese ales prin tragere la sorţi să ardă tămâie, reprezentându-şi divizia sa în cadrul preoţiei. El se bucura de o bună reputaţie, ca unul care respecta Legea. Zaharia şi soţia sa erau preocupaţi întrucât erau înaintaţi în vârstă, dar nu aveau copii (v. 7). În îndeplinirea îndatoririlor sale de la templu, Zaharia a fost confruntat cu un înger, ce stătea la altarul pentru tămâiere (v. 11). Îngerul îi spune lui Zaharia: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El” (vv. 13-17; cf. Mat. 3:11; Marcu 1:1-18; Ioan 1:6-8, 15-37). Întrucât Zaharia şi soţia sa erau amândoi bătrâni şi fără copii, a cerut o confirmare a acestei profeţii. „Drept răspuns, îngerul i-a zis: «Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată că vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor»” (Luca 1:19-20; cf. vv. 63-64). Părăsind templul, Zaharia nu a putut vorbi cu oamenii care-l aşteptau (vv. 21-22). După ce s-a întors acasă, soţia lui a devenit gravidă, împlinind profeţia ce fusese rostită. La timpul potrivit, profeţia s-a împlinit literalmente în toate detaliile ce-i fuseseră date lui Zaharia, formând un important fundal al naşterii lui Cristos Însuşi.

254

Profeţia naşterii lui Isus Luca 1:26-38. Aşa cum îi apăruse Îngerul Gabriel lui Zaharia, după şase luni i s-a arătat Mariei, definită ca „o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria” (v. 27). Îngerul i-a adresat salutul: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine” (v. 28). Întrucât Maria a fost tulburată de acest salut, Scriptura consemnează anunţul îngerului faţă de Maria: „Dar Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit»” (vv. 30-33). Era prea cuprinzătoare această profeţie pentru ca Maria s-o priceapă imediat. Probabil că ea nu înţelegea de ce trebuia să se numească pruncul Isus, care înseamnă Salvator. El mai urma să fie şi „Fiul celui Preaînalt” (v. 32), însemnând că El este Fiul lui Dumnezeu. Deşi Maria era familiarizată cu nădejdea Israelului într-un Mesia şi un Răscumpărător, este neîndoios adevărat că ea nu înţelegea în amănunt faptul că Fiul ei va avea tronul tatălui Său David, că El va domni peste această împărăţie în veac; împărăţia Lui nu se va sfârşi niciodată (Ps. 89:36; Ier. 23:5-8). Doar cu timpul va ajunge ea să contemple întreaga semnificaţie a profeţiei. Dar ea era preocupată de faptul că va avea un Fiu, când, de fapt, ea nu era încă măritată. De aceea, Maria îl întreabă pe înger: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34) Şi îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună. Căci nimic nu este imposibil la Dumnezeu” (vv. 35-37; cf. Isaia 7:14; Mat. 1:21-22, 25; Luca 2:1-8). Răspunsul simplu al Mariei a fost: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (v. 38). Cele mai multe din profeţiile enumerate de Gabriel s-au împlinit în timpul vieţi [pământeşti] a lui Cristos. Profeţia privitoare la faptul că va domni de pe tronul lui David este legată escatologic de a doua venire a lui Cristos, când va fi reînviată împărăţia davidică şi va dăinui într-o anumită formă în veci de veci. De o importanţă deosebită pentru tema escatologică este prezicerea că Cristos va domni pe tronul lui David. Întrucât mulţi au încercat să limiteze profeţia împărăţiei davidice la Vechiul Testament, susţinând că Noul Testament ar interpreta profeţia respectivă în sens neliteral, ea fiind împlinită în vremea de acum, acesta este un important pasaj de interpretare în Noul Testament, reafirmând faptul că împărăţia lui David va renaşte literalmente. Anunţul acesta a stabilit nădejdea reînvierii împărăţiei davidice ca o profeţie a Noului Testament, dând un fundament credinţei în întoarcerea premilenistă a lui Cristos, urmată de împărăţia milenistă şi de regatul lui David. Se pare că împărăţia davidică va fi un aspect al

255

împărăţiei milenare a lui Cristos, privind Israelul şi starea lui readunată în Ţara Făgăduinţei. Maria, ca, de altfel, poporul Israel, nutrea speranţa într-un viitor Mesia, care va reînvia împărăţia lui David. Îngerul a confirmat aceasta prin afirmaţia că Cristos va domni pe tronul lui David. Redeşteptarea politică literală a Israelului în legătură cu a două venire a lui Cristos nu este o interpretare eronată în care ar fi căzut poporul Israel, ci exact ce prezisese Vechiul Testament şi ceea ce Noul Testament confirmă aici. Profeţia Elisabetei despre Isus Luca 1:39-45. Se pare că în vremea când Maria şi-a dat seama că este gravidă, a plecat de la Nazaret ca s-o viziteze pe soţia lui Zaharia. Sosind ea acasă la Zaharia, se consemnează o altă confirmare a mesajului dăruit de înger Mariei: „Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!»” (vv. 41-42) Elisabeta continuă: „Cum de mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini!” (vv. 43-45) Cântarea de laudă a Mariei Luca 1:45-56. Maria a fost mult îmbărbătată de salutul Elisabetei, care a confirmat deopotrivă profeţiile despre Ioan şi profeţiile despre Isus. Drept răspuns, Maria rosteşte un poem profetic, numit adesea „Magnificat”. „Şi Maria a zis: «Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile, pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, cum făgăduise părinţilor noştri, faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac»” (vv. 46-55). Fără îndoială, declaraţia Mariei a fost inspirată de Duhul Sfânt dar, în acelaşi timp, a relevat şi o uimitoare maturitate spirituală pentru o tânără şi o credinţă inteligentă în Dumnezeu care înţelegea aspectele istorice şi profetice ale experienţei ei. În declaraţia ei, Maria a afirmat că se bucură în Dumnezeu pentru că a luat-o din starea ei smerită, iar acum toate generaţiile o vor numi binecuvântată. Ea a mai afirmat că îndurarea lui Dumnezeu se întinde peste toţi cei ce se tem de El şi că Dumnezeu înfăptuieşte fapte măreţe, doborând pe cei puternici şi înălţându-i pe alţii. Pe cei flămânzi i-a săturat, iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale. Cel mai important, El Şi-a adus aminte de făgăduinţele Sal către Avraam şi urmaşii săi. În declaraţia sa, Maria atrăgea atenţia asupra faptului că profeţiile privitoare la Avraam şi la împărăţia davidică se bucură de certitudinea împlinirii literale. Maria a rămas cu Elisabeta aproape până la naşterea lui Ioan, întorcându-se apoi la Nazaret.

256

Împlinirea profeţiei privitoare la naşterea lui Ioan Luca 1:57-66. Ca împlinire a profeţiei privitoare la Ioan, la timpul potrivit Elisabeta a născut, provocând o mare bucurie. Când unii au dorit să-l numească ca pe tatăl său Zaharia, Scriptura consemnează: „Dar mama lui a luat cuvântul, zicând: «Nu. Ci are să se cheme Ioan»” (v. 60). Cum niciunul din familia ei nu se numea Ioan, ei au fost uimiţi; dar când l-au întrebat pe Zaharia, el a cerut o tăblie, pe care a scris: „Numele lui este Ioan” (v. 63). Atunci pentru prima dată de când a primit anunţul, a putut din nou vorbi şi în lauda sa către Dumnezeu a arătat că naşterea lui Ioan e un important eveniment profetic. Cântarea profetică a lui Zaharia Luca 1:67-80. Cum arată Scripturile, Zaharia, fiind umplut de Duhul Sfânt, a transmis acest mesaj profetic: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, care au fost din vechime; mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre. Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (vv. 68-79) În profeţia sa, referindu-Se la Cristos, Zaharia a declarat că Dumnezeu îl ridicase pe cineva să aducă izbăvire prin intermediul casei lui David. El scoate în evidenţă că venirea lui Cristos a fost ca împlinire a jurământului solemn făcut lui Avraam (v. 73). Cu privire la Ioan, Zaharia a prezis: „Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt” (v. 76), slujind ca premergător pregătind calea pentru Cristos (vv. 76-79). Profeţiile rostite prin Zaharia, Elisabeta şi Maria erau în mod vădit o confirmare a speranţelor evreilor că Fiul lui David va veni literalmente şi literalmente Îşi va izbăvi poporul Său de duşmanii lor, aducând o mare binecuvântare şi mântuire Israelului. Naraţiunea despre Ioan se încheie cu o scurtă relatare, arătând că s-a făcut un tânăr puternic, trăind în pustie pe vremea introducerii lui Cristos (v. 80).

FUNDALUL LUI ISUS CA FIUL LUI DAVID

Genealogia lui Matei Matei 1:1-17. Evanghelia lui Matei este unică prin faptul că prezintă atât viaţa lui Cristos dintr-un anumit punct de vedere, cât şi o explicaţie a faptului de ce profeţiile Vechiului Testament cu privire la împărăţia pe pământ nu s-au împlinit la prima venire a lui Cristos. Spre deosebire de Evanghelia lui Luca, care are menirea să prezinte o relatare istorică a faptelor privitoare la Cristos (Luca 1:1-4), Evanghelia lui Matei are scopul concret de a le explica evreilor, care se aşteptau ca Mesia al lor să fie un Rege cuceritor şi glorios, de ce, în schimb, Cristos a trăit printre oameni, a murit pe cruce şi a înviat din nou. În acord

257

cu acest obiectiv, Evanghelia lui Matei asigură o punte de legătură între profeţiile Vechiului Testament şi speranţa venirii lui Mesia al Israelului şi împlinirea acesteia în naşterea şi viaţa lui Cristos. Prin urmare, în Evanghelia lui Matei, spiţa lui Isus este urmărită de la Avraam la David. Genealogia lui Matei se sfârşeşte cu Iosif, soţul Mariei. Matei precizează că Isus nu este fiul lui Iosif, ci Maria este mama lui (Mat. 1:16). Prin contrast, genealogia Mariei este dată la Luca 3:23-37, care asigură că Cristos este un Descendent autentic al lui David. Genealogia lui Matei sprijină conceptul că Isus este moştenitorul legitim al tronului lui David prin Iosif tatăl Său. Deşi Iosif n-a fost tatăl uman al lui Isus, totuşi dreptul la tronul regal a fost trecut asupra lui Isus prin Iosif. Aşadar, Isus a împlinit speranţa Vechiului Testament că un Fiu al lui David va domni pe tronul lui David în veci, cum îi vestise Gabriel Mariei (Luca 1:32-33). Un studiu atent al genealogiei lui Matei ne relevă că nu a fost intenţia să fie o genealogie completă, întrucât doar paisprezece generaţii au fost selectate, de la Avraam la David şi de la David până la exilul babilonean şi a treia grupă de paisprezece de la exil până în vremea naşterii lui Isus. Matei 1:13-15 consemnează oameni din genealogia lui Isus care nu sunt listaţi în Vechiul Testament. Tot aşa, unele nume din Vechiul Testament nu sunt incluse în genealogie, cum este cazul lui Uzia (Ozia), despre care se spune că a fost străstră-nepotul lui Iehoram (Mat. 1:9; cf. 2 Regi 8:25; 13:1–15:38; 2 Cron. 22–25). Faptul că Noul Testament include unele nume ce nu se găsesc în Noul Testament este unul din motivele pentru care nu se pot lua genealogiile ca bază pentru stabilirea antichităţii omenirii, cum precizează însăşi Scriptura că aceasta a fost intenţia divină. Pe de altă parte, nu este justificată părerea că omenirea ar fi cu multe mii de ani mai veche decât par să indice Scripturile. O altă trăsătură neobişnuită a genealogiilor este proeminenţa a patru femei, care, în mod normal, n-ar fi fost incluse într-o genealogie. Fiecare din ele are un fundal special. Tamar (Mat. 1:3) de fapt a pătruns în spiţă jucând rolul de prostituată (Gen. 38:1-30). O altă prostituată, Rahab, a fost ocrotită de Iosua când a fost cucerit Ierihonul, devenind parte integrantă din spiţa mesianică (Ios. 2:1-6; 6:25). Rahab a fost declarată soţia lui Salmon, tatăl lui Boaz, fapt revelat numai în Noul Testament (Mat. 1:5). Doar Rut, care este subiectul unei minunate portretizări în Cartea Rut, a avut un trecut nepătat, dar şi ea era din afara poporului Israel. Batşeba, mama lui Solomon, ce fusese înainte nevasta lui Urie, a avut o relaţie adulteră cu David, ce a dus la ucidea soţului ei (2 Sam. 11:1–12:25). Faptul că aceste femei au fost parte din genealogie a avut darul să pună capăt oricărei mândrii iudaice. Fără îndoială, şi Maria a avut de îndurat partea ei de bârfă cu referire la Fiul ei, care a fost zămislit înainte de a fi fost luată de Iosif ca mireasă a sa. Concepţia şi naşterea lui Isus Matei 1:18-24. Când s-a întors Maria din vizita pe care i-a făcuse Elisabetei, se pare că era gravidă de trei luni, fapt ce nu i-a scăpat lui Iosif. Nevoind să facă un exemplu public din Maria, recurgând la un divorţ, el s-a gândit să divorţeze de ea pe furiş. Matei precizează însă că Dumnezeu îi explică cum stau lucrurile, declarând: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: «Iată, fecioara

258

va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel», care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (vv. 22-23). Scripturile nu spun nimic despre neliniştea Mariei în toată această situaţie, întrucât se pare că nu se simţea în largul ei să-i destăinuie lui Iosif toate amănuntele cazului. Însă primind instrucţiuni de la Domnul, Iosif „a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevasta sa. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus” (vv. 24-25). Fără îndoială, Iosif şi Maria au trebuit să îndure comentariile răutăcioase cu privire la întreaga chestiune, neputând să proclame adevărul. Însă pentru Maria a însemnat o mare uşurare ca să fie dusă de Iosif acasă la el, ca soţia sa. Profeţia naşterii lui Isus este împlinită Luca 2:1-7. Într-o formă condensată, Luca consemnează cum Iosif şi Maria s-au întors în oraşul lor de baştină Betleem să se înregistreze pentru impozit. Luca este foarte minuţios să precizeze timpul decretului în perioada primului recensământ al lui Quirinius, guvernatorul Siriei. În cadrul unei relatări istorice directe, Luca arată că Maria L-a născut pe Fiul ei, aşezându-l într-o iesle întrucât la han nu mai era loc (vv. 5-7). Vestirea angelică a naşterii lui Isus Luca 2:8-14. Naşterea lui Isus nu are niciunul din însemnele publicităţii moderne. El s-a născut într-un orăşel neînsemnat, fiind aşezat într-o iesle, din pricina faptului că hangiul habar nu avea despre importanţa naşterii Sale. Conform uzanţelor lumii, Isus ar fi trebuit să se nască la Ierusalim, în prezenţa liderilor religioşi ai iudeilor, naşterea Lui fiind vestită ca un important eveniment istoric. Dumnezeu însă a ales să procedeze altfel, În loc să anunţe naşterea Sa liderilor din ierarhia religioasă, vestirea naşterii Sale a fost făcută unor păstori de pe un câmp din apropiere. Luca ni-i prezintă pe aceşti ciobani pe un câmp din împrejurimile Betleemului, care-şi păzeau turmele noaptea. S-ar prea putea să fi fost câmpul tradiţional din estul Ierusalimului locul în care îşi păşteau ei turmele de oi. În întunericul nopţii, deodată cerul a fost inundat de o lumină strălucitoare, care le-a dat privilegiul să vadă slava Domnului (v. 9). Deşi îngroziţi, Scriptura consemnează: „Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle»”(vv. 10-12). Pe când păstorii se străduiau să înţeleagă ce se petrecea, Scriptura scrie: „Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: «Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui»” (vv. 13-14), Slăvitul eveniment al naşterii lui Isus, deşi s-a bucurat de o aşa de mică publicitate pe pământ, trebuie să fi fost o desfăşurare senzaţională în cer. Nu putem decât să contemplăm ce credeau îngerii. Ei Îl cunoşteau pe Isus în gloria Sa de dinainte de întrupare. Cum puteau ei înţelege naşterea Sa ca om, aşezat ca un bebeluş într-o iesle? Derularea vieţii, morţii şi învierii lui Cristos trebuie să fi fost un subiect cu totul captivant pentru oştile cereşti. A fost planul lui Dumnezeu ca vestea să fie primită de umilii păstori, care au asistat la împlinirea profetică a lui Isus născându-Se la Betleem, care 259

acum contemplau extraordinara realitate a profeţiei împlinite. Păstorii Îl vizitează pe Isus Luca 2:15-20. Păstorii au alergat într-un suflet la Betleem, având, se pare, puţine dificultăţi în aflarea hanului şi a ieslei unde fusese aşezat Isus. După ce au văzut ei înşişi, cu ochii lor, păstorii au devenit apoi instrumentul prin care erau anunţaţi şi ceilalţi din Betleem că S-a născut Isus, păstorii întorcându-se după aceea la turmele lor, lăudându-L pe Dumnezeu pentru minunata revelaţie (v. 20). În acest timp, Maria se străduia să înţeleagă împlinirea profeţiei că ea va fi mama lui Isus, negreşit întrebându-se cum se va împlini tot ce auzise şi sperase ea (v. 19). Profeţia lui Simeon, când Isus a fost înfăţişat la Templu Luca 2:21-35. Când Isus a fost prezentat la templu a opta zi, pentru a fi consacrat, ei au adus jertfa prescrisă de Lege în cazul celor cu mijloace modeste – o pereche de turturele sau doi pui de porumbei (vv. 21-24). Cu ocazia prezentării, Simeon a fost mişcat de Duhul Sfânt să intre în templu. Fiind dus de părinţii Săi, Simeon l-a luat în braţe şi a dat slavă lui Dumnezeu (vv. 25-28). Proclamaţia sa profetică a fost cuprinzătoare, Simeon rostind: „Suverane Domn, cum ai promis Tu, slobozeşte acum pe robul Tău în pace. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel” (vv. 29-32). Această cuprinzătoare vedenie profetică a inclus nu numai faptul că Isus este răspunsul la nădejdea Israelului, ci şi revelaţia lui Dumnezeu şi harul Său pentru Neamuri. Iosif şi Maria s-au minunat de spusele sale (v. 33). Scriptura consemnează: „Atunci Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei, mama Lui: «Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn, care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi»” (vv. 34-35). Această profeţie avea să-şi găsească împlinirea când Isus murea pe cruce, un lucru pe care Maria nu avea cum să-l înţeleagă atunci. Conform relatării lui Luca, confirmând profeţia lui Simeon, în clipa aceea, a venit Ana şi „a început să laude pe Dumnezeu, şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului” (v. 38). Vizita magilor Matei 2:1-12. Confirmarea definitivă, imediată a naşterii lui Isus ca viitorul Rege al evreilor, a venit prin vizita magilor, care au străbătut lungul drum din Persia ca să-L găsească pe Isus. Magii erau cunoscuţi ca oameni care studiau stelele şi e posibil ca ei să fi văzut glorioasa lumină prin care îngerii anunţau sosirea lui Mesia. Ei nu erau total lipsiţi de anumite informaţii cu privire la Mesia, întrucât existaseră contacte frecvente între evrei şi persani în anii premergători naşterii lui Cristos, iar ideea după care Israel Îl aştepta pe Mesia era larg răspândită.

260

Nu există niciun indiciu că numărul magilor ar fi fost limitat la trei sau că ei erau regi, deşi tradiţia s-a încetăţenit că aşa stau lucrurile. Probabil numărul lor a fost mult mai mare. Se pare că şi-au dat seama ce se întâmplase când S-a născut Cristos, lor luându-le câteva luni până au făcut pregătirile necesare să pornească spre Israel pentru a-L întâlni pe pruncul Isus. Deoarece Ierusalim era centrul religiei iudaice, magii au sosit acolo, întrebând: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui” (v. 2). Regele Irod s-a tulburat mult la auzul veştii că s-a născut un Copil, destinat să fie Regele evreilor, evident în competiţie cu domnia sa. Prin urmare, i-a chemat pe liderii Israelului pentru a afla de la ei unde urma să se nască Cristos (vv. 3-4). Aceştia au răspuns că Se va naşte în Betleemul Iudeii, citând Mica 5:2 în sprijinul concluziei lor (Mat. 2:5-6). Atunci regele Irod a încercat să stabilească când a apărut steaua, ca dată a naşterii copilului, spunându-le magilor să vină să-i raporteze când aveau să-l găsească pe Copil (vv. 7-8). Cum călătoreau magii către Betleem, steaua le-a apărut din nou, conducându-i spre locul în care se afla copilul. De data aceasta, nu a mai fost o iesle, ci o casă şi se pare, dacă luăm în considerare întreaga naraţiune, că au trecut câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, de la naşterea lui Cristos. Ei n-au mai putut de bucurie când i-au văzut pe Maria şi pe Copil, căruia I s-au închinat (vv. 9-11). În semn de recunoaştere a onoratului Copil, ei i-au adus daruri de aur, tămâie şi smirnă (v. 11). Deşi poate nu erau conştienţi de semnificaţia darurilor, evident, aurul reprezenta Dumnezeirea lui Cristos; tămâia mireasma vieţii Sale, iar smirna se referea la jertfa şi la moartea Sa. Magii au fost înştiinţaţi printr-un vis să nu mai treacă pe la Irod (v. 12). Matei 2:13-15. Domnul i-a apărut lui Iosif într-un vis, spunându-i să ducă pe copil şi pe mama Lui în Egipt, datorită intenţiei lui Irod de a-l ucide pe Copil (vv. 13-14). Matei ne atrage atenţia la faptul că asta a fost împlinirea profeţiei: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt” (v. 15; Osea 11:1). Asemenea întregii naţiuni, Cristos a ieşit din Egipt, întorcânduSe îa Ţara Promisă. Matei 2:16-18. Când Irod şi-a dat seama că magii nu aveau să se mai întoarcă să-i dea raportul, s-a mâniat foarte tare, ordonând ca toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din zona Betleemului să fie omorâţi, ceea ce a dus la împlinirea profeţiei lui Ieremia: „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” (v. 18; Ier. 31:15). Revenirea la Nazaret Matei 2:19-23. După moartea lui Irod, Iosif şi Maria au putut să-L aducă pe Isus în Israel, însă, din pricina succesorului lui Irod, Arhelau (v. 22), care era un om de o cruzime ieşită din comun, şi fiind înştiinţat de Dumnezeu într-un vis, ei s-au dus să locuiască la Nazaret, împlinind astfel profeţia: „El va fi chemat Nazarinean” (v. 23). Putem pune această referire la Cristos ca Nazarinean în legătură cu Isaia 11:1, unde Cristos este numit „Odrasla care va ieşi din tulpina lui Isai”. Termenul ebraic pentru „odraslă” este „netzer”, căruia i se atribuie aici un sens special. După cum arată atât Matei, cât şi Luca, evenimentele ce conduc la naşterea lui Cristos, apoi naşterea Lui în sine precum şi evenimentele care urmează toate corespund cu panorama profetică pe care ne-o oferă Vechiul Testament.

261

Luca 2:39-52. Luca rezumă evenimentele următoare naşterii lui Cristos, relativ simplu că Iosif şi Maria s-au întors la Nazaret, iar Isus a crescut ca Băiat şi „era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (vv. 39-40). Cu excepţia scurtei referinţe la faptul că Isus mergea cu părinţii Lui la Praznicul Paştelor la Ierusalim, nu se pomeneşte niciun alt lucru despre Isus în copilăria Sa şi tinereţea Sa (vv. 41-52).

PROFEŢIILE DIN VIAŢA LUI ISUS

Slujba lui Ioan Botezătorul, premergător al lui Cristos Matei 3:1-12; Marcu 1:1:2-8; Luca 3:1-18. De 400 de ani nu mai fusese niciun profet în Israel când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea de predicare profetică în pustia Iudeii. Mulţi din Iudeea şi din Ierusalim au ieşit să-l audă. Ioan însuşi şi-a făcut o apariţie spectaculoasă, trăind în haine aspre din păr de cămilă, încingându-se la brâu cu o curea. Hrana sa se compunea din lăcuste şi miere sălbatică. Mesajul lui era abrupt şi necruţător. El îi îndemna pe oameni să-şi mărturisească păcatele (Mat. 3:6; Marcu 1:5). El i-a condamnat pe liderii religioşi, în special pe farisei şi pe saduchei, numindu-i „pui de năpârci!” (Mat. 3:7) Mesajul era unul de pocăinţă şi botez cu apă, ca semn al reînnoirii lor spirituale. Ioan prezicea că după el va veni Cel profeţit, despre care a declarat: „eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele” (v. 11). Mesajul său era unul practic. Dacă unul avea două haine, el trebuia s-o dea pe a doua altuia (Luca 3:11) şi tot aşa trebuiau să procedeze cu surplusul de hrană (Luca 3:11). Vameşii au fost îndemnaţi să nu stoarcă impozitele, ci să perceapă numai ceea ce se cuvenea. Soldaţilor li s-a spus să nu se poarte violent şi să nu ia cu forţa ceea ce nu era drept (vv. 13-14). Matei, Marcu şi Luca îl considerau fiecare pe Ioan ca împlinind profeţiile din Isaia 40:3: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru»” (Mat. 3:3; Marcu 1:3; Luca 3:4; cf. Isa. 40:3-5). Deşi Ioan Botezătorul Îl cunoştea pe Isus ca individ, probabil el nu ştia că El este Mesia cel profeţit, până când Isus nu S-a prezentat pentru a fi botezat. Ioan a precizat că nu el este Mesia, ci el doar anticipa că adevăratul Mesia putea să apară oricând. Isus este botezat de Ioan în Iordan Matei 3:13-17; Marcu 1:13-17; Luca 3:21-22. Când Ioan s-a codit la gândul ca el să-l boteze pe Isus, el a fost totuşi îndemnat s-o facă. Matei, Marcu şi Luca toţi consemnează glasul din cer declarând că Isus este preaiubitul Fiu al Tatălui. Luca declară că la botezul Său Duhul Sfânt S-a coborât peste El şi un glas din cer a vorbit ca Dumnezeu Tatăl – un indiciu clar că era Sfânta Treime, respectiv Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Recomandarea lui Isus de către Dumnezeu Tatăl fusese anticipată în Psalmul 2:7 şi Isaia 42:1. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape Matei 4:17; Marcu 1:14-15; Luca 4:14-15. Sosind în Galileea, Isus a predicat mesajul Său central: „A sosit timpul... Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi vestea bună!” Acest aspect central al lucrării Sale profetice a persistat de-a lungul celor trei ani şi jumătate ai propovăduirii Sale publice. Pericolul mărturisirii false Matei 7:15-27; Luca 6:46-49. Isus şi-a prevenit ucenicii cu privire la cei care mărturi-

262

sesc că au credinţă, dar nu sunt credincioşi adevăraţi. El a declarat că aceştia sunt profeţi falşi, fiind lupi, nu oi (Mat 7:15). Isus a prezis că deosebirea va fi demonstrată prin roadele produse, un pom bun făcând roade bune, dar un pom rău roade rele (vv. 16-20). Isus a mai prezis că cei care sunt vinovaţi doar de mărturisirea cu gura nu vor intra în împărăţia cerurilor (vv. 21-23). Isus a ilustrat aceasta în parabola celor doi ziditori şi a celor două case. Cei care îşi zidesc casa pe o stâncă ilustrează pe omul înţelept, care este adevărat în credinţa sa în Dumnezeu. Când vine furtuna, casa lui nu se va dărâma, deoarece are temelia zidită pe stâncă (vv. 24-25). În contrast cu acesta, cei care mărturisesc credinţa, dar nu o însoţesc printr-o încredere adevărată în Dumnezeu sunt ca o casă zidită pe nisip, care este distrusă când vine furtuna (vv. 26-27). Adevăraţii credincioşi în Isus vor intra în Împărăţia Cerurilor Matei 8:5-13; Luca 7:1-10. Când a intrat Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L să-i vindece slujitorul case se chinuia groaznic acasă la el, Isus a răspuns că se va duce să-l vindece (Mat. 8:5-7). Dar sutaşul a răspuns că nu este nevoie ca El să Se ducă, El putând doar porunci, după cum şi centurionul le poruncea soldaţilor săi să execute lucrări şi acestea se făceau (vv. 8-9). Scripturile spun: „Când a auzit Isus aceasta, a rămas uimit şi le-a zis celor care Îl urmau: «Vă spun adevărul, nu am găsit niciunul în Israel cu o credinţă aşa de mare. Vă spun că mulţi vor veni din răsărit şi din apus, ocupându-şi locul cu Avraam, Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerului. Însă supuşii împărăţiei vor fi aruncaţi afară, în întuneric, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor»” (vv, 10-12). Apoi Scripturile mai spun: „Atunci Isus i-a spus sutaşului: «Du-te! Se va face întocmai cum ai crezut». Şi slujitorul său a fost vindecat chiar în ceasul acela” (v. 13). Este rostită judecata asupra Corazinului, Betsaidei şi Capernaumului Matei 11:20-24. În cetăţile în care au fost săvârşite cele mai multe minuni, Cristos le-a declarat sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, deoarece s-ar fi cuvenit ca ele să fi răspuns cu pocăinţă. El afirmă: „Vai de tine, Corazine! Vai de tine, Batsaido! Dacă s-a fi săvârşit în voi minunile ce au fost săvârşite în Tir şi Sidon, ele s-a fi pocăit de mult în sac şi cenuşă” (v. 21). Isus declară în continuare: „Va fi mai uşor de suportat pentru Tir şi Sidon în ziua judecăţii decât pentru voi” (v. 22). Isus a spus că Tirul şi Sidonul s-ar fi pocăit, dacă ar fi văzut minunile pe care le-au văzut aceste cetăţi (v. 21). S-a pronunţat o judecată finală asupra Capernaumului. Isus a declarat: „Dacă minunile care au fost făcute în tine ar fi fost făcute în Sodoma, ar fi rămas până în ziua de azi. Dar vă spun că va fi mai uşor de tolerat pentru Sodoma în ziua judecăţii decât pentru tine” (vv. 23-24; cf. Mat. 10:15). Astăzi Capernaumul în special este o dovadă elocventă a judecăţii lui Dumnezeu asupra sa, deoarece se află în ruine la capătul de nord al Mării Galileii, în contrast cu Tiberiada, de pe ţărmul de nord al Galileii, care n-a fost distrus niciodată. Invitaţia la odihnă în Cristos Matei 11:28-30. Având în vedere respingerea Sa din partea celor care văzuseră minunile, Cristos Şi-a extins invitaţia persoanelor individuale ce veniseră şi-şi puseseră încrederea

263

în El. Isus a zis: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (vv. 28-30). În contrast cu felul Său de adresare ca un grup, Isus Îşi adresează invitaţia unor persoane individuale cu credinţă şi angajament de oameni pregătiţi să vină la El cu încredere. Isus împlineşte profeţiile în cadrul misiunii Sale de vindecare Matei 12:9-20. Pentru că Isus vindecase în ziua de sabat, fariseii au complotat să-L ucide (v. 9-14). Conştient de urzelile lor de a-L ucide, Isus a citat textul de la Isaia 42:14, profeţie ce s-a împlinit în misiunea Sa de vindecare. „Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii şi le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut; ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: «Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata»” (Mat. 12:15-20). Cum a prorocit Isaia, Isus a fost o desfătare pentru Dumnezeu Tatăl, preaiubit şi umplut cu Duhul Sfânt. El avea să vestească dreptatea, dar nu se va certa şi nu-Şi va ridica glasul. Biruinţa avea să fie în cele din urmă a Sa (vv. 18-20). Avertisment împotriva cuvintelor neglijente de necredinţă Matei 12:32-37; Marcu 3:28-30. Ca răspuns la cei care l-au acuzat că săvârşeşte minunile prin puterea lui Beelzebub (Mat. 12:24), Isus a atras atenţia cât de inconsecvent ar fi aceasta ca diavolul să se lupte împotriva propriilor sale posesiuni. Dar El atrage totuşi atenţia: „De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (vv. 31-32). Această declaraţie a lui Cristos ridică întrebarea dacă sunt unele păcate nesupuse iertării. Ideea subliniată aici este că dacă ei resping demonstraţia că Cristos este Fiul lui Dumnezeu pe baza minunilor făcute de El, ei resping ceea ce Duhul Sfânt foloseşte pentru a aduce convingere [de păcat] şi credinţă; şi atâta timp cât fac aceasta, păcatele lor nu se supun a fi iertate. În secolul douăzeci acest păcat nu este posibil, deoarece nimeni nu mai poate asista la aceste minuni, dar principiul rămâne că respingerea lucrării Duhului Sfânt de către un individ poate duce la confirmarea necredinţei sale. Respingerea însuşi a instrumentului folosit de Dumnezeu pentru a aduce credinţă nu poate rezulta decât în pedeapsă la adresa necredincioşilor.

264

Condamnarea celor care căutau un semn Matei 12:38-45. Ca răspuns la unii dintre farisei şi învăţători ai legii care cereau un semn miraculos, Isus a răspuns că nu vor primi niciun semn decât semnul lui Iona, căci aşa cum fusese Iona în peştele cel uriaş trei zile şi trei nopţi, tot aşa şi Isus va sta în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Ninive, care s-a pocăit în urma mesajului lui Iona, se va ridica la judecată împotriva lor (v. 41). Regina din sud, de asemenea, îi va condamna pentru că ea l-a onorat pe Solomon, or acum S-a arătat unul mai mare decât Solomon (v. 42). Isus a descris netrebnicia renaşterii morale lipsită de credinţă reală ca unul care invită duhurile rele să se stabilească în acea persoană. Isus a afirmat: „Aşa va fi cu această generaţie rea” (v. 45). Avertisment cu privire la costul uceniciei Matei 10:24-42. Isus Şi-a avertizat ucenicii ca dacă fariseii L-au numit Beelzebul (v. 25), ei nu se puteau aştepta la un tratament mat bun. Dar El le-a atras atenţia: „Aşadar, nu vă temeţi de ei. Nu este nimic tăinuit care nu va fi scos la lumină sau ascuns care să nu fie făcut cunoscut” (v. 26). Isus a mai arătat că cei care primeau un profet ca trimis de la Dumnezeu aveau să fie răsplătiţi (v. 41). Isus a mai spus: „Iar dacă dă cineva un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi pentru că este ucenicul Meu, vă spun adevărul, cu siguranţă nu-şi va pierde răsplata” (v. 42). Matei 12:41-42. Ninive şi regina sudului se vor ridica la judecată împotriva necredinţei lor (vv. 41-42). Matei 12:43-45; cf. Luca 11:24-26. Autoreformarea nu va face altceva decât să conducă la o condiţie spirituală şi mai rea, întrucât nu e o soluţie permanentă la problema păcatului. Prezicerea lui Isus despre zidirea Bisericii Sale şi înmânarea cheilor Împărăţiei ucenicilor Săi Matei 16:17-19. În prima Sa prezicere cu privire la viitoarea Sa biserică, Isus a declarat că avea să fie zidită pe Petru, în sensul că el avea să facă parte din prima generaţie de credincioşi. Mai mult, El avea să le dea lui Petru şi celorlalţi ucenici cheile împărăţiei cerurilor, care este mesajul Evangheliei, respectiv că prin Cristos ei pot intra în împărăţia cerurilor (vv. 18-19). Avertismentul lui Isus împotriva pericolului de a se ruşina de El Matei 16:24-27; Marcu 8:34-38; Luca 9:23-27. Isus a subliniat că a-L urma pe Cristos presupune luarea voii lui Dumnezeu drept crucea lor şi a merge după El (Mat. 16:24). El a promis că-i va răsplăti pe toţi după angajamentul lor faţă de Isus Cristos (v. 27). Acelaşi adevăr este încorporat în afirmaţia lui Luca din Luca 9:23-27. Isus a mai declarat că unii care stăteau înaintea Lui nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9:27). Aceasta se va fi împlinit cu ocazia Schimbării la faţă, ce a urmat îndată, când ucenicii au văzut într-o vedenie profetică slava viitoare a lui Cristos şi venirea împărăţiei Sale. Promisiunea de a răspunde la rugăciune Matei 18:19-20. Dacă doi se învoiesc pe pământ cu privire la o cerere în rugăciune, rugăciunea lor le va fi ascultată. Lucrul acesta a fost cu osebire adevărat în cazul ucenicilor.

265

Avertismentul cu privire la maltratarea unui frate Matei 18:15-18. 21-35. Isus a folosit o ilustraţie cu un slujitor ce fusese iertat de stăpânul său, însă acesta l-a pedepsit pe un datornic de-al său. Isus atrage atenţia: „Iată cum Tatăl Meu Ceresc vă va trata pe fiecare din voi, dacă nu iertaţi pe fratele vostru din inimă” (v. 35; cf. Luca 17:3-4). Isus îi înfierează pe cei care i-au respins pe cei şaptezeci şi doi de ucenici Luca 10:1-24. În legătură cu cei şaptezeci şi doi care au fost trimişi în orice cetate şi loc, El a prezis că unii îi vor primi, iar alţii nu, dar pentru cei care nu-i vor primi va fi mai suportabil pentru Sodoma la judecata de apoi decât pentru aceştia (cf. Mat. 11:20-24). Acelaşi lucru este adevărat când Cristos a săvârşit minuni (vv. 13-14). Îndemnul la stăruinţă în rugăciune Luca 11:1-13; cf. Mat. 6:9-15. Ca răspuns la cererea ucenicilor, El le-a dat ceea ce s-a numit Rugăciunea Domnească (Luca 11:2-4). În realitate, a fost rugăciunea ucenicilor, nu a Domnului. Isus a folosit ilustraţia nevoii lor de pâine. Când îţi vine un prieten pe neaşteptate şi-ţi cere pâine, desigur ai să-i dai. Şi astfel Isus i-a îndemnat: „Aşa că vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi uşa vi se va deschide. Căci oricine cere primeşte; cel ce caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide uşa” (vv. 9-10). El i-a asigurat că şi ei vor primi un dar potrivit (vv. 11-13). Avertismentul împotriva ipocriziei şi a necredinţei Luca 12:1-12; cf. Matei 16:6-12; Marcu 8:14-21. Ucenicii au fost preveniţi să fie cu ochii în patru cu privire la drojdia şi aluatul fariseilor (Luca 12:1), care este făţărnicia. Deşi făţărnicia poate sta ascunsă o vreme, Isus a spus: „Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut. De aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină; şi orice aţi grăit la ureche, în odăiţe, va fi vestit de pe acoperişul caselor” (vv. 2-3). Ipocrizia tuturor necredincioşilor va fi desluşită, iar ei vor fi judecaţi la judecata de apoi. Isus le-a spus că ei preţuiesc mai mul pentru Dumnezeu decât vrăbiile şi chiar perii din capul lor le sunt număraţi (vv. 4-7). Isus a mai declarat că dacă oamenii se vor lepăda de El înaintea oamenilor, şi El Se va lepăda de ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu (v. 9). De asemenea le-a promis că atunci când vor fi aduşi înaintea dregătorilor sinagogilor, Dumnezeu le va da cuvintele pe care să le rostească (vv. 11-12). Avertismentul împotriva materialismului Luca 12:13-40. Isus a declarat: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (v. 15). El a folosit ilustraţia cu omul care-şi dărâmă hambarul pentru a construi altele mai mari (vv. 16-21), pentru ca apoi să moară pe neaşteptate. Isus a spus: „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!” (vv. 22-24) El a promis celor care caută împărăţia lui Dumnezeu mai întâi că vor avea comoară în cer (vv. 31-33).

266

Avertisment împotriva credinţei superficiale şi tânguirea Lui asupra Ierusalimului pentru necredinţa sa Luca 13:22-23. Isus i-a prevenit că e nevoie să avem credinţă adevărată, întrucât numai puţini oameni vor fi mântuiţi. Nu va fi de ajuns să se zică: „Am mâncat şi am băut cu Tine, iar Tu ai învăţat pe oameni pe uliţele noastre! (v. 26). Îi vor vedea pe cei mântuiţi – pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, precum şi pe profeţi – intrând în împărăţie, însă ei înşişi vor fi lăsaţi afară (vv. 28-29). Avertizare de judecată asupra Ierusalimului Luca 13:33-35. La sfârşitul acestei secţiuni, Isus deplânge Ierusalimul şi necredinţa sa, precum şi faptul că i-a respins pe profeţi: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea, până veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (vv. 34-35; cf. Mat. 23:37-39). Avertizare împotriva respingerii invitaţiei la ospăţul Domnului Luca 14:1-24. Isus a subliniat ce important este să fii invitat la ospăţul lui Dumnezeu. El ne dă ilustraţia pregătirii unui banchet, cu mulţi oaspeţi invitaţi, care însă n-au venit. Fiecare a invocat scuze, una după alta (vv. 16-20). După ce a auzit motivele invocate pentru respingerea invitaţiei, stăpânul le-a spus robilor să-i aducă la ospăţ pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi (v. 21). Şi Şi-a sfârşit cuvântarea spunând: „Căci vă spun că nici unul din cei poftiţi nu va gusta din cina mea” (v. 24). Răsplăţile ucenicilor Săi Marcu 10:28-31; Luca 18:28-30. Cu privire la întrebarea ucenicilor referitoare la ce vor primi în veşnicie, Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică. Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi” (Marcu 10:29-31). Făcând aceste promisiuni, Isus afirma nu doar că sunt unele răsplăţi care sunt date unui credincios şi urmaş al lui Cristos, dar în cer i se va da din belşug. Răsplata pentru slujirea credincioasă Luca 19:11-27. În pilda omului de neam mare, care le-a dat la trei robi ai săi zece poli fiecăruia să aibă grijă de muncitori pe timpul cât va lipsi el, doi robi au fost credincioşi, sporind banii stăpânului lor prin hărnicie, fiind răsplătiţi pentru aceasta, dar cel care ascunsese banii stăpânului său, crezând probabil că stăpânul său nu se va întoarce, a fost judecat şi i s-au luat banii de la el, fiindu-i daţi celui ce primise zece poli. În legătură cu aceasta, Isus declară: „Vă spun că celui ce are i se va da. dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are” (v. 26). Ceea ce avea robul credincios era credinţa că domnul său se va întoarce şi va răsplăti slujba credincioasă şi ascultătoare. Ceea ce este adevărat cu privire la aceşti servitori este adevărat cu toţi care Îl urmează pe Isus.

267

Răspunsul dat de Isus fariseilor care puneau la îndoială autoritatea Sa Matei 21:23–22:14; Marcu 11:27–12:12; Luca 20:1-19. Mai marii preoţilor şi bătrânii veniseră la Cristos cu întrebarea: „Cu ce putere [autoritate] faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” (Mat. 21:23) Isus a răspuns printr-o altă întrebare: „Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni?” (v. 25) Mai marii preoţilor şi ceilalţi n-au putut să răspundă deoarece ei nu-l recunoşteau pe Ioan de profet, spre deosebire de popor, dar nu îndrăzneau să afirme pe faţă că el nu este profet. În consecinţă, Isus a răspuns că nici El le va răspunde la întrebarea lor. El însă le-a spus în continuare o serie de pilde, ca să ilustreze despre ce vorbea. Un fiu spusese că nu se va duce să lucreze în via tatălui său, dar în urmă s-a dus şi a lucrat, în schimb, celălalt fiu a spus că se va duce, însă nu s-a dus (vv. 28-31). Pornind de la această ilustraţie, Isus le-a spus: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi” (vv. 31-32). Aceasta a fost urmată de o altă parabolă despre proprietarul unei vii, pe care însă arendaşii l-au bătut, iar pe alţii i-au ucis (vv. 33-35). Într-un târziu, şi-a trimis fiul său, dar arendaşii l-au luat şi l-au ucis şi pe el. Isus a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” (v. 40) Natural, ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor”. Apoi Isus a făcut aplicaţia că El, ca şi piatra pe care au respins-o zidarii (v. 42), va fi piatra unghiulară (v. 42). Cu alte cuvinte, deşi s-ar putea să-L respingă acum, va veni vremea când ei vor plăti preţul şi Isus va deveni piatra unghiulară a clădirii. Isus a prezis: „De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (vv. 43-44). Fariseii au priceput că Cristos vorbea despre respingerea de către ei a mesajului Său, făcându-se pasibili de pedeapsa viitoare. O ultimă ilustraţie a fost folosită de Cristos pentru a scoate în evidenţă parabola ospăţului de nuntă. Cei invitaţi au apelat la tot felul de scuze pentru care nu puteau veni şi atunci el a trimis slujitorii lui să-i invite pe alţii, pe cine vor găsi. Când regele a venit la ospăţ, Isus a zis că unul dintre ei nu era îmbrăcat cu haina de nuntă: „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. «Prietene, i-a zis el, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul acela a amuţit” (Mat. 22:1112). Ideea care se desprinde din această pildă este că oaspeţii au fost invitaţi la ospăţ asigurându-li-se îmbrăcămintea corespunzătoare pentru nuntă, neexistând nicio scuză pentru vreunul dintre nuntaşi să nu aibă haina de nuntă. Prin urmare, ilustraţia spune că Isus a pus să fie aruncat omul respectiv în întunericul de afară, pentru că nu putea participa la ospăţ fără să aibă haina de nuntă. Fără mântuire este imposibil să mergi în cer. Isus răspunde la întrebarea saducheilor despre înviere Matei 22:23-33; Marcu 12:18-27; Luca 20:27-40. Întrucât saducheii nu credeau în învierea trupului, credeau că-L pot prinde pe Isus printr-o istorie fictivă despre o femeie care a avut şapte soţi. Ei au întrebat a cui nevastă va fi ea în cer. Isus le-a răspuns. Mai întâi,

268

cu privire la întrebarea lor specifică, Isus a spus: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22:29-30). Isus a abordat şi chestiunea esenţială despre înviere, adăugând: „Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?» Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii” (vv. 31-32). Fiind reduşi la tăcere, saducheii n-au îndrăznit să-I mai pună alte întrebări. Condamnarea cărturarilor şi a fariseilor Matei 23:1-39; Marcu 12:38-40; Luca 20:45-47. Cristos i-a condamnat pe farisei mai întâi de toate pentru că ţineau cu orice preţ să se preamărească pe sine, în loc să caute să fie slujitori (Mat. 23:1-11). Isus a prezis că cei ce se smeresc vor fi preamăriţi, dar fariseii vor fi excluşi din împărăţie (vv. 12-13). După această severă denunţare a cărturarilor şi a fariseilor (vv. 15-26), Isus a prezis: „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta” (vv. 33-36). Această solemnă denunţare a fariseilor a fost în pregătirea profeticului Discurs de pe Muntele Măslinilor de la Matei 24–25; Marcu 13:1-36; Luca 21:5-35. Profeţiile lui Isus de la ultima sărbătoare a Paştelui Matei 26:17-75; Marcu 14:12-72; Luca 22:7-71. În legătură cu ultimele douăzeci şi patru de ore ale vieţii pământeşti a lui Isus, înaintea răstignirii Sale, a făcut câteva profeţii pe lângă discursul din Camera de Sus (Ioan 13–17), care va fi tratat separat, Isus a anunţat că unul dintre ei Îl va trăda: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde” (Mat. 26:21). Când fiecare dintre ei a negat aceasta, Isus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (vv. 23-24) După această prezicere, Scriptura consemnează că „Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: «Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?» «Da», i-a răspuns Isus, «tu eşti!»” (v. 25). Mai târziu, în cursul acelei nopţi, Iuda avea să-L vândă pe Isus. În timp ce celebrau instituirea Cinei Domnului cu ocazia praznicului Paştelui, Isus a declarat: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (v. 29). Isus Se referea la împărăţia de o mie de ani, când vor fi din nou împreună, după învierea lor. După ce au părăsit Camera de Sus, îndreptându-se spre Muntele Măslinilor, Isus le-a spus: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite». Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea” (vv. 31-32). Când Petru a negat că el va face aceasta, Isus a zis: „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori” (v. 34; Marcu 14:29-32; Luca 22:34; Ioan 13:35-38). Prin urmare,

269

această profeţie a fost împlinită mai târziu în cursul acelei nopţi, precum şi profeţia că ucenicii vor fugi. În legătură cu interogarea lui Isus de către Sinedriu, El a fost întrebat din nou de marele preot: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (v. 63. „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului”. Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?» Ei au răspuns: «Este vinovat să fie pedepsit cu moartea»” (vv. 64-66). Ucenicilor li se spune să-L întâlnească pe Isus în Galileea Matei 28:7; Marcu 16:7. Pe măsură ce ucenicii au înţeles treptat că Isus într-adevăr a înviat din morţi, ei au fost înştiinţaţi de un înger la mormântul lui Cristos că El îi va întâlni în Galileea. De fapt, S-a întâlnit cu ei de câteva ori mai devreme de acel timp, dar S-a întâlnit cu ei în Galileea mai târziu (Ioan 21:1).

270

PROFEŢIILE ÎN LEGĂTURĂ CU PREDICA DE PE MUNTE

Caracterul etic al Predicii de pe Munte Matei 5–7; Marcu 4:21-23; 10:23; Luca 6:20:49; 8:16-18, Iudeii, anticipând venirea lui Mesia, realizaseră când a venit El că va fi independenţă politică faţă de duşmanii lor şi binecuvântări materiale asupra naţiunii Israel. Dar ceea ce le scăpaseră lor a fost faptul că împărăţia viitoarea când Cristos va domni va avea şi anumite principii spirituale care vor caracteriza perioada respectivă. Pentru că ei puneau exclusiv accentul pe latura politică, Cristos a ţinut Predica de pe Munte, pentru a sublinia principiile etice ale Regelui. Interpretările Predicii de pe Munte au străbătut spectrul de la părerea extremă că ar fi în întregime profetică, destinată a nu se împlinit înainte de a Doua Venire până la cealaltă extremă, care susţine că este mesajul Evangheliei, conţinând calea mântuirii pentru epoca actuală. O lectură atentă a Predicii de pe Munte sprijină concluzia că ceea ce Cristos a transmis sunt principiile etice guvernând regatul în viitoarea împărăţie milenară, ce sunt într-o anumită măsură, aplicabile şi în prezent. Prin urmare, în Predica de pe Munte găsim dese referinţe la prezent şi la modul în care principiile enunţate de către El trebuiesc aplicate. Totodată, găsim părerea despre împlinirea în viitorul îndepărtat al acestor principii etice ce vor caracteriza domnia lui Cristos pe pământ. Caracterul profetic al Fericirilor Matei 5:1-12; Luca 6:20-23. Fericirile sunt o ilustraţie adecvată a caracterului etic al împărăţiei, cuprinzând şi binecuvântările actuale, dar şi răsplata viitoare. Fiecare dintre Fericiri se referă la actuala binecuvântare, iar apoi la binecuvântarea finală în cadrul împărăţiei. Prin urmare, cei ce sunt „săraci cu duhul” vor avea parte de „împărăţia cerului” (Mat. 5:3). Celor care „jelesc” li se promite că „vor fi mângâiaţi” (v. 4). Celor „blânzi” li se promite că „vor moşteni pământul” (v. 5). Celor ce actualmente „flămânzesc şi însetează după neprihănire” le este făgăduită îndestularea (v. 6). Celor „milostivi” li se va da milă (v. 7). Celor „curaţi cu inima” li se promite că „ei vor vedea pe Dumnezeu” (v, 8). Celor „făcători de pace” li se promite că „vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (v. 9). Celor ce sunt „persecutaţi din pricina neprihănirii” li se promite că „a lor este împărăţia cerurilor” (v. 10). Aceste fericiri sunt generale în promisiunea lor, destinate tuturor celor care se califică. Îndată după aceea, Isus a făcut o aplicaţie la ucenicii înşişi, declarând: „Binecuvântaţi sunteţi voi când oamenii vă vor insulta, vă vor persecuta şi vor declara fals tot felul de lucruri rele împotriva voastră din pricina Mea, Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că mare este răsplata voastră în ceruri, căci în acelaşi fel i-au persecutat ei pe profeţii care au fost înainte de voi” (vv. 11-12). Ceea ce e adevărat în cazul Fericirilor este adevărat şi cu privire la alte promisiuni ale Predicii de pe Munte. Există o aplicaţie actuală şi-apoi există promisiunea viitoare de răsplată. Adevărurile legii sau profeţiile care se vor împlini în viitoarea împărăţie Matei 5:17-20. Dispensaţia legii mozaice avea să cunoască sfârşitul ei pe pământ prin Cristos, dar sfârşitul ei nu era prin abolire, ci prin împlinire. Prin urmare, cum a scris Pavel la 2 Corinteni 3:13: „strălucirea” legii „se diminua”. Tot aşa, galatenii au fost instruiţi:

271

„Acum, că a venit credinţa, noi nu mai suntem sub supravegherea legii” (Gal 3:25). Legea mozaică se limita în aplicare la naţiunea Israel, fiind mărginită în ce priveşte continuarea ei, deoarece urma să fie împlinită de Cristos şi înlocuită cu o altă dispensaţie. Însă principiile spirituale şi morale ale Legii continuă, cu declaraţia lui Isus: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (v. 18). Aşadar, deşi Legea lui Moise ca o aplicaţie directă a fost terminată, principiile morale şi spirituale implicate în ea vor continua pe veci. În această afirmaţie, Isus confirmă inspiraţia Scripturii, care se referă nu doar la cuvinte, ci şi la „o iotă sau o frântură din Lege”. Cea mai mică literă din alfabetul ebraic este yod, iar cea mai mică parte dintr-o literă era tittle, care se referă la cea mai mică parte dintr-o literă afectând sensul ei. O ilustraţie din engleză [şi din română, n.t.], litera majusculă „E”. Dacă eliminăm ultima bară transversală, obţinem litera majusculă „F”. În litera „E”, titttle este linia orizontală de la baza lui „E”. Clădind pe această revelaţie, Isus a declarat că a călca poruncile şi a-i învăţa pe alţii să facă aşa va reclama o judecată, având ca rezultat faptul că unii nu vor intra în împărăţie. Pe de altă parte, cei care ascultă de Lege şi de principiile morale ale împărăţiei „vor fi numiţi mari în împărăţia cerurilor” (v. 19). Cerinţele Legii de reconciliere înaintea de a aduce jertfa Matei 5:21-26. Legea era clară: nimeni nu avea voie să omoare pe altul, dar aplicaţia deplină a Legii arăta că trebuia să fii atent până în ce priveşte şi vorbirea uşuratică, cum ar fi a-l numi pe cineva prost (v. 22). Dacă cineva aducea o jertfă, fără însă să fi rezolvat mai întâi diferendul său cu fratele lui, el avea datoria să rezolve mai întâi conflictul cu acesta, şi abia după aceea să-şi aducă ofranda (vv. 23-26). Legea aplicată la adulter şi divorţ Matei 5:27-32. Deşi divorţul se realiza destul de uşor în Vechiul Testament, privind o femeie cu poftă era adulter, iar divorţul trebuia acordat doar pentru infidelitate maritală (vv. 28, 32). Aplicarea legii la jurăminte, împotrivirea faţă de oameni răi şi dărnicia generoasă ca o împlinire spirituală a Legii Matei 5:33-42. Jurămintele făcute cu nepăsare vor avea consecinţe grave atât în timp, cât şi în eternitate (vv. 33-36). Întoarcerea răului cu rău este, de asemenea, interzisă (vv. 38-39). De asemenea, nu trebuie să te împotriveşti dacă cineva voieşte să te jefuiască sau să-ţi ia haina sau să-ţi ceară bani împrumut (vv. 40-42). Aceste porunci ilustrează caracterul fundamental al Legii, care, in aceste condiţii, nu vor fi în stare să realizeze aplicarea deplină până va veni împărăţia milenară. Iubirea duşmanilor tăi Matei 5:43-48; Luca 6:27-36. Deşi Legea te învăţa să-ţi iubeşti aproapele, cea mai înaltă aplicaţie a Legii ar fi iubirea duşmanilor tăi (Mat. 5:43-45). Până şi vameşii lumeşti îi iubesc pe cei care le fac bine (vv. 46-47). Desigur, standardul perfect este dragostea lui Dumnezeu, întruchipată în îndemnul „Prin urmare, fiţi desăvârşiţi după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (v. 48). Evanghelia după Luca, care, de asemenea, consemnează această porţiune din Predica

272

de pe Munte, subliniază nevoia de a-ţi iubi pe aproapele tău (Luca 6:27-36). Tot aşa, nu ar trebui să-i judecăm pe alţii, ci să-i iertăm (v. 37). Legea prevede ca un evreu să fie generos, în măsura în care este generos cu alţii urmând să fie şi el binecuvântat (v. 38). Luca a lărgit cadrul în care era nevoie să judece pe alţii folosind ilustraţia care are un obiect mare în propriul ochi, pe când încearcă să scoată o scamă din ochiul fratelui său. Mai degrabă, el ar trebui să-şi rezolve vederea din propriul ochi mai întâi (Luca 6:41-42). Viaţa de credinţă interzice ipocrizia Matei 6:1-8. Când face bine, un individ nu trebuie să-şi trâmbiţeze fapta, ca să vadă oamenii, deoarece asta va invalida primirea de către acesta în cer a unei răsplăţi (v. 1). Dărnicia noastră trebuie făcută în secret, altfel ne vom pierde răsplata (vv. 2-4). Rugăciunea trebuie să fie fără ipocrizie şi nu în public pentru a fi auzită de oameni (v. 5). Ci rugăciunea ideală trebuie făcută în taină, evitându-se repetiţia inutilă, recunoscând că Dumnezeu ştie înainte de a-I cere noi (vv. 6-8). Rugăciunea model Matei 6:9-15; Luca 11:1-4. Rugăciunea pe care le-o dă Cristos ucenicilor ca model are, deopotrivă, aplicaţii actuale, cât şi viitoare. Ea anticipează împărăţia viitoare (v. 10). Ne îndeamnă să-i iertăm acum pe cei care păcătuiesc împotriva noastră, având în vedere că şi Dumnezeu ne va ierta în viitor. Asta este la nivel de familie, mai degrabă decât la cel judiciar, întrucât, evident, creştinii sunt îndreptăţiţi prin credinţă, neavând nevoie de iertare în sens justiţiar. Ipocrizia este denunţată din nou Matei 6:16-18. Când posteau, au fost instruiţi să nu-şi sluţească feţele, nefăcând nimic care să atragă atenţia că postesc. Mai degrabă, Dumnezeu trebuie luat de martor al faptei lor, iar El le va răsplăti cum a promis (vv. 17-18). Comorile din cer sunt puse în contrast cu comorile de pe pământ. Comorile din Cer Matei 6:19-34. Isus le spune că comorile pământeşti pot fi furate sau se pot strica. Cei care-şi au comoara în cer o au într-un loc sigur (vv. 19-21). Lăcomia după bani este şi ea împotriva voii lui Dumnezeu (vv. 22-23). Nu poţi sluji banilor şi lui Dumnezeu în acelaşi timp (v. 24). Isus a folosit ilustraţia cu păsările ce sunt hrănite de Tatăl Ceresc. Or, din moment ce ele sunt hrănite de El, oare nu va avea El grijă şi de noi înşine? (v. 26). La urma urmelor, îngrijorarea nu adaugă nimic la viaţă (v. 27), fapt ilustrat de crinii de pe câmp şi de iarba câmpiilor, ce sunt doar de o valoare temporară (vv. 28-32). Este afirmată legea de bază: „Dar căutaţi mai întâi împărăţia Sa şi neprihănirea Sa, iar toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (v. 33). În aceste îndemnuri şi în numeroase altele din Predica de pe Munte, prezentul este pus în legătură cu răsplata viitoare şi cu bogăţiile ce vor urma. Viaţa de credinţă, aşa cum o ilustrează Matei 6, este imposibilă fără obţinerea adevăratelor bogăţii ce sunt păstrate în ceruri. Condamnarea criticii nedrepte Matei 7:1-6; Luca 6:37-45. A ţine principiile spirituale ale împărăţiei presupune să ne implicăm în judecarea altora, pe când s-ar cuveni să luăm seama la propriile slăbiciuni (Matei 7:1-5). Isus Îşi îndeamnă ucenicii să se roage

273

Matei 7:7-11; cf. Luca 11:5-13. Isus Îşi încurajează din nou ucenicii să se roage pentru binecuvântările actuale, cât şi pentru răsplata viitoare. După cum un tată nu i-ar da fiului său o piatră în loc de pâine (Mat. 7:9) sau un şarpe în loc de un peşte (v. 10), tot aşa, asemenea unui tată pământesc bun, Dumnezeu poate da daruri bune copiilor Săi. Regula de aur Matei 7:12; Luca 6:31. Regula de bază de a-i servi pe alţii bine, cum am vrea să ne slujească ei pe noi, este esenţa Legii şi a Profeţilor (Mat. 7:12) şi ce vom face va avea răsplată veşnică. Cele două căi Matei 7:13-27; Luca 6:43-49. Predica de pe Munte se încheie cu accentul pus asupra faptului că oamenii în permanenţă trebuie să aleagă între două căi. Calea spre mântuire este îngustă, doar puţini fiind aceia care o află, adesea pentru că nu o caută (Mat. 7:13-14). Profeţii falşi pot fi contrastaţi cu profeţii adevăraţi, fiind recunoscuţi după roadele lor (vv. 15-20). Roada lor va fi şi baza judecăţii în veşnicie. Contrastul dintre credinţa adevărată şi mărturia falsă de asemenea va avea revelaţia supremă (vv. 21-23). Ilustraţia supremă a celor două căi este prezentată ca un contrast între adevărata temelie şi cea falsă. Un om înţelept îşi va construi casa pe o stâncă (v. 26). Când va fi testată de ploaie şi de furtună, casa de pe stâncă va rămâne în picioare, pe când casa construită pe nisip se va prăbuşi (vv. 25, 27). Chiar şi o viaţă zidită pe principii etice nu va supravieţui, decât dacă este clădită pe adevărata credinţă în Dumnezeu şi pe bizuirea pe harul Său în ce priveşte mântuirea. Deşi alte câteva dintre îndemnuri îşi vor avea împlinirea deplină în împărăţia de o mie de ani, multe dintre adevărurile dezvăluite aici se aplică atât la viaţa actuală, cât şi la viitor. Decemrie 20, 2012 Frate Oprea, Aceste patru pagini trebuia să le primiţi zilele trecute. Îmi cer scuze pentru încurcătură. Doru

274

TAINELE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR

Scopul lui Dumnezeu în revelarea parabolelor Matei 13, în prezentarea celor şapte parabole despre împărăţia cerurilor, găsim un capitol unic în Evanghelii, deoarece se ocupă cu împărăţia cerurilor în forma sa de mister, adică împărăţia cerurilor cum se va împlini în epoca actuală dinainte de a Doua Venire. Evreii se aşteptaseră ca Mesia al lor să-i izbăvească de asupritorii lor şi să-i stabilească drept naţiunea conducătoare a lumii. Or, a devenit tot mai evident că Isus nu avea să împlinească această expectativă. Prin urmare, Matei ne prezintă adevărul în explicarea răspunsului real la această întrebare celor dintre evrei care puneau la îndoială rolul lui Isus ca Mesia. Anterior în Evanghelia lui Matei, spiţa lui Isus de la David la Iosif, tatăl Său juridic, a constituit dovada că Isus Se califică într-adevăr să fie Mesia. Consemnarea concepţiei şi naşterii Lui, prezentată de asemenea în Matei, făcea explicit că Isus era Cel promis avea să Se nască dintr-o fecioară în Isaia 7:14. Vizita magilor a confirmat că într-adevăr este Mesia. Odată cu venirea lui Ioan Botezătorul, Isus a fost botezat, având mărturia suplimentară a lui Ioan că era într-adevăr Cel promis. Problema evreilor consta în faptul că expectativa lor după Mesia era unilaterală. Ei anticipaseră doar latura ei politică, respectiv că Isus îi va răscumpăra de duşmanii lor. Evreii nu realizau că împărăţia viitoare va aduce şi cerinţe asupra lor în ce priveşte viaţa spirituală. Pentru a corecta aceasta, Isus a transmis Predica de pe Munte, aşa cum o găsim consemnată la Matei 5–7. Numai Matei consemnează toate aceste parabole, deşi Marcu revelează şi el Parabola Semănătorului şi Parabola Seminţei de Muştar (Marcu 4:1-9, 13-20, 30-32; Luca 8:5-15). Parabola Aluatului, absentă în Marcu, este revelată în Luca 13:20-21. Înaltele norme etice ale împărăţiei ce va veni nu i-au atras pe evrei. În sprijinul revelaţiei Sale, Isus a săvârşit multe minuni, aşa cum se spune la Matei 8–10, dar, în general, evreii L-au respins pe Isus, deşi multe persoane individuale au deveni urmaşii Săi. Din pricina aceasta, Isus S-a îndreptat către indivizi, mai degrabă decât spre naţiunea în mare, invitându-i pe aceştia să vină la El şi să găsească odihnă (Matei 11:28-30). Pe măsură ce s-a înteţit opoziţia iudeilor, Cristos Şi-a enunţat propria Sa denunţare a necredinţei şi împietririi inimii lor în Matei capitolul 12. Având în vedere că evreii, în marea lor majoritate, L-au respins pe Cristos, normele morale ale împărăţiei Sale şi dovezile faptului că Isus era într-adevăr Mesia, Isus S-a îndreptat spre ceea ce va avea ca rezultat realitatea după care împărăţia nu va veni imediat, ci, în schimb, o nouă formă a împărăţiei va fi împlinită ce nu fusese anticipată în revelaţia Vechiului Testament. Ideea unei împărăţii amânate a fost respinsă de unii, care privesc pe Dumnezeu ca răsgândindu-Se şi anulând oferta lui Cristos ca Mesia şi ca Rege al evreilor. Trebuie înţeles că amânarea planului lui Dumnezeu de a introduce împărăţia este doar din punct de vedere omenesc. Din punctul de vedere divin, planul lui Dumnezeu includea acest eveniment neprevăzut. Dumnezeu ştia că va avea loc o respingere şi că planul Său cu privire la epoca actuală va fi, prin urmare, împlinit.

275

Se poate face comparaţia între Israel la Cadeş Barnea şi urmaşii lui Isus din primul veac. La Cadeş Barnea, Copiilor lui Israel li s-a promis ţara dacă aveau să se ducă şi s-o ia în primire (Num. 13:26–14:25). Intrarea Copiilor lui Israel în Ţara Promisă a fost întârziată patruzeci de ani datorită necredinţei lor. Dar aceasta a fost anticipată în planul lui Dumnezeu, nereprezentând un act de răzgândire din partea lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o răzgândire a speranţelor omeneşti cu privire la planul lui Dumnezeu. Prin urmare, la Matei 13 Isus răspunde întrebării cu privire la ce se va întâmpla înainte de a reveni Cristos pentru a-Şi înfiinţa împărăţia. Isus nu dezvăluie toate amănuntele acestei perioade, ci doar caracterul general al epocii actuale. Ceea ce le dezvăluie El în parabole are menirea de a fi înţeles de oamenii lui Dumnezeu, dar nu şi de necredincioşi. Adevărul revelat de Isus este declarat a fi o taină: „tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat 13:11). Conform definiţiei Scripturii, o taină este un adevăr nedescoperit pur şi simplu prin investigaţie, ci un adevăr care necesită revelaţie. În general vorbind, se referă la un adevăr ascuns în Vechiul Testament şi necunoscut pentru acea perioadă, dar un adevăr care este acum revelat. O definiţie se găseşte în Coloseni 1:26, unde taina sau secretul este definit: „Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui”. Referinţe similare se pot găsi peste tot în Noul Testament (Rom. 11;25; 16;25; 1 Cor. 2:7; 4:1; 13:2; 14:2; 15:51; Ef. 1:9; 3:3-4, 9; 5:32; 6:19; Col. 1:27; 2:2; 4;3; 2 Tes. 2:7; 1 Tim. 3:16; Apo. 1:20; 10:7; 17:5, 7). Din aceste texte rezultă că o taină nu este un adevăr greu de înţeles, ci unul care reclamă revelaţie înainte ca înţelegerea să fie posibilă. Întrucât epoca actuală a fost în mare măsură ascunsă de Vechiul Testament, unde prima şi a doua venire a lui Cristos sunt adesea prezentate ca unul şi acelaşi eveniment, adevărurile ce urmează să se întâmple în epoca actuală constituie taine sau adevăr cândva nerevelat, dar acum revelat. Cadrul mesajului despre tainele împărăţiei a fost în zona Lacului Galileii, unde Isus stătea într-o barcă şi o mare mulţime de oameni era pe ţărm ascultându-L. Parabola semănătorului şi a diverselor feluri de sol Matei 13:1-9; Marcu 4:1-20; Luca 8:4-15. În prezentarea parabolelor, Isus a folosit ilustraţii care se referă la aspecte comune ale vieţii din Israel. În această dintâi dintre parabole, Isus descrie că este o varietate de primiri a seminţei. Uneori fermierii semănau unde nici nu arau şi Isus defineşte sămânţa cum cade pe cărarea bătătorită, unde nu poate prinde rădăcini, păsările mâncând-o (Mat. 13:4). Iar altă sămânţă cade pe stâncă, acoperită cu un strat subţire de pământ. Şi aici, întrucât solul e de mică adâncime, deşi sămânţa începe să prindă rădăcină, curând se ofileşte (vv. 5-6). Altă sămânţă cade pe pământ bun, dar este înăbuşită de buruieni. Nici ea nu va creşte la maturitate (v. 7). Însă unele seminţe cad în sol bun, receptiv, care produce de până la o sută de ori cantitatea însămânţată (v. 8). După ce a terminat de transmis parabola, Isus îi îndeamnă: „Cine are urechi să audă!” (v. 9) În interpretarea parabolei, trebuie ţinut cont de faptul că interpreţii provin din diferite puncte de vedere pe plan escatologic. Cei care sunt premilenişti interpretează aceasta ca referindu-se la epoca actuală, precedând venirea a doua a lui Cristos, cu împărăţia următoare de o mie de ani ce va urma după întoarcerea lui Isus. Amileniştii, în schimb, abordează

276

pasajul, încercând să găsească împlinirea promisiunii pe pământ într-un sens sau altul. Postmileniştii se străduiesc să afle în acest text dovezi ale faptului că Evanghelia va triumfa, în cele din urmă, dominând, practic, întreaga lume. Ar trebui să fie evident din această parabolă că aici nu se anticipează Evanghelia ca forţă triumfătoarea în lume. Mai degrabă, doar o mică porţiune a populaţiei sale va primi mesajul Evangheliei, dând un răspuns adecvat şi aducând rod corespunzător. Aceasta, ca, de altfel, celelalte parabole precizează că Biblia nu ne învaţă că lumea va deveni din ce în ce mai bună, culminând cu a doua venire a lui Cristos. Dimpotrivă, ne înfăţişează o împlinire duală a binelui şi a răului, care vor fi judecate la a Doua Venire. De asemenea, parabola semănătorului nu corespunde interpretării amileniste, conform căreia împărăţia milenară se împlineşte acum. Mai degrabă, accentul se pune pe respingerea Evangheliei într-un mod ce nu s-ar aplica în împlinirea profeţiilor despre împărăţie pe pământ. Motivele pentru care revelaţia este dată sub formă de parabole Matei 13:10-17. După rostirea primei parabole, ucenicii au venit la Isus întrebând: „De ce le vorbeşti oamenilor în parabole?” (v. 10) Motivele pentru care se folosesc parabole este acela că cei care L-au respins pe Isus Cristos ca fiind prezentat fără parabole acum n-au dreptul să înţeleagă secretele ce aparţin celor care sunt ai credinţei. De aceea Isus a spus: „Oricine are i se va da mai mult şi va avea din belşug. Oricine nu are, chiar şi ceea ce are i se va lua de la el” (v. 12). Ceea ce lipseşte este elementul credinţei. Cu alte cuvinte, cei care refuză să primească o prezentare clară a Evangheliei nu vor fi introduşi în secretele implicate în adevărul spiritual. Prin urmare, Isus a caracterizat împietrirea inimii lor prin faptul că nu acceptau adevărul din cuvintele: „Deşi văd, ei nu văd; deşi aud, ei nu aud şi nu înţeleg” (v. 13). Isus a mai citat şi din Isaia, care, fiind profet, a anticipat dificultatea oamenilor de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a citat şi din Isaia 6:9-10, referindu-Se la afirmaţia pe care a făcut-o Isaia despre cei din generaţia Sa, tari de ureche când e vorba să audă adevărul spiritual: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (Mat 13:14-15). O cunoaştere mai profundă a adevărului lui Dumnezeu reclamă acceptarea adevărurilor anterioare mai simple, fără de care adevărurile mai profunde nu vor fi niciodată revelate. Dar Isus i-a lăudat pe ucenici ca unii care aud şi se spune că aud – „Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit” (v. 17). Interpretarea pildei semănătorului Matei 13:18-23. Pe acest fundal, Isus a interpretat pilda semănătorului. Sămânţa căzută pe cărarea bătătorită este numaidecât smulsă de cel rău, deoarece nu există receptivitate (vv. 19-20). Sămânţa ce cade în locuri pietroase indică o recepţie de formă, ce nu arată o

277

recepţie care să dureze îndeajuns ca sămânţa să crească din plin (vv. 20-21). Iar sămânţa căzută între spini se referă la unul ce o primeşte bucuros, dar a cărui viaţă este înglodată cu grijile acestei lumi şi înşelăciunea bogăţiilor (v. 22), rezultatul fiind că sămânţa este înăbuşită şi nu aduce roadă (v. 22). Dar sămânţa productivă este cea care cade în sol bun, unde Evanghelia este înţeleasă, putând produce până la o sută de ori cantitatea însămânţară (v. 23). Deşi Evanghelia s-ar putea să fie respinsă de mulţi, va fi primită totuşi de câţiva. Buruienile dintre grâu Matei 13:24-30, 27-43. În contrast cu prima parabolă care arăta diversele feluri de primire a seminţei, a doua parabolă se referă la deosebirea dintre sămânţa adevărată de grâu şi buruienile. Isus descrie situaţia în care un om seamănă sămânţă bună în ogorul său (v. 24). Dar, după ce a semănat sămânţa bună, duşmanii săi vin şi seamănă buruieni (v. 25). Când ambele încep să crească, devine evident că grâul şi buruienile cresc la un loc. Când slujitorii întreabă dacă trebuie să smulgă buruienile, li se spune să aştepte până la seceriş (vv. 28-30). La vremea secerişului, culegătorii sunt instruiţi să strângă mai întâi buruienile, iar după aceea grâul (v. 30). Ca în cazul primei parabole cu diverse feluri de soluri, şi aici parabola nu vine în sprijinul ideii postmileniste după care Evanghelia va triumfa, introducând o epocă de aur. De asemenea, nici nu sprijină conceptul potrivit căruia epoca actuală ar fi împlinirea promisiunilor lui Cristos. Mai degrabă, este o prezentare exactă a epocii actuale, în care atât Evanghelia autentică, dar şi cea falsă se vestesc. Această parabolă este folosită de posttribulaţionişti în sensul de a dovedi că Răpirea nu poate fi plasată înainte de evenimentele de la sfârşitul timpului ale Marii Strâmtorări fiindcă buruienile sunt adunate mai întâi. Or, asta ar contrazice pe pretribulaţionişti, care susţin că Răpirea îi adună pe cei mântuiţi mai întâi. În consecinţă, ei plasează Răpirea ca un eveniment ce precede a doua venire a lui Cristos pe pământ. Răspunsul la aceasta este foarte simplu. Mai întâi, ordinea în care are loc strângerea nu este semnificativă, cum se ilustrează în parabola din urmă a năvodului, aşa după cum situaţia inversă este adevărată, în care peştii buni sunt strânşi mai întâi şi după aceea cei răi sunt aruncaţi (v. 48). Realitatea este că vor avea loc mai multe judecăţi la a Doua Venire şi ordinea nu este importantă aici. Dar răspunsul adevărat este că nu Răpirea este avută în vedere aici. Întreaga perioadă avută în vedere este cea dintre prima şi a doua venire a lui Cristos, fără considerare specială a Perioadei Bisericii ca cea dintre Rusalii şi Răpire. Ucenicii nu au înţeles de prima dată parabola buruienilor din ogor şi Isus li le-a explicat, spunând: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (vv. 37-43). Odată ce a fost explicată, parabola este simplă de

278

înţeles şi de crezut, dar această parabolă, ca şi altele, necesită interpretare. Parabola seminţei de muştar Matei 13:31-32; Marcu 4:30-32. Isus a folosit sămânţa de muştar ca o ilustraţie a creşterii rapide a împărăţiei. Planta de muştar nu este cea folosită pentru condimente astăzi, ci o altă varietate. O singură păstaie poate conţine sute de seminţe mici, fiecare putând produce o plantă. Prin urmare, Isus a folosit aceasta ca o ilustrare a creşterii de la mic la mare, afirmând: „Deşi este cea mai mică dintre toate seminţe, totuşi când se face mare, este cea mai mare dintre plantele grădinii, devenind un pom, aşa încât păsările cerului vin şi-şi fac cuib în ramurile lui” (Mat 13:32). În general, această parabolă se referă la creşterea rapidă a bisericii. Împărăţia cerurilor se referă la o sferă de profesiune (cei care doar mărturisesc credinţa) ce evident creşte rapid, sau se referă la adevărata împărăţie a lui Dumnezeu ca în Marcu 4:30-32, care de asemenea creşte rapid. A se observa însă faptul că păsările cerului îşi fac cuib în ramurile sale, asta fiind o referire la cei care nici nu sunt măcar în sfera de profesiune care se referă la biserică. O chestiune se ridică uneori cu privire la această afirmaţie deoarece pasajul declară că sămânţa de muştar este „cea mai mică dintre toate seminţele” (v. 32). De fapt textul din Noul Testament grec este un comparativ (mikroteron) care înseamnă că există ceva şi mai mic. Unii susţin că este o greşală în Scriptură întrucât sămânţa de orhidee, de pildă, este şi mai mică. Dar aceasta este exclus de pasajul însuşi, ce limitează sămânţa avută în vedere la cele sădite în Ţara Sfântă. Faptul că se găsesc seminţe mai mici altundeva în lume este nesemnificativ. Această parabolă are o semnificaţie deosebită, întrucât se găseşte doar în Evanghelia lui Matei, care revelează tainele împărăţiei cerurilor, precum şi în Marcu, unde împărăţia lui Dumnezeu este înrudită cu această pildă. Deşi cei mai mulţi învăţaţi consideră împărăţia cerurilor şi împărăţia lui Dumnezeu ca o referire la aceeaşi entitate, în Matei 13 cu deosebire, împărăţia cerurilor pare să includă şi ceea ce nu este o parte autentică din împărăţie, ci un domeniu doar de mărturisire, în contrast cu împărăţia lui Dumnezeu, care include numai pe oamenii mântuiţi şi pe îngeri. Dar această parabolă este semnificativă întrucât aşa se întâmplă că atât împărăţia cerurilor, ca sferă de mărturisire, iar împărăţia lui Dumnezeu ca sferă de mântuire (adevăratul trup al lui Cristos) cresc rapid. Trebuie subliniat că parabolele din Matei 13 cuprind o sferă de mărturisire, ca în cazul grâului şi al buruienilor, iar mai târziu în cazul năvodului, care adună atât peşti buni, cât şi peşti răi. Aceste parabole nu se folosesc pentru împărăţia lui Dumnezeu în celelalte Evanghelii. Parabola aluatului Matei 13:33; Luca 13:20-21. În pregătirea aluatului, care a fost fermentat și va crește, era obiceiul de a păstra o parte din aluat, în scopul de a răspândi fermentul la un lot nou. Aceasta a fost o ilustraţie folosită de Cristos pentru a sublinia calitatea de pătrundere a adevărului privitor la împărăţia cerurilor, respectiv, cum penetrează prin aluat şi, datorită calităţii drojdiei, face ca aluatul să pară mult mai mare decât este în realitate, fără să adauge nicio valoare reală hranei.

279

Postmileniştii, din pricina dorinţei lor de a dovedi creşterea împărăţiei, au tendinţa să spună că aluatul reprezintă Evanghelia penetrând întreaga lume şi, în cele din urmă, afectând-o. Dar asta nu îşi găseşte suport în alte Scripturi, în care aluatul este folosit peste tot ca reprezentând răul. În cadrul sistemului jertfelor, nu i se permitea deloc aluatul în pâinea fără aluat, ce reprezenta sfinţenia. Dar în ofranda de părtăşie (Lev. 7:11-13) cele două pâini reprezentând biserica mărturisitoare (23:15-18) conţinea aluat, exact aşa după cum împărăţia cerurilor conţine un element de rău aici. Din pricina drojdiei care are tendinţa să umfle aluatul, el reprezintă, aşa cum e folosit de Cristos, formalismul [„externalismul” în original] fariseilor, necredinţa ilustrată de saduchei, caracterul lumesc reprezentat de irodieni şi, în general, doctrina rea (Mat. 16:6-12; Marcu 8:14-21). Şi Pavel foloseşte aluatul ca reprezentând răul (1 Cor. 5:6-8; Gal. 5:7-10). Faptul că o anumită cantitate de rău pătrunde în biserica mărturisitoare, cât şi în biserica adevărată este o realitate recunoscută în Scriptură. Istoria bisericii încă din veacul întâi susţine limpede influenţa formalismului (sau „externalismului”), a necredinţei, a caracterului lumesc şi a doctrinelor inexacte. Pildele în cadrul împlinirii profeţiei În încheierea revelaţiei din parabola precedentă, Isus S-a referit la pilde ca o împlinire a profeţiilor şi a citat (în acest sens) Psalmul 78:2: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi”. Iar la Matei 13:35: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii”. Comoara ascunsă Matei 13:44. Isus a comparat împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă într-un ogor (v. 44). El a descris bucuria ce-i parvine unui om când o descoperă, vânzând tot ce are şi cumpărând-o (v. 44). Postmileniştii, din pricina dorinţei lor de a demonstra că lumea devine tot mai bună, atribuie aceasta mântuirii, ca un caz în care trebuie să vindem tot ce avem pentru a cumpăra comoara, care este Isus. Deşi aceasta este interpretarea obişnuită, ea este totuşi defectuoasă, deoarece la mântuire cineva nu posedă nimic cu care să cumpere comoara, ci este falimentar din punct de vedere spiritual. O explicaţie mult mai exactă este să-L identificăm pe om în Persoana lui Isus Cristos, Mântuitorul, care vinde tot ce are, respectiv lasă în urmă gloriile cerului şi cumpără ogorul. Deşi pasajul nu indică asta, întrucât pasajul se adresează evreilor, ei erau foarte conştienţi de faptul că Vechiul Testament îi înfăţişa ca o comoară, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Exodul consemnează mesajul dat lui Moise spre a-l transmite Copiilor lui Israel: „Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel” Ex. 19:5-6). De asemenea, în Psalmul 135:4, se spune: „Căci Domnul Şi-a ales pe Iacov să fie al Lui, pe Israel să fie comoara Sa de preţ”. Din Scriptură este evident că prin venirea Sa Cristos a avut ca scop principal răscumpărarea Israelului, care a fost realizată pe cruce. În consecinţă, interpretarea corectă a parabolei comorii o traduce ca reprezentându-L pe Isus vânzând 280

toate, cu alte cuvinte, murind pe cruce pentru a cumpăra comoara (cf. Filipeni 2:7-8; 1 Petru 1:18-19). Întrucât Israel este evident în lume astăzi, în general, nu se recunoaşte că ei sunt comoara lui Dumnezeu; or, acest adevăr are menirea să explice de ce comoara se spune că este ascunsă în ogor Parabola perlei Matei 13:45-46. O parabolă similară cu aceea a comorii o găsim reprezentată prin perla cumpărată de negustorul care a vândut tot ce avea pentru a o putea cumpăra (vv. 4546). Influenţa postmilenistă iarăşi a încercat s-o reprezinte ca pe un cumpărător vânzând tot ce are pentru a putea cumpăra perla, care, este, de fapt, Isus Cristos. Din nou, problema constă în faptul că necredincioşii nu au cu ce plăti pentru mântuire. Numai Isus poate asigura mântuirea şi achita preţul pentru răscumpărarea noastră. Prin urmare, aici, ca în parabola comorii, negustorul Îl reprezintă pe Isus, iar perla reprezintă biserica. Perla posedă calitatea neobişnuită de a fi un organism ce creşte din coasta unei scoici iritate. În mod similar, ea poate fi văzută ca biserica crescând din coasta rănită a lui Cristos. Aşa cum Cristos a murit pentru Israel, tot aşa a murit şi pentru alţii, inclusiv şi pentru acei credincioşi din epoca actuală care sunt şi evrei, şi neamuri Parabola năvodului Matei 13:47-50. Parabola năvodului, asemenea parabolei grâului şi buruienilor, reprezintă judecata ce va avea loc la a doua venire a lui Cristos. Plasa descrisă aici este una lunguiaţă, uneori având până la opt metri lungime, iar captura de peşte ar fi prea mare să poată fi cuprinsă într-o singură barcă. Prin urmare, este adusă la mal, unde conţinutul ei este sortat, peştii buni fiind păstraţi, iar cei răi fiind aruncaţi înapoi în mare (vv. 47-48). Isus a declarat că aceasta e o situaţie asemănătoare cu cea de la sfârşitul veacului, când îngerii îi vor separa pe cei răi care sunt în plasă, adică sfera mărturisirii, şi-i vor arunca în cuptorul de foc, în contrast cu grâul, care va fi adunat şi binecuvântat (vv. 49-50). Ordinea judecăţii s-ar putea să însemne că cei răi vor fi separaţi ultimii, iar cei neprihăniţi vor fi luaţi primii, care e opusul ordinii grâului şi al neghinei, demonstrând că aceasta nu este semnificativ în sine. De fapt, la a Doua Venire vor fi o serie de judecăţi, care vor avea ca rezultat final separarea celor neprihăniţi de cei răi; dar fiecare judecată este descrisă ca o judecată separată, fără ca ordinea să fie importantă. În general, cele şapte parabole descriu epoca dintre prima şi a doua venire a lui Cristos. Aceasta va fi o perioadă de timp când binele şi răul vor creşte alături, în care binele nu va cuceri răul, iar răul nu va cuceri binele. Separarea în judecată se va întâmpla la sfârşit când răul va fi separat, iar binelui i se va permite să intre în împărăţie. Pe de o parte, nu corespunde aşteptărilor postmileniste ale unei epoci în care binele va birui treptat răul, nici nu va împlini promisiunile Vechiului Testament despre Cristos domnind pe pământ. De fapt, prin parabole Isus este văzut ca fiind absent, cu excepţia cazurilor în care se fac referiri la ceea ce a făcut El la prima Sa venire. Însă acest capitol devine unul important în completând ceea ce Vechiul Testament nu a revelat cu privire la epoca dintre prima şi a doua venire a lui Cristos. El este completat şi augmentat de către Discursul de pe Muntele

281

Măslinilor, cu privire la sfârşitul veacului, şi de Ioan 13–17, discursul lui Cristos asupra epocii actuale din punct de vedere spiritual

282

PROFEŢIILE DESPRE MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI ISUS ÎN EVANGHELII

Isus, după ce Şi-a expus marile principii etice al împărăţiei Sale, făcând în sprijinul declaraţiei Sale că este Mesia o mulţime de miracole, Şi-a îndreptat acum apelul Său către acele persoane individuale care s-au arătat dispuse să-L urmeze, cum a procedat la Matei 11:28-30. După ce a condamnat necredinţa şi respingerea Sa de către liderii Israelului, Isus a revelat caracterul special al epocii actuale dintre prima şi a doua venire a lui Cristos. Făcând aşa, El a presupus că va fi respins, că va muri şi apoi va fi înviat şi Se va sui la cer. După revelarea epocii actuale, care avea să se împlinească după suirea Sa la Cer, Isus a început să vorbească mai clar ucenicilor Săi despre moartea şi învierea Sa. Primele preziceri despre moartea şi învierea Sa Matei 16:21-28; Marcu 8:31–9:1; Luca 9:21-27. Cum se consemnează în trei din cele patru Evanghelii, Isus a prezis moartea şi învierea Sa. Matei a consemnat: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învie” (16:21). Deşi Petru a obiectat vehement împotriva acestei afirmaţii a Domnului, ca ceva care nu trebuia să se întâmple niciodată, Isus l-a mustrat aspru şi amintindu-i lui şi celorlalţi ucenici că pentru a-L urma pe Isus este o cruce care trebuie luată de fiecare ucenic. Principiul este acelaşi în fiecare caz: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (v, 25). Deşi era nevoie ca El să moară şi să fie înviat, El Se va întoarce cu putere şi slavă din cer (v. 27), El prezicând de asemenea că „că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (v. 28). După toate probabilităţile, aceasta a fost o referire la Transfigurare, care avea să aibă loc imediat după aceea, când Isus a fost revelat în slava dinainte ce o avusese înainte. A doua profeţie a lui Isus cu privire la moartea şi învierea Lui Matei 20:17-19; Marcu 10:32-34; Luca 18:31-34. A doua prezicere a lui Cristos cu privire la moartea şi învierea Sa este consemnată în trei dintre cele patru Evanghelii. Cei doisprezece ucenici se îndreptau spre Ierusalim, şi Isus îi luă deoparte din mulţime şi le spuse: „Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia” (Mat. 20:18-19). Luca adaugă: „Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus” (Luca 18:34). O a treia anunţare a morţii şi învierii lui Isus Matei 26:2-5; Marcu 14:1-9. Cu ocazia celei de-a treia anunţare a morţii Sale, El nu a menţionat faptul că El va fi şi înviat din morţi. La Luca 22:1-6 se menţionează complotul lui Iuda de a-L vinde pe Isus mai marilor preoţi când se va ivi prilejul nimerit.

283

PROFEŢIILE PRIVITOARE LA SFÂRŞITUL EPOCII INTERMEDIARE DINTRE CELE DOUĂ VENIRI

Profeţia de pe Muntele Măslinilor Matei 24–25; Marcu 13:1-27; Luca 21:5-36. Profeţiile extinse ale lui Cristos din predica de pe Muntele Măslinilor au fost transmise celor patru ucenici: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei (Marcu 13:3). Discursul Său a fost ca răspuns la întrebarea stăruitoare a ucenicilor: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri, şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?” (Marcu 13:4). Ei s-au referit la prezicerea antecedentă a lui Cristos că templul splendid va fi distrus, care nu corespundea aşteptării ucenicilor despre împărăţia viitoare. Este evident că cele trei Evanghelii consemnează numai o parte a acestui discurs, tabloul complet obţinându-l punând la un loc fiecare din cele trei Evanghelii. Aceasta trebuie înţeleasă în lumina faptului că Isus declarase principiile morale ale împărăţiei în Predica de pe Munte (Mat. 5–7) şi descrisese epoca actuală (Mat. 13). Acum descria perioada următoare morţii şi învierii Sale şi înălţării, extinzându-se până la sfârşitul perioadei Tribulaţiei a timpului venirii a doua. Ucenicii încă se luptau cu dificultatea de a înţelege cum se potrivea aceasta în tabloul aşteptărilor lor mesianice. Semnele generale ale Venirii Sale a Doua Oară Matei 24;1-14; Marcu 13:5-13; Luca 21:5-19. Cristos transmite o aspră condamnare împotriva fariseilor şi a saducheilor pentru ipocrizia şi necredinţa lor. Aceasta se încheiase când Isus a plâns pentru Ierusalim, datorită îndelungatei sale istorii de respingere a profeţilor şi ucideri a celor trimişi să le aducă adevărul. El a rostit un blestem solemn asupra Ierusalimului, zicând: „Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Mat. 23:38-39). Puţin mai târziu după ce părăsise templul, ucenicii Îi atraseră atenţia la splendoarea templului (24:1). Dar Isus S-a întors cu o profeţie devastatoare: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (v. 2). Profeţia aceasta îi alarmase pe ucenici. Patru dintre ei, Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, într-o convorbire particulară cu Isus, au întrebat: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? (Mat. 24:3; Marcu 13:3-4; Luca 21:7) Răspunzând la aceste trei întrebări, răspunsul la prima întrebare despre distrugerea Ierusalimului este dat la Luca 21:20-24. A doua şi a treia întrebare despre semnele venirii Sale şi sfârşitul veacului au fost, de fapt, una şi aceeaşi întrebare deoarece veacul se încheie în vremea venirii Sale. Matei ne dă cel mai complet răspuns la aceste două întrebări (Mat. 24:4-30). Învăţaţii interpretează Matei din mai multe puncte de vedere. De obicei, interpretarea profeţiei în general dictează interpretarea acestei secţiuni. Amileniştii, care neagă o domnie literală a lui Cristos, tind să ia aceste profeţii într-un sens mai general, decât într-un sens mai concret şi de multe ori încearcă să găsească împlinirea în primul secol. În consecinţă, ei se străduiesc să pună în legătură cele mai multe din aceste profeţii în legătură cu vremea distrugerii Ierusalimului în anul 70 d.Cr.

284

Postmileniştii au o problemă diferită în aceea că ei doresc să sprijine părerea lor că lumea va deveni tot mai bună, pe măsură ce Evanghelia va triumfa; dar pasajul din Scriptură nu susţine aceasta; de fapt, prezice că răul va atinge apogeul la a Doua Venire. Interpreţii liberali, care nu acceptă profeţia normală cu privire la viitor, au tendinţa să pună la îndoială că ceea ce a predat Cristos ar fi valabil în acest pasaj, privind-ul ca pe un rezumat al învăţăturilor Sale, la care se adaugă descoperirile viitoare ale bisericii. Părerea lor este că toate se încadrează în scrierile apocaliptice din vremea aceea, care sunt în afara Scripturii. Doar interpretarea premilenistă tinde să interpreteze această profeţie ca literală şi concretă. Chiar şi între premilenişti însă se remarcă unele deosebiri de vederi. Unii susţin că întregul pasaj se va împlini în viitor în legătură cu Marea Strâmtorare. Încă un punct de vedere care este prezentat în această scriere este că întreaga perioadă descrisă în versele 4-14 sunt în general profeţii care-şi pot găsi împlinirea în toată perioada actuală, cu versetele 15-30 împlinindu-se în Marea Strâmtorare, Dar aceste profeţii şi evenimentele prezise în versetele 4-14 se repetă în Marea Strâmtorare, când ceea ce era poate parţial împlinit mai devreme va avea o împlinire foarte literală şi devastatoare. Întrebarea centrală este dacă semnele specifice date în versetele 15-26 sunt viitoarea Mare Strâmtorare. Potrivit acestei interpretări, semnul abominaţiei (urâciunii) îl va constitui începutul celor trei ani şi jumătate, când liderul mondial va prelua controlul şi va începe Marea Strâmtorare. În prezicerile pe care le-a făcut Cristos acum aproape 2.000 de ani, El a prezis foarte exact evoluţia din zona actuală. În versetele 4-14, El a prezis cel puţin nouă trăsături distincte ale perioadei: (1) cristoşi falşi (vv. 4-5); (2) războaie şi veşti despre războaie (vv. 6-7); (3) foamete (v. 7); (4) ciume (v. 7, KJV); (4) cutremure de pământ (v. 7); (6) mulţi martiri (vv. 8-10); (7) profeţi falşi (v. 11); (8) creşterea răutăţii, cu răcirea dragostei (v. 12); (9) predicare mondială a Evangheliei împărăţiei (vv. 13-14). Luca 21:8-14 consemnează profeţii similare. Toate aceste situaţii s-au împlinit în istorie. În ciuda progreselor înregistrate în multe domenii, lumea încă suferă de război, foamete şi ciumă. Cutremurele de pământ iau proporţii tot mai mari. Pe măsură ce densitatea populaţiei creşte, cutremurele devin tot mai distructive. Desigur, Scriptura prezice cel mai mare cutremur din toate timpurile la Apocalipsa 16:18-20 când se pare că oraşele lumii vor fi făcute una cu pământul înaintea venirii lui Cristos. S-ar putea să fie adevărat că aceste semne au o împlinire în epoca actuală, dar în final ele vor avea o împlinire şi mai mare şi mai literală în perioada Marii Strâmtorări. Cei trei ani şi jumătatea ai Marii Strâmtorări vor culmina prin a doua venire a lui Cristos. O importantă distincţie trebuie făcută aici că Răpirea bisericii şi încheierea Epocii Bisericii nu este menţionată nicăieri în această profeţie. Unii interpreţi au încercat să introducă Răpirea bisericii în Matei 24–25, dar aceasta n-a adus decât confuzie în cadrul programului. Evanghelia lui Matei nu discută Epoca Bisericii ca atare, ci Epoca Interimară de la prima venire a lui Cristos până la a doua Sa venire şi, prin urmare, se ocupă cu Marea Strâmtorare de la finele actualei epoci. Epoca bisericii este o perioadă mai limitată de timp, întrucât începe în Ziua de Rusalii cu venirea şi botezul Duhului Sfânt şi se încheie când biserica este luată din lume, înainte ca profeţiile de la sfârşitul timpului să fie împlinite. Deşi Matei anticipează biserica, în

285

afirmaţia făcută lui Petru (Matei 16:18), nu găsim nicio expunere a epocii bisericii, ca cea pe care o găsim mai târziu în Ioan 13–17. Se poate concluziona în siguranţă că Epoca Bisericii şi Răpirea nu sunt introduce decât la Ioan 14:1-3. Din Matei 24:13, unde se spune: „Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (cf. Marcu 13:13) s-au ivit unele probleme. O interpretare comună că cei care rabdă până la sfârşitul Tribulaţiei e contrazisă de faptul că mii de creştini din timpul Marii Tribulaţii (Strâmtorări) vor fi martirizaţi (Apo. 7:9-17). Atunci ce înseamnă mântuirea de la sfârşitul Tribulaţiei? Această afirmaţie este cel mai bine interpretată ca o izbăvire fizică, şi prezice că cei care sunt încă în viaţă la vremea celei de-a Doua Veniri a lui Cristos îşi vor fi demonstrat credinţa lor stând cu Cristos prin acea perioadă şi vor fi izbăviţi de Isus, sau salvaţi, în sensul că vor fi izbăviţi de prigonitorii lor. Prin urmare, acest verset nu are vreo legătură cu chestiunea siguranţei veşnice sau asupra chestiunii dacă cineva este salvat este salvat pe veci, ci se referă mai degrabă la izbăvirea fizică a celor neprihăniţi la sfârşitul Marii Strâmtorări. Prin contrast, multe mii vor muri, care sunt de asemenea salvaţi, şi vor merge în cer, dar nu vor rămâne pe pământ până în vremea cele de-a Doua Veniri. În această secţiune din Matei 24:4-14, Matei răspunde la întrebarea privitoare la semnele sfârşitului şi la venirea lui Cristos, şi prezintă semnele care sunt în general. Matei însă nu se ocupă cu prima întrebare pusă de ucenici, respectiv când va avea loc distrugerea Ierusalimului, conform prezicerii lui Cristos din versetul 2. Însă la această întrebare i se răspunde în Evanghelia lui Luca. Semnul distrugerii Ierusalimului Luca 21:20-24. Luca a afirmat că semnul Ierusalimului este înconjurarea lui de oşti, ceea ce înseamnă că trebuie să fie atenţi la faptul că distrugerea sa este iminentă: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape” (v. 20). În măsura în care pot face acest lucru, ei sunt îndemnaţi să fugă în munţi şi să iasă la loc larg pentru că va fi un timp de persecuţie pentru Israel (vv. 21-22). Va fi un timp deosebit de dificil pentru femeile gravide şi pentru cele ce alăptează, căci va fi un timp de judecată a lui Dumnezeu ce se va abate peste ţara Israel (v. 23). Isus a prezis că mulţi din Israel vor cădea ucişi de sabie sau luaţi prizonieri (v. 24). Ierusalimul va continua să fie călcat în picioare de Neamuri până se vor împlini vremurile Neamurilor (v. 24). Vremurile Neamurilor au început în anul 605 î.Cr., când Nebucadneţar cu armatele sale a cucerit Ierusalimul şi a dus primii prizonieri la Babilon. Dar de-atunci au fost timpuri când Israel a avut stăpânire temporară asupra Ierusalimului, nu însă şi posesiune permanentă. În vremea când Isus S-a aflat pe pământ, deşi Israel s-a aflat în Ierusalim, totuşi era sub controlul Neamurilor. Asta continuă până în prezent. Chiar şi astăzi Israel controlează Ierusalimul doar din pricina sprijinului militar din partea Statelor Unite. Conform profeţiilor lui Daniel, vremurile Neamurilor nu vor înceta până la sfârşitul Marii Strâmtorări, care este în viitor. Trebuie făcut distincţie în secţiunea de profeţie din Luca 21:20-24 şi celelalte profeţii ce se ocupă cu semnele sfârşitului, întrucât Luca 21:23 s-a împlinit literal, în timp ce celelalte aspecte ale semnelor, ca în Matei 24 şi Marcu 12, încă urmează să cunoască împlinirea completă. Numai Luca ne dă răspunsul concret la

286

semnul specific al distrugerii Ierusalimului. Semnele concrete ale sfârşitului şi ale venirii lui Cristos Matei 24:15-26; Marcu 13:14-25; Luca 21:25-28. După ce Isus a descris semnele privitoare la distrugerea Ierusalimului, pe care unii dintre ei vor fi în viaţă să le vadă, precum şi semnele generale ale veacului actual, dezvoltă apoi în detaliu semnele concrete care vor constitui dovezi indubitabile că a doua venire a lui Cristos şi sfârşitul veacului sunt aproape. Este important să observăm că semnele concrete sunt total diferite de semnele pentru distrugerea Ierusalimului, deşi există şi unele asemănări. În ambele cazuri, Israel va fi întrun timp de necaz şi tribulaţie. În amândouă cazurile, puterea Neamurilor, cel puţin la început, va triumfa. Dar semnele specifice ale sfârşitului veacului şi ale venirii lui Cristos nu apar în legătură cu distrugerea Ierusalimului, ci aşteaptă perioada viitoare ce va conduce la a doua venire a lui Cristos, care va fi semnul concret al sfârşitului. Una din sursele de confuzie între interpreţii Discursului de pe Muntele Măslinilor este încercarea lor de a găsi completa împlinire a întregului Discurs al Măslinilor în legătură cu distrugerea Ierusalimului. Aceasta este uneori pusă în legătură cu încercarea de a evita profeţiile specifice şi tendinţa de a evita detaliile din profeţie ca fiind inexacte. În realitate, Cristos zugrăveşte o imagine detailată şi exactă a Marii Strâmtorări şi a efectului ei asupra locuitorilor Ierusalimului. Cum am arătat anterior, prezicerile lui Matei nu privesc Epoca Bisericii ca atare, Răpirea bisericii sau evenimentele înrudite. Aici, Evanghelia lui Matei, relatând profeţiile lui Cristos, se focalizează pe ultimii trei ani şi jumătate conducând la a Doua Venire. În timpul acela vor fi semne specifice ce vor identifica indubitabil perioada ca timpul Marii Tribulaţii. Mai întâi, Isus a atras atenţia la semnul specific al apariţiei „urâciunii pustiirii” la care s-a referit profetul Daniel (Mat. 24:15). Conform lui Daniel 9:26-27, viitorul conducător mondial, care va fi la putere în acea perioadă trei ani şi jumătate, va pângări templul şi va face să înceteze jertfele. Aceasta se numeşte „urâciunea care cauzează pustiirea” deoarece va distruge caracterul sacru al altarului pentru jertfe şi templul care va exista în acel timp. Un eveniment similar, petrecut în al doilea secol înainte de Cristos, este consemnat de istorie ca un act al lui Antioh Epifanes, care a oprit jertfele şi a pângărit templul. Acest eveniment a împlinit profeţia lui Daniel, de la Daniel 11:31. Relatarea lui Matei descrie acest eveniment, care este încă în viitor, ca un timp când templul va fi pângărit într-un mod similar: „De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Dan. 12:11). Această perioadă de aproximativ trei ani şi jumătate va fi perioada Marii Strâmtorări şi va culmina cu a doua venire a lui Cristos. Prin urmare, când templul va fi pângărit de viitorul lider mondial, aceasta va constitui un semn iminent al venirii lui Cristos (cf. 2 Tes. 2:3-4; Apo. 13:11-15). Aşa după cum împresurarea Ierusalimului de către armatele romane a fost un semn pentru evrei să fugă în munţii Iudeii în anul 70 î.Cr., tot aşa când templul va fi pângărit în viitor, va fi un semn pentru evreii din Ierusalim să fugă. Va fi un semn foarte precis, care va veni într-o anumită zi, într-un anumit timp. Când vor afla despre el, Isus îi îndeamnă să fugă imediat, nemaiobosindu-se nici măcar să se întoarcă în casă sau să se oprească să-şi

287

ia mantaua (Mat. 24:26-18). Cum a fost în cazul în care Ierusalimul a fost distrus, tot aşa de dificil va fi pentru femeile gravide şi pentru cele care alăptează să-şi părăsească casa şi să îndure greutăţile inerente scăpării din Ierusalim. Isus a mai spus ca ei să se roage ca să nu plece în ziua de Sabat, deoarece călătoria în ziua de Sabat va fi un semn evident că ei fug, întrucât în mod normal ei n-ar călători în ziua de Sabat (v. 20). Semnul iniţial al pângăririi templului va fi urmat de împlinirea de groază şi de timpul de mare necaz anticipat în Vechiul Testament (Ier. 30:4-7; Dan. 9:25-26). Isus a declarat că „că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). Acest timp de necaz va fi atât de mare încât dacă n-ar fi limitat la o durată de trei ani şi jumătate cum este descris în Scripturi, ar distruge omenirea. Isus a declarat: „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:22). Evanghelia după Marcu expune în esenţă aceleaşi adevăruri ca Matei 24 (Marcu 13:1417). Luca a consemnat spusele lui Cristos: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26). Toate aceste evenimente vor atrage atenţia că Cristos va veni la sfârşitul acestei perioade. Deşi ei nu vor şti ziua, nici ceasul, vor putea să aproximeze timpul deoarece durata totală de timp va fi de patruzeci şi două de luni (Apo. 13:5). Luând în considerare toate Scripturile, şi în special graficul tablou al Marii Strâmtorări prevăzut de Cartea Apocalipsa, se pare că populaţia lumii va fi decimată şi doar o fracţiune din cei ce intră în acea perioadă vor supravieţui până la capăt. Isus a spus că dacă nu ar opri perioada aceasta prin a doua Sa venire nu ar rămâne nicio fiinţă omenească pe pământ (Mat. 24:22). Ideea posttibulaţioniştilor că supravieţuirea în acest timp este o speranţă binecuvântată nu este o poziţie care să poată fi susţinută. Vor fi şi semne înşelătoare şi ştiri false că Cristos a şi apărut deja. „Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici, sau acolo» să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:23-24; cf. Marcu 13:21-23). Conform textului de la Matei 24:26, vor fi zvonuri că Isus a apărut deja în deşert sau a fost descoperit în odaia dinăuntru, dar ei sunt îndemnaţi să nu creadă aceasta. Ideea este că a doua venire a lui Cristos va fi un eveniment foarte vizibil. Isus l-a descris cum este consemnat în Matei: „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Mat. 24:27). A doua venire a lui Cristos va fi precedată de multe evenimente supranaturale pe cer, care sunt descrise şi în cartea Apocalipsei. Conform evangheliei lui Matei, Isus a spus: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate” (Mat. 24:29: cf. Marcu 13:24-25; Luca 21:25-26). Semnul final va fi apariţia lui Cristos Însuşi pe cer, în cadrul întoarcerii Sale din cer pe pământ. Cum scrie Matei, Isus a spus: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, 288

toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Mat. 24:30; cf. Marcu 13:26; Luca 21:27). Apocalipsa 19:11-16 descrie scena în mai mare amănunt. E de notat că Matei nu vorbea despre Răpirea bisericii, care este descrisă în limbaj total diferit (cf. 1 Tes. 4:16). Semnul final este gloria lui Cristos Însuşi pe ceruri la întoarcerea Sa pe pământ. Naţiunile se vor tângui deoarece este vremea judecăţii pentru respingerea lui Isus ca Mântuitor şi Domn. Când Cristos va veni pe pământ, El Îşi va trimite îngerii să-i adune pe cei aleşi: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Mat. 24:31). Marcu descrie acelaşi eveniment, cu adunarea celor aleşi de pe pământ şi din cer (Marcu 13:27), Unii au interpretat pe aleşii de aici ca referindu-se concret la cei aleşi de pe pământ, care este cu mult mai probabil că acest eveniment va cuprinde pe toţi aleşii, sau pe cei mântuiţi, inclusiv pe sfinţii Vechiului Testament, Israelul salvat, biserica şi sfinţii din Marea Strâmtorare, conducând până la a Doua Venire. Unii vor trebui să fie înviaţi din morţi, cum vor fi martirii (Apo. 20:4-6) şi sfinţii din Vechiul Testament (Dan. 12:2). Biserica a fost înviată, sau strămutată, mai devreme, cu ocazia Răpirii. La a doua venire a lui Cristos niciun copil al lui Dumnezeu nu va rămâne neînviat sau nerestaurat, ci toţi vor lua parte la împărăţia de o mie de ani. Luată global, revelaţia din Matei 24:4-31, cu pasajele paralele din Marcu şi Luca, răspunde la întrebările puse de ucenici mai întâi, privitor la distrugerea Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.Cr., şi la a doua şi a treia întrebări, ce se ocupă cu sfârşitul veacului şi venirea lui Cristos. Evenimentul în sine este precedat de semnele care au fost descrise de Isus şi culminează cu a doua venire a lui Cristos la începutul împărăţiei Sale pe pământ. După ce le-a răspuns la întrebările lor, Isus S-a îndreptat apoi la ilustraţiile şi aplicaţiile adevărului acestor profeţii. Parabola smochinului Matei 24:32-25; Marcu 13:28-31; Luca 21:29-33. Isus a folosit întâi smochinul ca ilustraţie a semnelor venirii Domnului: „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Mat. 24:32-33; cf. Marcu 13:28-29; Luca 21:29-31). O interpretare comună a fost aceea de a interpreta smochinul ca un prototip pentru Israel, iar renaşterea Israelului ca înmugurirea smochinului. Smochinul ar putea foarte bine să fie un prototip al Israelului, dar nu aşa pare să fie el folosit în Scriptură. Smochine bune şi rele sunt menţionate la Ieremia 24:1-8; smochinele bune sunt cei duşi în captivitate, iar smochinele rele cei care rămân în ţara Israel. Ieremia 29:17 de asemenea menţionează smochine. La Judecători 9:1-11, smochinii sunt menţionaţi, dar nu în legătură cu Israelul. Ei sunt menţionaţi de Cristos la Matei 21:19-20 şi Marcu 11:12-14, 20-26 care pune în legătură smochinul cu Israel. Prin urmare, deşi mulţi au urmat această interpretare, nu există nicio bază în Scriptură. O alternativă mai bună este explicaţia simplă că smochinul este folosit ca o ilustraţie din natură. Întrucât smochinul face frunze spre sfârşitul primăverii, dacă vede cineva frun-

289

ze pe un smochin, este o dovadă că vara este foarte aproape. Această ilustraţie este transferată la a doua venire a lui Cristos. Când evenimentele descrise în versetele precedente au loc, va fi un indiciu foarte clar al faptului că venirea lui Cristos este aproape. Semnul din acest pasaj nu este reînvierea Israelului, care nu este subiectul textului din Matei 24, ci, mai degrabă, detaliile Marii Strâmtorări ce va avea loc în cei trei ani şi jumătate precedând a Doua Venire. Prin urmare, „toate aceste lucruri” (v. 33) se referă nu la reînvierea Israelului, ci la evenimentele Marii Strâmtorări. Dar este adevărat că Israel va avea parte de o măsură de reînviere precedând a doua venire a lui Cristos, numai că aceasta se bazează pe o altă revelaţie scripturală decât pe revelaţia prezentată aici. Generaţia care va vedea împlinirea Isus a făcut încă un comentariu asupra situaţiei, spunând: „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta [generaţia aceasta] până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat 24:34-35). În mod normal, „generaţie” se referă la intervalul de timp dintre naşterea cuiva şi timpul în care acea persoană devine părinte. Evident, generaţia care a trăit în zilele lui Cristos nu a văzut toate lucrurile descrise în contextul precedent. Unii au tras concluzia de aici că termenul „generaţie” se referă la Israel şi au afirmat că Israel nu va trece până ce nu se vor împlini toate aceste lucruri. Însă Israel nu va trece niciodată. Iar alţi învăţaţi înţeleg prin „generaţie” o perioadă nedefinită de timp. Însă sensul cel mai natural este să-l luăm ca o perioadă normală de douăzeci şi cinci până la patruzeci de ani. Dar în loc să se refere la timpul cât a trăit Cristos, se referă îndărăt la perioada precedentă ce este descrisă drept Marea Strâmtorare. Întrucât Marea Strâmtorare nu este decât trei ani şi jumătate, evident cei care văd Marea Strâmtorare vor vedea şi venirea Domnului. Indiferent cum este interpretat, Cristos a afirmat, în sprijinul împlinirii profeţiei, cum cuvintele Sale nu vor trece niciodată, chiar dacă actualul pământ şi cer vor fi, în cele din urmă, distruse. Timpul precedent celei de-a doua veniri comparat cu zilele lui Noe dinainte de potop Matei 24:36-42. Deşi vremea venirii Domnului s-ar putea să fie recunoscută ca fiind gata să aibă loc. nu este dată cu asemenea claritate încât cineva să poată stabili ziua sau ceasul. Speculaţii inutile cu privire la vremea venirii Domnului ar fi evitate, dacă versetul acesta ar fi luat în sens literal. Isus a spus; „Nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul acela, nici măcar îngerii din cer, nici chiar Fiul, ci numai Tatăl” (v. 36). Desigur, aici Isus Se referă la inteligenţa Lui umană, care este limitată, nu la atotştiinţa Lui divină. Timpul până la a Doua Venire este comparat cu zilele care au dus până la Potop. În ambele cazuri sunt numeroase semne ale sfârşitului care se apropie. Trebuie observat că semnele sunt în legătură cu a doua venire a lui Cristos, la sfârşitul Marii Strâmtorări, nu la Răpirea bisericii, care nu are niciun fel de semne prevestitoare şi este întotdeauna iminentă, până când se va întâmpla. Lui Noe i-a trebuit mai mult de o sută de ani până să termine de construit arca. În tot acest timp, oamenii şi-au văzut însă de treburile lor obişnuite, cum aminteşte Isus (vv. 37-38). Dar când arca a fost terminată, situaţia s-a schimbat. Acum a devenit posibil ca Potopul să vină.

290

Vecinii lui Noe au observat ceva cu totul neobişnuit – animalele umblând cu pas militar, intrau în arcă (Gen. 7:2-3). Dumnezeu l-a înştiinţat pe Noe; „Căci după şapte zile, voi face să ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut” (v. 4). După ce au intrat animalele cu bine în arcă, Moise consemnează că Noe şi familia sa, compusă din soţia şi cei trei fii, împreună cu soţiile lor, au intrat în arcă. Acum situaţia se schimbase cu totul. Tot ce precedase Potopul era acum împlinit. Uşa la arcă a fost închisă şi a început să plouă. În mod similar, multe profeţii trebuie să se împlinească până la a Doua Venire. Pe măsură ce Marea Strâmtorare progresează, şi cei care înţeleg profeţiile de la sfârşitul timpului îşi dau seama că aproximativ trei ani şi jumătate au trecut, negreşit ei vor şti şi se vor aştepta ca Cristos să vină, cu toate că profeţiile nu sunt suficient de detailate pentru a înştiinţa ziua sau ceasul. Totuşi vor cunoaşte anul. Apoi Isus a comparat situaţia potopului lui Noe cu a Doua Sa Venire, când a afirmat: „... tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Mat. 24:39-42). Din pricina faptului că evenimentul acesta e întrucâtva similar cu Răpirea, respectiv că unii sunt luaţi iar alţii sunt lăsaţi, posttribulaţioniştii citează acest verset încercând să demonstreze că Răpirea se va întâmpla ca parte a celei de-a doua veniri a lui Cristos după Tribulaţie. Dar o lectură atentă a pasajului va da exact rezultatul opus. La Răpirea bisericii, cei care sunt luaţi sunt mântuiţi, iar cei lăsaţi sunt lăsaţi să treacă prin groaznica perioadă care va urma, inclusiv Marea Tribulaţie. Aici situaţia este exact reversul. Cei care sunt luaţi sunt luaţi în judecată, iar cei care sunt lăsaţi sunt lăsaţi pentru a intra în împărăţia de o mie de ani. În pofida faptului evident că ilustraţia trebuie inversată pentru a face o aplicaţie la Răpire, posttribulaţioniştii uneori scot în evidenţă că termenul din greacă airo, folosit pentru a exprima „şi i-a luat pe toţi”(v. 39), este un cuvânt diferit (în greacă: paralambano) decât cel folosi în versetul 40 şi în versetul 41: „una va fi luată”. Deşi recunosc că în versetul 39 în vremea Potopului cei luaţi au fost luaţi în judecată, ei pretind că schimbarea ordinii cuvintelor justifică prezenţa Răpirii în versetele 41-42. Dar această concluzie este nu numai contrară textului de la Matei 24, ci nici nu ia în considerare textul de la Luca 17 în descrierea Venirii a Doua, unde Isus a spus: „Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată” (vv. 34-35). Dar la Luca întrebarea este pusă de către ucenici: „Unde, Doamne?” (v. 37). Ca răspuns, Isus a spus: „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii” (v. 37). Cu alte cuvinte, cei luaţi sunt evident omorâţi în judecată, în contrast cu ceea ce se va întâmpla la Răpire, unde cei luaţi sunt luaţi la cer. Nu există niciun temei scriptural pentru a introduce Răpirea în Matei 24. Este o ocazie cu totul diferită. La Răpire, biserica, alcătuită din cei ce sunt mântuiţi, este dusă în cer. La a doua venire a lui Cristos, cei mântuiţi rămân pe pământ, iar cei nemântuiţi sunt luaţi în judecată la începutul împărăţiei de o mie de ani. Chiar cuvântul folosit pentru a-i descrie pe cei luaţi în Matei 24:40-41 este folosit cu privire la Cristos fiind luat la cruce, evident fiind luat în judecată, cum este folosit aici (cf. Ioan 19:16: „Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. [Soldaţii] au luat

291

deci pe Isus, şi L-au dus să-L răstignească”). Concluzia pentru cei aflaţi în viaţă în vremea celei de-a Doua Veniri este similară cu cea din vremea lui Noe: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Mat. 24:42). Deşi pasajul vorbeşte despre a doua venire a lui Cristos, iar nu despre perioada ce precedă Răpirea, evident, dacă cei care trăiesc în perioada dinainte de a Doua Venire, care pot vedea semnele celei de-a Doua Veniri indicând apropierea ei, trebuie să vegheze, cu cât mai mult trebuie s-o facă cei ce aşteaptă pentru Răpire, pentru care nu sunt date niciun fel de semne, trebuind să trăiască într-o aşteptare constantă a întoarcerii lui Isus pentru a-Şi lua biserica! Vegherea încurajată de proprietarul unei case Matei 24:43-44. Isus a făcut aplicaţia la veghere ce va fi necesară pentru proprietarul unei case, care nu ştia când vor intra hoţii prin efracţie (v. 43). Neştiind ceasul exact, el va trebui să vegheze în continuu. Isus a făcut aceasta să se aplice la cei care aşteaptă a Doua Venire, cu îndemnul: „De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (v. 44). Ilustraţia slujitorului pus în control peste casa stăpânului său Matei 24:45-50; Marcu 13:33-37. Cine aşteaptă a doua venire a lui Cristos este ca un slujitor care este pus mai mare peste casa stăpânului său. Neştiind când se va întoarce stăpânul său, slujitorul a fost credincios (vv. 45-47). Dacă însă slujitorul va profita de stăpânul său şi va începe să-i abuzeze pe ceilalţi slujitori, trăind viaţa unui beţiv, va experimenta judecata stăpânului său, când stăpânul său se va întoarce pe neaşteptate (vv. 48-50). Isus a afirmat că slujitorul necredincios va fi tăiat în bucăţi şi plasat în rândul ipocriţilor (v. 51). Implicaţia acestui pasaj este că credinţa în a doua venire a lui Cristos este legată de credinţa în prima venire a lui Cristos. Dacă cineva acceptă cine a fost şi ce a făcut Cristos la prima Lui venire, acea persoană va accepta cine va fi Cristos şi ce va face la a doua Sa venire şi, prin urmare, va trăi pregătit. Parabola celor zece fecioare Matei 25:1-13. Ca o ilustraţie a nevoii de pregătire pentru a Doua Venire, Cristos a descris o scenă familiară în Israel – cea a unui mire revendicându-şi mireasa. Procedura normală era ca nunta să aibă trei faze. Mai întâi, părinţii mirelui aranjau căsătoria cu părinţii miresei şi plăteau zestrea. Aceasta era căsătoria legală. A doua fază, care adesea avea loc un an sau mai târziu, era împlinită când mirele, însoţit de prietenii lui, pornea de la casa mirelui la miezul nopţii, ducându-se acasă la mireasă şi revendicând-o. Mireasa ştia că el vine, fiind gata cu fecioarele ei prietene, alăturându-se procesiunii de la casa miresei la casa mirelui. A treia fază a căsătoriei tradiţionale era ospăţul de nuntă ce urma, care putea să dureze câteva zile, fiind ilustrat de nunta din Cana (Ioan 2). În vreme ce figura de stil a miresei/soţiei este folosită în mai multe aplicaţii în Scriptură, normal Israel este descris ca soţia Domnului, deja căsătorită, iar biserica este înfăţişată ca o mireasă aşteptându-şi Mirele (2 Cor. 11:2). La Răpirea bisericii, Mirele Îşi va reclama mireasa şi o va duce în cer. Ilustraţia folosită aici se referă la nuntaşi. Fiecare din cele zece fecioare a luat o lampă, dar numai cele cinci înţelepte şi-au luat untdelemn în ele. Deşi Scriptura nu explică sensul

292

spiritual al acestor elemente, de multe ori în Biblie Duhul Sfânt este descris ca untdelemn, ca în ilustraţia cu lămpile ca ardeau în templu. Când s-a auzit strigătul că vine mirele (Mat. 25:6), fecioarele s-au ridicat toate să-şi aprindă lămpile şi să întâmpine procesiunea. Dar cele neînţelepte nu au avut niciun pic de untdelemn în lămpile lor şi mucurile lămpilor lor s-au ars numaidecât. Când au cerut untdelemn de la fecioarele înţelepte, li s-a spus să se ducă să cumpere untdelemn. Şi astfel, ducându-se ele să încerce să cumpere untdelemn la miezul nopţii, o operaţie dificilă, cele cinci fecioare înţelepte au plecat cu procesiunea acasă la mire, iar Scriptura consemnează că uşa s-a închis (v. 10). Când au sosit, în cele din urmă, cele cinci fecioare nechibzuite, ele au rămas pe dinafară deoarece nu au vegheat în vederea apariţiei mirelui, cu procesiunea sa. Ca în toate ilustraţiile, sensul ilustraţiei nu trebuie forţat până acolo încât să devină baza unei doctrine. În cazul de faţă, obiectivul urmărit este clar. Când se va întâmpla a Doua Venire, va fi prea târziu pentru pregătire. Deşi unii au privit incidentul acesta drept Răpirea bisericii, nu există de fapt nicio justificare s-o considerăm aceasta, întrucât contextul este cu totul diferit în cazul venirii a doua a lui Cristos, şi, oricum, Cristos nu descoperise încă adevărul cu privire la Răpire. De aceea, nu Se putea aştepta ca ucenicii să înţeleagă un adevăr ce nu fusese încă revelat. În acelaşi timp, este semnificativ că mireasa nu este menţionată, doar mirele. Cele zece fecioare nu erau mireasa, ci participanţii la nuntă („nuntaşii”) şi aceasta, desigur, se va aplica la cei care aşteaptă a doua venire a lui Cristos. Deşi interpretarea se referă la a doua venire a lui Cristos, evident există o aplicare a acestui adevăr la Răpire, în sensul că pregătirea în vederea Răpirii este tot atât de necesară cum este şi pregătirea pentru a Doua Venire. Parabola talanţilor Matei 25:14-30; cf. Luca 19:11-26. Pe când Isus Se afla încă în împrejurimile oraşului Ierihon, aflându-Se în drum spre Ierusalim, a folosit parabola celor zece poli [în greacă: mine], pentru a arăta nevoia de a lucra, pe când încă aşteptau pentru revenirea Domnului (Luca 19:11-26). Luca a consemnat cum stăpânul le-a dat slujitorilor săi zece poli, câte un pol fiecăruia din cei zece servitori ai săi, instruindu-i să-l investească pe acesta, punându-l în cea mai avantajoasă poziţie, în absenţa sa ca să primească numirea de rege. Un pol (o mină) echivala cu leafa pe trei luni. La întoarcerea sa, un slujitor câştigase zece poli, altul cinci, ambii fiind lăudaţi. Însă cel care primise doar un pol, nefăcând nimic cu el, a fost condamnat de stăpânul lui pentru că nu profitase de oportunitatea de a pune în lucru banii stăpânului său. Relatarea din Matei, privind parabola talanţilor, este aceeaşi ilustraţie, puţin modificată, pe care a folosit-o Isus în contextul Discursului Său de pe Muntele Măslinilor. În parabola talanţilor, stăpânul casei le dă la unu cinci, la altul doi, iar la altul un talant, instruindu-i să-i pună în negoţ, pe timpul cât va fi el plecat. Un talant echivala cu o greutate de 58 până la 100 de pfunzi [un pfund echivalează cu 0,453 kg, deci 58 de pfunzi („pounzi”) până la 100 aproximativ 25 de kilograme până la 45,5 kg]. Ca valoare contemporană, un singur talant de argint valorează peste 2.000 de dolari, ia un talant de aur în jur de 30.000 de dolari. Raportate la valorile inflaţiei din zilele noastre, autul şi argintul valorează mult peste aceste sume. Pe vremea lui Isus, leafa pentru o zi de muncă valora vreo

293

şaisprezece cenţi. Prin urmare, sumele acestea reprezentau o valoare enormă. În ilustraţia folosită de Cristos, El Se referă la talanţi de argint, cum reiese din folosirea termenului de „bani” (Mat. 25:18), ceea ce este literalmente argint. În cadrul ilustraţiei, stăpânul îi dă unui slujitor cinci talanţi, altuia doi, iar ultimului unu singur, potrivit aptitudinilor fiecăruia. Stăpânul este plecat o perioadă îndelungată de timp, dar la întoarcere, îşi cheamă slujitorii ca să-i dea socoteală de banii încredinţaţi (v. 19). Cel căruia i se încredinţase cinci talanţi a mai adus încă cinci talanţi, spunând: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi” (v. 20). Şi a fost elogiat de stăpânul său: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (v. 21). Când a venit rândul omului cu doi talanţi, şi el îşi dublase banii, având parte de aceleaşi elogii (vv. 22-23). Dar omul ce primise un singur talant a avut un alt raport: „Doamne [stăpâne], am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă, şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” (vv. 24-25) Stăpânul l-a mustrat aspru pe slujitorul său, zicând: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat, şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!” (vv. 26-27). Felul în care a lucrat omul cu un talant este punctul central al ilustraţiei. De ce a fost stăpânul său atât de aspru cu slujitorul său? Din răspunsul slujitorului cu pricina, reiese că a avut serioase îndoieli că stăpânul său se va întoarce. Dacă nu se întorcea, slujitorul putea păstra banii, raportându-i ca parte integrală a moşiei stăpânului său. Iar de se întorcea, putea scoate la iveală talantul, nefiind acuzat de furt. Dar slujitorul nefolositor a dat dovadă de lipsă de credinţă în stăpânul său şi de o dorinţă de a pune stăpânire pe banii stăpânului să în mod necinstit. Ideea care se desprinde de aici este că cei care resping adevărul revenirii Domnului anulează, de fapt, realitatea primii Sale reveniri, acceptarea uneia trebuind în mod logic să conducă la acceptarea celeilalte. În cadrul ilustraţiei, stăpânul a declarat: „Luaţi-i dar talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (vv. 28-30). Cum reiese din 2 Petru 3:3-4, pentru ca cineva să respingă realitatea literală a venirii Lui a doua oară ridică semne de întrebare dacă a crezut cu adevărat în prima Sa venire. Dacă Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, urmează că venirea Sa din nou este nu numai rezonabilă, ci şi de aşteptat. Însă, desigur, dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, El nu S-ar mai întoarce. Prin urmare, o necredinţă în a Doua Sa Venire izvorăşte din necredinţa în Prima Sa Venire. Omul cu un singur talant a reliefat mărturisirea de slujire a stăpânului său, fără credinţă reală. Judecata Neamurilor la a Doua Venire a Domnului Matei 25:31-46. Această judecată referitoare la Neamuri la a Doua Sa Venire este menţionată doar aici în toată Scriptura. Premileniştii interpretează această judecată ca stabilind cine dintre Neamuri vor intra în împărăţia de o mie de ani. Baza judecăţii o constituie mo-

294

dul în care i-au tratat pe fraţii lui Cristos, evreii, ca semn al credinţei lor, sau, dimpotrivă, al absenţei acesteia. Amileniştii cred că a Doua Venire introduce starea eternă şi interpretează această judecată ca stabilind cine va intra în noul cer şi în noul pământ. Chestiunea dacă există sau nu un Mileniu după a doua venire a lui Cristos trebuie să fie stabilită de către alte texte din Scriptură, întrucât pasajul acesta nu este decisiv. Premileniştii contrastează această judecată c celelalte judecăţi menţionate în Scriptură, cum ar fi judecata bisericii (2 Cor. 5:10), judecata lui Israel şi epurarea rebelilor ca preludiu al împărăţiei mileniale (Eze. 20:33-38), deosebindu-se, în acelaşi timp, de judecarea celor răi înviaţi la judecata de la Marele Tron Alb (Apo. 20:11-15), care are loc la sfârşitul Mileniului. Timpul acestei judecăţi este limpede precizat la Matei 25:31: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale”. Judecarea nu va fi a tuturor oamenilor, ci doar a Neamurilor aflate în viaţă (greceşte: ethne). Neamurile sunt descrise fie ca oi, fie capre, iar evreii sunt prezentaţi ca fraţii lui Cristos. Isus a definit situaţia: „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui” (vv. 32-33). Deşi oile şi caprele se aseamănă foarte mult între ele, totuşi ele sunt soiuri diferite; şi, în pofida faptului că oile şi caprele fac parte uneori din aceeaşi turmă, la vremea cuvenită, ele vor fi despărţite. Oilor, care-i reprezintă pe cei mântuiţi, li se spune: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Miaţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine»” (vv. 34-36). Când oile au rămas mirate, afirmând că nu ştiu să fi făcut aşa ceva lui Cristos, Isus le-a răspuns: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut»” (v. 40). Luată în mare, această judecată se potriveşte natural în ordinea premilenistă a evenimentelor înainte şi după a doua venire a lui Cristos. Această judecată referitoare la Neamuri este asemănătoare cu judecata privitoare la Israel (Eze. 20:33-38). Contrastul dintre evrei şi Neamuri este unul familiar în Scriptură, cum Neamurile se disting de evrei în concepţie şi nădejde (cf. Rom. 11:13; 15:27; 16:4; Gal. 2:12). Ei sunt contrastaţi cu cei care sunt consideraţi evrei ca în Romani 3:29 şi 9:24. Dar acest pasaj i-a nedumerit mult pe interpreţi, deoarece nu există nicio predicare a Crucii, nicio afirmaţie că Evanghelia este necesară pentru mântuire, iar tot ce spune pasajul este contrastul dintre faptele oilor şi ale caprelor. Dar răspunsul la această problemă nu este o negare a faptului că mântuirea se bazează pe credinţă, şi numai pe har (Rom. 3:10-12, 21, 28). Pasajul poate fi văzut în lumina lui Iacov 2:26, care declară: „credinţa fără fapte este moartă”. Ceea ce ne este prezentată aici nu este temelia mântuirii, ci roada mântuirii. În timpuri obişnuite, ar fi dificil să stabilim dacă unul dintre Neamuri este mântuit sau pierdut pe pe baza tratamentului său faţă de evrei. Dar în Marea Strâmtorare care precede Venirea a Doua, din pricina antisemitismului mondial şi încercării de a-i ucide pe toţi evreii, oricine se opune acestei acţiuni şi de fapt se împrieteneşte cu un evreu şi-l vizi-

295

tează în închisoare sau în spital evident îşi declară credinţa în Biblie şi recunoaşte că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu. În aceste împrejurări, în afară de credinţa în Cristos, nimeni n-ar îndrăzni să se împrietenească cu un evreu. Deşi oile nu sunt diferite în natură de capre, ele demonstrează că sunt mântuite prin faptele lor, iar caprele demonstrează că sunt nemântuite prin absenţa faptelor bune. În chestiunea mai largă cu privire la faptul dacă vederea premilenistă, amilenistă sau postmilenistă cu privire la viitor este corectă, trebuie să observăm că pasajul nu oferă niciun temei pentru speranţa fie că punctul de vedere amilenist ori postmilenist este adevărat. Deşi se integrează natural în secvenţa premilenistă a evenimentelor, nu găsim nicio dovadă că această judecată este a tuturor oamenilor, întrucât se ocupă numai cu cei vii în vremea celei de-a Doua Veniri, în contrast cu pretenţiile concepţiei amileniste ale unei judecăţi generale la a Doua Venire. Această judecată mai este diferită şi de judecata de la Marele Tron Alb (Apo. 20:1115), deoarece nu sunt niciun fel de oameni înviaţi aici, ci, mai degrabă, oameni ce trăiesc pe pământ. Mai mult, scopul judecăţii este de a permite celor neprihăniţi să intre în împărăţia milenială. Trebuie observat că nu există nicio înviere legată de această judecată, cum ar fi cazul dacă ar fi Răpirea bisericii. Pasajul tinde să contrazică de asemenea părerea că Răpirea are loc la sfârşitul Tribulaţiei, cu ocazia celei de-a Doua Veniri. Dacă o atare Răpire ar fi avut loc în procesul venirii lui Cristos din cer pe pământ şi credincioşii ar fi răpiţi să-L întâmpine, cum este descrisă Răpirea, oile ar fi fost separate deja de capre, şi n-ar mai fi necesară niciun fel de judecată. După ce este stabilită împărăţia lui Cristos pe pământ, există încă tabloul amestecat la celor mântuiţi şi al celor nemântuiţi. Prezenţa credincioşilor dintre Neamuri la această judecată demonstrează că n-a avut loc nici o Răpire posttribulaţionistă. Discursul de pe Muntele Măslinilor îşi ocupă locul între marile pasaje profetice ale Scripturii. Judecata este menită să explice de ce Cristos nu Şi-a adus împărăţia Sa la prima Sa venire, deoarece alte profeţii trebuiau să fie împlinite mai întâi. Prin urmare, deşi Cristos este declarat Regele Israelului şi Mântuitorul lumii, El a fost respins la prima Sa venire, dar Se va întoarce triumfător, împlinind literalmente pasajul din Vechiul Testament care descrie această victorie. Ucenicii erau slab pregătiţi să înţeleagă aceasta şi ei, negreşit, n-au înţeles atunci, întrucât au pus întrebarea suplimentară din Fapte 1 cu privire la timpul în care Cristos va aduce împărăţia. Bisericii primare i-a trebuit mult timp să răspundă şi să înţeleagă că va fi o perioadă extinsă de timp între prima venire a lui Cristos şi a doua Sa venire şi că în ea va fi împlinit programul lui Dumnezeu, neprezis în Vechiul Testament, că Dumnezeu Îşi va chema afară un popor, atât dintre evrei, cât şi dintre Neamuri, pentru a forma un corp special de credincioşi pentru timp şi pentru eternitate.

296

ORDINEA PREZISĂ A EVENIMENTELOR LEGATE DE ISRAEL   1. Holocaustul şi suferinţa evreilor în Germania în cel de-al doilea război mondial conduc la un climat mondial favorabil înfiinţării unei patrii pentru evrei.   2. Naţiunile Unite recunosc Israelul ca un stat, pemiţându-i 5.000 de mile pătrate de teritoriu, excluzând Ierusalimul antic, în 1948.    3. Israel, deşi este atacat imediat de naţiunile înconjurătoare, realizează sporirea teritoriulu.   4. Deşi la început Rusia s-a dovedit înţelegătoare faţă de Israel, Statele Unite devin principalul ei susţinător şi furnizor de ajutor militar şi bani.   5. Israel face uimitori paşi înainte în restabilirea ţării lor, a agriculturii, industriei şi puterii sale politice.   6. Înr-o serie de teste militare, Israel stabileşte că posedă o armată superioară celor ale naţiunilor înconjurătoare.   7. Puterea arabilor reuşeşte să împiedice Israelul de a avea o coexistenţă paşnică cu celelalte naţiuni din Orientul Mijlociu.   8. Israelul continuă în starea de confuzie şi conflict, până ce biserica este răpită.   9. Prin formarea unei confederaţii de zece naţiuni, de către un conducător dintre Neamuri în Orientul Mijlociu, Israel este constrâns să accepte un legământ de pace de şapte ani. 10.Lumea şi poporul evreu celebrează ceea ce pare a fi o pace permanentă în Orientul Mijlociu. 11. Israel prosperă şi mulţi se întorc în această ţară după ce se stabileşte pacea. 12. Spre sfârşitul celor trei ani şi jumătate de pace, Rusia însoţită de mai multe alte naţiuni încearcă să invadeze Israelul, dar este distrusă printr-o serie de judecăţi venite de la Dumnezeu. 13. După trei ani şi jumătate de pace, legământul este anulat, iar conducătorul Orientului Mijlociu devine dictatorul mondial şi principalul prigonitor al Israelului. 14. Dictatorul mondial pângăreşte templul lui Israel şi aşează un idol, ce-l reprezintă pe el, să i se închine oamenii la el. 15. Persecuţia mondială a evreilor începe şi în ţară doi din trei evrei pier. 16. O rămăşiţă de evrei iese în faţă şi-şi pune încrederea în Cristos. 17. Deşi dictatorul mondial măcelăreşte atât pe evrei, cât şi pe Neamurile care refuză să i se închine ca lui Dumnezeu, unii supravieţuiesc atât dintre evrei, cât şi dintre Neamuri şi sunt răscumpăraţi de Cristos. 18. A doua venire a lui Cristos, răscumpărându-i pe evreii şi Neamurile persecutate şi aducând judecata peste toată răutatea din lume şi peste toţi necredincioşii. 19. Împărăţia promisă pe pământ cu Isus ca Mesia al Israelului şi David ca prinţ regent al ei începe cu Israelul evlavios fiind adunat din toată lumea să locuiască în Ţara Promisă. 20. Timp de 1.000 de ani, Israel are parte de binecuvântări neorişnuite, ca centru al bunăvoinţei lui Dumnezeu. 21. Odată cu sfârşitul împărăţiei de o mie de ani şi distrugerea pământului actual, Israelul evlavios îşi ocupă locul în starea eternă, în noul cer şi în noul pământ. 22. Aceia din Israel care sunt mântuiţi sunt plasaţi în Noul Ierusalim în noul pământ.

297

288

EVENIMENTE PREZISE, REFERITOARE LA NAŢIUNI   1. Naţiunile Unite organizează primul pas către un guvern mondial în 1946.   2. Formarea Israelului ca naţiune recunoscută în mai 14, 1948.   3. Europa este reclădită după cel de-al doilea război mondial, stabilind scena pentru rolul ei viitor în reînvierea imperiului roman.    4. Ridicarea Rusiei la poziţia de putere militară şi politică mondială.   5. Mişcări mondiale cum ar fi Piaţa Comună şi Banca Mondială pregătesc scena pentru evenimentele politice şi financiare viitoare.   6. China Roşie devine o putere militară.   7. Orientul Mijlociu şi naţiunea Israel devin centrul de tensiune în toată lumea.   8. Embargoul arab al petrolului din 1973 conduce la recunoaşterea puterii de bogăţie şi energie în Orientul Mijlociu.   9. Absenţa unui puternic lider politic împiedică Orientul Mijlociu de a se organiza ca putere politică. 10. Răpirea bisericii înlătură o piedică majoră în calea expansiunii politice şi financiare în lumea mediteraneană. 11. Ridicarea unui nou lider în Orientul Mijlociu, identificat ulterior ca Anticrist, care stabileşte puterea la început peste trei, şi apoi peste toate cele zece naţiuni, unindu-le într-o confederaţie mediteraneană. 12. Noul lider mediteranean impune peste Israel un acord de pace pe şapte ani. 13. Armata rusă, însoţită de alte câteva naţiuni, invadează Israelul, dar este distrusă direct de către judecăţi venite de la Dumnezeu. 14. Acordul de pace din Orientul Mijlociu este încălcat după trei ani şi jumătate. 15. Liderul Orientului Mijlociu, Anticristul, devine dictatorul mondial. 16. Liderul Orientului Mijlociu se pretinde a fi Dumnezeu, cerând ca toţi să i se închine sub pedeapsa cu moartea. 17. Dictatorul Orientului Mijlociu pângăreşte templul de la Ierusalim. 18. Începutul groaznicelor judecăţi ale Marii Strâmtorări descrise sub forma de peceţi, trâmbiţe şi potire ale lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa. 19. Nemulţumiri globale cu domnia conducătorului din Orientul Mijlociu, rezultând din multe catastrofe, cauzând revoltă şi adunând armatele lumii în Orientul Mijlociu să se lupte la Armaghedon, focarul conflictului. 20. Are loc venirea lui Cristos însoţit de oştile cereşti. 21. Armatele lumii încearcă să se lupte cu armatele cereşti, dar sunt total distruse. 22. Este înfiinţată domnia milenială a lui Cristos, culminând cu judecăţile celor nemântuiţi şi distrugerea finală a puterii Neamurilor. 23. Cei mântuiţi atât dintre evrei, cât şi dintre Neamuri sunt plasaţi în Noul Ierusalim pe pământ, unde vor petrece veşnicia.

299

PROFEŢIILE DIN EVANGHELIA LUI IOAN

Evanghelia lui Ioan nu este, în principal, o carte de profeţie, cum spune chiar Ioan că scopul cărţii este de a aduce oamenii la credinţa în Isus Cristos (Ioan 20:30-31). Datorită scopului special al Evangheliei lui Ioan, ea se ocupă mai mult de istorie, decât de profeţie. Redactată în ultimii ani ai secolului întâi al erei creştine, ea slujeşte celei de-a doua generaţii a bisericii, care, natural, era în principal preocupată de ce se va întâmpla în epoca actuală. În consecinţă, deşi Evanghelia lui Ioan conţine numeroase profeţii de natură generală, principalul mesaj profetic se găseşte în Ioan 13–17, descoperit în noaptea dinaintea răstignirii lui Isus. Discursul din Odaia de Sus găsit în această secţiune îşi ocupă locul între alte porţiuni profetice majore, cum ar fi Matei 5–7, Matei 13 şi Matei 24–25. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus Ioan 1:15-17. Slujba lui Ioan Botezătorul ca premergător al lui Isus a fost profeţită în Isaia 40:3-5. Matei atrage atenţia la aceasta (Mat. 3:3, citând din Isa. 40:3). Luca citează întreg pasajul din Isaia 40:3-5 (Luca 3:4-6). Ioan a declarat că este profet în legătură cu botezul lui Isus (Ioan 1:23). Ioan prezisese: „Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: «El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”»” (v. 15). Ioan a urmărit harul şi toată binecuvântarea lui Dumnezeu prin Isus, afirmând: „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (vv. 16-17). De fapt, Ioan a anunţat că o nouă dispensaţie va fi introdusă de către Isus, în care harul şi adevărul vor fi trăsătura centrală. Aceste afirmaţii sunt compatibile doar cu conceptul că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis al Israelului. Ioan Botezătorul Îl prezintă pe Unul care este mai mare decât el Ioan 1:26-27. Când Ioan a fost întrebat dacă el este Cristosul sau Ilie sau Profetul, Ioan a dezminţit identificarea lui cu ei. Mai degrabă, a afirmat că el botează cu apă, dar Cel care vine după el este mai mare decât el (1:24-27). Ioan Botezătorul Îl identifică pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu Ioan 1:29-34. În ziua după care Ioan Botezătorul a anunţat că vine Unul care este mai mare decât el, L-a văzut pe Isus apropiindu-Se şi a vestit: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: «După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel»” (vv. 29-31). Deoarece Isus era înrudit cu Ioan Botezătorul, fără îndoială că-L cunoscuse pe Isus înainte de asta, dar Ioan nu ştia că El este Mesia până în clipa aceea. Declaraţia că Isus va fi Mielul lui Dumnezeu era o prezicere care avea să fie lucrarea Lui viitoare. Ioan a afirmat că unul din principalele sale motive pentru misiunea sa era să-L descopere pe Isus lui Israel. Ioan fusese informat că atunci când Îl va întâlni pe Isus, va vedea un porumbel coborându-se din cer şi rămânând asupra Lui: „Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt”. Şi eu am văzut lucrul acesta, şi

301

am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»” (vv. 32-34). În relatarea pe care o face Matei despre acelaşi incident, el relatează că după ce Isus a fost botezat, „în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea»” (Mat. 3:16-17). Îmbinarea celor două mărturii, a lui Ioan şi a lui Matei, asigură o foarte clară demonstraţie a doctrinei Trinităţii. Ioan a văzut porumbelul, care simbolizează pe Duhul Sfânt, rămânând asupra lui Cristos şi, desigur, Isus a fost botezat. În acelaşi timp, vocea din cer, consemnată de Matei, indica pe Dumnezeu Tatăl. Şi Luca a confirmat că s-a auzit glasul Tatălui (Luca 3:21-22). Mărturia lui Natanael Ioan 1:40-51. Andrei, care fusese chemat să-L urmeze pe Isus cu o zi mai înainte, mai întâi s-a dus să-l găsească pe fratele său Simon Petru ca să-l aducă la Isus (vv. 40-42). A doua zi a fost chemat Filip (v. 43). Filip l-a chemat pe Natanael (v. 45), însă Natanael era preocupat deoarece niciun profet n-a venit din Nazaret (vv. 45-46). Când Natanael s-a apropiat de Isus, Isus a zis: „Iată un israelit adevărat, în care nu se găseşte nimic fals” (v. 47). Natanael a fost uluit că Isus l-a cunoscut şi a întrebat de unde-l cunoaşte (v. 48). Răspunsul lui Isus a fost: „Te-am văzut pe când erai sub smochin, înainte de a te chema Filip” (v. 48). Natanael a recunoscut că singurul mod în care Isus l-a putut cunoaşte – deoarece era singur – era faptul că Isus este Dumnezeu şi, ca atare, a declarat: „Rabuni, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti Regele Israelului” (v. 49). În legătură cu aflarea şi chemarea lui Natanael, Isus a făcut următoarea declaraţie: „Tu crezi pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin. Vei vedea lucruri şi mai mari” (v. 50). Şi a adăugat: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului” (v. 51). În acest pasaj privitor la chemarea lui Natanael, Ioan dovedea mai întâi de toate că Isus este omniprezent în Dumnezeirea Sa, ceea ce explică de ce l-a văzut pe Natanael sub smochin, precum şi faptul că este atotştiitor – cunoscând lucrurile din viitor. Isus prezice moartea şi învierea Sa Ioan 2:13-22. Ioan a consemnat prima purificare a templului de către Isus (vv. 13-17). Isus dăduse afară din templu oile şi vitele şi răsturnase mesele schimbătorilor de bani (v. 15). Însă Ioan consemnează: „Atunci iudeii I-au cerut socoteală: «Prin ce semn ne arăţi că ai putere [autoritate] să faci astfel de lucruri?»” (v. 18) Răspunsul lui Isus a fost moartea şi învierea Sa: „Distrugeţi acest templu şi Eu îl voi ridica la loc în trei zile” (v. 19). Desigur, iudeii credeau că El vorbea despre templul pe care Irod îl ridica, ce fusese în construcţie de patruzeci şi şase de ani (v. 20). În schimb, Ioan a explicat că Isus Se referea la trupul Său (v. 21). În acelaşi timp, ucenicii nu au înţeles spusele lui Isus, dar Ioan consemnează: „După ce a fost El înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au amintit ce spusese El. Atunci ei au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le rostise Isus” (v. 22). Isus prezice răstignirea Sa Ioan 3:14-16. Când Isus i-a declarat lui Nicodim dificultatea de a accepta adevărul spiritual, El a afirmat: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa Fiul omului trebuie înălţat, pentru ca oricine crede în El să poată avea viaţă veşnică. Căci Dumnezeu

302

atât de mult a iubit lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (vv. 14-16). Făcând aluzie la ridicarea de către Moise a şarpelui în pustie, Isus S-a referit la Numeri 21:6-9. Când Copiii lui Israel s-au plâns că nu aveau hrană şi apă după dorinţa lor, cartea Numeri consemnează că Dumnezeu a trimis şerpi veninoşi în mijlocul poporului, care i-au făcut pe mulţi să moară (v. 6). După ce Israel a mărturisit că păcătuise, Domnul l-a instruit pe Moise să facă un şarpe de bronz, să-l ridice pe o prăjină şi dacă erau muşcaţi de un şarpe, puteau privi spre şarpele de bronz, fiind vindecaţi (vv. 8-9). Făcând uz de această ilustraţie istorică, Isus a declarat că şi El trebuie să fie înălţat (Ioan 3:14). Aşa după cum când israeliţii priveau spre şarpele de bronz cu credinţă şi erau vindecaţi, tot aşa Isus a prezis că atunci când priveau la El înălţat, credeau şi aveau viaţă veşnică (v. 15). Referindu-Se la înălţarea Sa, Isus a făcut aluzie la răstignirea Sa şi la nevoia lor de a merge la cruce pentru a avea mântuire prin Cristos. Isus a încheiat aceasta cu marea afirmaţie că darul Fiului lui Dumnezeu era un act de dragoste, dar „oricine crede în El nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică” (v. 16). Fără îndoială, ucenicii n-au înţeles la ce Se referea Isus decât după moartea şi învierea Sa. Necesitatea credinţei în Cristos pentru a avea viaţă Venind ca un rezumat al acestui important capitol, Apostolul Ioan declară: „Oricine crede în Fiul are viaţă veşnică, dar oricine Îl respinge pe Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui” (3:36). Acest verset enunţă o minunată profeţie că credinţa în Isus îl asigură pe cineva de viaţa veşnică, în contrast cu cei care-L resping pe Isus, care nu numai că nu vor primi viaţă, ci se află sub mânia lui Dumnezeu. Mărturia lui Isus faţă de femeia samariteancă Ioan 4:7-42. Drumul dintre Iudeea şi Galileea necesita trecerea prin Samaria, ruta directă pe care Isus şi ucenicii Săi au folosit-o, sau altfel trebuiau să meargă spre est prin Pereea. După ce au călătorit toată ziua, Isus cu ucenicii Săi au ajuns până la fântâna lui Iacov, situată în Samaria, iar ucenicii s-au dus în sat să cumpere de-ale mâncării. Cum stătea Isus lângă fântână, o samariteancă a venit să scoată apă. Isus, pe deplin conştient de nevoia ei spirituală, i-a cerut să-I dea de băut (v. 7). Samariteanca, conştientă de antagonismul dintre samariteni şi iudei, a rămas surprinsă că Isus a avut ceva de-a face cu ea. Când a întrebat cum se face că Isus îi cere să bea, Isus i-a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, iar El ţi-ar fi dat Apă Vie” (v. 10). Femeia samariteancă a răspuns, fireşte, că Isus nu are cu ce să scoată apă şi, la urma urmelor, strămoşii Lui, Iacov şi fiii săi, scoseseră apă din această fântână. Fireşte, se ridica întrebare cum putea El să-i dea Apă Vie (vv. 11-12). Isus a expus adevărul despre apa vie, zicând: „Toţi cei care vor bea apa aceasta vor înseta iarăşi, dar oricine bea apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta. Într-adevăr, apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (vv. 13-14). Când samariteanca a cerut să aibă această apă, Isus i-a spus: „Du-te, cheamă-ţi soţul şi vino înapoi” (v. 16). În conversaţia care a urmat, ea a spus că n-are soţ, lucru pe care Isus l-a încuviinţat, că deşi avusese cinci soţi, cel cu care trăia în prezent nu era soţul ei. Samariteanca, dându-şi seama că stă de vorbă cu un profet, a adus în discuţie familiara controversă a samaritenilor

303

cu iudeii, cu privire la locul în care se puteau închina, spunând: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (v. 20). În răspunsul Său, Isus a scos în evidenţă că închinarea nu este o chestiune de loc, ci o chestiune de adevărată închinare în duh şi-n adevăr (v. 23). Samariteanca a răspuns: „Ştiu că Mesia” (numit Cristos) „vine. Când va veni El, ne va explica toate lucrurile” (v. 26). În acest punct al naraţiunii, s-au întors ucenicii şi au rămas surprinşi că stătea de vorbă cu o samariteancă, totuşi nu L-au întrebat de ce. Când L-au îndemnat să mănânce, Isus a răspuns: „Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi” (v. 32). Când ucenicii n-au înţeles aceasta, El le-a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (v. 32). Apoi Isus le-a arătat câmpiile care erau albe gata pentru cules, referindu-Se, desigur, la un cules spiritual. Când femeia le-a mărturisit locuitorilor satului că Isus i-a spus tot ce a făcut ea vreodată, din pricina vieţii ei păcătoase, cum era şi fireşte, au ieşit din curiozitate să-L vadă pe Cel care cunoşteau totul despre ea şi mulţi au crezut (vv. 40-41). Evanghelia lui Ioan, având menirea să-i conducă pe oameni la credinţă în Cristos, pentru ca să poată primi viaţa veşnică, adăugase acum pe femeia samariteancă ca un posibil candidat pentru mântuire, împreună cu Nicodim, un iudeu ascultător de Lege. În procesul conducerii samaritencei la El, Isus demonstrase atotştiinţa şi capacitatea Sa de a dărui viaţa veşnică. Isus vindecă pe fiul unui slujbaş de la Capernaum Ioan 4:43-53. Când slujbaşul L-a căutat pe Cristos să-L roage să vină să-i vindece fiul, Isus a răspuns simplu: „Poţi pleca. Fiul tău va trăi” (v. 50). În versetele următoare, Ioan a consemnat cum a fost vindecat copilul chiar în acel ceas, aceasta conducând la întreaga familie să creadă în Isus (vv. 53-53). Pretenţia de egalitate a lui Isus cu Tatăl, dreptul de a judeca şi capacitatea de a da viaţa veşnică Ioan 5:16-29. Întrucât Isus vindecase pe invalidul de la scăldătoarea din Betezda în ziua de Sabat, iudeii L-au persecutat (vv. 2-26). Pentru că Isus a declarat că Dumnezeu este Tatăl Său, cu atât mai mult iudeii L-au persecutat, întrucât considerau aceasta o afirmare a egalităţii Sale cu Tatăl (vv. 17-18). Dezvoltând subiectul unirii Sale cu Tatăl, Isus a declarat că Tatăl Îl iubeşte (v. 20), că are puterea să învie morţii cum are şi Tatăl (21) şi că Tatăl I-a încredinţat toată judecata Fiului (vv. 22-23). Prin urmare, cel ce nu-L cinsteşte pe Fiul nu-L cinsteşte pe Tatăl (v. 23). Apoi Isus a declarat: „Vă spun adevărul, oricine aude cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi nu va fi condamnat; el a trecut din moarte la viaţă” (v. 24). Dezvoltând în continuare pe tema capacităţii Sale să mântuiască, Isus a spus: „Vă spun adevărul. vine vremea şi acum a venit când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor trăi. Căci după cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa El a dat autoritate Fiului să aibă viaţă în El Însuşi. Nu vă miraţi de aceasta, căci vine vremea când toţi cei aflaţi în morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară – cei ce ai făcut binele vor învia ca să trăiască, iar cei care au făcut răul vor învia pentru a fi condamnaţi” (vv. 25-29). Profeţiile cuprinzătoare care sunt aici revelate de Mântuitorul prezic, mai întâi de toa-

304

te, mântuirea persoanelor individuale care cred faptele despre Cristos şi, ca un rezultat al credinţei, vor trăi veşnic. Aşa după cum Isus are viaţă în Sine de la Tatăl, tot aşa El are autoritate să judece ca Fiul omului (v. 26). Ca o confirmare în plus a abilităţii lui Cristos, Isus a atras atenţia la faptul că cei din mormânt, referindu-Se la cei care au murit fizic, vor auzi într-o bună zi glasul Lui şi vor ieşi din mormânt, cu rezultatul vă vor fi judecaţi cu privire la viaţa lor pe pământ, bună sau rea (vv. 28-29). În afirmarea acestui fapt al judecăţii, Cristos Isus spune că toate învierile se vor întâmpla în acelaşi timp, cum precizează alte Scripturi în sensul că vor fi mai multe învieri, iar cei răi nu vor fi judecaţi până ce vor fi înviaţi toţi cei neprihăniţi. În aceste preziceri şi aserţiuni, Apostolul Ioan a consemnat fapt după fapt susţinând credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi singurul Mântuitor care poate da viaţă veşnică. Venirea unui cristos fals Ioan 5:41-44. Ioan comasează dovezi suplimentare că Isus este tot ce a pretins că este, rezumând mărturia lui Ioan Botezătorul (vv. 33-35), dovada constituind-o lucrările miraculoase pe care Însuşi Isus le-a săvârşit (v. 36), mărturia lui Dumnezeu Tatăl care a vorbit din cer despre Isus (vv. 37-38), şi Scripturile înseşi (vv. 39-40). În lumina acestor numeroase dovezi, necredinţa în Isus este lipsită de raţiune, fiind cauzată de absenţa dragostei lui Dumnezeu (vv. 41-42). Apoi Isus a prezis că deşi El a venit în numele Tatălui Său, ei L-au respins, iar mai târziu îl vor accepta pe unul care este un cristos fals (v. 43). El a rezumat aceasta, spunând că necredinţa lor îi conduce la lauda de oameni, nefăcând însă niciun efort de a câştiga lauda lui Dumnezeu (v. 44). Isus, Pâinea Vieţii Ioan 6:30-59. Mulţimile L-au urmat pe Isus după ce El hrănise 5.000 (vv. 5-11). Isus însă i-a acuzat că-L urmează pentru că le-a dat pâine, nu pentru că doreau viaţă veşnică (vv. 26-27). Reflectând pe marginea miracolului lui Cristos, iudeii şi-au adus aminte că au avut parte de mană din cer, care a fost un şi mai mare miracol decât acest unic caz de hrănire a mulţimilor de către Cristos (vv. 30-31). Isus nu a negat că Moise le-a dat pâine din cer, dar a adăugat: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa” (vv. 32-33). Când ei au spus că doresc această pâine, Isus a dezvoltat ideea că El este Pâinea Vieţii: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (v. 35). Dar iudeii au obiectat pentru că Isus a spus că este Pâinea din cer (v. 41). Ei au spus: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: «Eu M-am pogorât din cer»?” (v. 42) În continuare, Isus le-a explicat că El nu Se referea la mana fizică sau la pâinea fizică; El Se referea la El Însuşi. Strămoşii lor au mâncat mana şi au murit. Cel ce mănâncă Pâinea din cer va trăi în veci (vv. 50-51). Însă iudeii nu au înţeles că, atunci când Cristos a vorbit despre mâncarea trupului Său şi băutura sângelui Său (v. 53), El nu S-a referit literalmente la mâncarea trupului Său şi al sângelui Său ci, mai degrabă, la împărtăşirea lui Cristos prin credinţă (vv. 53-57). Isus a declarat: „Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi

305

au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac” (v. 58). Iudeilor le-a venit greu să-L înţeleagă pe Isus pentru că le lipsea, în primul rând, credinţa în El şi nu erau gata pentru aserţiuni care-l preamăreau pe Isus Cristos ca Mântuitor şi Dumnezeu. Necesitatea ca Tatăl să-i învrednicească pe oameni să creadă Ioan 6:60-65. Iudeii nu erau în stare să accepte învăţătura lui Cristos şi erau ofensaţi de ea, şi astfel Isus a întrebat: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (vv. 61-62). El a încheiat discuţia amintindu-le încă o dată, cum făcuse anterior în acest capitol, că fără împuternicirea Tatălui, nimeni n-ar putea crede în Fiul (v. 65). Isus prezice că-i va lăsa, dar va trimite pe Duhul Ioan 7:33-39. În contextul în care oamenii se mirau că Isus nu fusese arestat, gărzi au fost trimise de la templu să pună mâna pe El (vv. 26, 30-32). Isus le-a spus gărzilor trimise să-L aresteze: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Voi Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni” (vv. 33-34). Ioan a consemnat prezicerea lui Isus despre venirea Duhului Sfânt: „«Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (vv. 37-39). În prezicerea Lui, Isus a anticipat venirea Duhului în Ziua de Rusalii şi umplerea ucenicilor cu Duhul Sfânt. Isus, Lumina lumii Ioan 8:12-20. Isus a făcut cunoscut: „Eu sunt Lumina lumii. Oricine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (v. 12). Când a fost provocat de către farisei cu privire la această mărturisire, Isus a arătat că o chestiune este verificată de doi martori (v. 17). După cum Isus mărturiseşte, tot aşa mărturiseşte şi Tatăl, împlinind necesitatea a doi martori. Deşi Isus este Lumina lumii, Fariseii n-au primit Lumina şi Isus le-a spus: „Nu Mă cunoaşteţi pe Mine sau pe Tatăl Meu.... Dacă M-aţi cunoaşte, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (v. 19). Isus prezice că fariseii vor muri în păcatele lor şi că Isus Se va duce acolo unde ei nu pot veni Ioan 8:21-30. Isus a anunţat din nou că-i va lăsa, dar fariseii nu vor veni la El pentru că vor muri în păcatele lor (vv. 21-24). Isus a mai declarat că atunci când va fi înălţat, respectiv crucificat, pretenţia Lui de a fi în stare să ierte păcate va fi pe deplin susţinută (v. 28; cf. Num. 21:6-9; Ioan 3:14). Isus mai mare decât Avraam Ioan 8:48-59. Dezbătând cu iudeii dacă sunt cu adevărat fiii legitimi ai lui Avraam, Isus a atras atenţia la necredinţa lor, ce arăta că nu sunt copiii adevăraţi ai lui Avraam, deşi înrudiţi cu el fizic. În cursul argumentului, Isus a declarat: „Vă spun adevărul: dacă păzeşte cineva adevărul, acela nu va vedea niciodată moartea” (v. 51), Asta i-a determinat pe iudei să-L tragă la răspundere dacă este mai mare decât Avraam (v. 53). Drept răspuns, Isus a zis: „Tatăl vostru Avraam s-a bucurat la gândul de a vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (v. 56). 306

Când Iudeii L-au întrebat cum e posibil aceasta, Isus a răspuns: „Vă spun adevărul... înainte de a se naşte Avraam, Eu sunt!” (v. 58) Pe bună dreptate, iudeii au privit aceasta ca pe o pretenţie de a fi Dumnezeu, şi deşi ei au luat pietre ca să-L omoare, Isus a fost apărat de ele (v. 59). Prin toată dezbaterea aceasta, ceea ce Isus a afirmat este că adevăraţii descendenţi spirituali ai lui Avraam aveau să-L recunoască pe Isus ca Cel ce este cu adevărat. Contrastul dintre vederea naturală şi cea spirituală Ioan 9:39-41. În urma vindecării de către Isus a celui ce fusese născut orb (vv. 1-38), Isus a făcut declaraţia: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă, şi cei ce văd, să ajungă orbi” (v. 39). Când fariseii au întrebat dacă şi ei sunt orbi, Isus a răspuns: „Dacă aţi fi orbi, le-a răspuns Isus, n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: «Vedem». Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne” (v. 41). Deşi vindecarea celui născut orb a fost un mare miracol, a fost de asemenea puterea lui Dumnezeu că cei care erau cândva orbi spiritual pot vedea, iar cei care declară că văd spiritual adesea sunt orbi. Isus, Marele Păstor Ioan 10:5-18. Dezvoltând tema că Isus e Bunul Păstor şi că oile Sale Îl vor urma, Isus a spus: „Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (v, 5). Când ucenicii nu au înţeles asta, Isus a dezvoltat explicaţia, declarând: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (vv. 7-10). Isus declară că El este singurul Mântuitor şi că cei care sunt mântuiţi prin El vor avea nu doar viaţă, ci vor avea păşune şi grija lui Dumnezeu. Ei vor avea viaţă şi vor avea viaţă din belşug (v. 10). Lărgind cadrul declaraţiei că El este Bunul Păstor, Isus a declarat: „Eu sunt Bunul Păstor, Bunul Păstor îşi dă viaţa pentru oi” (v. 11). În contrast cu păstorii falşi, care o iau la fugă când vine lupul, părăsind oile (vv. 12-13), Isus a declarat: „Eu sunt Bunul Păstor; Eu Îmi cunosc oile, iar oile Mele Mă cunosc – întocmai după cum Tatăl Mă cunoaşte, iar Eu Îl cunosc pe Tatăl – şi-Mi dau viaţa pentru oi” (vv. 14-15). Ca un Bun Păstor murind pe cruce, Isus va muri pentru oile Sale. Declarând că El este Bunul Păstor, Isus a adăugat: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (v. 16). În această profeţie, Isus anticipa biserica, alcătuită atât din evrei, cât şi dintre Neamuri, unde zidul de separaţie dintre ele va fi surpat, iar ei vor fi una în Cristos, fiind o turmă şi având un singur Păstor. Apoi Isus a dezvoltat tema jertfei Sale, declarând: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (vv. 17-18). Făcând această aserţiune, Isus anticipa moartea Sa pe cruce, când avea să-Şi dea viaţa pentru oi. Dar în cazul lui Isus, El nu numai că avea puterea să-Şi dea viaţa, ci avea puterea s-o ia din nou – fapt ce nu mai fusese adevărat despre oricare altă persoană înviată din morţi. Aceasta era dovada supremă a Dumnezeirii Lui, pe care ucenicii Săi au recunoscut-o. Cum relevă un studiu al învierii lui Cristos, Isus nu a for numai pur şi sim-

307

plu readus la viaţa pe care o avea înainte de moartea Sa, ci a primit un trup nou, tiparul trupului învierii pe care sfinţii îl vor primi la înviere sau la Răpire. Dumnezeirea lui Isus şi puterea Sa de a da Viaţă Veşnică tuturor celor ce se încred îl El Ioan 10:19-39. Spusele lui Isus au avut darul să despartă auditoriul Său, unii pretinzând că este posedat de demoni, iar alţii că minunile Sale au demonstrat că este un Profet autentic (vv. 19-21). Când iudeii I s-au adresat din nou, cu cuvintele: „Câtă vreme ai de gând să ne ţii în suspans? Dacă eşti Cristosul, spune-ne-o lămurit!” (v. 24), Isus a răspuns că El le-a dat dovezi adecvate. Minunile Sale au mărturisit că pretenţiile Sale sunt autentice (v. 25). Motivul pentru care le venea greu să creadă în El era că nu erau oile Lui (v. 26). Isus a declarat: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată; nimeni nu le poate smulge din mâna Mea” (vv. 27-28). Acest pasaj este o altă declaraţie că cei care s-au născut odată din nou au primit o mântuire veşnică în viaţa veşnică pe care o primesc. Isus le promite că nu vor pieri niciodată, că nicicând nu vor cădea din această poziţie elevată. El a spus: „Nimeni nu le poate smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; nimeni nu-i poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl suntem Una” (vv. 28-30). Ca o dublă asigurare a certitudinii mântuirii lor, Isus a declarat nu numai că ei sunt în mâinile Lui, ci şi ale Tatălui. Când a încheiat cu afirmaţia: „Eu şi Tatăl suntem Una” (v. 30), iudeii au recunoscut în aceasta pretenţia la Divinitate şi, prin urmare, au luat pietre ca să-L omoare (v. 31). Isus i-a întrebat de ce sunt ofensaţi. Ei au răspuns; „Nu Te lovim cu pietre pentru una din acestea... ci pentru blasfemie, pentru că Tu, deşi eşti doar un om, pretinzi că eşti Dumnezeu” (v. 33). Când Isus a citat din Lege, în sensul că cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu erau „dumnezei” (v. 34), El a întrebat de ce Îl acuză de blasfemie. În felul cum foloseşte Legea aici, Isus Se referă nu numai la Pentateuc, ci şi la întreg Vechiul Testament. Trimiterea în chestiune este Psalmul 82, unde oamenii sunt numiţi să judece pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu declară în versetul 6: „Am spus: «Sunteţi „dumnezei; sunteţi cu toţii fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt»”. Acest psalm nu declară că oamenii sunt dumnezei, cu excepţia cazurilor în care sunt numiţi de Dumnezeu să acţioneze în numele Său, cum este cazul aici. Isus argumenta, în mare măsură, cum argumentau iudeii, scoţând în evidenţă acest pasaj din Vechiul Testament ce lărgea cadrul cuvântului „dumnezei”. Dacă oamenii obişnuiţi puteau fi dumnezei, ca în acest psalm, nu trebuia ca iudeii să obiecteze pentru că El pretindea că este Dumnezeu, având în vedere prerogativele Sale în cazul în care El realmente este Fiul lui Dumnezeu. Isus face din nou apel la ei să accepte cuvântul Său, dar dacă nu sunt în stare să facă aceasta, cel puţin să creadă din pricina minunilor săvârşite de El (Ioan 10:37-38). Din nou au încercat să pună mâna pe El, dar au fost împiedicaţi să facă aceasta (v. 39). În procesul declarării că pe bună dreptate a folosit cuvântul „Dumnezeu” cu referire la El Însuşi, Isus a făcut şi o măreaţă declaraţie cu privire la Scriptură, spunând: „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (v. 35). Aici, ca în alte cazuri, Isus acordă Bibliei autoritatea deplină

308

ca, de altfel, şi cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, până chiar la ultimele cuvinte, deşi uneori chiar la înseşi literele, chiar cea mai mică literă (Mat. 5:18). Întrucât Isus Şi-a pus propria Sa amprentă de aprobare asupra conceptului că Biblia este inspirată de Duhul Sfânt şi, prin urmare, lipsită de greşală, cine atacă Cuvântul scris trebuie să atace şi veridicitatea lui Isus drept Cuvântul întrupat. Dacă Isus are dreptate, atunci şi Biblia are dreptate. Declaraţia lui Isus cu privire la Lazăr şi la învierea sa Ioan 11:1-53. Capitolul de faţă, ce se ocupă de moartea şi învierea lui Lazăr, a constituit o introducere adecvată la moartea şi învierea lui Cristos, care au avut loc peste câteva zile. Este centrată pe marele adevăr că în Isus este învierea şi viaţa. Când Isus a auzit despre boala lui Lazăr, a declarat: „Această boală nu se va sfârşi în moarte. Nu, [ci] este spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea” (v. 4). După ce a aflat de boala lui Lazăr, Isus în mod intenţionat a zăbovit încă două zile, înainte de a porni în călătoria de întoarcere. Când Şi-a anunţat ucenicii că Se întoarce în Iudeea (v. 7), ei I-au atras atenţia la faptul că iudeii erau pregătiţi să-L omoare, dar Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Un om care umblă ziua nu se va poticni, căci el vede lumina acestei lumi. Când umblă noaptea se împiedică, căci nu are lumină” (vv. 9-10). Apoi Isus le-a dat de ştire că Lazăr adormise (v. 11). Ucenicii, gândindu-se la somnul natural, au crezut că este un semn că situaţia sa este spre bine (v. 12), dar, cum ne informează Scriptura, Isus le-a spus: „Lazăr este mort şi din pricina voastră mă bucur că n-am fost acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar haideţi să mergem la el” (vv. 14-15). Conduşi de Toma, ei aveau să se întoarcă la îndemnul lui: „Să mergem şi noi, ca să murim şi noi împreună cu El” (v. 16). Întorcându-se în Betania, Isus cu ucenicii au aflat că Lazăr fusese în mormânt de patru zile. Marta, care Îi ieşise în întâmpinare, a spus, negreşit cum spuseseră ei de multe ori în absenţa Lui: „Doamne... dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar ştiu că până şi acum Dumnezeu Îţi va da tot ce vei cere” (vv. 21-22). Deşi nu se aştepta ca Isus să-l învie pe Lazăr, ea a afirmat totuşi că El avea puterea s-o facă. Asta I-a dat lui Isus prilejul să discute învierea cu ea, şi Isus i-a spus Martei: „Fratele tău va învia din nou” (v. 23). Marta, în răspunsul ei, a continuat cu nădejdea ei că toţi vor fi înviaţi în cele din urmă. Isus a continuat pentru a afirma mai mult decât nădejdea pentru învierea tuturor, spunându-i Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine va trăi, chiar dacă va muri; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu aceasta?” (vv. 25-26). Marta, în răspunsul ei, a revenit la faptul de bază, respectiv că ea crede că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (v. 27). Marta a chemat-o apoi pe Maria. Când Maria L-a întâlnit pe Isus, Scripturile consemnează: „Ea a căzut la picioarele Lui, zicând: «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit»” (v. 32). Când Isus a văzut că ea a plâns împreună cu iudeii care erau acolo, Scriptura consemnează: „El era adânc mişcat în duh şi tulburat” (v. 33). Apoi a cerut să vadă locul unde era îngropat Lazăr. Unii dintre iudeii care fuseseră acolo s-au învoit cu Maria şi Marta că dacă Isus ar fi fost acolo pe când Lazăr era încă în viaţă, nu se punea problema

309

că l-ar fi putut vindeca. Dar era dincolo de credinţa celor mai mulţi că Isus putea să-l învie pe Lazăr, chiar şi acum. Când au ajuns la mormânt, care era o peşteră, Isus le-a spus: „Daţi piatra la o parte” (v. 39). Când Marta a obiectat, spunând că va fi un miros greu, deoarece Lazăr fusese mort de patru zile, Isus i-a răspuns: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (v. 40) Apoi Isus S-a rugat Tatălui: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar am spus asta pentru beneficiul oamenilor care stau aici, ca şi ei să creadă că Tu M-ai trimis” (vv. 41-42). Apoi Isus, rostind cu glas tare, a spus: „Lazăre, vino afară!” (v. 43) Spre uimirea celor care observau scena. Lazăr a ieşit din mormânt înfăşurat în hainele mortuare. Isus le-a poruncit să ia de pe el hainele mortuare şi să-i dea drumul să plece (v. 44). Evidentul miracol măreţ i-a influenţat pe mulţi alţii să-şi pună încrederea în Isus (v. 45), dar mai marii preoţilor şi fariseii au fost deranjaţi de această demonstraţie a puterii lui Dumnezeu, zicând: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul” (vv. 47-48). Cumplita orbire a fariseilor faţă de semnificaţia a ceea ce s-a întâmplat la mormântul lui Lazăr şi dorinţa lor egoistă de a-şi menţine propriul lor loc de conducere sunt un prilej constant de reamintire a orbirii inimii omeneşti neatinsă de harul lui Dumnezeu când este confruntată cu faptele lui Isus Cristos. Ioan consemnează totuşi cum Caiafa, care era mare preot, a luat cuvântul, zicând: „Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?” (vv. 49-50). Ce voia să spună Caiafa însemna că era mai bine ca Isus să moară, decât întreaga naţiune să fie indusă în eroare. Dar, după cum ne aminteşte Ioan, Caiafa fără să-şi dea seama, a rostit o profeţie adevărată, ceea ce era exact ce avea să se întâmple, că Isus avea să moară, iar rezultatul era că naţiunea avea să fie salvată. Ioan a afirmat: „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (vv. 51-52). Începând din acest timp, cum afirmă Scriptura, iudeii au complotat activ moartea Sa (v. 53). Isus este uns de Maria la Betania Ioan 12:1-11; Matei 26:6-13; Marcu 14:3-9. Isus cu ucenicii Săi S-a întors la Betania ca să aibă o cină în onoarea Sa. În timp ce stăteau întinşi la masă, Ioan consemnează: „Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului” (Ioan 12:3). Ioan notează că Iuda Iscarioteanul a obiectat faţă de ceea ce considera el o risipă de parfum, care ar fi putut fi vândut, iar banii daţi la săraci (vv. 4-5). Însă Ioan subliniază că ceea ce-l preocupa cu adevărat pe Iuda Iscarioteanul era faptul că, întrucât era casierul, banii ar fi intrat în posesia lui, fiind pentru el un profit, întrucât era un hoţ (v. 6). Dar Isus a reacţionat la aceasta, spunând: „Lasă-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (vv. 7-8). Acest mişcător act de devoţiune din partea Mariei a relevat că poate mai mult decât oricare, stând la picioarele lui Isus, ea a înţeles întrucâtva că El avea să moară, iar acest gest l-a intenţionat ca o pregătire şi o demonstraţie a devoţiunii ei faţă de El.

310

Cum stăteau ei întinşi la cină, a venit o mulţime de la Ierusalim, nu doar pur şi simplu pentru a-L vedea pe Isus, ci şi să-l vadă şi pe Lazăr, cum vestea despre învierea lui se răspândise peste tot (v. 9). Ca urmare, mai marii preoţilor au plănuit nu doar să-L ucidă pe Isus, ci şi să-l ucidă şi pe Lazăr, deoarece atâţia credeau în Isus din pricina lui (vv. 10-11). Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim Ioan 12:12-19; Matei 21:1-9; Marcu 11:1-10; Luca 19:29-38; cf. Zaharia 9:9. Vestea despre învierea lui Lazăr şi acumularea misiunii lui Isus au determinat mulţimile să-L întâmpine cu ramuri de palmieri (Ioan 12:12-13). Ioan consemnează că mulţimile au strigat: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântat este Regele Israelului!” (v. 13) Pe lângă faptul că a citat şi împlinit Zaharia 9:9, mulţimea a citat şi din Psalmul 118:25-26. Ioan consemnează că ucenicii în vremea aceea n-au recunoscut semnificaţia celor văzute şi auzite, dar după glorificarea lui Isus, ei şi-au dat seama că această ocazie a fost împlinirea profeţiei. Ioan mai adaugă faptul că învierea lui Lazăr şi acest eveniment de intrare triumfală în Ierusalim a servit la răspândirea Evangheliei, aşa încât şi alţii au crezut în Isus. Aceasta i-a exasperat pe iudei la culme, făcându-i să exclame: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după El” (v. 19). Răspunsul lui Isus dat grecilor care-L căutau Ioan 12:20-26. Auzind că grecii căutau să-L vadă, Isus a spus: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (vv. 23-26). Chestiunile care-L confruntau pe Isus era cu mult mai mari decât aceea de a acorda grecilor un interviu. Mai degrabă, Isus era confruntat cu iminenta împlinire a morţii Sale. Dar El a scos în evidenţă că aşa după cum grâul când moare produce mult mai mult decât grăuntele unic ce este sădit, aşa încât când avea să moară Isus, va produce multe seminţe (v. 24). Asta a condus la principiul mai mare potrivit căruia, ca să-şi câştigi viaţa, ai nevoie s-o pierzi, iar cei care sunt dispuşi s-o piardă o vor câştiga (v. 25). În continuare, Isus a afirmat: „Oricine mă slujeşte trebuie să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (v. 26). În această declaraţie, Isus anticipa moartea Sa şi de asemenea provocarea celor care aveau să-L urmeze. El a promis că cei care-L slujesc vor fi onoraţi de Dumnezeu Tatăl (v. 26). Lupta lui Isus cu ceasul morţii care se apropia Ioan 12:27-37. Cum contempla Isus apropiata Sa răstignire, a spus: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! «Tată, proslăveşte Numele Tău!» Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: «L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!»” (vv. 27-28) Ca răspuns la declaraţia lui Isus, Scriptura consemnează: „«Tată, proslăveşte Numele Tău!» Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: «L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!» Norodul, care stătea acolo, şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu El»” (vv. 28-29).

311

Ca răspuns la cele spuse de mulţime, Isus a spus: „«Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii». Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (vv. 30-33). Această prezicere este încă o aluzie la răstignirea Sa, iar fiind înălţat se referă la Ioan 3:14; 8:28; 12:32, 34. Deşi aluzia la înălţarea Sa se referea la moartea Sa, se pare că mulţimea nu a înţeles că se referea la faptul că Isus nu va fi cu ei în veci. Ei au luat cuvântul: „Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?” (v. 34) Isus nu le-a răspuns direct, ci i-a avertizat că lumina nu avea să fie cu ei în veci (vv. 35-36). Ei trebuie să-şi pună încrederea în El câtă vreme era posibil. Incidentul s-a încheiat cu Isus ascunzându-Se de ei (v. 36). Ioan 12:37-50. Ioan a încheiat cu trista împlinire din Isaia, care a profeţit împietrirea inimii lor şi orbirea ochilor lor, când era vorba de adevăr spiritual (vv. 37-40; Isa. 6:10; 53:1). Însă în pofida orbirii unora, chiar unii din liderii Israelului începeau să creadă în El (Ioan 12:42-43). În concluzie, Ioan a consemnat afirmaţia lui Isus că cei care aud vor fi făcuţi răspunzători prin ceea ce au făcut cu ceea ce au văzut şi au auzit (vv. 44-50). Declaraţia lui Isus cu ocazia Paştelui şi spălarea picioarelor ucenicilor Ioan 13:1-20. În noaptea fatidică dinaintea răstignirii Sale, Isus S-a adunat cu ucenicii Săi pentru a celebra sărbătoarea Paştelui. Isus Însuşi privea dincolo de evenimentele imediate ale morţii Sale, învierii, iar mai târziu înălţării Sale la cer la actuala epocă dintre Rusalii şi Răpire, când planul înainte nedescoperit de a chema un popor din biserică avea să fie împlinit. Acest discurs din Ioan capitolele 13–17 se numeşte Discursul din Camera de Sus, deşi numai primele două capitole au fost transmise realmente în Camera de Sus. Pe când celebrarea cinei Paştelui era în desfăşurare, Isus, ştiind că Iuda Iscarioteanul se învoise să-l vândă şi că El venise de la Dumnezeu şi Se întorcea la Dumnezeu (vv. 2-3), a luat un lighean cu apă şi un ştergar, şi a început să şteargă picioarele ucenicilor. Deşi nu e o profeţie în sine, ea anticipează slujba ucenicilor după plecarea lui Isus. S-a aşternut o tăcere stânjenitoare în cameră, pe când El trecea de la unul la altul, cum stăteau cu capetele spre masă şi picioarele la o distanţă de masă, pe o canapea ce se afla la o mică distanţă de podea. Era obiceiul când erai invitat la cină să dai voie unui sclav să spele picioarele oaspeţilor, în urma contactului cu străzile prăfuite. Niciun ucenic nu voie să se voluntarizeze să facă această spălare a picioarelor pentru că însemna că recunosc că nu sunt cei mai mari, dar acum s-au simţit mustraţi prin faptul că Isus Şi-a asumat această treabă umilitoare. Când a ajuns la Petru, acesta i-a zis lui Isus: „Niciodată n-ai să-mi speli picioarele” (v. 8). Însă Isus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Dacă nu te spăl, tu nu ai nicio parte cu Mine” (v. 8). Atunci Petru a răspuns: „Nu doar picioarele mele, ci şi mâinile şi capul meu!” (v. 9). Răspunsul lui Isus a făcut distincţie între cineva care se spală pe tot corpul şi o alta, care nu are nevoie decât să-şi spele picioarele. Isus i-a spus lui Petru: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi” (v. 10). Desigur, Isus Se referea la Iuda Iscarioteanul (v. 11). Terminând această treabă, Isus l-a întrebat: „Înţelegi tu ce am făcut pentru tine?” (v.

312

12) Isus a spus: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (vv. 14-15). Apoi Isus a prezis: „Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: «Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea». Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi că Eu sunt” (vv. 18-19). În acest schimb de cuvinte cu ucenicii Lui, Isus a prezis din nou că Iuda Iscarioteanul avea să-L trădeze mai marilor preoţilor. Isus prezice trădarea Lui de către Iuda Iscarioteanul, tăgăduirea Sa de către Petru şi Plecarea Sa Ioan 13:21-38; cf. Matei 26:21-25, 30-35; Marcu 14:18-21, 26-31; Luca 22:21-23, 31-34. După ce s-a referit la importanţa de a-L accepta, Isus le-a spus-o direct: „Vă spun adevărul, unul dintre voi mă va trăda” (Ioan 13:21). Ucenicii nu au ştiut ce să facă cu această afirmaţie (v. 22). Dar Ioan, ucenicul preaiubit, care se pare că stătea lângă Isus la masă, l-a întrebat: „Doamne, cine este?” (v. 25) Isus a răspuns: „«Acela, căruia îi voi întinge bucăţica şi i-o voi da». Şi a întins o bucăţică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul. Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda” (vv. 26-27). Se pare că numai Ioan Apostolul cunoştea identitatea lui Iuda Iscarioteanul ca cel careL va trăda pe Isus. În cel priveşte pe Iuda, după ce a luat pâinea, a ieşit afară (v. 30). Apoi Isus a vestit profetic că nu va mai fi cu ei multă vreme. El a spus: „Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum” (v. 33). În lumina acestei separaţii de ucenicii Lui, Isus le-a dat o nouă poruncă: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (vv. 34-35). Ucenicii nu s-au preocupat prea mult cu porunca de a se iubi unii pe alţii. De fapt, ei tocmai ce certaseră între ei cu privire la care dintre ei va fi cel mai mare (Luca 22:24). Dar ei erau foarte interesaţi de faptul că Isus avea să-i părăsească. Simon Petru I-a pus lui Isus întrebarea: „Doamne, unde Te duci?” (v. 36) La care Isus a răspuns: „Acolo unde Mă duc tu nu poţi veni acum, dar vei urma mai târziu” (v. 36). Dar Petru a insistat, întrebând: „Doamne, de ce nu pot urma acum? Îmi voi da viaţa pentru Tine” (v. 37). Isus i-a răspuns lui Petru: „Îţi vei da cu adevărat viaţa pentru Mine? Îţi spun adevărul, înainte de a cânta cocoşul, Mă vei renega de trei ori!” (v. 38) Fără îndoială, Petru a fost sincer în mărturisirea sa de loialitate faţă de Isus Cristos, dar el nu ştia cât de slab era. Profeţia lui Isus că Petru Îl va tăgădui de trei ori înainte să cânte cocoşul a fost împlinită a doua zi dimineaţă. Revelaţia lui Isus despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi tulburaţi Ioan 14:1-31. Ucenicii erau profund tulburaţi. Ei Îl auziseră pe Isus că unul avea să-L trădeze. Îl auziseră pe Isus spunându-i lui Petru că el avea să se lepede de El de trei ori. Dar cel mai afectaţi erau ei că Isus a spus că-i va lăsa şi ei nu vor putea să-L urmeze (13:36). În

313

acest punct în ultima noapte petrecută împreună, Isus a făcut o reliefare profetică a evenimentelor profetice ale lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi din toate timpurile aflaţi într-o lume tulburată. Mai întâi de toate, Isus le-a spus să nu se tulbure, ci să se încreadă în Dumnezeu; să se încreadă în El. Secretul unei inimi netulburate într-o lume tulburată este încrederea completă în Dumnezeu. Îndemnându-i să procedeze aşa, El le dădea întreg răspunsul. Recunoscând însă că toţi dintre noi, inclusiv ucenicii, suntem slabi, restul capitolului subliniază baza care susţine acest suport în Dumnezeu. În lumina plecării Sale iminente, Isus le-a promis că Se va întoarce: „În casa Tatălui Meu sunt multe camere; dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc acolo pentru ca să vă pregătesc un loc. Iar dacă mă duc să vă pregătesc un loc, voi veni iarăşi şi vă voi lua ca să fiţi cu Mine, pentru ca şi voi să fiţi unde sunt Eu” (vv. 2-3). Aceasta era o revelaţie cu totul nouă, fiind în contrast cu revelaţia anterioară privind venirea Sa pentru a doua oară ca să judece lumea. Această venire avea un context total diferit, scopul ei fiind să-i scoată din lume şi să-i ducă în casa Tatălui, care se referă în mod clar la cer, unde Isus Se va fi dus înainte să le pregătească un loc pentru ei. Aceasta este prima oară în Noul Testament când va avea loc evenimentul la care Pavel s-a referit ca Răpirea bisericii (1 Cor. 15:51-58; 1 Tes. 4:13-18). Ucenicii erau atât emotiv, cât şi teologic nepregătiţi să primească acest adevăr pe care Ioan l-a consemnat mulţi ani mai târziu în Evanghelia sa. Dar un lucru au înţeles ei: că El avea să-i părăsească. Era pentru ei un adevăr devastator, deoarece fuseseră cu Cristos trei ani şi jumătate, lăsându-şi casele şi ocupaţiile pentru a fi ucenicii Săi. Ei pur şi simplu n-au înţeles ce a voit să spună Isus când a zis că-i va părăsi. Scriptura consemnează că Isus Şi-a încheiat remarcile cu aceste cuvinte: „Ştiţi calea către locul unde mă duc” (Ioan 14:4). Toma, în timp ce contempla această propoziţie, nu ştia unde Se duce Isus, probabil şi ceilalţi ucenici având aceeaşi problemă. Toma I-a spus lui Isus: „Doamne, nu ştim unde Te duci, deci cum putem cunoaşte calea?” (v. 5) Era o afirmaţie logică, deoarece dacă cineva nu cunoaşte destinaţia, nu ştie încotro se duce. Acesta este un adevăr profund ce afectează vieţile tuturor. Cunoaşterea destinaţiei noastre finale face parte din programul lui Dumnezeu de a-Şi asigura ucenicii tulburaţi. Pe de altă parte, Isus Se referea la cer, şi negreşit Toma şi ceilalţi ucenici s-ar fi cuvenit să ştie că aceasta e destinaţia lor finală. Răspunsul dat de Isus lui Toma a fost deopotrivă şi profund, şi simplu: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (v. 6). Există puţine afirmaţii în orice limbă sau în orice carte care pot rivaliza cu acest adevăr profund. Isus este calea spre cer, un adevăr ce nu este acceptat de către lume, dar este temelia tuturor creştinilor care-şi pun încrederea în Dumnezeu. Isus a mai declarat: „Eu sunt adevărul”. Toate lucrurile sunt adevărate din pricina legilor şi revelaţiei lui Dumnezeu, iar Isus este sursa acestei ordini în univers. Tot adevărul este adevărat numai în măsura în care este relaţionat în vreun fel la Isus Cristos ca adevărul.

314

EVENIMENTELE PREZISE CARE SE REFERĂ LA BISERICĂ   1. Apariţia liberalismului şi respingerea doctrinelor biblice de bază pătrund peste tot în biserica profesantă.   2. Apariţia comunismului şi a ateismului ca principalii oponenţi ai creştinismului.   3. Mişcarea ecumenică, promovând o biserică mondială, apare în 1948.   4. Tot mai mare haos moral, ca urmare a îndepătării de doctrinele biblice.   5. Dovezi tot mai evidente ale spiritismului, „ştiinţelor” oculte şi închinării la Satan.   6. Răpirea bisericii.   7. Ridicarea reţinerii păcatului de către Duhul Sfânt.   8. Mişcarea super-bisericii câştigă puterea şi formează o biserică mondială.   9. Biserica mondială lucrează cu Anticrist pentru a asigura dominaţia mondială. 10. ,,Super” biserica este distrusă de către cei zece regi care-l sprijină pe Anticrist, pregătind calea pentru închinarea la liderul mondial ca Dumnezeu. 11. Cei care au ajuns să creadă în Cristos ca Mântuitor de la Răpire încoace sufăr persecuţie, pentru refuzul lor de a se închina liderului mondial. 12. Are loc a doua venire a lui Cristos, iar creştinii care au mai rămas în lume sunt răscumpăraţi, intrând în împărăţia de o mie de ani. 13. După Mileniu, biserica este plasată în Noul Ierusalim, pe noul pământ. Isus a adăugat: „şi viaţa” (v. 6). Din nou, adevărul profund că în Isus viaţa veşnică şi binecuvântarea în viaţa viitoare sunt posibile. Toate filosofiile lumii şi schemele oamenilor n-au fost în stare să înlocuiască cu nimic planul lui Dumnezeu de pătrundere în cer ca ultimul text al adevărului şi dătătorul final al vieţii veşnice. Pe lângă faptul că-L au pe Isus drept calea, adevărul şi viaţa, ucenicii mai aveau şi pe Tatăl Ceresc. Isus a zis: „Dacă M-aţi cunoaşte cu adevărat, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu. De acum înainte, Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut” (v. 7). De data aceasta, Filip a luat cuvântul, zicând: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi aceasta ne va fi de ajuns” (v. 8). Răspunsul lui Filip stă la temelia credinţei creştine. Isus a spus: „Nu Mă cunoşti tu Filipe, chiar după ce am fost între voi de atâta timp? Oricine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum poţi tu spune: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, iar Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care le spun nu sunt ale mele. Mai degrabă, Tatăl, Care trăieşte în Mine, face această lucrare. Credeţi în Mine când spun că sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; sau, cel puţin, credeţi pe baza dovezilor minunilor însele” (vv. 9-11). Întrucât Dumnezeu Tatăl nu a fost vizibil omului, singurul mod în care Tatăl poate fi cunoscut este prin revelaţie în Isus Cristos. Întrucât Dumnezeu şi Isus au aceleaşi atribute ca Dumnezeu Tatăl, şi ca orice fiu adevărat, El a fost replica, în realitate, a Tatălui Său, deşi există din veşnicia trecută, chiar aşa cum Tatăl există. Isus a adus acest gând al Tatălui la punctul culminant când a rostit: „Vă spun adevărul, oricine are credinţă în Mine va face ce am făcut Eu. Ba încă el va face lucruri mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (v. 12). Senzaţionala declaraţie că ucenicii lui Isus puteau face lucrări şi mai mari decât Însuşi

315

Isus i-a pus pe gânduri pe ucenici. Desigur, secretul consta în faptul că Isus nu a spus că ei vor fi mai mari decât Isus ori că vor săvârşi lucruri mai mari în sine decât Isus; ci într-o părtăşie cu Isus, la dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi misiunea lor pe pământ, ei vor reuşi să realizeze mai mult în acea relaţie decât Isus Cristos ar putea, dacă ar rămâne pe pământ ca persoană individuală. Ucenicii vor putea realiza o înmulţire a numărului lor, cuprinzându-i pe mai mulţi în lume ca numeroşi indivizi decât chiar Isus pe pământ ar fi putut să câştige. Chiar experienţa de a conduce un singur suflet la Cristos este, într-un sens, un mai mare miracol decât Creaţia întregii lumi. Creaţia lumii nu L-a costat pe Dumnezeu nimic, întrucât doar a rostit Cuvântul şi s-a făcut. Dar mântuirea unui singur suflet a presupus moartea Fiului Său pe cruce. Prezicerea că mai mult s-a realizat în lume se poate vedea în faptul că milioane de oameni au ajuns să-şi pună încrederea în Isus de-a lungul secolelor prin lucrarea multor ucenici individuali. În concordanţă cu această făgăduinţă de a fi parteneri cu El la dreapta Tatălui, Isus i-a îndemnat să se roage: „şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (vv. 13-14). Aceasta din nou este o rostire care uluieşte înţelepciunea lumii. Planul este că rugăciunea în numele lui Isus de către un ucenic va fi, în ultimă instanţă, rugăciunea în voia lui Dumnezeu. Ca un cec ce necesită două semnături, orice cerere semnată de un credincios, dacă este semnată şi de Isus Cristos şi este în numele Lui, va îndreptăţi speranţa că rugăciunea respectivă va fi ascultată. O altă faţetă importantă în grija lui Dumnezeu pentru ucenicii necăjiţi a fost promisiunea Duhului Sfânt care va locui în ei. Isus a spus: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi” (vv. 16-17). Această profeţie a anticipat schimbarea dispensaţională în Ziua de Rusalii. În Vechiul Testament numai puţini aveau Duhul Sfânt permanent şi întotdeauna în vedere specială pentru Dumnezeu. Începând cu Rusaliile, fiecare credincios avea să fie locuit de Duhul, având aceleaşi resurse în vreme de necaz. Chiar dacă Cristos avea să-i lase, El a zis: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (v. 18). Uimitorul adevăr din acest capitol nu este doar că Duhul Sfânt va locui înăuntrul fiecărui credincios, un adevăr ce n-a fost menţionat niciodată în Vechiul Testament, nefiind obţinut de vreun credincios anterior Zilei de Rusalii. Deşi lumea nu va putea să-L vadă pe Isus, ei îşi vor dea seama că este în cer şi, practic, Îl vor vedea (v. 19). Mai mult, fiindcă Isus Cristos trăieşte, şi ei vor trăi (v. 19). Pe lângă marele adevăr că Însuşi Cristos va locui înăuntrul credincioşilor, un al adevăr dispensaţional, caracteristic pentru epoca actuală de la Rusalii încoace, a fost prezis în versetul 20: „În ziua aceea, veţi realiza că Eu sunt în Tatăl Meu, iar voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi”. Expresia „Eu sunt în voi” se referă la Cristos locuind înăuntrul nostru, care (faptul că „voi sunteţi în Mine”) prezintă un adevăr străin Vechiului Testament, însă realizat de creştinii botezaţi în Cristos. Purtarea de grijă plină de har a lui Dumnezeu este nu doar că Dumnezeu este în noi, dar că noi suntem vital legaţi de Isus Cristos, împărtăşind aceeaşi viaţă veşnică. Nu este prea mult a afirma că versetul 20 este una din marile revelaţii

316

ale Noului Testament, caracterizând actuala epocă ca o dispensaţie distinctă. Din nou, Isus S-a referit la nevoia de a asculta de poruncile Lui şi de a-L iubi. El a promis: „Cel ce mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi de asemenea şi Mă voi arăta lui” (v. 21). Ucenicii n-au arătat prea mult interes pentru faptul dragostei lui Cristos sau pentru că sunt iubiţi de Tatăl, dar Iuda, nu Iscarioteanul, a pus întrebarea: „Dar Doamne, de ce intenţionezi să Te araţi nouă, nu şi lumii?” (v. 22) Isus a răspuns la obiect, în sensul că între El şi ucenici exista o nouă relaţie, precum şi între Tatăl şi ucenici. Isus a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi învăţătura Mea. Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la el şi ne vom face căminul Nostru cu el” (v. 23). Găsim aici un fapt suplimentar că Isus şi Duhul Sfânt nu numai că vor locui în credincios, ci şi Dumnezeu Tatăl va face din trupul lor căminul Său. Cei care nu-L iubesc pe Isus şi nu-L ascultă nu cunosc nimic din acest adevăr minunat (v. 24). Ceva din extraordinara misiune viitoare a Duhului Sfânt către ucenici a fost indicată în declaraţia lui Isus: „Toate acestea le-am spus câtă vreme am fost cu voi. Dar Sfetnicul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aminti de tot ce v-am spus” (vv. 25-26). Aceasta se va realiza, în mod special de către ucenici şi de către Apostolul Ioan care scria Evanghelia lui Ioan cu mulţi ani după evenimentele descrise, dar este de asemenea adevărat că Duhul Sfânt le aminteşte tuturor credincioşilor despre adevărul lui Dumnezeu în timp ce noi ascultăm de învăţătura Sa. Lucrarea finală a lui Dumnezeu spre binele ucenicilor întristaţi a fost pacea Sa minunată: „Pace vă las vouă; pacea Mea v-o dau. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inimile şi să nu vă temeţi” (v. 27). Afirmaţia vine din partea lui Isus, care ştia că în următoarele douăzeci şi patru de ore va muri moartea groaznică a răstignirii, iar trupul Său va fi în mormânt. Ce a vrut să spună Isus prin „pacea Mea”? Pacea la care se referea Isus depăşeşte profeţia morţii şi învierii lui Cristos, mergând dincolo de ultima rezolvare şi judecată a tuturor lucrurilor. Isus ştia că, în cele din urmă, Dumnezeu va triumfa, iar moartea Sa pe cruce va fi răsplătită prin moştenirea a milioane de suflete fiind salvate prin moartea Sa. El ştia de asemenea că deşi ucenicii erau necăjiţi, necazurile lor erau trecătoare, în final pacea urmând să fie realizată. Pacea pe care Cristos o dă este mai mult decât o pace psihologică, mai mult decât un act al voinţei umane şi că unul din minunatele lucruri care vine când un ucenic al lui Isus care îşi pune încrederea în Dumnezeu şi realizează extraordinarele comori şi prevederi pe care Dumnezeu le-a făcut pentru el ca creştin. Datorită tuturor acestora, este posibil să fii în pace, deşi un ucenic s-ar putea să trăiască într-o lume plină de necazuri. Isus S-a referit din nou la plecarea Lui, spunând că o prezicea dinainte şi că ei aveau să ştie că era de la Dumnezeu ca El să Se ducă la Tatăl şi să vină iarăşi înapoi (vv. 28-29). El le-a spus că după plecarea Lui, „va veni prinţul acestei lumi. El nu are nimic în Mine, dar lumea trebuie să înveţe că Îl iubesc pe Tatăl şi fac exact ce Mi-a poruncit Tatăl Meu” (vv. 30-31). Referirea la „prinţul acestei lumi” este o referire la Satan, Domnul Isus referinduSe, desigur, la continuarea activităţii lui Satan în perioada în care Isus Se ducea înapoi la Tatăl. Însă triumful final asupra Satanei era asigurat. În acest punct al serii petrecute împreună, ei au părăsit Camera de Sus, îndreptându-se spre Grădina Gethsimane.

317

Isus viţa, iar ucenicii ramurile Ioan 15:1-8. La deschiderea discuţiei lui Isus despre ucenici ca cei care vor aduce rod pentru Dumnezeu, Isus a declarat: „Eu sunt adevărata viţă” (v. 1). Acesta este al şaptelea „Eu sunt” al lui Cristos consemnat în Evanghelia lui Ioan. În Ioan 6:35 Isus a declarat: „Eu sunt Pâinea Vieţii”. În Ioan 8:12 Isus a revelat: „Eu sunt Lumina lumii”. În Ioan 10:7, 9, Isus a declarat: „Eu sunt poarta”. În Ioan 10:11, 14, Isus a afirmat: „Eu sunt învierea şi viaţa”. In Ioan 14:6 Isus a declarat: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. În această declaraţie finală, „Eu sunt Viţa adevărată”, Isus Se compara cu Israel ca o viţă care a fost sădită, dar nu a adus rod (cf. Isa. 5:1-7). Lărgind sfera acestei figuri de stil, El a declarat: „Tatăl Meu este grădinarul. El taie orice ramură din Mine care nu aduce rod, pe când fiecare ramură care aduce rod El o curăţă pentru ca să fie şi mai rodnică” (Ioan 15:1-2). Când Isus a afirmat că ramurile erau în viţă, El folosea o figură de stil. În 14:20 El a spus: „Voi sunteţi în Mine”. Credincioşii începând cu Ziua de Rusalii sunt botezaţi şi plasaţi în Cristos. În Ioan 15 însă, unde vorbeşte de a fi „în viţă”, El nu vorbeşte despre poziţie, ci despre rodnicie. O ramură pare să fie superficial în viţă, dar dacă nu este rod, este curăţată. Grădinarul o priveşte ca având doar o legătură superficială cu viţa. El nu vorbeşte aici despre siguranţa unui credincios în Cristos, ci, mai degrabă, despre starea de rodnicie care există într-un adevărat credincios, neexistând, în schimb, în cel care doar mărturiseşte că este creştin. Ucenicilor Isus le-a spus: „Voi sunteţi deja curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am rostit” (v. 3). În concordanţă cu ilustraţia folosită, ucenicii nu se pot aştepta să facă rod decât dacă ei rămân în viţă, care-i va învrednici să facă rod. Isus afirmă din nou: „Eu sunt Viţa; voi sunteţi ramurile. Dacă cineva rămâne în Mine şi Eu în el, va aduce mult rod; despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (v. 5). Dar ca în cazul viţei de vie, unele mlădiţe nuşi vor păstra o legătură vie cu viaţa şi vor fi curăţate. Prin urmare, Isus a spus: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, el este ca o ramură care este aruncată şi se usucă; asemenea ramuri sunt strânse, fiind aruncate în foc şi arse” (v. 6). Diferite interpretări s-au avansat, potrivit cărora o persoană, odată mântuită se poate pierde. Dar Isus a contrazis o asemenea interpretare. În Evanghelia lui Ioan. Isus a afirmat că viaţa veşnică nu se poate pierde (Ioan 5:24). Este în ultimă instanţă o chestiune de ceea ce face Dumnezeu, mai degrabă decât ce face omul în contrast aici cu rodnicia, care depinde de ce face omul, depinzând şi extrăgându-şi viaţa din viţă. Isus vorbise adeseori despre autenticitatea mântuirii, care nu se poate pierde, în Evanghelia lui Ioan (1 Cor. 3:15; 9:27; 2 Cor. 5:10). Însă cea mai bună explicaţie este aceea că se referă la creştinii mărturisitori, care în exterior sunt uniţi cu Cristos, dar, în realitate, nu au nicio legătură vie şi, prin urmare, nu pot face rodul ce se poate aştepta la o ramură rodnică. Ramurile nu devin ramuri rodnice prin facerea de roadă; ele devin ramuri rodnice din pricina legăturii lor care rămâne cu viaţa viţei de vie. Dacă ucenicii rămân într-o relaţie vitală cu Isus Cristos, extrăgându-şi din El seva pentru rodnicia lor, El le-a promis: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va

318

fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (vv. 7-8). În discursul despre viţă, trei grade de rodnicie sunt menţionate: a face roadă (v. 2), a fi „mai rodnici” (v. 2) şi a aduce mult rod (v. 8). Unul din semnele unui creştin rodnic este că el se află în părtăşie de rugăciune cu Dumnezeu şi Dumnezeu poate să-i răspundă la rugăciuni deoarece ele sunt spre slava Sa. Importanţa de a trăi într-o relaţie bazată pe dragoste Ioan 15:9-14. Anterior Isus declarase că dragostea ucenicilor unii pentru alţii avea să fie caracteristica distinctivă a relaţiei lor (13:35). În concordanţă cu aceasta, El le-a poruncit să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit Isus (v. 34). Repetând această temă, mai întâi de toate, Isus le-a reamintit că El fusese iubit de către Tatăl şi, ca urmare a acestui lucru, El îi iubise pe ucenici. Porunca a fost: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (vv. 9-10). Vorbind despre relaţia dragostei, evident Isus le atrăgea atenţia la faptul că dacă Dumnezeu îi iubeşte, şi ei Îl iubesc pe Dumnezeu, ar fi relativ uşor să asculţi de poruncile lui Dumnezeu, iar ascultând de poruncile Lui ar fi o dovadă a dragostei lor reciproce unul pentru altul. Ascultarea este îndată demonstraţia dragostei. Acum Isus adaugă o dimensiune suplimentară: „V-am spus acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi, iar bucuria voastră să fie deplină” (v. 11). Viaţa creştină rodnică nu este doar una în care există dragoste reciprocă între Dumnezeu şi ucenici, dar această relaţie aduce bucurie şi în absenţa acestei relaţii, bucuria n-ar fi niciodată completă. Apoi Cristos a extins porunca din nou ca la Ioan 13:34-35: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (15:12). Dovada supremă a acestei iubiri este însăşi iubirea lui Cristos pentru ei, demonstrată a doua zi, dându-Şi viaţa pentru ei. Isus a spus: „O dragoste mai mare nu are nimeni decât aceasta, ca să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (v. 13). Ascultându-L pe Cristos şi intrând în această relaţie, ei se califică de priteni ai Săi. Noua relaţie de prieteni ai lui Dumnezeu Ioan 15:15-17. Pe paginile Noului Testament, Pavel şi alţii şi-au găsit plăcerea în a se numi slujitori, sau robi, ai lui Dumnezeu, relaţia lui Isus cu ucenicii Săi fiind însă mult mai profundă decât aceasta. În loc să fie robi, în realitate, ei sunt prietenii şi asociaţii Lui: „Nu vă mai numesc robi, deoarece un rob nu cunoaşte treburile stăpânului său. Mai degrabă, v-am numit prieteni, căci tot ce am învăţat de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut” (v. 15). Această relaţie nu a provenit din faptul că ucenicii L-au ales pe Isus, ci, mai degrabă, că Isus i-a ales pe ei şi le-a încredinţat numirea să fie aducători de roadă şi cei ce manifestă dragostea lui Dumnezeu: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am numit să mergeţi şi să aduceţi rod – un rod care va dura. Atunci Tatăl vă va da tot ce veţi cere în numele Meu. Aceasta este porunca Mea: Iubiţi-vă unii pe alţii” (vv. 16-17). Lumea îi va urî pe adevăraţii ucenici ai lui Isus Ioan 15:18-25. Aşa după cum relaţia unui ucenic cu Dumnezeu şi cu Isus era una de dragoste, tot aşa, prin contrast, lumea îi va urî deoarece L-a urât şi pe Cristos. Isus a spus: „Dacă lumea vă va urî, nu uitaţi M-a urât şi pe Mine mai întâi. Dacă aţi aparţine lumii, v-ar iubi ca pe ai săi. Dar aşa, voi nu sunteţi ai lumii, ci eu v-am ales din lume. De aceea lumea vă urăşte. Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus: «Niciun rob nu este mai

319

mare decât stăpânul său». Dacă M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta şi pe voi” (vv. 18-20). Isus a declarat lumea vinovată, pentru că L-a respins pe Cristos şi n-au luat în seamă minunile Sale (vv. 21-25). Venirea Duhului Sfânt ca Sfetnic Ioan 15:26-27. În încheiere, ca un cuvânt de încurajare către ucenicii Săi, cum făcuse la 14:26, Isus Şi-a asigurat ucenicii că Spiritul Adevărului va veni şi le va mărturisi cu privire la Isus (15:26). Aşa după cum Duhul le-a mărturisit, tot aşa şi ei vor fi o mărturie pentru Dumnezeu pentru că au văzut nemijlocit minunile Lui şi au auzit propovăduirea lui publică (v. 27). Luat în totalitate, Discursul din Camera de Sus priveşte dincolo de moartea şi învierea lui Cristos şi înălţarea Lui la cer, fiind o prezicere cu privire la caracteristicile spirituale ale lumii, în vremea cât Isus este la Tatăl. Ucenicii vor experimenta persecuţii Ioan 16:1-4; cf. Matei 24:9-10; Luca 21:16-19. După ce a menţionat persecuţia care va veni peste ei (Ioan 15:18-20). Acum Isus a detailat unele din experienţele lor viitoare. Ucenicii vor fi daţi afară din sinagogă, iar cei care-i vor omorî vor crede că fac un serviciu lui Dumnezeu (v. 2). Motivul pentru această persecuţie este faptul că nu cunosc pe Tatăl sau pe Isus (v. 3). Întrucât va fi absent de la ei, El le spune de pe acum, aşa încât când se va întâmpla să ştie că se împlineşte profeţia. Lucrarea Duhului Sfânt după întoarcerea lui Isus la Tatăl Ioan 16:7-16. Deşi ucenicii se îngrozeau la gândul că Isus avea să-i părăsească şi nu-l puteau pricepe, Isus a afirmat că era cel mai bine ca El să Se ducă, pentru ca astfel Sfetnicul, adică Duhul Sfânt, să poată veni. Cu referire la lume, Duhul Sfânt avea să aducă convingere cu privire la vinovăţie în privinţa păcatului, convingere cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu în comparaţie cu lipsa lor de neprihănire, şi cu privire la judecata asupra păcatului, care va veni (v. 8). Isus a dezvoltat adevărul ce urma să fie transmis. Cei care primesc revelaţia Duhului Sfânt vor înţelege că păcatul lor, care îi împiedică să fie mântuiţi este păcatul necredinţei (v. 9). Ei vor fi convinşi de neprihănire pentru că Isus, care este exemplul perfect de neprihănire, va fi cu Tatăl, neputând exemplifica neprihănirea (v. 10). Cu privire la judecata viitoare a lui Dumnezeu asupra păcatului, ei aveau nevoie să ştie că în moartea lui Cristos prinţul acestei lumi, Satan, va fi condamnat, iar sentinţa lui va fi, în cele din urmă, împlinită. În contrast cu lucrarea de convingere a Duhului în cei nemântuiţi care aud Evanghelia, Duhul lui Dumnezeu le va comunica de asemenea credincioşilor. Isus a spus: „Mai am mult mai multe să vă spun, mai mult decât puteţi acum suporta. Dar când El, Duhul Adevărului, va veni, El vă va călăuzi în tot adevărul, El nu va vorbi de la Sine; El va vorbi doar ce aude, şi vă va spune ceea ce urmează să vină. El Îmi va aduce glorie luând ce este al Meu şi făcând-vi-l cunoscut” (vv. 12-14). În general, Duhul Sfânt va face cunoscut credincioşilor în Cristos sensul Scripturii. Pentru credincioşi, s-a putea să fi existat o comunicare specială suplimentară prin faptul că Duhul Sfânt le-a amintit ce a spus Isus când era cu ei, şi făcându-i să înţeleagă. Procesul de revelaţie va aduce glorie lui Cristos (v. 14). Prezicerea lui Isus despre moartea, învierea şi a doua Sa venire

320

Ioan 16:16-33. Isus le-a spus ucenicilor: „Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, şi apoi iarăşi Mă veţi vedea” (v. 16). Ucenicii nu L-au înţeles pe Isus (vv. 17-18). Apoi Isus a lărgit cadrul profeţiei: „Vă spun adevărul, veţi plânge şi vă veţi jeli, pe când lumea se va bucura. Veţi fi întristaţi, dar întristarea voastră se va transforma în bucurie. O femeie care naşte un copil are durere pentru că timpul a sosit; dar când se naşte copilul, ea uită de chinurile ei, de bucurie că s-a născut un copil în lume. Tot aşa este şi cu voi: Acum este timpul vostru de întristare, dar vă voi vedea din nou şi vă veţi bucura, şi nimeni nu vă va lua bucuria” (vv. 20-22). În acest pasaj, Isus a prezis moartea şi învierea Sa. În moartea Sa, ei vor jeli în durere; în învierea Sa, jalea lor se va preface în bucurie. În perioada de după învierea Sa, Isus Cristos i-a învăţat: „În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Vă spun adevărul: Tatăl Meu vă va da tot ce veţi cere în numele Meu. Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu. Cereţi şi veţi primi pentru ca bucuria voastră să fie completă” (vv. 23-24). Câtă vreme Isus Se afla cu ei, desigur ei puteau să-I ceară explicaţia la cele spuse, având oportunitatea unei comunicaţii directe. Dar după ce a plecat, Isus i-a asigurat că Tatăl le va dezvălui ceea ce trebuiau să ştie şi le va dădea tot ce aveau nevoie. Deşi ceea ce a spus Isus a fost doar parţial înţeles ce către ucenici, El i-a asigurat de dragostea Tatălui. El le spune desluşit că Se duce înapoi la Tatăl (vv. 25-25). Când ucenicii au spus că acum înţelegeau şi şi-au pus încrederea în Cristos, Isus a zis: „În sfârşit, credeţi!” (v. 31) Apoi, în continuare Isus a prezis cum ei se vor împrăştia când va veni vremea răstignirii Lui, lăsându-L pe Isus singur. Isus a rezumat mesajul Lui pentru ei: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca în Mine să aveţi pace. În lumea aceasta veţi avea necazuri. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (v. 33). Caracterul predictiv al rugăciunii de Mare Preot a lui Isus Ioan 17:1-26. Ioan 17 este o minunată revelaţie a modului în care S-a rugat Isus Tatălui. Deşi strict vorbind nu este o profeţie, faptul că toate rugăciunile Sale îşi vor primi răspuns indică viitorul profetic pentru ucenici în multe privinţe. În rugăciunea Sa, Isus S-a bucurat că Dumnezeu I-a dat autoritatea să dea viaţă veşnică. Isus a cerut ca misiunea Sa să glorifice pe Tatăl, iar Tatăl, la rândul Lui, să-L glorifice pe Fiul (vv. 2-5). Isus S-a bucurat că ucenicii au venit în credinţă la El şi L-au privit pe El ca venind de la Dumnezeu şi au crezut că Isus fusese trimis de Tatăl (vv. 6-8). Apoi Isus S-a rugat pentru ucenici. Deoarece El nu avea să mai fie în lume când avea să Se ducă la Tatăl, El L-a rugat pe Tatăl să-i apere şi să le dăruiască o unitate similară cu unitatea Trinităţii (vv. 10-11). Isus S-a bucurat că i-a păzit pe toţi ucenicii, cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul (v. 12). Obiectivul rugăciunii lui Isus a fost ca ucenicii să aibă bucuria părtăşiei cu El (v. 13). Deşi ei erau urâţi de lume, Isus S-a rugat ca Dumnezeu să-i apere de „cel rău” (vv. 14-15). Ca unii care aveau sarcina de a mărturisi unei lumi rele, Isus S-a rugat pentru sfinţirea ucenicilor: „Sfinţeşte-i prin adevărul; cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis tu în lume, aşa i-am trimis Eu în lume. Pentru ei Mă sfinţesc, ca şi ei să fie sfinţiţi (vv. 17-19). Această rugăciune pentru sfinţire este neobişnuită, întrucât în mod normal în Biblie sfinţirea are de-a face cu poziţia unui credincios cum este încapsulat în cuvântul „sfânt” şi

321

alte aspecte ale adevărului. Sfinţirea progresivă, permanentă a credincioşilor este menţionată doar ocazional în Scriptură şi este pusă în legătură cu această rugăciune a lui Cristos ca ucenicii să fie sfinţiţi, adică puşi deoparte ca sfinţi pentru Dumnezeu şi folosiţi de Dumnezeu ca o entitate sfântă (vv. 17-19). Însă Isus S-a rugat şi pentru cei care nu erau printre ucenici în vremea aceea, având în vedere lucrarea mai cuprinzătoare a bisericii printre Neamuri şi Evrei. El S-a rugat ca toţi credincioşii să fie una în Cristos (vv. 20-21). Unitatea lor va fi în faptul că Tatăl este în ei, iar ei sunt în Tatăl (v. 21). Isus a vorbit iarăşi despre unitatea credincioşilor, o temă care străbate întreaga rugăciune. Isus a spus: „Eu în ei şi Tu în Mine. Fie ca ei să fie aduşi la unitate completă, pentru ca lumea să ştie că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit chiar cum M-ai iubit pe Mine” (v. 23). După ce S-a rugat pentru ucenicii Săi ce vor rămânea în lume, El a cerut ca ei să fie în glorie şi să vadă gloria lui Cristos: „Tată, vreau ca cei pe care Tu Mi i-ai dat să fie cu Mine acolo unde sunt Eu, şi să vadă gloria Mea, gloria pe care Mi-ai dat-o, căci Tu M-ai iubit înainte de Crearea lumii” (v. 24). Rugăciunea s-a încheiat cu anticiparea lui Cristos ca dragostea dintre Tatăl şi Fiul să caracterizeze dragostea credincioşilor (vv. 25-26). Rugăciunea de Mare Preot a lui Cristos a subliniat slava lui Dumnezeu, relaţia de dragoste dintre Tatăl şi Fiul şi ucenicii, protecţia lor în această lume rea, sfinţirea lor progresivă prin adevărul lui Dumnezeu, şi tema unităţii Tatălui, Fiului şi credincioşilor în Cristos, care este una din trăsăturile neobişnuite în Epoca Bisericii. Arestarea şi trădarea lui Isus Ioan 18:1-11; Matei 26:36-56; Marcu 14:32-50; Luca 22:39-53. Isus cu ucenicii Săi s-a dus într-o grădină peste Pârâul Chedron, şi acolo Iuda L-a găsit pe când conducea un detaşament de soldaţi să-L aresteze pe Isus (Ioan 18:1-3). Însă cum L-au arestat, Isus i-a rugat să-i lase pe ucenici să plece (vv. 4-8). Ioan adaugă acest comentariu: „Aceasta s-a întâmplat pentru ca ceea ce rostise să se împlinească: «N-am pierdut pe niciunul din cei pe care Mi I-ai încredinţat»” (v. 9). Petru, în zelul său de a-L apăra pe Cristos, i-a tăiat urechea slujitorului marelui preot. Dar Isus l-a mustrat pe Petru, vindecându-i la loc urechea servitorului (Luca 22:49-51). Arestarea lui Isus şi lepădarea lui Petru de El ca împlinire a Scripturii Ioan 18:12–19:16. Relatarea lui Ioan despre procesul şi condamnarea lui Isus, culminând cu răstignirea Sa nu este în sine o profeţie, ci profeţii împlinite ale Vechiului şi Noului Testament cu privire la faptul că Isus va muri. Răstignirea lui Isus ca împlinire a profeţiei Ioan 19:16-37. Dând detaliile răstignirii lui Cristos, Ioan subliniază că sunt mai multe împliniri ale profeţiei. Una priveşte haina lui Cristos care era făcută dintr-o singură bucată, pentru care au aruncat zarurile cum s-a prezis în Psalmul 22:18: „Ei şi-au împărţit hainele Mele între ei şi au aruncat zarurile pentru îmbrăcămintea Mea” (Ioan 19:24; Ps. 22:18). Când Isus a spus: „Mi-e sete” (Ioan 19:28), Ioan a menţionat din nou că s-a împlinit Scriptura. Se referea la Psalmul 69:21. Isus, Cel care putea da apa vieţii (Ioan 4:14; 7:3839), aici suferă pentru păcatele lumii. Cu afirmaţia Lui finală: „S-a sfârşit” (19:30), Isus a indicat că a sfârşit lucrarea de răscumpărare şi preţul a fost plătit în întregime.

322

Moartea şi învierea lui Cristos ca împlinire a Scripturii Ioan 19:31-42; Matei 27:51-66; Marcu 15:33-47; Luca 23:45-49. Faptul că nu I-au zdrobit picioarele lui Isus (Ioan 19:32-33) a împlinit Scripturile: „Niciunul din oasele Sale nu va fi zdrobit” (v. 36; cf. prezicerea din Ex. 12:46; Num. 9:12; Psa. 34:20). Ioan a citat şi Scriptura: „Îl vor privi pe Cel ce L-au străpuns” (Ioan 19:37; cf. Zah. 12:10). Faptul că Isus a fost îngropat în mormântul lui Iosif din Arimateea a împlinit aluzia din Isaia 53:9, indicând că va fi îngropat la un loc cu cei bogaţi. Învierea ca împlinire a profeţiei Ioan 20:1-18; cf. Matei 28:1-15; Marcu 16:1-14; Luca 24:1-32. În învierea Sa, Cristos a împlinit profeţiile Vechiului şi Noului Testament referitoare la învierea Sa. Isus S-a revelat pe Sine mai întâi Mariei Magdalena (Marcu 16:9-11; Ioan 20:11-18); apoi femeilor care se întorceau a doua oară la mormânt (Mat. 28:8-10); lui Petru (Luca 24:34; 1 Cor. 15:5); ucenicilor în drum spre Emaus (Marcu 16:12; Luca 24:30-32); ucenicilor în ziua învierii, seara, deşi Toma era absent (Marcu 16:14; Luca 24:36-43; Ioan 20:19-25); o săptămână mai târziu tuturor ucenicilor, inclusiv lui Toma (Ioan 20:26-31; 1 Cor. 15:5). Deşi evenimentele învierii Sale au fost o împlinire a profeţiei, Isus Însuşi nu a introdus multe profeţii noi în Ioan 20. În conversaţia cu Maria Magdalena, Isus i-a spus că Se urcă la Dumnezeu Tatăl, şi nu era potrivit pentru ea să-L ţină pe pământ. Înălţarea sa a avut loc patruzeci de zile mai târziu (Fapte 1:9-10). În Ioan 20:23 El le-a spus ucenicilor: „Dacă iertaţi cuiva păcatele, ele sunt iertate; dacă nu le iertaţi, nu sunt iertate”. Ucenicii aveau puterea să recunoască faptul că păcatele sunt iertate, dar de pe aceeaşi bază ca alţi creştini, adică, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi a promisiunilor sale. Ultimele apariţii ale lui Isus ucenicilor Ioan 21. O apariţie suplimentară a lui Cristos a avut loc la o săptămână după învierea Sa când S-a întâlnit cu câţiva dintre ucenici la Marea Galileii (vv. 1-2). În mişcătorul interviu cu Petru legat de dragostea lui Petru pentru El, Isus a adăugat profeţia: „Îţi spun adevărul, când erai mai tânăr, te îmbrăcai singur şi mergeai încotro voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altcineva te va îmbrăca şi te va conduce unde nu vei voi să mergi” (v. 18). Era o profeţie prin care se indica cum va muri Petru, respectiv că va fi răstignit (v. 19). Evanghelia lui Ioan se încheie cu afirmaţia: „Isus a mai făcut multe alte lucruri. Dacă fiecare dintre ele s-ar fi notat, socotesc că în întreaga lume nu s-ar găsi loc pentru cărţile ce ar fi scrise” (v. 25).

323

ARĂTĂRILE LUI ISUS DUPĂ ÎNVIEREA SA            

1. Mariei Magdalena după întoarcerea ei de la mormânt (Ioan 20:11-17; cf. Marcu 16:9-11). 2. Celorlalte femei pe când se întorceau la mormânt a doua oară (Mat. 28:9-10). 3. Lui Petru în după-amiaza Învierii (Luca 24:34; 1 Cor. 15:5). 4. Ucenicilor în drum spre Emaus (Marcu 16:12-13; Luca 20:19-23). 5. Celor zece ucenici (Marcu 16;14; Luca 24:36-43; Ioan 20:19-23). 6. Celor unsprezece ucenici la o săptămână după învierea Sa, Toma fiind şi el prezent (Ioan 20:26-29).   7. Celor şapte ucenici la Marea Galileii (Ioan 21:1-23).   8. La 500 de oameni, aşa cum raportează Pavel (1 Cor. 15:6).   9. Lui Iacov, fratele Domnului (1 Cor. 15:7). 10. Celor unsprezece ucenici pe un munte din Galileia (Mat. 28:16-20; Marcu 16:15-18). 11. În timpul înălţării Sale la cer de pe Muntele Măslinilor (Luca 24:44-53; Fapte 1:3-9). 12. Lui Ştefan în timpul martiriului său (Fapte 7:55-56). 13. Lui Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9:3-6; 22:6-11; 26:13-18). 14. Lui Pavel în Arabia (Gal. 1:12, 17). 15. Lui Pavel în templu (Fapte 22:17-21). 16. Lui Pavel în închisoarea din Cezareea (Fapte 23:11). 17. Arătarea ultimă a lui Cristos a fost Apostolului Ioan la începutul revelaţiei dăruite lui (Apo. 1:12-20).

324

10 PROFEŢIILE DIN FAPTELE APOSTOLILOR

225

ISTORIA BISERICII PRIMARE

Cum arată titlul cărţii, Faptele Apostolilor este, în mare, un raport asupra activităţilor primei biserici din vremea Rusaliilor până în vremea lucrării misionare a lui Pavel la Roma. Dacă Pavel a îndurat două întemniţări romane, cartea Faptelor Apostolilor ne poartă prin cei doi ani pe care Pavel i-a petrecut făcând lucrare misionară la Roma în timpul primei sale întemniţări. Din pricina naturii cărţii Fapte, care e o carte de istorie, puţine profeţii vom găsi în această carte. Cele incluse totuşi sunt esenţiale pentru firul narativ. Venirea Duhului Sfânt Fapte 1:1-8. În multe privinţe, cartea Fapte este o continuare a Evangheliei lui Luca, scrisă tot de Luca. În lucrarea Sa de după înviere, Isus le-a dat ucenicilor următoarele instrucţiuni: „Nu părăsiţi Ierusalimul, ci aşteptaţi darul promis de Tatăl Meu, despre care M-aţi auzit vorbind. Căci Ioan a botezat cu apă, dar peste câteva zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (vv. 4-5). Relatarea împlinirii acestei profeţii ne este dată în Fapte 2. Pe când Isus Se afla încă cu ei, ucenicii L-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restaura împărăţia lui Israel?” (1:6) Este cât se poate de ilustrativ că în acest punct, după trei ani şi jumătate de ascultare a lui Cristos predând şi trecând prin experienţele morţii şi învierii Sale şi ale misiunii Sale de după înviere, ucenicilor încă nu le erau clare promisiunile Vechiului Testament. Isus a răspuns la întrebarea lor: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau datele pe care Tatăl le-a fixat după propria Sa autoritate” (v. 7). Dacă ei erau incorecţi în aşteptarea lor a împlinirii literale a promisiunilor Vechiului Testament a unei împărăţii pe pământ, acesta era timpul nimerit să-i corecteze pe ucenici. Răspunsul pe care Isus l-a dat, că nu era treaba lor să ştie timpul sau data, respectiv timpul general sau timpul particular, arăta că evenimentul se aflau încă în viitor, dar Dumnezeu nu a găsit cu cale să le dezvăluie cum aveau să se împlinească aceste profeţii. Din perspectiva celor aproape 2.000 de ani, este evident că Dumnezeu Îşi împlineşte în epoca actuală planul Său, neanunţat în Vechiul Testament, de a-Şi chema afară un popor de iudei şi de Neamuri, care să formeze biserica lui Cristos. De asemenea, este foarte clar că biserica nu împlineşte promisiunile împărăţiei pe pământ, întrucât acestea au fost date lui Israel. Pe măsură ce înaintăm în conţinutul cărţii Fapte, aflăm că ucenicii şi-au dat seama treptat că Dumnezeu desfăşura acest program pentru evrei şi Neamuri mai întâi, iar după această perioadă, care este un timp de binecuvântare a Neamurilor, El Îşi va relua planul şi scopul, împlinind promisiunile împărăţiei făcute lui Israel în legătură cu a doua venire a lui Cristos. Şi mai important decât timpul împărăţiei pe care Dumnezeu a binevoit să-l descopere, Isus le-a revelat venirea Duhului Sfânt, care va fi factorul principal în actuala dispensaţie. El le-a spus: „Dar voi veţi primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi; şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim şi în Samaria şi până la marginile pământului” (v. 8). În evenimentele ulterioare din cartea Fapte, inclusiv Fapte 2, este ilustrată împlinirea literală a acestei promisiuni. Toate Evangheliile sunt de acord cu aceasta că a fost datoria celor lăsaţi în urmă la Înălţare să evanghelizeze lumea (Mat. 28:18-20; Marcu 16:15-18; Luca 24:47-48; Ioan 20:21-22).

326

Înălţarea lui Isus la cer şi promisiunea întoarcerii Sale Fapte 1:9-11. Îndată după ce a răspuns la întrebarea lor, a fost ridicat dinaintea lor literalmente, înălţându-Se cu trupul de pe pământ la ceruri. Un nor L-a învăluit, ascunzându-L de privirile lor. Scriptura consemnează: „Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: «Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer»” (vv. 10-11). Plecarea lui Isus a fost cu trupul, vizibil, treptat, pe un nor. Aceiaşi factori intră în alcătuirea celei de-a doua Sa veniri, cum înfăţişează şi alte Scripturi, inclusiv Apocalipsa 19:11-18. După aceste profeţii introductive din cartea Faptele Apostolilor, doar profeţii ocazionale sunt menţionate pe parcursul cărţii. Declaraţia lui Petru cu ocazia vindecării ologului din Templu Fapte 3:11-26. Cum se uitau oamenii expectativi asupra lui Petru şi a lui Ioan, din pricina vindecării ologului, Petru a ţinut o mică predică, în care a evidenţiat fondul lui Isus şi faptul că a fost răstignit (vv. 13-15). Petru le-a spus că ologul fusese vindecat prin credinţa în Isus (v. 16). Petru i-a mai informat că deşi au acţionat din neştiinţă, ceea ce au făcut a împlinit profeţiile din Vechiul Testament, arătând că Cristos va suferi. Pornind de la aceasta, Petru i-a îndemnat: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: «Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului». De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el şi au vorbit au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta». Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare dintre voi de la fărădelegile sale” (vv. 19-26). Petru a transmis prezicerea sigură că Isus este acum în cer şi că vremea restaurării promise Israelului prin sfinţii Săi profeţi, este încă în viitor, după întoarcerea Sa. Prezicerea unei foamete severe Fapte 11:27-30. În legătură cu relatarea misiunii sale către Neamuri din Fapte 11 şi justificarea faptului că Petru s-a dus la Corneliu cu Evanghelia, a fost transmisă o profeţie venind de la Ierusalim la Antiohia că va fi o foamete pe tot cuprinsul imperiului roman (vv. 27-28). Ca răspuns la aceasta, ucenicii au strâns o colectă şi au trimis-o în Iudeea, prin Barnaba şi Saul (vv. 29-30). Predica lui Pavel pe colina lui Marte Fapte 17:22-34. Pavel, încercând să cucerească mulţimea ostilă de la Corint, a ţinut o predică, spunând că Isus într-adevăr a fost numit judecătorul întregului pământ. În

327

legătură cu aceasta, Pavel a declarat: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (vv. 30-31). Atunci, ca şi acum, lumea necredincioasă nu era pregătită să accepte conceptul unei judecăţi viitoare. Mesajul final al lui Pavel către biserica din Efes Fapte 20:18-31. Pavel a transmis mesajul său final către biserica din Efes, prin liderii bisericii de la Efes, care au venit să-l petreacă la Milet. El le-a spus că se duce la Ierusalim şi că fusese prevenit profetic că va întâmpina greutăţi în închisoare (v. 23). Pavel a mai anunţat şi aceasta: „Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia, în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (vv. 25-27). Pavel, de asemenea, i-a îndemnat: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (sau priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi” (vv. 28-31). Scriptura nu consemnează detaliile despre această tulburare a bisericii de la Efes, dar se pare că a continuat timp de câteva generaţii după ce Pavel, în pofida problemelor, a făcut profeţia. Profeţia lui Pavel despre plecarea sa la Roma Fapte 23:11. În legătură cu arestarea lui Pavel şi apărarea sa înaintea Sinedriului, întrunirea s-a terminat în vacarm când Pavel a afirmat că este persecutat din pricina nădejdii sale în înviere (Fapte 23:6-10). Rezultatul a fost că Pavel a trebuit să fie scăpat din mâinile mulţimii de către comandant. În noaptea următoare, Fapte consemnează: „În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: «Îndrăzneşte, Pavele, căci după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma»” (v. 11). Aceasta s-a împlinit ulterior în cartea Faptele Apostolilor. Siguranţă în mijlocul furtunii Fapte 27:21-25. În legătură cu călătoria lui Pavel pe mare la Roma, vasul la bordul căruia călătorea a fost lovit de o furtună şi timp de multe zile a fost în pericol să eşueze. În acest timp de mare necaz, Pavel a primit o revelaţie specială, consemnată în Fapte 27:2125: „Oamenii nu mâncaseră de multă vreme. Atunci Pavel s-a sculat în mijlocul lor şi a zis: «Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corabiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte şi mi-a zis: „Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce

328

merg cu corabia împreună cu tine”. De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus»” (vv. 21-25). Cum consemnează cartea Faptelor Apostolilor, corabia a eşuat pe insula Malta, iar oamenii de la bord au fost păstraţi în siguranţă. „...şi aşa s-a făcut că au ajuns toţi teferi la uscat” (v. 44). Această profeţie a lui Pavel a fost întărită în versetul 34, când Pavel le-a spus că aveau să supravieţuiască şi i-a îndemnat să mănânce (vv. 33-36). Deşi cartea Faptele Apostolilor nu este, în principal, o carte profetică, ne dă un fond istoric cu care să consemnăm extraordinarele revelaţii conţinute în epistole şi în cărţile ulterioare ale Noului Testament.

329

11 PROFEŢIILE DIN EPISTOLELE PAULINE

331

PROFEŢIILE DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI

În Epistola către Romani, Apostolul Pavel, călăuzit de Duhul, a prezentat teologia de bază a Scripturii, inclusiv revelaţia Vechiului Testament, dar şi noua revelaţie ce a venit prin prima venire a lui Cristos. Multe din doctrinele majore ale credinţei creştine au fost, într-o anumită măsură, revelate în Vechiul Testament, dar mai plenar dezvoltate prin revelaţia ce a venit prin declararea planului lui Dumnezeu de a-Şi chema afară biserica, alcătuită atât din evrei, cât şi din Neamuri, pentru a forma o nouă entitate pe care Vechiul Testament n-o prezisese. Teologia bisericii a prevăzut un nou enunţ mai comprehensiv. Prin urmare, în epistola către Romani, Apostolul Pavel prezintă doctrina păcatului şi condamnării, doctrina îndreptăţirii prin credinţă, doctrina sfinţirii, relaţia scopului actual al lui Dumnezeu în biserică faţă de planurile Sale declarate pentru Israel, şi principiile majore ale vieţii creştine, care este aplicaţia practică a marilor doctrine ale teologiei. Întrucât Pavel era deosebit de preocupat de felul cum doctrina bisericii se relaţiona cu promisiunile date lui Israel, trei capitole au fost dedicate acestei chestiuni (Romani 9–11). E probabil ca Epistola către Romani să fi fost precedată de Scrisorile către biserica Tesaloniceană, Epistolei către Galateni precum şi primei Epistole către Corinteni. Întrucât a insistat în mod deosebit în epistolele către Tesaloniceni şi 1 Corinteni asupra doctrinei Răpirii bisericii, nu a mai fost considerat necesar să reitereze doctrina respectivă în Epistola către Romani. Întrucât epistola se ocupă în principal cu teologia ce exista în vremea redactării epistolei lui Pavel, cartea nu asigură o prezentare extinsă a viitorului. Doar ocazional în Romani sunt evenimentele viitoare prezise, însă cele menţionate sunt de un caracter esenţial, inclusiv profeţiile privitoare la Israel ce se vor împlini după încheierea actualei epoci. Deşi Epistola către Romani subliniază situaţia care exista la vremea când trăia Pavel, cum se întâmplă întotdeauna, doctrina realizată în prezent are o implicare şi împlinire în viitor. Prin urmare, când epistola se referă la profeţie, ea se ocupă cu importante evenimente viitoare. Implicaţiile doctrinei păcatului la judecata divină viitoare Romani 2:5-16. În natura păcatului şi a vinovăţiei, doctrina are întotdeauna o aplicaţie actuală, dar este confruntată de o judecată viitoare. Ocupându-se în special de păcatul Neamurilor şi de răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu, Pavel a revelat că va fi o certă judecată divină. El declară: „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (vv. 5-8). Anterior în cursul acestui capitol, Pavel argumentase că toţi oamenii au eşuat de la normele morale ale lui Dumnezeu şi, prin urmare, n-au voie să-i judece pe alţii. El a rezumat aceasta: „Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (v. 3) Cum a precizat Pavel în această epistolă, mântuirea este prin credinţă şi prin har, întrucât toţi au păcătuit. Însă există o altă calitate a vieţii în cei care sunt mântuiţi decât în cei ce nu sunt. Cei

332

care persistă în a nu se pocăi, cum a afirmat Pavel, sunt confruntaţi cu judecata certă de la Dumnezeu. Însă vorbind despre „ziua mâniei lui Dumnezeu”, Pavel nu se referă la o zi oarecare, ci, pe măsură ce Scriptura desfăşoară seria de judecăţi care va caracteriza judecarea tuturor oamenilor, judecata finală va surveni la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani (Apo. 20:11-15). Cei care sunt mântuiţi au o calitate diferită de viaţă, care demonstrează că au venit la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă. Prin urmare, modul lor de viaţă va fi răsplătit şi va avea drept rezultat viaţa veşnică. Viaţa de facere de bine şi de primire a vieţii eterne evident nu este posibilă, decât dacă cineva crede şi acceptă adevărul Evangheliei lui Dumnezeu (Rom. 2:6-8). Deşi Pavel se ocupă aici de Neamuri, el precizează că evreii sunt în aceeaşi situaţie: „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (vv. 9-11). Diferenţa dintre iudei şi Neamuri este că iudeul a primit revelaţia Legii, pe când Neamurile nu au primit-o, dar asta nu schimbă cerinţa fundamentală de a face ce este bine în ochii lui Dumnezeu. Distincţia dintre cei ce păcătuiesc, cunoscând Legea, şi cei care nu fac acest lucru este confruntată direct: „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi” (vv. 12-13). Pavel foloseşte cuvântul „lege” în mai multe sensuri în epistolele sale. Ideea este că cei care sunt sub Legea Mozaică, fiind iudei, vor fi judecaţi prin ea; dar Neamurile de asemenea au o lege morală, iar dacă trăiesc în legea lui Dumnezeu, ei se vor conforma, într-o anumită măsură, Legii Mozaice în învăţăturile sale morale. Pavel a afirmat: „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (vv. 14-16). Deoarece toţi oamenii au o conştiinţă care, într-o anumită măsură, distinge între bine şi rău, şi pentru că Dumnezeu Se ocupă de inimile oamenilor, chiar dacă nu sunt iudei sub Legea Mozaică, ei vor fi judecaţi pe baza codului moral pe care-l recunosc ca mărturisit de conştiinţa lor. Tratând Ziua Judecăţii, Pavel a avut în minte faptul că Dumnezeu va judeca creştinii la vremea Răpirii, cum se scoate în evidenţă în scrierile sale anterioare în 1 Corinteni 3:1115; 9:24-27. Dar cei nemântuiţi nu vor fi judecaţi finalmente decât după împărăţia milenială. Dar în viaţă, Dumnezeu de asemenea se ocupă în judecată de cei care se răzvrătesc împotriva Lui, şi ei experimentează mânia lui Dumnezeu exprimată în istorie. Dar judecata finală va determina soarta unui suflet. Aceasta va fi mai cu seamă evidentă în Marea Strâmtorare, precedând cea de-a doua venire a lui Cristos.

333

Reconcilierea prin îndreptăţire (justificare) Romani 5:9-11; 6:8; 8:1. După ce a demonstrat nevoia pentru mântuire din pricina condamnării universale descrise în Romani 1:18-20, şi a expus doctrina justificării, revelaţia se îndreaptă acum spre minunata reconciliere pe care o asigură îndreptăţirea: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (5:9-11). Îndreptăţirea l-a declarat pe cel care se încrede în Cristos a fi neprihănit în poziţia sa înaintea lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu îl vede în persoana şi lucrarea Fiului Său. Argumentul este că dacă am fost salvaţi de mânia lui Dumnezeu prin justificarea în timp, cu cât mai mult, după ce au fost îndreptăţiţi, creştinii se vor bucura de mântuire în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Mai târziu, Pavel a revelat mai multă lumină asupra acestui subiect de a fi văzuţi în viaţa lui Cristos, în Coloseni 3:3-4: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă”. Îndreptăţirea, ca un act special al lui Dumnezeu, are loc în clipa mântuirii. Prin urmare, ne bucurăm de îndreptăţire (justificare) pentru că Dumnezeu ne vede prin Fiul Său. Lucrul acesta va deveni şi mai evident la judecăţile finale. Nu numai că am fost deja îndreptăţiţi, dar am fost şi reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său (Rom. 5:11). Aici, ca în toate discuţiile despre mântuire, Pavel a făcut clar că mântuirea este ceva pe care Dumnezeu îl realizează pentru cei care se încred în Cristos, iar justificarea şi reconcilierea sunt adevărate pentru fiecare credincios din clipa când a fost mântuit. Faptul că ne vom bucura de ea în timp şi în eternitate demonstrează minunata realitate a mântuirii în Cristos. Un gând similar, cu privire la modul în care se manifestă mântuirea în viaţă, este exprimat în Romani 6:8: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”. Aşa după cum moartea precede învierea, tot aşa cei care se identifică împreună cu Cristos în moartea Lui Se identifică împreună cu El în învierea Sa. Acesta este un beneficiu prezent, precum şi o garanţie a binecuvântării viitoare. Cel care este în Cristos nu va fi condamnat (8:1). Profeţia unui credincios ca fiu şi moştenitor al gloriei Sale Romani 8:12-39. Adevăratul credincios în Cristos este descris ca nemaiavând nicio condamnare (v. 1) şi ca unul care trăieşte sub controlul Duhului Sfânt. Chiar dacă aceasta nu produce o viaţă morală perfectă, totuşi îl caracterizează pe credinciosul care trăieşte sub noua lui natură, mai degrabă decât sub cea veche (v. 13). Actuala experienţă a mântuirii este premergătoarea celor ce au fost profeţite. Dacă credinciosul este acum un copil al lui Dumnezeu (v. 17), atunci el este şi moştenitor al lui Dumnezeu (v. 17). Ca atare, s-ar putea să avem parte de unele suferinţe în viaţa asta actuală, dar vom împărtăşi şi gloria ce va veni.

334

Contrastând actualele noastre suferinţe cu gloria viitoare îl va ajuta pe un credincios să realizeze adevărul celor spuse de Pavel: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18). Suferinţele unui credincios sunt paralele cu suferinţele lumii întregi, căci toată creaţia geme şi suferă ca o femeie care dă naştere unui copil (vv. 22-23). Când un creştin experimentează suferinţă, el cu atât mai mult anticipează sensul deplin al adoptării ca fiu al lui Dumnezeu. Deşi aceasta are loc în viaţa noastră actuală, când Dumnezeu îl recunoaşte pe un creştin ca pe fiul Său, îi dă temei să spere că, în cele din urmă, suferinţele vor înceta şi fac posibilă nădejdea în răbdare (v. 25). Chiar dacă un creştin s-a putea să nu ştie cum să se roage în unele împrejurări, ni se promite că Duhul Sfânt Se va ruga în calitatea Sa de Mijlocitor (vv. 26-27). După ce a fost mântuit, un creştin intră în procesul din de glorificare finală descris de Pavel: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (vv. 29-30). Pe baza lucrării suverane a lui Dumnezeu, un credincios nu va fi desăvârşit până când va fi prezentat perfect în glorie. Pavel a afirmat marele adevăr că un creştin „pe de altă parte, ştie că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (v. 28). Ideea este că un creştin a fost predestinat înainte de a fi mântuit, a fost chemat când a fost salvat, şi justificat. Acum că a fost justificat şi declarat neprihănit de către Dumnezeu, starea următoare va fi una de glorificare. Desigur, toate acestea se bazează pe har întrucât creştinul a fost ales, iar mântuirea lui a fost făcută posibilă deoarece Dumnezeu nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu (v. 32). Nu există niciun pericol ca vreun creştin să vină vreodată la condamnare şi să fie declarat pierdut. Asta e posibil pentru că el este văzut în Cristos, care a murit şi a fost înviat şi este sprijinit de actuala Lui mijlocire în cer, „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (v. 34) Completa siguranţă a credinciosului este prezentată în concluzia clasică a acestui capitol, unde Pavel a declarat că nimic nu-l poate despărţi pe un credincios de dragostea lui Cristos (v. 35). Pe când s-ar putea să fie adevărat că un creştin poate fi confruntat cu moartea şi suferinţa de martir, este de asemenea adevărat că un creştin e cuceritor prin Cristos care l-a iubit. Pavel a declarat propria sa credinţă şi conţinutul credinţei fiecărui creştin: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (vv. 38-39). Acest rezumat detaliat acoperă întreaga experienţă a omului. Ca toate celelalte aspecte ale mântuirii noastre, se bazează pe har, iar nu pe răsplată. Dar după ce am intrat prin credinţă în harul care este în Cristos Isus, credinciosul are nădejdea sigură că ceea ce s-a promis va fi cu siguranţă împlinit.

335

Îndurarea lui Dumnezeu se află sub voinţa Lui suverană Romani 9:10-33. Doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, atât de ferm imprimată în istorie şi profeţie, a fost discutată pe larg de Pavel folosind ilustraţiile lui Iacov şi Esau. Cu privire la acest important punct în manifestarea alegerii Israelului ca naţiune specială, Pavel a declarat: „Ba mai mult, tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecii: «Cel mai mare va fi rob celui mai mic», după cum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât»” (vv. 10-13). Citatul care se referă la Iacov fiind iubit, iar Esau urât provine din Maleahi 1:2-3. Asta trebuie înţeles în revelaţia mai cuprinzătoare a întregii Biblii, deoarece Ioan 3:16 declară că Dumnezeu iubeşte lumea, care îl include şi pe Esau. Cu alte cuvinte, alegerea este relativă. Pe Iacov El l-a iubit dinainte, nu şi pe Esau. Acum Pavel aduce pe tapet întrebarea dacă acesta este un act nedrept: „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur». Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Rom. 9:14-16). Folosind ilustraţia lui Faraon, Pavel subliniază că împietrirea unui păcătos nepocăit adesea se bazează pe oferta adiţională a iertării. Ca în cazul lui Faraon, Pavel a scris: „«Team ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul». Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea” (vv. 17-18). După cum a scos în evidenţă Pavel, modul în care Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon a fost dându-i repetate prilejuri să cedeze în faţa voii lui Dumnezeu cu privire la Israel. Ultimul capitol a fost scris când Faraon îi urmărea pe israeliţi în Marea Roşie, fiind înecat. Împietrirea inimii lui Faraon nu a venit din inima lui Dumnezeu, ci din cea a lui Faraon. Pavel a folosit o altă ilustraţie pentru a demonstra de ce este Dumnezeu suveran. Folosind ilustraţia unui olar care confecţionează un vas de lut, el pune întrebarea: „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (vv. 20-21). Procesul de a îndura cu răbdare pe cei ce sunt destinaţi mâniei lui Dumnezeu este justificat prin faptul că aceasta face bogăţiile gloriei harului Său cu atât mai evident, atât pentru evrei, cât şi pentru Neamuri (vv. 23-24). Recunoscând importanţa acestei doctrine majore a Scripturii, în continuare, Pavel citează din Osea 2:23: „Voi numi «popor al Meu» pe cel ce nu era poporul Meu, şi «preaiubită» pe cea care nu era preaiubită” (Rom. 9:25). Acest pasaj atrage atenţia asupra unui punct de mare fineţe în exegeza în care interpretarea şi aplicarea sunt diferite. Pasajul citat are menirea să arate că Dumnezeu în general este suveran în îndurările Sale, fie faţă de evrei, fie faţă de Neamuri. Dar citatul din Osea 2:23 este o referire la Israel, care, din pricina păcatelor sale, a fost declarată a nu fi poporul lui Dumnezeu, iar apoi în har restaurată. Faptul că se referă aici la Israel, nu la Neamuri, cât priveşte interpretarea, este scos în evi-

336

denţă într-un al citat pe care Pavel îl foloseşte, respectiv din Osea 1:10: „Şi acolo unde li se zicea: «Voi nu sunteţi poporul Meu», vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu” (Rom. 9:26). Dar Pavel a folosit această ilustraţie a îndurării lui Dumnezeu faţă de Israel în sprijinul conceptului său de îndurare de asemenea faţă de Neamuri şi, deşi nu interpretează cartea Osea, el face o aplicaţie nimerită. În joc este distincţia făcută peste tot în Scriptură că Israel nu sunt Neamurile, iar Neamurile nu sunt Israel, şi aceasta trebuie înţeles din acest pasaj. Lumină suplimentară ne este oferită în cartea Isaia (10:22-23): „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită. Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui” (Rom. 9:27-27). Chiar în cazul lui Israel, poporul legământului, numai cei care vin la Domnul vor fi primiţi în îndurare şi har şi probabil marea majoritate a naţiunii va fi pierdută. Pavel sprijină aceasta cu un citat din Isaia: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (v. 29). Ca o concluzie la acest complicat argument, Pavel a afirmat că Neamurile, deşi nu sunt poporul favorit al lui Dumnezeu, vor avea neprihănire întorcându-se la Dumnezeu, în schimb, Israel, care în mod normal ar fi consideraţi ca cei care ar trebui să urmeze legea neprihănirii, n-o vor câştiga pentru că nu-şi pun încrederea în Isus Cristos: „Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: «Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine»” (vv. 30-33). Cristos ca piatra este prezentat sub diferite caracterizări. El a fost piatra lovită (Ex. 17:6; 1 Cor. 10:4); El a fost înfăţişat ca temelia şi piatra unghiulară a bisericii (Ef. 2:20). Aici, cum este adevărat pentru evrei la prima Sa venire, El este o piatră de poticnire (cf. 1 Cor. 1:23). El va fi piatra ce va fi în capul unghiului când va veni a doua oară (Zah. 4:7). Potrivit lui Daniel 2:34, El va fi piatra care loveşte sau distruge puterea Neamurilor. De asemenea în versetul 35, El va fi piatra care se va extinde şi va umple pământul când va prelua controlul asupra pământului ca împărăţie a Sa. Pentru necredincioşi, El va fi o piatră care spulberă (Mat. 21:44). Toate aceste ilustraţii se combină pentru a sublinia caracterul suveran al lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, responsabilitatea omului de a răspunde la mesajul lui Dumnezeu de har şi de salvare. Acelaşi adevăr care îl mântuieşte pe unul, îl va condamna pe altul. Luat global, Romani 9 explică extinderea Evangheliei la Neamuri pentru că evreii nu au răspuns cu credinţă lui Isus Cristos. Aceasta pregăteşte terenul pentru Romani 10, care se ocupă cu actualul prilej al Israelului, şi Romani 11, respectiv restaurarea Israelului. Oportunitatea salvării în epoca actuală Romani 10:8-21. Deşi este adevărat că Dumnezeu a pus Israelul de o parte ca naţiune temporar şi a aşezat Neamurile pentru binecuvântarea lor, în epoca actuală, este de asemenea adevărat că orice individ, fie iudeu, fie Neamuri, poate fi mântuit venind la Cristos. 337

Pavel vorbeşte despre credinţă, care e mesajul mântuirii: „«Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta». Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe «Isus ca Domn» şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: «Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine»” (vv. 8-11). Nu numai că Evanghelia e accesibilă (deschisă) tuturor, dar atât evreii, cât şi Neamurile pot fi salvate în acelaşi mod: „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (vv. 12-13). Aici găsim o repetare a adevărului din Romani 9:33, că persoanele individuale care-şi pun încrederea în Dumnezeu, fie că sunt evrei, fie Neamuri, pot fi mântuiţi. Prin urmare, Israel ca naţiune a fost pusă deoparte temporar, iar progresul în programul său profetic, aşa cum îl găsim subliniat în Vechiul Testament, a încetat, iudeii individuali însă pot fi salvaţi în exact acelaşi fel în care pot fi mântuite Neamurile. Viitorul glorios al Israelului Romani 11:11-12. Cum s-a explicat anterior, Pavel a arătat cum Neamurile primesc o binecuvântare datorit faptului că Israel a respins Evanghelia. Pavel a reformulat aceasta: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, iar paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” (vv. 11-12). Argumentul de aici este că dacă punerea deoparte a Israelului temporar a adus mari bogăţii Neamurilor, cu cât mai mult bogăţiile harului lui Dumnezeu vor fi manifestate când Israel va fi din nou restaurat. Aşa după cum Romani 9 s-a ocupat de eşecurile trecute ale Israelului, iar Romani 10 cu oportunitatea lor prezentă de a fi salvaţi, tot aşa Romani 11 zugrăveşte un tablou, conform căruia Israel are un viitor glorios, care va împlini aşteptarea lor bazat pe profeţia Vechiului Testament. Revenirea lui Israel la binecuvântare Romani 11:22-24. Cum a scos în evidenţă Pavel, Neamurile au fost aduse într-un loc de binecuvântare: măslinul. Evreii, pe de altă parte, au fost tăiaţi temporar ca naţiune. Dar va fi mai uşor pentru Israel să fie altoiţi în măslinul lor decât a fost pentru Neamuri să fie altoite: „Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor?” (v. 24) Adresându-se Neamurilor, el le-a avertizat că pe când Israel temporar ca naţiune nu este altoit, va fi mult mai uşor pentru ei să fie altoiţi în pomul binecuvântării, pe care îl aveau ei în Vechiul Testament decât ar fi să altoieşti în Neamuri cum este adevărat în epoca actuală. Măslinul în Scriptură reprezintă binecuvântările care vin prin Avraam, atât pentru evrei, cât şi pentru Neamuri. Datorită faptului că Legământul Avraamic avea prevederi pentru binecuvântarea Neamurilor (Gen. 12:3), a fost posibil ca Neamurile să fie altoite, dar cele mai multe promisiuni ce sunt cuprinse în Legământul Avraamic au de a face cu

338

evreii, viitoarea lor stăpânire a ţării şi refacerea lor spirituală. Prin urmare, este mai natural pentru Israel să fie altoit în măslinul avraamic decât pentru Neamuri. Promisiunea restaurării lui Israel Romani 11:25-27. Rezultatul scopului actual al lui Dumnezeu de a chema atât pe evrei, cât şi pe Neamuri de pe bază de egalitate, ca să formeze trupul lui Cristos nu a fost anticipată în Vechiul Testament. Majoritatea trăsăturilor sale au fost mistere (taine), adică adevăruri ce nu au fost revelate în Vechiul Testament, care acum sunt revelate în Noul Testament. În legătură cu aceasta, a lăsat să se înţeleagă că vrea ca Israel să înţeleagă acest factor: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele»” (vv. 25-27). În programul lui Dumnezeu de a-Şi extrage biserica Sa atât dintre evrei, cât şi dintre Neamuri, trebuie adus la îndeplinire mai întâi (1 Cor. 12:12-13; Efe. 1:22-23; 4:11-13). Ceea ce este prezis aici este că după ce a fost împlinit planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa, atunci Dumnezeu va izbăvi Israelul (Rom. 11:25-26). Referinţa la Israel salvat nu este cu privire la eliberarea de vinovăţia păcatului sau la adevărul răscumpărării, ci, mai degrabă, la faptul că Israel va fi izbăvit de duşmanii săi la a Doua Venire a lui Cristos. Cum se evidenţiază în citatul din versetul 26 că va veni un Izbăvitor, asta asigură, pe de o parte, o completare a planului lui Dumnezeu pentru Neamuri, iar, pe de altă parte, asigură restaurarea lui Israel după încheierea perioadei actuale. Răspunsul la întrebarea dacă Dumnezeu Îşi respinge poporul Său (v. 1) îşi primeşte răspunsul prin faptul că Dumnezeu nu i-a respins, ci Îşi va aduce la îndeplinire planurile Sale, cum arată profeţiile. Însă anterior izbăvirii Israelului, în actuala epocă, ei experimentează „o împietrire a inimii”, respectiv mulţi din Israel vor întoarce spatele Evangheliei. Asta va continua până ce planul lui Dumnezeu cu biserica Sa se va încheia. Atunci va fi o trezire în Israel şi mulţi se vor întoarce la Domnul. Fondul acesteia este doctrina Noului Testament a Răpirii bisericii. Când biserica este luată de pe pământ ca împlinire a planului lui Dumnezeu pentru biserică, actuala experienţă de împietrire a Israelului va fi îndepărtată şi trezirea va veni în Israel (v. 25). Convertirea lor timpurie la Evanghelie va ajuta la răspândirea Evangheliei în toată lumea după Răpirea bisericii, întrucât sunt israeliţi în toate naţiunile majore, care cunosc limba şi poporul acelei naţiuni. Rezultă clar din Scriptură că nu toţi israeliţii vor fi mântuiţi de vina şi puterea păcatului. În Ezechiel 20:33-38, se prezice că rebelii din Israel, cei care nu au fost mântuiţi anterior venirii a doua a lui Cristos, vor fi epuraţi, şi numai celor convertiţi li se va permite să intre în împărăţia de o mie de ani. Aşadar, izbăvirea prin mântuire la care se referă versetul 26, se referă la o izbăvire naţională, adică o încetare a persecuţiei din partea Neamurilor. Cei izbăviţi nu sunt neapărat mântuiţi în sensul că sunt salvaţi de vinovăţia şi puterea păcatului. Deşi unii expozitori ai Scripturii se muncesc să încerce să demonstreze că Israel nu are niciun viitor, Romani 11 ne învaţă cu totul altceva. Astfel, acest capitol prezice că Israel

339

are totuşi un viitor, de îndată ce actualul plan al lui Dumnezeu se va fi împlinit în biserică. Citatul din versetele 26-27 este o combinaţie a mai multe versete din Vechiul Testament. Ceea ce ne învaţă aceste versete este că Răscumpărătorul va veni din Sion, că va întoarce fărădelegea de la Iacov şi că aceasta va fi o împlinire a promisiunii lui Dumnezeu de a extinde îndurarea şi mântuirea Israelului. Vechiul Testament vorbeşte despre venirea lui Cristos în Sion, precum şi venirea din Sion (Ps. 14:7; 20:2; 53:6; 110:2; 128:5; 134:3; 135:21; Isa. 2:3; Ioel 3:16; Amos 1:2). Ideea subliniată aici este că la a Doua Venire, Cristos va veni în Sion pentru a domni peste Israel, şi a domni peste lume, inclusiv peste Neamuri. Sion este aici folosit ca o referire la Ierusalim, cum se obişnuieşte în Scriptură. Împlinirea prezisă în Romani 11:25-27 este în acord cu legământul avraamic, care promite că Israel va dăinui ca naţiune în veci şi că israeliţii vor fi, în cele din urmă, restauraţi spiritual, iar politic vor fi aduşi în ţara lor. Deşi acestui adevăr i se opun unii învăţaţi, care nu acceptă conceptul unei împărăţii milenare după cea de-a Doua Venire, singurul mod de a înţelege aceste pasaje, care ce ocupă cu adevărurile ca cele prezentate aici, este să luăm literal faptul că Israel are un viitor ca naţiune şi că acel viitor este legat de a doua venire a lui Cristos. În versetele care urmează (vv. 28-32), se face o declaraţie suplimentară a planului lui Dumnezeu de a dărui îndurare lui Israel şi al certitudinii că va fi împlinit în viitor. Capitolul 11 din Romani se încheie