Tipuri de Locuire 2006 [PDF]

Zitiervorschau

Programe de arhitectură

LOCUIREA CONTEMPORANĂ Problema locuirii a implicat, din toate timpurile, abordări din mai multe direcţii: 1. Ca relaţie dintre mediul exterior şi unitatea de locuit - un reper existenţial de maximă importanţă în calitatea locuirii. Relaţia locuinţei cu vecinătăţile şi cu centrul oraşului constituie criterii esenţiale în alegerea locului de viaţă. Calitatea amplasamentului determină calitatea locuirii ori compensează compromisuri. De exemplu, pentru a locui în centru, te mulţumeşti cu un apartament mic într-un bloc, dar eşti nefericit dacă ai aceleaşi condiţii interioare de locuire la marginea oraşului. Această relaţie a locuirii cu întreaga localitate, dar şi cu mediul construit imediat înconjurător a fost succint tratată în cursul "Urbanismul tradiţional, modernist şi contemporan". S-a putut constata cum din totdeauna tradiţiile şi concepţiile cu privire la locuire au determinat structura oraşelor, care apoi a exercitat o presiune inversă, dinspre oraş către unitatea de locuit. Această tradiţie de locuire urbană, reflectată în structura localităţii determină tipologii de locuire, având deci implicaţii asupra alcătuirii interioare a locuinţei. 2. Ca alcătuire interioară. Apariţia şi dezvoltarea oraşului industrial şi consecinţele lui - criza locuinţe şi locuirea insalubră - au justificat în perioada modernistă preocuparea pentru o rezolvare a locuinţei de masă, "raţională" ca funţionalitate şi gabarite. Atunci, locuinţa tip, proiectată "ştiinţific", a fost considerată principalul garant al calităţii vieţii. Principiul locuirii minimale, corect echipată edilitar într-un spaţiu ergonomic pentru omul tip, a fost dezvoltat în perioada 1920-60 în ţările occidentale ca soluţie pentru aglomerările urbane. Răspândirea acestei gândiri egalitariste a determinat o critică acerbă, de aceea a fost stopată în anii '60 şi s-a pornit la remedierea situaţiei. În România socialistă însă, această gândire a degenerat tragic după anii '60, transformând întreaga ţară într-o zonă de "locuinţe sociale". 3. Ca adecvare a tipului de locuire la o multitudine de factori. Aceşti factori sunt nu numai de natură rigid funcţionalistă şi generalizatoare, ci cuprind şi considerente umaniste sensibile. Filozofia arhitecturii de azi ţine seama de de diversitatea culturilor, de istoria oraşului şi tradiţia de locuire, de valorificarea caracterului locului, apoi de diversitatea utilizatorilor, de particularităţile familiilor, de dimensiunea psiholgică a individualităţilor. Tema permanentă a arhitecţilor contemporani o constituie diversitatea şi adecvarea locuirii, pe criterii urbanistice, geografice, economice, dar şi psihologice, etnografice, istorice, sociologice, urmărind respectarea individualului, a particularului – până la urmă în interes general.

Tipuri de locuire Principalele tipuri de locuire împart locuinţele în: Locuirea privilegiată Locuirea de masă

şi

Locuirea individuală Locuirea colectivă

Sigur că între aceste două grupe există o legătură, însă nu una de exclusivitate, ci una doar de precădere. Astăzi, locuinţa de masă poate fi, ca în modernism, colectivă, dar şi frecvent individuală, ca în întreaga istorie până la modernism. Locuirea privilegiată însă, exclude, în principiu, aglomerarea citadină şi accesul comun. Există însă şi cazuri particulare, legate mai ales de monumente de patrimoniu, clădiri istorice refuncţionalizate ori situri speciale. Mişcarea Modernă în asociere cu capitalismul au inventat politicile de locuire în oraşele mari. Astfel au produs o revoluţie care a adus locuirea colectivă în prim planul locuirii de masă. Astăzi însă, cel puţin în Europa, blocurile de apartamente grupate în mari ansambluri de locuit, cu dotările publice tratate ca anexe ale locuirii, au dispărut aproape complet. Tipurile de locuire colectivă dezvoltate azi se diferenţiază în funcţie de cultura locului, amplasament în relaţie cu centrul oraşului şi program strategic social-financiar. O grupare tipologică riguroasă a locuirii ar trebui să înceapă cu o grupare a criteriilor de clasificare – o acţiune de anvergură sistematică pe care nu mi-o propun în momentul de faţă. Totuşi, o înşiruire cu caracter informativ, pe criterii sociale, morfologice, geografice, etnice, politice ş.a. ar putea fi: ▪ locuinţe individuale / locuinţe colective; ▪ locuinţe luxoase / middle class / sociale (criteriu social) ; ▪ locuinţe noi / refuncţionalizate; ▪ colective de mare / mică / medie înălţime (criteriu morfologic) ; ▪ rurale / în oraşe mici / în capitale / în metropole; ▪ în areale protejate: naturale, centre istorice, zone turistice etc. ; ▪ în centrul dens construit / în zone rezidenţiale; ▪ integrate / independente izometrizate; ▪ stabile / mobile (rulote, iahturi, corturi) ; ▪ permanente / temporare; ▪ case de vacanţă pentru tot anul / doar pe timpul verii; ▪ din lemn / din zid; din zidărie portantă / cadre / mixte / alte structuri; ▪ pe relief / pe teren plan; ▪ locuinţe în zone cu climă extremă; ▪ în comunităţi etnice; ▪ locuinţe pentru un utilizator cu handicap locomotor; ▪ locuinţe ecologice; locuinţe solare etc. În plus, la fiecare din aceste tipuri pot fi operate diverse subdiviziuni. Ne vom referi în continuare cu precădere la locuinţele nou proiectate, în situri fără un puternic caracter special.

I. Locuinţa individuală Forma favorită de locuire a familiilor în Europa o constituie locuinţa individuală. Ea presupune acces separat în clădire şi scară individuală de acces spre celelalte nivele, toate în interiorul locuinţei. Locuinţa individuală exclude spaţii interioare comune cu alte locuinţe. Locuinţa individuală nu mai constituie, ca în deceniile moderniste, un privilegiu inaccesibil maselor, ci acoperă toată aria social financiară de beneficiari, de la locuinţa de lux unicat, trecând prin ansambluri rezidenţiale de toate standardele, până la cele cu caracter de protecţie socială. Locuinţele individuale se desfăşoară în general pe parter, P+1 sau P+2, cu sau fără subsol, cu sau fără mansardă. Locuinţele individuale desfăşurate pe două nivele supraterane (P+1 sau S+P+1) se numesc locuinţe de tip duplex. Cele P+2 (sau S+P+2) se numesc triplex-uri.

I.1. Locuinţa individuală izolată pe lot I.1.a. Locuinţa izolată privilegiată

Plan etaj

Arhitect Hans Scharoun, vila Schminke la Loebau, 1933.

Plan parter

Este cazul vilelor unifamiliale, construite după proiect unic, la comanda beneficiarului, care este proprietar, finanţator şi utilizator. Comanditarului se adresează arhitectului, care îi proiectează o casă unicat, astfel încât aceasta să îi reprezinte identitatea şi să răspundă structurii şi particularităţilor familiei. Astfel de proiecte permit cea mai mare libertate de creaţie şi de aici rezultă cele mai interesante realizări, chiar avangardiste, în condiţiile unui beneficiar inteligent. Locuinţele sunt, evident, în general mari, şi au planuri libere. O caracteristică a lor o constituie amenajarea peisageră articulată a întregii proprietăţi. Rezultate bune sunt mai ales atunci când acelaşi arhitect controlează şi designul interior al casei. Acum, în Europa, familiile bogate se orientează cu preferinţă către construcţiile existente, cu caracter istoric şi/sau ambiental, pe care le adaptează interior şi astfel le valorifică superior. De aceea, poate cele mai frecvente cazuri de locuinţe nou proiectate pentru familii bogate se află în America.

I.1.b. Locuinţa obişnuită izolată, pentru clasa medie Locuinţa izolată pe lot, construită după proiect unic, nu este neapărat luxoasă, ci este răspândită şi în rândul clasei de mijloc. Pe un lot mai mic sau mai mare, ea poate avea dimensiuni şi organizare în acord cu posibilităţile şi necesităţile comanditarului, dar şi cu structura urbană, tradiţia de locuire a zonei etc. ▼O locuinţă duplex de dimensiuni medii după proiect unic, izolată pe lot. Interesant este faptul că parterul se constituie într-un apartament la dispoziţia coliilor. Etajul este mansardat.

parter

etaj

I.2. Locuinţa individuală în ansambluri de locuit Ansamblul de locuit este proiectat de către arhitect la comanda unui investitor, fără ca viitorii locatari să fie cunoscuţi. Odată proiectate, viitoarele locuinţe sunt puse apoi în vânzare de către investitor. Proiectarea ansamblului presupune amenajarea unei suprafeţe de teren, lotizate sau nu, cu unităţi de locuit, circulaţii, reţele edilitare şi amenajare peisageră. Sunt repetate câteva tipuri de unităţi de locuit şi amplasate în acord cu criterii de orientare, relief, circulaţii şi vecinătate. Cazul cel mai frecvent este acela al unui număr limitat de case tip, dar şi acestea supuse la rândul lor unor mici modificări, individualizări. Aceste diferenţieri au dublu motiv: ■ Primul motiv este unul de la exterior la interior şi urmăreşte să evite o imagine generală monotonă şi impersonală a unui şir de piese repetate. Ideea principală, astăzi în lume, este de a evita repetarea cazonă, aliniată, a unui singur tip de casă şi de a realiza astfel ansambluri de locuit variate, interesante, cu un înalt grad de confort psihic, cu o atmosferă comunitară proprie. Cu cel puţin douătrei secţiuni de locuit, amplasate, adecvat, se poate obţine o varietate mare, în ciuda unor volumetrii sau organizări planimetrice asemănătoare. De altfel, şi loturile pot fi de forme şi mărimi diferite, pentru posibilităţi financiare diferite. Ca de obicei, lucrurile depind de strategiile administraţiilor, de regulamentele locale, de calitatea investitorului şi de calitatea, concepţiile şi libertăţile arhitectului. ■ Al doilea motiv porneşte dinspre interiorul locuinţei, către exterior şi e acela de a adapta locuinţa, pe cât posibil, la particularităţile fiecărei familii rezidente. În unele situaţii, de la o anumită fază a proiectării, locuinţele sunt deja puse în vânzare, aşa încât arhitectul poate colabora în fazele de detaliu cu utilizatorii individuali. Astfel, unităţile de locuit pot fi personalizate, printr-o posibilă adaptare la specificul familiei, prin finisaje, culori şi chiar prin variaţii de organizare interioară nestructurală. Ansamblurile rezidenţiale pot fi şi ele concepute pentru diferite standarde financiare, de la categoria lux până la locuinţe sociale, dar pot de asemenea să fie întrucâtva mixte, excluzând extremele. În ceea ce priveşte construcţia de locuinţe noi, ansamblurile rezidenţiale cu unităţi de locuit individuale par să fie în acest moment soluţia de locuire cea mai avantajoasă în oraşele medii. Dată fiind proximitatea în cadrul uni ansamblu definit, această formă de locuire determină relaţii comunitare apropiate între rezidenţi, fără să le oblige însă. Ea combină economia specifică locuirii colective, păstrând însă confortul şi calitatea locuirii individuale tradiţionale. Toate aceste puţine variante prezentate sunt infinit multiplicate, datorită creativităţii arhitecţilor, combinate cu înţelepciunea politicienilor şi flexibilitatea investitorilor. Tema locuirii de condiţie mijlocie în oraşe beneficiază permanent de concursuri şi alte forme de cercetare.

Ansamblul din Băneasa a fost proiectat pe un teren general (nelotizat, fără grădini individuale), în interiorul căruia arhitectul a organizat ansamblul pe baza unei străzi interioare. Sunt utilizate câteva tipuri de secţiuni, în general cuplate, dar şi înşiruite. Una dintre calităţile ansamblului o constituie faptul că unităţile de locuit sunt diversificate, amplasate şi compuse astfel încât să evite monotonia. Umorul şi culorile îi conferă un caracter ludic. Sunt reiterate, în formule noi, elemente din locuirea tradiţională: băncuţa de la poartă, foişorul, podul mascat de un atic etc. S-a mizat şi pe vegetaţia care se va dezvolta, controlat. Construcţie anul 2000, arhitect Alexandru Beldiman.

Case cuplate la ansamblul de la Weissenhof-Stuttgart. 1994

I.2.a. Locuinţa individuală izolată în cadrul ansamblului Între locuinţa individuală izolată din cadrul unui ansamblu rezidenţial şi cea pe lot propriu, amplasată în diverse vecinătăţi existente, menţionată la categoria I.1.b., există o singură diferenţă esenţială: prima este proiectată odată cu ansamblul, ca investiţie imobiliară speculativă, pentru utilizator necunoscut; cea dea doua presupune întocmirea proiectului unicat în acord cu necesităţile particulare ale unui utilizator anume, în urma unei teme şi a unui contract de proiectare. Ansamblu de locuit alcătuit într-o manieră liberă, numai din locuinţe individuale P+1 şi P+2. Ansamblul cuprinde unităţi de locuit izolate, cuplate decalat şi înşiruite decalat.

I.2.b. Locuinţa cuplată Locuinţe cuplate există nu doar în ansambluri proiectate ca investiţie, ci şi în mod liber, în zone rezidenţiale diverse, în care doi vecini convin să-şi cupleze casele şi să apeleze împreună la un arhitect. Mai frecvent sunt ele întâlnite însă în cadrul ansamblurilor proiectate pentru proprietarul unei suprafeţe mari de teren lotizate. De regulă, partiul unei vile unifamiliale este reprodus în oglindă de către vila adiacentă, de care este lipită. Pot însă exista şi case cuplate cu partiuri diferite. De obicei, între zidurile adiacente ale caselor, tratate ca ziduri interioare de rezistenţă, se află un rost de cca. 5 cm. Pe această latură, care nu beneficiază de ferestre, se amplasează funcţiunile care pot exista şi fără iluminat şi ventilat natural direct. Este cazul scărilor, a băilor, a unor depozitări, dar şi a locului de luat masa. Tot pe acest perete se cuplează, de preferinţă, principalele instalaţii ale celor două case, de la grupuri sanitare băi şi bucătării.

Două case cuplate

I.2.c. Locuinţa înşiruită În acest tip de construcţie, locuinţa individuală este integrată într-un şir de unităţi de locuit solidarizate, deci fără spaţii libere între ele. Ca şi locuinţele cuplate, şirul de loturi cu case înşiruite pot fi integrate într-o zonă construită existentă a oraşului sau pot fi integrate într-un ansamblu rezidenţial nou de locuinţe speculative, care poate cuprinde şi alte unităţi de locuit. Istoria faţadelor lipite de-a lungul străzii datează cel puţin din evului mediu. Oraşului medieval îi este caracteristică lotizarea în parcele adânci, perpendiculare pe stradă, care determina alinierea faţadelor şi construcţiile desfăşurate pe adâncimea lotului. În formula secolului XX – obsedat, până după al doilea război, de raţionalitate şi economicitate - această soluţie a rezolvat de multe ori criza de locuinţe, într-un mod economic. Faţă de locuirea tradiţională, proiectarea funcţionalistă a locuinţei înşiruite a adus condiţii de igienă şi confort sporite. Locuinţele înşiruite constituie şi astăzi o soluţie acceptabilă, mai acolo unde terenul este scump. Formulele sunt însă mai elegante, complexe şi variate. Din punct de vedere structural, şirul poate fi alcătuit din unităţi de locuit cu pereţi laterali proprii, despărţiţi cu rost de locuinţa vecină sau pot fi monobloc.

Parter varianta 1

parter varianta 2

etaj varianta 1

etaj varianta 2

I.2.d. Locuinţa înşiruită cu grădină interioară (covor) Formula locuinţei covor a dat rezolvări de succes, acolo unde a fost iscusit proiectată. Avantajul ei îl constituie o mare densitate de locuire, percepută însă bine, atât dinspre trecătorul de pe stradă, cât şi din punctul de vedere al rezidenţilor. Procentul admis de ocupare a terenului este mare. Locuinţele au forme de L sau de U şi sunt aşezate unele faţă de altele astfel încât să formeze grădini interioare cuplate. Regimul de înălţime este mic, de aceea acest sistem permite o bună iluminare a locuinţelor. Casele sunt introvertite şi oferă intimitate.

Plan parter

Plan mansarda

De sus în jos: locuinţe înşiruite la Amsterdam şi la Graz şi locuinţe covor în Spania

II. Locuinţa colectivă Locuirea colectivă se defineşte prin accesul în clădire comun mai multor locuinţe, scară de acces şi alte spaţii şi echipamente comune – lift, ghenă de gunoi, spălătorie, uscătorie, terasa circulabilă, garaj, boxe de depozitare, biroul asociaţiei etc. - şi supraetajarea unităţilor de locuit. Locuinţele se numesc în acest caz apartamente. Uzual, obişnuim să denumim această soluţie locuirea la bloc. În Europa, ea şi-a pierdut supremaţia înregistrată în secolul XX. Chiar după dispariţia marilor ansambluri, ea continuă să existe însă, ca formulă adecvată marilor oraşe şi, în general, în centrelor urbane. Ea persistă fie în centrele dens construite ale oraşelor mari, fie în zone în care acest tip urmează o tradiţie de locuire (cum ar fi Barcelona, oraşele port din nordul Germaniei sau un oraşe cu tradiţie social-democrată, cum e Lyon). Intensiv mai este încă practicată în ţările orientale cu populaţie mare, în general în lumea a III-a, fie în zone sărace, fie în zone cu o dezvoltare economică explozivă (Taiwan, Hong Kong, Malaezia...). Şi locuirea la bloc presupune standarde diferenţiate. Criteriile sunt cu precădere regimul de înălţime, amplasamentul faţă de centru şi calitatea vecinătăţilor, densitatea de blocurilor, amenajarea peisageră înconjurătoare, calitatea materialelor de construcţie, iar la interior dimensiunea apartamentelor, calitatea finisajelor, generozitatea şi calitatea echipamentelor (lifturi, garaje etc.) Locuinţele colective pot şi ele să aibă regim de înălţime mic (P+2,3), mediu (P+ 4) sau înalt (