Tinerete Fara Batranete Si Viata Fara de Moarte [PDF]

Zitiervorschau

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata... Un imparat si o imparateasa, amandoi tineri si voinici, voind sa aiba urmasi fac toate incercarile si umbla pe la vraci si filosofi pentru a le ghici daca o sa aiba copii. Insa raspunsul se lasa asteptat. Pana in momentul in care, intr-un sat poposeste un „unchias dibaci”. Acesta ii intimpina spunand imparatului si imparatesei de la inceput ca ceea le va ghici o sa fie de rau augur: nu vor avea parte de copil. La rugamintea acestora, unchiasul le da leacuri, care in curand isi dovedesc eficienta. Cand ii vine sorocul imparatesei insa, copilul refuza sa se nasca, plangand de parca nu viata l-ar astepta. Desi i se promit toate cate ar fi fost omeneste posibil pentru imparat si imparateasa sa-i dea, pruncul inceteaza plansul si se naste doar atunci cand i se promite Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, promisiune ce devine laitmotivul basmului. Copilul creste si, ca orice Fat Frumos, invata „intr-o luna cat altii intr-un an ” devenind din ce in ce mai istet si mai indraznet. Crescand insa, vine momentul pentru Fat Frumos sa ceara ceea ce i s-a promis la nastere. Cand imparatul, neputincios, refuza, hotararea este luata: va pleca sa cutreiere lumea pentru a gasi fagaduinta pentru care s-a nascut. Degeaba ii spun totii ca asa ceva nu a mai fost intalnit, degeaba il roaga cu totii sa renunte, degeaba ii arata ce va avea daca renunta la visul sau nebunesc, soarta se cere dusa pana la capat. Dorinta imposibila de indeplinit intr-o lume obisnuita se transforma in cautarea unui ideal superior – nemurirea. Fat Frumos se pregateste de plecare si pentru aceasta trebuie sa treaca prin incercarile clasice prin care, in orice basm, Fat Frumos trece: alegerea calului, vindecarea acestuia si pregatirea hainelor si armelor. Bineinteles, calul ales desiarata a fi cel mai putin apt fiind „bubos si rapciugos”, se dovedeste a fi nazdravan, el fiind practic cel care il initiaza pe Fat Frumos in „tainele” pregatirii calatoriei: hranirea si intremarea calului, gasirea si curatarea armelor si hainelor vechi, din tinerete, ale tatalui sau imparatul. Dupa indeplinirea pregatirilor, calul se scutura, toate bubele si rapciuga cad si ramane un cal gras, trupes si cu patru aripi. Armele pe care Fat Frumos urmeaza a le lua cu el si pe care trebuie sa le curete reprezinta un set complet: palos, sulita, arc, tolba si sageti sugerand multimea si importanta pericolelor pe care Fat Frumos va trebui sa le depaseasca. Toate aceste pregatiri Fat Frumos trebuie sa le faca chiar el personal, pentru a isi dovedi hotararea de face calatoria, dar si ca o prima dovada a pregatirii sale pentru incercarile care vor urma in mod inevitabil. Pregatirile vor dura 6 saptamani, abia in a treia zi a celei de a saptea saptamani urmand sa inceapa calatoria. De altfel, se pare ca in basmele romanesti, in general, cifrele care apar au anumite semnificatii, cel mai des aparand cifrele 3, 7, 9 si 15. La plecarea celor doi toata suflarea este in jale, insa dupa ce isi ia ziua buna, Fat Frumos pleaca fara sa se mai uite inapoi. Desi la plecare i se dau toate lucrurile lumesti posibile pentru a putea calatori in siguranta, Fat Frumos renunta la toate acestea impartind totul si trimitand pe soldati inapoi. Considerand Tineretea fara batranete si viata fara de moarte, adica cealalta viata, cu alte cuvinte, cea vesnica, ca fiind mai importanta decat viata aceasta, existenta temporala, adica existenta din lumea obisnuita, renuntarea la tot, la familie si prieteni, la averi si bogatii, la onoruri, nu ii pare sa fie dificila. Dupa un drum de trei zile si trei nopti, cei doi eroi ajug la o campie dezolanta, plina de oase omenesti, mosia unei gheonoaie atat de rea ca toti ce ii incalca mosia sunt omorati. Aceasta a fost „si ea femeie ca toate femeile” ajungand gheonoaie din cauza blestemului parintilor sai pe care nu-i asculta. Atacat de gheonoaie, Fat Frumos reuseste sa o raneasca luandu-i un picior, lucru pentru care aceasta ii jura ca nu ii va face rau si ii da inscris cu sangele ei, primindu-l si ospatandu-l timp de, iar, trei zile si trei nopti. Fat Frumos pleaca mai departe nu inainte de a o vindeca pe gheonoaie lipindu-i piciorul la loc. De aici, mai departe, Fat Frumos ajunge la o campie jumatate inflorita, jumatate arsa, mosia scorpiei, sora gheonoaiei, la fel rea ca si aceasta, amandoua vrand sa-si rapeasca una de la alta pamant. Scenariul se repeta si Fat Frumos reusestesa ii ia scorpiei, de aceasta data, unul dintre cele trei capete. Fat Frumos este primit si ospatat la mosia scorpiei timp de alte trei zile. Inainte de a pleca Fat Frumos o vindeca pe scorpie ca si pe sora ei.

In orice basm personajele, fabuloase sunt grupate in doua dimensiuni ale vietii, binele si raul. Dar iata ca in basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, raul nu numai ca este infrant, ca in toate celelalte basme, dar fiiintele care il slujesc sunt chiar puse in slujba binelui, a personajelor luminoase ale basmului. Drumul parcurs de plecarea de acasa si pana la ajungerea la destinatie poate fi impartit in doua segmente diferite: in primul, totul este normal si intamplarile petrecute apartin in mod clar acestei lumi, insa in cel de-al doilea segment, drumul se poarta deja intr-un teritoriu mitic, gheonoaia, scorpia, padurea cu fiare salbatice si in sfarsit destinatia, locul in care destinul pare a se fi implinit, in care lui Fat Frumos i se indeplineste dorinta de la nastere, cea pe care, practic, el insusi „si-a ursit-o”. Aceasta a doua parte a calatoriei este parcursa in de trei ori cate trei zile si nopti, adica in noua zile si noua nopti, lucru care aminteste de credinta populara in cele noua vami ale vazduhului prin care cel mort trebuie sa treaca pentru a ajunge in rai, la viata vesnica, acolo unde timpul nu mai xista, unde, prin urmare, nu mai exista nici batranete, nici moarte, „nici suferinta, nici intristare” . Intrat intr-o alta realitate fara sa-si dea seama, Fat Frumos strabate etape ale unui drum care ajunge de la viata temporala la viata vesnica trecand prin moarte: campia intinsa cu multe oase de oameni, care pasamite incercasera si ei satreaca, poate chiar spre Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Avem deci, nu mai putin de trei taramuri, trei lumi. In acest fel calatoria lui Fat Frumos este asemanatoare unui ritual de initiere, in care viitorul initiat „moare” fara a murii pentru a obtine nemoartea, imortalitatea, de care ne vorbesc izvoarele mitice. Trecand de hotarele scorpiei, Fat Frumos si calul sau nazdravan ajung la un camp de flori „unde era numai primavara”. Aici cei doi intalnesc ultima incercare inainte de a a ajunge la capatul calatoriei lor: o padure deasa plina cu toate fiarele cele mai salbatice din lume. Trecand peste padure, ei sunt salvati de stapana castelului in care „salasuieste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Acest „salasuieste” ne sugereaza practic faptul ca ceea ce cauta Fat Frumos nu este neaparat ceva ci poate chiar cineva. Nu ni se spune despre Tinerete fara batranete si viata fara de moarte ca se gaseste, se afla, exista, ci salasuieste, locuieste, ceea ce este specific pentru o fiinta mai degraba decat pentru un ideal asa cum este viata vesnica. De altfel, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte este in sine un personaj al basmului. Trecand cu bine de aceaste trei primejdii, cei doi eroi se adapteaza noii vieti pe care urmau sa o traiasca in vesnicie. Peisajele si desfasurarea pasnica a vietii insasi amintesc izbitor cu Paradisul pierdut si in acelasi timp promis in Biblie. Facandu-i cunoscuti fiarelor, atat Fat Frumos cat si calul pot sa se plimbe nestingheriti printre acestea, fapt care aminteste de mieii Bibliei care pasc alaturi de lei. Traindu-si viata fara de moarte in acele locuri minunate, Fat Frumos isi ia de sotie pe cea mai mica din cele trei surori care locuiesc in palatul Tineretii farabatranete si vietii fara de moarte. Traind pe acel taram, nu cunoaste scurgerea timpului ci doar fericirea, ramanand la fel de tanar ca atunci cand venise. Intre toate acestea exista si o interdictie: Fat Frumos nu trebuie sa mearga sub nici un chip in locul numit Valea Plangerii. Aceasta interdictie nu apare in basm ca tentatie a fructului oprit, Fat Frumos pare a lua aceasta interdictie ca pe ceva natural si de nediscutat, incalcarea interdictiei fiind accidentala dar nu mai putin fatala. Acest loc interzis este de fapt calea care il va duce, il va trage inapoi, acolo de unde a plecat. Este interesant de facut urmatoarea observatieS nazdravanul de cal pare sa cunoasca deja drumul catre Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, el fiind practic calauza care il poarta in locul mitic unde nu exista moarte. Rolul de calauza, asumat practic de cal (el este cel care se impune lui Fat Frumos), aminteste de multimea de mituri si legende indoeuropene legate de animale calauza. Fie ca este vorba de descoperirea unei tari necunoscute, de intrarea in infern, de atragerea eroului in cealalta lume sau intr-o lumee feriica sau magica etc., elementul fundamental este schimbarea radicala a situatiei sau schimbarea felului de a fi al eroului. Este vorba de o ruptura de nivel, se trece de la viata la moarte, de la profan la sacru, de la conditia obisnuita la una noua speciala, se intalnesc fiinte supraomenesti, morti, zei sau demoni. Ruptura de nivel care se produce, in toate aceste cazuri, sta la baza unei modificari a modului de a exista. Pleacand la vanatoare, Fat Frumos urmareste un iepure pe care nu reuseste sa-l nimereasca, ajungand in Valea Plangerii. Prin urmare, dupa ce un animal, calul, il calauzeste la Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, un alt animal, iepurele, il „calauzeste” pe drumul inapoi, fara intoarcere. Reusita vanariiiepurelui abia dupa a treia sageata, cand deja ajunge in locul interzis, in Valea Plangerii, ne duce la ideea implicarii destinului, a sortii, care il determina pe Fat Frumos sa faca ceea ce pare ca trebuia sa fie facut. Este vorba de o „vanatoare rituala”, tema mitica intalnita in foarte multe izvoare indoeuropene, menita sa conduca la consecinte neastepte, este adevarat, de obicei benefice dar nu neaparat. In mod evident, inabilitatea de care da dovada Fat Frumos in acest moment nu poate fi o intamplare, nefiind posibil sa banuim o slabire a vigorii, a tineretii lui.

Dorul de parinti ce-l cuprinde in urma incalcarii interdictiei il face pe Fat Frumos sa paraseasca locul unde abia venise. Netinand inca o data, seama de sfaturile celor apropiati, de data asta, calul si cele trei stapane ale palatului, Fat Frumos se indreapta catre implinirea adevaratului destin, cel al tuturor oamenilor, moartea. Calul, animal magic, calauza in tinuturi nu mai putin magice, se invoieste al purta pe Fat Frumos inapoi la casa parinteasca, cu conditia insa, ca el sa faca cale intoarsa fie cu Fat Frumos, fie singur. Pentru Fat Frumos, in lumea in care a trait, timpul fiind oprit, drumul de intoarcere apare ca o calatorie in timp. Este vorba de fapt de intoarcerea in realitatea in care s-a nascut si pe care a parasit-o. Nimic nu mai este asa cum le-a lasat, nici scorpia nu mai exista, nici gheonoia, nici sate, nici cetati, peste tot totul este nou, iar oamenii locurilor amintesc, razand de Fat Frumos, de „fleacurile” povestite de bunii lor care le auzisera de la strabunii lor. Ajungand in casa parinteasca o gaseste devastata de timp si revenindu-i memoria reintra in conditia sa umana. Imbatranit deja isi gaseste moartea inchisa intr-un cufar: „Bine ai venit, ca de mai intarziai si eu ma prapadeam”. Fat Frumos, atat de aproape de a fi reusit sa „isi omoare moartea” nu poate totusi scapa de ceea ce le este harazit oamenilor. Moartea nu poate fi depasita decat simbolic.