Tinerete fara batranete [1st edition] 973-50- 1 508-0 [PDF]

Zitiervorschau

LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lu­ crări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Isto­ ria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stâmit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefini­ rea istoriei naţionale.

LUCIAN BOIA

Tinerete fără bătrânete '

'

Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi

Traducere din franceză de VALENTINA NICOLAE

11 HUMANITAS BUCUREŞTI

:

Coperta GABI DUMITRU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOIA, LUCIAN Tinereţe îară bătrâneţe: imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi 1 Lucian Boia; trad.: Valentina Nicolae. - Bucureşti: Humanitas, 2006 Index ISBN ( 1 0) 973-50- 1 508-0; ISBN ( 1 3) 978-973-50- 1 508-4 1.

Nicolae, Valentina (trad.)

6 1 2.68

LUCIAN BOIA QUAND LES CENTENAIRES SERONT JEUNES. L'IMAGINAIRE DE LA LONGEVil'E, DE L'ANTIQUITE AU PRESENT © 2006,

Societe d'edition Les Belles Lettres

© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune românească EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 0211317 18 19, fax 021/317 18 24

www.humanitas.ro

Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, fax 021/313 50 35, C.P.C.E.- CP 14, Bucureşti

e-mail: [email protected] www.librariilehumanitas.ro

Introducere

Omul este departe de a fi încântat de soarta sa. Este, de alt­ fel, singura fiinţă - cel puţin pe planeta noastră - care-şi pune probleme existenţiale. Suficient de inteligent pentru a şi le pune, dar fără îndoială nu şi pentru a le rezolva. Într-adevăr, cum să te obişnuieşti cu o viaţă scurtă, ale cărei bucurii sunt prea ade­ sea neutralizate de necazuri şi care pare să sfărşească în neant? Acestei condiţii nu prea satisfăcătoare i se opun trei tipuri de strategii. În primul rând, mesajul religiilor tradiţionale. Nimic nu se termină odată cu moartea. Într-un fel sau altul, viaţa continuă într-o altă dimensiune a existenţei. "Dublura" corpului nostru material - considerată nemuritoare - se deplasează "dincolo", unde, ipotetic (conform teoriei metempsihozei), se reîncarnea­ ză sub diferite forme. Şi poate că abia "după" începe adevă­ rata viaţă. A doua strategie dizolvă individul în comunitate. Fiecare dintre noi este muritor, dar omenirea va trăi. Singurul mod de a da sens vieţii tale e să te dedici marilor proiecte colective. În acest fel, ceva va rămâne din trecerea noastră efemeră prin această lume (non omnis moriar "nu voi muri de tot", pentru a-1 cita pe Horatius). Ceea ce contează, în cele din urmă, nu este reuşita personală, ci afirmarea neamului omenesc (sau a unei anumite comunităţi, a unui popor sau a unei naţiuni). Acest mod de a privi lucrurile nu este departe de atitudinile religioase propriu-zise, doar că umanitatea ia locul divinită­ ţii. Sunt "religii secularizate". Epoca modernă, în special, a

6

Tinereţe fără bătrâneţe

cunoscut multiplicarea acestui tip de religii, axate pe princi­ pii puternice precum naţiunea, democraţia, progresul, ştiinţa, "viitorul luminos" . . . În sfărşit, o a treia strategie îşi propune să intervină direct la rădăcinile răului, adică la carenţele structurale ale fiinţei uma­ ne. Scopul ei este de a transforma radical condiţia umană, de a fabrica efectiv un "om nou". Acesta nu va mai fi creatura fragilă şi efemeră de astăzi. Obiectivul cel mai ambiţios este nemurirea, sau ceva asemănător: o viaţă mult prelungită şi de calitate mai bună. Aceste strategii coexistă, dar, de la o epocă la alta şi de la o civilizaţie la alta, fiecare dintre ele s-a manifestat cu mai mul­ tă sau mai puţină intensitate. Multă vreme, religiile tradiţiona­ le au părut să ofere singura soluţie reală de mântuire. Apoi, începând mai ales cu secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Occi­ dentul a cunoscut un reflux treptat al credinţelor şi practicilor religioase, paralel cu încrederea sporită în capacitatea omului de a-şi făuri propriul destin. Aceasta a împins în prim-plan pro­ iectele pur "sociale", religiile secularizate vehiculate de ideo­ logii. Miza erau perfecţiunea şi fericirea nu după moarte, ci în timpul vieţii şi pe acest pământ. Astăzi, această a doua formulă pare, la rândul ei, uzată. Lumea occidentală a atins un nivel, desigur departe de perfec­ ţiunea imaginată de apostolii progresului, dar care asigură atât o bună funcţionare a mecanismului social şi politic, cât şi un grad apreciabil de bunăstare. Consecinţa este că "marile pro­ iecte" s-au rarefiat. Să fie oare acesta sfărşitul istoriei, aşa cum prezic unii? Trăim tot mai mult în prezent. Viitorul îşi pierde din interes. La fel şi noţiunea de "dincolo". Desigur, cele două tipuri de credinţă - axate pe providenţă şi pe valorile comu­ nităţii - continuă şi vor continua să existe, dar tot mai puţini sunt cei care-şi programează efectiv viaţa în funcţie de aceste credinţe. Fiinţa umană are totuşi nevoie să creadă în ceva. Ea nu poate să se mulţumească să-şi trăiască pur şi simplu viaţa, fără să caute

Introducere

7

mai departe. Ea aspiră către absolut. Atenuarea primelor două categorii de scenarii lasă calea larg deschisă pentru cea de a treia: transfigurarea vieţii. Această dorinţă vine de departe. Dar ea găseşte un teren deosebit de favorabil în contextul material şi mental al epocii noastre. Suntem din ce în ce mai individua­ lişti. Ne-am obişnuit să trăim confortabil. Înţelegem să profităm de viaţa noastră. Nu mai vrem să murim. Nu mai vrem să îm­ bătrânim. Prea multe pretenţii, poate. Dar această căutare a unei "noi vieţi" beneficiază astăzi de un atu considerabil. Acela că ştiinţa, în general, şi genetica, în particular, par deja capabile să ofere soluţii efective pentru "reelaborarea" biologică a spe­ ciei umane. O nouă religie este pe cale să se constituie. Iată-ne porniţi să cucerim tinereţea veşnică. Şansele de reuşită ale acestui proiect sunt greu de evaluat. Viitorul rămâne un teren necunoscut. El va fi, fără îndoială, diferit faţă de toate previziunile noastre. Dimpotrivă, nimic nu este mai instructiv decât să scrutăm trecutul. Longevitatea are o istorie. O dublă istorie, de fapt. Pe de o parte, o istorie reală: din Antichitate şi până în zilele noastre (cu un progres remarca­ bil în ultima vreme), omul şi-a însuşit efectiv o parcelă de eterni­ tate; trăim mai mult decât strămoşii noştri, iar tinereţea noastră s-a prelungit şi ea. Dar, pe de altă parte, este vorba de o istorie mitică, ale cărei ambiţii merg mult mai departe decât cei câţi­ va ani în plus. Fără a uita istoria reală pe care o voi evoca din când în când, îmi propun să povestesc tocmai această istorie mitică. Evident, ficţiuni. Lucruri, s-ar putea spune, care nu sunt adevărate. Aceasta e ceva discutabil. De ce ar fi mai puţin ade­ vărat ceea ce se petrece în mintea noastră decât ceea ce se pe­ trece în lumea materială? Omul trăieşte pe două planuri în acelaşi timp: în realitate şi în imaginar, planuri distincte, dar între care există o permanentă circulaţie. Anumite figuri ale imaginarului: visuri, utopii, proiecte ideale, dovedesc o forţă extraordinară. Unele dintre ele însoţesc umanitatea de secole sau de milenii. În mod frresc, omul încearcă să le materializeze.

8

Tinereţe fără bătrâneţe

Uneori, reuşeşte, alteori eşuează. Din această confruntare per­ manentă dintre materie şi vis se naşte istoria. Dar dacă am constata - pentru a reveni la longevitate că proiectele noastre ştiinţifice de astăzi nu diferă chiar atât de mult de ficţiunile mitologice de altădată?1

1 Cu privire la ansamblul problemei longevităţii (până în secolul al XVIII-lea), a se vedea studiul foarte documentat al lui Gerald J. Gruman,

A History ofIdeas about the Prolongation ofLife. The Evolution ofPro­ longevity Hypotheses to 1800, publicat ca lucrare separată în Transactions ofAmerican Philosophical Society, serie nouă, voi. 56, partea a 9-a, Phi­ ladelphia, 1 966. O sinteză bogat ilustrată a apărut sub titlul La recherche de / 'immortalite, Editura Time-Life, Amsterdam, 1 992. În Le Mythe de Mathusalem, Paris, 200 1 , Jean- Pierre Bois propune o foarte detaliată "is­

torie a centenarilor adevăraţi şi falşi" (din Antichitate până în prezent). În sfârşit, trebuie să trimit şi la eseul meu preliminar referitor la această pro­ blemă: Lucian Boia, Mitul longevităţii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

Capitolul 1

Perfecţiunea originilor (Antichitatea)

Modelul Matusalem Nouă sute şaizeci şi nouă de ani. Conform tradiţiei iu­ deo-creştine, este vârsta cea mai înaintată atinsă vreodată de un muritor. Iată un nume devenit simbol: Matusalem. Recent, Jeanne Calment a murit la vârsta de o sută douăzeci şi doi de ani: recordul absolut al epocii noastre. Evident, suntem depar­ te de perfecţiunea originilor. De fapt, chiar şi energia vitală a lui Matusalem şi a celor­ lalţi patriarhi nu mai păstra decât câteva scântei din focul di­ vin. Creaţi după chipul lui Dumnezeu, Adam şi Eva fuseseră destinaţi vieţii veşnice. Izgonirea lor din Paradisul terestru a avut drept consecinţă trecerea omului sub imperiul morţii. Dar declinul biologic a fost treptat. Adam a trăit nouă sute treizeci de ani, fiul lui, Set nouă sute doisprezece, iar Enos, nepotul lui, nouă sute cinci. Au urmat, de-a lungul generaţiilor, Cai­ nan mort la nouă sute zece ani, Maleleil la opt sute nouăzeci şi cinci, Iared la nouă sute şaizeci şi doi, şi Enoh, ridicat la ce­ ruri fără a fi suferit moartea, la vârsta de trei sute şaizeci şi cinci de ani. Fiul lui Enoh a fost Matusalem, la rândul lui ta­ tăl lui Lameh, care a trăit şapte sute şaptezeci şi şapte de ani, şi bunic al lui Noe. Acesta din urmă avea vârsta de şase sute de ani pe vremea Potopului şi trebuia să mai trăiască încă trei sute cincizeci de ani: în total, nouă sute cincizeci de ani. Nu ştim mare lucru despre viaţa lui Matusalem. 1 Rolul lui simbolic este acela de a lega într-un fel cele două momente 1 Dosarul Matusalem (cu consideraţii conexe despre longevitate), la Jean-Pierre Bois, op. cit. , pp. 1 5-29, precum şi în articolul lui precedent:

10

Tinereţe fără bătrâneţe

fondatoare ale istoriei umanităţii: Creaţia şi Potopul. El şi-a petrecut tinereţea pe lângă Adam (primul om a murit când Ma­ tusalem avea două sute patruzeci şi trei de ani); bătrânul îi povestea, poate, amintiri din Paradis. El a trăit până în anul Potopului, 1 656 de la Creaţie. Împrejurările morţii lui rămân necunoscute. Îşi încheiase oare viaţa cu câteva săptămâni înain­ te de cataclism? În orice caz, nu este semnalat printre pasage­ rii de pe arcă. Nu ştim dacă a murit înecat odată cu restul umanităţii. Un calcul diferit ajunge chiar la concluzia că ar fi supravieţuit cu câţiva ani Potopului: ridicat de Dumnezeu după exemplul tatălui său, Enoh - şi aşezat într-un loc izo­ lat după ce apele s-au retras. Ar fi instructiv să ştim mai multe despre această societate patriarhală în care trăiau laolaltă şapte sau opt generaţii: un po­ sibil model pentru umanitatea de mâine ! Din nefericire, Biblia nu oferă prea multe detalii. Incontestabil, aceşti oameni aveau o structură specială. Ei înaintau în vârstă fără să îmbătrâneas­ că. Beneficiind, se pare, de o distribuţie a vârstelor vieţii foar­ te diferită de cea cunoscută de noi. După ritmurile noastre biologice, la o speranţă de viaţă de nouă sute de ani, ei ar fi trebuit să-şi prelungească copilăria cel puţin până la o sută cinci­ zeci de ani. Dar nu era aşa. Unii patriarhi devin taţi la şaizeci şi cinci de ani, ba chiar şi la treizeci şi cinci; alţii, dimpotri­ vă, destul de târziu, precum Noe, ai cărui trei fii s-au născut când el avea cinci sute de ani. Copilăria şi bătrâneţea ocupau segmente reduse pe traiectoria vieţii. Era o lume alcătuită, în esenţă, din adulţi viguroşi. Mai există şi un alt aspect pe care Biblia îl sugerează vag şi pe care unii exegeţi au dorit să-1 pună în evidenţă: înălţimea strămoşilor noştri. Ei erau probabil mai mari decât noi: o lume de uriaşi. Astfel, o dublă involuţie biologică ar fi afectat spe­ cia umană: durata vieţii şi înălţimea s-au redus în acelaşi ritm. Mathusalem, 1 'homme le plus vieux, în Bulletin de la Societe Archeolo­ gique de Nantes et de Loire-Atlantique, 1 994-1 995, pp. 1 7-29.

Perfecţiunea originilor

11

După Potop, declinul biologic se accentuează. Fiii lui Noe trăiesc între patru sute şi cinci sute de ani, sensibil mai puţin decât tatăl lor. Trec câteva generaţii, şi Avram, el însuşi un ales al lui Dumnezeu, nu atinge decât vârsta de o sută şaizeci şi cinci de ani. Şi, după alte câteva secole, Moise moare la o sută două­ zeci de ani. În stărşit, odată cu regele David, intrăm deja în istoria "normală"; el îşi încheie zilele, într-o stare de bătrâneţe avansată, la vârsta de şaptezeci de ani! Fiinţa umană se "umani­ zase", epuizându-şi puţin câte puţin rezerva de elixir de viaţă divin. Pentru un spirit raţionalist, vârsta patriarhilor depăşeşte oare­ cum limita admisibilă. Dar cifrele Bibliei sunt totuşi modeste dacă le comparăm cu tradiţiile similare ale altor popoare. Indie­ nii acordau primei generaţii umane nu mai puţin de optzeci de mii de ani, şi patruzeci de mii de ani celei următoare. În Meso­ potamia, zece regi acoperă un interval de patru sute treizeci şi două de mii de ani; ultimul dintre aceşti suverani, chiar îna­ inte de Potop, a domnit timp de şaizeci şi patru de mii opt sute de ani. Iar în China au fost semnalate domnii de optsprezece mii de ani. În acest context, departe de a păcătui prin extravaganţă, Biblia impresionează mai degrabă prin moderaţie şi printr-o aparen­ tă tentă de autenticitate, efect produs de sobrietatea stilului şi de precizia înlănţuirii cronologice a generaţiilor. Cine ar pu­ tea crede că există vârste de zeci de mii de ani? Dar câteva sute de ani, de ce nu? Astfel se explică de ce Biblia a rămas un reper în privinţa longevităţii, la fel ca în atâtea alte subiecte esenţiale privind destinul omului. Originalitatea ei este, de altfel, relati­ vă. Regăsim în ea cu uşurinţă urmele unor tradiţii legendare mesopotamiene, dintre care cea mai bună ilustrare literară este oferită de Epopeea lui Ghilgameş, inclusiv în privinţa Potopu­ lui. Rege al cetăţii Uruk, Ghilgameş a domnit o sută douăzeci şi şase de ani; strămoşii lui ar fi domnit o mie două sute, patru sute două zeci, trei sute douăzeci şi cinci de ani . . . O scară cronologică apropiată de cea a Bibliei.

12

Tinereţe fără bătrâneţe

Prima concepţie a istoriei este fundamental pesimistă. Per­ fecţiunea se găseşte la origini, într-o lume în care suflul divin nu s-a risipit încă, unde oameni şi zei sunt încă apropiaţi. Aces­ tei lumi tinere şi exuberante îi corespundea o umanitate tânără şi viguroasă: era "seminţia de aur", descrisă de Hesiod în poe­ mul Munci şi zile. După poetul grec, oamenii din acea seminţie trăiau ca zeii, fără nici o grijă, departe de orice durere. Bătrâ­ neţea le era necunoscută, era vremea tinereţii veşnice; când ve­ nea moartea, ei cădeau pur şi simplu într-un fel de somn. Într-o anumită epocă, grecii şi-au dat seama că totuşi pro­ gresaseră faţă de timpurile primitive. Ar fi fost într-adevăr di­ ficil ca secolul lui Pericle să fie considerat inferior Greciei arhaice. Astfel, s-a schiţat o vagă idee de progres (încă foarte departe de adevărata religie a progresului, care a marcat atât de profund timpurile moderne). Acest "progres", axat pe tre­ cut, ignora dimensiunea viitorului (concept extrem de vag pen­ tru antici şi, mai degrabă, neliniştitor decât aducător de speranţă). Ceea ce le lipsea anticilor era un proiect. Încotro se îndreptau? Aparent, nicăieri. De altfel, raţionalismul şi opti­ mismul (relative) ale epocii clasice nu au durat mult. Ultimele secole ale Antichităţii au fost martorele unui pesimism în creşte­ re, a unui fel de dezorientare intelectuală şi morală. Această lipsă de direcţie şi de încredere explică, în mare parte, prăbu­ şirea lumii antice.2 Pe acest teren s-a manifestat şi s-a dezvol­ tat creştinismul, care a transformat dezamăgirea în speranţă. Pentru creştini, ruina lumii antice a deschis perspectiva insta­ urării unei lumi diferite: pe pământ sau în cer. 2 Referitor la teoria progresului, în general, şi la incapacitatea anticilor de a-1 accepta pe deplin, trimit la două lucrări clasice: J.B. Bury, The !dea ofPro­ gress, Londra, 1 920, şi E.R. Dodds, The Greeks and the I"ational, Berkeley, 1 95 1 (cf. trad. rom. de Catrinel Pleşu, Grecii şi iraţionalul, Polirom, Iaşi, 1 998). Am reluat, de asemenea, câteva dintre argumentele mele: Lucian Boia, Lafin du monde. Vne histoire sansfin, Paris, 1 989 şi 1 999 (cf. trad. rom. de Walter Fotescu, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Humanitas, Bucureşti, 1 999, 2006).

Perfecţiunea originilor

13

Epuizarea lumii se găseşte în centrul discursului lui Lucre­ tius (c. 98-55 î.Cr.), poet şi filozoflatin, în poemul său De rerum natura. Pământul şi-ar fi pierdut forţele. El reuşeşte cu greu să creeze mici animale, după ce, la început, zămislise o mulţi­ me de specii şi de animale gigantice. Fructele şi păşunile cresc deja cu greu, în ciuda eforturilor pentru a le face să se dezvol­ te. Totul piere puţin câte puţin, conchide filozoful, totul se în­ dreaptă spre mormânt, epuizat de drumul lung al vieţii. Trei secole mai târziu, Sfăntul Ciprian, unul dintre Părinţii Bisericii, făcea o paralelă între îmbătrânirea şi epuizarea pămân­ tului şi cea a speciei umane: omul, care altădată trăia opt sau nouă sute de ani, abia dacă atinge o sută de ani - dovadă de netăgăduit că sfărşitul timpurilor este aproape. Pe acest fond de declin generalizat al longevităţii, unele per­ sonaje au rezistat mai bine decât majoritatea contemporanilor lor. Tipologia lor este foarte instructivă. Este vorba uneori de înţelepţi, chiar de sfinţi. Este vorba, de asemenea, de regi. Unii suverani chinezi ar fi domnit peste o sută de ani. Regele înţelept Nestor, erou al războiului troian, ar fi trăit - după Homer­ trei vârste de om, ceea ce ar corespunde unei durate de trei se­ cole. Istoricul Ephorus atribuie regilor Arcadiei o vârstă simi­ lară: trei sute de ani. Arganthonius, rege al Tartessosului, în Hispania, ar fi trăit, în funcţie de surse, o sută douăzeci, o sută cincizeci sau chiar trei sute de ani. Aceste personaje aparţin unui timp istoric deja mitificat, capabil încă de fapte ieşite din comun, cel puţin individuale. Principiul unificator al tuturor acestor cazuri de longevita­ te rezidă în perfecţiunea originilor. Cei care trăiesc foarte mult timp - rase umane la început, personaje alese mai apoi - be­ neficiază de aportul unei energii cosmice care le lipseşte ce­ lorlalţi, de fuziunea dintre profan şi sacru, ce caracteriza primele timpuri şi continuă să se manifeste sporadic. Nimic mai natu­ ral decât ca sfinţii să trăiască mult timp. Nimic mai natural de­ cât ca funcţia regală, intermediară între oameni şi zei, să se distingă, de asemenea, prin trăsături speciale de vitalitate, in­ clusiv longevitatea.

14

Tinereţe fără bătrâneţe

Către marginile lumii Găsim, în imaginar, o corespondenţă interesantă între timp şi spaţiu. Aceste două noţiuni par uneori interşanjabile şi se întâmplă ca una să fie convertită în cealaltă. Călătoria în timp presupune dificultăţi insurmontabile (deşi, la urma urmelor, ni­ mic nu este imposibil pentru imaginar), astfel că ne rămâne celălalt tip de călătorie: pe pământ, pe mare sau în spaţiul cos­ mic. De la o etapă la alta, vom descoperi peisaje şi comuni­ tăţi capabile să sugereze etape din propriul nostru trecut sau viitor. Evoluţionismul ultimelor secole a făcut adesea apel la acest tip de dovezi indirecte: trecutul îndepărtat regăsit la "săl­ batici", în "societăţile primitive" coexistând cu civilizaţia noas­ tră evoluată, şi viitorul, poate, la extratereştri (în secolul al XIX-lea, cele două planete mai apropiate de Pământ, Marte şi Venus, întruchipau, prima, viitorul Pământului, iar, a doua, un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat). Dimensiunea viitorului nu-i interesa prea mult pe antici. Dar originile, da. Şi unde să le regăseşti - convertind timpul în spaţiu - dacă nu la capătul lumii, către marginile spaţiului locuit? Grecii au reluat şi perfecţionat o schemă geografică ori­ ginară din Orientul Apropiat. Lumea locuită, oikoumene, se pre­ zenta ca o mare insulă înconjurată de fluviul Ocean, al cărui mal exterior dădea spre un spaţiu nedefinit, în orice caz necu­ noscut. Pământurile de la capătul lumii - situate de-a lungul malului său interior sau pe insule - ofereau spectacolul celor mai diverse minunăţii şi anomalii, evocate de Homer, Hesiod şi alţi poeţi din perioada arhaică. Decor luxuriant, una dintre piesele esenţiale ale acestuia fiind pajiştea netedă şi înflorită. Reşedinţe ale zeilor şi zeiţelor, precum celebra insulă a lui Caly­ pso. Sălaş al unor fiinţe monstruoase: gorgone, grifoni, ciclopi, sirene. Dar şi loc de şedere a oamenilor fericiţi, pentru care isto­ ria s-a oprit la vârsta de aur şi care, în consecinţă, nu ştiau nimic despre grijile şi problemele noastre. Etiopienii aparţineau aces­ tui spaţiu nonistoric; după Homer, ei trăiau în bucurie şi-şi îm­ părţeau festinurile cu zeii (exact ca oamenii din "seminţia de

Perfecţiunea originilor

15

aur'' a lui Hesiod). Em amestecul originar, in care cele trei compo­ nente ale universului: natura, omul şi zeii nu emu incă despărţite. Apoi, incepând cu secolul al VI-lea î.Cr., invăţaţii şi-au asu­ mat responsabilitatea lumii. Ei au modificat unele detalii, dar edificiul a rămas pe vechile fundaţii. Fluviul Ocean a devenit un ocean adevărat cu mările lui adiacente. În interiorul marii insule, s-au individualizat trei continente: Europa, Asia şi Africa. Nimic esenţial nu a fost schimbat. Raporturile dintre centru (Grecia) şi periferie (ţărmurile Oceanului) au continuat să se supună aceloraşi criterii şi aceloraşi valori. Cu cât distanţa e mai mare, cu atât sunt mai evidente manifestările de alteritate. 3 După Herodot, etiopienii sunt cei mai înalţi şi mai frumoşi dintre toţi oamenii; majoritatea ating vârsta de o sută douăzeci de ani, şi uneori chiar o depăşesc. 4 La celălalt capăt al lumii cunoscute de greci, massageţii, popor scit din apropierea Mării Caspice, prezintă un caz la fel de interesant (relatarea îi aparţine tot lui Herodot). Ei nu cu­ nosc nici o limită de vârstă. Când cineva devine foarte bătrân, el este sacrificat de ai lui, împreună cu animale; carnea este consumată cu ocazia unei sărbători de familie. Altfel, ei nu prac­ tică agricultura, ci numai creşterea vitelor şi sunt mari băutori de lapte. În plus, toţi bărbaţii trăiesc cu toate femeile. 5 Este un colţ de lume rămas departe de istorie şi de normele civilizaţiei. Lon­ gevitatea este numai unul dintre semnele unei condiţii diferite. Dar nimic nu intrece India - o Indie văzută tot de greci la capitolul ciudăţeniilor biologice, sociale şi momle. Acolo tră­ iesc, printre alte fiinţe, chinocefalii (oameni cu capete de câine, 3 Pentru a descrie marginile hunii, am apelat la prezentarea pe care am tăcut-o în Entre / 'ange et la bete. Le mythe de l 'homme dijferent de l'Anti­ quite a nosjours, Paris, 1995, pp. 43-44 (cf. trad. rom. de Brinduşa Prelipceanu şi Lucian Boia, Între înger şifllll"ă. Mitul omului diforit din Antichitate până astăzi, Hwnanitas, Bucureşti, 2004). Cu privire la sistemul lumii imaginat de greci, o lucrare fundamentală este aceea a lui Fran�is Hartog, Le miroir d 'Herodote. Essai sur la representation de l 'autre, Paris, 1 980. 4 Herodot, Istorii, III, 20-23. 5 lbid. , 1, 2 1 5-2 1 6.

16

Tinereţe fără bătrâneţe

locuind în munţi şi, destul de logic, exprimându-se nu prin cu­ vânt, ci prin lătrat) şi pigmeii, oameni extrem de mici. Chino­ cefalii se remarcau prin longevitate: până la două sute de aq i. Dimpotrivă, viaţa pigmeilor era scurtă (cel mult opt ani!), prin analogie cu talia lor mică. Dar nici ceilalţi indieni nu erau chiar oameni obişnuiţi. Cu înfăţişare frumoasă şi cu înălţime de aproape trei metri, ei nu cunoşteau nici cea mai neînsemnată boală. Unii depăşeau suta de ani şi se apropiau chiar de limi­ ta a două secole.6 Laurii longevităţii reveneau totuşi extremelor geografice ab­ solute; pe de o parte, misteriosul popor african al macrobilor, pe de altă parte, nu mai puţin misterioşii hiperboreeni, locuitori ai ,,Marelui Nord" (într-un spaţiu nedefinit). Şi unii, şi ceilalţi erau creditaţi cu o speranţă de viaţă de o mie de aniF Insulele completau tabloul. Logica insulei era oarecum si­ milară cu cea a marginilor lumii. Fiecare insulă era considera­ tă ca lume aparte (oikoumene-le nostru fiind, de asemenea, o "insulă"). Se multiplica astfel creaţia, universul insular prezen­ tând o extraordinară diversitate de peisaje, de fiinţe umane şi de tipuri de societate (în acelaşi mod în care oamenii epocii mo­ derne vor face apel mai târziu la planete, deplasând pur şi sim­ plu conceptul de insulă din oceanul terestru în spaţiul cosmic). Un grec numit lambulus a ajuns pe o insulă pierdută în mij­ locul Oceanului Indian. Acolo, el s-a trezit îritr-un decor para­ diziac, într-o climă blândă şi constantă. Natura oferea din abundenţă tot ceea ce era necesar întreţinerii vieţii. Locuitorii erau frumoşi şi măsurau aproape doi metri înălţime. Ei aveau 6

Cunoştinţele grecilor despre India datorează mult povestirilor lui Cte­ sias (secolul al V-lea î.Cr.), din care nu s-au păstrat decât fragmente. Pen­ tru o vedere de ansamblu asupra minunăţiilor acestei ţări, a se vedea J. Amin� şi J. Filliozat, L 'Jnde vue de Rome. Textes /atins de 1 'A ntiquite relatţfs a 1 'Inde, Paris, 1 986, precum şi Lucian Boia, Entre 1 'ange et la bete, pp. 49-52. 7 Longevitatea hiperboreenilor este menţionată de Strabon ( Geogra­ fia, XV, cap. I, 57), care critică în această privinţă o informaţie a lui Me­ gastene.

Perfecţiunea originilor

17

abilităţi curioase, dovedindu-se capabili s ă vorbească limba­ jul păsărilor şi (limba lor fiind despicată) să converseze cu două persoane în acelaşi timp. În locul căsătoriei, ei practicau po­ sesiunea în comun a femeilor şi, ca urmare, copiii erau cres­ cuţi împreună. O viaţă fără griji din anumite puncte de vedere, dar reglementată minuţios din altele, până în cele mai mici de­ talii ale vieţii cotidiene şi ale alimentaţiei. În definitiv, un fel de comunism. În aceste condiţii, nu era deloc surprinzător (toate anomaliile potrivindu-se împreună) că aceşti oameni trăiau foarte mult, fără a suferi de nici o boală şi păstrând până la sfărşit atributele tinereţii. Ei părăseau viaţa, de bunăvoie, la o sută cincizeci de ani. 8 La fel ca grecii, şi chinezii credeau că se află în centrul lu­ mii, adică în singurul spaţiu caracterizat prin normalitate (în fond, fiecare dintre noi şi fiecare civilizaţie se găseşte în "cen­ trul lumii", judecându-i pe ceilalţi în raport cu propriile valori). Spaţiul din jurul Chinei adăpostea o mare varietate de specii insolite. Longevitatea figurează acolo la loc de frunte printre trăsăturile imaginate ale alterităţii. Unele specii umane trăiau sute sau mii de ani. Şi existau chiar nemuritori locuind pe insule uitate de timp.

Metode de nemurire Amplasarea "vieţilor lungi" la capătul timpului şi al lumii exprima nostalgie, dar şi d ificultatea - ba chiar imposibilita­ tea - de a atinge performanţe asemănătoare. Erau umanităţi situate într-o altă dimensiune a existenţei, temporală sau spa­ ţială. Detaliile privind aspectul lor fizic şi modul lor de viaţă indicau limpede că ei nu erau ca noi. Cei mai îndrăzneţi pu­ teau desigur să încerce să meargă până la capătul lumii în cău­ tarea nemuririi. Este ceea ce a făcut Ghilgameş. Dar el s-a întors cu mâinile goale. 8

Povestea lui Iambulos este relatată de Diodor din Sicilia, Bibliotc

ca istorică, Il, 55-60.

18

Tinereţe fără bătrâneţe

Şi totuşi, la ce ar servi nemurirea şi longevitatea din mituri fără speranţa de a le atinge cândva? Imposibilitate? Poate. Dar poate şi dovada unei anumite fezabilităţi. Dacă toate acestea au existat şi există încă undeva în lume, este legitim să încer­ căm să pătrundem marele secret şi să ne ridicăm şi noi - sau, cel puţin, câţiva aleşi dintre noi - la acest grad de excelenţă. (În fond, tocmai pentru a justifica dorinţa de depăşire a con­ diţiei umane obişnuite a fost imaginată această speranţă de via­ ţă aproape fără limite la începutul istoriei şi la marginile lumii. Apoi, ceea ce a fost imaginat a devenit dovada! ) Între imposi­ bilitate şi fezabilitate, accentele sunt puse diferit de la o civili­ zaţie la alta şi de la o epocă la alta, iar obiectivele şi metodologiile variază în consecinţă. Aşadar, cum să procedăm? Iată câteva soluţii. În Grecia, căutarea nemuririi şi întinerirea, aceste două axe puternice ale longevităţii, figurează în multe naraţiuni mitice. Rituri de nemurire erau practicate asupra nou-născuţilor, de obi­ cei prin proba focului, aparent capabilă să elimine orice prin­ cipiu de stricăciune. Pentru Achile, s-a găsit chiar ceva mai bun. Mama lui, Thetis, 1-a cufundat în Styx, ceea ce 1-a făcut in­ vulnerabil, mai puţin călcâiul de care 1-a ţinut (omisiune care va duce la pieirea lui în războiul Troiei). 9 În ceea ce priveşte întinerirea, una dintre soluţiile recoman­ date era arborele tinereţii, care, după istoricul Theopomp, "în­ tinereşte pe oricine gustă din fructele lui". A existat şi o specialistă incontestabilă în materie: Medeea, celebra magicia­ nă. Una dintre isprăvile ei a fost operaţia de întinerire practi­ cată asupra regelui Iason; în Metamorfoze, Ovidius ne oferă o relatare detaliată, în care este vorba de un "filtru" savant elabo­ rat (dintr-o mie de ingrediente: rădăcini, seminţe, flori . . . , fără a uita ficatul unui cerb şi măruntaiele unui vârcolac), apoi, în pre­ mieră absolută, de o veritabilă transfuzie. Cu o sabie, Medeea a deschis gâtlejul bătrânului, a lăsat să i se scurgă sângele şi i-a 9 Monique Hahn-Tisserant, Cannibalisme et immortalite. L 'enfant et le chaudron en Grece ancienne, Paris, 1 993.

Perfecţiunea originilor

19

umplut venele cu lichidul pe care-1 preparase. Deodată, barba şi părul lui Iason au devenit, din albe, negre. Ridurile au dispă­ rut, membrele şi-au regăsit vigoarea. Bătrânul rege a redevenit ceea ce fusese în urmă cu patruzeci de ani. 10 Mai puţin atrăgătoare - soluţia de longevitate experimenta­ tă (şi chiar în forma ei "agravată", aceea a imortalităţii) pe sea­ ma prinţului troian Tithon. La cererea nimfei Aurora, Iupiter i-a dăruit viaţa eternă, dar fără să-i dăruiască (probabil într-un moment de neatenţie) şi o tinereţe prelungită corespunzător. Perspectivă prea puţin îmbucurătoare pentru bietul Tithon: să trăiască până la sfârşitul timpurilor în stare de decrepitudine progresivă (morala acestei fabule rămâne înscrisă ca un aver­ tisment în istoria longevităţii, mitice sau reale: prelungirea vie­ ţii să nu fie oare, în esenţă, decât o prelungire a bătrâneţii?). În schimb, o tinereţe fără sfârşit i-a fost conferită de acelaşi Iupiter frumosului păstor Endymion (favoritul zeiţei Diana). Dar şi aici ceva a fost cum nu trebuie. Endymion a fost cu­ fundat într-un somn lung, care să-i conserve funcţiile vitale (dar care, s-ar spune, îl împiedica totuşi să profite din plin de avan­ tajele condiţiei lui de nemuritor frumos şi tânăr). De fapt, toate aceste procedee vorbeau de o lume care nu mai era lumea reală a grecilor. Izolată esenţialmente în mitolo­ gie, într-un alt spaţiu şi un alt timp, depăşirea condiţiei umane obişnuite nu părea să se înscrie într-o strategie de acţiune. Din acest punct de vedere, Asia era, cu siguranţă, mai interesată şi mai performantă. Ea înţelegea să reactualizeze miracolele mito­ logice prin aplicarea unor procedee practice la fel de eficace. Calea recomandată era aceea a unei spiritualizări progresive, un fel de dematerializare a fiinţei. Spiritul trebuia să se impu­ nă cu hotărâre asupra corpului material în aşa fel, încât să-i transfere un principiu de inalterabilitate. Sursele medievale atribuie practicanţilor de yoga speranţe de viaţă de două sute şi chiar de trei sute cincizeci de ani. În stadiul cel mai elevat, 1o

Ovidius, Metamoifoze, VII.

20

Tinereţe fără bătrâneţe

omul este transfigurat în supraom şi poate aspira la nemurire. 1 1 În zilele noastre, se citează cazul nemuritorului Babaji, guru în viaţă din nordul Indiei. Corpul acestui om sfânt este incorup­ tibil. El nu are nevoie de nici un fel de hrană şi nu mănâncă decât pentru a face plăcere comesenilor. Învelişul lui carnal nu proiectează nici o umbră, paşii lui nu lasă nici o urmă . . . Taoismul chinezesc propune o strategie similară. 12 Scopul urmărit de practicanţii lui este să capteze şi să conserve ener­ gia cosmică, ceea ce presupune un mod special de a respira, o concentrare mentală puternică şi o permanentă interiorizare. Alimentaţia este, şi ea, redusă la minimum. Omul se detaşea­ ză astfel de lumea înconjurătoare şi de agenţii ei corupători şi realizează un control absolut asupra lui însuşi şi a funcţiilor lui vitale. Lao Dzî, fondatorul acestei doctrine, credea că poa­ te atinge vârsta de o mie de ani. Succesorii lui au sporit miza; un text taoist nu ezită să se refere la o speranţă de viaţă de zece mii de ani, rezervată celor mai merituoşi dintre adepţi. Plecând de aici, frontiera dintre viaţă şi moarte sau dintre viaţa obişnuită şi o viaţă continuată dincolo devine vagă. După o existenţă de o mie de ani tereştri, Lao Dzî avea în vedere să părăsească această lume - fără să treacă prin moarte -, pen­ tru a urca la ceruri. Ca urmare, a avut loc o adevărată migra­ ţie a nemuritorilor. Unii lăsau impresia că au murit cu adevărat; erau îngropaţi, pentru a se constata după câtva timp, deschi­ zând mormântul, că acesta era gol. Nemuritorii aveau de ales între mai multe itinerare; ei puteau ajunge în regiunile para­ diziace din cer, se puteau instala în insule "specializate" din largul coaste lor chineze sau pe un munte înalt, situat către mar­ ginile occidentale ale Chinei. . . Continuând să existe în sen' ' Mircea Eliade, Le Yoga. Immortalite et liberte, Paris, 1 954 (cf. trad. rom. de Walter Fotescu, Yoga. Nemurire şi libertate, Humanitas, Bucu­ reşti, 1 993, 1 997, 2006). 12 Referitor la taoism şi tehnicile lui de longevitate, o prezentare deta­ liată la Gerald J. Gruman, op. cit. , pp. 28-49. A se consulta şi Max Kal­ tenmark, Lao-tseu et le taoisme, Paris, 1965.

Perfecţiunea originilor

21

sul fizic al cuvântului, ei trăiau totuşi departe de societatea oa­ menilor, în lumea de dincolo, domeniu rezervat morţilor. Con­ diţia unui nemuritor rămâne astfel echivocă: ceva care nu seamănă nici cu viaţa şi nici cu moartea, sau seamănă cu amân­ două deodată. Trebuie să includem, de asemenea, vegetarianismul în evan­ taiul soluţiilor destinate să purifice fiinţa şi să combată putre­ zirea cărnii. Este, desigur, de înţeles faptul că, de multe ori, alimentaţia vegetală a fost asociată cu prelungirea vieţii. Nume­ roasele doctrine inspirate de acest principiu, din Antichitate până în prezent, nu se rezumă la simplul regim alimentar: ele pro­ pun o asceză şi o etică. A fost cazul, în Grecia, al curentului religios al orfismului, cu expresia lui filozofică, pitagorismul. Refuzul cărnii, materie animală, al cărei consum nu poate fi asociat decât cu moartea, şi recurgerea la vegetal, sursă de via­ ţă, se înscriu într-un comportament care vizează spiritualiza­ rea fiinţei şi dezvoltarea forţelor ei vitale. Dar nimic nu e mai simplu şi mai eficient decât apa. Virtu­ ţile ei purificatoare şi regeneratoare - de altfel, cât se poate de reale într-un sens mai prozaic - sunt confirmate de nume­ roase tradiţii. Era deja, după Herodot, una dintre explicaţiile longevităţii etiopienilor. Ei aveau obiceiul de a se îmbăia în­ tr-un izvor a cărui apă - extre de uşoară - avea evident proprietăţi miraculoase. 13 Izvoarele "care întineresc" se regă­ sesc, de asemenea, în numeroase tradiţii indiene şi chinezeşti. Biblia a întărit simbolul, cu ajutorul izvorului din mijlocul Raiu­ lui, împărţit apoi în patru fluvii mari. "Fântâna tinereţii" îşi are originea în această credinţă universală. În versiunea creştină, ea a devenit oarecum o "anexă" a izvorului din Paradis. Se poate observa cu uşurinţă că longevitatea nu este decât o etapă sau o strategie care să-i permită omului să câştige timp, împingând cât mai departe posibil momentul ireversibil al morţii. Ceea ce se caută, de fapt, cu disperare este o soluţie de nemuri­ re, o nemurire care să nu fie exclusiv spirituală, ci şi corporală. Dar cum să faci să devină nemuritor acest corp destinat în mod 13

Herodot, Istorii, III, 23.

22

Tinereţe fără bătrâneţe

evident putrefacţiei? Singura cale ce poate fi luată în conside­ rare aste aceea de a-1 marca profund cu amprenta spiritului, de a-1 purifica şi de a-1 transfigura după imaginea dublului nos­ tru nematerial. Nemurirea trece, dacă nu obligatoriu prin moar­ te, cel puţin prin inventarea unui corp diferit. Şi sexul figurează pe lista metodelor sau, cel puţin, a simp­ tomelor longevităţii. Poate părea paradoxal să-1 găsim în com­ pania ascezei ! Dar acestei apropieri nu-i lipseşte logica: sexul, ca şi spiritul, este una dintre manifestările esenţiale ale energiei vitale. Cultura creştină a disociat complet lucrurile; ea ne învaţă de multă vreme că nu se ajunge la sfinţenie prin intermediul sexului. Dar, la origine, forţa spiritului şi vigoarea materiei ţi­ neau deopotrivă de marea unitate primordială. Zeii din Olimp ştiau ei ceva. Chiar comportamente mai recente arată că fervoa­ rea mistică şi sexualitatea nu sunt cu totul străine una de alta; ele pot să fuzioneze în anumite ritualuri, la oamenii primitivi şi uneori în sectele moderne. Există un "efect Rasputin", ames­ tec tulbure de sfinţenie şi de sexualitate. Suveranii au fost ade­ sea creditaţi cu o capacitate sexuală remarcabilă, ceea ce nu este fără legătură cu transcendenţa funcţiei lor. Sexul, dus la paroxism, este semnul unei naturi excepţiona­ le. La fel ca longevitatea. Nu este nimic deosebit dacă le găsim adesea împreună. Un oarecare chinez, mort în 1 933 la vârsta de două sute şi cincizeci şi trei de ani, ar fi "folosit" în decursul vieţii lui nu mai puţin de douăzeci şi patru de soţii; în orice caz, timpul nu i-a lipsit. Vom avea ocazia să întâlnim nume­ roşi astfel de "falşi bătrâni" dotaţi cu o energie procreatoare ieşită din comun. Ce indiciu mai bun, într-adevăr, al unei vita­ lităţi manifestate în orice împrejurare, permiţând perpetuarea fiinţei dincolo de limitele obişnuite ale existenţei? Nici măcar sfinţii nu dispreţuiau întotdeauna această me­ todă. Cel puţin "sfinţii bărbaţi" care au fost filozofii taoişti. Ei recomandau cu căldură ca practică de longevitate coitus reser­ vatus, care obligă bărbatul să-şi reţină orgasmul în timp ce-l provoacă pe al partenerei sale. Sperma reţinută trebuia să con­ tribuie la acumularea energiei vitale, preocupare constantă a

Perfecţiunea originilor

23

oricărui bun taoist. Pentru a obţine efectul optim, erau reco­ mandate cel puţin zece contacte zilnice, cu partenere diferite, de preferinţă în vârstă de paisprezece până la nouăsprezece ani. Dimpotrivă, se considera nerecomandabilă pierderea substan­ ţei proprii în favoarea unei femei, longevitatea fiind, evident, o problemă masculină. Dragostea reciprocă dintre taoişti ofe­ rea o soluţie mai bună; astfel, nu se pierdea nimic. Cel mai inofensiv dintre jocurile sexuale ale longevităţii ră­ mâne legat de memoria regelui David. La bătrâneţe, suveranul biblic ar fi recurs la serviciile unei tinere fete, chemată să-i încăl­ zească trupul. În acest caz, ar fi avut loc un transfer de energie vitală de la un corp la altul. Ideea a fost reluată de câţiva teore­ ticieni modemi şi, dacă este să dăm crezare zvonurilor, pusă în aplicare de şefi politici bătrâni, dornici să-şi continue cariera.

O glumă a lui Platon Să-l luăm oare în serios pe Platon? Marele filozof grec avea o metodă specială. Pentru a-şi ilustra teoriile, el punea în sce­ nă ficţiuni, fără a-şi preveni cititorii. A fost cel mai fecund şi cel mai abil creator de mituri din toate timpurile. Unii 1-au luat în serios. Astfel, nu se mai termină cu căutarea urme­ lor Atlantidei, care nu va fi găsită niciodată, dintr-un motiv foarte simplu: celebrul continent pierdut nu este nici mai mult, nici mai puţin decât o ficţiune platoniciană, o poveste cu apa­ renţă de adevăr, dar inventată în cele mai mici amănunte ! Şi ce să mai spunem despre Republica? Sub aspectul unui stu­ diu politic ce propune o soluţie efectivă, Platon a scris, de fapt, prima utopie, inventând un gen care va cunoaşte o carieră stră­ lucită. Metoda lui de "întinerire" nu este mai puţin insolită. Pen­ tru a fi aplicată, ar fi suficient să se modifice ordinea cosmi­ că. În Politicul, Platon a imaginat o lume în care întinerirea nu ar mai fi o excepţie, ci regula. 14 El pleca de la ipoteza unei 14

Platon, Politicul, XII-XVI.·

24

Tznereţe fără bătrâneţe

alternanţe a mişcărilor universului. În momentul în care aces­ ta îşi va schimba sensul, orientându-se în direcţia opusă, se va petrece automat o schimbare a cursului vieţii. Bătrânii vor de­ veni mai tineri cu fiecare zi, ei vor regresa către copilărie şi, în cele din urmă, se vor pierde în natură. Odată ce vechile generaţii vor fi terminate în acest fel, viaţa se va organiza pe baze noi. În loc să se nască prin reunirea se­ xelor, să îmbătrânească şi să moară, omul se va naşte direct din pământ; el se va naşte adult, apoi va întineri şi va stărşi prin a se dizolva în pământ, de unde se vor naşte alte vieţi. De altfel, nici un câştig pentru longevitate: este acelaşi interval de viaţă ca al nostru, dar parcurs în sens invers şi într-un climat mai destins, mai lipsit de griji, pentru că nimănui nu-i va mai fi teamă de bătt:âneţe.

Medicina antică: pragmatism şi mitologie Să coborâm pentru câteva clipe din imaginar în realitate. Anticii, în special Grecia, ne-au lăsat moştenire atât mitologia, cât şi ştiinţa lor. 1 5 Între cele două registre, există un schimb reciproc (ca şi în zilele noastre, acesta nefiind doar apanajul Antichităţii ! ), ceea ce nu i-a împiedicat pe greci, cel puţin pe grecii din perioada clasică, să facă distincţie între nivelul mi­ tic şi nivelul, mai prozaic, al vieţii concrete. Nemurirea şi în­ tinerirea se înscriau exact în domeniul rezervat mitologiei. Pe "teren", realitatea era cu totul alta. Este dificil de calculat în mod absolut convingător speran­ ţa de viaţă a anticilor. Expertiza antropologică a scheletelor, inscripţiile funerare şi textele literare oferă principalele căi de acces pentru acest studiu. Dar abaterile rămân considerabile de la o interpretare la alta. Un cercetător acordă o speranţă de 15 Foarte utilă pentru dezbaterea în jurul longevităţii în Antichitatea greco-romană este lucrarea colectivă consacrată bătrâneţii: Senectus. La vecchiaia ne! mondo classico, Ed. Umberto Mattioli, voi. I: Grecia, şi voi. II: Roma, Bologna, 1 995.

Perfecţiunea originilor

25

viaţă de patruzeci şi cinci de ani bărbaţilor şi de treizeci şi şase de ani femeilor în Grecia secolului al V-lea î.Cr., în timp ce un altul coboară ştacheta la douăzeci şi cinci de ani pentru ce­ tăţenii Imperiului Roman din secolul al II-lea. 1 6 Miracolul grec se va fi manifestat şi în domeniul speranţei de viaţă? Într-ade­ văr, o medie de patruzeci de ani ar situa Grecia la acelaşi ni­ vel cu Occidentul de la mijlocul secolului al XIX-lea! "Miracol" explicabil eventual prin condiţii socio-culturale fa­ vorabile, grija pentru igienă etc., dacă nu e cumva pur şi sim­ plu o iluzie întreţinută de natura nesigură a surselor. Cifrele ar trebui, poate, corectate în jos: mai probabil, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Responsabilitatea acestui plafon reve­ nea, în mare parte, mortalităţii infantile ridicate. Dar şi cei "foar­ te bătrâni" erau rari: puţin numeroşi, într-adevăr, cei care depăşeau şaizeci de ani (deşi longevitatea maximală - până la o sută de ani - pare apropiată de cea înregistrată astăzi; ea se referea totuşi la un număr infinit mai mic de subiecţi). O altă particularitate era mortalitatea feminină ridicată (cauzată, în esenţă, de sarcinile repetate şi complicaţiile corespunzătoare). În epoca noastră, femeile trăiesc sensibil mai mult decât băr­ baţii (cel puţin, în ţările dezvoltate); în Antichitate, era mai de­ grabă invers. Pentru medici, nu se punea problema să reitereze isprăvile Medeii. Nici Hipocrat (c. 460-c. 337 î.Cr.), considerat fonda­ torul ştiinţei medicale, nici discipolul lui, Galenus (c. 1 30-c. 200) nu au gândit în termenii longevităţii mitice. Preocuparea lor a fost aceea de a întreţine sănătatea şi de a vindeca, eventual de a ameliora şi a prelungi bătrâneţea, dar nu de a reformula con­ diţia umană. Moştenirea lui Hipocrat şi a şcolii hipocratice în general (căci este uneori greu de făcut distincţie între lucrările maestru1 6 Umberto Mattioli, ,,Ambigua aetas", in Senectus. La vecchiaia ne/ mondo c/assico, voi. 1, pp. X-XIII. Pentru o privire de ansamblu asupra

problemelor demografice, a se vedea Jean-Nicolas Corvisier şi Wieslaw Suder, La population de 1 'A ntiquite classique, "Que sais-je?", Paris, 2000.

26

Tinereţe fără bătrâneţe

lui şi cele ale discipolilor lui) a marcat pentru două milenii în­ tregul spectru al cercetărilor şi speculaţiilor medicale; longevi­ tatea nu a scăpat de sub autoritatea acesteia, independent de proiectul originar al părintelui medicinei. Să reţinem cele trei coordonate principale ale ştiinţei hipo­ cratice, pe care le vom regăsi în mai multe rânduri de-a lun­ gul cercetării noastre: - în primul rând, influenţa mediului geografic şi, în prin­ cipal, a climei, pusă în evidenţă de marele medic, în tratatul său Despre aer, ape şi locuri. Oamenii sunt diferiţi, pentru că trăiesc în medii diferite: iată o argumentare care va traversa secolele până în zilele noastre. Argumentul se referă şi la lon­ gevitate; anumite ţări sunt mai propice decât altele în această privinţă. Iată două exemple date de Hipocrat: în localităţile ex­ puse vânturilor reci din nord, oamenii sunt mai rezistenţi, şi "este normal să se trăiască mai mult decât în alte părţi"; dim­ potrivă, pentru cei care trăiesc în apropierea apelor stătătoa­ re, "longevitatea este imposibilă", iar "bătrâneţea vine înainte de vreme"; 1 7 - în al doilea rând, punerea în prim-plan a alimentaţiei şi insistenţa asupra unui regim de viaţă armonios, presupunând un bun echilibru între alimentaţie şi exerciţiul fizic (acesta din unn ă, destinat consumării surplusului datorat hranei). "Cei care folosesc alimente slabe, precizează Hipocrat, nu trăiesc mult"; 18 pe de altă parte, nici o hrană nu este bună sau rea în sine, ea trebuie să corespundă predispoziţiilor fiecărui tip uman. Ca­ riera biologică a individului ar depinde, în mare parte, de ceea ce mănâncă. Această idee îşi va croi propriul drum, cu toate că nu va exista niciodată un acord total cu privire la alegerea corectă a alimentelor recomandate sau nerecomandate; - în stărşit, în al treilea - dar nu în ultimul - rând, cheia de boltă a filozofiei medicale a lui Hipocrat şi a succesorilor 17

CEuvres completes d 'Hippocrate (ediţia E. Littre), Paris, 1 839--- 1 86 1 ,

voi. Il, 18

pp.

2 1 şi 29.

Ibid. , voi. V, p. 3 1 9.

Perfecţiunea originilor

27

lui este doctrina "umorilor''. Aceasta se bazează pe rolul im­ portant jucat de lichidele organismului, cunoscute sub numele generic de umori. Totul depinde de echilibrul stabilit între cele patru umori, care sunt sângele, limfa, bila şi bila neagră (sau "melancholia"). Această ultimă umoare furnizează un exem­ plu curios de imaginar biologic şi medical; nimeni nu a desco­ perit nici cea mai mică urmă a ei (pentru simplul motiv că nu există! ), ceea ce n-a împiedicat numeroase generaţii de medici să garanteze pentru ea. Dacă aşa spusese Hipocrat. . . Sănăta­ tea şi boala depindeau strict de amestecul şi interacţiunea umo­ rilor. Această teorie va dăinui în medicină până în plină epocă modernă. Dinamica umorilor explica, de asemenea, îmbătrânirea. Fie­ care vârstă era dominată de una dintre cele patru umori : tine­ reţea de sânge, vârsta adultă de bilă şi apoi de bila neagră, iar bătrâneţea de limfă. Sângele este cald, limfa este rece. De-a lungul anilor, organismul uman îşi pierdea treptat din căldura lui înnăscută şi secundar din umiditate (acest ultim punct tul­ bura puţin logica sistemului; conform teoriei, umiditatea ar fi trebuit să câştige teren, dar, în mod evident, lucrurile se petre­ ceau invers). Astfel, corpul devenea rece şi uscat: aceasta era bătrâneţea. Locuitorii insulelor britanice constituiau o dovadă în fa­ voarea acestei scheme biologice. În conformitate cu ceea ce se credea că se ştie, ei nu deveneau bătrâni decât spre vârsta de o sută douăzeci de ani . Cauza mitologică a acestei longevităţi este evidentă: aceste popoare - văzute din centrul greco-roman al lumii- trăiau către marginile pământului (la fel ca indienii, dar în cealaltă extremitate). Intervenea însă şi o cauză climati­ că şi medicală: corpurile contractându-se şi devenind mai "dense" din cauza rigorilor climei, ele reţineau mai bine căl­ dura interioară. Paradoxal, dar aparent eficace: să protejezi căl­ dura cu ajutorul frigului ! 19 1 9 "Introducere" l a Roger Bacon, D e retardatione accidentium senec­ tutis, ed. A. G. Little şi E. Withington, Oxford, 1 928, p. XXXVI.

28

Tinereţe fără bătrâneţe

Succesul îndelungat al doctrinei umorale datorează mult rigorii aproape matematice şi aerului de perfecţiune pe care le-a dat Galenus sistemului. Acest medic-filozof a făcut să funcţio­ neze într-o mecanică fără fisuri mai multe ansambluri de ele­ mente grupate câte patru: patru principii constitutive ale universului: foc, aer, pământ, apă; patru calităţi fizice funda­ mentale: cald, rece, uscat, umed; cele patru umori menţionate deja; şi, ca urmare, patru temperamente: sangvin, flegmatic, coleric şi melancolic. De aici, rezultau un număr apreciabil de combinaţii posibile. Frumoasă construcţie, într-adevăr, şi mai mult decât perfectă. Mai degrabă perfectă decât adaptată la re­ alitatea lucrurilor. Şi, cum realitatea este departe de a fi per­ fectă, orice sistem perfect vine direct din imaginaţie. Dar, deşi teoria era în mare parte fictivă, consecinţele ex­ trase de medicina hipocratică pentru longevitate au fost, în cele din urmă, destul de pragmatice şi moderate. A trăi într-un me­ diu propice, a supraveghea echilibrul umorilor, a mânca rezo­ nabil şi a face mişcare (pentru a asigura o bună digestie), iată drumul care duce spre o vârstă înaintată (prevestită, de aseme­ nea, de anumite semne somatice; astfel, "a avea dinţi în număr mai mare este un semn de longevitate"). 20 Dar, încă o dată, nu este vorba decât de o longevitate ,,normală", de o simplă con­ solidare a speranţei de viaţă obişnuite. Tradiţia a vrut ca Hipo­ crat să dea el însuşi exemplu. S-a început prin a i se atribui o viaţă de optzeci şi cinci de ani, vârstă care, ulterior, a fost re­ vizuită în sus: nouăzeci de ani, o sută patru ani, o sută nouă ani . . . O viaţă şi mai lungă sau o tinereţe regăsită depăşeau, se pare, puterile lui Hipocrat. Era domeniul Medeii. Medeea şi Hipocrat: prin ei, Grecia a lăsat o dublă moşte­ nire: pe de o parte, căutarea unei naturi umane diferite, mani­ festate şi prin longevitatea mitică, pe de altă parte un demers mai puţin ambiţios şi mai realist, vizând o bună administrare a intervalului de timp acordat omului, aşa cum este el. Două mii de ani mai târziu, această demarcaţie este încă prezentă. 2o fEuvres completes d 'Hippocrate,

voi. V, p. 1 33.

Perfecţiunea originilor

29

Moartea acceptată: exemplul lui Seneca "Nu suntem niciodată destul de bătrâni pentru a nu mai pu­ tea spera cu onestitate la încă o zi."2 1 Această propoziţie a lui Seneca pare să deschidă calea unei speranţe de viaţă nelimi­ tate. Zi după zi, putem înainta cu paşi mici către eternitate! De fapt, Seneca (4 î.Cr.-65 d.Cr.), reprezentant de marcă al stoicismului şi cel mai vestit dintre filozofii latini, avea alte griji decât longevitatea. Ca un bun stoic, el considera că pro­ blema duratei vieţii ·era greşit pusă. Pentru stoici, nimic nu era mai important în viaţă decât înţelepciunea. Înţeleptul ştia să se pună într-un acord deplin cu natura şi cu destinul, inclusiv cu momentul inevitabil al morţii. Desigur, în condiţii egale, o viaţă lungă ar fi de preferat uneia scurte. Din nefericire, con­ stată Seneca, pe oameni îi interesează aspectul cantitativ, numă­ rul de ani, şi mult mai puţin, dacă nu chiar deloc, aspectul calitativ al problemei. Singura lor preocupare pare să fie aceea de a aduna ani, rară să se gândească la folosirea timpului. Este viaţa prea scurtă? La această întrebare, Seneca răspunde într-un eseu intitulat tocmai De brevitate vitae (Despre scurti­ mea vieţii). Aristotel deplângea nedreptatea naturii, care a acor­ dat omului un număr mult mai mic de ani în comparaţie cu unele animale. Inversul ar fi fost mai echitabil, omul având de îndeplinit atâtea lucruri. Acestea nu sunt vorbele unui înţelept, răspunde Seneca. Să nu ne plângem de natură. Ea s-a purtat bine cu noi. Viaţa, dacă ştii s-o foloseşti, este lungă. Din nefericire, oamenii îşi risipesc timpul. Ei nu trăiesc cu adevărat decât o par­ te infimă a vieţii lor. De ce să cerem mai mult de la natură, când nu suntem capabili să profităm de ceea ce ne-a dat deja? Cum vom muri cu toţii cândva, durata vieţii nu are importanţă; în orice caz, ea contează mult mai puţin decât calitatea ei. 2 1 Seneca, Scrisori către Lucilius, I, scrisoarea 1 2, 6 (trad. fr. de Henri Noblot, ediţie Paul Veyne, Paris, 1993) (cf. şi trad. rom. de Gh. Guţu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 967).

30

Tinereţe fără bătrâneţe

Aproape toate activităţile sunt depreciate de Seneca. Cei mai demni de dispreţ dintre muritori sunt cei pe care nu-i intere­ sează decât vinul şi dragostea. Dar nici funcţiile publice, şi nici cele mai înalte demnităţi nu conduc la desăvârşirea fiinţei. Nimic mai iluzoriu decât gloria. Oamenii cei mai puternici vi­ sează în taină la odihnă, la o retragere care le-ar permite să se re găsească pe ei înşişi; aceasta ar fi fost dorinţa, niciodată îm­ plinită, a lui Augustus. Numai viaţa interioară este aceea care ne poate salva de uzura timpului. Să regăsim veşnicia în noi înşine. Metoda ar fi aceea a unei "lenevii active". Să rămânem departe de activităţile "practice" şi de agitaţia cotidiană şi să trăim în spirit. Seneca propune un fel de "dezincamare" filo­ zofică. Şi, mai ales, să nu uităm să avem o ieşire reuşită. Dacă nu­ mărul de ani nu contează prea mult, nu este important momen­ tul morţii, ci modul în care murim. Viaţa seamănă cu o piesă de teatru. Ea nu este judecată după lungime, ci după meritul actorului. Şi nimic nu contează mai mult pentru impresia de ansamblu decât ieşirea din scenă. 22 Este amuzant de constatat că aceste cuvinte nu sunt pronunţa­ te de un pustnic. Seneca a dus o viaţă publică activă şi nu a dispreţuit deloc mondenităţile. Apropiat al familiei imperiale şi preceptor al lui Nero, el a devenit senator şi apoi (în 57) con­ sul. Mai mult decât atât, el s-a ocupat asiduu de propria bună­ stare, adunând o avere considerabilă. O capacitate remarcabilă, s-ar putea spune, de a trăi două vieţi diferite: o viaţă "exterioa­ ră" şi o viaţă "lăuntrică". În orice caz, ieşirea i-a reuşit. La ordinul lui Nero, el şi-a tă­ iat venele şi a murit în mod stoic, în perfect acord cu doctrina. Să-ţi faci viaţa nu mai lungă, ci mai densă: acesta rămâne mesajul lui Seneca. Dar Seneca nu este un caz singular. El expri­ mă, în stilul lui şi în spiritul şcolii lui filozofice, o atitudine destul de larg împărtăşită în cultura greco-romană. Ce ar putea fi mai natural decât ca un stoic să accepte cu stoicism moartea? 22 Ibid. ,

IX, scrisoarea 77, 1 9.

Perfecţiunea originilor

31

Dar filozofia concurentă, epicurismul (fondată de Epicur spre anul 300 î.Cr.), nu privea lucrurile într-un mod foarte diferit. "Purtătorul ei de cuvânt", poetul Lucretius, a consacrat aces­ tei probleme un pasaj memorabil din marele lui poem filozofic. Epicurienii nu dispreţuiau plăcerile vieţii (au fost chiar acu­ zaţi de abuz!). Dar, explică Lucretius, o viaţă mai lungă nu va oferi nici o plăcere nouă; totul a fost deja încercat. În plus, timpul câştigat ar fi insignifiant în raport cu timpul morţii. Veşnicia morţii este aceeaşi pentru toată lumea: contează prea puţin nu­ mărul de ani petrecuţi pe acest pământ. 23 Un alt participant de marcă la această dezbatere a fost Cicero ( 1 06--4 3 î.Cr.), celebrul om politic, orator şi filozof (de ten­ dinţă eclectică). La şaizeci şi doi de ani, el a scris un tratat de­ spre bătrâneţe (De senectute), propunându-şi să o ,,reabiliteze". În această vârstă, el vede etapa cea mai spiritualizată a unei vieţi omeneşti, încoronarea unei cariere, şi nu declinul acesteia. Astfel, scopul urmărit de filozofi nu era de a ,,schimba lumea" (cum avea să le-o ceară Marx, două mii de ani mai târziu, în­ tr-un context mental foarte diferit), ci s-o facă să fie accepta­ tă aşa cum este. Am fi tentaţi să spunem că resemnarea demnă a romanilor în faţa morţii nu era decât un mod de a face, din necesitate, virtute. Să privim familiile imperiale. Câţiva împăraţi (cum ar fi Augustus şi Tiberius) au depăşit vârsta de şaptezeci de ani şi chiar s-au apropiat de optzeci, dar majoritatea fiilor şi ne­ poţilor lor au murit foarte tineri, ceea ce a pus adesea proble­ me complicate de succesiune: moştenitorii dispăreau unii după alţii. Pe de altă parte, printre primii doisprezece împăraţi (se­ colul 1 d.Cr.) se numără nu mai puţin de şase care au murit de moarte violentă (ucişi sau obligaţi să se sinucidă). Asasinatele politice erau de o frecvenţă care le făcea aproape banale. Cât despre viaţa cotidiană, jocurile sângeroase de circ figurau prin­ tre amuzamentele cele mai apreciate. În aceste condiţii, moar­ tea era un tovarăş de fiecare zi. 23

Lucretius, De rerum natura, sfiirşitul celei de a treia cărţi.

32

Tinereţe fără bătrâneţe

Un raţionalist: Plinius cel Bătrân Esenţialul cunoştinţelor antice despre longevitate, ca despre multe alte subiecte privind omul şi natura, a fost adunat de Pli­ nius cel Bătrân, în monumentala sa lucrare Istoria naturală. Celebrul naturalist roman, născut în anul 23 d.Cr. şi mort în anul 79, victimă a erupţiei Vezuviului, nu se mulţumeşte cu un bilanţ; el propune şi un exerciţiu de raţionament corect. 24 Bătrânii regi de o sută cincizeci sau de trei sute de ani nu găsesc nici un pic de înţelegere în ochii lui, şi încă şi mai pu­ ţin recordurile menţionate de geograful Xenofon (a nu se con­ funda cu istoricul cu acelaşi nume), care se hazardează să scrie că regele unei insule oarecare (ale cărei nume şi localizare nu sunt bine precizate) ar fi trăit şase sute de ani şi, "ca şi cum această minciună nu ar fi fost suficientă", fiul lui, opt sute de ani. Această inflaţie de timp s-ar explica prin ignoranţa care domnea în timpurile străvechi, precum şi printr-o structură di­ ferită a calendarului. Unele popoare antice numărau un an în vară şi altul în iarnă, altele limitau anul la fiecare dintre cele patru anotimpuri. Egiptenii luau în considerare un singur ciclu lunar, ceea ce reducea anul lor la a douăsprezecea parte din­ tr-un an obişnuit. Iată deci cheia enigmei şi metoda de utilizat pentru a redu­ ce vârstele legendare la proporţiile lor adevărate. Un personaj în vârstă· de o mie de ani probabil că a numărat pur şi simplu doisprezece ani în loc de unul singur; el ar avea dreptul să re­ vendice o vârstă respectabilă, dar nu mai mult decât circa opt­ zeci de ani ! Este un bun exemplu de raţionalism în stil antic; de fapt, de raţionalism pur şi simplu. Miturile sunt adevărate, dar limbajul lor este diferit; trebuie să le traducem în limba­ jul curent. Apoi, după ce şi-a făcut datoria de a critica, Plinius accep­ tă fără să clipească tot ceea ce-i oferă recensământul efectuat în 74, sub domnia lui Vespasianus. Pentru o singură regiune a 24

Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, VII, 48--49.

Perfecţiunea originilor

33

Italiei, au fost numărate multe persoane care depăşiseră, une­ ori cu mult, suta de ani. Patru subiecţi aveau o sută treizeci de ani, patru evoluau între o sută treizeci şi cinci şi o sută treizeci şi şapte şi, în stărşit, trei depăşiseră deja vârsta de o sută patru­ zeci de ani. Un record fusese înregistrat cu puţin timp înain­ te, sub domnia lui Claudius: o sută cincizeci de ani. Aceste cifre îi păreau naturalistului absolut convingătoare, pentru că un re­ censământ este cu totul altceva decât o tradiţie legendară. Printre cazurile de longevitate, Plinius menţionează şi femei. Matroane şi actriţe iaolaltă. Terentia, văduva lui Cicero, a trăit o sută trei ani, iar Clodia, văduva lui Ofilius, o sută cincispre­ zece. Lucceia şi Galeria Copiola, două actriţe, continuau să joa­ ce pe scenă după ce trecuseră de suta de ani. De ce e speranţa de viaţă atât de diferită de la un individ la altul? Plinius nu ştie nimic despre asta, dar, reluându-şi exer­ ciţiul raţionalist, refuză să acorde vreo încredere astrologilor. Pretenţia lor de a fixa, după conjuncţia corpurilor cereşti, li­ mita extremă a unei vieţi omeneşti fie la o sută doisprezece, fie la o sută douăzeci şi patru de ani i se pare lipsită de fun­ dament. Sub acelaşi astru se nasc fiinţe umane marcate de des­ tine foarte diferite; traiectoria unei vieţi nu e dată dinainte. Este curios totuşi să constatăm că cifrele avansate de as­ trologi sunt foarte apropiate de cazurile extreme omologate în zilele noastre: o sută douăzeci de ani. Mai aproape decât re­ cordurile absolute trecute prin grila raţionalistă a lui Plinius !

Lucian din Samosata: o încurajare la longevitate Lucian din Samosata (c. l25-1 92) este autorul presupus al unei mici lucrări, Macrobii (Cei " care trăiesc mult '), consacrată în cea mai mare parte longevităţii şi foarte bogată în exemple de toate felurile. Autor prolific şi spirit satiric, acest grec a fost un fel de Voltaire al Antichităţii. Paternitatea textului este îndo­ ielnică, dar, deşi având păreri împărţite despre acest subiect, spe­ cialiştii sunt de acord în a recunoaşte marca mediului cultural în

34

Tinereţe fără bătrâneţe

care trăia scriitorul şi, în general, al stilului acestuia. Unii au semnalat, de asemenea, că mulţi dintre contemporanii lui Lu­ cian nu se simţeau prea în largul lor, ceea ce încuraja medita­ ţiile despre longevitate. ("Longevitatea era un subiect de interes şi de încurajare într-o epocă de ipohondrie. "25 ) Mă întreb, în schimb, dacă nu se simţeau un pic mai confortabil în cea mai lungă perioadă de stabilitate cunoscută de imperiu, epocă re­ lativ calmă şi mai puţin sângeroasă, ceea ce ar explica o anu­ mită valorizare a vieţii. În acest opuscul, nu lipsesc cazurile fabuloase de longevita­ te: Nestor, care a văzut succedându-se trei generaţii, şi, cu atât mai mult, Tiresias, ghicitorul orb din Teba, care şi-ar fi prelun­ git existenţa până la şase generaţii (şase sute de ani). Fără a uita neamuri întregi care s-ar fi bucurat de acest privilegiu. Serii, în primul rând (denumire vagă pentru popoarele din Extremul Orient, mai ales chinezii), a căror viaţă s-ar fi întins până la trei sute de ani. Unii autori atribuiau aceste performanţe eli­ mei; alţii, solului; sau, în fine, hranei. Lucian observă că serii nu beau decât apă; iată, poate, o explicaţie. Dar cea mai mare parte a exemplelor oferite se referă la vieţi "normale", care se întind până la ultima limită - în unele ca­ zuri, puţin peste o sută de ani, cel mai adesea între optzeci şi o sută de ani. Ceea ce-l interesează pe Lucian (sau pe cel care se "ascunde" sub numele lui) este deci longevitatea obişnui­ tă. Este, într-un fel, o încuraj are a longevităţii. Cei care au reu­ şit dovedesc că proiectul este realizabil. Printre ei, în prima linie, regii şi filozofii. Cum să reuşeşti? Simplu, practicând mode­ raţia. Celor care 1-au întrebat care este cauza bătrâneţii lui lungi şi fericite, filozoful Gorgias (mort, conform tradiţiei, la o sută opt ani) le-a răspuns că nu a abuzat niciodată de plăcerile mesei. Fiţi deci moderaţi în toate. Mâncaţi cu moderaţie, practicaţi exerciţiul fizic moderat şi veţi trăi mult şi pe deplin sănătoşi ! 25

B. Baldwin, Studies in Lucian, Toronto, 1 973, p. 25.

Perfecţiunea originilor

35

Sfântul Augustin: de la vârsta primilor oameni la nemurirea aleşilor Triumful creştinismului în Imperiul Roman - secolul al IV-lea - a impus referinţele biblice ca modele de longevitate. Regii şi filozofii invocaţi de autorii greco-romani au cedat locul patriarhilor poporului evreu. Longevitatea a devenit argument în modelul creştin al istoriei: reminiscenţă a Paradisului pier­ dut, ea prefigura, în acelaşi timp, viaţa veşnică rezervată celor drepţi în împărăţia lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte longevitatea, Biblia e o sursă de neoco­ lit. Ea oferă o vedere de ansamblu, completă şi precisă, asu­ pra evoluţiei speranţei de viaţă, începând de la primul om şi până la epoca în care aceasta s-a stabilizat la nivelul ei cel mai scăzut. Totul e spus, generaţie după generaţie. Trebuia, desigur, în primul rând să crezi. Dar, pentru a se impune, cel puţin în ochii unei elite, Biblia trebuia să corespun­ dă şi unui anumit tip de gândire raţionalistă, pe care am avut ocazia s-o constatăm la Plinius. Trebuia oare să iei adevăru­ rile ei la propriu, sau să procedezi la o exegeză sau chiar o lectu­ ră simbolică? Dezbatere lungă şi spinoasă, inaugurată încă din Antichitate şi care continuă şi azi. Vârsta patriarhilor figura printre problemele care trebuiau rezolvate. Ea ar fi putut fi dedramatizată, după metoda "divi­ ziunii", aplicată de Plinius. Dar aceasta ar fi sărăcit sensul de­ monstraţiei, care punea în evidenţă tocmai perfecţiunea originilor; patriarhii trăiau mai mult decât oamenii de astăzi, pentru că ei erau mai aproape de Creaţie. Iată sensul dezbaterii care 1-a opus, indirect, peste secole, pe Sfăntul Augustin (3 54--4 3 0) lui Plinius cel Bătrân. Despre cetatea lui Dumnezeu, opera cea mai importantă a marelui învăţat al Bisericii latine şi text de referinţă, timp de secole, al creştinătăţii occidentale, propune o analiză riguroasă a problemei longevităţii. Aflăm că vârsta primelor generaţii era departe de a întruni unanimitatea. Unii priveau Biblia cu ochii lui Plinius. "Să ne ferim, scria Sfăntul Augustin, să-i ascultăm

36

Tinereţe fără bătrâneţe

pe cei care pretind că anii, socotiţi atunci altfel decât astăzi, erau atât de scurţi, încât era nevoie de zece pentru a face cât un an de-al nostru. Astfel, după ei, când Scriptura atestă că un patriarh a trăit nouă sute de ani, trebuie să înţelegem nouă­ zeci. "26 Asemenea raţionalişti se găseau şi printre credincioşii care, departe de a dori să clatine autoritatea Scripturii, căutau mai degrabă s-o întărească, făcând mai plauzibil ceea ce po­ vestea ea cu privire la viaţa lungă a primilor oameni. Astfel, dacă-i împărţim vârsta la zece, Adam nu ar fi avut decât douăzeci şi trei de ani, în loc de două sute treizeci, în momentul în care 1-a conceput pe Set. Dar despre acest aspect Sîantul Augustin constată o diferenţă între textul ebraic al Bi­ bliei şi versiunea grecească 3: Septuagintei. Referinţa la vâr­ sta de două sute treizeci de ani aparţine celei din urmă, în timp ce, în originalul ebraic, nu era vorba decât de o sută treizeci. Astfel, Adam ar fi devenit tată la treisprezece ani. Şi, în acest caz, fiul lui precedent s-ar fi născut când el avea unsprezece ani! Un alt personaj biblic, Cainan, oferă un exemplu şi mai deci­ siv: tot după textul ebraic, el a avut un copil la şaptezeci de ani. "Cum să ai un copil la şapte ani?" întreabă, pe bună drepta­ te, Augustin. Impecabilă demonstraţie, prin reducere la absurd. E suficient, de altfel, să citeşti cu atenţie textul sacru pentru a-ţi da seama că, înainte chiar de Potop, anii se scurgeau în ace­ laşi ritm cu ai noştri. Nu ar putea fi altfel interpretate precizări cronologice ca aceasta: ,,Apele potopului s-au răspândit pe pă­ mânt, în anul şase sute al vieţii lui Noe, în a doua lună şi în a douăzeci şi şaptea zi a lunii. "27 A douăzeci şi şaptea zi, aceasta înseamnă că lunile aveau aceeaşi lungime ca şi lunile pe care le cunoaştem noi; şi este la fel de evident că anii aveau, la rândul lor, acelaşi număr de luni (dacă nu, anul ar fi trebuit să se redu­ că la treizeci şi şase de zile, iar lunile, dacă existau, la trei zile!). Da, strămoşii noştri trăiau foarte mult timp, nu există nici o îndoială. Dar speranţa lor de viaţă ridică alte întrebări. Cum 26 Sfântul Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, XV, 1 2 . 27 Ibid. , XV, 1 4.

Perfecţiunea originilor

37

procedau ei ca să rămână celibatari sau, mai explicit, pentru a se reţine din punct de vedere sexual până la o sută de ani şi mai mult? Sîantul Augustin imaginează două răspunsuri posi­ bile. Poate că, în vremurile acelea, exista o altă distribuţie a vârstelor: la o sută de ani, abia se ieşea din adolescenţă. Dar o a doua ipoteză pare mai plauzibilă. Biblia nu este un regis­ tru de stare civilă, ea nu propune un recensământ complet al naşterilor. "Scriptura nu vorbeşte de primii născuţi, ci numai de cei necesari în ordinea succesiunii pentru a ajunge la Noe şi, de la Noe, la Avram."28 Este vorba despre genealogia unui singur neam. În rest, patriarhii puteau foarte bine să devină taţi la douăzeci de ani; nimic nu o dovedeşte, dar nimic nu spune contrariul. Un ultim element adus în dezbatere se referă la prezenţa giganţilor în primele timpuri ale istoriei. Credinţă destul de larg răspândită, evocată într-un pasaj biblic şi, de asemenea, de unii autori clasici, ca Vergilius şi Plinius (citaţi de Augustin), care credeau că, de-a lungul timpului, corpurile s-au micşorat. Au­ gustin nu se mulţumeşte să invoce autoritatea textului sacru şi a altor surse, ci, paleontolog avant la lettre, el face apel şi la mărturia fosilelor. Ar fi văzut cu propriii lui ochi, "pe ţărmul Uticei, un dinte molar uman atât de extraordinar, încât, împăr­ ţit în conformitate cu proporţiile reduse ale bietei noastre con­ diţii umane, ar fi putut alcătui o sută din dinţii noştri actuali. Îmi imaginez că era un dinte de gigant; căci dacă oamenii de atunci erau mai mari decât noi, giganţii erau cu mult mai mari".29 Pământul a fost cândva populat de giganţi şi, chiar dacă nu trebuie să le confundăm seminţia cu cea a oamenilor obişnuiţi, aceştia din urmă trebuie să fi fost, la rândul lor, mai mari decât omul actual. Manifestată în statură, excelenţa biologică se ma­ nifesta şi în longevitate. Dacă se dovedeşte existenţa gi­ ganţilor, dovada se aplică, indirect, şi speranţei de viaţă. Pe 28 Ibid. , XV, 29 /bid. , XV,

15. 9.

38

Tinereţe fără bătrâneţe

scurt, oamenii dinainte de Potop erau mai dezvoltaţi fizic şi trăiau mai mult decât succesorii lor. Omul a devenit muritor din cauza păcatului originar. Deşi corpul lui era de natură animală - la fel cu cel pe care-1 po­ sedă astăzi -, condiţia paradiziacă ("arborele vieţii", suflul divin) îl proteja faţă de moarte, privilegiu care i-a fost retras. Dureroasa separare care a urmat între sufletul lui nemuritor şi corpul supus stricăciunii nu va lua sfărşit decât odată cu sîarşi­ tul timpurilor, învierea morţilor şi Judecata de Apoi. "Omul nu va mai fi atunci pământean, ci ceresc"; el îşi va recupera învelişul carnal, pe care un "duh dătător de viaţă" îl va face veşnic. Damnaţii vor suferi în chiar carnea lor, în timp ce ale­ şii vor trăi într-un "trup spiritual" (propriul lor trup transfigu­ rat de duh), restaurat în toată strălucirea tinereţii, corespunzând "vârstei perfecte a lui Cristos" (în jur de treizeci de ani).3 0 Filozofia creştină este axată, în primul rând, pe un concept al imortalităţii (spirituale şi trupeşti). Dar traiectoria iniţiatică recomandată este deosebit de lungă şi presărată cu capcane. "Fericirea veşnică" trebuie cu adevărat meritată.

O absenţă: femeia Ceea ce poate să surprindă astăzi, în aceste discuţii privind longevitatea, este invizibilitatea aproape totală a femeii. Nici o femeie printre zecile de persoane, mai mult sau mai puţin ilustre, care au atins vârste înaintate, menţionate de Lucian. Nici Biblia nu aminteşte vreo femeie în această privinţă. Patriarhii sunt recenzaţi cu atenţie, dar soţiile lor rămân uitate. Nici Eva nu este tratată mai bine decât celelalte, deşi nu poate fi con­ siderată o femeie oarecare. Ea e strămoaşa noastră, în egală măsură cu Adam, şi, cu toate acestea, nu mai este niciodată menţionată după plecarea din Rai. A murit ea oare înainte, sau după Adam? Nu ştim. Aparent, este un detaliu fără importanţă. Mult mai târziu, în timpul Renaşterii, pictorul italian Piero della 3 o Ibid. ,

XIII, 23-25 şi

XXII,

15.

Perfecţiunea originilor

39

Francesca (c. 1 4 1 6-1 492) îşi va fi amintit de Eva când a pic­ tat Moartea lui Adam pe o frescă a bisericii din Arezzo. Aşe­ zat pe pământ, acesta e susţinut de soţia lui, ce pare să-i fi supravieţuit. Informaţie biografică al cărei unic fundament este imaginaţia artistului. Plinius, cu lista lui incluzând mai multe nume de femei (în total şapte), rămâne o excepţie notabilă la capitolul despre longevitatea feminină; el va fi multă vreme sursa esenţială privind acest subiect (fără a-1 uita pe Valerius Maximus, scriitor de la începutul secolului 1 e.n., care-I pre­ cedă cu un grup mâi mic, de trei nume feminine). Acest tratament "discriminatoriu" îşi găseşte parţial justi­ ficarea în situaţia obiectivă pe care am evocat-o deja: în ge­ neral, femeile trăiau mai puţin decât bărbaţii. Dar motivul cel mai important vine din imaginarul (esenţialmente masculin) privind condiţia femeii. Femeia, credea Aristotel, este o "fiin­ ţă incompletă", un fel de mascul "ratat". Biblia stabileşte ex­ plicit o ierarhie: Eva a fost creată dintr-o coastă a lui Adam; ea apare ca anexă a bărbatului. Pentru a reveni la Aristotel, băr­ baţii ar fi, în opinia lui, "programaţi" prin însăşi natura lor să trăiască mai mult, pentru că organismul masculin este mai cald, în timp ce femeia este rece şi, în consecinţă, "debilă".3 1 Prejudecata se va dovedi tenace. Până într-o epocă recen­ tă, longevitatea, cel puţin în manifestările ei mitologice, se de­ clina mai curând la masculin. Înfrunta1ea eternităţii era o ispravă virilă, rezervată bărbaţilor. Ca şi în cazul altor indicatori isto­ rici, discursul referitor la longevitate dezvăluie locul secundar acordat femeii de-a lungul istoriei.

Scurt bilanţ al Antichităţii: greci, chinezi şi creştini Antichitatea a imaginat o mare varietate de teme şi de stra­ tegii de longevitate, pe care secolele următoare se vor strădui 31 Aristotel, Despre generarea animalelor. Referitor la opiniile lui Aris­ totel, a se vedea şi Giordana Pisi, ,,La medicina greca antica", în Senectus. La vecchiaia ne/ mondo classico, I, pp. 469-477.

40

Tinereţe fără bătrâneţe

să le reia şi să le reelaboreze. Să încercăm să precizăm ten­ dinţele cele mai caracteristice. Mai întâi, referirea destul de frecventă la o condiţie ideală a omului, superioară celei pe care o cunoaştem efectiv, carac­ terizată printr-o viaţă mai lungă şi de calitate mai bună. Slabe­ le performanţe actuale nu exprimă întregul potenţial (biologic şi spiritual) al fiinţei umane. Ceva trebuie să se fi dereglat în mecanismul istoric şi social sau în interiorul nostru. În al doilea rând şi în contrast cu sentimentul de neputinţă asociat cu nostalgia unei lumi pierdute pentru totdeauna, o atitu­ dine voluntaristă începe să-şi croiască drum, în scopul de a ridi­ ca fiinţa umană, colectiv sau individual, la nivelul de excelenţă originar (în termeni de longevitate: o sută de ani? sau poate nemurirea?). Antichitatea atestă primele proiecte ale omului în lunga sa luptă împotriva morţii, în numele vieţii. Mai multe metode avute în vedere (hrană sănătoasă, mediu favorabil, cău­ tare spirituală) vor fi reţinute de-a lungul secolelor, dovedin­ du-se, în acelaşi timp, foarte adaptabile la condiţiile sociale, religioase şi ştiinţifice în schimbare. Cât despre limita ultimă a unei vieţi lungi, tot Antichitatea este cea care a identificat pricipalele paliere. În primul rând, suta de ani, durată ideală şi uneori efectivă a unei vieţi umane obişnuite (secolul, număr perfect, cu mare valoare simbolică, măsoară viaţa umană, dar şi istoria, tăcând astfel legătura din­ tre cele două registre, individual şi colectiv). Apoi, ceva mai ambiţios, o sută douăzeci de ani (multiplu de "doisprezece", cifră, la rândul ei, prin excelenţă simbolică), vârsta lui Moise (şi, pentru a anticipa, şi vârsta atinsă de Jeanne Calment). Conti­ nuând ascensiunea, ajungem, aproape fără să ne dăm seama, la palierul următor, situat la cota o sută cincizeci: este speranţa de viaţă a locuitorilor insulei vizitate de Iambulus. Un mic salt, pentru a atinge nivelul de două sute, dublul unei vieţi lungi obiş­ nuite, palier impresionant, dar nu lipsit de o oarecare logică: indivizi perfect sănătoşi, locuind într-un mediu de asemenea perfect sănătos, ar trebui să fie capabili să trăiască de două ori mai mult decât oamenii mînaţi de boli şi de tot felul de alte

·

Perfecţiunea originilor

41

inconveniente ş i care trăiesc în medii mult mai puţin favorabi­ le; pentru cei din Antichitate, era vârsta "standard" a indienilor. Aceste patru paliere: o sută, o sută douăzeci, o sută cincizeci şi două sute de ani, vor rămâne fixate ca obiective de longe­ vitate majore, reale şi mitice în acelaşi timp. Odată depăşită frontiera celor două secole, imaginaţia îşi ia zborul şi nimic nu ar mai putea să o reţină. De ce nu sute, ba chiar mii de ani? Scopul suprem rămâne evident nemuri­ rea, care pare mai bine asigurată prin calea spirituală (o sin­ teză inalterabilă a corpului şi spiritului: taoism, creştinism) decât prin căile biologice obişnuite. Să remarcăm, totodată, sensibilitatea ideologică a longevi­ tăţii. Imaginarul nu poate scăpa de constrângerile ideilor do­ minante, prejudecăţilor, proiectelor şi iluziilor proprii fiecărei comunităţi. Nici o ficţiune nu este gratuită şi, cu atât mai pu­ ţin, marile mituri care exprimă visurile umanităţii. Sub acest aspect, longevitatea apare ca semn de excelenţă, favorizând anu­ mite comunităţi în raport cu altele, bărbaţii în raport cu femei­ le, aleşii (regi, filozofi sau sfmţi) în raport cu muritorii de rând, credincioşii în raport cu necredincioşii şi aşa mai departe. Cău­ tarea longevităţii presupune, de fiecare dată, un sistem bine de­ finit de valori sociale şi morale. Trebuie totuşi să particularizăm aceste trăsături mai mult sau mai puţin generale, urmărind trei modele distincte. Grecii şi romanii din epoca clasică, chinezii şi creştinii nu au privit lucrurile în acelaşi fel. Deşi longevitatea extremă a fost bogat ilustrată în mitologia greco-romană şi în numeroase tradiţii legendare, rămâne un fapt că, în "viaţa reală", grecii şi romanii nu au cedat, în general, acestor cânturi de sirenă. Ei învăţaseră deja să deosebească mi­ tologia de realitate şi, chiar dacă li se întâmpla să deplângă scurti­ mea vieţii, se resemnaseră mai mult sau mai puţin cu ea. Mai mulţi filozofi au fost preocupaţi să dedramatizeze moartea şi au exprimat îndoieli cu privire la utilitatea unei vieţi prelungite din­ colo de limitele ei naturale. Medicina urma un drum similar; mi­ siunea ei era să trateze bolile şi să atenueze inconvenientele

42

Tinereţe fără bătrâneţe

bătrâneţii, fără a repune în discuţie problema frontierei accep­ tate între viaţă şi moarte. Astfel, perspectiva longevităţii ne in­ dică un tip de civilizaţie care a inventat demersul ştiinţific, dar s-a arătat prea puţin sensibilă la ideile transformiste şi indife­ rentă la orice proiect de viitor. China a fost aceea care a oferit, prima, exemplul unei stra­ tegii eficiente împotriva morţii. Taoismul a fost la originea unui ansamblu coerent de practici (regim alimentar, tehnici de respi­ raţie, exerciţii fizice, perfecţionare spirituală, procedee sexu­ ale), având scopul mărturisit de a sfida timpul, pentru a-şi însuşi o speranţă de viaţă întinsă pe secole sau chiar pe milenii, dacă nu pur şi simplu nemurirea. Această căutare privea numai o categorie restrânsă de iniţiaţi, detaşaţi de lumea înconjurătoa­ re; era un amestec destul de curios de pragmatism cu alură ştiin­ ţifică şi de reţete mitologice preluate de la o epocă de aur pe care chinezii o respectau enorm. Toate acestea, în concordan­ ţă cu profilul unei civilizaţii tradiţionaliste ale cărei valori, imua­ bile, rămâneau cele ale trecutului; o civilizaţie repliată asupra ei înseşi şi refractară la schimbare, tentată mai degrabă de per­ fecţionarea spirituală individuală decât de progresul colectiv. Dimpotrivă, căutarea creştină a nemuririi şi-a găsit locul în­ tr-o amplă schemă istorică, orientată spre un ţel suprem (trium­ ful cetăţii lui Dumnezeu) şi urmărind transfigurarea condiţiei umane (a întregii umanităţi). Ea a fost, în felul ei, prima aplica­ re globală a ideii de progres (adaptată şi secularizată în epoca modernă), prin obiectivul ei de a schimba radical omul, lumea şi cursul istoriei. Astfel, în spaţiul european creştinizat a avut loc o infuzie de idealism şi de dinamism care au marcat profund propria lui istorie şi istoria întregii lumi.

Capitolul 2

Prin harul lui Dumnezeu (Evul Mediu)

Sfinţi şi regi Nici o perioadă. din istoria Occidentului nu a avut o coe­ renţă similară celei a Evului Mediu. În faza lui clasică, din ju­ rul anului o mie, mecanismul social funcţiona prin interacţiunea a trei categorii principale: aristocraţia războinică, clerul şi ţără­ nimea, în timp ce sinteza culturală era structurată în jurul princi­ piilor şi valorilor religiei. Fusese întreprinsă o vastă operaţiune, destinată să "sacralizeze" lumea, exact contrarul "desacralizării" noastre începute cu Epoca Luminilor. Teologia domnea prin­ tre ştiinţe; intelectualii epocii, aparţinând aproape toţi cleru­ lui, priveau lumea din punctele lor privilegiate de observaţie care erau mânăstirile. Pentru ei, nu se punea problema să facă tabu/a rasa din moştenirea precreştină, greco-romană; preluase­ ră din ea numeroase elemente, pentru a le utiliza în propria con­ strucţie. S-a păstrat, de asemenea, un fond bogat de credinţe şi tradiţii populare, cu care Biserica a trebuit, de bine de rău, să se acomodeze. Teologia creştină, filozofia şi ştiinţa greco-ro­ mane, folclorul celtic şi germanie au fost cele trei mari surse, divergente şi complementare, ale culturii medievale. Perfor­ manţa intelectuală a Evului Mediu a fost tocmai armonizarea acestor elemente contradictorii în jurul unui principiu unifica­ tor. Întreaga cunoaştere trebuia să fie adaptată şi integrată în schema creştină a lumii, unde nimic nu se petrecea la întâm­ plare. Fiecare detaliu avea o semnificaţie bine definită, sub au­ toritatea supremă a lui Dumnezeu. Spiritul uman este tentat de miraculos. Această înclinaţie, identificabilă în fiecare epocă şi în fiecare cultură (inclusiv în societatea noastră tehnologică), a găsit un teren deosebit de fertil

44

Tinereţe fără bătrâneţe

în Evul Mediu. Un adevărat torent de miracole, alimentat de mai multe izvoare: în primul rând, evident, esenţa mistică a universului şi a condiţiei umane (supuse bunăvoinţei lui Dum­ nezeu şi relei-voinţe a diavolului); apoi, izolarea Occidentului faţă de celelalte părţi ale lumii, de natură să stimuleze miracu­ losul exotic; în sîarşit, colecţia extrem de bine dotată de figuri şi povestiri mitologice provenind, în acelaşi timp, din Antichita­ te, din folclor şi, ceva mai târziu, din imaginaţia inepuizabilă a arabilor, care au dezvăluit europenilor spaţiul fabulos al Orien­ tului ("orizontul oniric al Oceanului Indian", pentru a-l cita pe Jacques Le Goffl ). Condiţiile oferite de Evul Mediu longevităţii au fost limi­ tate şi coercitive. Viaţa veşnică făgăduită de Biserică trecea, evident, prin moarte. În acest punct, discursul teologic părea confirmat şi întărit de situaţia efectivă. Moartea secera rară în­ cetare: se murea enorm în Evul Mediu. Într-o societate care trăia la limita inferioară a subzistenţei, speranţa de viaţă era modestă; cea mai mică perturbare (a condiţiilor climatice, de exemplu, printr-un surplus de ploaie sau de secetă) era de natu­ ră să declanşeze un lanţ de catastrofe, foamete şi epidemii. Timpul se restrângea: viaţa individuală era fragilă şi scurtă, viaţa lumii de asemenea. Totul fugea spre o limită aparent apro­ piată: sîarşitul timpurilor şi Judecata de Apoi. Perioada petrecu­ tă pe pământ era devalorizată, iar scurtimea ei acceptată ca o consecinţă fatală a păcatului originar. Dacă· şansele longevităţii reale erau minime, longevitatea mitică se adapta foarte natural discursului teologic. Aceasta în­ semna să acorzi sufletului poziţia principală. Reluând argumen­ taţia Sfântului Augustin, Toma d' Aquino, marele teolog al secolului al Xlll-lea, explica (în lucrarea sa fundamentală, Summa theologica) că trupul lui Adam era de natură perisabilă chiar şi înainte de păcat; sufletul lui era cel care, prin harul lui Dum1 Jacques Le Goff, ,,L'Occident medieval et l'ocean Indien: un hori­ zon onirique", în Pour un autre Moyen-Âge, Paris, 1 977, pp. 280-298 (cf. şi trad. rom. de Maria Carpov, Pentru un alt Ev Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1 986).

Prin harul lui Dumnezeu

45

nezeu, împiedica procesul de descompunere (ceea ce nu s-a mai întâmplat după păcat). Longevitatea depindea infinit mai mult de spirit decât de corp. lată, în acest sens, legenda Sfântului Silvestru, care a fost papă între 3 1 4 şi 335. Atins de lepră, împăratul Constantin a consultat preoţii păgâni ai Romei, care i-au recomandat să se îmbăieze în sânge de copil (proprietate curativă sau chiar cu efect de întinerire pe care o avea sângele tânăr). În ultimul mo­ ment, iluminat de un vis, împăratul a oprit masacrul şi a cerut să vină papa Silvestru. Acesta a reuşit să-1 convingă de exce­ lenţa unui remediu foarte diferit: îndepărtarea răului prin botez. Chiar în clipa în care i-a fost administrat sacramentul, stigma­ tele leprei au dispărut ca prin minune. Purificarea spirituală a avut ca efect purificarea trupească. Consecinţele acestui eve­ niment (datând din 326) au fost importante: botezul împăratu­ lui a deschis calea triumfului religiei creştine. Se pare că harul lui Dumnezeu era de natură să întreţină sănătatea şi să prelungească zilele "aleşilor" (pentru ca ei să beneficieze de viaţa veşnică). S-a petrecut o remaniere radi­ cală în galeria persoanelor recompensate în acest mod. Regii şi filozofii păgâni, dragi "specialiştilor" antici ai longevităţii, au fost lăsaţi deoparte. Au rămas în scenă, evident, patriarhii biblici, cărora li s-a alăturat o nouă categorie: personajele mar­ cante ale Bisericii: sihaştri, episcopi şi sfinţi. O viaţă lungă apă­ rea ca dar divin acordat celor mai virtuoşi. Ea instituia un argument suplimentar în favoarea preeminenţei Bisericii, mar­ cată, în persoana servitorilor ei, printr-un semn de excelenţă. Prototipul bătrânului sfânt era Sfântul Antonie, care ar fi trăit o sută cinci ani, din 25 1 până în 356. lată una dintre mari­ le figuri din primele secole ale creştinismului. El şi-a petrecut aproape toată viaţa în singurătate sau înconjurat de discipoli în deşertul egiptean, unde a fondat mai multe mânăstiri. Bise­ rica îl onorează ca pe iniţiatorul monahismului. În plus, el a intrat în legendă pentru că a rezistat unui lung şir de ispite ale diavolului (,,ispitele Sfântului Antonie" constituie o temă repre­ zentată adesea în pictura occidentală, datorită caracterului pildui­ tor al povestirii, dar şi pentru posibilitatea oferită artistului de

46

Tinereţe fără bătrâneţe

a întruchipa tot felul de himere şi seducţii). În acest caz, lon­ gevitatea nu face decât să confirme şi să întărească mesajul unei existenţe superioare. Dar sunt evocate exemple şi mai impresionante, numele şi recordurile variind în funcţie de surse şi tradiţii. Astfel, Stăn­ tul Simion (figură mai degrabă legendară), al doilea episcop al Ierusalimului, succesor al Stăntului Iacob, ar fi fost crucifi­ cat în 1 07, la vârsta de o sută douăzeci de ani. Stăntul Patrick (secolul al V-lea), apostol al irlandezilor, ar fi murit, şi el, la vârsta de o sută douăzeci de ani. Stăntului David (secolul al VI-lea), patron al Ţării Galilor, i s-au putut atribui o sută şapte­ zeci de ani, cu atât mai mult cu cât datele naşterii şi morţii lui sunt deopotrivă incerte. Dar recordul insule lor britanice, boga­ te în centenari, este deţinut de Stăntul Kentigem, cunoscut şi sub numele de Stăntul Mungo, venerat în Scoţia (patronul ora­ şului Glasgow) şi apostol de Cumbria, mort, puţin după anul 600, la presupusa vârstă de o sută optzeci şi cinci de ani; nume­ le lui a fost adesea invocat, până în zilele noastre, ca dovadă de "fezabilitate" (pentru optimiştii longevităţii, el oferea mode­ lul ideal: sensibil mai mult decât o viaţă lungă obişnuită, dar oricum ceva mai "realist" decât vieţile prelungite pe mai multe secole sau milenii). Din păcate, acest record a fost revizuit în jos; astăzi, i se atribuie mai degrabă optzeci şi cinci decât o sută optzeci şi cinci de ani ! De altfel, acesta nu era recordul absolut. · severin, episcop de Tongres (în Belgia), uns la două sute nouăzeci şi şapte de ani, ar fi trăit trei sute şaptezeci şi cinci de ani ! 2 Cea mai bună soluţie pentru a trăi multă vreme era, s e pare, viaţa monahală. Vastul arhipelag al mânăstirilor configura un spaţiu deja diferit, un fel de legătură între pământ şi cer. 2 O enumerare a acestor recorduri în articolul "Longevite" din Grand dictionnaire universel du X!Xe siecle, editat de Pierre Larousse, Paris,

1 866-1 876, vol. X, p. 663 . Pentru o reconstituire critică a aceloraşi bio­ grafii, se poate apela la David Hugh Fanner, Oxford Dictionary ofSaints, Oxford, 1 992.

Prin harul lui Dumnezeu

47

Îmbrăcarea veşmântului monahal corespundea, cum remarcă Georges Minois, unei "intrări în eternitate"; era cel mai bun mij­ loc "de a scăpa de bătrâneţe, de a se prelungi, de a se perpetua") Şi pe urmă erau regii, mai ales strămoşii legendari. Istori­ cii epocii îi atribuiau trei sute de ani lui Pharamond şi o sută patruzeci şi şase lui Meroveu, predecesorii legendari ai regi­ lor franci. Cât despre Carol cel Mare, La chanson de Roland îl transfigurează pe tânărul din 778 - căci, la momentul Ron­ cevaux, viitorul împărat nu avea decât treizeci şi şase de ani într-un bătrân "cu barba albă". Dar ce bătrân! En verite, dit le paien, je suis tout emerveille

A

la vue de Charlemagne, qui est si vieux et chenu

Il a bien, je crois, deux cents ans et plus. 4

"Într-adevăr, spune păgânul, tare mă minunez La vederea lui Carol cel Mare, care este atât de bătrân şi cărunt, Are, cred, două sute de ani şi mai bine."

La peste două sute de ani, Carol cel Mare se ţine bine. El se impune tuturor prin înţelepciune, dar şi prin forţa sa fizică. Pe câmpul de bătălie, braţul lui este încă tânăr. Încă o dată, lon­ gevitatea se acordă cu sacrul. Regele este în comuniune cu Dumnezeu, care consimte să facă miracole pentru a-i împlini ruga; un înger le serveşte drept intermediar, şi arhanghelul Ga­ briel în persoană îi veghează somnul. Pour Charlemagne Dieu fit un grand miracle Car le soleil s 'est arrete, immobile dans le ciel. 5

"Pentru Carol cel Mare, Dumnezeu a făcut un mare miracol Căci soarele s-a oprit, nemişcat pe cer." 3

Georges Minois, Histoire de la vieillesse en Occident. De l'Antiqui­ Renaissance, Paris, 1 987, p. 234. 4 La chanson de Roland, XLV, traducere de Leon Gautier, ediţia a un­ sprezecea, Tours, 1 88 1 , p. 57. s Ibid. , CCX, p. 233.

te a la

48

Tinereţe fără bătrâneţe

Legendă vie, interlocutor privilegiat al cerului, Carol cel Mare nu putea rata apoteoza longevităţii. Mai curios este cazul lui Attila, regele hunilor. "Biciul lui Dumnezeu" pentru Occident, el a devenit, in schimb, strămoşul legendar al ungurilor; acestora din urmă trebuie să ne adresăm pentru a-i inscrie numele in registrul longevităţii. Trebuie ştiut că în Evul Mediu hunii erau consideraţi ca personaje aproape fantastice, situate intr-un context magic, la limita umanului (po­ poarele de la marginea lumii !). În orice caz, vechile cronici un­ gureşti îi atribuie lui Attila o vârstă foarte înaintată şi un apetit pentru femei care corespunde foarte bine unei anumite versiuni a arhetipului (funcţie regală-virilitate-longevitate). Conform tradiţiei, Attila avea pe atunci o sută douăzeci şi patru de ani, ceea ce la huni nu era o vârstă prea înaintată; tatăl lui trăia incă şi-şi guverna tribul din Asia. În ciuda vârstei, Attila nu-şi pierduse nimic din ardoarea tinereţii. O numeroasă socie­ tate de femei îi umplea palatul, crescând fără încetare, prin noi căsătorii. Elanul amoros urma să-i fie fatal. El şi-a luat o nouă femeie, ultima. A doua zi după noaptea nunţii, a fost găsit mort lângă tânăra lui soţie. La o sută douăzeci şi patru de ani, tre­ buie totuşi să fii atent!6 De la Sfântul Simion la Attila, galeria pare să nu aibă prea multă coerenţă. Ce reuneşte totuşi aceste personaje, pe lângă amprenta evidentă de supranatural? Este vorba, mai ales, de rolul pe care-l joacă in anumite mituri fondatoare, religioase sau po­ litice: Biserica universală sau biserici ,,naţionale", regatul franci­ lor, regatul ungar, Imperiul Occidentului . . . Semn de perenitate, semn al unei relaţii speciale cu Creatorul, longevitatea marca printr-o trăsătură in plus excelenţa fondatoare. 6 Cu privire la legendele şi tradiţile legate de Attila şi de huni, se poate consulta lucrarea Histoire d'Attila et de ses successeurs, de Amedee Thieny, 2 volume, Paris, şase ediţii între 1 856 şi 1 884.

Prin harul lui Dumnezeu

49

Fântâna tinereţii: de la Alexandru cel Mare la Mandeville Printre simbolurile de longevitate creştinizate, fântâna tine­ reţii ocupă un loc important. Ea era cunoscută încă din Antichi­ tate, dar, mulţumită interpretării creştine, calităţile ei regeneratoare găseau în sîarşit o explicaţie. În conformitate cu Biblia, un flu­ viu, separat în patru braţe, izvora din Rai. Se pare că exista un canal secret care lega fântâna de apele Paradisului. Vulgarizarea acestei legende datorează mult uneia dintre cele mai citite lucrări din Evul Mediu de la un capăt la altul al Europei, Romanul lui Alexandru. 7 La origine, aceasta a fost aventura reală a lui Alexandru cel Mare, tânăr rege macedonean, care a devenit împărat al lumii (imperiul lui se întindea aproape asupra totalităţii lumii cunoscute de antici). Istorie reală, dar, se pare, mai apropiată de faptele de vitejie ale eroilor legen­ dari, ea a fost repede transfigurată şi îmbogăţită cu elemente fabuloase. Romanul lui Alexandru - în acelaşi timp "fals ro­ man" şi "falsă istorie" - a dat mult de furcă specialiştilor. Auto­ rul este necunoscut (atribuirea lui unui ,,Pseudo-Callisthenes" nu înseanmă decât respingerea paternităţii fictive a lui Callisthenes, istoric oficial al lui Alexandru, ucis în cele din urmă din ordi­ nul acestuia), iar perioada primei redactări este incertă (oscilând între perioada elenistică, secolele al II-lea-l î.Cr., şi perioada imperială romană, secolele al 11-lea-al lll-lea). Scris în greacă, foarte probabil în Egipt, acest text, căruia nu i se cunoaşte origi­ nalul, a fost multiplicat spre sfârşitul Antichităţii şi în Evul Mediu în nenumărate versiuni, greceşti, occidentale şi orien­ tale care, dincolo de un aer de familie, prezintă diferenţe con­ siderabile. Adevărul este că povestea fabuloasă a cuceririlor 7 Pseudo-Callisthene, Le roman d 'A /exandre, tradus şi comentat de Gilles Bounoure şi Blandine Serret, Paris, 1 992, cu o "Introducere" (de Gilles Bounoure), pp. IX-XXXVIII, care se referă la cercetările privind filiaţia acestui ansamblu de texte.

50

Tinereţe fără bătrâneţe

lui Alexandru satisfăcea atât setea de miraculos a cititorului din Evul Mediu (miracolele din Asia şi, mai ales, din India ocu­ pând un loc important), cât şi preocupările lui pioase, pentru că itinerarul asiatic al lui Alexandru părea să ducă, etapă cu etapă, spre Paradisul terestru (situat pe hărţile epocii în punc­ tul cel mai îndepărtat al Extremului Orient). Cea mai veche versiune greacă cunoscută povesteşte cum tânărul cuceritor s-a apropiat de fântâna vieţii, într-o regiune unde soarele nu mai strălucea, adică undeva către marginile lumii; din păcate, nu el, ci bucătarul lui a fost cel care a profi­ tat de proprietăţile ei miraculoase ! Mai mult decât atât, aces­ ta i-a oferit o înghiţitură unei fiice ne legitime a lui Alexandru, pe care dorea s-o seducă. Regele a devenit gelos: după ce cuce­ rise lumea, ratase în mod prostesc nemurirea. El s-a răzbunat, alungând-o pe tânăra fată în munţi, în timp ce bucătarul a fost aruncat în mare, cu o piatră de gât. Cei doi, evident, trăiesc şi astăzi: ea, în compania demonilor munţilor, iar el, a celor ac­ vatici ! Acest pasaj e încă departe de a inspira un aer foarte creştin! Dar, în alte variante, e precizată esenţa paradiziacă a izvorului. Astfel, versiunea franceză a Romanului lui Alexandru (lungă compoziţie în versuri datând din secolul al XII-lea) afirmă expli­ cit că fântâna îşi trage apele din fluviul Paradisului. Cei care se îmbăiază în ele, chiar la vârste foarte înaintate, revin la vâr­ sta de treizeci de ani (adică vârsta lui Cristos şi vârsta prezuma­ tă a corpurilor reînviate după sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi). Una dintre variantele având un impact cultural extraordinar a fost versiunea românească; ea a fost, sub titlul Alexandria, textul literar cel mai citit în spaţiul românesc din secolul al XVI-lea până în al XVIII-lea. Conform acestei adaptări (care derivă, la rândul ei, dintr-o altă variantă, greacă şi sârbă), Ale­ xandru ajunge pe o insulă, unde, în mij locul unei naturi para­ diziace, trăiesc oameni paşnici şi fericiţi, care ies în evidenţă la prima vedere prin faptul că sunt complet goi. Femeile se re­ marcă prin... absenţă! Într-adevăr, ele trăiesc separat, pe o insulă

Prin harul lui Dumnezeu

51

apropiată şi, pentru mai multă siguranţă, la adăpostul unei incin­ te fortificate. O dată pe an, ele îi vizitează pe bărbaţi. Astfel, păcatul prin sex este exclus; oamenii nu se împreunează decât pentru a procrea. Acest tandem de insule nu este o noutate. Ele sunt uneori menţionate în sursele medievale, inclusiv de Marco Polo, care nu se sfieşte să afirme că le-a vizitat! Insula bărbaţi­ lor este condusă de un împărat, pe care Alexandru (în calitate de coleg!) îl vizitează. El îl găseşte, cu nimic mai îmbrăcat decât supuşii lui, aşezat pe un scaun de aur, la umbra unui copac plin de fructe şi având la· picioare un izvor, evident tăntâna tinereţii. Stăpânul locurilor îi ţine lui Alexandru un discurs plin de re­ ferinţe biblice (el şi supuşii lui ar fi urmaşii lui Set, fiu al lui Adam), după care îi oferă un flacon conţinând preţiosul lichid, cu sfatul de a-1 utiliza când va fi bătrân, pentru a reveni la vâr­ sta de treizeci de ani (dar, după cum se ştie, Alexandru n-a ajuns niciodată bătrân). Cele două insule, a bărbaţilor şi a femeilor, dau deja o impresie în avanpremieră a Raiului. Ele sunt etape pe drumul care duce la Paradisul terestru. Dar cel mai îndrăzneţ deznodământ aparţine unei versiuni orale, care a circulat în folclorul românesc (unde se regăsesc mai multe episoade din Alexandria complet reelaborate). La ca­ pătul expediţiei sale, împăratul ajunge la porţile Raiului, dar intrarea îi este refuzată. În schimb, un bătrân sau, în altă va­ riantă, un serafim îi oferă "apă vie" (foarte prezentă şi ea în folclorul românesc: capabilă să învie morţii şi să prelungeas­ că viaţa oricât de mult). Alexandru refuză (conştient de pova­ ra eternităţii), dar dă să bea calului său, Ducipal. Acesta trăieşte şi astăzi, aşteptând poate un nou Alexandru. Timp de mai multe secole, Occidentul, închis în el însuşi, s-a mulţumit să viseze la orizonturi îndepărtate. Dar a venit un moment în care el a plecat să descopere şi să cucerească lumea (la început, au fost cruciadele, apoi drumul Chinei şi al Indiei, apoi America . . . ). În drumul lor, călătorii, negustorii şi misionarii vedeau defilând în faţa lor locuri şi popoare reale, pe care le amestecau totuşi cu geografia imaginară purtată în propriul lor bagaj cultural. Ei aveau mai multă încredere în ceea

52

Tinereţe fără bătrâneţe

ce credeau că ştiu decât în ceea ce vedeau în realitate (aceas­ ta este, de altfel, condiţia oricărei călătorii: fiecare priveşte cu ochii lui şi prin prisma propriilor prejudecăţi). Unul dintre obiecti­ vele căutate era evident Paradisul terestru, situat la extremitatea orientală a lumii. Columb, care a tradus la fiecare pas geografia reală în geografie imaginară (identificând astfel America cu Ex­ tremul Orient, iar pe locuitorii ei cu "indienii"), a crezut că a atins Paradisul la gura fluviului Orinoco ("dovezile" i se păreau suficiente: pădurea ecuatorială şi un mare fluviu care nu putea izvorî decât din Paradis!). Pe această traiectorie care ducea în Rai, era inevitabil să dai peste fântâna tinereţii, care-şi primea apele din izvoarele Raiului. Jean de Mandeville se numără printre muritorii care au avut ocazia să guste din acest izvor. Cel puţin, aşa pretinde el. Acest Mandeville este, de altfel, un personaj cât se poate de misterios: englez "în principiu", eventual francez, dar în orice caz călător contestat. Cu siguranţă, n-a ajuns niciodată în India sau China, aşa cum pretinde. Poate, cel mult, la Ierusalim şi în Orientul Apropiat. Dacă nu cumva nu şi-a părăsit nicioda­ tă grădina. Călătoriile sale (redactate pe la 1 3 56, în franceză) oferă mai degrabă o "imagine a lumii" în maniera cosmogra­ fiilor medievale, bogate în fabulaţii de tot felul. Fapt este că această carte a avut un imens succes (aproape trei sute de manu­ scrise înregistrate, un bestseller al Evului Mediu; într-adevăr, puţine texte profane din epocă depăşeau suta de exemplare).8 Cât despre celebra fântână, după Mandeville, ea se găsea în împrejurimile Indiei, la poalele unui munte: " . . . frumoasă fântână abundentă, care are mirosul şi savoarea a tot felul de condimente şi-şi schimbă mirosul şi gustul din ceas în ceas . . . Oricine bea, pe stomacul gol, de trei ori din această fântână se vindecă, oricare i-ar fi boala. Iar cei care locuiesc acolo şi 8 Pentru Mandeville, a se vedea Christiane Deluz, Le livre de Jehan de Mandeville. Une geographie au X/Ve siecle, Louvain-la-Neuve, 1 988, şi ediţiile sale din textul lui Mandeville: Voyage autour de la Terre, Pa­ ' ris, 1 993, şi Le livre des merveilles du monde, Paris, 2000.

Prin harul lui Dumnezeu

53

beau adesea din ea nu au niciodată vreo boală şi par mereu tineri. Eu am băut de trei sau patru ori şi mi se pare că mă simt mai bine. Unii îi spun fântâna tinereţii, pentru că cel care bea ade­ sea pare mereu tânăr şi-şi duce viaţa fără boli. Se spune că acest izvor vine din Raiul pământesc, atât de bun este." Mandeville îl confirma pe Alexandru, şi Alexandru îl sus­ ţinea pe Mandeville. De altfel, care cititor din Evul Mediu s-ar fi îndoit de mărturia unui călător care văzuse cu propriii ochi şi băuse cu propria gură?

Lumea cealaltă: modelul irlandez Aparent, calea cea mai sigură pentru o obţine nemurirea este aceea de a muri, ajungând astfel într-o lume unde nu mai există moarte. Urmărirea longevităţii încearcă să rezolve tocmai aceas­ tă dilemă: să obţii nemurirea (sau o "cvasinemurire") rară a trece prin moarte. Dar nici moartea nu este identică de la o cultură la alta. În Hadesul grecilor, morţii, reduşi la condiţia de "umbre", continuau o existenţă diminuată şi lipsită de bucu­ rie. Neatrăgător proiect, se va spune! Nici noţiunea creştină de lume de dincolo, plină de speranţe pentru cei merituoşi, nu e lipsită de anumite inconveniente. Ea presupune, într-o primă etapă, separarea dureroasă şi frustrantă dintre corp şi spirit; ris­ cul pedepselor veşnice pentru păcătoşi (şi cine nu păcătuieş­ te niciodată?); iar pentru cei rară pată, bucurii atât de virtuoase, încât am putea eventual să ne lipsim de ele! Poate că celţii găsiseră ceva mai bun. Credinţele lor, păstra­ te mai ales în folclorul irlandez, se bazau pe apropierea şi uma­ nizarea lumii de dincolo. Barierele erau reduse la minimum, iar punctele de trecere sporite. Sid-ul - cuvântul irlandez pen­ tru "lumea cealaltă", numită, de asemenea, în mod semnifica­ tiv şi Mag Mell "câmpia plăcerilor", Tir Taimgire "pământul făgăduinţei" şi Tir na n6g "ţara tinereţii veşnice" - se găsea cel mai adesea pe un tărâm (o insulă) dincolo de ape, la vest de Irlanda; dar uneori o regăsim la doi paşi, pe coline sau în

54

Tinereţe fără bătrâneţe

adâncul lacurilor. Este un univers diseminat, care nu se supune imperative lor spaţiale ale lumii obişnuite. Uneori este suficient să treci un râu sau să pătrunzi într-o grotă pentru a te găsi în anticamera lui. 9 În orice caz, atmosfera locurilor nu lasă nimic de dorit. Toată lumea e satisfăcută pe deplin, mai ales cei care ştiu să apre­ cieze femeile (magnifice, într-adevăr!) şi mâncarea bună. Nu e tocmai un loc potrivit pentru asceţi. Nota dominantă de senzu­ alitate (o continuă sărbătoare) a fost ulterior atenuată - fără a dispărea complet - de creştinism, al cărui proiect a fost fuziu­ nea acestui Paradis relaxat cu propriul Paradis, virtuos şi hie­ ratic. Se constată deja respectiva evoluţie în călătoria Sfăntului Brendan, călugăr irlandez din secolul al VI-lea; acest text de ficţiune pură, scris mult mai târziu, prin secolul al X-lea, po­ vesteşte periplul atlantic al lui Brendan şi al călugărilor care-1 însoţeau. După ce au navigat multă vreme, ei se apropie de insula Paradisului, dar nu au dreptul să intre acolo; de departe, aud corul îngerilor. Un du-te-vino destul de intens leagă lumea noastră de cealal­ tă. Din când în când, apar femei seducătoare, care-i invită pe unii muritori (bărbaţi, desigur) să le urmeze în ţinutul tinereţii veşnice. O astfel de aventură i se întâmplă lui Oisin, unul din­ tre eroii cei mai de vază din folclorul irlandez. Cu ocazia unei vânători, el o întâlneşte pe prinţesa Niamh, femeie tânără şi frumoasă venită din lumea cealaltă pe calul ei alb. Ajunşi împre­ ună în "împărăţia tinereţii", ei se căsătoresc şi au trei copii: doi băieţi şi o fată. Şi timpul trece . . . sau, mai degrabă, nu tre­ ce, pentru că este domeniul eternităţii. În special, călătoriile pe mare erau susceptibile să ducă la cealaltă lume sau la unele dintre dependinţele ei, dintre care "insula femeilor" rămânea cea mai atrăgătoare. Astfel este şi călătoria lui Bran, un rege irlandez care, ispitit, la rândul lui, de o femeie venită de dincolo, pleacă împreună cu douăzeci şi 9 O excelentă introducere în mitologia irlandeză este oferită de Da­ ragh Smyth, A Guide to Irish Mythology, Dublin, 1 988.

Prin harul lui Dumnezeu

55

şapte de tovarăşi în căutarea acestei insule vestite. Ei reuşesc s-o găsească şi petrec acolo un timp într-o companie plăcută. O călătorie similară e întreprinsă de Mael Duin cu şaptespreze­ ce însoţitori. După ce au vizitat nu mai puţin de treizeci şi trei de insule, fiecare cu ciudăţeniile ei, bărbaţii debarcă pe insu­ la femeilor, unde sunt primiţi de regină şi cele şaptesprezece fiice ale ei. E uşor de ghicit ceea ce urmează. Plăcerile patului şi ale mesei se înlănţuie - poate că într-un mod cam monoton! Imram (imrama, la plural - ceea ce înseamnă "periplu", "circumnavigaţie") este cuvântul irlandez care desemnează acest gen de călătorie în lumea de dincolo. Raportul strâns care se stabileşte astfel între cele două registre ale vieţii atenuează sensibil - chiar până la a o face să dispară - frica de moarte. Moartea apare nu ca o ruptură, ci ca o continuare a vieţii pe un plan mai bun al existenţei. Corpul nu numai că nu este de­ valorizat, ci, mai mult, el este invitat să beneficieze din plin de plăcerile elementare ale vieţii: dragostea şi hrana. Interpre­ tarea rămâne deschisă. Aceste insule ale fericiţilor sunt situa­ te, în acelaşi timp, în lumea de dincolo şi în lumea în care trăim; frontiera aproape că dispare. Ar putea fi vorba mai puţin de o altă viaţă într-o altă lume, cât de prelungirea vieţii pământeşti într-o altă parte a lumii, acolo unde timpul nu mai are nici o influenţă. Şi, în acest caz, moartea este pur şi simplu înlocuită de călătorie. Această şedere într-un spaţiu conceput după o logică diferi­ tă ridică totuşi unele probleme pentru călătorii ocazionali. E o lume perfectă, nimic de spus - poate totuşi un pic prea per­ fectă. Neprevăzutul, care e sarea vieţii, îi lipseşte cu totul. Este acelaşi film care se derulează la infinit. Astfel încât, la un mo­ ment dat, eroii îşi amintesc de lumea pe care au părăsit-o: cu imperfecţiunile, dar nu mai puţin cu atracţiile ei. Nostalgia îi împinge să se smulgă din braţele admirabilelor lor însoţitoa­ re: Oisin, Bran şi Mael Duin împreună cu tovarăşii lor revin astfel în patria lor.

56

Tinereţe fără bătrâneţe

Dar întoarcerea nu e lipsită de riscuri. Timpul nu are aceeaşi valoare în aceste lumi paralele. Poate că, între timp, pentru muritori au trecut sute de ani. Şi iată că Oisin, după trei sute de ani, revine în Irlanda pe un cal alb, în timp ce Niamh îl sfă­ tuieşte să nu pună niciodată piciorul pe pământ. Din neferici­ re, el face chiar acest lucru într-un moment de neatenţie, devenind într-o clipă un bătrân. Calul alb îl lasă pradă sorţii lui pământeşti şi se întoarce în lumea de dincolo. 1o Nici o arie culturală nu poate rivaliza cu bogăţia şi coeren­ ţa imramelor irlandeze. Totuşi, o schemă similară poate fi re­ găsită în unele povestiri aparţinând unor tradiţii diferite. Astfel, un text redactat în secolul al XIII-lea în nordul Italiei (reluând şi adaptând o sursă orală) relatează călătoria unui tânăr nobil, călăuzit de un bătrân, în realitate un înger, către o ţară încân­ tătoare, pe care, fără îndoială, putem să o echivalăm cu Raiul. El rămâne acolo trei sute de ani, într-o stare de fericire şi fără a fi marcat în nici un fel de trecerea timpului. La întoarcere, locurile i se par de nerecunoscut. O mânăstire se înalţă pe lo­ cul vechiului castel. Familia lui nu mai trăieşte de mult timp. Revenit în lumea în care timpul ucide, tânărul nobil îmbătrâ­ neşte rapid şi este luat de moarte. " O poveste românească pune în scenă o istorie asemănătoa­ re, cu diferenţa că, de data aceasta, elementul creştin este ab­ sent, dovadă a prezenţei unui "strat" folcloric mai vechi sau mai bine conservat. Un fiu de împărat străbate lumea în cău­ tarea unei ţări în care bătrâneţea şi moartea sunt necunoscute. El reuşeşte să-şi atingă scopul. Căsătorit cu o zână, tânărul tră­ ieşte un şir lung de zile lipsit de griji şi fericit. Dar, deodată, el îşi aminteşte de ai lui şi, cedând dorinţei irezistibile de a-i revedea, se întoarce în ţară. Timpul începe din nou să curgă; 10 11

/bid. , p. 1 22.

O analiză a acestei povestiri, în articolul lui Jacques Le Goff, ,,As­ pects savants et populaires des voyages dans l'au-dela au Moyen-Âge", în L 'imaginaire medieval, Paris, 1 985, pp. 1 1 2-1 1 4.

Prin harul lui Dumnezeu

57

cu fiecare etapă, eroul nostru devine mai bătrân, pentru ca, în cele din urmă, să cadă în braţele morţii, în mijlocul ruinelor palatului său regăsit. I2

Epoca lui Roger Bacon Etapa finală a Evului Mediu - începând, în esenţă, cu se­ colele al XII-lea şi al XIII-lea - este oarecum în discordanţă cu secolele precedente. Ea e larg deschisă către Renaştere şi începutul epocii moderne. Avânt demografic, tehnologic şi cul­ tural: societatea occidentală se pune în mişcare; este momen­ tul în care începe expansiunea Occidentului, fenomen care avea să marcheze într-un mod decisiv destinul lumii până în epoca noastră. Teologia ţine încă frâiele, dar se fac simţite eforturi de a o asocia cu o investigaţie de factură ştiinţifică. Texte vechi, greceşti şi latine, sunt repuse în circulaţie; ştiinţa arabă, dez­ voltată înainte de mişcarea ştiinţifică europeană, este şi ea pusă la treabă (o ştiinţă de altfel destul de dependentă pe de o parte de sursele clasice greceşti, iar pe de altă parte de procedee spe­ cifice, împrumutate de la alchimie, astrologie şi magie; ar fi imprudent să "modemizăm" prea mult gândirea ştiinţifică me­ dievală, fie ea arabă sau europeană). Credinţa într-un adevăr revelat începe să meargă mână în mână cu căutarea cât se poate de umană a adevărurilor ascunse, prin observaţie şi experiment. În domeniul care ne interesează, cel al longevităţii, Biblia ră­ mâne sursa esenţială, dar ea e deja completată de consideraţii pur medicale, inspirate din lucrările lui Hipocrat, Galenus şi Avicenna (nume europenizat al marelui medic persan Ibn-Sina, 980-1 037, discipol al lui Hipocrat şi Galenus, şi a cărui lu­ crare Canonul medicinei avea să domine mai multe secole de practică şi învăţământ medical european). 1 2 Povestea Tinereţefără bătrâneţe şi viaţăfără de moarte figurează în culegerea lui Petre Ispirescu Legendele sau basmele românilor (prima ediţie, Bucureşti, 1 872-1 876).

58

Tinereţe fără bătrâneţe

Printre noile achiziţii ale Occidentului, figura la loc de cinste alchimia. Taoiştii chinezi au fost primii care au practicat aceas­ tă artă. Alchimia a fost cunoscută şi de indieni, ca şi în lumea elenistică, în principal în Egipt (către sfârşitul Antichităţii), de unde a fost preluată de arabi. Europenii au împrumutat-o de la aceştia din urmă în secolul al XII-lea, în epoca în care au descoperit ştiinţa şi filozofia arabă (şi chiar, prin intermediul acestora, vechi surse greceşti uitate). În secolul al XIII-lea, al­ chimia era deja la modă în Occident, iar interesul pentru ea a rămas la cote ridicate până în secolul al XVI-lea. 13 Alchimia este, în acelaşi timp, tehnică şi asceză. Pentru adep­ ţii ei, transmutarea elementelor (pentru a se obţine aur) nu re­ prezenta decât dimensiunea materială a unui proiect mult mai subtil şi mai ambiţios, având drept scop transmutarea spiritu­ lui uman, purificarea şi transfigurarea omului. Metalurgia alchi­ mică, cu simbolurile ei cele mai puternice - aurul şi mercurul (acesta din urmă, extras din cinabru, sulfură de culoare roşie, similară simbolic cu sângele) - însoţea şi susţinea această meta­ morfoză. Piatra filozofală şi expresia ei lichidă, elixirul vieţii, scopuri supreme ale cercetării, trebuiau să ofere cunoaşterea absolutului şi mijloacele capabile să schimbe condiţia umană. Taoismul lega în mod expres alchimia de căutarea longevi­ tăţii sau chiar a nemuririi. Mai ponderaţi, arabii s-au concentrat pe aplicaţiile ei medicale (tratamentul bolilor). Dar Occidentul voia deja mai mult. Ambiţia alchimiştilor europeni nu ceda cu nimic obiectivelor colegilor lor chinezi (ale căror lucrări le ig­ norau). Încă din secolul al XIV-lea, ei au ajuns la concepţia de Ars Magna "marea lucrare", care trebuia să ducă la crea­ rea unui "supraom" dotat cu longevitate pe măsură. Alchimis­ tul spera să se debaraseze de carnea coruptibilă rară să treacă 1 3 Pentru alchimie şi raportul alchimie-longevitate, a se vedea Gerald J. Gruman, op. cit. , capitolul "The Alchemists", pp. 49--68, şi Serge Hutin, L'immortalite alchimique, Paris, 1 99 1 ; de asemenea, sub un aspect mai general, consideraţiile lui Mircea Eliade, Forgerons et alchimistes, Paris, 1 956.

Prin harul lui Dumnezeu

59

prin moarte, transformând corpul material în "trup de slavă", analog celui pe care-1 avea Adam înainte de păcat şi corpului pe care-I va avea cel ales după Judecata de Apoi. Fără a se disocia în mod explicit de Biserică, alchimia prac­ tica o cale paralelă şi independentă. Ea sugera deja separarea care avea să urmeze între ştiinţă şi teologie. În acest context efervescent, a apărut o operă excepţională, de o originalitate de netăgăduit, dar nu mai puţin adaptată spiri­ tului epocii. Ea aparţine lui Roger Bacon ( c. 1 1 20-- 1 292), că­ lugăr franciscan englez, supranumit doctorul admirabil. Acest monah nonconformist a fost adeptul unei ştiinţe deschise, ba­ zată pe metoda experimentală. Textele lui (dintre care cele mai importante sunt grupate în Opus maius) atestă o abordare în acelaşi timp teologică şi ştiinţifică, în care este deja identifi­ cabil germenul modernităţii, alăt�ri de un filon magic tradi­ ţional şi de speculaţii alchimice. In fond, Bacon a crezut în capacitatea omului de a dezvălui şi de a-şi însuşi secretele na­ turii. El a crezut în perfecţionarea omului prin propriile forţe şi mijloace. Prin el, se confirmă tendinţa individualistă şi vo­ luntaristă, sensul "faustian" al mentalităţii occidentale. Bacon poate fi considerat ca precursor al "ştiinţei longevi­ tăţii". În acest domeniu, el ne-a lăsat prima mare contribuţie individuală. 1 4 După cum am văzut, tradiţiile, ipotezele şi me­ todele nu lipseau. Totuşi, el a fost cel care a încercat să intro­ ducă disciplina în această masă de cunoştinţe, supunând-o unei abordări ce respecta tradiţia biblică, dar era - credea el ­ pragmatică şi experimentală. El a văzut în longevitate nu numai partea ei nostalgică, orientată spre origini îndepărtate aproape perfecte, ci şi o metodă capabilă să reactualizeze excelenţa primelor timpuri. Dacă religia dovedea că omul, la început, trăise foarte mult timp, ştiinţa era susceptibilă să refacă această stare originară sau ceva care să-i semene. '4 Despre sistemul longevităţii la Bacon, o foarte bună analiză poate găsită în ediţia lui A.G. Little şi E. Withington, De retardatione acci­ dentium senectutis, Oxford, 1 928: "lntroduction", partea a II-a ("Character­ istics. Authorities. System. Occult Remedies. Estimate"), pp. XXXI-XLIV.

fi

60

Tinereţe fără bătrâneţe

Omul a fost conceput ca fiinţă nemuritoare, afirmă Bacon într-un capitol al eseului său intitulat Epistola de secretis operi­ bus naturae et artis (Scrisoare despre minunile naturii şi artei). El a pierdut această condiţie ca urmare a păcatului. Dar, chiar şi după păcat, o viaţă umană obişnuită dura aproape o mie de ani. Aceasta înseamnă că starea actuală nu e decât o reducere accidentală, cauzată de un regim deficient de sănătate şi de ero­ rile de ordin moral. Prin imprudenţele lui de toate felurile, omul şi-a erodat capitalul biologic. În consecinţă, nimic mai legi­ tim decât să ne imaginăm soluţii care să apropie speranţa de viaţă de limita ei naturală de o mie de ani (poate ceva mai puţin, pentru că ne confruntăm cu o ereditate deosebit de încărcată). Totuşi, dacă sperăm să găsim argumente revoluţionare în textele consacrate de Bacon longevităţii, riscăm să fim deza­ măgiţi. Cu siguranţă, acestea nu figurează printre contribuţi­ ile lui cele mai novatoare. Pentru un rebel, el urmează cam mult "autorităţile". Dar cum să rezolvi o provocare mitologică, dacă nu tot prin mitologie? Nu putem cere unui călugăr din secolul al XIII-lea ceea ce nici savanţii de astăzi nu au rezolvat încă! Prudent, Bacon reia teoria umorilor. El crede, ca şi maeştrii lui greci şi arabi, că trupul, îmbătrânind, îşi pierde din căldură şi umiditate. Acesta e procesul pe care ar trebui să-1 întârziem cât mai mult posibil. Unde să găseşti remediu]? Într-un regim mai sănătos, care să respecte mai mult echilibrul natural în ceea ce priveşte hrana, odih­ na, ocupaţiile, pasiunile, raporturile cu lumea înconjurătoare . . . Bacon a consacrat un studiu separat "tratamentului îmbătrâ­ nirii" şi "păstrării tinereţii". El recomanda, în acest scop, un regim alimentar pe bază de carne, gălbenuşuri de ou şi vin roşu. Fără a dispreţui, de altfel, anumite reţete mai exotice, cum ar fi aceea, inspirată de Avicenna, care consta în a fierbe vipere în apă sărată, pentru a le servi apoi împreună cu vin roşu. Dar metoda lui nu se oprea aici. Ambiţia doctorului admira­ bil era să descopere un remediu universal, celebra piatră filozo­ fală sau elixirul vieţii, căutate de alchimişti. El nu s-a sfiit să combine câteva formule de acest fel. Se pare că unele fapte

Prin harul lui Dumnezeu

61

dovedeau temeiul unei astfel de cercetări. Astfel, era considerat un lucru ştiut faptul că "cerbii, vulturii, şerpii redevin tineri cu ajutorul plantelor şi al pietrelor", dovadă că natura conţine ,,secrete". Secrete cunoscute şi folosite de anumiţi iniţiaţi. Cum să se interpreteze altfel această minunată poveste întâmplată unui umil ţăran sicilian? Acesta, arând pe câmp cu plugul lui, a găsit un vas de aur care avea înăuntru un lichid. Crezând că era rouă, s-a spălat pe faţă şi a băut din el; regenerat deodată trupeşte şi sufleteşte, devenit bun şi înţelept, a fost numit me­ sagerul regelui Siciliei. Nu mai puţin edificator, cazul unui german care, prizonier la sarazini, a primit de la aceştia un elixir care i-a prelungit viaţa peste cinci sute de ani. Într-adevăr, arabii, recunoscuţi atât ca medici, cât şi ca alchimişti desăvârşiţi, trebuie să fi ştiut multe lucruri. Unul dintre maeştrii lor alchimişti, menţionat sub nume­ le latinizat de Artephius, pătrunzând secretele animalelor, ierbu­ rilor şi mineralelor, ar fi atins frumoasa vârstă de o mie douăzeci şi cinci de ani (mai mult decât Matusalem; pentru un călugăr, un argument nu prea ortodox!). Şi ce să mai spunem despre acea doamnă engleză care, cău­ tându-şi căprioara albă, a găsit un unguent cu care paznicul pă­ durii se unsese pe întregul corp, cu excepţia călcâielor. Acesta a trăit trei sute de ani fără să se îmbolnăvească, în afară de du­ reri în picioare ("infirmitate" care sugerează o versiune revă­ zută şi dedramatizată a călcâiului lui Ahile!). lată deci, remediile există. Proiectul de a creşte, şi chiar de a "spori" speranţa de viaţă nu are nimic utopic. Lista remediilor oculte propuse de Bacon cuprinde şapte principii esenţiale. Primul, ascuns în pământ, este exprimat prin aur. Al doilea se găseşte în mare, materializându-se în perle. Al treilea se târăşte pe pământ - sunt şerpii, cunoscuţi pen­ tru capacitatea lor de a întineri schimbându-şi pielea (nimic mai bun pentru sănătate şi longevitate decât să consumi carne de viperă; şi mai eficace ar fi dragonul de Etiopia, din păcate mai rar pe piaţa europeană, dar care explică remarcabila longevitate a etiopienilor). Al patrulea principiu creşte în aer: este rozmari-

62

Tinereţe fără bătrâneţe

nul, arbust apreciat de multă vreme pentru virtuţile lui curative şi de întinerire. Al cincilea acţionează prin energia vitală a ani­ malului nobil: mai precis, prin căldura sau aerul expirat de per­ soanele tinere şi sănătoase (de preferinţă, o tânără fată: metoda lui David; dar, după Galenus, chiar şi un copil mic sau un mic căţel gras, puşi pe abdomen, ar fi foarte buni). Al şaselea prin­ cipiu se referă la produse extrase din animale cunoscute pentru longevitatea lor; mai cu seamă cerbul (căruia autorii antici îi acor­ dau deja o viaţă foarte lungă), prin utilizarea medicală a oaselor care s-ar găsi în inima lui. În sfiirşit, al şaptelea şi ultimul ar fi o plantă adusă din India: aloe. Nimic neobişnuit în aceste reme­ dii, pe care Bacon le găsise în lecturile lui. Dar, pentru el, sco­ pul "ştiinţific" era de a le combina şi a le doza în aşa fel, încât să asigure maximum de eficacitate. În special cu Roger Bacon, longevitatea se înscrie într-o stra­ tegie de acţiune. Ceea ce e posibil, ceea ce e probabil trebuie pus în practică. Religia ne arată drumul, dar omul este cel care trebuie să acţioneze. "Modelul Bacon" şi-a găsit o replică în opera lui Arnaud de Villeneuve (a doua jumătate a secolului al XIII-lea-înce­ putul secolului al XIV-lea), medic, alchimist şi astrolog cata­ lan, autor al unui tratat consacrat întârzierii îmbătrânirii şi tehnicilor de întinerire. Metodologie foarte complexă, în care "viperele bune", mereu prezente, sunt remediul principal, de preferinţă ca aliment pentru îngrăşarea găinilor, înainte ca aces­ tea să fie îngurgitate de pacient. Îl putem considera pe Bacon ca pe un spirit eminamente medieval şi, în acelaşi timp, ca pe un precursor al ştiinţei mo­ derne. Între cele două aprecieri, contradicţia nu este decât apa­ rentă. Lumea tehnologică de astăzi îşi găseşte efectiv originile în Evul Mediu occidental. Desigur, "experimentările" lui Ba­ con sunt artificiale, dar ideea de a experimenta era deja pre­ zentă. Metodele lui ne pot părea naive şi obiectivele iluzorii, dar spiritul voluntarist şi transformist care-i animă proiectul anunţă deja ambiţiile unui Occident cuceritor, decis să-şi în­ suşească lumea şi s-o remodeleze.

Capitolul 3

Ofensiva corpului (Renaşterea şi începutul epocii moderne)

O răscruce de tendinţe Renaşterea este o-epocă destul de derutantă: răscruce a unor tendinţe dintre cele mai diverse. Privită, în general, ca preludiu al modernităţii - ceea ce este parţial adevărat -, ea a fost, în acelaşi timp, o prelungire a Evului Mediu şi, în plus, un fel de oglindă a Antichităţii: artiştii şi erudiţii ei au căutat să se apropie cât mai mult posibil de modelul cultural antic. Evul Mediu privilegiase împărăţia divină în detrimentul şe­ derii în lumea pământească. Epoca modernă inversează ten­ dinţa, îndepărtându-se treptat de dumnezeire. Între aceste două orientări opuse, Renaşterea a urmat linia de mijloc, încercând o formulă de compromis între pământ şi cer, între om şi pro­ videnţă, între liberul-arbitru şi destin. Ea se desparte de Evul Mediu prin setea ei de libertate şi prin afirmarea individului şi a individualismului. Corpul uman este unul dintre simbolu­ rile ei cele mai caracteristice, temă de predilecţie pentru artişti. Privindu-le pânzele, suntem frapaţi de "triumful cărnii", con­ trastând puternic cu hieratismul artei medievale. În acest con­ text, tinereţea şi longevitatea devin valori la fel de apreciate ca şi salvarea sufletului. Pasionat umanistă, Renaşterea este, în acelaşi timp, pasionat religioasă. Pământul şi cerul în acelaşi timp! Doar că doza sporită de libertate şi avântul individualis­ mului au debordat şi pe terenul religios. Relativa coerenţă me­ dievală face astfel loc unei diversităţi abundente: înmulţirea Bisericilor (odată cu Reforma protestantă) şi afirmarea căutări­ lor paralele, ca astrologia şi alchimia, ţinute până atunci sub atenta supraveghere a unei Biserici foarte preocupate de pro­ pria autoritate. Suntem încă departe de raţionalismul modem.

64

Tinereţe fără bătrâneţe

Versiunile "transcendente" ale longevităţii şi nemuririi aveau încă zile frumoase de trăit. Ştiinţa modernă face primii paşi 1 , dar ea se desparte cu greu de moştenirea tradiţională, încă viguroasă (şi chiar întărită de tendinţa antichizantă a Renaşterii). Ce exemplu mai bun al aces­ tui amalgam decât marele Newton în persoană! Cel care a supus universul unui principiu matematic credea în aceeaşi măsură (deja la sfărşitul secolului al XVII-lea) în virtuţile alchimiei şi încerca să descifreze, urmând Biblia, începuturile istoriei şi, după Apocalipsă, sfărşitul timpurilor. Cât despre medicină, ea se baza încă pe faimoasa teorie hipocratică a umorilor. Sânge­ le circula în vene şi artere, urmând traseele absolut fanteziste imaginate de Galenus, înainte ca William Harvey să descopere, în sf'arşit (în 1 628), mecanismul real. În fine, acelaşi Galenus rămânea în actualitate cu teoria sa despre spiritul vital (sau spi­ ritele, la plural), principiu transcendent destinat explicării func­ ţionării organismului uman, în care se ezita încă să se vadă doar un simplu angrenaj material. Istoricii au privilegiat multă vreme opoziţia dintre Evul Mediu şi Renaştere, spre marele beneficiu al celei din urmă. O reechilibrare este pe cale să se producă. Redescoperim un Ev Mediu mai modern decât se credea (cel puţin, în faza lui terminată) şi o Renaştere mult mai puţin modernă decât cea imaginată de admiratorii ei (deşi, evident, mai apropiată de mo­ dernitate decât epoca precedentă).

Cornaro Odată cu Renaşterea, longevitatea şi l-a găsit pe unul din­ tre maeştrii ei. Numele lui: Luigi Cornaro. Născut în 1467, acest descendent al unei ilustre familii veneţiene a dus în tinereţe o viaţă dezordonată, în flagrant dezacord cu constituţia lui deli1 Pentru contextul ştiinţific al epocii, se poate consulta Paolo Rossi, La naissance de la science moderne en Europe, Paris, 1 999 (cf. trad. rom. de Dragoş Cojocaru, Naşterea ştiinţei moderne în Europa, Polirom, Iaşi, 2004).

Ofensiva corpului

65

cată. La mai puţin de patruzeci de ani, semăna cu o nobilă ruină. Muribundul în devenire a luat atunci o decizie eroică: aceea de a-şi schimba complet modul de viaţă şi de a face exact in­ versul a ceea ce făcuse în prima parte a existenţei lui. Hrana bună a fost urmată de un regim draconic. Douăspre­ zece uncii de alimente solide şi paisprezece uncii de lichide (respectiv, în jur de 350 şi 400 de grame), iată maximul pe care "noul" Comaro şi-1 permitea de dimineaţa până seara. O raţie de supravieţuire, şi nimic mai mult. Şi miracolul s-a produs. Omul îmbătrânit prematur a început să întinerească. El nu avea să se îndepărteze decât o singură dată - şi cu puţin - de pro­ gramul lui alimentar. Cedând sfaturilor prietenilor intrigaţi de severitatea regimului, Comaro a mărit meniul cu două uncii: paisprezece uncii de solide şi şaisprezece de lichide. A fost cât pe ce să se îmbolnăvească, şi s-a grăbit să revină, de data aceas­ ta definitiv, la raţia lui obişnuită. Omul tuturor exceselor, Comaro a reuşit să practice în exces până şi sobrietatea. Anii treceau, şi pacientul se simţea din ce în ce mai bine. Iată fişa lui de sănătate, redactată de el însuşi la optzeci şi trei de ani: oamenii, scrie el, "admiră într-adevăr sănătatea mea înfloritoare, ei mă văd urcând pe cal singur şi fără nici un ajutor, urcând nu numai treptele unei scări, ci şi un deal pe jos şi cu uşurinţă. Ei văd şi că sunt vesel, mulţumit, scutit de tulburări ale sufletului şi de orice gând neplăcut. . . "2 Această experienţă trebuia comunicată întregii lumi. Cor­ naro se puse pe scris. La vârsta de optzeci şi trei de ani, el a compus un prim discurs, în care lăuda meritele sobrietăţii. Au urmat alte trei discursuri pe aceeaşi temă. Toate patru au fost reunite într-un volum intitulat Trattato de la vita sobria, pu­ blicat la Padova, în 1 558 (ediţiile ulterioare: Discorsi delia vita sobria). Autorul era deja în vârstă de nouăzeci şi unu de ani; ce argument mai bun al temeiniciei metodei sale! Şi-a înche­ iat viaţa aproape de vârsta de o sută de ani. Departe, desigur, 2 Luigi Comaro, Uonard Lessius, De la sobriete. Conseils pour vivre longtemps, text prezentat de Georges Vigarello, Grenoble, 1 99 1 , p. 66.

66

Tinereţe fără bătrâneţe

de unele recorduri legendare, dar, pentru tânărul muribund de altădată, era deja o frumoasă victorie asupra morţii. Ne găsim în faţa unei atitudini marcate de o doză bună de realism; urma mai degrabă să se consolideze ceea ce fusese câş­ tigat, decât să se plutească în sferele înalte ale mitologiei. Tre­ buie să avem grijă de sănătatea noastră şi să ne prelungim astfel zilele cât mai mult posibil, dar fără a avea iluzia de a reitera per­ formanţa lui Matusalem. Proiectul nu merge mai departe decât ultima limită a unei vieţi obişnuite. El are, de fapt, în vedere o bătrâneţe lungă şi în putere, eliberată de relele ei obişnuite. Dimensiunea mistică nu lipseşte totuşi. Comaro recomandă o asceză apropiată de cea practicată de călugări şi sfmţi. Propu­ ne, în felul lui, un fel de dematerializare. El priveşte spre cer, dar în acelaşi timp şi spre pământ. Caută, în acelaşi timp, salva­ rea sufletului, dar şi a corpului său; nici o contradicţie între cele două registre. Asceza îi permite, paradoxal, să guste mai bine viaţa, iar viaţa să pregătească mai bine călătoria în lumea de dincolo. ,,Existenţa mea e dublă, ca să spun aşa, terestră când acţionez, celestă când gândesc. Mă bucur de una graţie sobri­ etăţii mele, iar de cealaltă graţie unui singur gând care mă capti­ vează şi care este pentru mine o sursă de fericire, pentru că are în vedere un ţel sublim, viaţa viitoare."3 Sobrietatea este la îndemâna tuturor. Odată generalizată, ea ar schimba faţa lumii. Oamenii ar deveni asemănători Părinţi­ lor Bisericii, care trăiau o sută douăzeci de ani, "i-am vedea mereu sănătoşi, veseli, mulţumiţi, în timp ce majoritatea au o sănătate şubredă şi sunt trişti, nemulţumiţi".4 O lume cât se poa­ te de agreabilă în perspectivă (cu condiţia, pur şi simplu, de a mânca mai puţin). În ciuda efortului lui Comaro de a îmbina armonios longe­ vitatea corpului cu nemurirea sufletului, strategia lui pune în evidenţă, în primul rând, valorificarea perioadei cât suntem pe pământ. Secularizarea şi individualizarea proiectului marchea­ ză puncte. Şederea pe pământ începea să devină interesantă, 3 Ibid. , 4

p. 97.

Ibid. , p. 98.

Ofensiva corpului

67

nu mai puţin interesantă decât lumea de dincolo. Viaţa putea deja să fie privită ca un bine în sine. Comaro nu a făcut decât să exprime, în felul lui, setea de viaţă a contemporanilor săi.

Mijloacele mici . . . şi cele mari De departe cel mai vestit, Comaro nu e singurul. "Ghidurile de longevitate" figurează printre invenţiile Renaşterii. Printre primii specialişti în acest domeniu, să-1 remarcăm pe Jean Goeurot, medic al lui Francisc 1, autor al lucrării L 'entretenement de la vie, publicată în 1 530. Acest fel de manuale s-au înmulţit în secolul al XVI-lea şi, mai ales, al XVII-lea, semn al interesului crescând pentru corp şi sănătate, şi nu mai puţin al unei anu­ mite "democratizări" a luptei împotriva timpului. Nu are rost să enumerăm titlurile: toate spun, mai mult sau mai puţin, ace­ laşi lucru. Autorităţi invocate: anticii (Aristotel, Hipocrat. . . ). Reţete recomandate: în primul rând, moderaţia (nu neapărat ascetismul în versiunea Comaro), ceea ce însemna a mânca fără excese, a face mişcare fără a neglij a odihna etc. În definitiv, mici mijloace destinate să "întreţină" convenabil viaţa, depar­ te totuşi de orice ambiţie de a o prelungi dincolo de limitele ei obişnuite. s Printre continuatorii direcţi ai lui Comaro, un loc aparte îl ocupă totuşi iezuitul Leonard Lessius din Anvers. Lucrarea sa Sfaturi pentru a trăi mult (prima ediţie în latină, în 1 6 1 3), puter­ nic influenţată de opera veneţianului, a fost considerată drept completare necesară a acesteia, cele două texte apărând ade­ sea împreună (prima ediţie franceză combinată datează din 1 647). La fel de sobru ca şi Comaro, Lessius se distinge printr-o metodologie mai riguroasă. Dar titlul lui de glorie este acela de a fi lansat conceptul-cheie al purgaţiei. Să mănânci puţin era deja bine, dar trebuia mers mai departe şi uşurat organis­ mul de toate substanţele susceptibile de a altera umorile. Nimic 5 O trecere detaliată în revistă a acestui tip de lucrări, la Jean-Pierre Bois, Le Mythe de Mathusalem.

68

Tinereţe fără bătrâneţe

mai bun deci decât o evacuare radicală din când în când. Lessius sfătuia persoanele interesate "să facă o purgaţie bună cel puţin de două ori pe an, primăvara şi toamna, şi să scape în acest mod de orice umoare rea".6 Iezuitul a inaugurat astfel marea modă a clismelor, adevărată marotă a secolului al XVII-lea. În legătură cu aceasta, Saint-Simon relatează o dispută edificatoare între bucătarii şi medicii lui Ludovic al XIV-lea. Regele mănâncă prea mult, le reproşau cei din urmă celor dintâi. Dar bucătarii înţelegeau ca fiecare să-şi facă treaba: "ei trebuie să-i dea de mâncare regelui, iar medicii să-i facă purgaţii". Regele a continuat deci să mănân­ ce ca de obicei, dar, din momentul în care această împărţire a rolurilor a fost riguros definită, intestinele regale au suferit spă­ lături intensive. 7 O sută de ani - cel mult - cu ajutorul posturilor şi al spă­ lăturilor: ce mai perspectivă! Nu e de mirare că unii preferau mijloacele de anvergură unor intervenţii nesemnificative. Şi un plafon infinit superior bieţilor o sută de ani ai ascetului vene­ ţian şi ai emulilor acestuia. Alchimia a cunoscut punctul său dominant în secolul al XVI-lea. Niciodată elixirele de viaţă n-au fost mai la modă de­ cât în acele începuturi ale epocii moderne, încă atât de avide după soluţii miraculoase. Eliberaţi de obstacolele teologice ale Evului Mediu (care i-au produs lui Roger Bacon o lungă se­ rie de inconveniente), adepţii ei s-au lansat fără complexe în căutarea unei Ars Magna şi a imortalităţii corporale. Un caz fascinant este cel al lui Paracelsus (1493-- 1 541 ), medic şi alchimist, om de ştiinţă şi magician: un tip de amalgam foarte caracteristic Renaşterii. Paracelsus a spionat fără încetare secre­ tele vieţii, în speranţa de a readuce omul la perfecţiunea lui biologică originară. În privinţa longevităţii, opinia lui era nestră­ mutată, astfel încât să ridiculizeze suta de ani cucerită cu atâ­ ta trudă de Comaro. De fapt, argumente destul de apropiate de cele exprimate de Bacon. O viaţă cu adevărat lungă, scria 6 7

Luigi Comaro, Leonard Lessius, op. Ibid. , "Introducere", p. 28.

cit. , p.

1 52.

Ofensiva corpului

69

el într-o disertaţie pe acest subiect - De vita longa , ar tre­ bui să fie de nouă sute sau o mie de ani, sau cel puţin de şase secole: model evident sugerat de Biblie. Primii oameni ar fi cunoscut principii ascunse, ulterior uitate, care le-ar fi permis să ducă la bun stărşit o existenţă aproape milenară: proprie­ tăţi ale metalelor şi mineralelor, formule magice . . . Trebuia, pur şi simplu, să fie regăsite, pentru a prelungi viaţa: cercetare esen­ ţialmente pragmatică, inspirată, dar totodată detaşată de ver­ siunea teologică a longevităţii. Infinit mai bine decât metoda lui Comaro: cu mai -puţine constrângeri şi mai performantă. Secolul al XVI-lea a fost şi secolul astrologiei, epoca lui Nostradamus (1 503-1 566), prinţul astrologilor. Printre produc­ ţiile intelectuale ale acestei epoci, horoscoapele ocupau un loc special; savanţi de prima mână nu ezitau să se dedice acestei ocupaţii foarte preţuite şi, mai ales, foarte bine remunerate. În­ tr-adevăr, orice persoană preocupată de propria viaţă - în pri­ mul rând, regii şi prinţii - trebuia să fie informată în legătură cu poziţia bună sau proastă a astre lor. Teoretic, durata existen­ ţei era înscrisă în configuraţia constelaţiilor din momentul naş­ terii . . . , dar puteai să ajungi la o înţelegere, dacă nu cu planetele; cel puţin cu interpreţii lor de pe pământ.8 Trebuia să ştii să-ţi corelezi viaţa cu mişcările din cer, pentru a evita conjuncţiile nefaste. O metodă foarte sofisticată recomanda să schimbi me­ reu locurile de şedere, alimentele şi băuturile, pentru a le pune în acord cu astrele favorabile. Astfel, se putea evita întâlnirea fixată cu moartea . . . şi se putea trăi o perioadă nelimitată. Ope­ raţiune foarte delicată: o mică greşeală de horoscop sau o se­ cundă de neatenţie, şi moartea venea! -

Minunile Americii În aceeaşi epocă, occidentalii au descoperit America şi au făcut înconjurul lumii. Pătrunşi de cultura antică, ei erau înclinaţi 8 Detalii interesante privind raportul astrologie--longevitate, la Chris­ toph Wilhelm Hufeland, La macrobiotique, ou 1 'art de prolonger la vie de l 'homme, Paris, 1 838, pp. 1 0-14.

70

Tinereţe fără bătrâneţe

să-i creadă mai degrabă pe savanţii greci decât ceea ce vedeau cu propriii lor ochi. Astfel a ajuns Columb să ignore până la sfărşitul vieţii imensa lui descoperire: America. În ochii lui, aceasta nu avea dreptul să existe, pentru că nu figura în geo­ grafia imaginară a anticilor. În schimb, anticii plasaseră către marginile lumii popoare fabuloase şi tot felul de alte lucruri insolite. La începutul epocii moderne, un rol similar le-a revenit sălbaticilor; acestor popu­ laţii trăind în stare primitivă le-au fost atribuite uneori trăsături împrumutate din imaginarul geografic şi biologic tradiţional. Iată, într-adevăr, o bună utilizare pentru America. Amazoane­ le (femei războinice din mitologia greacă) au fost transpuse în pădurea ecuatorială ("frumoase, goale şi pline de cruzime", ast­ fel le descrie un geograf al epocii); între timp, ele ar fi dispă­ rut, dar amintirea lor rămâne legată de marele fluviu care le traversa ţara: Amazonul. La extremitatea sudică a dublului con­ tinent, expediţia lui Magellan a întâlnit, în 1 520, un popor de giganţi (având o înălţime apreciată între douăsprezece şi cinci­ sprezece picioare), patagonezii. Călătoriile următoare, până la sfărşitul secolului al XVIII-lea, nu au făcut decât să "confir­ me" această descoperire (totuşi, cu o tendinţă de scădere în ceea ce priveşte înălţimea). Mai la nord, pe ţărmurile golfului St. John (Canada, New Brunswick), căpitanul Smith, pionier al Noii Anglii, a avut în 1 6 1 O o întâlnire neaşteptată cu o sirenă, de altfel femeie frumoasă, în ciuda cozii sale de peşte. Printre ţinuturile fabuloase, Eldorado s-a bucurat multă vreme de faimă; această împărăţie a aurului, situată undeva între Orinoco şi Amazon, a hrănit visele multor generaţii de conchistadori, ex­ ploratori şi aventurieri. În mod cu totul firesc, longevitatea figura printre minunile Americii. 9 Amerigo Vespucci, navigatorul italian care a dat 9 O prezentare excelentă a minunilor Americii, la Jorge Magasich-Ai­ rola şi Jean-Marc de Beer, America Magica. Quand 1 'Europe de la Re­ naissance croyait conquerir le paradis, Paris, 1 994; despre longevitate, pp. 64-73.

Ofensiva corpului

71

numele său noului continent, a lăsat informaţii detaliate despre acest subiect. Faptul că indienii, după cum singur mărturiseşte, nu ştiu să calculeze anii nu-l deranjează deloc; se descurcă el să le refacă socotelile! Astfel, ar fi vorbit cu cineva în vârstă de o sută treizeci şi doi de ani. Indienii, afirmă el, trăiesc o sută cincizeci de ani şi rareori se îmbolnăvesc. Sursele mitologice ale acestor informaţii sunt evidente (popoare de la marginile pământului şi situate "înainte de istorie"; o sută cincizeci de ani este un palier clasic al longevităţii, pe care l-am întâlnit deja pe insula lui lambulus). Dar interpretările propuse de Ves­ pucci se vor oarecum "ştiinţifice". După el, fenomenul ar avea o dublă explicaţie: aerul deosebit de sănătos şi, drept consecin­ ţă, absenţa bolilor grave şi a epidemiilor (cum ar fi ciuma, care, la vremea aceea, îi teroriza pe europeni), precum şi virtuţile curative ale plantelor utilizate de indigeni. Unii "specialişti" în ce priveşte America au dublat miza. Aflăm astfel lucruri şi mai surprinzătoare: indienii ar trăi cel puţin două sute cincizeci de ani, iar femeile de o sută de ani şi-ar alăpta pruncii! America reprezenta de asemenea o şansă, poate ultima, pen­ tru făntâna tinereţii. Unde să găseşti izvorul miraculos, dacă nu în această lume nouă, unde imposibilul nu exista şi unde imaginarul se materializa la fiecare pas? Juan Ponce de Le6n, vechi însoţitor al lui Columb, devenit guvernator în Porto Rico, a auzit vorbindu-se, printre indigeni, de insula Bimini, unde s-ar fi găsit un izvor ale cărui ape ar fi fost capabile să redea tinereţea. Iată, în sîarşit, fenomenul localizat cu precizie. Cu acordul regelui, interesat desigur de o astfel de perspec­ tivă, Ponce de Le6n a pregătit trei corăbii şi a plecat în cău­ tarea insulei fabuloase. Se spune că media de vârstă a echipajului său a marcat un record neatins niciodată pe mare: bătrânii şi infirmii, acceptaţi fără rezerve la bord, erau indis­ pensabili succesului experienţei. S-a făcut baie cu convinge­ re în toate izvoarele găsite pe insulele de pe întregul parcurs al expediţiei. Astfel a fost descoperită Florida, în martie 1 5 1 3,

72

Tinereţe fără bătrâneţe

iniţial considerată a fi Bimini. Spaniolii au debarcat în mai multe locuri şi au încercat peste tot calitatea apelor. Nu s-a produs nimic spectaculos. Optimist şi tenace, Ponce de Leon a revenit în 1 52 1 , dar, în loc de o nouă tinereţe, şi-a găsit moartea, în urma unei încăierări cu indienii.

Fântâna tinereţii, sau învierea morţilor? Arta poate uneori suplini imperfecţiunile naturii. De negăsit în America, fântâna tinereţii şi-a făcut o apariţie remarcabilă într-un tablou atribuit, în general, lui Lucas Cranach cel Bătrân ( 1 472-1 553), deşi unii invocă şi o posibilă paternitate a lui Lucas Cranach cel Tânăr ( 1 5 1 5-1 586). Întreaga creaţie a lui Cranach este inspirată de religie şi, totodată, de mitologia cla­ sică (uneori, cele două surse sunt combinate), într-o manieră foarte tipică pentru sinteza Renaşterii. Der Jungbrunnen (Fântâna tinereţii), datat din 1 546, re· prezintă un fel de piscină invadată de o mulţime de femei bă­ trâne, venite cu toate mijloacele de transport imaginabile (una pe cal, majoritatea cu căruţele, o alta pe o targă, iar cea mai săracă într-o roabă). Ajunse la marginea bazinului, aceste fe­ mei se dezbracă, dezvăluind trupuri nu prea plăcute privirii, se aruncă în apă şi ies, pe partea cealaltă, complet întinerite. S-a term�nat cu roabele şi cu tărgile; cavaleri în ţinută de gală îşi oferă braţul unor tinere femei admirabile şi, evident, goale, pentru că abia au ieşit din apă. Odată îmbrăcate cum se cu­ vine, toată lumea se aşază la masă, pentru a sărbători eveni­ mentul. Pictura lui Cranach nu este decât expresia cea mai rafinată a unui subiect frecvent reprezentat în artă şi în literatură. Compatriotul lui, Hans Sachs ( 1 494-- 1 576), unul dintre po­ eţii germani cei mai reprezentativi din epocă, a celebrat, la rândul lui, faimoasa făntână într-un poem având acelaşi titlu, Der Jungbrunnen, scris către sîarşitul anului 1 545, în momen­ tul în care Cranach se pregătea să prezinte în tabloul său o

Ofensiva corpului

73

scenă similară. 1 ° Cu singura diferenţă că la Cranach nu există decât femei bătrâne aspirând la reîntinerire, în timp ce mulţi­ mea descrisă de Sachs pare să fie esenţialmente masculină. Bă­ trânii decrepiţi vin în număr mare, pe picioarele lor - rar sau purtaţi de alţii, reprezentând o diversitate de neamuri şi de categorii sociale: călugări, preoţi, cavaleri, servitori, orăşeni, ţărani şi meşteşugari, toţi se precipită în apa miraculoasă. Re­ zultatul merită efortul: după o oră de îmbăiere, vârsta vizibi­ lă se reduce, de la qptzeci, la circa douăzeci de ani. Păcat că nu este decât un vis, mărturiseşte sincer Hans Sachs. Tentată de tinereţe şi cultivând frumuseţea corpului, epo­ ca era totuşi, în egală măsură, bântuită de moarte şi obsedată de mii de pericole reale sau imaginare (războaie, ciumă, far­ mecele vrăjitoarelor, sfârşitul lumii . . .). Sfârşitul absolut con­ tinua să rămână Judecata de Apoi, eveniment care inspira, în egală măsură, teroare şi speranţă, şi plasat de mulţi credincioşi într-un viitor apropiat. Învierea morţilor reprezenta, şi ea, o soluţie de reîntineri­ re, soluţia ultimă, absolută şi definitivă. Cu singurul dezavan­ taj că trebuia să începi prin a muri şi să rişti chinurile Iadului înainte de a-ţi asigura viaţa veşnică. O frescă impresionantă înfăţişând Sfârşitul lumii a fost pictată de Luca Signorelli (circa 1 445-1 523) între 1 499 şi 1 504 pe pereţii capelei San Brizio, în catedrala din Orvieto (oraş din Umbria, la nord de Roma). Una dintre scenele acestui ansamblu surprinde episodul învierii. Schelete ies din pământ şi-şi recuperează învelişul de carne, reluându-şi aspectul de tineri bărbaţi şi femei de o admirabi­ lă frumuseţe ("trupul de slavă"). Nimic mai semnificativ decât acest virtual "faţă în faţă" în­ tre pictura lui Cranach şi fresca lui Signorelli. Sunt cele două chipuri ale Renaşterii, simbolizând două proiecte diferite, mai degrabă complementare decât contradictorii. 1 0 Poemul este publicat în Dichtungen Leipzig, 1 870, pp. 268-270.

von Hans Sachs,

erster Theil,

Tinereţe fără bătrâneţe

74

Al doilea Bacon: închiderea porilor şi purgaţie Bacon este un nume ce revine în istoria longevităţii. La trei secole şi jumătate după turbulentul franciscan, al doilea per­ sonaj cu acest nume avea să-şi lase, la rândul lui, amprenta. Filozof şi om politic, cancelar al Angliei sub Iacob 1, Francis Bacon ( 1 5 6 1-1 626) credea cu fermitate în perfectibilitatea şti­ inţei şi în ameliorarea condiţiei umane, inclusiv în ceea ce pri­ veşte speranţa de viaţă. El a publicat despre acest subiect o carte care nu a trecut neobservată. Tipărită în latină în 1 623, sub ti­ tlul Historia vitae et mortis (şi reeditată de cinci ori până în 1 7 1 2), lucrarea a fost tradusă în engleză în 1 63 8 şi a avut o ediţie franceză în 1 647 (Histoire de la vie et de la mort). S-a încetăţenit obiceiul de a-1 considera pe Bacon inovator, în spe­ cial în istoria şi filozofia ştiinţelor. În domeniul longevităţii şi al cunoştinţelor medicale, el este totuşi tradiţionalist. Autori­ tăţile lui continuă să se numească Hipocrat, Galenus şi Avi­ cenna, de la care reia, în beneficiul longevităţii, doctrina "umorală", conform căreia buna funcţionare a organismului ar depinde esenţialmente de echilibrul stabilit între "umori". ,,Spi­ ritul vital", drag lui Galenus, găseşte, de asemenea, la el un loc de frunte. Pe aceste principii, Bacon construieşte o teorie simplă şi eficientă. Spiritul, spune el, "este reţinut prin forţă într-un corp a cărui asamblare e solidă". Corpul trebuie deci să fie tare, iar lichidele lui suficient de "dense" pentru a servi "drept barie­ re pentru spirit, pentru a-l împiedica să iasă". 1 1 Totul trebuie pus la contribuţie, astfel încât să "solidifice" organismul şi să i se "astupe" deschiderile. Porii, mai ales, trebuie să fie strânşi prin băi reci şi prin frecare cu ulei. Irlandezii o ştiu prea bine, ei, care "se freacă unii pe alţii cu ulei în faţa focului, sau cu unt vechi". Un astfel de tratament i-ar fi permis contesei de Esmond să trăiască o sută patruzeci de ani. Dar, atenţie, "tre­ buie să te fereşti să nu te freci cu prea multă violenţă, pentru II

Francis Bacon, Histoire de la vie et de la morl, Paris, 1647, pp. 480-482.

Ofensiva corpului

75

a nu produce un efect contrar celui urmărit: adică pentru a nu face spiritele să iasă în loc să le reţii". 1 2 Apare şi un alt inconvenient: "închiderea porilor, îndepăr­ tând libertatea spiritelor de a ieşi, prin acelaşi mijloc împiedi­ că şi sudoarea să iasă; de unde reiese că trupul rămâne încărcat cu secreţii, pentru că nu a avut mij locul de a scăpa de ele". Pentru a îndepărta acest surplus umoral dăunător, soluţia cea mai bună constă în "purgaţii uşoare şi clisme". I3 Nimic mai bun pentru sănătate. decât o purgaţie "puţin înainte de masă". Cel mai bun lucru fiind de a proceda la "purgaţii frecvente şi transformate în obicei". Cu un astfel de regim, sobrietatea ex­ cesivă, â la Cornaro, devine inutilă. De vreme ce se elimină atât de des, există şi dreptul de a consuma, şi chiar de a-ţi oferi "mese consistente" din când în când. Opiul şi aurul-pulbere sunt, de asemenea, recomandabile, fără a neglija perlele, cora­ lul sau anumite feluri de lemn: totul, pentru a da consistenţă sângelui şi celorlalte lichide organice. Spiritul de sistem este bine dezvoltat la Bacon şi, în acest sens, el este un precursor al lui Descartes, Newton şi al Epocii Luminilor. Totul la el se prezintă încadrat cu fermitate într-o tipologie riguroasă. Ştie că oamenii din nord trăiesc mai mult decât alţii, ca de altfel şi oamenii din insule. Mai ştie că, "dacă ai părţile de sus păroase, este un indiciu al unei vieţi mai scurte" şi că, dimpotrivă, cei "ale căror părţi de jos, cum ar fi coapse­ le şi picioarele, sunt pline de păr'' au mai multe şanse de a atinge o vârstă înaintată. În mod curios, persoanele cu chelie nu par vizate; se pare că nu există nici un raport între calviţie şi lon­ gevitate. Proporţiile corpului merită o privire specială. Astfel, este încurajator dacă ai trunchiul un pic mai scurt şi picioarele lungi. Nici fesele nu sunt uitate. Candidaţii la longevitate trebuie să manifeste o anumită discreţie în această privinţă: ,,Partea din spate 12

Ibid. , p.

1 3 Ibid. , p.

288. 292.

76

Tinereţe fără bătrâneţe

mică, atâta cât e nevoie să fie pentru a te aşeza", se prezintă ca un argument deosebit de favorabil pentru speranţa de viaţă. 1 4 Iată cum ajungi să construieşti o "ştiinţă perfectă" cu cu­ noştinţe învechite, demers destul de frecvent în această epo­ că de tinereţe a spiritului ştiinţific. În 1 683, apărea la Londra tratatul "primului" Bacon, tradus din latină sub titlul The Cure of Old Age and Preservation of Youth ( Vindecarea bătrâneţii şi păstrarea tinereţii). Editorul ei, doctorul Richard Brown, membru al Colegiului medicilor, însoţea acest text vechi de pa­ tru secole cu o mulţime de note, destinate să facă mai expli­ cite reţetele autorului, inclusiv diversele elixire de viaţă. Era, se pare, o lucrare de actualitate, într-o epocă în care ştiinţa mo­ dernă marca puncte, dar pe un teren cultural ce rămânea în mare parte tradiţional. Comunicarea nu era încă întreruptă între se­ colele al XIII-lea şi al XVII-lea. Dar Epoca Luminilor se ză­ rea deja la orizont, cu proiectul ei iconoclast: o bună degajare a terenului în perspectivă!

Ţărani şi filozofi Cine caută găseşte, în mod necesar. Solicitaţi din toate păr­ ţile, centenarii au răspuns în cele din urmă la apel şi, printre ei, în prima linie, doi englezi cât se poate de remarcabili. Deţinătorul recordului absolut a fost un anume Henry Jen­ kins, decedat în comitatul York în 1 670. La vârsta de doispre­ zece ani, el luase parte la bătălia de la Flodden Field, datată 1 5 1 3 . Mai multe documente certificau momentele ulterioare ale vieţii lui. Născut în 1 50 1 , el trăise efectiv o sută şaizeci şi nouă de ani ! Ultima lui ocupaţie a fost cea de pescar; la peste o sută de ani, înota viguros în mare. Thomas Parr, compatriotul lui, a părăsit această lume pu­ ţin mai tânăr, dar cazul lui i-a impresionat pe savanţi şi a sîar­ şit prin a deveni un adevărat simbol al longevităţii şi o garanţie de "fezabilitate". lată o notiţă biografică extrasă din lucrarea t4

Ibid. ,

pp. 1 69- 1 72.

Ofensiva corpului

77

lui Hufeland: "Era un biet ţăran, obligat să trăiască din munca mâinilor sale. La vârsta de o sută douăzeci de ani, el s-a căsă­ torit a doua oară, cu o văduvă care a trăit cu el doisprezece ani şi care a dat asigurări că nu şi-a dat niciodată seama ce vârstă avea. Până la o sută treizeci ani, nu s-a folosit de nimeni care să-1 ajute la toate treburile pe care le avea de făcut în propria gospodărie, nici măcar pentru a bate grâul. Memoria şi văzul au început să-i slăbească cu numai câţiva ani înainte de a muri; dar şi-a păstrat până la stărşit facultatea de a înţelege şi uzul raţiunii. Avea o sută cincizeci şi doi de ani când regele, auzind vorbindu-se despre el, a dorit să-1 vadă şi a trimis să fie adus la Londra. Această călătorie probabil că i-a scurtat viaţa, pen­ tru că a fost tratat cu atâta dărnicie şi transportat brusc în mij­ locul unui gen de viaţă atât de diferit de cel pe care-1 dusese până atunci, încât a murit la scurt timp după ce ajunsese în ca­ pitală, în 1 635. Trăise o sută cincizeci şi doi de ani şi nouă luni şi văzuse nouă regi succedându-se pe tronul Angliei." 1 5 Ceea ce a urmat a fost nu mai puţin remarcabil. William Harvey, cel mai vestit medic al epocii, a efectuat autopsia. Totul se găsea în stare perfectă; nici o leziune, nici un semn de îmbă­ trânire. Thomas Parr murise într-o stare de sănătate excelentă. Într-un fel, el se "sinucisese", acceptând un tratament cu totul contrar preceptelor lui Cornaro şi care, în orice caz, nu se potrivea cu regimul lui obişnuit. Hufeland este categoric în această privinţă: "El nu a murit decât din cauza surplusului de hrană prea bună care i s-a dat dintr-odată." Campionii longevităţii continuau să fie, în principal, băr­ baţi (respectând astfel tradiţia), dar într-un context care se demo­ cratizase remarcabil. Într-adevăr, oamenii de condiţie modestă păreau să profite mai bine de viaţă (cel puţin, dincolo de vâr­ sta de o sută de ani) decât nobilii sau bogaţii. Explicaţia acestei noi distribuţii se concentra într-un singur cuvânt: binefacerile naturii. Un mediu propice se dovedea mai eficient decât pecetea sacrului, şi astfel ţăranii le-au luat-o înainte sfinţilor şi regilor. 15

Hufeland,

op. cit. , pp.

99-1 00.

78

Tinereţe fără bătrâneţe

Printre reprezentanţii celorlalte categorii, să n-o uităm totuşi pe Katherine Fitzgerald, contesă de Esmond, născută în 1 464 şi moartă în 1 6 12. Ea ar fi trăit deci o sută patruzeci şi opt de ani; ceva mai puţin decât Jenkins şi Parr, dar destul de bine pentru o aristocrată plăpândă. Se pare că practica mergea mai bine decât teoria. Jenkins şi Parr au fost contemporanii a doi mari filozofi: Francis Bacon şi Rene Descartes, preocupaţi, şi ei, de prelungirea vieţii. Re­ ţetele lui Bacon le cunoaştem deja. Le-o fi aplicat el asupra propriei persoane cu suficientă rigoare? Fapt este că filozoful a murit în 1 626, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Cât despre Descartes, el a fost pur şi simplu obsedat de longevitate. 16 Cercetările lui medicale vizau tocmai acest obiectiv. "Conserva­ rea sănătăţii a fost dintotdeauna principalul scop al studiilor mele", scria el într-o scrisoare datată octombrie 1 645 . Într-o scrisoare anterioară, scrisă în ianuarie 1 638, el îşi mărturisea deja hotărârea de a depăşi suta de ani - rămânând, din păcate, foarte discret în ce priveşte mij loacele pe care intenţiona să le folosească pentru a atinge această vârstă înaintată. Era poate suficient să ţi-o doreşti. În 1 649, Descartes a fost invitat la Stockholm de admiratoarea lui, regina Christina a Suediei. El i-a vorbit evident - printre alte subiecte - despre prelungirea vieţii (în special, a vieţii sale). Dar ucenicul centenar nu luase în calcul frigul Suediei, care, în cele din urmă, a avut întâietate asupra proiectului său de a trăi la nesfărşit. A murit învins de iarna suedeză (în februarie 1 650), la vârsta de cincizeci şi patru de ani. lată scoruri impresionante: o sută şaizeci şi nouă şi o sută cincizeci şi doi contra şaizeci şi cinci şi cincizeci şi patru. Cine-şi mai aminteşte astăzi de Jenkins şi Parr? Ignoranţi în materie de filozofie, ei erau totuşi doctori în longevitate şi ar fi putut să-i înveţe pe filozofi această artă. Lecţia lor nu a fost pierdută; ea va fi integrată în discursul modern asupra longevităţii. 16

Cu privire la Descartes şi longevitate, o prezentare completă la Ge­ rald J. Gruman, op. cit. , pp. 77-80.

Ofensiva corpului

79

Sângele: moduri de utilizare Savanţii au crezut că au marcat un punct - şi chiar unul decisiv - datorită noii tehnici de transfuzie sanguină. Proce­ deul era revoluţionar, dar grefat, aşa cum se întâmplă adesea, pe fantasme mai vechi. Sângele ca principiu de viaţă şi sân­ gele tânăr ca mijloc de întinerire se înscriu pe un fond arheti­ pal de credinţe şi simboluri. În perspectivă creştină, sângele lui Cristos e simbolul suprem al Mântuirii, al vieţii eterne făgăduite întregii umanităţi. În Evul Mediu, Stăntul Graal, vas mistic în care s-ar fi strâns sângele care a curs din rănile lui Cristos, a cunoscut o mare "popularita­ te", mai ales datorită cavalerilor Mesei Rotunde, plecaţi în cău­ tarea lui. Fântâna tinereţii trebuia să-şi găsească, şi ea, un corespondent în Baia mistică, una dintre reprezentările aceste­ ia putând fi admirată la Muzeul de Artă din Lille: un triptic pictat pe la 1 5 1 0-1 5 1 2 de Jean Bellegambe, artist originar din Douai. Fântâna vieţii, dominată de un Cristos crucificat, este un bazin plin cu sângele Domnului, în care se îmbăiază băr­ baţi şi femei, eliberându-se astfel de acţiunea corupătoare a pă­ catului. Dar nu lipsesc nici utilizările perverse ale sângelui. Zvonuri şi legende vorbesc de răpiri de copii şi bătrâni siniştri care speră să întinerească, luându-le sângele. În loc să implore harul lui Dumnezeu, ei fură viaţa altora. Astfel a fost "baia de sânge" a împăratului Constantin, evitată în mod fericit în beneficiul unei soluţii pioase. Dar un suveran ca Ludovic XI, renumit de altfel pentru bizareriile şi proastele lui obiceiuri, nu-şi făcea prea multe scrupule în acest sens: "Pentru a-şi purifica umo­ rile şi a-şi prelungi viaţa, el bea sânge de copil" 1 7 (adevărat sau nu, prea puţin contează: nu iese fum rară foc). Sub dom­ nia lui Ludovic XV, circulau la Paris zvonuri cu privire la copii dispăruţi în mod misterios; evident, regele se îmbăia în sângele 17

Louis Noirot, L 'art de vivre longtemps, Paris-Dijon, 1 868, p. 33.

80

Tinereţe fără bătrâneţe

lor. 1 8 În stărşit, mai recent, Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, stă­ pânii prea puţin demni de stimă ai României comuniste, au fost, la rândul lor, suspectaţi de cure de întinerire urmând aceeaşi metodă sau, într-o altă versiune, mai bine încadrată în moder­ nitate, bazate pe transfuzii cu sânge tânăr. Manifestarea extremă a acestei pulsiuni mitice este vampi­ rismul; vampirul reuşeşte să supravieţuiască propriei morţi, adă­ pându-se cu sângele victimelor lui. Imaginarul morţilor vii (care nu presupune neapărat recursul la sânge) vine de departe; dar cuvântul vampir utilizat în acest sens precis datează din secolul al XVIII-lea şi, împreună cu cuvântul, se defineşte şi metodo­ logia: cea mai bună soluţie de a-ţi asigura nemurirea după moarte (în afară de soluţia creştină, radical opusă) este aceea de a profita de sângele altora. Dar să revenim la transfuzii. Acestea au fost practicate iniţial, începând de prin 1 650, pe animale (prima experienţă reuşită aparţine medicului englez Richard Lower). Jean Denis a fost cel care a realizat, în 1 667, la Montpellier, prima încercare pe oameni. El a folosit sânge de miel. Până în secolul al XIX-lea, sângele animal a fost singurul luat în considerare, fără nici o grijă referitoare la o posibilă incompatibilitate. Principiul părea elementar: infuzia de sânge sănătos şi tânăr trebuia să vindece şi să întinerească organismul. Se pot judeca rezultatele: victi­ mele au fost cu siguranţă mai numeroase decât centenarii ! Medicii au trebuit să abandoneze pista. Dar speranţa r�mâ­ nea tenace. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Hufeland con­ sidera oportună reluarea experimentelor, avansând următoarele argumente: "Nimeni n-a îndrăznit să practice din nou transfu­ zia; şi totuşi, ea a reuşit perfect [ . . . ] pe animale. N-ar trebui deci proscrisă fără rezerve; [ . . . ] sângele străin pe care ea 1-ar introduce în venele noastre nu va întârzia să se convertească 18

tea

1,

Zvonul este reluat de Victor Hugo în Mizerabilii, cap. VI.

III

("Marius"), car­

Ofensiva corpului

81

în propriul nostru sânge; [ . . . ] ea ar putea, în acest fel, să con­ tribuie la întinerire şi la prelungirea vieţii."I9 Transfuzia, ca şi longevitatea ţăranilor, e simptomatică pen­ tru o anumită evoluţie a atitudinilor. Natura şi ştiinţa au luat-o treptat înaintea modelelor religioase şi mitologice. Aerul curat de la ţară părea deja mai propice decât zidurile reci ale mânăs­ tirilor şi mai accesibil decât condiţiile oferite de ţinuturile exo­ tice. Puteai să trăieşti mult, fără să fii sfiint sau sălbatic. La rândul ei, medicina părea s� fie pe punctul de a găsi remedii mai prac­ tice decât fiintâna tinereţii. Epoca Luminilor era aproape.

Selenieni, solarieni şi mercurieni În aceeaşi epocă, s-a procedat la împărţirea cerului: cerul material al astronomilor s-a despărţit de cerul mistic al teolo­ gilor şi de cerul simbolic al astrologilor. În 1 543, Copemic şi-a expus sistemul, care plasa Pământul în rândul celorlalte pla­ nete; el nu mai era centrul universului, ci, pur şi simplu, un satelit al Soarelui. Drept consecinţă, şi-a croit drum ideea că şi celelalte corpuri cereşti ar fi asemănătoare Pământului. Luna, privită de Galilei în 1 6 1 O prin luneta pe care tocmai o inventa­ se, prezenta într-adevăr un chip asemănător cu Pământul; se vedeau chiar mări: deci apă, şi implicit condiţii favorabile vieţii. Un concept era pe cale să prindă contur: pluralitatea lumilor locuite (cartea lui Fontenelle Entretiens sur la pluralite des mon­ des [Convorbiri despre pluralitatea lumilor] datează din 1 686). Sub acest aspect, Luna şi-a avut momentul de glorie în secolul al XVII-lea; au urmat planetele, în special Marte şi Venus; şi, în sfârşit, mai recent, universul galactic, cu posibilităţile lui infi­ nite. Cu cât Pământul se micşora, cu atât universul câştiga în amploare. O şansă pentru popoarele fabuloase, situate în mod tradiţional către marginile Pământului sau pe insule îndepărta­ te. Cerul le oferea nu numai refugiu, ci şi un spaţiu nelimitat, I9

Hufe1and,

op. cit. , pp.

1 8- 1 9.

82

Tinereţe fără bătrâneţe

unde puteau să se dezvolte fără cea mai mică restricţie. Ast­ fel începea epoca extratereştrilor. 2o Aceste fiinţe sunt, în raport cu noi, în acelaşi timp asemănă­ toare şi diferite. Misiunea lor este de a ne oferi toate soluţiile imaginabile, de ordin biologic, tehnologic şi social. Ele au, evi­ dent, un cuvânt de spus la capitolul longevitate. Dacă pentru noi, cei de pe Pământ, longevitatea extremă prezintă unele difi­ cultăţi, cine ar putea să împiedice o fiinţă de altundeva să-şi prelungească existenţa pe mii de ani sau, la rigoare, să benefi­ cieze de nemurire? Locuitorii Lunii sunt mult mai mari decât oamenii şi trăiesc mai mult (replică cosmică a longevităţii patriarhilor şi a epocii de aur): astfel îi vede Francis Godwin, în călătoria lui imaginară The Man in the Moon (Omul din luna), apărută, după moartea scriitorului, în 1 638. Cyrano de Bergerac măreşte miza: în lu­ crarea lui Histoire comique des Etats et empires de la Lune (Is­ torie comică a statelor şi imperiilor Lunii) (publicată în 1 657), el îşi imaginează solarieni care trăiesc trei sau patru mii de ani şi se reîncarnează succesiv pe Pământ şi pe Lună. Un secol mai târziu, în 1 7 50, lucrarea Relation du monde de Mercure (de un autor anonim) ne spune că mercurienii au o speranţă de viaţă de mai multe secole. Nu era decât începutul unei istorii care va fi glorioasă. Cu siguranţă, la capitolul minuni, ştiinţa sau cel puţin unele din­ tre dezvoltările ei nu aveau de ce să invidieze religia.

20

Lucian Boia,

L 'exploration imaginaire de l 'espace,

Paris, 1 987.

Capitolul 4

Miracolele raţiunii (secolul al XVIII-lea)

Marea cotitură a istoriei A doua jumătate a secolului al XVIII-lea oglindeşte incepu­ tul unui proces decisiv: declanşarea creşterii accelerate, feno­ ment relativ lent la inceput, dar care, puţin câte puţin, va lua amploare şi va sfârşi prin a schimba faţa lumii. Timp de mii de ani, umanitatea avansase cu paşi mici; iată că Occidentul (care de la anul o mie nu încetase să-şi manifeste dinamismul, aptitudinile inovatoare şi spiritul cuceritor) a început să meargă şi apoi să alerge, din ce în ce mai repede de la o generaţie la alta. Este punctul de plecare al revoluţiei tehnologice şi indus­ triale moderne. Civilizaţia tradiţională, esenţialmente rurală şi fondată pe munca manuală, evoluează spre o civilizaţie tehnolo­ gică şi de tip urban, în care omul e asistat de maşină. Această evoluţie materială este însoţită şi chiar precedată de o revoluţie intelectuală ale cărei cuvinte-cheie sunt raţiunea şi progresul. Pentru prima dată in istoria umanităţii, progresul devenea ceva tangibil. Uşa viitorului era larg deschisă, oferind perspec­ tive uimitoare. Mai era necesar Dumnezeu? Unii aveau deja îndoieli. Omul părea suficient de adult pentru a se descurca singur, poate chiar în condiţii mai bune decât cu asistenţă divină. Vocaţia lui era să devină stăpânul propriului destin. Filozofii Epocii Luminilor au lansat o luptă fără milă împo­ triva superstiţiilor, temerilor şi speranţelor iraţionale ale unei epoci mistice, pe care o considerau cu totul depăşită. Arma lor era raţiunea - noua divinitate. Această fervoare antimitologică a avut un rezultat oarecum paradoxal. Universul, natura şi istoria au fost reinterpretate şi

84

Tznereţe fără bătrâneţe

puse în ecuaţie. E totuşi dificil (dacă nu chiar imposibil) pen­ tru spiritul uman să evite capcanele mitologiei. Suntem progra­ maţi în acest mod. Tocmai capacitatea noastră de a funcţiona şi în registrul imaginarului este cea care ne deosebeşte de ani­ male şi de roboţi, care rămân, în ceea ce-i priveşte, prizonieri ai realităţii brute. La urma urmelor, raţiunea suverană nu a făcut decât să reelaboreze materia mitică, introducând-o într-o for­ mă pe care se va imprima pecetea ştiinţei şi a filozofiei. 1 S ă începem cu Dumnezeu, înlocuit în rolul lui - dar nu mai puţin tiranic - de legile (ştiinţifice) ale universului. New­ ton (care era credincios) a devenit un fel de zeu în ochii elitei filozofice, tocmai pentru că formulase legile atracţiei universa­ le, supunând astfel universul unui principiu ordonator. În aceeaşi epocă, legile istoriei (sau cel puţin intenţia de a le descoperi) au luat locul destinului. Fizicianul Emst Mach vorbea, pe bună dreptate, despre "mitologia mecanică" a secolului al XVIII-lea, rezumată într-o frază splendidă de baronul d'Holbach în lucra­ rea lui Systeme de la nature (Sistemul naturii) ( 1 770): "Natura acţionează prin legi simple, uniforme, invariabile. Toate gre­ şelile omului sunt greşeli de fizică. "2 Dumnezeu nu mai avea dreptul de a face minuni, dar natu­ ra, da. Printre noile mituri ştiinţifice şi filozofice, unele îşi as­ cund cu greu sursele mitologice tradiţionale. Astfel, "nobilul sălbatic" (figură extrem de apreciată de filozofi), instalat de preferinţă în decorul paradiziac al insulelor polineziene, este, în mod cât se poate de evident;o nouă versiune a mitului epocii În acest capitol, reiau unele argumente pe care le-am dezvoltat în două dintre cărţile mele: referitor la reelaborarea mitologiei Luminilor, în Pour une histoire de l 'imaginaire, Paris, 1 998, pp. 60--64 (cf. trad. rom. de Tatiana Mochi, Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000 şi 2006); şi, în privinţa imaginarului biologic al aceleiaşi epoci, în 1

Entre / 'ange et la bete. Le mythe de l 'homme difjerent de l 'Antiquite a nosjours, Paris, 1 995, pp. 1 09-1 72. 2 D'Holbach, Systeme de la nature,

prima parte, Londra, ediţia 1 78 1 , pp. 4--5 (cap. 1 : "De la nature") (cf. ş i trad. rom., Sistemul naturii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 957).

Miracolele raţiunii

85

de aur şi a Paradisului pierdut. Locuitorii planetelor, despre care am vorbit deja, nu făceau decât să proiecteze în spaţiu popoare­ le fabuloase de la marginile lumii, devenite din ce în ce mai puţin plauzibile pe un Pământ explorat aproape în întregime. Un exemplu tipic pentru recuperarea schemelor vechi este legat de teoria umorilor şi a temperamentelor, menţionată ade­ sea anterior. Am constatat deja tendinţa de a organiza tot ceea ce există în grupuri de câte patru: patru elemente, patru umori, patru temperamente. Linne, marele clasificator al naturii din Epoca Luminilor, a reluat această dispunere, numărând, de ase­ menea, patru continente (mai puţin Australia, încă neexplorată), patru rase umane, fiecare corespunzând strict unuia dintre cele patru continente, şi, desigur, patru temperamente, caracterizând la fel de strict fiecare dintre cele patru rase (europeanul sangvin, asiaticul melancolic, indianul american coleric şi africanul fleg­ matic). O astfel de clasificare spune multe despre comportamen­ tul mitologic al raţiunii.

Raţiune şi sensibilitate mitică Observaţiile precedente au trei consecinţe legate de anche­ ta noastră asupra longevităţii: 1 . Declinul lumii de dincolo duce automat la creşterea va­ lorii investite în viaţa trupului. Devine din ce în ce mai im­ portant să trăieşti mult şi sănătos; 2. Ştiinţa, progresul şi viitorul par capabile să asigure per­ fecţionarea omului, inclusiv în ce priveşte prelungirea speran­ ţei de viaţă; 3. Cazurile extreme, eventual mitice, de longevitate sunt de­ parte de a fi respinse în bloc. Nu mai e nimic de obiectat atâta timp cât te simţi în stare să le dai o explicaţie naturală; une­ ori, chiar fără nici o explicaţie: ele sunt constatate. Se mani­ festă şi seducţia a tot felul de miracole "mondene", de natură, poate, să compenseze scepticismul crescând al elitei faţă de miracolele religiei. Cum să trăieşti fără miracole, ar fi de-a drep­ tul plicticos! Din fericire, rămâneau miracolele ştiinţei . . . şi mi­ racolele pur şi simplu.

86

Tinereţe fără bătrâneţe

Cei mai pragmatici se mulţumeau cu regimuri de sănătate deja verificate; cariera postumă a lui Cornaro stă mărturie. Puţini scriitori au şansa de a cunoaşte o creştere a popularităţii la două secole după propria dispariţie. Totuşi, aşa s-a întâmplat cu ve­ neţianul nostru. Prima ediţie engleză a cărţii lui datează din 1 634, iar prima ediţie franceză din 1 647 : coincidenţă semnifi­ cativă cu preocupările similare ale lui Bacon şi Descartes, mani­ festate in aceeaşi epocă, dar receptare la urma urmelor tardivă, la aproape un secol după apariţia originalului italian. Adevăra­ ta carieră europeană începe pentru Cornaro după 1 700. În Fran­ ţa, catalogul Bibliotecii Naţionale identifică opt ediţii publicate între 1 70 1 şi 1 785. Mai dificil de numărat ediţiile engleze: ele sunt cu zecile. Bestseller, fără urmă de îndoială, dar, şi mai mult, obsesie. N-au existat numai entuziaşti. Un Anti-Cornaro a apărut in 1 702, exprimând critici cu privire la rigoarea regimului alimen­ tar preconizat. Tendinţa era de a recomanda o moderaţie . . . ceva mai puţin excesivă. Dar adepţii, criticii sau adversarii erau de acord cu privire la scopul urmărit, acela de a te bucura, cât mai mult timp posibil, de binefacerile vieţii. În realitate, varianta Cornaro era cea mai puţin ambiţioasă dintre soluţiile de longevitate; nu avea nimic dintr-o perfor­ manţă mitologică. Cu mult mai spectaculoasă, intr-adevăr, a fost intrarea in scenă a nemuritorilor. O figură misterioasă a făcut senzaţie la Paris in jurul anului 1 750. Cu nume şi origine necunoscute, tot ceea ce se ştia despre el era că venea din Germania şi că-şi spunea conte de Saint-Ger­ main. Altfel, era pur şi simplu nemuritor. Era o adevărată plăce­ re să-1 asculţi povestindu-şi amintirile de pe vremea lui Carol Quintul şi Francisc I. Uneori, contele plusa, devenind atunci contemporan cu Isus Cristos şi unul dintre convivii nunţii din Cana. A făcut o impresie puternică in inalta societate franceză, inclusiv - şi mai ales - asupra lui Ludovic XV şi a doam­ nei de Pompadour, care adorau compania lui. A avut chiar drep­ tul la o remarcă a lui Voltaire, care, într-o scrisoare adresată

Miracolele raţiunii

87

la 1 5 aprilie 1 758 prietenului său Frederic cel Mare, rege al Prusiei, îl evoca pe acest bărbat care ,,nu moare deloc şi le ştie pe toate". În această privinţă, atitudinea lui Voltaire mi se pare deose­ bit de prudentă. El, adversarul intransigent al prejudecăţilor şi superstiţiilor, ironicul care-şi bătea joc de fiecare cuvânt din Biblie, nu găsea nimic de comentat despre acest caz de nemuri­ re. Era, de altfel, pe cale de a atinge acelaşi subiect în romanul lui filozofic Candide ( 1 759); în peregrinările sale, eroul aces­ tuia ajunge în ţinutul Eldorado, unde face cunoştinţă cu un bă­ trân într-o formă remarcabilă pentru vârsta lui avansată: o sută şaptezeci şi doi de ani ! Apoi, nemuritorul conte a dispărut (nu îndrăznim să spu­ nem că a murit, deşi unii notează anul 1 784 ca dată a morţii lui). Locul nu i-a rămas multă vreme neocupat. Poveştile lui extraordinare au fost urmate de cure la fel de fabuloase. Medicul german Franz Mesmer ( 1 734-1 8 1 5) a apelat la "magnetismul animal", fluid pe care pretindea că-1 poate capta şi utiliza pen­ tru a vindeca bolile. Şi el s-a stabilit la Paris, unde, în jurul anului 1 780, a făcut vâlvă cu şedinţele lui "magnetice". Mai tradiţionalist, aventurierul italian Cagliostro, alias Giuseppe Bal­ samo ( 1 743-1 795), instalat şi el la Paris şi primit în cea mai înaltă societate, lăuda, după exemplul contelui de Saint-Ger­ main, meritele unui elixir de viaţă. 3 Succesul răsunător repurtat de aceste trei personaje merită reflecţie. Ne găsim în sânul unei mici lumi sceptice şi libertine, în principiu debarasată de orice prejudecată. Aceşti oameni care lăsau impresia că nu cred în nimic, decât poate un pic în filozo­ fie şi ştiinţă, erau tocmai copţi pentru a cădea în prima capca­ nă întinsă de o inteligenţă speculativă. Necrezând în nimic, ei erau gata să creadă în orice. Se pare că raţiunea nu te face mai înţelept. Oamenii culti­ vaţi ai secolului al XVIII-lea s-au arătat la fel de predispuşi J Cu privire la aceste trei personaje, notiţe biografice detaliate la Mi­ chaud, Biographie universelle, 45 de volume, Paris, 1 842-1 865: Caglios­ tro (voi. VI), Mesmer (voi. XXVIII), Saint-Germain (voi. XXXVII).

88

Tinereţe fără bătrâneţe

pentru mitologie ca şi "ignoranţii" lumii preştiinţifice. Pentru raţiune şi pentru ştiinţă, imposibilul nu există. Ca şi pentru religie. Iluminaţii şi savanţii autentici nu urmau, evident, acelaşi drum. Dar cazurile extreme evocate demonstrează supravieţuirea unei "sensibilităţi mitice", pe care o regăsim, chiar sub forme atenua­ te, la toate nivelurile. Naturalişti şi medici căutau să defmească, cu argumentele ştiinţei, durata naturală a vieţii umane şi, ple­ când de aici, să propună mijloace susceptibile să ajute omul să parcurgă intervalul până la capăt. Şi pentru ei, acest inter­ val era sensibil mai lung decât speranţa de viaţă obişnuită. Cei mai optimişti au mers aproape la fel de departe precum contele de Saint-Germain; aveau sentimentul de a ajunge la concluzii ine­ dite, dar, de fapt, n-au făcut decât să reformuleze arhetipul, rei­ terând, cu ajutorul unor argumente mai mult sau mai puţin noi, tot ceea ce se credea că se ştie de mult timp despre longevitate.

Formula lui Buffon Naturalistul francez Georges-Louis Leclerc, conte de Buf­ fon (1 707-1 788), a fost cel care a adoptat o anumită pruden­ ţă; ideile lui în acest sens sunt exprimate în Histoire naturelle (Istoria naturala), publicată începând cu 1 749.4 Buffon nu cre­ dea că performanţele biblice în materie de longevitate ar pu­ tea fi atinse din nou. Că omul ar fi trăit cândva peste nouă sute de ani, o admitea în mod firesc (dacă nu din pură convingere, cel puţin pentru a evita necazurile). Dar această speranţă de viaţă ieşită din comun se explica prin condiţii fizice nu mai puţin excepţionale. Lumea se găsea atunci la începuturile ei şi încă nu avea con­ sistenţă. "Suprafaţa pământului trebuie să fi fost mai puţin solidă 4 Consideraţiile lui Buffon despre biologia umană, inclusiv despre lon­ gevitate, se găsesc în secţiunea ,,De l'homme" ( 1749) din Histoire naturelle. Pentru istoria vieţii în general, a se vedea lucrarea lui Les epoques de la na ture ( 1 778) şi, în special, introducerea lui Jacques Roger la ediţia cri­ tică a acestei lucrări, Paris, 1 962.

Miracolele raţiunii

89

şi mai puţin compactă în primele timpuri de după creaţie." Ma­ teria era rarefiată şi suplă, inclusiv organismul uman, mai ales oasele şi muşchii, şi desigur şi hrana. Iată explicaţia gigantis­ mului primilor oameni şi, mai ales, lunga lor speranţă de viaţă. Organismul se maturiza şi îmbătrânea mai lent. Apoi, treptat, materia s-a consolidat. Buffon riscă ipoteza "că durata de viaţă a omului s-a diminuat puţin câte puţin, pe măsură ce suprafa­ ţa pământului a căpătat mai multă soliditate prin acţiunea con­ tinuă a gravităţii". Pe timpul lui David, procesul era încheiat; materia şi fiinţele umane îşi găsiseră deja echilibrul actual. Ai impresia că-1 asculţi pe Stăntul Augustin, un Augustin transpus în limbaj ştiinţific modem. Matusalem rămânea Matu­ salem, dar explicat ştiinţific: minicapodoperă de recuperare ra­ ţionalistă a figurilor imaginarului tradiţional. Dacă longevitatea biblică îşi găsea un sprijin în ştiinţă, aceeaşi demonstraţie fixa longevitatea actuală între limite mult mai mo­ deste: o sută de ani sau, cel puţin, nouăzeci, în afară de unele excepţii, la care Buffon nu se opreşte. O sută de ani nici nu era de altfel prea rău, având în vedere speranţa reală de viaţă, care la vremea aceea nu depăşea treizeci de ani (mai ales, din cauza mortalităţii infantile; cei care supravieţuiau până la cinci ani aveau şanse să mai trăiască încă patruzeci sau patruzeci şi cinci de ani). Singurul dintre personajele de oarecare notorietate care a respectat cu sfinţenie consemnul lui Buffon a fost Fontenelle, mort în 1 7 57, fix la o sută de ani. Cât despre Buffon, el a mu­ rit în 1 788, la optzeci şi unu de ani, vârstă frumoasă, dar ceva mai mică decât termenul "natural". În principiu, toată lumea avea dreptul, în mod democratic, la această sută de ani. Ea era înscrisă în legile naturii. În acest caz, la ce bun să te chinui să urmezi exemplul lui Comaro? Pentru fiecare constituţie şi pentru fiecare temperament, un anu­ mit mod de viaţă. Debilii să se îngrijească, dar cu ce putea asta să-i ajute pe oamenii plini de vitalitate? "Poate că e necesar ca trupul să-şi utilizeze toate forţele [ . . ] . Atunci ce am avea de câştigat de pe urma dietei şi a privaţiunilor?" Cel puţin, se putea trăi după pofta inimii, puteai să te bucuri de viaţă cu adevărat. .

90

Tinereţe fără bătrâneţe

Dimpotrivă, nu era nici o şansă să depăşeşti limita fixată. Spe­ ranţa de a-ţi prelungi zilele cu leacuri este pur imaginară. "Pana­ ceul, oricare i-ar fi compoziţia, transfuzia de sânge şi celelalte mij loace care au fost propuse pentru a reîntineri trupul sau a-l face nemuritor sunt cel puţin la fel de deşarte pe cât de hime­ rică este fântâna tinereţii." Mediul geografic, mediul social şi hrana par, la rândul lor, de mică importanţă: "Dacă ne gândim la faptul că europeanul, negrul, chinezul, americanul, omul civilizat, omul sălbatic, bo­ gatul, săracul, orăşanul, cel de la ţară, atât de diferiţi între ei prin tot restul, se aseamănă în această privinţă şi au, fiecare, aceeaşi măsură, acelaşi interval de parcurs de la naştere până la moarte; că diferenţa de rasă, climă, hrană, confort nu duce la nici o diferenţă în ce priveşte durata de viaţă [ . . . ], atunci recu­ noaştem şi mai limpede că durata de viaţă nu depinde nici de obişnuinţe, nici de obiceiuri, nici de calitatea alimentelor; că nimic nu poate schimba legile mecanicii, care ne rânduiesc nu­ mărul anilor . . . " Admirabilă expresie: "legile mecanicii, care ne rânduiesc numărul anilor. . . " Omul este o maşină construită după un brevet unic, multiplicată în sute de milioane de exemplare. Încurajată de raţiune, fizica începea să ordoneze lucrurile; ea nu mai putea să tolereze anarhia ce caracterizase până atunci piramida vârstelor. Cum nu toţi oamenii mor, evident, la nouăzeci sau o sută de ani, Buffon accepta totuşi un anumit joc, datorat eventual "excesului de hrană" sau "dietelor excesive" (aviz prietenilor lui Comaro) şi poate calităţii aerului (aerul de munte fiind reco­ mandat). Dar impacul acestor factori este considerat cu adevărat secundar. Se impune concluzia că "omul care nu moare din cau­ za unor boli accidentale trăieşte peste tot nouăzeci sau o sută de ani". Cum mecanica este cea care comandă, această durată se ex­ primă printr-o formulă elementară. Reluând o idee a lui Aris­ totel - căci nimic nu e nou sub soare -, Buffon constată existenţa unui raport precis între creşterea organismului şi spe­ ranţa lui de viaţă: "Durata totală a vieţii se poate măsura oare­ cum prin cea a timpului de creştere."

Miracolele raţiunii

91

Această găselniţă avea s ă joace timp de două secole un rol major in dezbaterea asupra longevităţii. Într-adevăr, ce putea fi mai seducător: nu ai decât să inmulţeşti numărul anilor nece­ sari creşterii cu cifra care exprimă raportul stabil intre aceas­ ta şi speranţa de viaţă. Pe vremea patriarhilor, pubertatea se prelungea până la o sută treizeci de ani, iată un punct asupra căruia Buffon pare bine informat. Dacă inmulţim această cifră cu şapte, vom obţi­ ne nouă sute zece lll}i , rezultatul exprimând speranţa de viaţă la vremea respectivă. Astăzi, pubertatea soseşte pe la vârsta de paisprezece ani. Să inmulţim tot cu şapte: cei nouăzeci şi opt de ani care rezultă, aproape o sută de ani, exprimă speranţa de viaţă a omului actual. Calculul in sine nu ridică nici o dificultate; ceea ce se cu­ noaşte mai puţin sunt, in schimb, cele două cifre care trebuie inmulţite. Buffon pare să ezite intre mai multe vârste distincte care ar marca limitele creşterii : "Omul creşte in inălţime până la şaisprezece sau optsprezece ani, dar dezvoltarea integrală in grosime a tuturor părţilor corpului său nu este incheiată decât la treizeci de ani." lată deci o nouă constantă: "Omul, căruia ii trebuie treizeci de ani pentru a creşte, trăieşte nouăzeci sau o sută de ani." Atunci, baza pe care trebuie s-o luăm in calcul este paisprezece, şaisprezece, optsprezece - sau treizeci de ani? Înmulţim paisprezece cu şapte sau treizeci cu trei? De ce nu treizeci cu şapte, câştigând astfel incă o sută de ani? Puţin satisfăcuţi de această limită implacabilă care zăgă­ zuieşte drumul aproape de cea de a o suta bomă, succesorii lui Buffon i-au reluat calculul, pentru a-1 face mai eficient.

Hufeland şi inventarea macrobioticii Un pas decisiv a fost făcut deAlbrecht von Haller (1 708-1 777), naturalist, fiziolog şi poet elveţian. Lucrarea sa Elemente de fiziologie (Elementa physiologiae corporis humam), publicată intre 1 757 şi 1 766, a exercitat o influenţă notabilă asupra teoriei

92

Tinereţe fără bătrâneţe

şi practicii medicale din Epoca Luminilor. Dacă Buffon a tre­ cut repede peste marii centenari, pe care-i considera excepţii puţin semnificative, Haller s-a oprit tocmai asupra acestui su­ biect. El a recenzat o mie de cazuri de persoane care trăiseră între o sută şi o sută zece ani, şaizeci de cazuri între o sută zece şi o sută douăzeci, douăzeci şi nouă de cazuri între o sută două­ zeci şi o sută treizeci de ani, cincisprezece cazuri între o sută treizeci şi o sută patruzeci de ani, şase cazuri între o sută patru­ zeci şi o sută cincizeci, şi un caz - cel al lui Jenkins, vechea noastră cunoştinţă - de deces survenit la o sută şaizeci şi nouă de ani. Se pare că Buffon subestimase importanţa acestei ca­ tegorii. Excepţii? Poate. Dar excepţii semnificative, dovedind capacitatea naturii umane de a depăşi, şi chiar cu mult, boma celor o sută de ani. Din statistica sa, Haller a tras o concluzie curioasă, şi anume că omul este fiinţa care trăieşte cel mai mult, mai mult decât oricare alt animal. El a adăugat chiar că limita extremă a vieţii acestuia nu este deloc inferioară cifrei de două secole. Era exact dublul a ceea ce accepta Buffon. Totul, justificat de un tabel în care exista numai un singur individ de peste o sută cinci­ zeci de ani ! Din aceste diverse cazuri şi statistici, spiritul de sistem pro­ priu Epocii Luminilor avea să fabrice o ştiinţă. Aceasta a fost macrobiotica. Actul ei de naştere datează din 1 796, când medi­ cul german Christoph Wilhelm Hufeland ( 1 762-1 836) a publi­ cat lucrarea intitulată Makrobiotik, oder die Kunst das menschliche Leben zu verliingern (Macrobiotica, sau arta de a prelungi viaţa omului). 5 Hufeland a tăcut o carieră remarcabilă: profesor la Universitatea din Jena, apoi la cea din Berlin şi medic al rege­ lui Prusiei; dar şi mai remarcabil a fost răsunetul cărţii şi al teoriilor lui. Fără a fi conştient de acest lucru, Hufeland a procedat, de fapt, la recuperarea mitului epocii de aur. El nu aspira să inven5

Ediţii franceze: 1 809, 1 838, 1 87 1 , 1 896. Citez după ediţia din 1 838:

La macrobiotique, ou 1 'art de prolonger la vie de 1 'homme.

Miracolele raţiunii

93

teze un om diferit, ci, pur şi simplu, să-1 facă pe omul modem să beneficieze de avantajele de care se bucura strămoşul său pe vremea tinereţii lumii: ,,Atunci când locuitorii, sălbatici, simpli şi muncitori, adevăraţi copii ai naturii, nu erau încă decât păs­ tori, vânători sau agricultori, ei ajungeau în mod obişnuit la o vârstă foarte înaintată; dar, imediat ce, deveniţi infideli naturii şi răsfăţaţi de excesul civilizaţiei, ei s-au dedat mai mult bucu­ riilor luxului, viaţa lor s-a scurtat în mod semnificativ. O revo­ luţie, care ar face un popor avansat în civilizaţie să se întoarcă într-o stare mai apropiată de natură, i-ar permite să atingă du­ rata firească a vieţii, ca în trecut. "6 Să reţinem cuvântul "revoluţie". Ne aflăm în 1 796, şi ce propunea Revoluţia, dacă nu restabilirea echilibrului natural al vieţii sociale şi individuale? Dar care ar fi această celebră duratăfirească al vieţii? Relu­ ând ipoteza lui Haller, Hufeland apreciază limita extremă, li­ mita ideală sau potenţială la nu mai puţin de două sute de anU Limită distinctă de durata relativă, determinată de o anumită stare biologică şi de civilizaţie, considerată, deocamdată, nesa­ tisfăcătoare. Omul "actual" plăteşte pentru greşelile acumulate de generaţiile precedente. La care se adaugă un număr incalcu­ labil de boli şi accidente. Iată de ce nu putem spera, încă de astăzi, la o speranţă de viaţă de un secol şi jumătate sau de două secole. Dar nu trebuie să disperăm. Dacă omul e programat să trăias­ că două sute de ani, până la urmă obstacolele vor fi învinse şi i se va asigura această porţie normală de viaţă. Argumentele ştiinţifice care-i permiteau lui Hufeland să avan­ seze o asemenea certitudine nu erau deosebit de numeroase, dar păreau să aibă greutate. În primul rând, evident, statistica lui Haller. Dacă existau oameni capabili să trăiască o sută cinci­ zeci de ani, şi chiar o sută şaizeci şi nouă, într-un mediu biolo­ gic şi social degradat, atunci aveam dreptul să riscăm afirmaţia 6 lbid. , pp. 7 Ibid. , p.

1 1 5-1 1 6. 1 29.

94

Tinereţe fără bătrâneţe

că o durată firească de două secole nu avea nimic exagerat, ba chiar dimpotrivă. Apoi, era vorba de celebra autopsie practicată de Harvey asupra corpului lui Thomas Parr. Acest bărbat, ale cărui organe interne se găseau în stare perfectă, ar fi putut foarte bine să trăiască încă o jumătate de secol. Trebuiau, de asemenea, reluate şi regândite datele genealo­ gice din Biblie. Referitor la acest aspect, Hufeland nu-l urma pe Buffon; el refuza să creadă că omul ar fi fost altfel la începu­ tul lumii. Pe de altă parte, nu-şi propunea să conteste textul sacru. Dacă exista o problemă de rezolvat, aceasta se referea numai la calendar. Unii "specialişti" considerau deja că, înain­ te de Potop, anul nu dura probabil decât trei luni, apoi el a cres­ cut la opt, pentru a se stabiliza, în cele din urmă, la douăsprezece. Tot ceea ce spune Biblia este riguros exact, cu precizarea că trebuie să avem în vedere trei sisteme de calcul diferite. Aceasta însemna că Matusalem trăise, în realitate, două sute patruzeci şi doi de ani, durată uşor mai mare decât limita, de altfel convenţională şi flexibilă, de două secole. La drept vor­ bind, sursa reală, deşi nemărturisită, a specialiştilor în longe­ vitate, în epoca raţiunii, pare să fi rămas tot Biblia. De fapt, era vorba numai de adaptarea tradiţiei biblice la exigenţele şti­ inţifice moderne. Cât despre metoda raţionalistă practicată, ea ne face să surâdem, căci, pentru a împărţi anul în patru, nu era nevoie să· aşteptăm secolul al XVIII-lea şi Epoca Luminilor. Raţionalişti fără s-o ştie, Plinius şi contemporanii Sfântului Au­ gustin recurseseră la aceeaşi stratagemă. Noul orizont al celor două sute de ani presupunea, de aseme­ nea, refacerea calculului lui Buffon. Nu se punea problema de a se contesta formula, trebuiau numai schimbate cifrele. Se poate considera, în principiu, decide Hufeland, că un animal trăieş­ te de opt ori atâta timp cât îi trebuie pentru a creşte. Or, omul ar avea nevoie de douăzeci şi cinci de ani pentru a ajunge la capătul creşterii lui, ceea ce s-ar traduce într-o speranţă de viaţă de două sute de ani. De opt ori douăzeci şi cinci: da, este adevărat, aceasta dă un total de două secole.

Miracolele raţiunii

95

Astfel, combinând statistica, autopsia, Biblia şi tabla înmul­ ţirii, demonstraţia era făcută: omul părea destinat să trăiască două sute de ani.

Clima, hrana şi dragostea Să mai rămânem puţin în compania lui Hufeland, pentru a stabili câteva elemente specifice ale noii ştiinţe. În primul rând, amplasarea geografică a fenomenului. Exis­ tă regiuni privilegiate? Am fi tentaţi să spunem că sunt toc­ mai cele unde starea civilă se află într-o stare precară. Dar această eventualitate nu pare să-i deranjeze peste măsură pe specialiştii în longevitate. Ne amintim că Buffon anulase prac­ tic influenţa mediului; pentru el, conta numai maşina umană. O astfel de intetpretare era în spiritul secolului, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre versiunea contrară, ce miza pe influ­ enţa decisivă a mediului. În ambele cazuri, sistemul funcţiona perfect, sub înalta supraveghere a legilor ştiinţifice; pentru Epo­ ca Luminilor, acesta era esenţialul. În ceea ce priveşte influenţa mediului, Montesquieu dădea tonul epocii; conform teoriei sale, exprimate în De 1 'esprit des lois (Despre spiritul legilor), configuraţia naţiunilor şi a sta­ telor, structurile sociale, obiceiurile şi mentalităţile, totul se ex­ plica prin geografie şi, în special, prin climă. De fapt, era vorba doar de o reformulare. Hipocrat spusese deja esenţialul, inclu­ siv în ce priveşte impactul mediului asupra longevităţii. În această dezbatere, Hufeland se găseşte mai aproape de Hipocrat şi de Montesquieu decât de Buffon. El dezvoltă su­ gestiile marelui medic grec cu un spirit de sistem înrudit cu determinismul geografic şi climatic al filozofului francez. 8 Avem tot interesul, explică el, dacă vrem să ajungem cu adevă­ rat bătrâni, să trăim într-o ţară care să prezinte o anumită unifor­ mitate climatică, unde nu domnesc nici frigul şi nici căldura extreme, nici umiditatea şi nici uscăciunea. De altfel, trebuie 8 Ibid. ,

în special în capitolele V şi VI, pp. 85-1 3 1 .

96

Tinereţe fără bătrâneţe

să facem disticţie între longevitatea normală şi "superlonge­ vitate". Prima se poate obişnui cu variaţiile: iată cazul Germa­ niei, unde oamenii trăiesc destul de mult. Dar se întâmplă rar ca un german să ajungă la o vârstă foarte avansată, din cauza acestor blestemate capricii ale atmosferei care consumă forţe­ le şi obosesc organele. Clima răcoroasă este cea mai bună şi, în consecinţă, persoa­ nele foarte în vârstă sunt mai numeroase în locurile mai înalte decât în regiunile joase. Trebuie totuşi să ne oprim la o anu­ mită altitudine. Gheţarii nu sunt buni pentru sănătate. Munţii Scoţiei sunt preferabili celor ai Elveţiei. Aceeaşi regulă se aplică ţărilor nordice, unde longevitatea este mult mai mare decât în ţările calde; dar nu trebuie să perseverăm în această logică până acolo, încât să ne instalăm în Groenlanda. Frigul excesiv scurtea­ ză durata vieţii. Dacă sunteţi în situaţia de a alege, alegeţi mai degrabă o insulă. Mitul insulei, persistent de-a lungul secolelor şi a că­ rui materializare cea mai remarcabilă în Epoca Luminilor a fost paradisul polinezian, nu putea lipsi din dezbaterea privind lon­ gevitatea. Pe insule, afirmă Hufeland, şi, de asemenea, în pen­ insule, condiţiile de viaţă au fost întotdeauna mai bune decât în celelalte regiuni. Acolo se trăieşte mai mult timp decât pe continentele situate la aceeaşi latitudine. Astfel se explică cu uşurinţă speranţa de viaţă superioară a englezilor şi chiar a dane­ zilor faţă de cea a germanilor. Apa de mare aduce o contribuţie suplimentară; pentru a fabrica centenari, ea este mai bună decât apa dulce, ca să nu mai vorbim de apele stătătoare, extrem de dăunătoare. Iată cum se explică faptul că marinarii ajung, în general, foarte bătrâni ! Concluzie: Anglia, Danemarca, Sue­ dia şi Norvegia sunt campioanele longevităţii. Nu se trăieşte prea mult nici în opulenţă, dar nici în mizerie. Un regim alimentar mediu este tot ce poate fi mai convenabil (revizuire în sus faţă de Comaro ). Trebuie să rămâi credincios naturii şi legilor ei, să duci viaţa simplă a locuitorilor de la ţară, a agricultorilor şi a marinarilor. Hufeland recomandă, de aseme­ nea, vegetarianismul. El constată că un mare număr de centenari

Miracolele raţiunii

97

nu au gustat niciodată carne. Exerciţiul fizic face, la rândul lui, bine. Şi, nu mai puţin, o anumită aplecare către sexul opus. Toţi bărbaţii care au ajuns la o vârstă înaintată fuseseră căsătoriţi mai degrabă de mai multe ori decât o singură dată şi făcuseră ultima căsătorie la o vârstă avansată. Nu se cunoaşte nici măcar un singur celibatar care să fi trecut de suta de ani. Această re­ gulă se aplică la fel de bine şi femeilor, ca şi bărbaţilor, deci­ de Hufeland. Şi aminteşte cazul edificator al unui francez pe nume de Longueville. Acesta ar fi trăit o sută zece ani, după ce fusese căsătorit cu zece femei, dintre care cu ultima la vârsta de nouăzeci de ani (şi care i-a dăruit un fiu la vârsta de o sută unu ani). Femeile, în orice caz, rămâneau pe planul al doilea. La capi­ tolul longevitate extremă, ca şi la toate celelalte. Exista un para­ dox: mai multe femei decât bărbaţi ajungeau la bătrâneţe, dar, din acest grup privilegiat, numai bărbaţii ajungeau la capătul cel mai îndepărtat al vieţii. Explicaţie: echilibrul şi moliciunea cotpului feminin par să-i ofere, pentru un anume timp, mai mul­ tă durată, dar e absolut necesară vigoarea masculină pentru. a atinge limita ultimă. Bărbatul pleca singur la cucerirea duratei foarte lungi. În re­ alitate, nu chiar singur. Era însoţit de femei, dar cu siguranţă nu femei de vârsta lui ! În sîarşit, am ajuns unde trebuia! Să trăieşti două sute de ani în stare de decrepitudine nu ar fi fost un proiect prea plăcut. Noii magicieni ai longevităţii promiteau o bătrâneţe verde şi un apetit de viaţă reînnoit, în care sexualitatea - în confor­ mitate cu arhetipul - reprezenta una dintre atracţiile majore. Hufeland remarcă, de altfel, un fenomen natural de întineri­ re, ce pare să intervină la o vârstă foarte avansată: bătrâni care-şi redobândesc dinţii, părul şi se lansează din nou într-o viaţă nor­ mală pentru încă douăzeci sau treizeci de ani. Într-adevăr, încurajator! . Scepticii nu au decât să mediteze asupra vieţii unui danez cu totul remarcabil: Christian Drakenberg. Acesta, născut în 1 626, a lucrat în flotă ca matelot până la vârsta de nouăzeci şi unu de ani şi a petrecut cincisprezece ani ca sclav la turci, perioadă

98

Tinereţe fără bătrâneţe

în care a suportat cea mai mare mizerie. La o sută unsprezece ani, dorind, în sîarşit, să se odihnească, a hotărât să se căsăto­ rească şi a luat de soţie o femeie de şaizeci de ani, căreia i-a supravieţuit. La o sută treizeci de ani, s-a îndrăgostit de o ţăran­ că tânără, care, aşa cum ne imaginăm, nu i-a ascultat propune­ rile. Pentru a se consola, el a încercat cu alte câteva femei; dar, văzând că era respins din toate părţile, s-a resemnat în cele din urmă să rămână văduv, trăind astfel încă şaisprezece ani. A murit în 1 772, la vârsta de o sută patruzeci şi şase de ani. Tristă poveste de dragoste, dar frumos model pentru noua tinereţe, care va marca al doilea secol al existenţei noastre !

Rousseau şi Condorcet: de la vârsta de aur la viitorul luminos Dacă se înlătură poleiala raţiunii, ceea ce rămâne din seco­ lul al XVIII-lea este un imens elan mitic, sub semnul vârstei de aur. Tocmai în această perspectivă trebuie să-1 înţelegem pe Hufeland, raportându-1 mai ales la Jean-Jacques Rousseau şi la marchizul de Condorcet. Filozofia Epocii Luminilor a procedat la o critică acerbă a societăţii existente. Acesteia i-a fost opusă excelenţa primelor timpuri sau a timpurilor viitoare, sau amândouă deodată. Ideea de progres făcea primii paşi, paşi care anunţau deja un marş triumfal.· În definitiv, nu era decât metamorfoza vârstei de aur în viitor luminos. Umanitatea trecea printr-o fază nefericită; dar totul va fi bine odată regăsită calea cea bună. Longevitatea urma docil ideologia. Omul originar nu putea fi decât sănătos şi viguros. Civilizaţia a fost cea care a corupt obiceiurile şi sănătatea. Idee exprimată cu tărie de Jean-Jacques Rousseau în lucrarea sa Discours sur 1 'origine et les fonde­ ments de l 'inegalite parmi les hommes ( 1 755). Fiinţa umană s-a format, după Rousseau, cu un "temperament robust şi aproape inalterabil", având "toată vigoarea de care este ca­ pabilă specia umană". Omul trăia, după exemplul animale­ lor, până la capătul natural al vieţii. Bolile nu existau; ele sunt

Miracolele raţiunii

99

un subprodus al civilizaţiei, al inegalităţilor şi exceselor aces­ teia: exces de muncă, exces de lenevie, exces de bunăstare sau "exces" de penurie. "Sălbaticii" nu cunoşteau alte rele decât rănile şi bătrâneţea: iată starea naturală a omului, pe care ar trebui să încercăm s-o reintegrăm, fără a renunţa, evident, la anumite cuceriri ale civilizaţiei. 9 Să remarcăm atât schimbarea măştilor, cât şi perpetuarea structurilor. Rolul patriarhilor biblici şi al oamenilor seminţiei de aur a fost preluat de sălbatici, în timp ce filozofia se insta­ la în locul mitologiei. Insulele polineziene vizitate de căpitanul Cook (între 1 768 şi 1 780) şi de navigatorul francez Bougainville (în 1 768--1 769) au părut să confirme această teorie în mod strălucit. Bougain­ ville mai ales, mai filozof decât Cook, adică mai departe de realitate, a contribuit mult la formarea imaginii unei lumi insu­ lare populate de femei şi bărbaţi frumoşi, sănătoşi şi ducând o viaţă lipsită de griji, în deplin acord cu natura. Diderot, în­ tr-un eseu intitulat Supplement au voyage de Bougainville (Su­ pliment la călătoria lui Bougainville), îşi imagina un nobil bătrân polinezian, încă în putere, în ciuda celor nouăzeci de ani depăşiţi; acesta îi învăţa pe europeni adevăratul secret al longevităţii, rezumat în două cuvinte: libertate şi natură! 1 0 Pentru Condorcet, vârsta de aur figura la celălalt capăt al evoluţiei. Proiectul lui era un semn al timpurilor şi, mai pre­ cis, rodul Revoluţiei Franceze. Spre s:farşitul secolului al XVIII-lea, progresul s-a accelerat brusc. Revoluţia oferea lumii o cură de întinerire, ea îi deschidea perspectiva unui mare salt către viitor. 9 Jean-Jacques Rousseau, Discours sur ! 'origine et les .fondements de l 'inegaliteparmi les hommes, prima parte (cf şi Irad. rom. de Codruţa-Ioana Ivanciuc, Discurs asupra originii şi .fimdamentelor inegalitaţii dintre oameni, Editura Best Publishing, 200 1 ). 10 Denis Diderot, Supplement au voyage de Bougainville, eseu scris

în 1 772 şi publicat în 1 786. Cu privire la mitul polinezian, a se vedea Eric Vibart, Tahiti. Naissance d 'un paradis au siecle des Lumieres, Bruxelles, 1 987; comentariu la textul lui Diderot, pp. 1 83-1 90.

1 00

Tinereţe fără bătrâneţe

Nimic din valorile vârstei de aur, din primordiala coerenţă şi armonie nu trebuia pierdut. Se putea chiar spera la mai bine. Reintegrarea omul originar nu părea suficientă. El trebuia trans­ format, trebuia inventată o nouă fiinţă umană. Esquisse d 'un tableau historique des progres de l 'esprit hu­ main (Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman) a fost redactată de Condorcet în 1 793 şi a apărut doi ani mai târziu, după moartea tragică a filozofului, victimă a timpu­ rilor noi pe care le glorificase. Ultimul capitol, consacrat "pro­ greselor viitoare ale spiritului uman", este cel care se referă la subiectul nostru şi care anunţă o adevărată revoluţie în dome­ niul longevităţii. Nimic mai logic: dacă era revoluţie, totul trebu­ ia să fie revoluţionat. Într-o lume restructurată, unde domneau egalitatea între clase şi naţiuni şi fraternitatea universală, natu­ ra umană trebuia să se schimbe, la rândul ei. Progresul se va manifesta în ordinea biologică, la fel ca şi în ordinea socială. Naturaliştii constataseră deja o anumită varia­ bilitate în interiorul specii lor, prolog al evoluţionismului seco­ lului următor. Totul se lega perfect: egalitatea socială va pune capăt abuzurilor, mizeriei şi opulenţei; ştiinţa, medicina şi igiena vor învinge bolile, iar speranţa de viaţă va evolua în consecinţă. Acesta e punctul în care intervine o ipoteză extraordinară. Condorcet nu spune nimic despre limita naturală a vieţii. El nu promite "omului nou" nici o sută, nici o sută cincizeci, nici două sute de ani. După el, durata vieţii n-ar trebui să se supu­ nă nici unui termen fatal. Ea va creşte fără încetare, în ritmul general al progresului. Tot ce putem spune este că "omul nu va deveni nemuritor", dar victoria revoluţiei şi excelenţa tim­ purilor noi par să ofere fiecărui individ şansa reală de a tra­ versa secolele. I I S ă reţinem c ă omul nu va deveni nemuritor; moartea pare să fie ultimul obstacol tradiţional pe care Condorcet continuă Il

Condorcet, Esquisse d 'un tableau historique des progres de l 'es­ "Dixieme epoque. Des progres futurs de l'esprit humain", Paris, l 795, pp. 358-36l .

prit humain,

Miracolele raţiunii

101

să-1 respecte. D ar s ă reţinem, de asemenea, c ă longevitatea nu mai are limite, nici măcar cei două sute de ani atribuiţi de Haller şi Hufeland.

Franklin: gustul viitorului Progresul nelimitat al speranţei de viaţă 1-a tentat şi pe Ben­ jamin Franklin. Dacă pentru Condorcet cauza principală con­ sta în perfecţionarea socială, Franklin miza într-un mod mai specific pe dezvoltarea ştiinţelor. Longevitatea nu va fi decât unul dintre aspectele unei lumi transfigurate de descoperirile ştiinţifice şi aplicaţiile lor. Iată un scurt fragment al unei scri­ sori scrise în 1 780 de inventatorul paratrăsnetului : "Progresele rapide pe care le face astăzi adevărata ştiinţă mă fac să regret că m-am născut prea devreme. Este imposi­ bil de imaginat cât de departe va ajunge puterea omului asu­ pra materiei într-o mie de ani de acum încolo. Poate că vom reuşi să lipsim mase importante de gravitatea lor, făcându-le foarte uşoare, pentru fi transportate cu mai multă uşurinţă. În agricultură, poate că vom putea reduce mâna de lucru, dublând în acelaşi timp producţia; bolile vor putea fi fără îndoială şi prin mijloace sigure - prevenite sau vindecate, iar bătrâ­ neţea nu va face excepţie; vieţile noastre vor putea fi prelun­ gite după dorinţă, chiar dincolo de normele antediluviene." 12 Să visezi la viitor era fascinant; dar să-1 vizitezi, ar fi fost cu mult mai bine ! Unii savanţi - şi, printre ei, Franklin ­ concepeau deja călătorii în timp. După Maupertuis, nu trebuia decât să fie suspendate funcţiile vitale ale organismului (de exem­ plu, prin frig); în fond, modelul Endymion, un lung somn, care ar permite călătorului să traverseze secolele fără a suferi nici cea mai mică uzură a vârstei. În 1 766, John Hunter (1 728-1 793), anatomist şi chirurg britanic, a făcut o experienţă: a congelat mai mulţi crapi vii, pentru ca ulterior să-i decongeleze, sperând 12

Fragment reprodus de Gerald J. Gruman, op. cit. , p. 74; citat şi de Jean-Pierre Bois, Le Mythe de Mathusalem, p. 1 34.

1 02

Tinereţe fără bătrâneţe

să-i recupereze tot vii. Din păcate, bieţii crapi nu au rezistat la acest tratament. Mare decepţie pentru Hunter, care credea deja că poate prelungi viaţa umană prin congelare şi propul­ sa către viitor o persoană care, decongelată periodic, de la un secol la altul, ar lua act de progresele realizate de umanitate în timpul cât ea a stat conservată prin frig. Cât despre Franklin, el a optat pentru vinul de Madeira. Gă­ sise într-o sticlă ce conţinea preţiosul lichid câteva musculiţe înecate, care, în mod miraculos, au reînviat imediat la soare. Ca atare, şi-a pus în minte (dar fără să pună în aplicare acest proiect) să se înece împreună cu câţiva prieteni în vin de Madeira şi să fie readuşi la viaţă după un secol, sub soarele binef'acător al patriei, pentru a vedea cu propriii săi ochi miracole le libertă­ ţii şi ale tehnologiei . ' 3

Godwin: teoria voluntaristă a longevităţii Pe vremea când Condorcet îşi schiţa "tabloul istoric", în 1 793, apărea pe celălalt ţărm al Canalului Mânecii opera lui William Godwin, Enquiry Concerning Politica/ Justice (Cercetare pri­ vind dreptatea politica), o carte esenţială pentru strategia longe­ vităţii. Scopul urmărit este acelaşi ca al filozofului francez: perfecţionarea fiinţei umane şi prelungirea indefinită a speranţei de viaţă. Dar metoda este cu totul diferită. Faţă de proiectul esenţialmente social al lui Condorcet, Godwin are încredere în individ şi în voinţa acestuia de a-şi modifica propria natu­ ră. El exprimă astfel varianta individualistă şi, în acelaşi timp, tendinţa voluntaristă a filozofiei Luminilor. Omul trebuie să înveţe să controleze, prin forţa inteligen­ ţei lui, funcţiile biologice ale organismului. El trebuie să mani­ feste o concepţie pozitivă a vieţii, să se comporte în mod optimist 1 3 Cu privire la suspendarea funcţiilor vitale ca mod de a călători în viitor (opiniile lui Franklin şi John Hunter), a se vedea Gerald J. Gruman, op. cit. , pp. 83-84; de asemenea, consideraţiile lui Hufeland, op. cit. , pp. 1 77-1 78.

Miracolele raţiunii

1 03

şi încrezător. Calea ,,nemuririi" trece prin "buna dispoziţie, lim­ pezimea spiritului şi bunăvoinţă". Ne îmbolnăvim şi murim în mare parte pentru că socotim că un asemenea destin este ine­ vitabil. Pentru a trăi multă vreme, cea mai bună soluţie este să crezi că aşa va fi ! Este expresia desăvârşită a raţiunii suverane: totul i se supu­ ne. Dar, în realitate, este vorba de secularizarea unor tendinţe mult mai vechi, care consideră spiritul mai important decât corpul (prezente în creştinism şi exprimate clar de Stăntul Au­ gustin şi Toma d' Aquino, precum şi în taoism). Raţiunea se instalează pur şi simplu în locul sufletului, în aceeaşi poziţie de comandă. Această tendinţă voluntaristă în cel mai înalt grad avea să-şi urmeze cursul; un secol şi jumătate mai târziu, G.B. Shaw nu va face decât să reelaboreze metodologia lui Godwin. Cât despre acesta, a murit în 1 836, la vârsta de opt­ zeci de ani: performanţă onorabilă, dar departe de revoluţia bio­ logică anunţată! Godwin şi Condorcet şi-au găsit un adversar în persoana lui Thomas Malthus. Ceea ce este absolut de înţeles. În lucrarea sa Essay on the Principle ofPopulation (Eseu despre legea popu­ laţiei), publicată în 1 798 (cu subtitlul explicit: On the Specu­ lations ofMr. Godwin, M Condorcet and Other Writers [Despre speculaţiile dlui Godwin, dlui Condorcet şi ale altor scriitori]), Malthus avertiza în privinţa pericolului suprapopulaţiei (expu­ nând celebra lui teorie, conform căreia mijloacele de subzis­ tenţă cresc în proporţie aritmetică, în timp ce populaţia are tendinţa de a creşte în proporţie geometrică). Cel puţin, oame­ nii mai mureau din când în când, lăsând locul descendenţilor lor. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar mai muri nimeni? De altfel, nu era decât o discuţie de principiu, pentru că Malthus nu lua în serios metoda "mentală" preconizată de Godwin. Dar acesta din urmă îşi pregătise deja apărarea, conştient de obiecţiunile potenţiale. El considera că progresele agriculturii şi ale indus­ triei vor neutraliza efectele creşterii demografice. Dar credea, mai ales, că evoluţia intelectuală a speciei umane va diminua funcţiile propriu-zis animale. Astfel, mai puţin sex şi mai puţini

1 04

Tinereţe fără bătrâneţe

copii! În viitor, oamenii vor trăi mai mult şi generaţiile se vor succeda într-un ritm mai lent. Iată rezolvate concomitent pro­ blema longevităţii şi cea a suprapopulaţiei. Godwin schiţează astfel un model încă îndepărtat de realităţile demografice ale epocii lui, dar care astăzi are un aer de actualitate. 1 4

Avertismentul lui Swift Toate aceste frumoase proiecte sunt anulate dintr-o singură trăsătură de condei de Jonathan Swift într-un pasaj din Ca'1ăto­ riile lui Gulliver (1 726). Cu ocazia celei de a treia călătorii,. Gul­ liver debarcă în insula Luggnagg (la o sută de leghe sud-est de Japonia). Printre curiozităţile locale, cea mai remarcabilă este aceea prezentată de o specie de nemuritori numiţi struldbruggs (o minoritate de circa o mie o sută de persoane). Se întâmplă, fără nici o regulă şi în orice familie, ca, din când în când, să se nască copii marcaţi cu o pată rotundă pe frunte: semnul unei vieţi eterne. Gazdele explică unui Gulliver plin de entuziasm faţă de această loterie a nemuririi cât de greu este destinul bie­ ţilor oameni care trag la sorţi acest număr în aparenţă câştigă­ tor. După ce parcurgeau o tinereţe trecătoare, ei se instalau definitiv într-o bătrâneţe din ce în ce mai împovărătoare, loviţi, pe lângă infmnităţile proprii acestei vârste, de deznădejdea de a se şti nemuritori. Amnezici, răi, invidioşi, dezagreabili, ei tră­ iau izolaţi de concetăţenii lor care-i dispreţuiau. Cel mai mult regretau că nu pot atinge două obiective inaccesibile pentru ei: desfrâu} tinerilor şi moartea bătrânilor. Singurul avantaj pe care li-1 admitea comunitatea, din raţiuni strict umanitare, era des­ facerea automată a oricărei căsătorii între doi struldbruggs în clipa în care unul dintre ei atingea vârsta de optzeci de ani. Pe­ deapsa nemuririi fiind destul de grea, ar fi fost inuman să i se adauge pedeapsa suplimentară a unei soţii eterne ! '4

Proiectul lui Godwin şi replica lui Malthus, la Gerald J. Gruman, pp. 85-87.

op. cit. ,

Miracolele raţiunii

1 05

Ne putem imagina cum i-ar fi răspuns Hufeland, Condorcet sau Godwin lui Swift: şi anume că o viaţă prelungită presupu­ ne, în egală măsură, redistribuirea "tranşelor" de vârstă; cine va trăi două sute de ani va fi tânăr la o sută de ani şi încă în pli­ nă vigoare la o sută cincizeci. La care Swift ar fi răspuns proba­ bil că visele frumoase nu schimbă cu nimic realitatea. Începând cu o anumită vârstă, nu facem decât să avansăm în bătrâneţe, fără posibilitate de întoarcere. A trăi "veşnic" înseamnă, pur şi simplu, a trăi în stare de bătrâneţe (model fixat deja prin fi­ gura mitologică a lui Tithon). În zilele noastre, dezbaterea despre longevitate continuă să evolueze între aceste două registre opuse.

Capitolul 5

Era utopiei ştiinţifice (secolul al XIX-lea)

Un mit laicizat, burghez, progresist şi masculin Din punct de vedere intelectual, secolul al XIX-lea este se­ colul ştiinţei, din punct de vedere economic secolul industriei, iar din punct de vedere social secolul burgheziei. (Această ca­ racterizare se referă la spaţiul occidental şi, în special, la struc­ turile lui cele mai dinamice şi valorile dominante; în rest, religia îşi păstrează poziţiile mai bine decât ar fi crezut filozofii Epocii Luminilor, mediul rural tradiţional se menţine, deşi diminuat şi devalorizat de societatea industrială, în timp ce proletariatul înţelege să-şi joace propriul joc faţă de burghezie.) Occiden­ tul, în plin avânt, ajunge să se diferenţieze radical de restul lumii, separându-se, în aceeaşi măsură, şi de propriul trecut; el se eri­ jează în stăpân necontestat al planetei. Progresul se găseşte la apogeul lui, ca proces real, dar şi, mai ales, ca simbol, devenind o adevărată religie. Este, poa­ te, epoca cea mai optimistă dintre toate etapele istoriei. Viito­ rul fascinează, şi nenumărate sunt scenariile care pun în scenă perfecţionările viitoare, atât tehnologice, cât şi sociale. Progre­ sul merge mână în mână cu evoluţia. Evoluţionismul, desem­ nând, în primul rând, un concept biologic, dar aplicat mai apoi şi organismelor sociale, se impune odată cu Lamarck ( 1 744-- 1 829) şi, mai ales, cu Darwin (Originea specii/ar, 1 859), ca una din­ tre cele mai semnificative cuceriri ştiinţifice ale secolului. Na­ tura, evident, nu se grăbeşte, ea are tot timpul de partea ei. Dar ideea că am putea s-o ajutăm, pentru a grăbi puţin lucrurile, îşi croieşte deja drum. Rezultatul va fi o fiinţă umană diferită, poate chiar un supraom.

Era utopiei ştiinţifice

1 07

Democraţia sau cel puţin ideea democratică marchează, la rândul lor, puncte, consecinţă a revoluţiilor americană şi fran­ ceză şi a schimbărilor sociale intervenite (dezvoltarea conco­ mitentă a clasei mijlocii şi a proletariatului, prezenţa sporită a "poporului" pe scena istoriei). Dar aceasta nu împiedică struc­ turile şi mentalităţile elitiste şi discriminatoare să rămână încă bine fixate. Occidentul ("omul alb") aruncă o privire trufaşă asupra celorlalte rase şi culturi; la fel, burghezul asupra cate­ goriilor sociale "inferioare", în timp ce bărbatul continuă să fie net favorizat şi pus în valoare în raport cu femeia. În acest context, se conturează o evoluţie majoră, care priveşte condiţia biologică a omului: pentru prima dată în is­ torie, speranţa de viaţă face un impresionant salt înainte; ea se aliniază astfel fenomenului mai general de creştere accelera­ tă. Între treizeci şi treizeci şi cinci de ani pe la 1 800, între pa­ truzeci şi cinci şi cincizeci de ani pe la 1 900 (în spaţiul occidental): cincisprezece ani câştigaţi în interval de un secol. 1 Un progres mai mare decât cel înregistrat din preistorie până la Revoluţia Franceză! (De remarcat că speranţa de viaţă fe­ minină - care era dej a superioară celei masculine - creşte şi mai mult. Diferenţa se măreşte în favoarea femeilor, ceea ce nu-i împiedică pe specialiştii în longevitate să continue să proclame imperturbabili superioritatea biologică a bărbaţilor; iluziile sunt rezistente.) Aceste cifre sunt de natură să nuanţe­ ze puţin imaginea unui secol al XIX-lea, caracterizat, înainte de toate, prin mizeria claselor muncitoare; stare cât se poate de reală pentru anumite segmente ale populaţiei (consecinţă a 1 Cu privire la evoluţiile demografice ale secolului al XIX-lea (inclu­ siv prelungirea vieţii), a se vedea Massimo Livio Bacci, La population dans 1 'histoire de 1 'Europe, Paris, 1 999 (cf trad. rom. de Alina Vamanu, Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iaşi, 2003). Pentru Franţa, în ve­ derea comparării regimului demografic "vechi" cu cel "nou": Jacques Du­ paquier, La population.franr;aise au XV!le et XV!lle siecles, "Que sais-je?", ediţia a 3-a, Paris 1 995 ; Agm!s Fine şi Jean-Claude Sangoi, La popula­ tion franr;aise au X!Xe siecle, "Que sais-je?", ediţia a 2-a, Paris, 1 996.

1 08

Tinereţe fără bătrâneţe

unei revoluţii industriale "sălbatice"), dar care nu exclude totuşi o tendinţă globală ascendentă, destul de îndepărtată de "pau­ perizarea absolută" dragă lui Marx. Prelungirea efectivă a duratei de viaţă se adaugă celorlalţi factori menţionaţi, pentru a întreţine un imaginar al longevită­ ţii deosebit de activ şi, evident, bine adaptat valorilor dominan­ te din epocă. Va fi, înainte de toate, un mit laicizat, burghez, progresist şi masculin. Mit laicizat, căci el punea în discuţie, în mod esenţial, omul biologic şi corpul acestuia. Multă vreme suport al longevităţii, sfinţenia a devenit pur şi simplu înţelepciune, înscrisă într-un corpus de reguli practice, adaptate, la rândul lor, gusturilor timpu­ lui şi prejudecăţilor sociale. De fapt, mitul a fost nu numai se­ cularizat, ci a devenit divergent în raport cu căutarea nemuririi spirituale. El s-a afirmat din ce în ce mai mult ca soluţie com­ pensatoare, pe măsură ce speranţa de nemurire se diminua. Ava­ tarurile longevităţii pun astfel în lumină procesul desacralizării lumii. Se investea în viaţa corporală ceea ce se pierduse în lu­ mea de dincolo. Mit burghez, pentru că valorile invocate se potriveau per­ fect mentalităţii burgheze, demarcându-se concomitent de ri­ sipa aristocratică şi de sărăcia claselor nevoiaşe. Într-un lung articol consacrat "longevităţii", Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea ( Grand dictionnaire universel du X!Xe sie­ cle) ( 1 866-1 876), editat de Pierre Larousse, recomanda, pen­ tru a trăi mult, "un regim de viaţă foarte regulat, fără cel mai mic exces, scutit de munci excesive, fie ale corpului, fie ale spiritului"; muncitorul cu braţele şi savantul se găseau amân­ doi departe de norme ! Şi viaţa sexuală trebuia să fie perfect reglată; abstinenţa nu era bună, dar nici dragostea în afara căsni­ ciei (fără a vorbi de vicii mai grave). 2 Arta de a trăi mult se confunda cu arta de a trăi pur şi simplu, cu arta de a trăi re­ comandată (dacă nu întotdeauna şi practicată) de morala bur­ gheză în vigoare. 2 "Longevite" în Grand dictionnaire universel du XIXe siecle, editat de Pierre Larousse, voi. X, p. 663.

Era utopiei ştiinţifice

1 09

Mitprogresist, pentru că ştiinţa, progresul, viitorul trebuiau să asigure împlinirea fiinţei umane. Religia ştiinţei, atât de ca­ racteristică epocii, deschidea posibilităţi infinite. În realitate, existau două registre destul de diferite: prezentul şi viitorul, o ştiinţă ,,realistă" şi o ştiinţă vizionară. Pentru prezent, se cuve­ nea o anumită prudenţă, revizuirea în jos în raport cu avântu­ rile mitice ale epocilor precedente. Dar această repliere (relativă) şi această grijă (moderată) pentru realism erau amplu compensa­ te de convingerea că progresul nelimitat va elimina toate con­ strângerile. Ceea ce astăzi îi era refuzat umanităţii îi va fi, fără îndoială, permis mâine. Istoria se va înscrie într-un timp îndelungat. Omul venea de departe şi traiectoria lui se anun­ ţa extrem de lungă. El va avea timpul şi mijloacele necesare pentru a-şi materializa toate dorinţele. Vârsta de aur părăsea complet epoca preistorică, instalân­ du-se definitiv în viitor. În ce priveşte longevitatea, nu mai exis­ tau lecţii de învăţat de la sălbatici şi de la primitivi; speranţa lor de viaţă scădea rapid. Iluziile Epocii Luminilor luaseră sfăr­ şit. Omul Occidentului, omul erei tehnologice, nu mai trebuia să privească înapoi. Dimensiunea esenţială a existenţei lui de­ venea viitorul, un viitor plin de promisiuni, inclusiv pe fron­ tul luptei împotriva morţii. Aceasta nu împiedica, din când în când, să se facă cu ochiul patriarhilor biblici şi unor campioni medievali şi modemi ai longevităţii. Ei nu puteau fi ignoraţi, pentru că erau singurele argumente "vii" ale fezabilităţii proiectului. De fapt, ştiinţa, pro­ gresul şi viitorul nu au făcut decât să recupereze arhetipul şi să reformuleze manifestările lui tradiţionale. Mit masculin, în sîarşit, căci longevitatea rămânea făgădui­ tă, în primul rând, bărbaţilor. Admirabilă strategie, care viza, şi în acest domeniu, devalorizarea femeii. Dicţionarul Larousse relua argumentaţia lui Hufeland: "Femeile - se poate citi în articolul deja citat - ajung la o vârstă mai înaintată deât băr­ baţii; aceştia, în schimb, par să furnizeze termene mai avansa­ te de longevitate." Femeile bătrâne puteau într-adevăr să fie mai numeroase decât bărbaţii; "superbătrânii" erau bărbaţi,

1 10

Tinereţe fără bătrâneţe

propulsaţi de o forţă vitală superioară. Inutil să precizăm că, în acest fel, erau comparate femei reale cu bărbaţi fictivi. O singură listă, conţinând ceva mai multe femei centenare, figu­ ra în Larousse, complet pierdută în abundenţa de recorduri mas­ culine. Era celebra enumerare din Istoria naturală a lui Plinius, aparent unicul document disponibil despre acest subiect, în pli­ nă epocă contemporană. Cel puţin din acest punct de vedere, matroanele romane o duceau mai bine decât soţiile secolului al XIX-lea.3 Este de la sine înţeles că lucrările privind longevitatea sunt deosebit de numeroase într-o epocă atât de interesată de orga­ nismul uman şi perfecţionarea lui. Ar fi dificil şi inutil să fa­ cem o trecere în revistă completă şi detaliată a acestora. Eşantionul pe care-1 propun cititorului reuneşte textele publica­ te pe această temă în Franţa pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Acestea debutează cu lucrarea unui statistician, Charles Lejon­ court, intitulată Galerie des centenaires anciens et modernes (Galeria centenarilor vechi şi moderni) ( 1 842) . Urmează, în or­ dine cronologică, Considerations sur la duree de la vie humai­ ne et les moyens de la prolonger (Consideraţii privind durata vieţii umane şi mijloacele de a o prelungi) ( 1 845), aparţinând unui aristocrat, vicontele de Lapasse. Un deceniu mai târziu, medicul Leopold Turck publică lucrarea De la vieillesse etu­ diee comme maladie (Despre bătrâneţe studiată ca boala) ( 1 854). În acelaşi an, apare lucrarea lui Pierre Flourens ( 1 794-1 867), distins fiziolog, profesor la College de France şi membru al Academiei Franceze; această carte, intitulată De la longevite humaine et de la quantite de vie sur le globe (De­ spre longevitatea umană şi despre cantitatea de viaţă pe glob), a făcut o frumoasă carieră, ajungând în 1 873 la a cincea edi­ ţie. Lista continuă cu L 'art de vivre longtemps (Arta de a trăi mult) ( 1 868) a doctorului Louis Noirot şi se încheie cu La lon­ gevite humaine (Longevitatea umana) ( 1 873), lucrare a unui alt doctor, Pierre Foissac. Fără a uita articolul menţionat deja 3 Ibid.

Era utopiei ştiinţifice

111

din Larousse. Iată deci, într-o scurtă sinteză, ce spun aceste cărţi despre longevitate.

Statistici Mai întâi, există statistica. Această ştiinţă, care tăcea primii săi paşi, se înscrie printre invenţiile cele mai tipice ale unui secol din ce în ce mai orientat către problemele de ordin economic, demografic şi social şi tot mai preocupat de exactitate. Prin statistică, se operează o deplasare importantă de accent de la manifestările individuale spre structuri şi fenomene colective: un fel de democratizare a istoriei şi a ştiinţelor sociale. Longevitatea, preocupată până atunci în primul rând de per­ formanţele individuale, capătă şi ea o alură structurală, focali­ zându-şi cercetările pe speranţa de viaţă proprie unei anumite regiuni, comunităţi sau categorii socio-profesionale. Dar statistica era încă şovăitoare. Printre altele, în ciuda apa­ renţei sale de obiectivitate "absolută", ea a fost şi rămâne depen­ dentă de ideologiile şi de proiectele pe care-şi propune să le ilustreze sau să le susţină. Cifrele îi indicau lui Lejoncourt un tablou de ansamblu pre­ zentat în aceşti termeni: "Cu excepţia părţilor din India unde domneşte o primăvară continuă şi unde viaţa omului atinge une­ ori limitele ei ultime, s-a dovedit că patria centenarilor se găseş­ te în Europa, în regiunile din nord, precum Marea Britanie, Germania şi Rusia, în timp ce existenţa este, în general, de dura­ tă scurtă în zonele de climă caldă, cum ar fi Spania sau Italia, şi că Franţa se situează la mijloc . . . Se trăieşte mai puţin timp în zona ecuatorului decât înspre poli, mai mult pe coline decât în văi, şi mai mult la ţară decât la oraş. "4 Miturile antice sunt şi ele prezente sub lustrui statisticii. În acest fel, India rămâne, ca şi în Antichitate, o ţară de o vitalitate exuberantă, în timp ce Anglia continuă să-şi etaleze recordurile 4 Charles Lejoncourt, Galerie des centenaires anciens et modernes, Paris, 1 842, pp. 1 30-- 1 3 1 .

1 12

Tinereţe fără bătrâneţe

tradiţionale. Universalismul lui Buffon zboară în ţăndări; pro­ iectul naţional al secolului al XIX-lea se exprimă şi prin longe­ vitate. La fel, deprecierea celorlalte părţi ale lumii în raport cu Europa şi a sudului faţă de nord se înscrie în mentalitatea speci­ fică a epocii. Europa şi, în special, jumătatea ei nordică este cea care concentrează ceea ce este mai bun din umanitate şi conduce marşul progresului. Ceea ce impresionează în acest tablou este mulţimea cente­ narilor. Specia pare numeroasă şi în plin avânt. Chiar şi în Spa­ nia, ţară unde se pare că se murea tânăr, există o lungă listă de persoane în vârstă de o sută până la o sută douăzeci de ani. Anglia prezintă un centenar la trei mii o sută de indivizi. Dar marea surpriză este Rusia, care se instalează - şi pentru mult timp - în fruntea plutonului. Timp de două secole, centenarii îi vor furniza un argument suplimentar privind vitalitatea şi pu­ terea. Conform unei statistici din 1 8 1 4, revenea un centenar la două sute patruzeci şi cinci de ruşi. În 1 838, în această ţară muriseră nu mai puţin de o mie două sute treizeci şi opt de per­ soane în vârstă de o sută până la o sută şaizeci şi cinci de ani. Informaţii apreciate de Lejoncourt ca incontestabile, deoarece proveneau de la Ministerul rus de Interne! Dar doctorul Turck, un democrat, care după câte se pare aprecia mai puţin acest minister, propunea o explicaţie specia­ lă a misterului statistic al centenarilor ruşi. Acesta părea să ţină mai mult de obiceiuri decât de biologie: " . . . în Rusia, boierii, pentru a face cât mai mulţi oameni să scape de recrutarea în armată şi a-şi păstra în acest fel lucrătorii, le dau fiului şi ne­ potului numele şi prenumele bunicului, le distrug actele de naş­ tere şi fac din aceşti trei indivizi, pentru autoritatea superioară, o singură şi aceeaşi persoană"5• Om al progresului, doctorul nu-şi căuta modelele în imperiul rus, lăsând acest privilegiu progresiştilor din secolul al XX-lea. p.

5 Leopold Turck, De la vieillesse etudiee comme maladie, Paris, 1 854, 327.

Era utopiei ştiinţifice

1 13

Cât despre statisticile în funcţie de profesie, laurii pentru longevitate sunt acordaţi în unanimitate ecleziaştilor. Legat cândva de familiaritatea lor cu Dumnezeu, acest privilegiu pare să se sprijine mai degrabă, după Lejoncourt, pe o "existenţă asigurată şi liniştită, il dolcefar niente" (interpretare oarecum ireverenţioasă). După acelaşi statistician, cei care trăiesc cel mai puţin ar fi artiştii, afectaţi poate de "aspirarea frecventă a emanaţiilor de culori" (ingenioasă explicaţie ştiinţifică!). Treizeci de ani după Lejoncourt, statisticile propuse de doc­ torul Foissac dovedesc progresele înregistrate de această şti­ inţă. De această dată, statistica se vrea completă, acoperind toate epocile şi un larg evantai de profesii. 1 se cere să clarifice nu atât cazurile-limită, cât speranţa reală de viaţă, adică vârsta me­ die atinsă în sectoarele cele mai diverse ale societăţii. Teologii sunt cei care trăiesc cel mai mult, trage concluzia medicul-statistician, după ce a adunat un lung şir de vârste de papi, cardinali, episcopi, preoţi catolici şi protestanţi, călugări şi călugăriţe. Urmează filozofii, dar, în acest caz, anticii sunt separaţi de modemi. Primii trăiau în medie optzeci şi patru de ani şi cinci luni, în timp ce ceilalţi abia ating şaizeci şi şapte de ani şi două luni. Superioritatea anticilor este de înţeles: pen­ tru ei, filozofia era "un fel de magistratură şi de religie". lată, de exemplu, Pitagora, care "le prescria soţilor nu numai să re­ nunţe la concubinaj, ci şi să respecte legile pudorii faţă de soţi­ ile lor; el le recomanda femeilor virtuţile sexului lor, în special castitatea; el considera frugalitatea ca mamă a tuturor virtuţilor. A te supune unor astfel de precepte nu înseamnă oare să ur­ mezi regulile cele mai importante ale igienei?" Aceşti "filo­ zofi practici", fideli propriilor precepte, îi depăşesc chiar, la capitolul speranţă de viaţă, pe teologii din Evul Mediu şi din epoca modernă. Media filozofică a longevităţii a fost din păca­ te afectată de epigonii lor, care s-au mulţumit să ţină disertaţii de filozofie fără nici o grijă pentru punerea în practică a învă­ ţămintelor acesteia. Recensământul continuă cu savanţii: aflăm că ei trăiesc destul de mult, ceea ce dovedeşte că studiul nu face rău nimănui;

1 14

Tinereţe fără bătrâneţe

oboseala intelectuală, care-1 îngrijora pe burghezul mediu, era astfel ştearsă de pe lista cauzelor mortalităţii. Urmează poeţii, înscrişi pe o listă de şaptezeci şi trei de nume care se întind din Antichitate şi până în secolul al XIX-lea. Ei trăiesc în me­ die şaizeci şi doi de ani şi patru luni. Muzicienii îi depăşesc cu aproape un an, cu şaizeci şi trei de ani şi trei luni. O metodă similară este aplicată oamenilor politici, pictorilor şi medici­ lor. Cu medicii, este abordat un subiect controversat. Doctorul Noirot afirma că aceştia ocupau "una dintre cele mai joase po­ ziţii pe scara longevităţii". Cum să mai ai încredere în ei pen­ tru a-ţi prelungi zilele? În ciuda acestor ironii, doctorul Foissac crede că poate demonstra, cu ajutorul statisticii, că speranţa lor de viaţă este cât se poate de convenabilă: şaizeci şi opt de ani şi două luni (tot pe un eşantion care merge din Antichitate până în prezent), adică mai mult decât pictorii, poeţii, muzicienii şi filozofii moderni ! Agricultorii sunt, şi ei, creditaţi cu o medie bună (imediat după ecleziaşti) şi, lucru interesant, servitorii par şi ei desti­ naţi să aibă o existenţă lungă. Ei se găsesc, în fond, într-o po­ ziţie mai confortabilă decât stăpânii lor: "participanţi, dar într-o măsură mai mică, la bucuriile şi necazurile familiei, ei se bu­ cură de bunăstare, dar fără excesele pe care bogaţii nu ştiu în­ totdeauna să le evite". Cazuri de longevitate sunt semnalate şi printre cerşetori. Chiar şi unii sclavi, bine trataţi, beneficiază de un avantaj similar. Hufeland denunţase, la vremea lui, sela­ via ca pe o îngrozitoare cauză de mortalitate. Doctorul Fois­ sac pare înclinat să vadă partea bună a lucrurilor. 6 Nu este cazul să mai comentăm la fiecare pas deformaţiile ideologice ale statisticii. Cu atât mai viclene, cu cât cifrele sunt în general privite cu respect. Ce ar putea fi mai puţin suspect decât o serie statistică? Datorită acestei metode, longevitatea a câştigat atât în precizie (reală sau aparentă), cât şi în credi­ bilitate. 6

Pierre Foissac, La longevite humaine, Paris, 1 873,

4 1 5-4 1 6.

pp.

3 1 1-358 şi

Era utopiei ştiinţifice

1 15

Obiective O listă lungă de "mari centenari" ocupă unul dintre capito­ lele cărţii lui Lejoncourt, dovedind frecvenţa fenomenului şi implicit fezabilitatea proiectului. Printre cazurile cele mai re­ marcabile figurează un agricultor ungur, mort la o sută optzeci şi cinci de ani, după ce trăise "numai cu legume", şi un păs­ tor polonez, dispărut la o sută optzeci şi opt de ani; acesta din urmă nu gustase niciodată vodca, "împrejurare extraordinară la ruşi", afirmă statisticianul nostru, care amestecă puţin na­ ţiunile. Recordul absolut îi revenea evident unui englez, mort în 1 696, fix la două sute de ani. Termenul de două sute de ani este astfel confirmat. Dacă o spune un statistician! Altă con­ statare "statistică": supremaţia bărbaţilor, deşi "de la vârsta de şaizeci de ani, femeile sunt în majoritate" şi "la optzeci de ani numărul lor este dublu faţă de al nostru"; în schimb, când este vorba de longevităţi extreme, "numărul bărbaţilor este, dim­ potrivă, dublu faţă de cel al femeilor".? Medicul Louis Noirot priveşte spre acelaşi orizont de două secole. El invocă exemplul bătrânelului Matusalem (în varian­ ta minimală, împărţită la patru), cel al Stăntului Mungo şi al unui soldat rus care a participat la Războiul de treizeci de ani şi a murit în 1 80 1 , la vârsta de două sute de ani. Conform doctorului Turck, speranţa de viaţă ar trebui să pro­ greseze fără încetare de la un secol la altul (reluare a tezei lui Condorcet). Pentru viitorul apropiat, el pronostichează o me­ die de o sută douăzeci de ani, perspectivă evident îmbucură­ toare, mai ales dacă o raportăm la media de patruzeci de ani înregistrată în Franţa sub al doilea imperiu. Dar argumentaţia cea mai elaborată îi aparţine lui Pierre Flourens. Punctul lui de plecare constă în celebra formulă a lui Buffon, considerată ca absolut justificată, singura proble­ mă fiind cifrele care trebuie înmulţite ! Aceasta e problema 7

Charles Lejoncourt,

op.

cit. , p. 24 1 .

1 16

Tinereţe fără bătrâneţe

pe care Flourens s-a hotărât s-o rezolve; el i-a consacrat două­ zeci de ani de cercetări. Totul se explica, se pare, prin evoluţia epifizelor (extremită­ ţile oaselor): "Cât timp oasele nu sunt unite la epifize, corpul creşte. Odată ce oasele şi epifizele sunt unite, corpul nu mai creşte; şi aceasta se întâmplă spre vârsta de douăzeci de ani." Iată deci prima cifră: este douăzeci, sfârşitul evoluţiei epifi­ zelor, dată-limită a creşterii. Restul nu mai pune nici o problemă, pentru că Flourens crede, ca şi Buffon - citat aproape la fiecare pagină - că "totul, în economia animală, se supune unor legi stricte". Legi pe care influenţa mediului nu poate să le afecteze decât în mică mă­ sură. Şi, pentru ca legea să fie respectată, Flourens anunţă for­ mula revăzută şi corectată. Aceasta va fi "de douăzeci de ori cinci"; rezultat: suta, o sută de ani. Minunată coincidenţă: de paisprezece ori şapte, la Buffon, şi de douăzeci de ori cinci, la Flourens, dau practic aceeaşi sumă. Douăzeci de ani de muncă pentru a-1 confirma pe Buf­ fon, oare merita într-adevăr osteneala? Aceasta nu este tot, pentru că, plecând de aici, Flourens tă­ cea un raţionament de genul următor: ,,După cum durata creş­ terii înmulţită cu cinci dă durata obişnuită a vieţii, la fel această durată obişnuită, înmulţită cu doi, dă durata extremă." Ne-ar fi greu să înţelegem de unde a fost scos acest nou indice de "doi". Aceasta s-ar întâlni în cele din urmă cu soluţia dată de Hufeland, care înmulţise mai direct douăzeci şi cinci cu opt, cu acelaşi rezultat: două sute. Şi iată concluzia: "Un prim secol de viaţă obişnuită şi aproa­ pe un al doilea secol, sau cel puţin o jumătate de secol, de via­ ţă extraordinară, aceasta e perspectiva oferită de ştiinţă omului."8 Aşa ajunge ştiinţa uneori să te exaspereze. Pentru că, în ciuda celor douăzeci de ani de cercetare invocaţi, ştiinţa nu servea 8 Pierre Flourens, De la longevite humaine et de la quantite de vie sur le globe, ediţi a a 5-a, Paris, 1 873, pp. 42, 86 şi 97.

Era utopiei ştiinţifice

1 17

în această argumentaţie decât ca alibi. Printr-o mişcare de pres­ tidigitaţie, ea valida vorbăria lui Buffon şi decizia arbitrară a lui Hufeland. Ea valida mai ales arhetipul în toţi parametrii lui esenţiali: un prim palier de vreo sută de ani, promis tuturor, un al doilea palier de o sută cincizeci de ani, şi, în sfiirşit, al treilea palier, recordul absolut de două sute de ani, dificil de atins, totuşi realizabil. . . Cât despre doctorul Foissac şi pronosticurile lui, lăsând la o parte statistica, el. face apel la fantezie, sau, cum spune, la raţiune: "Nu ar fi deloc contrar raţiunii şi nici legilor organismu­ lui ca omul, la adăpost de bolile care-i tulbură armonia sau de violenţele exterioare care-i distrug mecanismul, să trăiască mai multe secole . . . Viaţa lungă a patriarhilor era un lucru mai ra­ ţional, mai legat de legile fiziologiei decât scurta existenţă a oamenilor care populează astăzi pământul. "9 Ne aşteptăm la revelaţii, cu atât mai mult cu cât Foissac, relu­ ând metoda de calcul a lui Buffon, se pronunţă pentru prelungi­ rea substanţială a perioadei de creştere. Cei douăzeci de ani decişi de Flourens i se par cu totul insuficienţi; după el, omul ar continua să crească până la treizeci şi chiar treizeci şi cinci de ani. Va înmulţi el acest nou palier cu opt ca Hufeland, cu şapte ca Buffon, sau măcar cu cinci ca Flourens? Dar nu, el se mulţumeşte să-I înmulţească cu trei, ceea ce-i dă, ca la Flourens, o speranţă de viaţă de o sută de ani. Deci, o sută de ani, sau câteva secole? Primul termen pare să definească starea de acum; cât despre viitor, vom mai vedea . . . În orice caz, doctorul Foissac se desparte de Buffon şi de Flourens când afirmă că longevitatea, departe de a fi un dat implacabil, se adaptează fără încetare condiţiilor mediului şi ale societăţii. Omul civilizat trăieşte mai mult decât omul sălba­ tic, europeanul mai mult decât asiaticul sau africanul. Longevi­ tatea concordă cu mersul progresului, ceea ce lasă deschise toate perspectivele. 9

Pierre Foissac,

op.

cit. , p. 347.

1 18

Tinereţe fără bătrâneţe

Oprindu-mă aici, voi aprecia tendinţa secolului al XIX-lea în ceea ce priveşte speranţa de viaţă ca fiind, în acelaşi timp, moderată şi optimistă. "Burghez" moderată, faţă de "plafonul" biblic şi alte avânturi oratorice cu trimiteri mitice tradiţiona­ le (şi chiar faţă de unele proiecte de astăzi). Optimistă totuşi, pentru că era vorba de a depăşi frontiera unui secol şi de a avan­ sa mai mult sau mai puţin în intervalul secolului următor. Rămânând tot în domeniul francez, cartea clasică privind viitorul aparţine astronomului şi popularizatorului ştiinţei Ca­ mille Fl ammarion ( 1 842-1 925). Acesta publica în 1 894, sub titlul La fin du monde (Sfârşitul lumiz), o vastă panoramă a is­ toriei viitoare a speciei umane până la dispariţia ei (peste zece milioane de ani). Aflăm că fiinţa umană va atinge apogeul evoluţiei sale în douăzeci de mii de ani. O singură rasă, de oameni albi, scunzi şi zvelţi, va popula planeta (sinteză, în principal, de elemente anglo-saxone şi chineze). Omul va avea un creier mai mare, un sistem nervos perfecţionat şi capacităţi telepatice. Din nefe­ ricire, longevitatea nu ne rezervă nici o surpriză. Moştenitorul nostru va fi încă tânăr la o sută de ani şi va trăi în jur de o sută cincizeci. Nu merită să călătoreşti în timp doar pentru atâta lucru. Hufeland promitea mai mult, Iară a mai vorbi de Condorcet. De fapt, Flammarion nu a făcut decât să proiecteze în viitor unul dintre palierele clasice ale longevităţii: acela de un secol şi jumătate. Explicaţia acestei lipse de îndrăzneală e simplă: a prelungi existenţa nu era prima lui grijă. Marele popularizator al astronomiei credea în migraţia sufletelor şi în reîncarnarea lor pe alte planete. Ne aşteptau mai multe vieţi, şi atâtea expe­ rienţe noi; atunci de ce să ne agăţăm de viaţa de pe Pământ? Dar să revenim la secolul al XIX-lea, unde ne aşteaptă un francez cu totul remarcabil: un personaj viu, uimitor de viu, care evoluează printre enumerările seci şi statisticile abstracte din Galeria centenarilor. Este un fost comisar general al armate­ lor franceze, cu numele de Noei des Quersonnieres, având, la vremea aceea, vârsta de o sută paisprezece ani (născut în 1 728, el va muri în 1 846, la vârsta de o sută optsprezece ani). El pare

Era utopiei ştiinţifice

1 19

să-1 fi fascinat pe Lejoncourt, care i-a lăsat un portret memo­ rabil. Iată deci "un bătrân bine conservat, ce abia pare să aibă vreo şaizeci de ani, cu un fizic agreabil, voinic şi legat. Nu numai că nu are infirmităţi, dar nu are nici măcar vreo boală cât de neîn­ semnată; nu putem descoperi la el nici cea mai mică urmă de surditate; mâna îi este atât de sigură, încât continuă să se radă singur, iar vederea îi este atât de bună, încât scrie fără ochelari. Sucul gastric pare să fie la fel de abundent la acest bătrân uimitor ca la adultaJ cel mai viguros: îi sunt zilnic necesare două kilograme de pâine. Mănâncă de trei sau patru ori, natura şi calitatea alimentelor fiindu-i de altfel indiferente. Seara, către ora opt, bea o cană de ceai cu mult zahăr, apoi doarme până a doua zi cu un somn calm şi liniştit. Niciodată, nici în anotim­ pul cel mai friguros, nici camera şi nici patul nu-i sunt încălzite, căldura lui naturală părând, spune el, suficientă. Domnul des Quersonnieres are vocea sonoră şi vibrantă. El cântă încă plăcut, şi fără să-i tremure vocea, arii foarte spiri­ tuale, pe care le-a compus singur. E de înălţime medie; dar vi­ goarea constituţiei lui este de aşa natură, încât la vârsta de nouăzeci de ani s-a căsătorit cu o tânără englezoaică de şai­ sprezece ani, care a murit la naştere şi i-a lăsat un fiu." Urmează detalii nu mai puţin impresionante cu privire la memoria prodigioasă şi cultura enciclopedică a acestui perso­ naj ieşit din comun. 'o Domnul des Quersonnieres este oare precursorul unei noi specii umane, al omului perfect sanătos şi al "tânărului cente­ nar" de mâine?

Metode Pentru a prelungi viaţa, autorii noştri fac apel la o panoplie eclectică reunind tradiţie, ştiinţă modernă, proiecte de asanare socială, precepte morale, reţete culinare . . . •o

Charles Lejoncourt,

op.

cit. , pp. 2 1 6--2 1 7.

1 20

Tinereţe fără bătrâneţe

Cel mai complet este doctorul Turck. Om de stânga, republi­ can, el s-a interesat mult de problemele sociale. Cartea lui reflec­ tă în mod firesc preocupările pe care le avea în legătură cu medicina socială. Dacă vrem să creştem durata vieţii, primul lucru de făcut ar fi, după el, eliminarea mizeriei, care rămâne principala cauză a mortalităţii. Trebuie deci să "sporim mun­ ca şi să generalizăm belşugul". Sănătatea socială este prima cheie a sănătăţii biologice. Procedee ştiinţifice trebuie să întărească tratamentul social. Electricitatea, în primul rând; nimic mai natural: secolul al XIX-lea a fost şi secolul electricităţii. În opinia doctorului, ar exista o pu­ ternică similitudine "între fluidul nervos şi fluidul electric". De­ venea astfel posibilă suplinirea prin electricitate a slăbiciunilor sistemului nervos, care se găseau la originea procesului de îm­ bătrânire. Unele experienţe demonstraseră că fluidul electric sporea energia vitală. Această forţă se dovedise "suficient de puter­ nică pentru a trezi, în bulbul lor, germenele adormit al firelor de păr şi pentru a reda părului abundenţa şi culoarea din tine­ reţe". Întinerirea părului reprezenta poate preludiul unei înti­ neriri globale, prin stimularea electrică a organismului. 1 1 Neducând niciodată lipsă de idei, doctorul Turck miza, de asemenea, pe cloroform. Avea în vedere, nici mai mult, nici mai puţin, decât să aplice pacienţilor cloroform pentru a-i scu­ funda într-un somn lung, un fel de hibernare destinată conser­ vării şi refacerii potenţialului lor biologic. Este interesant de notat că acest om de ştiinţă şi de stânga respecta Biblia, şi nu numai în spiritul, ci şi în litera sau, mai bine zis, în cifrele ei. Împărţirea la patru a vârstei patriarhilor i se părea o operaţie meschină; le recunoştea o longevitate aproa­ pe milenară: deşi electricitatea nu exista pe timpul lor! Biblia era, de asemenea, folosită pentru o scurtă disertaţie despre virtuţile căldurii umane transmise de la un corp la altul: '' Leopold Turck, op. cit. , ,,De l'etectricite", pp. 87-1 1 4.

Era utopiei ştiinţifice

121

vestita metodă a regelui David. Aflăm, în acest sens - doc­ torul Turck reactualizând sfaturile lui Galenus -, că nu trebuie să ne pierdem niciodată speranţa, chiar dacă suntem în impo­ sibilitatea de a atinge o tânără fată. Un copil sănătos, aplicat pe abdomen, poate produce un efect similar. Şi chiar un căţel mai gras . . . Fiecare cu mijloacele sale. Pentru doctorul Noirot, cheia problemei rezidă în morala se­ xuală. Pentru a atinge o vârstă înaintată, trebuie, în primul rând, să ştii să-ţi "gospodăreşti" bine sexul. Doctorul îşi propune să pună puţină ordine in materie, hărţuită între practicile contra­ dictorii ale centenarilor iubitori de viaţă şi cele ale anahoreţi­ lor, nu mai puţin performanţi. Ca orice burghez care se respectă, el optează, în cele din urmă, pentru calea de mijloc. Contactul cu tinerii - şi, mai ales, cu tinerele fete - pare să fie bun. Prestigiul regelui David rămânea evident intact. Me­ toda trebuia totuşi adaptată împrejurărilor. Temperamentul nor­ dic cerea uneori o doză sporită. Boerhaave, marele medic olandez, "a aplicat cu succes acest procedeu unui bătrân pri­ mar din Amsterdam. Doar că, dată fiind natura flegmatică a clientului lui, a dublat doza şi l-a culcat pe magistrat între două fete." Din păcate, lipsesc detaliile cu privire la urmările expe­ rimentului. Bătrânei vioi se bucurau de sex fără să le pese, în ciuda vâr­ stei lor, uneori centenară. lat-o pe vechea noastră cunoştinţă, Thomas Parr, într-o poziţie cu adevărat delicată. Doctorul Noirot citează anecdota conform căreia acest simbol viu de longevi­ tate "a trebuit, la vârsta de o sută de ani, să îndure o peniten­ ţă la poarta unei biserici, pentru că sedusese o tânără fată şi o făcuse mamă". Erau menţionate şi femei care ar fi avut copii la o vârstă similară! În trei propoziţii, doctorul Noirot elimină orice contradic­ ţie şi face lumină în legătură cu acest acest subiect: 1 . Centenarii performanţi în materie de sexualitate ar fi prac­ ticat castitatea în tinereţe, ceea ce explică perpetuarea preţioa­ selor lor capacităţi;

1 22

Tinereţe fără bătrâneţe

2. Longevitatea anahoreţilor şi singuraticilor se datorează castităţii lor; 3 . Există o categorie de destrăbălaţi care depăşesc fără pro­ bleme limita celor o sută de ani. Dar acestea sunt mai degra­ bă excepţii, care nu fac decât să confirme regula. Regula spune că "necumpătarea este una dintre cauzele care scurtează cel mai mult existenţa". Faptul că majoritatea cen­ tenarilor sunt oameni căsătoriţi vine în sprijinul acestei teze, căsătoria presupunând, cel puţin după noţiunile epocii, "o rela­ tivă cumpătare". I 2 O idee interesantă pare să se desprindă. Dacă se renunţă la sex în tinereţe, s-ar putea beneficia de el la bătrâneţe. Ar fi nos­ tim să ni-l imaginăm pe Thomas Parr începându-şi viaţa sexu­ ală la optzeci de ani ! În fine, o soluţie tipic franceză, mizând pe mâncărurile bine gătite, este recomandată de vicontele de Lapasse. Vicontele este adversar hotărât al lui Comaro. Francez şi om din sud, îi plac festinurile pe cinste. Vrea să trăiască mult, dar fără a sacrifi­ ca plăcerile mesei. Din fericire pentru el, cercetările pe care le-a făcut i-au dat dreptate; pentru a prelungi viaţa, trebuie pro­ cedat într-un mod absolut contrar celui proslăvit de ascetul ve­ neţian: "În opinia mea, nimic nu este mai favorabil sănătăţii decât o masă gustoasă; . . . cel mai bun medic este un bucătar priceput." Un bucătar francez, bineînţeles, deoarece "felurile franţuzeşti de mâncare mi se par, fără doar şi poate, cele mai bune dintre toate". Calea spre nemurire trece prin bucătăria franceză! Patriot, vicontele e şi elitist. Strategia lui de longevitate se aplică exclusiv bogaţilor. Săracii pot să se mulţumească cu o hrană mai de rând. Aceasta, de altfel, din motive demonstrabile ştiinţific. Bogaţii au nevoie de o alimentaţie mai bogată, pentru că ei se consumă mai mult decât alţii. Ei trebuie să compenseze efectele produse de pasiuni şi de supărări asupra organismului 12

Louis Noirot, L 'art de vivre longtemps, Paris-Dijon, 1 868, "De la continence et du mariage", pp. 22 1-238.

Era utopiei ştiinţifice

1 23

lor sensibil, precum şi oboseala generată de studii, fără a mai vorbi de "atmosfera fetidă a saloanelor". 1 3 Sunt totuşi recomandate anumite măsuri în favoarea celor mai nevoiaşi: condiţii mai bune de muncă, igienă potrivită, şi hrană dacă nu rafinată, în orice caz suficientă. Fjecare clasă cu calea ei specifică spre longevitate. În orice caz, a fi francez, bogat şi gastronom reprezenta cea mai bună soluţie. Existau totuşi şi francezi care ştiau să aprecieze sobrietatea. Printre aceştia, un nqme celebru: Auguste Comte ( 1 798-1 857), fondatorul "filozofiei pozitive" şi părintele sociologiei. În lumea raţională pe care aspiră s-o organizeze (Systeme de politique positive [Sistem de politicăpozitiva1 , 1 85 1-1 854; Catechisme positiviste [ Catehism pozitivist], 1 852), sănătatea şi longevi­ tatea sunt cercetate îndeaproape. Ei enunţă reguli riguroase de igienă. "Este vorba, mai ales, de limitarea treptată a excitante­ lor, fizice şi cerebrale: fără vin, rară cafea, fără tutun, şi, în sfâr­ şit, din ce în ce mai puţină hrană", Comte hotărând, spre sfârşitul vieţii, să-şi măsoare toate raţiile alimentare. În fine, fără sex ("cel mai perturbator dintre toate instinctele noastre") sau cât mai puţin posibi1. 14 În acest fel, Comte a reuşit să atingă cincizeci şi nouă de ani; încurajator, ca primă încercare ! Să recunoaştem că suntem un pic dezamăgiţi. Unde sunt mijloacele ştiinţifice de care era atât de mândru secolul al XIX-lea? Ceva electricitate, poate - dar pe urmă? Cea mai mare parte a "specialiştilor" continuă să peroreze pe marginea teme lor tradiţionale, în primul rând hrana şi sexul (cu aceleaşi argumente mereu, pentru sau contra: pare să fie, în acelaşi timp, bine şi rău să mănânci, să bei şi să faci dragoste). Chiar revizuit în jos, proiectul de longevitate rămâne încă prea ambiţios faţă de mij loacele imaginate pentru a-1 atinge. 1 3 Vicontele de Lapasse, Considerations sur la duree de la vie humai­ ne et les moyens de la prolonger, Toulouse, 1 845, pp. 50--62. '4 Jean-Fran�is Braunstein, ,,Auguste Comte, la Vierge Mere et les va­ ches folles. Les utopies biomedicales du positivisme", în L 'utopie de la san­ te paifaite, colocviu la Cerisy, ed. Lucien Sfez, Paris, 2001 , pp. 298-299.

1 24

Tinereţe fără bătrâneţe

De la Faust la Dracu/a Demersul ştiinţific, relativ prudent şi laborios, nu era de natu­ ră să anuleze in imaginar filonul tradiţional al longevităţii, în­ tineririi şi nemuririi. Dumnezeu sau diavolul ştiau să procedeze mai repede şi într-un mod mai radical. Exclus din domeniul ştiinţific, imaginarul magic al longevităţii şi-a continuat exis­ tenţa in ficţiunea literară şi artistică. Avântul său dezvăluie, in aceeaşi măsură ca şi cercetarea ştiinţifică, vitalitatea longevi­ tăţii de-a lungul secolului al XIX-lea. Nimic nu exprimă mai bine sufletul omenesc decât ficţiunea. În această privinţă, este instructiv să urmărim avatarurile moderne ale celebrei legende a doctorului Faust. 1 5 Această po­ veste prinsese contur pe vremea Renaşterii; primul text care i-a fost consacrat a fost publicat, în germană, în 1 587 (Histo­ ria von D. J. Fausten [Istoria doctorului Johann Faust]). A urmat - dacă ne rezumăm la textele cele mai renumite - dra­ ma lui Christopher Marlowe, The Tragica/ History ofD. Faus­ tus [Tragica istorie a Doctorului Faust] (scrisă către 1 590; prima ediţie, 1 604). În primele două secole ale existenţei sale, legenda nu spune nimic despre tema care ulterior avea să câş­ tige în importanţă. Ce caută Faust vânzându-şi sufletul lui Me­ fistofel? El vrea cunoaşterea, bogăţia, puterea. Într-o primă fază, nimic despre tinereţe. (Marlowe insistă asupra cunoaşterii neli­ mitate şi a·puterii care decurge din ea, intr-un contract cu diavo­ lul incheiat pentru douăzeci şi patru de ani şi urmat iremediabil de căderea in Infern; viaţa pe care o caută Faustul lui este o viaţă "densă", şi nicidecum una lungă.) Goethe este cel care, in versiunea lui iniţială a lui Faust (redac­ tată către 1 770-1 775), lansează tema. De această dată, Faust inghite o băutură magică, preparată de o vrăjitoare şi destina­ tă să-1 intinerească şi să-1 facă să se îndrăgostească. Ediţia de­ finitivă a dramei, incorporând această primă parte, datează din 1 5 Dosarul Faust e prezentat în mod foarte detaliat de Andre Dabezies:

Le Mythe de Faust, Paris, 1 972 şi 1 990.

Era utopiei ştiinţifice

1 25

1 832. Dar pentru Goethe, întinerirea eroului rămâne, la urma urmei, un episod secundar in raport cu semnificaţia filozofi­ că a ansamblului. Cu toate acestea, inovaţia lui marchează punc­ tul de plecare al unei noi cariere a mitului faustian. Transfigurarea este desăvârşită in 1 859, in momentul in care Charles Gounod compune muzica la Faust, operă inspirată de prima parte a dramei lui Goethe (pe un libret de Michel Cam� şi Jules Barbier). Pe scenă, se produce miracolul intineririi; de fapt, este tot ceea "e cere ,,noul" Faust: să-şi redobândească tinereţea. El devine, aşa cum şi trebuie intr-o dramă lirică, un tânăr îndrăgostit. Mitul se degradează, în orice caz se simplifi­ că şi-şi schimbă sensul. Succesul operei a fost răsunător: la Paris, desigur, dar şi la Milano ( 1 862), la Londra ( 1 863) şi New York ( 1 864). Pentru marele public, Gounod îl eclipsează pe Goethe. Ceea ce ştiu astăzi majoritatea oamenilor despre Faust trece mai degrabă prin adaptarea lui decât prin textul original. Pu­ tem deplânge acest tip de vulgarizare; pentru longevitate, e to­ tuşi semn bun. Dintre toate soluţiile imaginabile, secolul al XIX-lea stărşeşte prin a privilegia soluţia întineririi (cu pre­ lungiri notabile în secolul următor, cum ar fi, de exemplu, în cinema, La beaute du diable [Frumuseţea diavolului], film pro­ dus în 1 949 de Rene Clair, după un scenariu de Armand Sa­ lacrou). Nostalgia tinereţii este, fără îndoială, una dintre trăsăturile psihologice cele mai pregnante ale lumii moderne, capabilă chiar, in cazul lui Faust, de a pune in umbră celelal­ te semnificaţii. Trebuie, de asemenea, să menţionăm tentativa unui Faust feminin sub pana lui Henry Rider Haggard ( 1 856-- 1 925). În romanul She (Ea), publicat in 1 887, scriitorul englez dă viaţă, in mijlocul unui exotic decor african, unei regine albe care do­ bândise tinereţea veşnică scufundându-se în "focul vieţii". La vârsta de două mii de ani, ,,Ea" pare incă o tânără femeie splendi­ dă. Motivaţia este asemănătoare cu cea a lui Faust: dragostea ca ţel şi seducţia ca mijloc. Î n literatura modernă, "Ea" repre­ zintă prototipul "femeii fatale". În fond, cum să exprimi mai

1 26

Tinereţe fără bătrâneţe

bine decât prin longevitate (în sensul de tinereţe inalterabilă) latura misterioasă şi tulburătoare a eternului feminin? Tinereţe, dragoste, seducţie: acest secol burghez şi scien­ tist lasă uneori să se întrevadă un suflet romantic ! Imaginarul "vieţii eterne" asigurate prin mijloace mai pu­ ţin ortodoxe s-a îmbogăţit şi datorită unei remarcabile promo­ vări a vampirilor. "Identificaţi" în secolul al XVIII-lea în ţările Europei Centrale, aceşti drăguţi băutori de sânge au făcut o fru­ moasă carieră în literatura occidentală a secolului al XIX-lea (în aşteptarea unei cariere şi mai impresionante în secolul urmă­ tor). 16 Acest capitol debutează cu nuvela scriitorului englez John Polidori, The Vampire ( Vampirul) ( 1 8 1 9), şi conţine, în afară de domeniul anglo-saxon, care e dominant, contribuţiile franceze ale lui Charles Nodier (Le vampire [ Vampirul], 1 820, adaptare tea­ trală după Polidori, care a cunoscut un succes enorm) şi Theo­ phile Gautier (La morte amoureuse [Moarta îndrăgostita1, 1 836). Dar marii maeştri ai genului sunt doi irlandezi: Joseph Sheridan Le Fanu, cu Carmi/la, în 1 872, şi, evident, Bram Stoker, crea­ torul lui Dracu/a ( 1 897). Personajul Dracula este un conte tran­ silvănean, dar, dincolo de filonul ei central-european, povestea se scaldă, am putea spune, într-o atmosferă tradiţional irlande­ ză: reelaborare, în registrul sângelui, a unei foarte vechi alcătuiri a lumii, în care hotarele dintre viaţa omenească obişnuită şi cele mai insolit� soluţii de nemurire sunt aproape anulate.

Elixirul de viaţă lungă a/ lui Wilhelm I În timp ce elita occidentală se consacra miraculosului şti­ inţific şi literar, la nivel folcloric se continua fabricarea legen16

Cu privire la vampiri, contribuţiile specialistului francez în dome­ niu: Jean Marigny, Le vampire dans la litterature anglo-saxone, Paris, 1 985; Sang pour sang. Le reveil des vampires, Paris, 1 993; Le vampire dans la litterature du XXe siecle, Paris, 2003; "Vampires â la fran�;aise", IRIS (Cen­ tre de recherche sur l'imaginaire, Universitatea Grenoble 3) nr. 26, 2004, pp. 261-276.

Era utopiei ştiinţifice

1 27

delor după vechile reţete. Inclusiv legende de longevitate. Spre deosebire de producţiile vechi, în care ,,nucleul de adevăr", dacă există, e greu de detectat, producţiile moderne permit înţele­ gerea mai îndeaproape a procesului de transfigurare a anumi­ tor fapte reale. Iată o curioasă interpretare ungurească a domniei lui Wilhelm 1, rege al Prusiei ( 1 86 1-1 888) şi împărat al Ger­ maniei ( 1 87 1-1 888). "Secuii (populaţie ungurească din estul Transilvaniei) po­ vestesc că împăratul Wilhelm al Germaniei îşi datorează via­ ţa aproape centenară"unei băuturi magice, al cărui secret numai el îl cunoaşte. Această băutură, sursă inepuizabilă a sănătăţii lui robuste, e un fel de