Teza de Master [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI Al REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ CATEDRA PSIHOLOGIE

VERDEŞ VICTORIA

PARTICULARITĂŢILE AUTOACTUALIZĂRII FEMEILOR ŞI BĂRBAŢILOR ÎN PERIOADA CRIZEI VÎRSTEI ADULTE

TEZA DE MASTER

„Admis pentru susţinere” Conducător ştiinţific: RUSNAC Svetlana Dr., conf. univ., _________________________

Autor: VERDEŞ Victoria Speciallitatea „psihologie” _________________________

CHIŞINĂU 2012 CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL I. ABORDAREA TEORETICĂ A CONCEPTULUI DE ACTUALIZARE 1.1 Repere conceptuale..................................................................................................................8 1.2 Conţinutul autoactualizării...................................................................................................12 1.3 Caracteristici ale persoanei autoactualizate........................................................................18 CAPITOLUL II. VÎRSTA ADULTĂ. DESCRIERE ŞI ANALIZĂ 2.1 Etapele vîrstei adulte.............................................................................................................21 2.2 Schimbări în plan fiziologic şi psihologic în perioada adultă............................................24 2.3 Caracteristica personalităţii la vîrsta adultă.......................................................................27 2.4 Criza de vîrstă a perioadei adulte în raport cu autoactualizarea.....................................30

CAPITOLUL II. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A PARTICULARITĂŢILOR AUTOACTUALIZĂRII FEMEILOR ŞI BĂRBAŢILOR ÎN PERIOADA CRIZEI VÎRSTEI ADULTE 2.1 Metodologia şi metodele cercetării experimentale............................................................. 34 2.2 Desfăşurarea cercetării. Prezentarea rezultatelor.............................................................. CONCLUZII ....................................................................................................................................... .. RECOMANDĂRI...................................................................................................................... BIBLIOGRAFIE ANEXE 2

Actualitatea cercetării: În lucrarea de master am abordat tema particularităţile autoactualizării femeilor şi bărbaţilor în perioada crizei vîrstei adulte. În momentele cruciale din istoria societăţii, problema valorilor umane devine una deosebit de stringentă. Transformările radicale din ultimele decenii din Republica Moldova, caracterizate prin schimbări socioeconomice, rapide şi haotice, şi prin lipsa unor direcţii clare privind strategiile eficiente de ieşire din criză, afectează, în general negativ, toate segmentele sociale. Individul pare să fi fost lăsat singur, faţă în faţă cu toate problemele complexe ale vieţii, în imposibilitatea de a găsi altundeva „salvare”, decât doar sprijinindu-se pe propriile eforturi şi abilităţi. Toate aceste aspecte fac relevantă intenţia noastră de a aborda fenomenul autoactualizării sinelui şi efectele pe care le produce acesta asupra dezvoltării umane şi a societăţii. Organismul ca un tot întreg are o singură necesitate şi anume de dezvoltare, creştere şi schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă. Acest potenţial ghidează toate comportamentele individului, dacă acesta nu este influenţat din exterior. O tendinţa către dezvoltare apare doar atunci cînd persoana real îşi conştientizează deciziile şi le apreciază adecvat. Ea nu poate să-şi actualizeze sinele dacă nu face diferenţă între alegerile ce conduc la un progres oarecare şi cele care determină un regres. Fiecare persoană îşi împlineşte idealuri prin comportamentul său şi în mod pozitiv se orientează spre împlinirea de sine. Cauza majoră a unei proaste adaptări este percepţia individuală că selful său (eul său) este în opoziţie cu expectanţele sau scopurile personale. Cea mai importantă influenţă în personalitate o are însăşi persoana luată ca un tot întreg incluzînd conştiinţa individuală, libertatea deciziei, autodeterminarea şi calitatea experienţelor de viaţă. În prezent, autoactualizarea sinelui este una din principalele tendinţe în activitatea serviciilor psihologice şi educaţionale din secolul XXI. Schimbările sociale înaintează exigenţe sporite faţă de individul uman şi de aceea în prim plan se situează nevoia optimizării procesului de dezvoltare personală. Şi evident, una din principalele tendinţe ale psihologiei moderne trebuie să fie susţinerea psihologică a persoanei în procesul autoactualizării. În acest sens, deosebit de pertinentă este necesitatea de a crea condiţii psihologice pentru autoactualizarea sinelui, pentru dezvoltarea creativităţii şi a motivaţiei pentru dezvoltarea personală. Cercetarea fenomenului autoactualizării este importantă şi pentru a analiza particularităţile de gen în acest proces. Secolul ХХ a modificat substanţial rolul femeii în societate, s-au produs schimbări importante în ceea ce priveşte statutul lor social. Mai mult decît atît, actualitatea şi oportunitatea acestei teme sunt condiţionate de schimbările în manifestarea autoactualizării sinelui în perioada crizei vîrstei adulte. Considerăm că abordarea problemei autoactualizării sinelui din perspectiva acestei perioade de vîrstă este importantă, în primul rînd, datorită faptului că 3

experienţa nuanţează foarte mult acest proces. În al doilea rînd, o bună parte a societăţii noastre o constituie persoanele, care s-au format în perioadă economiei planificate şi a sistemului administrativ de comandă. Se pare că sentimentul de colectivism a împiedicat dezvoltarea individualismului, ceea ce a determinat „ştergerea” din imaginarul colectiv al cetăţenilor sovietici a reprezentării, potrivit căreia fiecare individ este stăpînul propriului destin şi fiecare este responsabil pentru propriile decizii, acţiuni şi fapte. Din aceste considerente, studiul autoactualizării sinelui se dovedeşte relevant mai ales pentru persoanele de vârstă adultă, fiindcă anume această categorie de vârstă, formată în perioada sovietică, are un rol important, atât în domeniul politic, socio-cultural şi economic, cât şi în educarea următoarei generaţii. Analiza literaturii de specialitate ne permite să afirmăm că întîietatea în cercetarea motivaţiei de autoactualizare aparţine lui A. H. Maslow – renumit psiholog american. Pe parcurs ideile despre existenţa unui potenţial de realizare la orice om (iniţiate de A. Maslow, C. Rogers) continuă să fie pe larg dezvoltate în lucrările savanţilor contemporani, printre care se evidenţiază: Amabile, Tereza M.; Ouspenschy, P.; Rene de Lassus; Bouillerce, B.; Robbins, A.; ş.a. Fiecare dintre aceşti autori vine cu o proprie viziune (care se bazează pe date experimentale de mai mulţi ani) asupra procesului de autoactualizare. În literatura de limbă rusă, autorii studiilor experimentale despre autoactualizare ca proces, (Калмыкова, М. В.; Магомед-Эминов, М. Ш; Мартынов Б. Г; Пископпель, А. Е.; Рябикина, З. Г.; Чеботарева Н. И.; Шамионов, Р. С. ş.a), accentuază primordial nevoia formării aspectului spiritual – valoric al personalităţii prin reflectarea asupra sensului vieţii umane. În literatura de limbă romînă, necesitatea de actualizare (fiind mai frecvent interpretată în termeni de realizare de sine şi împlinire de Sine) este abordată primordial ca o structură psihologică ce asigură înaintarea spre perfecţiune, prin promovarea cunoaşterii de sine – drept condiţie primă pentru autoactualizarea proprie (Pavelcu V.; Bunescu, A.; Toma, S.; Brazdău O.; Mînzat I.; Catalina I. etc). În Republica Moldova, la etapa actuală, unele aspecte ale procesului de autoactualizare a personalităţii au fost cercetate în cadrul studiilor postuniversitare (doctorat), sub îndrumarea lui I. Negură. Pînă la momentul actual, această problemă a fost studiată de M. Cerniţanu, care a abordat această problemă în teza sa de doctor şi a încercat să stimuleze pe cale experimentală dezvoltarea structurii psihologice a studenţilor în contextul de învăţare. De asemenea S. Tolstaia abordează conceptul actualizării în teza sa de doctor la tema particularităţile psihologice ale actualizării femeii de vîrstă mijlocie. Fiind preocupată de promovarea valorilor spirituale perene în societatea în care trăim am intenţionat să pun în evidenţă în cercetarea dată importanţa dezvoltării autoactualizării la persoanele adulte, îndeosebi datorită faptului că singură sunt în pragul acestei vîrste şi sunt cointeresată personal. Consider că o persoană actualizată va avea o mai mare încredere în forţele 4

proprii, în ceea ce simte şi percepe, va fi mai deschisă spre noi experienţe şi va acorda încredere în libertatea de decizie. Prin urmare, actualitatea prezentei cercetări este determinată, pe de o parte, de conştientizarea importanţei şi a priorităţii autoactualizării în dezvoltarea personalităţii şi, pe de altă parte, de lipsa, în cadrul cercetărilor psihologice experimentale, a unor studii complexe cu referire la problematica autoactualizării sinelui la femei şi bărbaţi în perioada crizei vîrstei adulte. Obiectul cercetării îl constituie particularităţile autoactualizării femeilor şi bărbaţilor în perioada crizei vîrstei adulte. Scopul cercetării constă în investigarea particularităţilor psihologice ale autoactualizării femeilor şi bărbaţilor în perioada vîrstei crizei adulte. Obiectivele cercetării: •

Studierea şi analiza literaturii de specialitate cu privire la procesul de autoactualizare.

•

Descrierea conţinutului, structurii şi a nivelelor autoactualizării sinelui.

•

Identificarea factorilor care contribuie la actualizarea sinelui.

•

Stabilirea nivelului de dezvoltare a actualizării sinelui la femei şi bărbaţi aflaţi în criza vîrstei adulte.

•

Analiza, prelucrarea statistică a datelor experimentale şi interpretarea psihologică a rezultatelor obţinute în cercetare.

•

Elaborarea concluziilor generale şi a recomandărilor. Ipoteza de fond a cercetării:

1. Nivelul înalt al actualizării sinelui elimină sau dimunuează considerabil manifestarea crizei vîrstei adulte. Ipoteze operaţionale a cercetării: 2.

Actualizarea decurge în mod diferit la femei şi bărbaţi.

3.

Autoaprecierea persoanei influenţează autoeficienţa şi în general autoactualizarea.

4.

Nivelul autoactualizării se află în raport indirect cu manifestările crizei de vîrstă.

Epistemologia cercetării: Este reprezentată de abordarea teoretică şi practică a actualizării din perspectiva mai multor autori: concepţia cu privire la tendinţa de actualizare şi autoactualizare ale lui C. Rogers; ierarhia trebuinţelor umane şi persoana autoactualizată ale lui A. Maslow; concepţiile lui I. Mînzat cu privire la procesul împlinirii Sinelui; studiile experimentale despre autoactualizare ca proces (Калмыкова, М. В.; Мартынов Б. Г; Рябикина, З. Г.; Чеботарева Н. И.; Шамионов, Р. С. ş.a).

Metodologia cercetării a antrenat următoarele metode de cercetare: 5

teoretice - studierea şi analiza literaturii de specialitate; empirice - Testul de diagnosticare a adaptării social-psihologice (C. Rogers şi R. Daimond); - Testul autoaprecierii - Testul de autoactualizare statistice de prelucrare a datelor Prelucrarea statistică a datelor a fost realizată prin aplicarea programului computerizat SPSS. Etapele cercetării: I etapă reprezintă documentarea prealabilă, studiul materialului teoretic, cu referinţă aupra motivaţiei persoanei şi autoactualizării eul-ui personal; II etapă: stabilirea problemei, obiectului şi subiectului cercetării; III etapă: stabilirea scopului şi obiectivelor operaţionale; IV etapă: elaborarea aparatului conceptual; V etapă: analiza sistemică a obiectului cercetării VI etapă: înaintarea ipotezelor cercetării; VII etapă: planificarea strategică experimentală; VIII etapă: analiza eşantionului şi a unităţilor observaţionale; IX etapă: analiza metodelor şi procedeelor de culegere a datelor; X etapă se referă la selectarea eşantionului cercetării; XI etapă realizarea experimentului de constatare; XII etapă elaborarea concluziilor şi a recomandărilor. Baza experimentală cercetarea a fost efectuată pe un eşantion de 60 persoane, 30 bărbaţi şi 30 femei. 30 persoane au studii superioare complete, ceilalţi 30 persoane au studii medii de specialitate. Formarea eşantionului de subiecţi a fost realizat în mod aleator. Valoarea teoretico – practică: 1. Determinarea şi evaluarea gradului de autoactualizare a femeilor şi bărbailor contemporani aflaţi în perioada crizei vîrstei adulte. 2. Rezultatele teoretice şi practice ale cercetării pot fi utilizate drept repere metodologice pentru o altă cercetare mult mai avansată de doctorat. Termeni cheie: piramida trebuinţelor; nevoia de actualizare; motivaţie de autoactualizare; tendinţe de autoactualizare a sinelui; persoană autoactualizantă; cunoaşterea de sine; autoefeicienţă; orientare a personalității; vîrsta adultă, criza vîrstei adulte; 6

CAPITOLUL I. ABORDAREA TEORETICĂ A CONCEPTULUI DE ACTUALIZARE 1.1 Repere conceptuale 7

Societatea reprezintă o structură dinamică, ce se află în continuă dezvoltare. Pentru o adaptare continuă şi eficientă la schimbările ce intervin este necesară existenţa unor persoane independente, active, perseverente care tind mereu spre o dezvoltare a potenţialului propriu. Din această cauză problema unei realizări şi actualizări de sine devine una primordială. Omul e, înainte de toate, un organism care nu poate fi privit în afara psihicului său şi însumează corp, emoţii şi spirit, avînd o natură pozitivă şi demnă de încredere. În prezent, în şiinţele psihologice, există o varietate largă de materiale teoretice şi practice privind studiul personalităţii şi a diversităţii manifestărilor sale psihologice. În pofida acestui fapt, totuşi constatăm că există o serie de fenomene care mai necesită clarificări. Unul dintre aceste fenomene este autoactualizarea personalităţii. Trebuie de menţionat că încă A.Maslow, un autor reprezentativ pentru studiul acestui fenomen, a subliniat ambiguitatea acestui fenomen în cartea sa „Motivaţia şi personalitatea”. În această lucrare autorul afirmă că „pentru diferite grupuri de autori, în special pentru E.Fromm, K.Horney, C.G.Jung, Ch.Buhler, C.Rogers, G.Allport, dezvoltarea, individualizarea, autonomia, actualizarea sinelui, autodezvoltarea, productivitatea, cunoaşterea de sine sunt într-o oarecare măsură sinonime, ceea ce denotă mai mult o reprezentare vagă decît un concept clar formulat” [Maslow Novie rubeji celovecescoi prirodi, p.47- 48]. Cel care foloseşte pentru prima dată conceptul de „autoactualizare” este K.Goldştein în viziunea căruia autoactualizarea poate fi descrisă ca un proces fundamental, caracteristic fiecărui individ uman şi care poate avea consecinţe, atît pozitive cît şi negative. K.Goldstein scria că „individul este impulsionat de tendinţa de a-şi realiza posibilităţile sale individuale, esenţa şi valoarea sa în lume” . În opinia autorului, autoactualizarea reprezintă motorul principal al dezvoltării umane, tendinţa creativă a naturii umane, baza formării şi perfecţonării personalităţii [Goldştein, Abstractnoe i concretnoe povedenie p.49] O contribuţie substanţială în dezvoltarea problemei autoactualizării sinelui a avut-o, cu certitudine, A.Maslow, care consideră că autoactualizarea sinelui este indicatorul principal al sănătăţii fizice şi psihice. În opinia lui A.Maslow acest concept poate avea cel puţin trei semnificaţii, la care ne vom referi în cele ce urmează. În primul rînd, în lucrarea sa „Motivaţia şi personalitatea”, el defineşte autoactualizarea ca fiind dezvoltarea integră a individului uman (reieşind din natura sa biologică), care din punct de vedere empiric, este un criteriu normativ pentru fiecare individ uman, indiferent de timp, spaţiu geografic sau mediu cultural. În al doilea rând, autoactualizarea este definită ca un proces de dezvoltare a personalităţii, prin care individul uman se eliberează de anumite deficieţe ale procesului de dezvoltare, de problemele nevrotice (sau de cele infantile, imaginare, „inutile” şi „neadevărate”) ale existenţei sale. Este procesul prin care omul are posibilitatea să reflecteze asupra problemelor „reale” ale vieţii (asupra problemelor profund umane, chiar a problemelor „existenţiale” care par a nu avea o soluţie decisivă). Şi nu 8

numai să reflecteze, ci să se confrunte cu acestea, să caute modalităţi de a rezista acestora. În al treilea rând, autoactualizarea, este interpretată ca fiind una din ierarhiile superioare ale trebuinţelor umane – cea de realizare a potenţialului uman, caracterizată prin dorinţa de a descoperi abilităţile şi resorturile sale lăuntrice, în vederea dezvoltării personalităţii şi a potenţialului ascuns al sinelui [Stainer. К. Сценарии жизни людей. СПб.:Питер, 2003. p 376]. În lucrarea „Limitele psihicului uman”, A.Maslow ne propune o definiţie sintetică şi generalizatoare a noţiunii, în care se menţionează că actualizarea: 1. este o trăire emoţională, copleşitoare, luminoasă, fără manifestări de egoism. 2. este procesul, caracterizat prin selectarea oportunităţilor, oferite de fiecare situaţie, ce vor avantaja dezvoltarea personală. 3. este o manifestare a „individuaţiei”, subînţeleasă că fiind parte a actualizării sinelui. 4. este starea prin care individul îşi asumă pe deplin responsabilitatea pentru propriile decizii. 5. se manifestă prin onestitate şi libertatea exprimării drepturilor sale, nonconformism. 6. aceasta nu reprezintă doar staţia terminus a dezvoltării sinelui, ci însăşi esenţa acestei călătorii în cunoaşterea sinelui, precum şi forţa motrică a acestei călătorii. 7. nu este goana după trăiri intense, acestea vor apărea oricum ca urmare a realizărilor obţinute. Astfel, conchide autorul „actualizarea – nu este momentul când suntem copleşiţi de fericirea supremă, ci, dimpotrivă, este un proces intens al creşterii treptate, o muncă dificilă şi realizări în paşi mici”. Prin aceasta, actualizarea nu este doar o acţiune situaţională, ci reprezintă un proces continuu, mai mult chiar, un mod de existenţă, muncă intensă şi relaţionare cu lumea exterioară, şi nicidecum doar realizări luate separat. [Маслоу А. Новые рубежи человеческой природы. М,: Смысл, 1999. 324] Autoactualizarea după Rogers este definită ca tendinţă la actualizare intrinsecă prezentă în orice formă de viaţă care e capabilă să-şi dezvolte potenţialul pînă la cel mai înalt nivel posibil. Nu este vorba de supravieţuire: Rogers consideră că „toate fiinţele tind să facă ceea ce este mai bine pentru existenţa lor. Dacă nu reuşesc, e din cauza că nu a existat dorinţa”. Această tendinţă este sursa tuturor celorlalte motivaţii. În fapt, această tendinţa la actualizare este considerată ca fiind singura motivaţie pentru dezvoltare şi pentru comportamentul uman; este “unica sursă de energie” a organismului şi formează o bază a proceselor de aspiraţie şi acţiune, specifice fiinţei umane [Абрамова Г. Возрастная психология., p.89]. Rogers susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile pentru noi, pe cînd pe cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute. 9

Deoarece fiecare individ are capacităţi şi tendinţe către autoactualizare diferite, fiecare îşi elaborează propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora. [Calancea p.197]. În concepţia lui С.Л.Рубинштейн la fel pot fi identificate aspecte privind fenomenul autoactualizării, pe care autorul îl analizează prin prisma noţiunii de „orientare a personalității”. El consideră autoactualizarea ca fiind o caracteristică stabilă de personalitate, care exprimă atît conţinutul, cît şi dinamica acestui proces, precum şi aspectul atitudinal, emoţional şi volitiv. Tendinţele personalității, scrie autorul, tind să fie conforme atît cu aspectele valorice semnificative pentru individul în cauză, cît şi cu exigenţele societăţii în ansamblu. „Orientarea personalităţii desemnează activismul individului, avînd drept finalitate nu doar realizarea unor obiective concrete, ci şi autorealizarea personalităţii în totalitate”, mai adaugă psihologul rus. Astfel, orientarea personalităţii este însăşi expresia autorealizării individului pe parcursul vieţii sale, scrie С.Л.Рубинштейн [Абульханова-Славская К.А, с. 68]. Conform opiniei lui R.Assagioli, autoactualizarea este interpretată ca fiind expresia dezvoltării şi maturizării psihice, descoperirea şi exprimarea posibilităţilor umane ascunse [Aссаджиоли Р. Психосинтез: ,p.29-30]. C.G.Jung consideră procesul de autorealizare, ca un proces, orientat spre dezvoltarea sinelui. Esenţa acestui proces, din punctul de vedere al renumitului psihanalist, constă în unificarea unităţilor opuse şi reciproc compensatoare ale conştientului şi inconştientului [Юнг К.Г. Проблемы души нашего времени,p74]. La vîrsta mijlocie, omul trăieşte în mod natural procesul actualizării sau redescoperirii sinelui. Dacă reuşeşte integrarea cconştientului cu inconştientul, atunci, se află într-o poziţie de a atinge un nou nivel de sănătate psihică, o condiţie numită de Jung individuaţie. Individuaţia se referă la a deveni o individualitate, a desăvîrşi capacităţile şi de a dezvolta sinele. Tendinţa înnăscută spre unitate şi totalitate în sistemul de personalitate care uneşte toate aspectele opuse în interiorul acesteia o numeşte transcendenţă. [Clancea p.133]. În lucrările lui А.Adler întîlnim ideea de tendinţă spre autoperfecţiune. Аutorul considera că scopul vieţii este „perfecţiunea” înţeleasă de el ca un gen de autoperfecţiune. Conform teoriei lui А.Adler, societatea şi factorii de mediu sunt condiţiile necesare pentru dezvoltarea umană. [Адлер А. Теория личности 27]. I.Kant scria, omul se naşte şi trăieşte pentru a atinge perfecţiunea, pentru a promova binele altora, şi pentru „căutarea fericirii personale”, în timp ce lupta constantă în vederea „îmbunătăţirii altora” nu aduce la nimic bun, doar la trăirea unor stări de insatisfacţie şi nemulţumire permanentă. [Кант И. Критика чистого разума p.160]. În psihologia rusă, tematica autoactualizării sinelui a fost dezvoltată în cadrul psihologiei sensului vieţii, avîndu-i ca reprezentanţi pe Б.С.Братусь , Д.А.Леонтьев , В.Э.Чудновский ş.a.; 10

în cadrul orientării privind studiul condiţiilor ce determină atingerea apogeului în realizarea sinelui, atît în calitate de persoană, cît şi ca subiect al activităîii, printre cei mai importanţi evidenţiindu-se Абульханова-Славская, А.А.Бодалев, А.А.Деркач,Е.А.Климов, В.Кузьмина, В.И.Страхов, И.В.Ромазан, Е.Е.Вахромов ş.a. În opinia lui А.А.Бодалев, sensul vieţii şi apogeul dezvoltării, pe care omul le atinge sau nu în timpul dezvoltării sale şi care se dovedesc a fi unite între ele, depind foarte mult de eforturile întreprinse de om în determinarea sensului vieţii sale.[Бодалев А. А. Вершина в развитии взрослого человека 49] În tratarea autoarei Л.Г.Брылевa conceptul de autoactualizare este înţeles ca o modalitate de autodezvăluire, care determină pătrunderea în profunzimele existenţiale ale esenţei umane, în nucleul secret, unde se întîlneşte cu absolutul [Брылева Л.Г. Онтология самореализации личности p61]. В.И.Слободчиков şi Е.И.Исаев, analizînd personalitatea de pe poziţii filozoficoantropologice, notează că autoactualizarea este procesul devenirii persoanei ca subiect al existenţei cotidiene şi necesită însuşirea standardelor şi practicilor activităţii umane, a regulilor de convieţuire şi a valorilor esenţiale, care guvernează viaţa comună în cadrul societăîii [Слободчиков В.И. Психология развития человека: 186]. Potrivit lui Е.Е.Вахромов, autoactualizarea se manifestă în activităţile orientate spre rezolvarea problemelor existenţiale, care produc transformări ale personalităţii, ca urmare a dezvoltării abilităţilor, a realizării competenţelor individuale şi sociale, ceea ce la rîndul lor vor determina schimbarea situaţiei cotidiene. De asemenea, autorul abordează autoactualizarea drept un concept care priveşte dezvoltarea umană şi socială, bazată pe autodezvoltare şi autoorganizare, care implică utilizarea cît mai eficientă a resurselor individuale, a abilităţilor şi a competenţelor cu scopul realizării sinergii interne şi externe în diverse situaţii [Вахромов Е.Е. Психологические концепции развития человека: p.67]. Т.В.Шершневa şi Н.Куприянович consideră autoactualizarea drept actualizarea unor posibilităţi latente, de rezervă, a resorturilor ascunse a resurselor umane.[ Шершнева Т.В., Куприянович Н. Гендерные особенности уровня самоактуализации p.231] Pe cînd А.В.Либин tratează autoactualizarea drept o alegere conştientă a omului în favoarea dezvoltării esenţei sale spirituale şi transpunerea treptată în viaţă a nevoilor sale actuale. [Либин А.В. Дифференциальная психология p.126] Conform definiţiei lui В.В.Лапик, autoactualizarea este actualizarea omului însuşi, prin faptul că îşi dezvoltă abilităţile, îşi defineşte scopurile sale în viaţă, aplică o manieră proprie de implementare şi de monitorizare a acestora, îşi asumă responsabilitatea pentru decizii, fără a-i face pe alţii responsabili pentru ceea ce i se itîmplă [Лапик В.В. Самоактуализация личности p.91] 11

Ф.В.Куравин şi A.В.Скачков consideră autoactualizarea ca fiind realizarea nevoilor creative. Respectiv, autoactualizărea reprezintă dezvoltarea potenţialului individual, care are drept consecinţă maturizarea personalităţii. [КуравинФ.В. Педагогические основы 120] În literatura de specialitate romînească problema autoactualizării este abordată, în special, de autorii A.Neculau, N.Mitrofan, S.Toma, V.Pavelcu ca un proces de realizare şi împlinire a sinelui, ca o componentă de bază în structura personalităţii ce determină tendinţele de cunoaştere a sinelui şi realizarea potenţialului – tendinţe esenţiale pentru autoactualizarea sinelui. Rezumînd cele expuse mai sus, se poate spune că autoactualizarea ca fenomen psihic afectează organismul uman, atît la nivel somatic, cît şi psihic, fiind interpretată ca: 1) un proces de dezvoltare a organismului uman prin descoperirea şi punerea în aplicare a posibilităţilor sale latente. 2) o caracteristică de personalitate. 3) ca o nevoie specifică naturii umane. 1.2 Conţinutul autoactualizării În opinia lui A.Maslow acest concept are cel puţin trei semnificaţii dezvoltare integră şi armonioasă a invidului uman, în al doilea rînd, autoactualizarea este definită ca un proces de dezvoltare a personalităţii, prin care individul uman se eliberează de anumite deficieţe ale procesului de dezvoltare, de problemele nevrotice ale existenţei sale şi în al treilea rând, autoactualizarea, este interpretată ca fiind una din ierarhiile superioare ale trebuinţelor umane – cea de realizare a potenţialului uman, caracterizată prin dorinţa de a descoperi abilităţile şi resorturile sale lăuntrice, în vederea dezvoltării personalităţii. Astfel omul este antrenat în activitatea lui de o serie de trebuinţe. Aceste trebuinţe, pe parcursul satisfacerii lor, se supun unor anumite legităţi [Neculau A. Educaţia adulţilor., p.45]. Trebuinţele de actualizare a sinelui cognitive, estetice şi cele de concordanţă sunt implicate în creşterea şi definirea umană şi au fost numite de către autor ca trebuinţe de creştere. Ele se deosebesc de trebuinţele de deficienţă, nu numai prin nivelul intensităţii lor ci şi prin alte caracteristici: •

apariţia lor în evoluţia umanităţii sub aspect filogenetic şi ontogenetic este mai tîrzie faţă de trebuinţele de bază.

•

comportamentul de satisfacere a trebuinţelor de creştere sunt mai complicate, presupune existenţa mai multor condiţii sociale, economice şi politice decît satisfacerea nevoilor de hrană.

•

actualizarea de sine acţionează pe termen lung, menţine tensiunea în interesul scopurilor îndepărtate şi de multe ori de neatins.

•

trebuinţele de creştere sunt rezultatul evoluţiei culturale a omenirii şi cu cît o trebuinţă este mai înaltă în ierarhie, cu atît ea este mai specific umană. 12

Meta trebuinţa trebuinţa de valori

Trascendere

T. de concordanţă T. estetice T. cognitive T. de actualizare a sinelui T. de stimă, statut, apreciere T. de dragoste şi apartenenţă T. de siguranţă, de securitate T. fiziologice: de hrană, somn, sex, odihnă Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman: hrană, apă, somn, adăpost, etc. Ele sunt dominante atunci cînd nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz nici o altă nevoie nu poate sta la baza motivaţiei. Nevoile de siguranţă şi securitate cuprind nevoia de stabilitate, protecţie împotriva îmbolnăvirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi imprevizibili, nevoia de structură, ordine şi lege. De obicei nevoia de securitate este activă şi dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi războiul, epidemiile, catastrofele naturale, dezorganizarea societăţii, crize economice, nevroze, situaţii negative cronice. Nevoia de afiliere se referă la dorinţa de a avea prieteni, colaboratori, de a se asocia cu alte persoane. Individul caută compania altor persoane, fie în grupuri mici, informale, fie în organizaţii formale. Aceasta este o nevoie socială universală şi se manifestă în două direcţii: de la individ spre alte persoane şi dinspre cei din jur spre individ. Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de unghiul de abordare care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa de putere, realizare, încredere, independenţă, libertate, iar din punct de vedere extern dorinţa de a avea reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere. Satisfacerea acestor nevoi duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii, sentimentul de a fi util şi necesar în lume. Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane de a se realiza ca o personalitate unică în concordanţă cu potentialul său şi în cadrul limitelor impuse de realitate. 13

Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-şi realizeze potenţialul, talentele şi capacităţile de care dispune, totodată va duce şi la creşterea celorlalte nevoi [Neculau A. Educaţia adulţilor., p.49]. Dacă nici o nevoie nu este satisfăcută, cele de la baza piramidei trebuie satisfăcute mai întîi. După ce un nivel de nevoi a fost satisfăcut într-o măsură acceptabilă, poate deveni operant următorul nivel. O nevoie odată satisfăcută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai puternice sub aspect motivaţional decît cele de nivel inferior şi efectul lor este mai îndelungat. Maslow susţine că în societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoane de rînd poate fi în proporţie de 85 % din fiziologice, 70 % de siguranţă, 50% de dragoste, 40% stimă şi doar 10% de actualizarea sinelui. De asemenea oamenii nu trebuie să-şi satisfacă în proporţie de 100% o nevoie ca următoarea să apară. Dacă nevoia de dragoste e satisfăcută în ptoporţie de 10%, nevoia de stimă nu apare de loc, dar la o proporţiede 25%, nevoia de stimă apare doar cu 5%. Dar, bineînţeles există şi excepţii la apariţia nevoii în această ordine. [, Calancea 194]. Maslow susţine că pentru satisfacerea nevoilor de bază există anumite precondiţii. Fără existenţa acestora nevoile nu pot fi satisfăcute. Ameninţările asupra existenţei acestor condiţii acţionează ca şi cum ar fi ameninţată însăşi satisfacerea nevoilor. Din această cauză mulţi autori includ cele două condiţii între nevoi, rezultînd astfel o piramidă cu şapte nivele. Cele două condiţii sunt: •

Libertatea de exprimare şi investigare, care se referă la existenţa unor condiţii sociale ce permit unei persoane să se exprime liber, să facă ceea ce doreşte, atît timp cît nu răneşte pe alţii, să investigheze, să caute informaţii, să se apere

•

Nevoia de a ştii şi a înţelege, care cuprinde dorinţa de a dobîndi şi a sistematiza cunoştinţe despre mediu, nevoia de a-şi satisface curiozitatea, nevoia de meditaţie, experimentare, explorare [Neculau A. Educaţia adulţilor., p.79]. În literatura de specialitate întîlnim descrişi o varietate de factori ai procesului de

actualizare. În general, identificăm trei categorii de factori: genetici, sociali şi individuali. În categoria factorilor sociali pot fi incluse familia, şcoala, locul de muncă, grupul de referinţă. În cea a factorilor individuali – eforturile persoanei, scopurile, sensul vieţii, idealurile, valorile, convingerile, nevrozele, depresiile, mecanismele defensive şi în categoria factorilor genetici – ereditatea, vârsta, genul etc. Referiri privind influenţa factorilor sociali găsim în lucrarea lui A.Maslow „Motivaţia şi personalitatea”. În această lucrare autorul scrie că „pentru acest moment, concluzia noastră este pur teoretică, dar sunt gata să afirm următoarele, anume un mediu social favorabil serveşte pentru 14

indivizi drept o condiţie esenţială în actualizare a sinelui. Totuşi, oferindu-i-se individului oportunităţi pentru actualizare, alegerea, în ultimă instanţă este făcută de către individ, în conformitate cu dorinţele şi nevoile proprii, dar şi luîndu-se în considerare dorinţele şi nevoile altor persoane”. Procesul de actualizare implică o varietate factori. În perspectiva umanistă se consideră că procesul de actualizare semnifică realizarea potenţialului înnăscut al indvidului, prin care se condiţionează procesul de actualizare de factorii ereditari. Pe de altă parte, A.Maslow subliniază faptul că nevoia de actualizare este exprimată mai puţin intens, decît trebuinţele fiziologice, de securitate sau de recunoaştere şi stimă socială. Acest lucru indică determinarea socială şi personală în actualizarea sinelui. Din categoria determinanţilor sociali, ce influenţează procesul de actualizare a sinelui, un rol important îi revine familiei. Familia are efecte diferite asupra dezvoltării personalităţii în copilărie şi vîrsta adultă. Dacă pentru copil familia este condiţia socială pentru actualizarea sinelui, atunci pentru adult familia reprezintă mediul social în care se produce actualizarea. Reprezentanţii perspectivei umaniste în psihologie A.Maslow, C.Rogers nu oferă o descriere exactă a procesului de actualizare în copilărie, dar mai mult se referă la condiţiile necesare pentru ca în viitor, individul să tindă spre autoactualizare. Pentru A.Maslow această condiţie este posibilitatea alegerii libere; C.Rogers consideră că aceste condiţii se referă la satisfacerea nevoilor copilului de emoţii pozitive. În categoria factorilor individuali, ce influenţează tendinţele de actualizare a sinelui, se includ următoarele fenomene: trebuinţele şi motivele, scopurile, atitudinile, interesele şi orientarea valorică. Persoanele care nu îşi utilizează comportamentul propriu se simt nemulţumite, frustrate, neîmplinite. Pentru ca actualizarea sinelui să fie posibilă, Maslow a elaborat precondiţii: •

eliberarea de constrîngerile impuse de alţii.

•

persoana nu trebuie să fie distrasă de preocuparea pentru hrană, securitate, dragoste etc.

•

să fie sigură de capacităţile sale (autocunoaştere), de familia sa, de grupul de apartenenţă.

•

persoana trebuie să se autocunoască foarte bine, să-şi evalueze puterile, slăbiciunile, viciile şi virtuţile pentru a şti ce are de împlinit şi de actualizat [Neculau A. Educaţia adulţilor., p.102]. Cauzele pentru care nu se atinge actualizarea sinelui (Maslow spunea ca numai 1% din

populaţie poate atinge actualizarea sinelui) sunt: •

fiind cea mai înaltă din ierarhie tendinţa de actualizare este cea mai slabă şi oprimată cel mai uşor.

•

propriile îndoieli despre capacităţile şi abilităţile noastre sunt factori inhibitori. 15

•

trebuinţa de actualizare de sine cere efort, disciplină, autocontrol şi muncă din greu.

•

experienţele cruciale din copilărie pot inhiba sau stimula orientarea persoanei spre autoactualizare. Spre deosebire de sensul limitat pe care termenul de „actualizare” o are la Maslow, la

Rogers „tendinţa la actualizare” este prezentă în toate organismele vii. Fiinţele umane sunt motivate de o singură tendinţă fundamentală: tendinţa de actualizare, de menţinere şi dezvoltare a organismului. Această tendinţă înăscută este o nevoie umană fundamentală şi include toate nevoiele fiziologice şi psihologice (deşi este mai mult orientată spre biologic decît spre psihologic). Sunt aici incluse şi cele mai simple nevoi fiziologice (cum ar fi cele de hrană, aer sau apă); prin îndeplinirea lor şi prin apărarea organismului în cazul atacului. Actualizarea face însă mai mult decît să menţină organismul, ea facilitează creşterea şi dezvoltarea organismului, fiind responsabilă de aspectele dezvoltării. Toate aceste schimbări înscrise în codul genetic al individului sunt aduse la punctul culminant de către tendinţa de actualizare. Deşi schimbările sunt programate genetic, progresul organismului nu este automat şi fără efort. Rogers afirma că el presupune luptă şi durere, luînd ca exemplu primul pas al copilului. Copilul cade şi se loveşte, şi ar fi mai puţin dureros dacă individul ar rămîne în stadiul de tîrîre, dar el insistă în acest comportament în ciuda durerilor trecătoare, pentru că tendinţa de actualizare, este mai puternică decît orice dorinţă de a renunţa. Tendinţa de actualizare este observabilă nu numai la oameni şi animale, ci şi la orice fiinţă vie, fiind o forţă irezistibilă care determină nu numai supraveţuirea ci şi adaptarae şi dezvoltarea. Rogers a aplicat acelaşi principiu şi eco-sistemelor afirmînd că un eco-sistem cum este o pădure, cu toată complexitatea pe care o implică, are un potenţial la actualizare mult mai mare decît un eco-sistem simplu cum ar fi un simplu arbust. Astfel dacă fiinţa umană va trăi la maxim posibil ea va deveni din ce în ce mai complexă, ca pădurea, şi, asemenea ei, va rămîne flexibilă în faţa micilor sau marilor dezastre ce pot apărea pe parcursul vieţii [Абульханова-Славская К.А. Стратегия жизни., p.99]. Organismele ştiu ceea ce este bun pentru ele. Evoluţia ne-a înzestrat cu simţurile, gusturile, capacitatea de a discerne, de care avem nevoie. Această capacitate de a selecta doar ceea ce avem nevoie reprezintă evoluţia organismică [ Posţan L. Motivaţia învăţării la vîrstele adulte, p.23]. Printre multele lucruri pe care le valorizăm în mod instinctiv este şi acceptarea pozitivă, care include astfel de emoţii ca: iubirea, afecţiunea, atenţia, grija. Lipsa acestor sentimente stopează dezvoltarea personalităţii şi realizarea potenţialului acesteia. O altă caracteristică specific umană este acceptarea pozitivă de sine reprezentată prin: stima de sine, sentimentul propriei valori, o imagine de sine pozitivă. Căpătăm această acceptare pozitivă a propriei persoane graţie acceptării pozitive oferite de alte persoane, atît din cadrul familie, cît şi din afara acesteia. 16

Specifice pentru societate sunt şi condiţiile de valorizare. Pe măsură ce creşte, persoana obţine lucrurile de care are nevoie atunci cînd poate demonstra că „merită” , de exemplu ea va primi dragostea şi afecţiunea dacă şi numai dacă va avea un comportament adecvat aşteptărilor celor din jur. Primirea de apreciere pozitivă numai în funcţie de „anumite condiţii” a fost denumită de Rogers acceptare pozitivă condiţionată. Deoarece omul are nevoie de această acceptare pozitivă, el modifică comportamentul său într-o formă determinată nu de valorile sale şi nici de tendinţa la actualizare, ci de către societate în care se află, care poate să aibă dar poate la fel de bine să nu aibă la bază interesele persoanei [ Posţan L. Motivaţia învăţării la vîrstele adulte, p.24]. Odată cu înaintarea în vîrstă, această „condiţionare” conduce spre acceptarea pozitivă de sine condiţionată. Persoana se place numai dacă îndeplineşte nişte standarde pe care alţii le-au fixat, şi nu atunci cînd îşi actualizează cu adevărat potenţialul său. Şi cum aceste standarde au fost create fără a ţine cont de fiecare individ în parte, în cele mai multe cazuri, omul este incapabil să le îndeplinească şi, ca urmare, incapabil să păstreze o stimă de sine. Rogers defineşte selful real ca fiind acele aspecte ale existenţei care se bazează pe tendinţa la actualizare, se ghidează după evaluarea organică, au nevoie şi primesc acceptare pozitivă şi auto-acceptare pozitivă. Este acel „Eu” care, dacă totul decurge bine, persoana va deveni. În realitate, datorită faptului că societatea nu ţine cont de tendinţa individului la actualizare, acesta este forţat să se supună unor condiţionări care nu sunt în concordanţă cu evaluările proprii şi primind numai condiţionat aprecieri şi auto-aprecieri pozitive, dezvoltă în sine un self ideal. Prin ideal, Rogers sugerează ceva ne-real, ceva ce noi nu putem atinge, un standard pe care noi nu îl putem îndeplini [Posţan L. Motivaţia învăţării la vîrstele adulte, p.42]. Decalajul dintre self-ul real şi self-ul ideal, dintre „ceea ce sunt” şi „ceea ce ar trebui să fiu” reprezintă incongruenţa. Cu cît decalajul este mai mare, cu atît este mai mare incongruenţa, care conduce la nevroză, frustrare şi anxietate. “Înainte de toate, persoana se îndreaptă către a fi autonomă… devine responsabilă pentru sine… libertatea de a fi tu însuţi este o libertate înspăimîntătoare şi subiectul se îndreaptă către ea cu precauţie, frică şi neîncredere; actualizarea self-ului nu este o creştere naturală, ci mai degrabă o luptă personală pentru autenticitate” [Абрамова Г. Возрастная психология, p.86]. Carl Rogers defineşte trei condiţii necesare şi suficiente pentru a dezvolta o tendinţă de creştere constructivă a persoanei: congruenţa, acceptarea pozitivă necondiţionată şi empatia. Prima condiţie e congruenţa, e cea care vizează autenticitatea şi realitatea, e capacitatea de a se exprima pe sine în diferite ocazii fără a fi lipsit de respect faţă de altul. Al doilea aspect important e crearea unui climat adaptat modificării şi acceptării sau condiţionării pozitive, sau stimă şi acceptare necondiţionată. Al treilea aspect e o înţelegere empatică care se referă la capacitatea de a percepe 17

cu precizie sentimentele şi diversele semnificaţii ale experienţei personale ale altuia şi posibilitatea de a comunica această înţelegere [Cuzneţov L. Tratat de educaţie pentru familie, p.94]. Rogers explică tendinţa la actualizare în "Teoria dezvoltării personalităţii". Potrivit acesteia persoana este dotată cu un sistem înnăscut de motivaţie, de control care reprezintă procesul de evaluare a organismului. Aceste sisteme intercomunică menţinînd organismul în măsură să asculte şi să satisfacă propriile necesităţi. O mare importanţă o au criteriile de vîrstă [Cristea S. Educaţia prin şi pentru valori, p.78]. În primii ani de viaţă, copilul dezvoltă o nevoie de consideraţie pozitivă care acompaniază fiinţa umană pe tot parcursul vieţii sale. Această nevoie este bilaterală, copilul putînd să o satisfacă pentru el însuşi (consideraţie pozitivă a înseşi persoanei respective) sau să şi-o satisfacă prin alte persoane avînd nevoie de alţii, şi tocmai la acest nivel de creştere, dezvoltare, se creează primele legături. Nevoia de consideraţie pozitivă a individului e atît de puternică, încît cu timpul va dezvolta un întreg sistem pentru a ajunge la o asemenea satisfacţie, stimulînd prin propriul comportament reacţiile, răspunsul din partea altora care să dea o satisfacere nevoii de consideraţie pozitivă. Acest comportament poate să-l determine pe copil să dea o mai mare relevanţă factorilor externi decît celor interni [Femei şi barbaţi pe piaţa muncii în Republica Moldova., p.34]. În concluzie, am putea adăuga că natura umană include trebuinţe bazale, impulsuri de creştere şi de autoactualizare. Aceste caracteristici individuale sunt o forţă pozitivă care conduce la realizarea deplină a umanităţii. Mediul înconjurător susţine dezvoltarea umană dar nu este sursa acesteia. 1.3 Caracteristici ale persoanei autoactualizate Caracteristici ale “persoanei înalte” sau autoactualizării de sine după Maslow 1.

Perceperea realităţii la un grad înalt de eficienţă.

2.

O acceptare a altor oameni şi a naturii în general fără să încerce sau să falsifice, să disimuleze imaginea lor.

3.

Propriile slăbiciuni şi imperfecţiuni nu le produc complexe.

4.

Dispun de spontaneitate, simplitate şi naturaleţe.

5.

O trebuinţă de independenţă şi autonomie.

6.

O continuă prospeţime a percepţiei.

7.

Interesul social este prezent în comportamentul lor, ei manifestînd simpatie şi empatie pentru umanitate în general.

18

8.

Autorealizatorii de sine tind să fie înalt creativi, manifestînd inventivitate, originalitate şi flexibilitate în toate aspectele vieţii.

9.

Prezintă rezistenţă la presiunea socială şi culturală.

10. Au capacitatea de a se bucura de propria lume psihică înnăscută. 11. Trăiesc experienţe de vîrf, momente de extaz, de uimire, de revelaţie. 12. Posedă o structură democratică a caracterului. [Silvestru A. Cunoşte-te pe tine însuţi, p.84]. Rogers ca şi Maslow, este interesat în egală măsură să descrie cum este o persoană realizată. Sintagma utilizată de Rogers este de persoană „fully functioning” şi presupune următoarele calităţi: Deschiderea spre experienţă. Aceasta este opusul pasivităţii. Se referă la perceperea corectă a propriilor experienţe de viaţă, inclusiv a propriilor sentimente. Sentimentele sunt o componentă atît de importantă a deschiderii deoarece ele exprimă valorile organismice. Dacă nu poţi să fii deschis la propriile sentimente, atunci nu poţi să fii deschis nici la actualizare. Evident că partea dificilă este să facem diferenţa între sentimentele veritabile şi anxietatea indusă de condiţiile de valorizare.. Aceasta înseamnă a trăi aici-şi-acum. Rogers, ca adept al realismului, insistă să nu trăim nici în trecut, nici în viitor – primul este deja trăit iar cel de-al doilea nu este încă nimic. Prezentul este singura realitate pe care o avem. Totuşi, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne reamintim trecutul, să nu învăţăm din el sau că nu ar trebui să facem planuri la viitor. Înseamnă doar să recunoaştem aceste lucruri ca ceea ce sunt: amintiri şi vise pe care le trăim acum, în prezent [Абульханова-Славская К.А. Стратегия жизни, p.80]. Încrederea în organism. Ar trebui să ne îngăduim nouă înşine să fim călăuziţi de procesul de evaluare organismică. Ar trebui să avem încredere în noi înşine, să facem ceea ce simţim că este bine, ceea ce ne vine în mod natural să facem. Rogers se referea la încrederea în self-ul real pe care poţi să îl cunoşti doar dacă eşti deschis către a experimenta şi către o existenţă trăită în prezent. Cu alte cuvinte, încrederea în organismic presupune să fii în contact cu tendinţa la actualizare [Абульханова-Славская К.А. Стратегия жизни, p.87]. Libertatea de a experimenta. Rogers considera că este irelevant dacă oamenii au avut sau nu în mod real libertatea de a alege. Omul simte într-o foarte mare măsură că posedă această libertate. Ceea ce nu înseamnă, evident, că poate face tot ceea ce doreşte. O persoană deplin funcţională este conştientă de acest sentiment de libertate şi îşi asumă responsabilitatea pentru alegerile pe care le face. [Абульханова-Славская К.А. Стратегия жизни, p.90]. Creativitatea. Dacă te simţi liber şi responsabil, te vei comporta în consecinţă şi vei participa la evenimentele ce te înconjoară. O persoană deplin funcţională, în cursul propriei actualizări, se va simţi obligată de propria natură să contribuie la actualizarea altora, chiar a vieţii însăşi. Aceasta se poate realiza prin creativitate în domeniul artei sau ştiinţei, interes social sau 19

dragoste parentală sau pur şi simplu îndeplinindu-şi cît mai bine posibil atribuţiile de serviciu [Абульханова-Славская К.А. Стратегия жизни, p.93]. Pentru ca un individ să funcţioneze optim el va trebui să îndeplinească următoarele criterii: - să găsească consideraţie pozitivă necondiţionată din partea figurilor de referinţă semnificative (părinţi) - să dezvolte o consideraţie pozitivă faţă de el însuşi - să fie deschis propriei sale experienţe, fără a manifesta comportamente de apărare, deci experienţele sale să fie accesibile conştiinţei sale - să se perceapă că fiind punct central în experienţa sa - să se bazeze pe propria experienţă şi datele experienţei sale să fie accesibile conştiinţei sale. "Persoana care funcţionează deplin este o persoană într-un continuu stadiu fluid, are o personalitate mutabilă constantă, nu-i sunt previzibile comportamente specifice. Singura previziune care se poate face referitor la astfel de persoană că manifestă în orice ocazie un grad de adaptare creativ perfect şi se implică într-un permanent proces de autoactualizare" [Абрамова Г. Возрастная психология., p.79]. Cu alte cuvinte, persoana complet integrată nu reprezintă un fel de a fi, un tip de persoană ca „personalităţile actualizate” ale lui Maslow , şi nici un nivel al dezvoltării. Rogers are convingerea că tendinţa la actualizare este intrinsecă dar, devine clară şi accelerează dezvoltarea numai în condiţii psihologice favorabile; condiţii ce sunt descrise ca necesare şi suficiente pentru schimbarea constructivă a personalităţii. O persoană complet integrată prezintă o mai mare deschidere spre experienţă, o creştere a încrederii în organismul său, ceea ce determină creşterea libertăţii psihologice a individului. Libertatea psihologică este un proces de creştere, dezvoltare şi realizare [,Алешина Ю. Е. Лекторская Е p.23.

20

CAPITOLUL II. VÎRSTA ADULTĂ. DESCRIERE ŞI ANALIZĂ 2.1 Etapele vîrstei adulte Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de carcateristici psihice bine conturate şi diferenţiate calitativ, care permit identificarea particularităţilor asemănătoare la indivizi aflaţi în aceeaşi perioadă de vîrstă, precum şi particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse perioade de vîrstă. Relaţia între vîrstă şi stadiul de dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în sensul că schimbarea vîrstei cronologice nu aduce automat şi schimbarea vieţii psihice. De periodizarea de vîrstă sau preocupat foarte mulţi cercetători din toate timpurile. Practic problema periodizării poate fi întîlnită în concepţia tuturor psihologilor. Periodizările propuse de diferiţi savanţi se deosebesc prin criteriile care sunt puse la bază fiziologice, antropologice, demografice şi psiho-logice. Însă toţi autorii evidenţiază eterogenitatea maturităţii, diferenţiind maturitatea precoce şi maturitatea tardivă. Dorinţa de a sintetiza cunoştinţele actuale despre etapele de dezvoltare mentală a omului într-un model unitar şi eclectic, avîd în vedere diferite aspecte ale procesului de dezvoltare este o problemă care rămîne deschisă pentru cercetările de viitor [, Слободчиков В.И., Цукерманp.38]. În psihologia occidentală este mai cunoscută periodizarea oferită de E.Erikson, în cea sovietică perioadizarea lui Д.Б.Эльконин, care reprezintă o formă sintetizată a ideilor originale a lui Л.С.Выготский. E.Erikson analizînd maturitatea ca fiind al şaptelea stadiu de dezvoltare a vieţii umane, o consideră drept o perioadă centrală pe tot parcursul vieţii umane. Conform acestei clasificări 21

limitele de vîrstă a perioadei de maturitate sunt încadrate între 35 şi 60-65 de ani. După E.Erikson această etapă este cea mai importantă etapă, aşa cum este legată fie de dorinţa omului spre o dezvoltare continuă şi creativitate sau de dorinţa spre permanenţă, linişte şi stabilitate [Элкинд Д. Эрик Эриксон и восемь стадий человеческой жизни.p.15]. În acest stadiu fiecare începe să-şi ocupe propriul loc în societate şi să ajute la dezvoltarea şi perfecţionarea a tot ceea ce societatea produce. În timpul acestui stadiu oamenii se străduiesc să fie productivi. Erikson admite că productivitatea nu este un cuvînt elegant. El arată că s-ar fi putut folosi creativitatea în locul productivităţii, dar substituţia ar putea strecura prea multă confuzie pentru concepţia de creativitate care se referă doar la o anuită tipologie. Productivitatea are înţeles larg care se aplică oamenilor în general tot ceea ce este general de la o generaţie la alta. Eşecul productivităţii duce la stagnarea proceselor nereuşite care apar datorită incapacităţii de dezvoltare. Plictiseala este o constantă a stagnării aşa cu, este falsa intimitate şi indulgenţa faţă de sine. A. Clancea p.164]. În periodizarea lui Д.Б.Эльконин se utilizează trei criterii - situaţia socială de dezvoltare, activitatea dominantă şi noua formaţiune de vîrstă. Conform concepţiei autorului, maturitatea corespunde perioadei de vîrsta după 25 de ani. Aceste două modele teoretice privind dezvoltarea psihică, dominante în ştiinţele psihologice, sunt la fel incomplete şi au anumite limite. Ambiguitatea privind această problematică determină încercări de a crea modele sintetice, la baza căruia ar sta o categorie specifică, care ar include în acelaşi timp şi obiectul dezvoltării şi sursa acestuia, precum la fel şi forţele mobilizatoare, contradicţiile care apar, diverse mecanisme, orientări şi tendinţe, forme şi rezultate ale dezvoltării [Эльконин Д. Б. К проблеме периодизации психического p.353]. Vîrsta de 42 ani, în viziunea lui G.Burkhard este un punct de cotitură în biografia unui individ şi care constituie o perioadă de criză existenţială. Limitele de vîrstă pentru acestă criză nu sunt clar definite, la unele persoane aceasta poate începe în jurul vîrstei de 40 de ani, la altele mai aproape de 50. [Буркхарт Г. Возьми жизнь в свои руки. 63]. După G.Sheehy vîrsta cuprinsă între 35 şi 45 ani e o perioadă marcată de multiple riscuri, dar şi de multiple posibilităţi. Autorul consideră că ajunşi la 35 de ani oamenii se află la o răscruce de drumuri: fiind aproape de mijlocul vieţii îşi pot imagina mai uşor cum va fi existenţa lor spre sfîrşitul acesteia. [ Шихи Г. Возрастные кризисы p.236]. În psihologia rusă, comparativ cu cea occidentală, problemei periodizării dezvoltării individului la vîrsta maturităţii i s-a acordat o atenţie mai mică. În anul 1957, de această problemă este interesat Б.Г.Ананьев, care în articolul său „Despre dezvoltarea psihică la vârsta maturităţii”, a discutat despre necesitatea de creare a unei concepţii unitare şi integre despre psihologia adulţilor. Explicînd importanţa abordării psihologiei adulţilor, Б.Г.Ананьев a menţionat că 22

modelele ştiinţifice cu privire la schimbările unui adult la diferite perioade ale vieţii sale sunt necesare pentru teoria şi practica educaţiei adulţilor, organizarea mai eficientă a muncii, odihnei şi activităţii profesionale [Ананьев Б.Г 31 În periodizarea lui В.Ф.Моргунов sunt evidenţiate zece etape de vîrstă, în care perioada de la 31 la 40 de ani este numită perioada de apogeu în ceea ce priveşte realizările persoanei, aproximativ pe la 40 de ani se produce tranziţia spre maturitate, iar vîrsta adultă durează pînă la 55 de ani [Маслоу А. Новые рубежи 234]. Mai detaliat, schimbările înregistrate în ceea ce priveşte dezvoltarea la vîrsta maturităţii sunt descrise de А.В.Толстых şi Г.С.Абрамова. După Г.С.Абрамова perioada de vîrstă cuprinsă între 23 şi 30 de ani este considerată ca fiind perioada de maturizare, între 30 - 33 ani este o perioada de tranziţie şi de la 34 şi pînă la 50 de ani este perioada maturităţii. [Абрамова Г. Возрастная психология p.123] А.В.Толстых subliniază importanţa vîrstei mijlocii şi consideră vîrsta de 40 de ani un fel de punct de referinţă, simbolizînd mijlocul vieţii. [Толстых А.В. Возрасты жизни p.127] В.И.Слободчиков a sugerează că un concept general, care permite abordarea dezvoltării realităţii subiective şi periodizarea în ontogeneză, este conceptul de co-comunitare, care permite individului să devină membru al diferitor comunităţi şi să ia parte la anumite forme de interacţiune culturală sau să părăsească comunităţile şi să-şi creeze un mod propriu de abordare a problemelor vieţii, un stil de viaţă distinctiv în raport cu ceilalţi. În modelul propus de el, introduce conceptul de „matricea de vîrstă”, prin care se analizează fiecare ciclu de dezvoltare şi finalităţile acestora. Modelul ia în considerare atît dezvoltarea ca o succesiune de perioade în dimensiune orizontală (formarea şi punerea în aplicare), precum şi etapele (critice şi stabile) [,Слободчиков В.И. Категория возраста 48-49]. Periodizarea crizelor de vîrstă din perspectiva sensului vieţii este abordată de Н.Э. Бекешина. La vîrsta de aproximativ 30 de ani, cînd apare prima etapă a crizei existenţiale: parcursul existenţial al individului, activităţile precedente sunt revizuite din perspectiva valorilor personalităţii. În perioada 30 - 40 de ani creşte satisfacţia de viaţă şi se produc cele mai importante realizări în plan profesional. După 40 de ani din nou apare criza existenţială, determinată de trecerea tinereţii, despărţirea de iluziile trecute şi necesitatea de a-şi reconstrui viaţa şi a găsi noi sensuri existenţiale [Бекешкина Н.Э. p.44]. În viziunea L.Cuzneţov pentru perioada de 34/35 - 44/45 de ani, perioadă numită şi vîrstă de răscruce a vieţii omului, sunt caracteristice formele acute ale conflictelor, prin care se poate observa tendinţa de restructurare a personalităţii. Majoritatea conflictelor interioare se declanşează în legătură cu epuizarea posibilităţilor de dezvoltare şi lărgirea structurilor intelectuale şi trecerea la modelele stereotipice ale comportării. Principalele tipuri de conflicte interioare la această vîrstă 23

sunt: conflicte ce apar în urma nerealizării potenţialului intelectual; conflictele ce apar în urma nesolicitării aptitudinilor şi posibilităţilor personalităţii; conflictele ce apar în urma necoincidenţei scopurilor personale cu condiţiile sociale reale; conflicte de conştiinţă ca urmare a neadecvării conduitei cu idealurile sale; conflicte de neadecvare în raport cu sensul vieţii [ Cuzneţov L. Tratat de, p.72]. Perioada adultă, după Ursula Şchiopu şi E. Verza este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. Este caracteriszată de activitate profesională intensă, relaţii sociale şi de muncă în expansiune, precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. Ei propun următoarele subetape caracteristice vîrstei adulte: 35/45 ani este vîrsta adultă caracterizată de stabilitate, activitate profesională intensă, activitate cumulativă, activă, creativă. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. Conţinutul subidentităţii de părinte creşte. 45/55 vîrsta adultă propriu-zisă, unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale dar are loc diminuarea subidentităţii de părinte şi de soţ. Evoluţia femenină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal. 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite, caracterizată de diminuarea forţei fizice, este o perioadă critică pentru femei, fragilitatea lor fizică este mai evidentă. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea pînă la anulare a subidentităţii profesionale. Are loc tranziţia către vîrstele de regresie. Ursula Şchiopu, E.Verza p.326]. Conform periodizării UNESCO, care ia în considerare factorii sociali şi psihologici, perioada medie de maturitate este definită în limitele de vîrstă 35 - 45 ani [Unesko. The General Conference Adopts p.2]. Astfel, revizuirea literaturii de specialitate cu privire la problemele periodizării dezvoltării adulţilor nu ne-a oferit un răspuns clar la întrebarea despre limitele de vîrstă a perioadei maturităţii şi termenul adecvat pe care ar trebui să-l utilizăm – vîrstă mijlocie sau vîrsta maturităţii. Psihologia adultului este una dintre cele mai puţin dezvoltate ramuri ale psihologiei dezvoltării. Toate referirile la perioada maturităţii sunt vagi, neclare şi chiar contradictorii. Cu toate că s-au realizat relativ multe studii în acest domeniu, conceptul de maturitate rămîne a fi unul incomplet abordat. Am constatat că perioada vîrstei mijlocii conform periodizării se referă la maturitate sau vîrstă adultă şi este cuprinsă între 35 și 45 ani. Prin urmare, în lucrarea noastră, conceptul de „maturitate”, „scadenţă” şi „vîrstă mijlocie” sunt folosite drept sinonime. 2.2 Schimbări în plan fiziologic şi psihologic în perioada adultă

24

Pe durata întregului stadiu, există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. H.B. James constată această stabilitate pînă către 60-70 de ani, care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. Pe fondul acestui echilibru organic, se înregistrează unele modificări discrete începînd cu 40 de ani, aşa cum ar fi cele privind modificarea tensiunii arteriale, funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. La nivelul SNC, ieşirea din funcţie a unor neuroni proces care începe de la 25 de ani, se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. Se produce, de asemenea, declinul funcţiilor glandelor sexuale, mai întîi la femei şi apoi la bărbaţi. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani şi mai departe. La fel, tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Datorită acestor fenomene, se produc chiar modificări ale siluetei, creşte greutatea corporală. Sunt, deasemenea, mai discrete, dar apoi, începînd cu 50 de ani, mai evidente, unele schimbări fizionomice, cum ar fi accentuarea trăsăturilor, încărunţirea şi rărirea părului, apariţia ridurilor. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane, în funcie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Ele au un ecou în planul vieţii psihice, îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate, mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Astfel, percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. După 45 de ani, scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani, fără a perturba adaptările la ambianţă. Dacă profesia cere astfel de capaciti de auz fin, ele pot fi conservate încă multă vreme. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă, cât şi sensibilitatea tactilă, dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult, dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real, dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă, însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în 25

activităţile de lungă durată. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. Volumul şi distributivitatea cresc mai mult, selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi, totuşi, semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. Începând cu perioada adultă mijlocie, şi această formă de atenţie scade, dar relativ puţin, fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. Se poate spune că se înregistrează profesionali-zarea acestor capacităţi, care, pe de o parte, se desfăşoară în forme caracteristice şi, pe de altă parte, se menţine la parametri buni mai multă vreme în dependenţă de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Ele au un ecou în planul vieţii psihice, îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează autoaprecierea persoanei. Formaţiunea cea mai importantă a acestei perioade este atingerea maturităţii personale. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentalistă (de exemplu, Kolberg, Piaget) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă, alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes, Loubovie-Veif, Perry, Schaie, Troumin), focusînd cercetările lor pe operaţiile postformale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală, pe de o parte, şi că aceasta se petrece în adolescenţă, pe de altă parte, este pusă în discuţie de cercetări recente, care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte; gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţţii survenite din viziuni/păreri contrare; gândirea sistematică – capacitatea de a gîndi sau de a reflectala toate sistemele de cunoaştere sau de idei. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal, multiliniar (Chandler), pragmatic (Lahouvie-Vief), metacognitiv (Broughton,Gruber, Voneche), stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Comparînd aceste denumiri cu caracteristicile gîndirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gîndirii adultului: metacognitivă, dialectică şi pragmatică. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale, stadiul în care se află aceste capacităţi. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta, cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decît foarte târziu. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe), iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani, dar memorarea logicăeste mai rezistentă, iar memorarea mecanică scade între 40 ş i45 de ani. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60de ani. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă pînă la 21 de ani,după care se stabilizează 26

şi scade lent după 30 (Thorndike). Thorndike nu viza mod special capacitatea de învăţare, ci mai ales o capacitate de întipărire şi de reţinere în raport cu vîrsta omului (Lowe, 1978).Cercetările lui Schaie şi Strother au demonstrat că înaintarea în vîrstă nu este un factor care să influenţeze negativ abilitatea verbală, această capacitate rămînînd stabilă sau chiar dezvoltîndu-se pînă în jurul vîrstei de 55 de ani (Schwartz, 1989). Prin aplicare Thurstone a confirmat că nu există un declin apreciabil al capacităţii intelectuale între 20 şi 50 de ani, nici hiar până la 60 de ani. Comparînd învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi, Ursula Şchiopu şi E. Verza (1997, p. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea cîştigă în perioada adultă: coeziune, capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract; extragerea ideilor esenţiale, sesizarea mai rapidă a semnificativului; critica pragmatică a noului; atitudine clară de refuz a neclarităţilor, nevoia de precizie; evaluarea independentă a surselor de informare; cerinţă de aplicare şi practică; necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile, tehnicile, procedeele necesare domeniului. Astfel utorii confirmă unele tendinţe în carac-teristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: Fixarea asupra concretului; generalizarea, extrapolarea abuzivă; regruparea incorectă a noţiunilor. Concluzionînd, învăţarea are noi funcţii în perioada adultă, aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974), învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială, ci şi mijloc de învingere a alienării. [G.Sion, 218] 2.3. Caracteristica personalităţii la vîrsta adultă Analizînd literatura de specialitate, dedicată tematicii vîrstei mijlocii Б.С.Братусь, E.Erikson, Л.Ф.Бурлачук, G.Sheehy, Н.Э.Бекешина, G.Kraig, А.В.Толстых, В.В.Козлов, Л.В.Боровинская, B.Lievegoed, Г.Г.Горелова, C.G.Jung, constatăm că perioada vîrstei mijlocii, conform periodizării, se referă la maturitate sau la vîrsta adultă şi este cuprinsă între 35 şi 45 ani. Mai mult, analiza literaturii de specialitate ne-a permis identificarea unui ansamblu de fenomene şi probleme, cognitive, emoţionale şi comportamentale, specifice perioadei maturităţii în vederea elaborării unei viziuni sintetice privind dezvoltarea peronalităţii la această vîrstă. Mai mulţi cercetători, interesaţi de procesele de dezvoltare şi autocunoaştere, văd maturitatea ca o perioadă de schimbare şi dezvoltare continuă. După cum subliniază Д.И.Фельдштейн, personalitatea omului adult presupune mişcare, schimbare, dezvoltare [Фельдштейн Д.И. Психология развивающейся личности. 209]. Fundamentele cercetării actuale în domeniul psihologiei adulţilor au fost lansate de E.Erikson, care a descris manifestările specifice vîrstei adulte precum stabilirea intimităţii, relaţiilor interpersonale apropiate cu o altă persoană. Principala caracteristică pozitivă din perioada de maturitate după E.Erikson este generativitatea. El interpretează generativitatea ca pe o încercare de a aduce contribuţii semnificative în raport cu mediul extern sau cu ceilalţi. Mulţi oameni încearcă să realizeze generativitatea prin crearea unei familii şi dedicarea pentru educarea copiilor. 27

Alţii încearcă să atingă acest obiectiv prin prestaţii excelente în activitatea profesională. E.Erikson constată că dezvoltarea peronalităţii în perioada adultă depinde foarte mult de felul cum au fost soluţionate problemele din perioadele precedente, soldate cu cîştigarea încrederii şi autonomiei, a iniţiativei şi activismului.[ Эриксон Э. Детство и общество 234]. De dezvoltarea ulterioară a modelului lui E.Erikson s-a ocupat D.Levinson şi colegii săi P.Niemele, L.Hjelle, D.Ziegler care au fost interesaţi de perioada maturităţii. Potrivit lui D.Levinson, principala sarcină a dezvoltării personalităţii constă din următoarele: ajustarea aspiraţiilor la posibilităţile realităţii, identificarea unui mentor, creşterea în cariera profesională, armonizarea relaţiilor intime. [Холл К.С., Линдсей Г. Теории личности. 218]. Vorbind despre caracteristicile peronalităţii vîrstei mature, А.А.Бодалёв menţionează că pentru ştiinţă este important să urmărească legătura dintre caracteristicile „acme” ale individului (cel mai înalt nivel atins de fiecare persoană în dezvoltarea sa, apogeul maturităţii sale) şi natura situaţiei sociale de dezvoltare în această perioadă de viaţă. Este important să înţelegem rolul omului însuşi, cum va fi apogeul dezvoltării sale şi cum va putea fi atins [Бодалев А. А. Вершина в развитии 49]. Personalitatea sănătoasă la vîrsta maturităţii, spune Allport îşi stăpîneşte în mod activ mediul, manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie necesară cu vîrsta cronologică, dar expectanţa socială aliniază vîrsta adultă cu maturitatea. După Allport, criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr, şi anume: Extensiunea simţului eului; raportarea caldă a eului la ceilalţi; securitatea emoţională (autoacceptarea); percepţie realistă, abilităţi şi sarcini; obiectivarea eului: intuiţie şi umor. [Allport Gordon.W. Structura şi dezvoltarea personalităţii, p. 280] K.Holl, G.Linsay, caracterizînd personalitatea omului matur, au identificat următoarele caracteristici: limitele Eului, capacitatea de a stabili relaţii sociale armonioase, disponibilitatea de se accepta pe sine, percepţia realistă asupra experienţelor de viaţă, capacitatea de autocunoaştere, simţul umorului şi existenţa unei filosofii de viaţă [Холл К.С., Линдсей 18]. B.Lievegoed a luat în considerare alte trei proprietăţi principale ale maturităţii: înţelepciunea, toleranţa şi conştiinţa de sine. Situaţia socială de dezvoltare în perioada adultă este legată cu implicarea activă a persoanei în sfera de producţie socială, crearea familiei, prin manifestarea individualităţii sale în educarea copiilor, în activitatea de creaţie, în relaţiile cu ceilalţi în timpul activităţii. Personalitatea adultă tinde să ocupe un loc cheie în societate şi tendinţa principală este obţinerea succesului social [ Хухлаева О p. 128]. S.Freud credea că bunăstarea omului la viaţa adultă este determinată de capacitatea sa de a iubi şi de a munci. [Фрейд 3. p212]

28

C.G.Jung considera că omul adult treptat se eliberează din închisoarea propriului „Eu” şi începe să se orienteze spre soluţionarea sarcinilor spirituale, realizarea comuniunii cu alte persoane, cu lumea exterioară, cu universul [Юнг К.Г. Архетип и символ 237]. Pentru personalitatea adultă este caracteristic dorinţa de a se realiza pe sine însăşi în acord cu valorile stabile, eterne, semnificative pentru majoritatea membrilor unei societăţi. Aceasta se manifestă în necesitatea de a extinde graniţele existenţei sale individuale, de a deveni un membru al societăţii, de a-şi realiza potenţialul în multiple moduri şi în sfere variate, de a-şi trăi mai intens viaţa în prezent. Vîrstei mature îi este tipic productivitatea – de fapt posibilitatea de manifestare creativă prin diverse produse ale activităţii sale profesionale şi sociale [Сапогова Е.Е 176]. La vîrsta mijlocie personalitatea se confruntă cu o serie de probleme specifice. Una dintre acestea este scăderea forţei fizice. Schimbările majore care apar la femei în timpul maturizării sunt asociate cu începerea menopauzei, caracterizată prin „schimbări regresive în organismul femeii în domeniul sexualităţii şi reproducerii” [Крымская М.Л 118,]. Relaţiile sexuale sunt supuse unor schimbări majore. În general, relaţia dintre sexe devine mai moderată, se modifică relaţiile interpersonale intime, acestea devin mai profunde şi mai interesante G.Sheehy, J.Burkhardt şi В.Козлов descriu trăirile emoţionale legate de teama de îmbătrînire şi moarte. La această vîrstă semnele fizice ale îmbătrînirii devin din ce în ce mai evidente şi se soldează cu pierderea atractivităţii fizice, a forţelor fizice şi a energiei sexuale. [Крайг Г. Психология развития 116]. O altă problemă care afectează experienţa de viaţă a individului la vîrsta mijlocie, este „sindromul cuibului gol” (atunci cînd copii pleacă de acasă). Cel mai adesea, acest sindrom este trăit mult mai intens de către mamă, decît de tată, mai mult se simte nevoia de a păstra actuala componenţă a familiei, de a manifesta în continuare dragostea şi grija pentru copii. Din aceste considerente emoţiile şi trăirile negative sunt mult intense la femei. Astfel, specific pentru vîrsta mijlocie este obişnuirea cu faptul că copii au devenit maturi şi trebuie ei înşişi să manifeste independenţă, să-şi redefinească relaţiile cu copii, să se adapteze situaţiei de „cuib gol”, iar copii trebuie să acorde mai multă atenţie pentru satisfacerea necesităţilor propriilor părinţi, să manifeste o responsabilitate sporită în raport cu ei [Абрамова Г. Возрастная психология. 347]. În această perioadă, apar modificări şi în domeniul profesional. La vîrsta mijlocie mulţi sunt înclinaţi să-şi evalueze realizările în plan profesional, pentru a vedea ceea ce au obţinut şi dacă ar trebui să-şi revizuiască obiectivele iniţiale. Adesea, o astfel de reevaluare determină schimbări în carieră. Modificările în viaţa profesională pot cauza situaţii de stres, în cazul în care aceste schimbări nu sunt planificate, cînd persoana este forţată de împrejurări să-şi schimbe ocupaţia sau poate chiar îşi pierde locul de muncă. Pierderea locului de muncă poate fi însoţită de o suferinţă

29

profundă şi de durată, mai ales în situaţiile cînd individul nu poate să suporte această pierdere şi nu există speranţe de a primi un loc pe piaţa forţei de muncă [Ермолаева М.В 116, ]. Sintetizînd cele expuse mai sus constatăm că specificul vîrstei mijlocii este determinată de unele particularităţi. În această perioadă, organismul se confruntă cu schimbări majore în viaţa sexuală, pierderea atractivităţii fizice, despărţire de perioada tinereţii. Se restructurează relaţiile cu copii, deveniţi maturi, se produc adaptări la viaţa în „cuibul gol”. Se redefinesc relaţiile cu părinţii, creşte responsabilitatea pentru ei. La vîrsta adultă persoana într-o măsură mare îşi fixează obiective care nu suportă amînare, care necesită o rezolvare în prezent, aici şi acum. La vîrsta mijlocie multe persoane îşi doresc să înceapă o nouă viaţă, să găsească noi modalităţi şi mijloace de autoactualizare. Persoana adultă trăieşte păreri de rău pentru timpul trecut din viaţa sa, nu vrea să irosească în zadar timpul rămas, îşi planifică mai raţional activităţile şi sarcinile de viitor. 2.4 Criza vîrstei adulte în raport cu autoactualizarea În ştiinţa psihologică sunt cunoscute mai multe concepţii referitoare la diferite aspecte ale crizelor existenţiale, de multe ori diametral opuse. Unii autori С.Л.Рубинштейн, А.В.Запорожец, abordează crizele drept nişte manifestări negative, deviante, considerînd că dezvoltarea umană normală este posibilă, fără a trece prin situaţii de criză. Х.Ремшмидт, П.И.Буль , М.С.Лебединский, В.Е.Рожнов tratează criza ca o manifestare a bolii, violarea sănătăţii umane la nivel somatic sau psihic. Iar Л.Ф.Брюдаль numeşte criza „perioada cu potenţial de risc major” şi o asociază cu o ameninţare iminentă, pericol, catastrofă. Cu toate acestea, unii autori consideră crizele ca fiind necesare, mai mult chiar o condiţie necesară pentru dezvoltarea în continuare a individului. În această ordine de idei, E.Erikson scrie „criza nu înseamnă iminenţa unui dezastru, ci un punct de cotitură şi, prin urmare, sursa ontogenetică a mobilizării...” [Эриксон Э. Детство и общество, p.286]. Pentru В.И.Слободчиков perioada de criză este intrarea într-o nouă secvenţă existenţială. [Слободчиков p 12]. Э.Ф.Зеер, Э.Э.Сыманюк

asociază criza cu dezvoltarea profesională.

[Толстая С.В. 98,]. Abordarea crizei ca o stare generată de problemele cu care se confruntă individul, dar pe care nu le poate evita şi nici soluţiona într-o perioada relativ scurtă de timp, este prezentă

la

mulţi

autori

Р.А.Ахмеров,

39],

[Х.Ремшмидт,

165],

[Г.У.Солдатова,

Л.А.Шайгерова, 192] ş.a. Р.А.Ахмеров a introdus în psihologie noţiunea de „criză biografică”, înţeleasă prin trăirile individului în raport cu nerealizările în plal profesional şi care poate lua diferite forme: lipsa realizărilor importante – eşecul acţiunilor din trecut, deşertăciune – eşecul acţiunilor prezente, lipsa de speranţe – eşecul acţiunilor de viitor [Ахмеров Р , p.7]. 30

În mai multe studii se subliniază că perioada de criză afectează anumite aspecte din structura personalităţii: aspectul cognitiv (Б.Г.Ананьев [31], Е.И.Степанова [193]); percepţia sinelui şi a parcursului existenţial (И.С.Кон [114], В.И.Слободчиков şi Е.И.Исаев [187]); aspectele axiologice, motivaţionale şi reprezentaţionale (Д.А.Леонтьев [124], И.С.Кон [113]); conştiinţa şi conceptul de „Eu” (Л.Ф.Бурлачук, Е.Ю.Коржова [64]); schimbări оn domeniul socio-profesional sau sfera emoţională (P.Niemela [151], Э.Ф.Зеер, Э.Э.Сыманюк [98, 196], Г.Г.Горелова [83], Н.С.Глуханюк [78]). P.Niemela [151], Е.А.Донченко [92], Н.С.Глуханюк [78] au constatat că dominarea emoţiilor negative fac dificilă depăşirea crizelor. Е.Е.Сапоговa presupune următorul punct de vedere cu privire la natura crizei maturităţii. Potrivit autoarei, la vîrsta maturităţii contradicţiile interne sunt inevitabile, ca de altfel la oricare perioadă de vîrstă; dinamica acestora sunt o condiţie necesară pentru trecerea la următoarea etapă de dezvoltare [177]. Situaţiilor de criză le sunt caracteristice în special schimbarea percepţiei privind viitorul şi sensul vieții. Între aceste modificări nu există o legătura de cauzalitate, deoarece sunt dimensiuni diferite ale situaţiei de criză.În consecinţă, schimbări se produc şi оn alte aspecte ale structurii personalităţii, generînd o criză de tipul „conştiinţă –existenţă” [Василюк Ф.Е. Психология переживания, p.49]. В.В.Давыдов, descriind perioadele de criză din viaţa unui adult, declară că în aceste perioade se şterg acumulările inutile şi persoana se concentrează pe achiziţiile pozitive care, de fapt, şi sunt esenţa şi scopul principal al acestei perioade Давыдов В.В. Личности надо «выделяться» [, p.127]. De astfel, pe bună dreptate, И.С.Кон subliniază faptul că „indiferent de cît de dureroase nu ar părea aceste modificări, pentru această etapă ele sunt fireşti şi normale” [Выготский Л. С., p.107]. Aşa cum perioadele critice şi tranziţiile sociale de obicei sunt оnsoţite de o restructurare psihologică dureroasă, psihologia dezvoltării a propus un concept special de „crize de vîrstă”, sau „crize normative dezvoltare”. Cuvîntul „criză” desemnează o stare de dezechilibru, apariţia unor noi trebuinţe şi restructurarea sferei motivaţionale a individului. Dar, aşa cum în această fază de dezvoltare o astfel de stare este normală, atunci aceste crize sunt numite „normative” Кон И. В поисках себя: p.76]. И.С.Кон o asociază cu apariţia unor necesităţi noi şi restructurarea sferei motivaţionale a personalităţii. Această perioadă este ca o „punte” între cele două etape de vîrstă. Crizele de vîrstă se definesc prin schimbări fundamentale în sfera motivaţioanlă a personalităţii – revizuirea obiectivelor vechi, formularea altor obiective noi. „Dezvoltarea în perioada de criză capătă un caracter violent, impetuos, uneori catastrofal, cu toate acestea sfîrşitul şi începutul crizei nu este întotdeauna foarte neclar” [,Выготский Л. С p.249]. 31

Studiile psihologice recente relevă regularităţi în ceea ce priveşte dezvoltarea adulţilor, schimbari normative la nivelul personalităţii în perioadele de criză. Л.И.Бершедова, Б.С.Братусь, Л.А.Головей, Е.Ф.Рыбалко, Д.И.Фельдштейн, etc., care ne permit să tratăm criza de vîstă ca pe un fenomen normal, avînd anumite regularităţi generale de manifestare şi factori determinanţi. Cu toate acestea, varietatea abordărilor privind perioada maturităţii ne vorbeşe, mai degrabă despre lipsa unui consens în ceea ce priveşte explicaţiile privind mecanismele şi legităţile crizelor, ceea ce necesită continuarea cercetărilor în această direcţie. În concepțiile mai multor autori întîlnim aspecte similare în tratarea perioadelor de criză, ceea ce trimite la anumite regularităţi în manifestarea acestora. Criza vîrstei mijlocii, la fel ca oricare altă criză de dezvoltare, se referă la o situaţie firească, normală, ceea ce înseamnă că sunt inevitabile pentru fiecare individ. Criza vîrstei mijlocii a fost abordată pentru prima dată de către C.G.Jung, care a trecut personal printr-o criză spirituală severă la vîrsta de 40 de ani. Renumitul psihanalist considera crizele nu un rău, ci un atribut al dezvoltării. A doua jumătate a vieţii, după părerea lui C.G.Jung, are o semnificaţie specială şi scopul şi esenţa acestei crize este întîlnirea omului cu subconştientul său. Şi pentru ca această întîlnire să se producă fiecare individ trebuie să urmeze tranziţia de la orientarea către lumea exterioară la orientarea către lumea interioară, de la dorinţa de cucerire şi stăpînire a mediului extern spre cunoaşterea şi reflectarea profundă asupra lumii sale interioare. În aceste condiţii, cea de-a doua jumătate a vieţii va servi pentru a atinge înţelepciunea, punctul culminant al creativităţii, în caz contrar aceasta se soldează cu stări de irascibilitate şi disperare profundă. Am dori să menționăm împreună cu C.G.Jung că sufletul omului în a doua jumătate a vieţii este deosebit de profund schimbat. Dar, din păcate, scrie C.G.Jung, mulți oameni, foarte instruiţi şi inteligenţi, nu întotdeauna sunt conştienţi de posibilitatea acestor modificări şi, prin urmare, trec în a doua jumătate a vieţii total nepregătiţi [,Юнг К.Г p.185-203]. Păreri similare privind esenţa crizei vîrstei adulte întîlnim şi la B.Lievegoed. Perioada adultă vîrsta de 35-45 ani este numită metaforic de către autor „o punte de legătură a punctelor divergente”, care necesită „identificarea noilor valori, pentru care se merită de trăit” [МалкинаПых, p.75]. Înţelegerea crizelor psihologice, inclusiv criza vîrstei adulte ca o parte organică a procesului de formare a personalităţii este tratată şi în lucrările unor psihiatri şi psihoterapeuţi din domeniul psihoterapiei existenţial-umaniste şi transpersonale: R.Assagioli, C.G.Jung, V.Frankl, C.Rogers, A.Maslow, E.Erikson, С.Гроф. Autoactualizarea, fiind nevoia de bază a individului, este dominantă pe parcursul întregii vieţi a individului. Procesul de autoactualizare după A.Maslow este deseori însoţit de o serie de probleme care stau în calea realizării fructuoase a individului

32

[Фромм Э. Бегство от свободы., 214], şi a atingerii unui „stări autentice de individualizare” [Эриксон Э. Детство и общество, 234]. În general, apariţia crizelor psihologice este asociată cu devieri în autorealizarea personalităţii. Criza vîrstei mijlocii este uneori numită criza sensului vieţii, tocmai pentru că indivizii trăiesc stări de inutilitate, pierdere de sens, disconfort psihologic şi emoţional, deseori fără o explicaţie clară privind cauzalitatea. Se fac încercări de schimbare a locului de trai sau de muncă, a circumstanţelor obişnuite, a profesiei, se iniţază noi relaţii intime, se rup vechile relaţii de familie, toate pentru a scăpa de povara sentimentului de lipsă de sens a vieţii sale sau a ocupaţiilor obişnuite. Astfel, conceptul de normativitate a crizei de dezvoltare a personalităţii permite de a explica perioada de criză ca fiind trecerea de la o etapă de vîrstă la alta, relaţionată cu schimbarea situaţiei sociale de dezvoltare, cu distrugerea sistemului vechi de relaţii, deschiderea şi apoi elaborarea şi adoptarea altora noi. Criza normativă de dezvoltare a personalităţii apare ca un proces de inevitabil, prin care persoana trăieşte fazele principale ale crizei, asociate cu restructurarea şi dezvoltarea unui nou sistem de relaţii. În timpul perioadei de criză are loc şi o restructurare în funcţionarea internă a personalităţii, care vizează depăşirea crizei prin conştientizarea şi reflectarea asupra acesteia şi, în consecinţă, transformarea sistemului de relaţiia individului şi a reprezentărilor sale despre sine. Confruntarea cu situaţii critice depinde de activitatea proprie a individului, iar rezultatul acestora este revizuirea sensului vieţii, a valorilor şi a imaginii de sine. Cu alte cuvinte, aceasta nu este altceva decît o tranziţie a personalităţii spre o etapă nouă (după E.Erikson), ca urmare a elaborării unui nou plan de viaţă sau prin restructurarea celui vechi.

33