TEZA DE LICENTA ,,teoria Gener A Probelor [PDF]

Zitiervorschau

1

Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Facultatea Drept, Catedra Drept Penal

Teză de Licenţă Teoria Generală a Probelor în procesul Penal

Conducător ştiinţific Mărgineanu Iurie dr.,conf.univ semnătura Autor: Moscalu Roman semnătura

Chişinău 2008

Cuprins î

2 INTRODUCERE......................................................................................................................... .......................3 CAPITOLUL I §.1

PROBELE

REFERIRI

ISTORICE

PRIVIND

INSTITUŢIA

ADMINISTRĂRII

PROBELOR...........................5 §.2

NOŢIUNEA

,CLASIFICAREA

ŞI

PROPRIETĂŢILE

PROBELOR..................................................8 §.3 PROBATORIUL ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA PROBELOR............................................15 CAPITOLUL II

MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI MIJLOACELE MATERIALE DE

PROBĂ §.1

MIJLOACELE

DE

PROBĂ.

NOŢIUNEA

ŞI

PROCEDEELE

PROBATORII..................................22 §.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA LOR......................36 CAPITOLUL III ACUMULAREA , PĂSTAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ §.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE ŞI RIDICARE A MIJLOACELOR

MATERIALE

DE

PROBĂ.............................................................................................55 §.2

EVIDENŢA,

PĂSTRAREA

MIJLOACELOR

MATERIALE

DE

PROBĂ...................................62 ÎNCHEIERE................................................................................................................................ .......................76 BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................... .......................78

3 ÎNTRODUCERE Actualitatea temei investigate. Preocuparea de a edifica un stat de drept şi de a-i asigura funcţionarea firească e legată istoriceşte de promovarea democraţiei şi constituirea unor structuri statale apte să apere şi să realizeze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să garanteze desfăşurarea relaţiilor sociale într-un climat de egalitate. În societatea modernă statul de drept poate şi trebuie edificat tocmai pentru a oferi cetăţenilor liniştea şi siguranţa de care au nevoie pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, stipulate nu doar în Constituţiile statelor naţionale, ci şi în actele internaţionale. Republica Moldova se proclamă un stat de drept democratic în care cetăţeanul beneficiază de drepturi şi libertăţi asigurate de Constituţie sau prin legi, dar supunîndu-se şi obligaţiilor prevăzute de acestea, fiind egal în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, acesta devenind un principiu irevocabil al secolului XXI. O importanţă deosebită o constituie descoperirea infracţiunilor şi pedepsirea persoanelor vinovate. Putem afirma că procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală. Studierea probelor din punct de vedere istoric şi teoretic este importantă deoarece permite de a înţelege mai bine procesul de formare a compartimentului dat şi cel mai important permite de a evita erorile care au fost deja comise. Simultan permit de a implementa noi metode de acumulare a mijloacelor de probă mai eficiente. La momentul formării procesului penal, probele aveau un caracter rudimentar - bazată mai mult pe interesele castei superioare, însă apoi odată cu dezvoltarea societăţii la general şi a unor ştiinţe ca logica, filosofia, criminologia, victimologia şi în particular sa performant concomitent cu întregul proces penal. Pe parcursul dezvoltării societăţii, mijloacele materiale de probă în procesul penal aveau tendinţa de a răsturna sarcina probaţiunii pe seama diferitor participanţi la procesul penal. La momentul actual, înfăptuirea justiţiei în condiţiile contradictorialităţii şi egalităţii procesuale a părţilor cere o nouă tratare principială, sub toate valenţele, nu doar a instanţei de judecată ca subiect central a procedurii penale, dar şi a altor participanţi la probaţiune. Temă a fost abordată şi investigată sub toate aspectele pentru a stabili existenţa sau lipsa unor lacune în reglementarea ultimei, deasemenea pentru a stabili dacă se respectă legalitatea aplicării acestor instituţii în practică.

4 Scopul şi obiectivele tezei. În abordarea problemei în discuţie e necesar a reevalua reglementările consimţite în CPP al RM. Cercetarea avînd ca obiect Teoria generală a probelor, ce are ca scop analiza legislaţiei în domeniu, examinarea sub toate aspectele a realizărilor în planul juridic, precum şi cercetarea profundă a conceptelor doctrinale din ţară şi peste hotare. Lucrarea dată conţine analiza teoretică şi practică a probelor în procesul penal. Probele ocupă un loc important în cauzele penale, deoarece constituie un mijloc ajutător la stabilirea vinovăţiei şi ulterior a pedepsei persoanelor vinovate, sau nevinovăţia persoanei. Obiectivele schiţate au determinat necesitatea tratării şi soluţionării unor sarcini concrete în procesul de studierea apariţiei şi dezvoltării instituţiei mijloacelor materiale de probă. La acest compartiment îmi propun efectuarea

analizei din punct de vedere istoric a acestei instituţii,

compararea acesteia cu diferite ţări la diferite etape de dezvoltare în dependenţă de situaţia socialpolitică a ţărilor studiate. În concordanţă cu acest scop au fost stabilite următoarele sarcini: - analiza evoluţiei probelor; - definirea probelor, mijloacelor de probă şi mijloacelor materiale de probă; - analiza trăsăturilor esenţiale ale acestora; - analiza practicii judiciare; Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legisleţiei, s-a ţinut cont de CPP al Republicii Moldova, al Romîniei. Baza teoretică constituie un şir de lucrări atît a specialiştilor din ţara noastră Tudor Osoianu, Igor Dolea, Dumitru Roman, Sergiu Ursu, Victor Orîndaş a celor romîni Ion Leagu, V. Dondoroz, N. Volonciu, Gh. Theodaru cît şi a celor ruşi: I. Muhin, M. Şifman, R. Belchin, V. Alexeev, L. Repchin, N. Cuzneţov, Iu. Feodorov, V. Mohov, T. Fatcullin I. Лупинская П.А. Громов И.А Caz, care au abordat problema mijloacelor materiale de probă, dezvăluind esenţa lor, originea, mijloacele de probă şi procedeele probatorii, precum şi altor întrebări legate de tema în cauză. La cercetarea temei propuse a fost utilizată metoda comparaţiei pe orizontală şi pe verticală făcînd numeroase trimiteri atît la cadrul legal cît şi literatura de specialitate. Ca metodă de cercetare au fost folosite metoda istorică, metoda logică(analiza şi sinteza), metoda sistematică, metoda juridică , ceea ce a permis studiul amplu în materia respectivă. Semnificaţia teoretică e lucrării. Realizînd o analiză a obiectivelor considerăm necesară propagarea cunoştinţelor despre probe şi importanţa lor în procesul penal în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei infacţiunii la identificarea făptuitorului şi respectării tuturor principiilor procesuale penale.

5 CAPITOLUL I

PROBELE

§.1 REFERIRI ISTORICE PRIVIND INSTITUŢIA ADMINISTRĂRII PROBELOR Jurisprudenţa penală a fost în permanentă dezvoltare de la originile ei, pînă în prezent fiece stat dorind s-o modifice luînd în consideraţie condiţiile istorice în general, dar în egală măsură şi mulţi factori care acţionau în diferite state aparte (factori etnici, religioşi, culturali, economici etc.) se formau opinii diferite despre modul de rezolvare a problemelor esenţiale în soluţionarea cauzelor penale, astfel au apărut mai multe sisteme procesuale penale. Prima formă a procesului penal a fost procesul acuzator. Această formă a procesului a existat în primele etape a existenţei societăţii feudale. O trăsătură caracteristică a acestei forme a procesului era recunoaşterea poziţiei deosebite a acuzatorului, această calitate de obicei o avea partea vătămată, de dorinţa acesteia depindea intentarea sau încetarea procesului1. În epoca Medievală nu există proces penal decît în cazul cînd victima prezintă o plîngere. Mijloacele materiale de probă judiciară erau rudimentare, recursul la martori era puţin frecvent, funcţia judecătorului se rezuma la primirea jurămîntului părţilor, la constatarea rezultatului ordaliei sau a duelului judiciar şi la pronunţarea sentinţei. Stabilirea adevărului era pusă uneori în seama divinităţii. Acest sistem cunoaşte asemenea modalităţi de rezolvare a cauzei cum ar fi: duelul judiciar, ordaliile, jurămîntul religios etc. În procesul penal de tip inchizitorial, unor probe li se dădea o forţă dinainte prestabilită. Acest proces a născut teoria formală a probelor care se baza pe principiul determinării anticipate a importanţei fiecărei probe stabilite de către monarh şi cumulate în norma juridică. Legea stabilea care probe sunt suficiente şi recunoştea ca fiind perfectă proba recunoaşterii vinovăţiei. De asemenea, se prevedea că poate fi recunoscută ca probă deplină mărturia a cel puţin doi martori despre un fapt sau altul. Valoarea probei se determina nu numai de conţinutul acesteia, dar şi de statutul social sau calităţile personale ale martorului. Astfel, mărturiile bărbatului predominau asupra mărturiilor femeii, cele ale nobilului asupra iobagului, cele ale clerului asupra laicului. Legea pe care se baza sistemul formal de probaţiune a determinat aplicarea torturii în procesul penal pentru a obţine recunoaşterea vinovăţiei care a devenit obişnuită. Importantă în procedura justiţiei medievale era proba martorilor, întărită prin jurămînt căruia mentalitatea medievală îi acorda, nu orice împrejurare o importanţă şi o valoare extraordinară. Cum 1

Гуценко К.Ф. УГОЛОВНЫЙ процесс-Москва:Зерцало 2000,р.19.

6 însă în secolul X se răspîndise mult obiceiul de a jura fals, suveranii au reintrodus în procedura judiciară străvechile probe ale ordaliei şi duelului judiciar. Întrucît în procesul penal medieval se dădea deosebit de mare importanţă mărturisirii imputatului ( încît întregul proces penal părea a tinde spre acest scop ) mijlocul întrebuinţat în extremis pentru a o obţine era tortura. Chiar începînd cu sec. XIII uzul estorcării unei mărturisiri prin chinuri fizice a fost considerat aplicabil atît în cauzele civile cît şi în cele penale. În curînd însă aplicarea lor este limitată la cauzele penale la cele mai grave în lipsa altor probe.2 Prezentarea mijloacelor de probă în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în susţinerea învinuirii sau apărării, lipsind faza de urmărire penală cu desăvîrşire. În această formă a procesului acuzatorul avea posibilitatea de a strînge mijloace materiale de probă şi în mod forţat, în baza unei împuterniciri speciale eliberată de pretor.3 O aşa formă de soluţionare a cauzelor penale a fost aplicată în majoritatea statelor actuale. Drept probe, cunoscute sub numele de „ judecata lui Dumnezeu", s-au „ ordalii" erau justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta culpabilitatea sau inocenţa celui învinuit, potrivit rezultatului încercării la care era supus şi deciziei divine ca acesta să fie pedepsit sau absolvit de pedeapsă. Ca urmare a unor străvechi influenţe germanice practica ordaliilor s-a răspîndit sub forme diferite. Cazurile mai frecvente în care se apelau la această formă de probă erau: proba focului, a apei reci, a ingurităţii unor lichide, alimente otrăvite sau sfinţite. La germani duelul era prevăzut şi autorizat de legi ca probă judiciară. Astfel, la burgunzi avea o valoare de probă decisivă în toate cazurile în care una din părţi contesta validitatea jurămîntului depusă de adversar, deasemenea la bavarezi, alamani, longobarzi, franci. Motivul pentru care justiţia medievală a admis această probă era îndoiala în valoarea unui jurămînt prestat. În privinţa aceasta, o lege burgundă din 503 e.n. era explicită: duelul era admis ca probă judiciară dat fiind abuzurile de afirmaţii false făcute sub jurămînt. Pînă la urmă valoarea duelului a fost contestată: iniţial de oamenii Bisericii, apoi şi de suverani. Pentru confirmarea acuzaţiei se organizează o tortură gradată în funcţie de gravitatea delictului şi în funcţie de rezistenţa cercetatului, aceasta putînd fi declarat vinovat sau inocent. Interogarea inculpatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat. Procesul inchiziţional în Rusia (sec XV-XIX) la fel îi erau caracteristice probele formale, sistemul cărora se construia pe poziţia iniţială, care se baza pe faptul că valoarea fiecărui tip de probă trebuie prestabilită la dorinţa monarhului, transformată în lege. Rolul instanţei de judecată se 2 3

Roman D. Formele procesului Penal // Analele ştiinţifice ale USM, seria socio-umane, Vol.I Chişinău 2000. Civilizaţia Evului Mediu, p.573

7 reducea la calcularea calitativă a probelor pentru a concluziona dacă este atins numărul necesar de probe care demonstrează vinovăţia învinuitului. Dacă acest număr era atins - învinuitul era acuzat, iar dacă nu erau deajuns atunci învinuitul era considerat suspect. Aşa în regulamentul militar al lui Petru I (1716) după indicarea la ceea că petiţionarul este obligat să-şi probeze plîngerea este spus: "din contra, învinuitul cu dovezi ferme să demonstreze cînd v-a fi nevoie, nevinovăţia şi acţiunea intentată asupra lui, s-o respingă".4 Procesul inchiziţional în Rusia a existat cu aşa formă a mijloacelor de probă în perioada de la sf. sec. XV pînă la reforma judiciară din 1864.5 În vechiul proces romînesc, mai ales în procedurile judecătoreşti, sarcina probei era trecută în sarcina acuzatului pentru dezvinovăţire. Probele se administrează prin anumite mijloace de probă numite „ semne" şi „presupusuri", adică indici sau prezumţii legale. Tortura, ca procedeu de cercetare şi de probaţiune se aplică pentru obţinerea mărturisirii vinovatului, ca cea mai justă apreciere a sincerităţii şi cel mai puternic mijloc de probă în dovedirea furtului, a uciderii, a otrăvirii, a ereziei şi a complicităţii. Unele infracţiuni se consideră suficient dovedite prin simpla mărturisire a învinuitului şi anume în caz de tîlhărie şi în cazul femeii care mărturiseşte despre relaţiile sexuale dinainte de răpire. Prezumţia nevinovăţiei nu era respectată în procesul inchizitorial şi la pronunţarea sentinţei, în cazul insuficienţei de probe pentru a lua soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza unei sentinţe specifice.6 Procesul contradictorial s-a dezvoltat din cel acuzator şi care a primit la început o aplicare mai sensibilă în statele cu sistemul de Drept Anglo-Saxon (caracteristic pentru Marea Britanie, preluat apoi de S.U.A., Canada ş.a.). Modelul clasic era bazat pe o poziţie iniţială, că procesul este un litigiu între stat şi cetăţeanul care a comis infracţiunea, şi că în acest litigiu părţile sunt înzestrate cu drepturi egale în vederea colectării, verificării şi aprecierii probelor.7 Sarcina probaţiunii în procesul contradictorial este pusă pe seama unor persoane în spatele cărora este statul cu posibilităţile sale materiale, organizatoriale şi tehnice. Instanţei de judecată în

4

Adrian Ştefan Tulbure Tratat de drept procesul penal - Bucureşti: ALL Bach, 2001 pag.608 Строгович М.С. Теория судебных доказательств//Избранные труды, томЗ-Москва:Наука 1991. р. 172. 6 Civilizaţia Evului Mediu ed.Chemarea 1999 p.173 7 Roman D. Formele procesului Penal // Analele ştiinţifice ale USM, seria socio-umane, Vol.I Chişinău 2000 pag.170 5

8 această formă a procesului îi revine rolul unui arbitru care supraveghează cum se respectă regulele soluţionării unui litigiu şi cine 1-a cîştigat.8 Procesul mixt este o formă a procesului care include în sine pe de o parte elemente din procesul inchizitorial la etapele prejudiciare, iar pe de altă parte elemente din procesul contradictorial la momentul soluţionării litigiului în instanţa de judecată. Această formă a procesului a fost instituită în statele Europei Continentale prin codurile de procedură penală German 1877, Austriac 1873, însă fundament pentru constituirea procesului penal mixt a fost Codul de procedură penală Francez 1808. În acest act au fost prevăzute principiile contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii şi nemijlociii, această formă a procesului a fost împrumutată şi de alte state (Germania, Italia, Rusia). Dacă vom face incursiuni în istoria dreptului penal la diferite etape ale dezvoltării lui, de la formele rudimentare ale procesului pînă în prezent, atunci vom vedea că diferite instituţii ale acestei ramuri de drept au direcţii orientative diferite. Aceste fluctuaţii ale procesului penal se observă cît pe orizontală atît şi în dezvoltarea lui pe verticală toate acestea datorîndu-se următoarelor circumstanţe: Etapa de dezvoltare a statului; Regimul de guvernare; Conjunctura politică; Situaţia economică; Factorii religioşi şi culturali. La momentul actual, în diferite ţări, se întîlnesc diferite forme ale procesului penal ceea ce dă un colorit specific şi instituţiei administrării probelor.

§.2 NOŢIUNEA ,CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE PROBELOR În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesară o activitate cognitivă în care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei, în activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile9. În procesul penal dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală în articolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. După cum se vede, probele sunt elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale 10. Pornind de la regula conform căreia înfăptuirea justiţiei este în funcţie de sistemul probelor, acest 8

Гуценко К.Ф. Уголовный процесс-Москва:Зерцало 2000,pag. 91. : Кобликов АС Уголовный процесс-Москва 2000 pag.97.

9

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 1996, voi. I, p. 331.

10

Vintilă Dongorozş.a.,Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,B.2001., voi. I, p. 168

9 sistem cunoaşte o permanentă perfecţionare pe parcursul istoriei 11. Dezvoltarea sistemelor de probaţiune era într-o legătură directă cu concepţiile filosofice privind adevărul şi cognoscibilitatea lumii înconjurătoare, în procesul penal de tip acuzatorial, în care predominau concepţiile empirice şi mistice, probele erau apreciate arbitrar. Procesul penal modern, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor. Codul de procedură penală a ridicat această regulă la nivel de principiu, prevăzînd în articolul 27 că judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită. După cum se vede, teoria liberei aprecieri a probelor se circumscrie liberei convingeri a judecătorului şi persoanei care efectuează urmărirea, formată în urma cercetării probelor administrate. Libera apreciere a probelor determină regula că instanţa de judecată nu este ţinută de aprecierea dată probelor de către organul de urmărire penală, instanţei de apel sau de recurs nu i se impune convingerea primei instanţe asupra valorii probante a unei sau alte probe. Sistemul liberei aprecieri a probelor este numit sistem sentimental sau sistem ştiinţific al probelor12. Sistemul liberei aprecieri a probelor este strîns legat de problema aflării adevărului în procesul penal, bazată pe anumite concepţii filosofice. O perioadă îndelungată în sistemul procesual penal naţional predomina ideea conform căreia în procesul penal este necesar să se stabilească un adevăr obiectiv. Această concepţie se baza pe opinia generală filosofică determinată de concepţiile ideologice predominante în ţară. În dreptul altor ţări, adevărul nu este conceput ca un obiectiv. Baza filosofică a acestor concepţii este filosofia lui Kant, care neagă posibilitatea pătrunderii în esenţa lucrurilor. Sunt cunoscute concepţiile adevărului formal şi convenţional. Convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printr-o convenţie, printr-un acord. Din această perspectivă, un raţionament poate fi calificat drept adevăr nu din cauză că ar corespunde realităţii obiective, ci din simplul motiv că oamenii au convenit să-1 considere adevăr. Spre exemplu, recunoaşterea persoanei drept nevinovată în cazul cînd nu s-a dovedit vinovăţia (prezumţia de nevinovăţie) este un adevăr convenţional. Adevărul formal este considerat atunci cînd o aserţiune corespunde altei aserţiuni (nu realităţii obiective), adevărul căreia este admis ca un postulat. Se susţine teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară 11

După cum menţionează Ion Tanoviceanu, "întreaga evoluţiune a dreptului procesual penal se învârteşte în jurul transtormaţiunilor prin care sistemul probelor a trecut în decursul veacurilor", în Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. IV, p. 609, Bucureşti, Tipografia "Curierul judiciar", 1987. 12

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, B.2003., p. 333.

10 imputînd, în mod necesar, un anumit procent de nesiguranţă 13. Actualmente în procesul penal al unor ţări sunt utilizate anumite metode de obţinere a probelor, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza etc., care sunt recunoscute de unii reprezentanţi ai doctrinei europene ca incorecte. În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesar o activitate cognitivă în care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. În procesul penal dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală. Pentru ca organele de drept să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate. Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin intermediul probelor. Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală. Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească. Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai multe surse. În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni: a)Probele sînt date concrete; b)În temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru soluţionarea cauzelor penale; c)Se obţin din sursele prevăzute de lege; d)Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.

13

I. Neagu “Tratat de procesură penală” op. cit. p.333

11 Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date). Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală. Clasificarea probelor. Legea procesual penală nu stabileşte aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind să fie rezultatul aprecierii concrete de către organele de drept a probelor administrate în desfăşurarea procesului penal. Probele sunt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse criterii. În doctrina procesual penală cele mai frecvente criterii de clasificare a probelor sunt: 1) funcţia procesuală; 2) izvorul din care provin; 3) faptul la care se referă (obiectul probei); 4) locul unde au fost reflectate urmele infracţiunii; 5) mijlocul de probă din care provin. I. După caracterul lor, probele sunt clasificate în: probe în acuzare şi probe în apărare. a) Probe în acuzare sunt acelea prin care se face dovadă vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia 14 . Probele în acuzare dovedesc şi existenţa unor circumstanţe agravante, în totalitatea lor, probele în acuzare servesc la susţinerea învinuirii. b) Probele în apărare au sarcina de a constata inexistenţa infracţiunii, dovedirea nevinovăţiei inculpatului, o vină mai redusă, o circumstanţă atenuantă. Probele în apărare, ca şi probele în acuzare trebuie administrate de către organul de urmărire penală din oficiu sau de către instanţă la cererea părţilor. Probele în apărare pot fi administrate şi de către apărătorul admis în procesul penal, potrivit art. 100 din CPP. II.După sursa din care provin, probele pot fi divizate în: probe imediate şi probe mediate a)Probele imediate, numite şi probe nemijlocite sau probe primare, sunt obţinute din sursele originale. Astfel de probă este declaraţia unui martor ocular, care relatează despre faptele care le-a 14

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, p.339.

12 perceput, conţinutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte, originalul unui înscris etc. b)Probele mediate, numite şi mijlocite sau secundare, sunt obţinute dintr-o altă sursă decît originală, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unui martor care a auzit despre unele împrejurări importante în cauza penală. III. După legătura cu obiectul probaţiunii, probele se împart în: probe directe şi probe indirecte. Probele pot fi clasificate în directe şi indirecte în funcţie de împrejurarea care trebuie dovedită. a)Probele directe dovedesc în mod direct actul principal care formează obiectul cauzei penale. b)Probele indirecte nu pot dovedi vinovăţia sau nevinovăţia, dar reprezintă anumite împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra actului principal 15. Fiecare element al obiectului proba-ţiunii poate fi dovedit atît prin probe directe, cît şi prin probe indirecte. Spre exemplu, motivul infracţiunii poate fi dovedit prin declaraţiile învinuitului despre motivul infracţiunii, iar prin probe indirecte, prin declaraţiile martorului despre relaţiile între învinuit şi victimă. Din punct de vedere logic, probele indirecte, în acelaşi moment pot fi şi directe, avînd în vedere împrejurările care le probează. De exemplu, amprentele digitale la locul săvîrşirii omorului ne demonstrează direct că persoana a fost în acest loc şi indirect că posibil persoana a comis infracţiunea. În unele situaţii una şi aceeaşi probă poate direct să dovedească un fapt şi indirect alt fapt, spre exemplu, proba direct dovedeşte deosebita cruzime, iar indirect poate mărturisi despre iresponsabilitate. La aprobarea vinovăţiei pot fi utilizate şi aşa-numitele "probe ale comportamentului". Probe ale comportamentului sunt anumite date despre acţiunile făptuitorului după comiterea infracţiunii sau care dau de înţeles că făptuitorul este conştient de vinovăţia sa, spre exemplu: încercarea de a se ascunde de urmărire şi judecată, care dau de înţeles că învinuitul cunoaşte despre împrejurările cauzei etc. Pornind de la faptul că în practică în foarte dese cazuri probaţiunea se efectuează cu ajutorul probelor indirecte, este necesar ca aceste probe să aducă la concluzii unice, luate într-o coroborare, concluzii care ar exclude altă posibilă versiune. Probaţiunea cu ajutorul probelor indirecte reprezintă un proces multilateral. Spre exemplu, în cazul săvîrşirii unui omor, în totalitatea probelor indirecte sunt incluse date cu privire la comportamentul făptuitorului şi al victimei, relaţiile dintre ele, mijloacele şi uneltele infracţiunii, caracterul rănilor ş.a., fiecare dintre aceste fapte, la rîndul lor, pot fi constatate cu ajutorul altor probe indirecte. În literatura de specialitate sunt întîlnite şi alte criterii, nu mai puţin importante, de clasificare a probelor cum ar fi: probe principale, probe secundare şi probe incidentale. Probele principale se referă la existenţa faptului, cele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului, probele incidentale servesc la dovedirea unor

15

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, p.215

13 excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte)16 De asemenea în literatura de specialitate se mai disting probe pozitive şi negative, orale şi scrise, testimoniale şi biologice, Clasificarea acestora are importanţă teoretică şi practică, ajutînd a înţelege mai profund esenţa probelor clasificate; a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor; a raţionaliza procedeele de acumulare şi verificare în aşa fel, încît să sporească esenţial siguranţa, temeinicia funcţionării sistemului de probaţiune procesual-penală. Proprietăţile probelor Datele de fapt care sunt utilizate în calitate de probă sunt incluse în anumite mijloace de probă, enumerate în art. 93 din CPP. Acestea sunt declaraţiile învinuitului, bănuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpurile delicte, procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Datele de fapt care sunt cuprinse în aceste mijloace de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca probe. Pentru ca aceste date să fie recunoscute în calitate de probe ele trebuie să dispună de anumite proprietăţi juridice, care sunt admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea. Prin intermediul admisibilităţii se asigură calitatea procesuală a probei. Potrivit art. 95, sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu Codul de procedură penală. Doctrina procesual penală recunoaşte existenţa unor reguli de asigurare a admisibilităţii probelor17. Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect competent. Subiecţii competenţi sunt enumeraţi în Legea procesual penală. Proba poate fi administrată atît de organul de urmărire penală din oficiu, prin efectuarea unor acţiuni procesuale fie de către părţi prin punerea la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, fie de către instanţă la solicitarea părţilor. Regula a doua de admisibilitate este regula privind mijlocul cuvenit. Mijloacele de probă sunt prevăzute în art. 93 din CPP. Ca o declaraţie, spre exemplu, să fie recunoscută ca mijloc de probă ea trebuie să fie depusă în cadrul procesului penal şi nu în afara procesului într-o discuţie. De

16 17

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.1, p.339 В.В.Золоты, Проверка допустимасти локазательств в уголовном процессе, Москва, 1989

14 asemenea, nu poate fi înlocuit raportul de expertiză cu un act departamental sau cu o opinie a unui specialist. Regula a treia de asigurare a admisibilităţii este cea privind procedura cuvenită. Această regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre exemplu, respectarea procedurii în ceea ce priveşte termenii procesuali, acţiunile procesuale, cu unele mici excepţii18 pot fi efectuate doar după declanşarea procesului. Regula dată asigură şi respectarea calităţii procesuale a persoanei implicate în proces. Se interzice de a audia în calitate de învinuit persoana faţă de care nu s-a emis ordonanţă de punere sub învinuire şi căreia nu i s-a înaintat acuzarea. De asemenea, se interzicerea audia în calitate de martor persoana care de fapt este bănuită. Interzicerea de a audia persoana bănuită sau învinuită fără a i se lămuri drepturile procesuale este la fel o reflectare a regulii date. Articolul 94 enumera situaţiile cînd datele prezentate sunt neadmise în calitate de probe. Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor cea regula privind ,,fructele pomului otrăvit,,. Proba se consideră inadmisibilă dacă este obţinută din altă probă cu încălcarea procedurii. Regula este utilizată în cele mai dese cazuri cînd este vorba de percheziţie şi de ridicarea obiectelor. Regula inadmisibilităţii probelor care conţin date de provenienţă necunoscută este o a cincea regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care conţine date autenticitatea cărora poate fi verificată. Prin pertinenţă se înţelege legătura dintre conţinutul probei şi circumstanţele care necesită a fi probate într-o cauză penală. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa probelor este necesar să se ţină cont de două aspecte: 1. dacă se include faptul care va fi dovedit drept probă în obiectul probaţiunii; 2. dacă este în stare proba dată să constate acest fapt. După cum se vede, pertinenţa joacă un rol de legătură logică între împrejurarea dată şi obiectul probaţiunii. Pertinenţa este o premisă pentru constatarea admisibilităţii. În unele cazuri însă probele pertinente pot fi inadmisibile. Codul de procedură penală prevede mai multe articole care se referă la pertinenţa probelor. De exemplu, declaraţiile sunt depuse referitor la circumstanţele care au servit drept temei pentru a recunoaşte persoana în calitate de bănuit, învinuit, inculpat (art. 103); declaraţiile martorului se depun asupra circumstanţelor care urmează să fie constatate în cauză (art. 105) ş.a. Examinînd chestiunea pertinenţei, este necesar de luat în considerare următoarele aspecte: a)

sunt incluse datele respective în obiectul probaţiunii?

b)

aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esenţa fenomenului cercetat?

c)

permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficienţa şi veridicitatea probelor

administrate? 18

Exepţie în acest caz o constituie cercetarea la faţa locului(art.118) şi percheziţia corporală sau ridicarea (art.130) care pot fi efectuate pînă la pornirea procesului penal.

15 Concludente sunt

acelea probe care sunt esenţiale în cauză, adică influenţează

soluţionarea procesului. Probele care nu sunt edificatoare, deoarece nu determină în nici un fel soluţia se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă. Spre exemplu, relaţiile de rudenie între învinuit şi partea vătămată, fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. În cazul cînd însă poate avea loc împăcarea părţilor, aceste relaţii sunt concludente. Utile constituie probele concludente care nu a fost administrată, în astfel de condiţii încît să formeze convingerea organului judiciar. Nu toate probele concludente sunt şi utile. În cazul cînd proba nu este necesară pentru soluţionarea cauzei, ea este inutilă. De exemplu, într-o cauză penală unde sunt mulţi martori oculari este inutil de a-i audia pe toţi, deoarece informaţia pe care o deţin este aceeaşi. Utilitatea probei este constatată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pornind de la circumstanţele cauzei concrete. O probă poate fi pusă la baza sentinţei numai dacă întruneşte calităţile de admisibilă, pertinentă, concludentă şi utilă. Alin. (3) al art. 95 stabileşte o prezumţie legală privind admisibilitatea probelor, constatînd că se prezumă proba ca admisibilă în cazul cînd administrarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atîta timp cît partea care cere respingerea probei nu a adus argumente care incontestabil vor dovedi că proba este inadmisibilă.

§3 PROBATORIUL Noţiuni generale

Legea reglementează în detaliu atît conţinutul, cît şi mecanismul

probatoriului, astfel că acesta constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevărului în cauza penală şi la soluţionarea procesului19. Prin Probatoriu înţelegem invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor constituind un fascicul de acte procesuale. Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba latină deprobatorium, are 2 sensuri, fie cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. în sensul art. 99, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din franceză: invoquer şi înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca un argument în susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la latinescul proponere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. "Admiterea", de la latinescul admittere, se 19

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.1, p.173

16 defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a. "Administrarea", din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces20. După cum se vede, probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre stabilirea obiectului probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în această activitate, fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de strîngere a probelor. În toate cazurile strîngerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atît ale organului de urmărire, cît şi ale instanţei. În acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire penală şi judecătorului. Cel puţin trei sunt aspectele ce caracterizează probatoriul şi acesta presupune răspunsul la următoarele întrebări: - ce anume trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza; - cine trebuie să aducă dovezi; - cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probe să producă efecte juridice corespunzătoare. Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza problemelor ce vizează obiectul probaţiunii, sarcina probei şi administrarea probelor. Administrarea probelor Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către organele judiciare în colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitilui, inculpatului de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces. Pentru aflarea adevărului organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a împrejurărilor cauzei; această operaţiune nu se poate realiza decît prin administrarea probelor, adică prin deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi împrejurărilor care configurează orice probă în aşa fel încît să formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea chestiunii privind sarcina probei, fiind necesar să se ştie cine are obligaţia de a dovedi diverse împrejurări. Prin sarcina probaţiunii {onus probanţi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor la

20

V.Pătulea, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, în Dreptul, 2002, nr.6, p.115

17 procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii 21. Pornind de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, procurorul, organul de urmărire penală este obligat să colecteze suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei persoanei. Sub acest aspect se invocă problema referitor la rolul părţii vătămate în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plîngere prealabilă. Considerăm că şi în asemenea cazuri sarcina de a proba vinovăţia revine organului de urmărire penală şi procurorului, avînd în vedere atît prevederile art. 28 referitoare la principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia aceşti subiecţi, în limitele competenţei lor, sunt obligaţi să efectueze acţiuni necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate, cît şi prevederile alin. (1) al art. 276, care stabileşte că procedura în procesele de plîngere prealabilă este generală. Desigur că în asemenea cazuri partea vătămată dispune de capacitatea de a determina soarta procesului acceptînd sau nu împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovăţiei făptuitorului. Probele propuse pot fi administrate numai atunci cînd organul de urmărire penală constată că sunt concludente şi utile. Dacă probele propuse sunt admise se dispune administrarea lor Administrarea probelor se obţine prin procedee probatorii cum ar fi: ascultarea părţilor şi a martorilor, confruntarea , ridicarea de urme, obiecte şi înscrisuri, etc. Dar unele mijloace de probă pot fi prezentate organului de urmărire penală de către părţile care le deţin O altă problemă deosebit de importantă este cea privind participarea învinuitului, inculpatului şi apărătorului în probaţiunea penală şi sarcina probei. Faptul că învinuitul şi apărătorul participă în faza de urmărire, avînd dreptul de a cere administrarea unor probe, nu poate fi interpretat ca obligaţia acestor subiecţi de a prezenta probe, aceasta fiind o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, ca şi faptul că învinuitul nu poate fi sancţionat pentru că nu a depus probe. Faptul că învinuitul nu a prezentat dovezi care ar arăta lipsa de temeinicie a probelor înaintate de acuzare, de asemenea, nu poate fi interpretat ca un eşec al apărării. Atît dreptul învinuitului sau al inculpatului, cît şi al apărătorului de a propune probe şi administrarea lor se păstrează pe tot parcursul procesului penal. În asemenea situaţii nu se poate respinge cererea privind înaintarea unor probe de către partea apărării, fiind invocat motivul că această cerere trebuia înaintată la o altă fază a procesului. La administrarea probelor participă şi ceilalţi subiecţi procesuali, ai căror drepturi şi interese sunt obiect de cercetare în cadrul procesului penal concret.

Conţinutul administrării

probelor constituie anumite raporturi procesuale care se stabilesc pe parcursul procesului. Etapele administrării probelor sunt: a)

Strîngerea probelor - activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi a

instanţei privin descoperirea unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informaţii necesare şi 21

Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p.410

18 fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor procesuale prevăzute de legea procesual penală22. Art. 100 conţine o enumerare a mijloacelor procesuale colectare a datelor de fapt care au importanţă în cauza penală. Strîngerea probelor se efectuează prin anumite procedee probatorii prevăzute de Codul de procedură penală. Încălcarea acestor reguli poate duce la dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe. Din prevederile art. 100 reies anumite reguli generale referitoare la strîngerea probelor: • • •

strîngerea probelor se efectuează de către organul de urmărire şi procuror; instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strîngerea probelor din iniţiativa sa; apărătorul poate să efectueze strîngerea probelor prin prezentarea şi solicitarea unor

obiecte, documente, informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, să poarte convorbiri cu persoanele fizice, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege, să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diverse organe şi instituţii care pot să le elibereze în modul stabilit, să solicite, cu consimţămîntul persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale; •

la cererea apărării, atît organul de urmărire, cît şi instanţa sunt obligate să facă o verificare

a cererii privind strîngerea unor noi probe şi să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii unei asemenea cereri, iar în caz de admitere să efectueze strîngerea probelor respective. Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a contesta hotărîrea organului de urmărire privind refuzul de a efectua acţiuni procesuale la cererea ei. În cadrul efectuării acţiunilor procesuale cu scopul de a strînge probe este necesar de a respecta drepturile constituţionale ale persoanei: inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea vieţii intime şi private, libertatea de a mărturisi împotriva sa şi împotriva apropiaţilor. De asemenea, este obligatoriu de a păstra în secret anumite date ce ţin de viaţa intimă a persoanei, dacă acestea au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale. b) verificarea probelor este o activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi instanţei privind constatarea veridicităţii probei sub aspectul corespunderii datelor de fapt pe care le conţine proba cu realitatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strînse, coroborarea lor cu alte probe, strîngerea de noi probe şi verificarea sursei de provenienţă a probelor Verificarea probelor poate avea loc doar prin aplicarea procedeelor probatorii prevăzute de cod şi se efectuează la toate fazele procesului penal. Sunt supuse verificării atît datele de fapt, cît şi mijloacele de probă din care au fost obţinute. Probele se verifică atît prin efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de prezentul cod, cît şi printr-o analiză logică a conţinutului probei, a coroborării lor. Procesul de verificare a probelor prin efectuarea anumitor acţiuni procesuale nu exclude şi obţinerea unor probe 22

Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, p.170

19 noi. În procesul penal actual sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-ştiinţific, prin posibilitatea efectuării anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării audio, video, a fotografierii. Instanţa poate administra şi probe noi, care nu au fost cunoscute sau administrate în faza de urmărire penală. Administrarea probelor nu se poate face decît cu evitarea oricărei manifestări care aduce atingere demnităţii umane şi prestigiului justiţiei precum şi folosirea mijloacelor de constrîngere şi a promisiunilor. Aprecierea probelor Aprecierea probelor este unul din cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depusă de către organele de urmărire, instanţele judecătoreşti, cît şi de părţile din proces, se concretizează pe soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi23. Istoria cunoaşte diferite sisteme de apreciere a probelor, care în esenţă au determinat dezvoltarea procesului penal. În procesul penal acuzatorial recunoscîndu-se că adevărul este divin, aprecierea probelor în confirmarea sau negarea esenţei învinuirii nu se accepta. Aprecierea se limita la examinarea chestiunilor care confirmau respectarea procedurii exterioare. Teoria formală sau legală a încercat să stabilească criteriile de suficienţă a probelor pentru constatarea adevărului. Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală. Desigur, părţile din proces fac la rîndul lor personal sau cu concursul apărătorului o apreciere a probelor, dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial. Nu se poate afirma că aprecierea probelor este momentul final în procesul probaţiunii judiciare. Aprecierea însoţeşte strîngerea probelor, uneori anticipînd acest proces, alteori anticipînd şi însoţind verificarea probelor. Verificarea probelor, la rîndul ei, se înfăptuieşte nu doar după ce acestea au fost strînse, ci şi concomitent cu acumularea lor, reprezentînd rezultatul unei aprecieri prealabile. Aprecierea probelor trebuie să se facă în aşa mod, încît să se poată stabili cu certitudine dacă s-a săvîrşit în realitate infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de comiterea ei şi dacă urmează să răspundă din punct de vedere penal. Sistemul probator din dreptul nostru procesualpenal, avînd la bază principiul liberei aprecieri a probelor, acordă posibilitate organelor judiciare a le examina şi a le estima forţa lor probantă şi apoi a le evalua contribuţia la formarea convingerii acestor organe; astfel, probele vor fi apreciate după valoarea lor reală şi nu după o valoare prestabilită de lege. 23

Ion Neagu, p.334

20 Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină forma procesului penal şi calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care domină principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri24. Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de aceştia are loc orientarea vectorului evoluţiei procesului penal şi se formulează concluziile definitive în cadrul probaţiunii. În urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta cereri, plîngeri, care produc efecte doar după adoptarea unei hotărîri de către organul competent. Aprecierea a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă25, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Aprecierii trebuie să fie supuse atît conţinutul datelor acumulate (probelor), cît şi sursele acestor date (mijloacele de probă). Sursele de probă pot avea în unele cazuri un caracter îndoielnic, de exemplu, darea cu bună ştiinţă de către martor a unor depoziţii false. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege. Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului 26. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariul, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial, onest, iar instanţa de judecată, organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea care, pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională, să se sprijine pe 24

Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul pena, Iaşi 2002 Art.97 din CPP al RM stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă. 26 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.328 25

21 certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi o desăvîrşită valorificare a probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare.În doctrină este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor, prin aceasta avîndu-se în vedere coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O condiţie indispensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente, coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin intermediul obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor şi admisibilităţii probelor27. Aprecierea

probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale a independenţei

judecătorilor, la supunerea lor numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei şi la formarea condiţiilor garantate de lege ale independenţei judecătorului, ofiţerului de urmărire penală şi procurorului. Nici o probă nu are valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţă.Instaţă de judecată pune la baza hotărîrii sale numai acele probe la cererea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură. Convingerea lăuntrică ca rezultat al aprecierii probelor are aspect cognitiv (gnoseologic) şi psihologic. Aspectul cognitiv este exprimat prin formarea convingerii despre justeţea deciziilor adoptate pe baza probelor acumulate. Cel psihologic exprimă formarea unui sentiment de încredere, certitudine despre existenţa sau inexistenţa unei fapte. Aprecierea probelor se încheie cu luarea unei hotărîri, adică a unei acţiuni practice. Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia cînd toate probele în apărare au fost combătute de probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei.

CAPITOLUL II MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ §.1 MILOACELE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI PROCEDEELE PROBATORII Noţiuni generale Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în procesul penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare cu noţiunea de "probă". împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. 27

Traian Pop, p.324

22 Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare şi de noţiunea de "procedeu probatoriu". Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Într-un sens general, mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o importanţă în soluţionarea unei cauze penale pot fi utilizate legal într-o cauză penală28. Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în legea procesual penală. Art. 93 din CPP enumera în calitate de mijloace de probă: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului, raportului de expertiză, corpurile delicte, procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile, constatările tehnicoştiinţifice şi medico-legale. Din momentul declanşării procesului penal şi pînă la pronunţarea hotărîrii instanţei de judecată, fondul cauzei este rezolvat cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege. În cadrul dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, normele privind instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanţă, atît pentru faptul că ele sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cît şi pentru faptul că, în cea mai mare parte a procesului penal, se pun probleme legate de probe şi de mijloace de probă." în acest sens, trebuie să se stabilească dacă fapta există şi dacă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, cine a săvîrşit-o şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Deci, funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora în scopul aflării adevărului şi conduce, în final, la soluţionarea cauzei penale29 Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală este exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă, cum ar fi, spre exemplu, poligraful, hipnoza ş.a. Propunem studierea practicii internaţionale a detectării comportamentului simulat cu ajutorul biodetectorului, a rezultatelor obţinute în diferite laboratoare de testări psihofiziologic. Din perspectiva teoretică, dar şi practică pe de o parte, de a situa în prim plan relaţia dintre profunzimea cercetării teoretice ca rezultat al generalizării experienţei acumulate şi a eficienţei practice a metodei în continuă perfecţionare. E necesar de a introduce schimbările necesare în legislaţia noastră astfel, încît detectarea comportamentului simulat cu ajutorul testărilor 28 29

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol.1, p.170 Ion Neagu. p. 266.

23 psihofiziologice prin utilizarea biodetectorului şi rezultatele acestora să devină forţă probantă în procesul penal din Republica Moldova, fapt ce există deja de mulţi ani în diferite ţări ca S.U.A, Rusia, Israel, India, Romînia ş.a. Folosirea acestei metode în Republica Moldova ar avea cîteva efecte benefice în combaterea criminalităţii, în menţinerea ordinii de drept şi, mai ales, în prevenirea comiterii infracţiunilor. În primul rînd, utilizarea metodei date ar cuprinde activitatea tuturor organelor investite cu dreptul de urmărire penală (poliţia, procuratura, instanţele judecătoreşti ş.a.) pentru soluţionarea celor mai variate, mai deosebite şi mai dificile cazuri30. Această metodă poate influenţa puternic prevenirea specială şi generală a criminalităţii, devenind o armă psihologică de mare calibru în lupta contra celor mai înrăiţi duşmani ai dreptăţii şi justiţiei din societatea noastră. Ca metodă ştiinţifică riguroasă, eficientă, rapidă, concordată cu principiile fundamentale legale ale procesului penal de stabilire a adevărului, legalităţii şi rolului activ în procesul de urmărire penală, detectarea cu ajutorul biodetectorului ar permite organelor respective să stabilească adevărul într-un termen cît mai redus şi cu o economie substanţială a forţei de muncă. Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate, dar şi procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute, unele mijloace de probă însă pot fi obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi obţinute atît în cadrul cercetării la faţa locului, cît şi al percheziţiei sau ridicării. Înfăptuirea justiţiei penale depinde în mare măsură de ansamblul normelor care reglementează probele şi mijloacele de probă. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului. Declaraţiile sînt informaţiile orale sau scrise date de bănuit, învinuit, inculpat la audiere în conformotete cu prevederile Codului de procedură penală, referitor la circumstanţele care au servit temei pantru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective (audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului). Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia, nu pot fi recunoscute ca declaraţii. De asemenea,

30

Gheorghe Gandrabur, Valeriu Bujor, Biodetectorul, mijloc de probă în procesul penal

24 nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa de punere sub învinuire. Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă, ci, totodată, activitatea căreia, atît în cursul urmăririi penale, cît şi în cursul judecăţii, îi este consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, nu o dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării adevărului. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate în primul rînd pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept şi nu o obligaţie. În afară de faptul că declaraţiile constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declaraţiile făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale. Declaraţiile conţin nu numai date de fapt, dar şi anumite opinii, presupuneri etc; acestea nu au valoare probantă, dar pot fi utilizate în calitate de versiuni privind existenţa sau inexistenţa unor împrejurări care fie înlătură învinuirea, fie atenuează responsabilitatea. După natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt asemănătoare. Există însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor acestor subiecţi. Declaraţiile bănuitului au o importanţă probantă independentă, acestea sunt apreciate în cumul declaraţiile învinuitului sau inculpatului. În obiectul declaraţiilor bănuitului sunt incluse împrejurări care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive sau de recunoaştere a persoanei ca bănuit prin ordonanţă. În unele cazuri rezultatul audierii persoanei reţinute poate determina aplicarea unei măsuri procesuale31. Bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în calitate de martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă atît dreptul la apărare, cît şi principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP). Depunerea declaraţiilor este un drept, şi nu o obligaţie a bănuitului 32. Din aceste considerente, refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei, în acelaşi moment însă nu eliberează persoana de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţii presupune şi informarea acestuia în prealabil referitor la esenţa bănuielii. Obiectul declaraţiilor bănuitului este acelaşi ca şi al învinuitului, constituind atît circumstanţele importante pentru cauză, cît şi relaţiile acestuia cu alte persoane, bănuiţi, învinuiţi, relaţiile cu partea vătămată, cu martori etc. Dacă persoana a fost exclusă din proces ca bănuit şi în continuare şi-a căpătat statutul de martor, este interzis ca în cadrul cercetării judecătoreşti să se dea citire declaraţiilor acestuia depuse în calitate de bănuit. 31 32

Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a. ,,Drept Procesual Penal” Chişinău 2005 Măgureanu, ,,Ascultarea persoanelor în procesul penal” Bucureşti 2004

33 Ilie

25 Declaraţiile învinuitului, ca şi ale bănuitului, au importanţă pentru cauză, deoarece acesta este atît un mijloc de informare referitor la circumstanţele cauzei, cît şi un mijloc de apărare a drepturilor şi intereselor legitime. Obiectul declaraţiilor învinuitului îl constituie atît datele formulate în ordonanţa de punere sub învinuire, cît şi oricare altă circumstanţă pertinentă la cauza dată. Învinuitul poate depune declaraţii referitor la anumite circumstanţe atenuante, relaţiile sale cu alţi învinuiţi, bănuiţi, referitor la circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii. Învinuitul poate să se pronunţe şi asupra anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în cauza dată, astfel el poate să se refere şi la alte infracţiuni care nu sunt urmărite în cauza dată. Vor avea valoare probantă declaraţiile învinuitului sau inculpatului depuse în cadrul acţiunii procesuale, cum este audierea. În mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se divizează în cîteva modalităţi: a) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită, învinuită, inculpată de săvîrşirea infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 103 alin.2 C.P.P.). Articolul 76 alin. 1 lit. „g" şi „h" din Codul penal al R.M. prevede că căinţa sinceră şi contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră circumstanţe atenuante, care se exprimă în relevarea de către învinuit a informaţiei veridice de care dispune; Recunoaşterea vinovăţiei va fi convingătoare numai în cazul cînd învinuitul, conştientizînd perspectiva răspunderii pentru infracţiunea săvîrşită, va expune împrejurările faptei comise. În cazul cînd învinuitul, recunoscînd vinovăţia, nu este în stare să explice împrejurările comiterii infracţiunii, declaraţiile acestuia nu pot avea valoare probantă. Cauza recunoaşterii vinovăţiei în acest caz poate fi o eroare în aprecierea juridică a propriilor fapte ori recunoaşterea intenţionată falsă a vinovăţiei poate avea ca scop asigurarea eschivării de la pedeapsă pentru o altă infracţiune mai gravă sau în scopul eschivării de la răspundere a altei persoane etc. Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de declaraţii cu privire la fapta săvîrşită va avea valoare probantă cînd va fi confirmată de totalitatea probelor din cauza penală. Faptul recunoaşterii vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care efectuează urmărirea penală să întrerupă procesul de administrare a probelor, iar instanţei să înceteze examinarea altor probe în cauză. b) De negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie verificate în contextul celorlalte probe din dosar. Orice dubii sunt în favoarea învinuitului.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate

fi forţat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art. 103 alin.3

26 C.P.P.).

Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează

pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate (art. 103 alin.4 C.P.P.). În declaraţiile de negare a vinovăţiei învinuitul poate invoca date noi care neagă sau pun la îndoială concluziile învinuirii: cu privire la faptul infracţiunii; cu privire la participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii, cu privire la latura subiectivă a infracţiunii; cu privire la legătura cauzală dintre fapta săvîrşită şi consecinţele produse cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei, cu privire la unele împrejurări care exclud vinovăţia. Negarea vinovăţiei poate fi totală sau parţială. În cazul cînd învinuitul recunoaşte parţial vinovăţia sunt posibile mai multe forme de declaraţii: învinuitul neagă săvîrşirea unor infracţiuni şi recunoaşte săvîrşirea altora în cazul cînd i se incriminează mai multe infracţiuni, corespunzător invocînd în declaraţiile sale mai multe date. Învinuitul neagă parţial vinovăţia, dar nu se consideră vinovat de săvîrşirea infracţiunii, recunoscînd în acelaşi moment fapta săvîrşită, sau neagă anumite circumstanţe care agravează responsabilitatea, aducînd anumite date care atenuează situaţia. Un alt caz ar fi negarea vinovăţiei de către învinuit în săvîrşirea unei infracţiuni şi recunoaşterea în săvîrşirea altei infracţiuni care au legătură cu învinuirea înaintată. c) A treia modalitate a declaraţiilor învinuitului sunt declaraţiile cu privire la alte persoane: alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane, părţi vătămate ş.a. În obiectul declaraţiilor pot fi incluse date privind infracţiunea, unele elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Cu toate că declaraţiile învinuitului conţin date cu privire la alte persoane, după regimul lor procesual aceste declaraţii iau categoria declaraţiilor învinuitului. Depunerea declaraţiilor cu privire la alte persoane poate avea mai multe scopuri: învinuitul vinovat, cu scopul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre toate împrejurările cauzei, inclusiv demascînd şi alţi făptuitori. Învinuitul vinovat, cu scopul de a se eschiva de la pedeapsă, caută să declare fals cu privire la alte persoane care nu au participat la săvîrşirea infracţiunii; şi învinuitul eronat declară cu privire la alte persoane, în situaţia cînd învinuitul a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt, el poartă răspundere (alin. (4) al art. 66 din CPP). Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun de imunitatea de a nu fi obligaţi să depună declaraţii împotriva sa sau a rudelor apropiate33. Declaraţiile martorului.

33

Ch. Gandrabur, V.Bujor, Biodectectorul-mijloc de probă în procesul penal, 2002

27 Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile C.P.P., asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia (art. 105 alin.l C.P.P). În calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind circumstanţele cauzei urmărite sau judecate, cu excepţia persoanelor care nu pot fi audiate ca martori potrivit alin. (3) al art. 90. Declaraţiile martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei". Declaraţiile martorului rămîn pînă în prezent un mijloc deosebit de important de probă, fapt confirmat atît de normele de drept naţionale, cît şi cele internaţionale. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în lit. d) din alin. (3) al art. 6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această prevedere are legătură directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de element principal al unui proces echitabil în sensul alin. (1) al art. 6. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a prevederii pnc. d) în lumina celor două prevederi în ansamblu. Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi ca probă, datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au importanţă probantă, numai în cazul cînd sunt concrete. Comunicările imprecise nu pot fi puse la baza învinuirii. Declaraţiile făcute de persoană în afara şedinţei judiciare, de exemplu, autorităţilor poliţiei, trebuie considerate drept declaraţii ale martorilor atîta timp cît instanţele judiciare naţionale le vor lua în consideraţie. În principiu, Curtea Europeană nu evaluează dacă declaraţiile martorului au fost administrate în mod corespunzător. Evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale. Mărturiile depuse într-un proces public şi sub jurămînt ar trebui să aibă autoritate faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi martor, chiar dacă sunt contradictorii. La audierea martorilor sunt constatate şi datele necesare pentru aprecierea declaraţiilor, date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, relaţiile cu alţi martori, cît şi alte circumstanţe. Declaraţiile în care nu sunt fixate locul, împrejurările faptei care constituie aceste declaraţii nu pot avea valoare probantă. De asemenea, nu pot avea valoare probantă declaraţiile martorilor care conţin anumite aprecieri vizuale despre unele calităţi ale obiectelor sau anumite stări ale omului, deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de legea procesual penală. În cazul cînd persoana face trimitere la spusele altei persoane ea trebuie să indice

28 sursa de informare, pentru ca ulterior aceste persoane să fie audiate. Dacă persoana declară că o informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută ea trebuie să indice în ce împrejurări a comunicat cu această persoană, unde poate fi găsită, cine poate să confirme conţinutul discuţiei. Ca excepţie poate fi invocat cazul cînd este imposibil de a verifica sursa, deoarece aceasta este pierdută; în această situaţie declaraţiile martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală. Dacă există mai multe declaraţii ale aceluiaşi martor, acestea se apreciază în cumul. În cazul cînd martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de constatat motivul unei asemenea atitudini34. O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaşterea aspectului psihologic de formare a declaraţiilor. Procesul de formare a declaraţiilor martorului trece prin cîteva etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea. Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei este evenimentul judiciar care are loc indiferent de voinţa viitorului martor. Cea mai des întîlnită formă de recepţie este recepţia vizuală, deoarece în cele mai dese cazuri mărturia se bazează pe senzaţiile vizuale. Recepţia însuşirilor obiectelor este condiţionată atît de calităţi sau de proprietăţi ale obiectelor, cît şi de anumiţi factori psihofiziologici personali caracteristici martorilor. Un factor obiectiv îl constituie intensitatea luminii; în acest sens la aprecierea declaraţiilor martorului este necesar de luat în consideraţie condiţiile în care a fost efectuată recepţionarea: condiţii cu lumină naturală sau artificială, dacă fapta a fost comisă ziua, în amurg sau pe timp de noapte. La aprecierea declaraţiilor martorului este important de a lua în consideraţie atît calităţile psiho-fiziologice ale persoanei, cum ar fi starea vederii, unele vicii, spre exemplu, daltonismul, cît şi factorii obiectivi, cum ar fi raportul de distanţă, condiţiile atmosferice (senin, ceaţă). La recepţia auditivă se corelează natura sunetului sau zgomotului cu vîrsta martorului, distanţa de la obiectul cercetării şi eventualele obstacole. în ce priveşte recepţia vorbirii, se ia în considerare faptul că martorului i se cere să reproducă în cele mai dese cazuri nu termenii ce alcătuiesc fraza, ci numai sensul convorbirii, cu toate că în unele cazuri au importanţă şi termenii concreţi35. La aprecierea declaraţiilor martorilor este important să se ia în consideraţie faptul că la momentul expunerii pot fi comise anumite denaturări: prin adiţia, adică prin adăugarea unor date care de fapt nu au fost în realitate, prin omisiunea unor date provocată de uitare, cînd martorul este de bună-credinţă, sau intenţionate, cînd martorul este de rea-credinţă, denaturări prin substituire, cînd martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament, capacitatea de a expune ş.a.

34 35

. Gheorghiţă Mateuţ ,,Protecţia martorilor, utilizarea martorilor anonomi în faţa organelor procesului penal” Bucureşti 2003 Nicolae Volonciu, p.364

29 Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile36. Se consideră declaraţiile persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în urma infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză. Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător (art. 111 alin.2 C.P.P.). Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în acestea. Neaudierea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece declaraţia în măsură coroborată cu alte probe în cauză constituie mijloc de probă. Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală, determinat de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident aceasta are un interes în cauza penală. La audierea în instanţă partea vătămată, de regulă, cunoaşte toate materialele cauzei, spre deosebire de martor, avînd dreptul să ia cunoştinţă de acestea la finisarea urmăririi. Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele comunicate de partea vătămată nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este cunoscută. În declaraţiile părţii vătămate sunt incluse nu doar împrejurările faptei, ca şi în cele ale unui martor, dar şi diferite opinii, poziţii ale sale. La determinarea conţinutului declaraţiilor părţii vătămate este necesar de luat în consideraţie şi faptul că legea ocroteşte viaţa privată a persoanei. Din aceste considerente, art. 111 din CPP stabileşte că în cazul unor infracţiuni sexuale se interzice inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma unui demers înaintat instanţei, care este examinat doar în şedinţă închisă, la care participă inculpatul şi procurorul, avînd dreptul să se expună asupra acestor împrejurări. Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul în care omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi nu toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea pe care le va considera preşedintele şedinţei posibile de administrare. În cazul cînd victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra rudelor apropiate. În asemenea situaţii, de regulă, rudele nu sunt audiate în calitate de parte vătămată, dacă 36

В.Оброзцов, С.Богоморов, Допрос потерпевшево и свидетеля, Москва,2003

30 nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. În cazul cînd dispun de asemenea informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori. Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei. Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii civile sunt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. În asemenea condiţii partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente etc. În cazul cînd partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sunt probe că persoanei i s-a cauzat alt prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune declaraţii în calitate de parte vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. În cazul cînd partea civilă dispune de informaţii ce depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în cauza penală, partea civilă va fi audiată în calitate de martor în mod corespunzător dispoziţiilor ce se referă la audierea martorului37. Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor. În afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual penală prevede şi alte modalităţi de obţinere a declaraţiilor, cum ar fi confruntarea şi verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii. Confruntarea În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor. Prin confruntere se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută38. De regulă, confruntarea se efectuează în faza de urmărire penală. Organul de urmărire penală determină dacă este necesară sau nu efectuarea confruntării. Totuşi, pornind de la prevederile art. 375, în cadrul judecării pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care ar interzice efectuarea confruntării şi în faza de judecată. Confruntarea constă în audierea concomitentă a 2 persoane cu scopul înlăturării divergenţelor în declaraţiile anterioare. în legătură cu aceasta este inadmisibil ca la confruntare să participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile anterioare referitor la unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează. Cu toate că efectuarea confruntării este dispusă de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către 37 38

Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, ,,Уголовно процессуальное право Р.М.” Кишинэу 2005, Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, москва 1997

31 instanţa de judecată, efectuarea acesteia o pot cere părţile. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră inutilă efectuarea confruntării, cererea poate fi respinsă motivat printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească. Confruntarea poate fi efectuată între oricare subiect care a depus declaraţii. Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale probatoriului, pot să fie de acord asupra celora ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare. Deci confruntarea se va efectua atunci cînd scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat prin alte procedee probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre împrejurările care sunt cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, totuşi necesitatea confruntării persistă, se purcede la înfăptuirea ei. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii este un procedeu special de obţinere a declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea unor declaraţii anterioare ale martorilor, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire, în scopul stabilirii veridicităţii acestor declaraţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută anterior, decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a concretiza, de a verifica, dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului are tangenţe cu alte acţiuni procesuale, de exemplu, cu audierea, deoarece persoana depune declaraţii la locul comiterii faptei, ţinînd cont de anumite împrejurări. O tangenţă cu această acţiune procesuală o are şi cercetarea la faţa locului, însă aceasta se efectuează doar cu scopul de a verifica declaraţiile, şi nu cu scopul de a cerceta ca atare locul. Totuşi, în timpul efectuării acestor acţiuni procesuale, dacă s-au descoperit anumite obiecte, acestea se ridică şi se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale, nefiind necesară întocmirea unui proces-verbal separat referitor la cercetarea la faţa locului. După cum se vede, scopul verificării declaraţiilor constă în analiza şi precizarea declaraţiilor persoanelor audiate anterior. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. În anumite situaţii, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare cunoştinţe special. în cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoştinţe speciale organul de urmărire penală sau instanţa apelează la experţi. Există situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă o urgenţă, din cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt. În asemenea situaţii este necesară explicarea urgentă a unor fapte, circumstanţe ale cauzei 39. În 39

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.379

32 scopul facilitării desfăşurării normale a procesului şi soluţionării unor asemenea probleme legea procesual penală prevede ca mijloc separat de probă constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Constatările sunt mijloace de probă avînd aceiaşi valoare probantă ca şi alte mijloace de probă şi se apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nu îşi pot însuşi atribuţiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale. Atragerea specialiştilor la efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice în cele mai dese cazuri poate avea loc cînd este vorba de accidente de circulaţie sau accidente cu anumite utilaje. Constatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar determina pierderea urmelor cu efectuarea ulterioară a expertizei. în unele cazuri constatările medico-legale pot determina calificarea infracţiunii, aceasta depinzînd de durata tratamentului medical. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti care activează în organul de urmărire penală, dar şi de specialişti din domeniul medicinei legale, iar în cazuri de necesitate, aceştia pot fi specialişti din alte domenii ale medicinei. Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu, cît şi la cererea părţilor. Constatările tehnicoştiinţifice şi medico-legale se efectuează după proceduri mai simplificate faţă de expertiză, acest fapt fiind determinat de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvîrşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate cuprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.. Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se consemnează într-un raport, în care sunt indicate atît metoda utilizată la constatarea tehni-co-ştiinţifică şi medico-legală, cît şi concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiilor. În cazul în care organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanţa la cererea uneia din părţi constată că raportul tehnico-ştiinţific sau medico-legal nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se dispune efectuarea expertizei. Concluziile nu sunt complete în situaţia cînd specialistul nu a dat răspuns la toate întrebările puse în faţa lui sau cînd raportul nu este destul de clar şi nu se poate face o concluzie clară privind chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce provoacă unele dubii în privinţa raportului. Legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală40. Prezentarea spre recunoaştere. Investigaţiile ce sunt efectuate în cauzele penale pun adeseori organele de urmărire penală în posesia unor obiecte sau informaţii privitor la persoane sau 40

Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p.145

33 obiecte a căror legătură cu infracţiunea săvîrşită sau cu ajutorul acesteia este neechivocă (de exemplu, găsirea la locul faptei a instrumentelor cu care s-a săvîrşit infracţiunea - un cuţit, topor, armă de foc etc. informaţii provenind de la martorii oculari ai infracţiunii care furnizează informaţii asupra semnalmentelor infractorului ce a părăsit în fugă locul faptei), după cum, alteori, legătura unor astfel de persoane şi obiecte cu infracţiunea comisă e incertă, dar locul şi împrejurările în care au fost percepute pot conduce la concluzia existenţei unei presupuse legături. Prezentarea spre recunoaştere constă în aceea că unei persoanei se prezintă o altă persoană, cadavru, un lucru, un animal pe care le-a văzut anterior, pentru a stabili dacă le recunoaşte. Ea este o formă de realizare concretă a identificării, constituind totodată o metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale. Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decît o modalitate de ascultare a persoanelor, rezultatul prezentării spre recunoaştere materializîndu-se sub forma unor declaraţii ale martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu ascultarea propriu-zisă a oricărui subiect procesual, care cunoaşte o faptă sau o împrejurare de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni. Expertizele. Expertiza este o activitate ştiinţifico-practică care constă în aflarea adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ae ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de instaţa de judecată. Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un domeniu dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. O dată cu progresul tehnicoştiinţific cercul acestor domenii se lărgeşte. Acest fapt a condiţionat existenţa în legea procesual penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiză. Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt stabilite în urma cercetării obiectelor materiale şi de date administrate într-o cauză penală, cercetare efectuată de către expert. Expertiza constituie o acţiune de cercetare efectuată de către un expert în scopul soluţionării unor chestiuni puse în faţa lui de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în urma căreia se întocmeşte un raport în ce conţine concluziile la care a ajuns expertul în

34 urma efectuării investigaţiei. Dispunerea expertizei este o acţiune procesuală întreprinsă atît de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părţilor, cît şi de cître instanţa de judecată din oficiu în vederea soluţionării unor chestiuni ce se includ în obiectul probaţiunii şi care necesită cunoştinţe speciale41. În opinia dată, raportul de expertiză are o valoare probatorie mai mare decît celelalte mijloace de probă. Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sunt reflectate în raportul de expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăşi natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială. Expertizele se divizează în facultative şi obligatorii. Expertizele facultative sunt dispuse de către organul de urmărire; din oficiu; la cererea părţilor şi de către instanţa de judecată la cererea părţilor, în toate cazurile cînd consideră că sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Efectuarea expertizei poate fi cerută de părţi din iniţiativa lor proprie şi pe contul lor propriu. În acest caz, raportul expertului are aceeaşi valoare probantă ca şi raportul de expertiză întocmit în ordinea generală. Expertize obligatorii sunt expres prevăzute de art. 143 din CPP: - Se dispune expertiza în mod obligatoriu pentru constatarea cauzei morţii.; - Gradului de graviditate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale; - Pentru stabilirea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului- în cazurile în care apar în cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; - Pentru stabilirea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu; -În cazul stabilirii stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările care au importanţă pentru cauza penală şi a capacităţii de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată. - altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză. La dispunerea unei asemenea expertize este necesar să se ţină cont de următoarele aspecte: expertiza se dispune doar în cazurile în care declaraţiile vor sta în mod exclusiv sau la principal în baza hotărîrii: expertiza se dispune în cazul cînd apar îndoieli privind capacitatea persoanei de a percepe just împrejurările, cu scopul determinării stării organelor de percepere şi atitudinii faţă de 41

Строгович М.С. ,,Теория судебных доказательств” москва 1991

35 împrejurările care au fost percepute. Practica cunoaşte alte cazuri cînd fără efectuarea expertizei este imposibilă stabilirea adevărului. După modul de organizare se cunosc: expertiza simplă, care este o denumire recunoscută în literatura de specialitate, dar Codul de procedură penală nu prevede expres acest termen, el fiind utilizat mai mult în ştiinţa criminalistică şi în practică. Expertiza de comisie se efectuează de către o comisie compusă din cîţiva experţi de acelaşi profil. în comisie pot fi incluşi atît experţi numiţi de către instituţia de expertiză, cît şi experţi propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajungînd la o opinie comună, semnează raportul de expertiză. Expertiza complexă se efectuează în cazul în care constatarea unei circumstanţe ce poate avea importanţă pro-batorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie42. Contraexpertiza se efectuează în cazurile cînd concluziile expertului nu sunt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei. Contraexpertiza este efectuată de alţi experţi. Este important ca în ordonanţa de executare a expertizei să fie indicate motivele care au determinat necesitatea efectuării unei contraexpertize. La efectuarea atît a expertizei suplimentare, cît şi a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă acesta nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor. Rezultatele investigaţiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de probă. În raport, expertul dă răspuns la toate chestiunile puse în faţa lui, iar în caz de imposibilitate de a răspunde la unele chestiuni se arată motivele. Această prevedere se referă şi la cazul cînd expertul, din anumite motive, nu poate prezenta concluzii şi întocmeşte o declaraţie în acest sens43.

§.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA LOR Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvîrşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal .44 În conformitate cu legislaţia procesuală intră în categoria mijloacelor materiale de proba şi obiectele care a fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvîrşirea unei precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii. 42

Legea cu privire la expertiza judiciară , Nr.1086-XIV din 23.06.2000 А.Петрухин, Обязателиное провебение судебнои экспертизы. 44 Строгович М.С. Теория судебных доказательств//Избранные труды, томЗ-Москва:Наука 1991. р. 173. 43

infracţiuni,

36 Sunt mijloace materiale de proba următoarele : a) Obiectele ce contin o urmă a infracţiunii(de pildă, cadravul, sau corpul unei persoane avînd leziuni produse prin lovire, înscrisurile falsificate, ect.) b) Obiectele ce poartă o urmă a infracţiunii (de pilda, hainele infractorului pe care se găsesc pete de sînge, obiectele pe care au rămas imprimate urme de mîini, precum şi mulajele, fotografiile sau peliculele pe care se fixează urma. atunci cînd nu se poate ridica însuşi obiectul care o poartă) ; c) obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii (de

pildă,

armele de

foc instrumentele

de spargere, cheile false, aparatajul de falsificat

monede, etc.) ; d) obiectele produse prin infracţiune (de pildă, monedele false, alimentele denaturate, etc.) ; e) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal (de pildă beneficiul obţinut din infracţiune cum sunt lucrurile sustrase ori obiectele a căror deţinere este interzisă). Fixarea procesuala a mijloacelor materiale de probă se realizează prin întocmirea unui proces-verbal de descriere a lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei şi a împrejurărilor în care au fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, schiţe, pelicule etc. Corpurile delicte care din cauza volumului sau alte motive nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul verbal respectiv. Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau fizice. În acest caz în dosar se va face menţiunea respectivă.45 Documentele se anexează prin ordonanţa organului de

urmărire penală sau încheierea

instanţei la materialele dosarului şi se păstrează atît timp cît se păstrează dosarul respectiv. În cazul în care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale, acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea păstrîndu-se în dosar. Organul de urmărire penală le poate prezenta părţilor spre recunoaştere, le poate examina prin propriile simţuri (de pildă, un act falsificat în mod vizibil) sau le poate supune unei constatări tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice. De asemenea, organul judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei, pentru a servi ca mijloace materiale de probă.46

45 46

CPP RM art157 al.2 Gheorghiţă Mateuţ „Procedura penală Iaşi ” Iaşi 1994 V.2 pag.172

37 Mijloacele materiale de probă au aceeaşi valoare probanta ca şi celelalte mijloace de probă. Organele de urmărire penală le acceptă sau nu după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul. În viziunea autorilor ruşi, „mijloacele materiale de probă sunt nişte obiecte a lumii materiale cu ajutorul cărora şi în ordinea stabilită de legislaţia procesual penală se stabilesc date necesare pentru justa soluţionare a cauzei” Legea atribuie la mijloacele materiale de probă banii, bijuteriile dobîndite pe cale criminală. La ridicarea unor asemenea bunuri necesită a fi respectată procedura legală de ridicare, iar după ridicare aceste bunuri sunt puse pe un cont special fiind folosite în folosul statului cu toate că sancţiune prevăzută de Codul penal nu prevede confiscarea averii. Din contul acestor bunuri pe parcursul urmăririi penale de obicei nu se restituie prejudiciul material cauzat prin infracţiune. Soarta finală a acestor bunuri este soluţionată de către instanţa de judecată. În calitate de părţi componente a mijloacelor materiale de probă evoluează copiile , mulajele şi alte obiecte care nu pot fi excluse din mediul înconjurător sau exemple pentru cercetarea comparativă. Pentru realitatea înţelegerii noţiunii de „ mijloc de probă” este caracteristică: 1.prezenţa calităţilor şi semnelor obiectelor materiale în baza cărora se stabileşte obiectul probaţiunii ; 2.posibilitatea sesizării nemijlocite de către organul de urmărire penală şi judecător a acestor calităţi; 3.întărirea procesuală a datelor faptice acumulate de la probele materiale; 4.probe materiale nu sunt orişicare obiecte, dar numai acelea care au legătură cu acţiunile îndreptate spre acţiunea de cercetare a fenomenului. Probele materiale pot fi atît de acuzare, cît şi de achitare ( spre exemplu: prezenţa alicelor în corpul victimei după caracteristice nu coincide cu alicele găsite la bănuit ...). În sens larg despre probele materiale se poate de vorbit ca despre urme materiale ale infracţiunii. Probele materiale sunt urme lăsate la locul infracţiunii, sunt obiecte depistate la locul infracţiunii, sunt bunuri materiale depistate la învinuit şi care aparţineau victimei, sunt documente păstrînd pe sine urmele infracţiunii, sunt nişte pete lăsate pe hainele învinuitului etc. Probele materiale pot servi pentru verificarea altor probe, spre exemplu, a declaraţiilor martorului, învinuitului, bănuitului. Acea concluzie sau alte care reiese din declaraţiile martorului

38 sau învinuitului poate fi confirmată sau negată de către alte probe materiale. Într-o nuvelă despre neîntrecutul detectiv Şerlok Holms autorul Konann Doil afirmă: că „lucrurile pot povesti mai mult despre oameni decît oamenii despre lucruri”. Probele materiale ca şi celelalte genuri de probe trebuiesc acumulate şi cercetate împreună cu alte probe, la fel aprecierea lor se face în cumul. Probele materiale pot fi cu acelaşi succes falsificate de către persoane cointeresate la fel ca şi orice care mijloc de probă. Practica cunoaşte cazuri de falsificare a amprentelor digitale, de simulare a suicidului, de înscenare a furtului de către persoanele responsabile de bunurile sustrase etc. Pe de altă parte nu este primită şi apreciată importanţa probelor materiale care cîte odată se manifestă prin efectuarea tergiversată a cercetării la faţa locului, efectuarea superficială a acestei acţiuni şi păstrarea necorespunzătoare a obiectelor materiale etc47. În condiţiile dezvoltării rapide a tehnicii se creează condiţii prielnice pentru depistarea şi fixarea diferitor probe materiale cu ajutorul unor procedee fizice, chimice, a fotografiei judiciare şi altor ştiinţe.48 O atenţie deosebită se atrage la înarmarea tehnică a ofiţerului de urmărire penală . Pentru folosirea cu succes a probelor materiale este necesară o cercetare de excepţie cu scopul depistării lor în cazul petrecerii cercetării la faţa locului, cercetării cadavrelor, efectuării percheziţiilor, în cazul cercetării diferitor obiecte , la fel şi în cazul altor acţiuni de urmărire penală. Din vizorul organului de urmărire penală nu pot dispărea careva nuanţe, careva „fire” care se atribuie la probele materiale depistate la faţa locului sau circumstanţele cauzei. Unele sau alte obiecte ale lumii materiale devin mijloace de probă în dependenţă de caracterul şi legătura cauzală cu fenomenul infracţional49. Pot fi evidenţiate : 1.obiecte care au devenit mijloace de probă în dependenţă de destinaţia lor, apartenenţa şi preţul său ( obiecte ale infracţiunii spre care sunt îndreptate acţiunile criminale). Ele sunt legate prin legătură cauzală atît cu procesul probaţiunii, cît ţi probele materiale; 2.obiecte care nu sunt legate nemijlocit cu infracţiunea, dar sunt purtători ai calităţilor stării semnelor apărute de la acţiunile criminale. Acestea sunt obiecte cu urme de sînge pe pămînt, pe podea , urme de mîini, picioare etc. În asemenea cazuri legătura cauzală între obiecte şi infracţiune este făcută prin aceste urme. Aceste urme sunt doar nişte purtători de informaţie. 3.obiectele care au semne ce se atribuie la grupele mai sus enumerate. Aceste obiecte sunt 47

Н.С.Алексеев «Уголовный процесс» Ленинград 1989 стр.164 Громов Н.А., Зеиналова Л.Н., ,,Уголовный процесс” москва 2000 49 Белкин А.Р. ,,Теория доказывания” москва 2000 48

39 unite printr-o legătură dublă cu infracţiunea. Spre exemplu: în urma spargerii lacătului la un depozit la bănuit a fost depistat un set de chei pentru lacăte. În urma unei verificări riguroase pe trei din cheile depistate a fost depistată o substanţă care se afla în interiorul lacătului descuiat ( unsoare pentru lacăt şi particule de praf de spălat ). Acesta este semnul grupei a doua de obiecte. Asemenea stabilire are o importanţă majoră în cazul descoperirii infracţiunilor. Corpurile delicte se anexează la dosar si se păstrează in dosar sau se păstrează in alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate împreuna cu dosarul trebuie fotografiate si fotografiile se anexează la procesul-verbal respectiv, în acest caz, in dosar se va face menţiunea respectiva.

Substanţele explozive si alte

obiecte care prezintă pericol pentru viata si sănătatea omului si din acest motiv nu pot fi păstrate in calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penala autorizate de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective imediat dupa ridicare si examinare, metalele nobile si pietrele pretioase, perlele, valuta nationala si straina, carturile, carnetele de plata, hirtiile de valoare, obligatiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte, se transmit spre păstrare la instituţiile Băncii Naţionale. Valuta străina, banii lichizi naţionali,obligaţiile,ridicate in cadrul efectuării acţiunilor de urmărire penala, se păstrează in dosar daca ele conţin semne individuale in urma săvîrşirii infracţiunii. În caz de conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se soluţionează in ordinea procedurii civile si un asemenea obiect se păstrează pînă la momentul cînd hotărîrea pronunţata in cauza civila devine irevocabila. La păstrarea corpurilor delicte si a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum si la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penala sau altei instanţe judecătoreşti trebuie sa fie luate masuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea intre ele sau amestecul corpurilor delicte ori al altor obiecte. În cazul transmiterii cauzei, in documentul de însoţire, in anexele la el si in informaţia anexata la rechizitoriu se indica toate corpurile delicte si alte obiecte care au fost anexate la dosar si pe care îl însoţesc, precum si locul lor de păstrare daca ele nu sînt anexate la dosar. La transmiterea cauzei in care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza verifica prezenta obiectelor anexate la dosar in conformitate cu datele menţionate în documentul de însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune in documentul de însoţire. Legea procesual penală stabileşte unele reguli de comportament cu mijloacele materiale de probă, care cheamă spre faptul asigurării păstrării acelui anturaj în care a fost depistat mijlocul

40 material de probă, de asigurat anexarea la dosar a acelor mijloace de probă, care într-adevăr au conţinut probatoriu, şi nu de anexat la dosar materiale ce nu au conţinut probatoriu. Obiectul numai atunci devine mijloc de probă, cînd este anexat prin ordonanţa respectivă la materialele dosarului. Mijloacele materiale de probă necesită a fi apreciate în strînsă legătură cu alte probe aflate în dosar, pe parcursul urmăririi penale cît şi dezbaterilor judiciare.50 Pînă la soluţionarea cauzei penale, procurorul, in faza urmăririi penale, sau, după caz, instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal: 1) a produselor uşor alterabile; 2) a obiectelor necesare acestuia pentru viata cotidiana; 3) a animalelor domestice, păsărilor, altor animale care necesita îngrijire permanenta; 4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, daca acesta nu a fost sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile in cauza penala sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor. În cadrul soluţionării cauzei in fond se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte. In acest caz: 1) uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate si predate instituţiilor respective sau nimicite; 2) obiectele a căror circulaţie este interzisa vor fi predate instituţiilor respective sau nimicite; 3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare si care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar in cazurile in care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora; 4) banii si alte valori dobîndite pe cale criminala sau asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, in baza sentinţei instanţei se trec in venitul statului. Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar daca aceştia nu sînt identificaţi, se trec in proprietatea statului. In caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează in ordinea procedurii civile; 5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn in dosar pe tot termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate; 6) obiectele ridicate de organul de urmărire penala, dar care nu au fost recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate. Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute in urma efectuării expertizei si a altor acţiuni legale se atribuie la cheltuielile judiciare. Daca aceste obiecte au aparţinut învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se 50

Якупов Р.Х. Уголовный процесс. Москва, 1999.

41 restituie. Daca aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin sentinţa, din bugetul de stat si poate fi încasata de la condamnat sau de la partea civilmente responsabila. În caz de achitare a persoanei, precum si in caz de scoatere de sub urmărire penala pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute in cadrul efectuării expertizei sau a altor acţiuni legale se restituie proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui procesuala, din bugetul de stat. În cazul in care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor art.161 alin.(3), proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie obiecte de acelaşi gen si calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor pornind de la preturile libere in vigoare la momentul compensării. Clasificarea mijloaceror materiale de probă a)Documentele Constituie mijloc material de probă documentele care provin de la persoane oficiale, fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză ( art. 157 alin. 1 C.P.P.). Din dispoziţiile art. 157 alin.l C.P.P., reiese că valoare probantă au numai acele documente care: - emană de la întreprinderi, instituţii şi orgainizaţii publice sau obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare; - conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru cauză. Corpurile delicte, spre deosebire de procesele-verbale, reprezintă sursa iniţială referitoare la anumite circumstanţe. Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate cerinţele de admisibilitate, pertinenţă, concludentă şi utilitate a acestora. Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (spre exemplu, documentele contabile ş.a.) sau pot fi prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre exemplu, ancheta socială întocmită de serviciul de resocializare). În calitate de documente pot fi recunoscute şi actele întocmite în urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte etc. În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci cînd el conţine cel puţin unul dintre elementele menţionate în art. 158 C.P.P. Acestea se recunosc drept

42 corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale. Pentru a fi admisibil, documentul trebuie să corespundă anumitei forme prevăzută pentru asemenea tip (cu semnăturile respective, aplicarea sigiliului etc.). La examinarea infracţiunilor ce ţin de încălcarea atribuţiilor de serviciu, la materialele dosarului penal trebuie să fie anexate şi instrucţiunile respective sau extrase din anumite instrucţiuni51. La documente se atribuie nu numai actele scrise, dar şi scheme, grafice, date statistice, datele conţinute în informaţii computerizate, descrieri ale anumitor procese şi persoane etc. În calitate de probe pot servi, spre exemplu, datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale minorului, diferite rapoarte ale organului de poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. în cazul recidivei sunt solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei pentru prima infracţiune. În calitate de probe sînt recunoscute, de asemenea, şi actele medicale privind starea sănătăţii învinuitului şi a victimei, dacă victima s-a tratat după infracţiune. În asemenea situaţii sunt solicitate documente din instituţia medicală. Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni, întocmite atît la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cît şi care nu au legătură cu dosarul (diferite scrisori, cereri etc.). Nu poate fi recunoscută ca document caracteristica dată de vecini sau colegii de serviciu. în caz de necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori. În cazul cînd datele prezentate sunt controversate, instanţa trebuie să motiveze în sentinţa admiterea sau respingerea anumitor date. în cazul în care este inutil de anexat toate documentele la dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol examinarea completă a cauzei, documentele pot fi doar examinate. în asemenea cazuri se întocmeşte un proces-verbal privind examinarea documentelor. Materialele care au servit drept temei de pornire a urmăririi penale rămîn în dosarul penal în calitate de documente. Materialele noi prezentate de către părţi în căile de atac au importanţă procesuală ca documente, servind drept motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temeiuri de a reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc drept date care probează circumstanţe importante în cauză52.

51 52

Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” Chişinău 2006 Nistoreanu Gheorghe ,,Drept Procesual Penal” Bucureşti 1995,

43 Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia. Datele care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care, de asemenea, se consideră document. Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care Republica Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor generale faţă de documente, nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova. b)Corpurile delicte Alin. (1) al art. 158 din CPP prezintă o caracteristică generală a temeiurilor de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte - acele obiecte din lumea materială obiectivă cu ajutorul cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în unele cazuri mijlocul de transport, substanţele explozibile etc.). În cauze penale în care are importanţă soluţionarea chestiunii privind înarmarea participanţilor, corpuri delicte pot fi recunoscute nu numai obiectele care sunt arme albe sau de foc în deplinul sens al cuvîntului, dar şi alte arme, obiecte care s-au găsit la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni corporale. La fixarea obiectului este necesar de constatat dacă există indicii care să confirme că posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost scopul concret al purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc la audierea făptuitorului53. Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care aparţin făptuitorilor pot fi recunoscute în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au fost utilizate în procesul de comitere a infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul scontat. Aceeaşi situaţie este şi în cazul cînd unitatea de transport a fost utilizată pentru ca făptuitorul să dispună realmente de bunuri. Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în urma unor acţiuni criminale sunt recunoscute, de asemenea, corpuri delicte. Prin noţiunea de valori se are în vedere orice proprietate care are o oarecare valoare pecuniară, inclusiv unele obiecte din aur, argint, platină, alte metale preţioase, pietre scumpe, perle, hîrtii de valoare, obiecte de anticariat, casă, automobil, mobilă procurate pe banii obţinuţi în urma comiterii unor infracţiuni, inclusiv din vînzarea bunurilor obţinute în urma infracţiunii. Sarcina organului de urmărire este de a dovedi că banii şi alte lucruri de valoare au fost obţinute pe cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să respingă orice alt argument privind provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii bunurilor cu veniturile legale ale persoanei). Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie recunoscută în instanţă ca o probă de apărare.

53

Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, Chişinău 2004

44 În calitate de obiecte care au păstrat urmele acţiunii criminale pot fi hainele cu urme de deteriorări sau cu urme de sînge, lacăte cu urme de spargere ş.a. Dacă din unele motive urma nu poate fi ridicată, va fi utilizată copia acesteia care a fost obţinută cu respectarea prevederilor legale. Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat indicii ale acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, poate dovedi faptul aflării persoanei într-un loc concret etc54. Certificatele care confirmă dreptul la hîrtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în cazul cînd acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor figura în cauza penală în calitate de documente. La corpuri delicte se referă şi bunurile obţinute pe cale ilegală în infracţiuni ecologice, cum ar fi braconajul (cu animale, peşti, copaci ş.a.). în calitate de corpuri delicte pot fi recunoscute şi probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate de poluarea aerului, apei, solului ş.a. După regula generală, corpurile delicte se păstrează anexate la dosar. Alte modalităţi speciale de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de art. 159 din CPP. Alin. (3) al art. 158 din CPP stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în calitate de corpuri delicte. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul-verbal de efectuare a acţiunilor procesuale enumerate în pct. 2) din alin. (3). În descriere se va atrage atenţie deosebită asupra semnelor particulare ale obiectelor şi se va asigura posibilitatea de a identifica obiectul din rîndul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau al armei etc.). Obiectele ridicate sunt sigilate în funcţie de volumul şi genul lor. Prin "alte acţiuni" prevăzute de pct. 1) din alin. (3) sunt considerate fotografierea sau filmarea obiectelor, copierea ş.a. Toate aceste acţiuni au drept scop evitarea unei substituiri sau modificări esenţiale a acestora. în cazul cînd părţile prezintă un obiect, considerînd că acesta poate fi recunoscut în calitate de corp delict, este obligatoriu de a audia în prealabil părţile în calitatea pe care o poartă acestea în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă). În toate cazurile, la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa obiectului, modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele modificări, cît şi alte împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. în situaţia cînd apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, a martorului. în cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a obiectului, el trebuie să indice provenienţa obiectului. Dacă este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa cer de la apărător lămuriri suplimentare. Respingerea cererii de anexare la dosar 54

Vasile Păvăleanu ,,Drept Procesual Penal” partea genarală, Bucureşti 2001

45 a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri excepţionale, însă participanţii au dreptul de a cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a procesului. Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărîri a determinat noţiunea de corpuri delicte în funcţie de caracterul infracţiunii. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărîrile Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale" s-a stabilit: prin bunuri se înţeleg mărfuri ale persoanei fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vînzare-cumpărare, schimb, arendă sau alte tranzacţii economice; prin obiecte - orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport, valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală 55; în calitate de armă urmează a fi considerate armele de foc sau albe, precum şi armele de acţiune explozivă. Drept alte obiecte folosite în calitate de armă sunt considerate orice obiecte cu care pot fi cauzate leziuni corporale, periculoase pentru viaţă şi sănătate. Totodată nu are nici o importanţă dacă ele au fost pregătite în prealabil sau infractorul a folosit obiectul care întîmplător s-a aflat la locul săvîrşirii infracţiunii. Prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hîrtiile de valoare, valorile materiale, precum şi alte foloase atît de ordin patrimonial (transmiterea valorilor materiale, folosirea gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale, procurarea gratuită a biletelor la sanatoriu şi turistice, acordarea nelegală a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc.), cît şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui titlu, a unui grad sau a altei distincţii onorifice etc.).56 Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale vor fi considerate obiectele adaptate de vinovat pentru un anumit scop din timp sau în timpul săvîrşirii acţiunilor huliganice, precum şi obiectele care, deşi nu au fost supuse unei prelucrări criminale, au fost special adaptate de vinovat şi se aflau la el cu acelaşi scop.57 Substanţe toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a căror utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, cianura de potasiu etc.). Substanţe cu efect puternic se consideră mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a căror utilizare fără prescripţia medicului sau cu încălcarea normelor de dozare poate cauza daune grave 55

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului". 56

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire". 57

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism".

46 organismului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele menţionate se evidenţiază prin următoarele caracteristici comune: a) sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului; b) nu sunt mijloace narcotice; c) regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale. Mijloace narcotice se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi sintetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe care prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se face abuz de ele.58 Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt confirmate de Comitetul permanent de control asupra drogurilor al Republicii Moldova. Prin arme de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile. Principiul de funcţionare a armei de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Arme de ioc sunt recunoscute armele militare din dotarea colaboratorilor organelor securităţii de stat şi a afacerilor interne, altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme militare. De asemenea sunt considerate arme de foc ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeava în stare de a produce împuşcături, struţ confecţionat din arme de vînătoare cu ţeava lisă tăiată, pistoale: de semnalizare cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea împuşcăturilor cu muniţii etc.). Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte amestecuri chimice produse în mod industrial sau meşteşugăresc, care au capacitatea de a exploda în urma aprinderii, lovirii sau detonării.59 Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, fabricate industrial sau confecţionate în mod meşteşugăresc, astfel încît existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită (mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc.). Nu se consideră armă de foc partea componentă a ei, care nu poate fi utilizată pentru efectuarea împuşcăturii: ţeava, patul armei, piedica, închizătorul, trăgaciul etc., dacă nu există probe că persoana care le deţine are intenţia de a 58

Hotărârea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice". 59 (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a

47 le asambla alte segmente sau subsegmente pentru o armă sau un segment pentru efectuarea împuşcăturii cu muniţii. Armă albă se consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii, tesacuri etc.), înţepare (baionete unghiulare, stilete etc), prin înţepare, tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc.), prin spargere, fărîmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciacuri). Conform regulii generale, corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar, împachetate şi sigilate. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul, de regulă, sunt lăsate la locul unde au fost descoperite, în cele mai dese cazuri acest fapt fiind condiţionat de volumul lor. Corpurile delicte sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţii de răspundere de la întreprinderi, organizaţii etc. În cazul cînd există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, după efectuarea expertizei, ofiţerul de urmărire penală solicită concluzia specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau necesitatea distrugerii acestor substanţe. în caz de necesitate, ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă privind nimicirea substanţelor. Ofiţerul de urmărire penală înaintează un demers judecătorului de instrucţie, la care anexează ordonanţa motivată cu privire la necesitatea nimicirii substanţelor explozibile. Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cîrdurile, carnetele de plată, hîrtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale, dar care pot fi recunoscute în continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre păstrare la instituţiile bancare. Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate etc. se păstrează în dosar. În cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama organului de urmărire. Pe măsura creării condiţiilor în fiecare organ de urmărire penală trebuie creată o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte. Corpurile delicte sunt transmise în această cameră, purtînd un număr de identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de urmărire penală şi procurorul. În categoria uneltelor care au servit la săvîrşirea infracţiunii se includ armele numite utilaje tehnice, care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile de transport care au fost utilizate la comiterea infracţiunii, instrumente şi unelte care au servit la efectuarea unor activităţi ilegale, obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii60. Potrivit Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii", se 60

Tulbure Adrian, Tatu Angela, ,,Tratat de drept procesual penal” Sibiu 2001

48 confiscă: bunurile destinate pentru săvîrşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite în orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul dacă au fost folosite sau nu. Bunurile folosite la săvîrşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit la săvîrşirea infracţiunii (de exemplu: şperacle, instrumente pentru spargerea uşilor etc.). În cazul în care obiectul folosit la săvîrşirea infracţiunii aparţine altei persoane, care nu e implicată în săvîrşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvîrşirea infracţiunii, nu este confiscabil, deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol. Dacă obiectul care a servit la săvîrşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însuşi, acesta urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul periculos, asemenea obiecte fiind confiscabile în baza unei dispoziţii legale speciale (de exemplu: cuţite sau arme improvizate, instrumente de vînat interzise etc.). Automobilul condamnatului urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvîrşirea infracţiunii premeditate în cazul în care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit nemijlocit ca unealtă pentru săvîrşirea infracţiunii (exemplu: folosirea automobilului noaptea pentru vînatul ilegal la lumina farurilor, accidentarea intenţionată a victimei cu scopul de a o lipsi de viaţă, folosirea automobilului special amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit etc.). Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în care sustragerea bunurilor în funcţie de modul în care a fost concepută şi realizată nu ar fi fost posibilă fără folosirea automobilului. Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvîrşirea infracţiunii şi mijloacele de demonstrare a lucrărilor pornografice săvîrşite prin organizarea de către condamnat a vizionării filmelor respective, atît a casetelor video, cît şi a utilajului electronic. Bunurile rezultate din săvîrşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al infracţiunii săvîrşite. Bunurile rezultate în urma săvîrşirii infracţiunii sunt: bunuri produse prin săvîrşirea infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte de săvîrşirea infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede, bani, documente, hîrtii de valoare, titluri de credite false, fabricarea de arme, de substanţe cu efect puternic şi toxice, de mijloace narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.61 Bunuri dobîndite prin infracţiune care existau anterior săvîrşirii ei şi au ajuns direct sau indirect în posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un mijloc de însuşire, şi nu de producere a bunurilor. Sunt confiscate lucrurile care au căpătat prin săvîrşirea infracţiunii o calitate sau o poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobîndească decît prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse în ţară 61

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii"

49 prin contrabandă, medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante preparate în baza unei prescripţii medicale abuzive etc.), cît şi sumele dobîndite prin traficarea acestor bunuri. Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din practica ilegală a activităţii de întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate doar în cazul în care legea interzice producerea unor astfel de bunuri sau ele prezintă un pericol social. Banii şi cadourile primite nelegitim se confiscă atît în cazul bunurilor primite pentru a-1 determina pe condamnat să săvîrşească infracţiunea, cît şi în cazul bunurilor primite ca răsplată. Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost consumată sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decît cea proiectată de făptuitor. În cazul eliberării de răspundere penală a persoanei care a dat mită obiectul mituirii se confiscă. în situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a declarat despre un asemenea fapt, după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de către organele de urmărire banii şi lucrurile se reîntorc proprietarului. Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţe explozibile şi radioactive, arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice, obiecte pornografice ş.a. Corpurile delicte care trebuie să fie transmise proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de pierdere sau distrugere se transmite contravaloarea acestora. Reprezentanţii instanţelor de judecată şi ai organelor de urmărire nu sunt în drept de sine stătător să valorifice corpurile delicte sau alte obiecte, cît şi să procure aceste obiecte. Toate documentele referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea în instituţiile respective, distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar, în acest scop atribuindu-se o pagină, filă din dosar. Chestiunea cu privire la remiterea documentelor persoanelor interesate este în funcţie de caracterul şi importanţa acestor documente. Documentele cu urmele infracţiunii, de regulă, nu se transmit. în caz de transmitere a documentelor este necesar de a verifica în ce măsură corespunde corespunde procesul-verbal de examinare a acestui document, avînd în vedere faptul ca dosarul poate fi examinat în căile extraordinare de atac. Documentele personale, în cazul cînd persoana a fost achitată sau s-au aplicat unele sancţiuni neprivative de libertate, se remit posesorului. Bunurile personale ale persoanelor condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea în vigoare a sentinţei la instituţiile respective. Bunurile dobîndite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi urmează a fi confiscate62. 62

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi".

50 c)Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise, în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării acţiunilor procesuale, circumstanţele constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi cererile participanţilor la acţiunea procesuală63. Cu toate că în art. 163 sunt enumerate acţiunile procesuale, procesele-verbale ale cărora pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este exhaustivă. Instanţa de judecată, în funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte procese-verbale în calitate de mijloace de probă, dacă aceste acţiuni au fost efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi procesele-verbale au fost întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală. Forma procesual penală determină caracterul înscris al procesului penal. întocmirea documentelor procesuale în conformitate cu legea este o condiţie de respectare a formei procesual penale. Documentele procesuale reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sînt în unele cazuri mijloace de fixare a probelor. Legea procesual penală nu formulează cerinţele generale cărora trebuie să corespundă documentele procesuale. În unele cazuri se stipulează forma şi conţinutul documentelor (de exemplu, rezoluţia de pornire a urmăririi penale), în alte cazuri documentele sînt numai nominalizate de lege (de exemplu, sesizarea cu privire la măsurile pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii). Oricum, toate documentele, independent de plenitudinea reglementărilor de legea procesual penală trebuie să corespundă în baza formei procesuale anumitor exigenţe şi anume: - concordanţa documentului procesual cu legea care prevede încheierea lui; - corespunderea conţinutului documentului procesual împrejurărilor de fapt stabilite în cadrul dosarului penal; - conţinutul documentelor procesuale trebuie si fie redat laconic, clar, desluşit; - documentele procesuale trebuie să fie întocmite cărturar şi să aibă un aspect estetic.64 Pe parcursul derulării procesului penal se întocmesc diverse documente. Clasificarea lor în funcţie de mai multe criterii, permite de a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa. După atribuţia la dosarul penal deosebim documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă, concluzie de învinuire etc.) şi facutative (comunicare, interpelare, borderou etc.). Primele se întocmesc în toate cazurile penale, celelalte în unele cauze pot lipsi. În funcţie de conţinut destingem ordonanţe, rezoluţii şi procese-verbale. Ordonanţele şi rezoluţiile sînt actele 63 64

Buneci Petre ,, Drept Procesual Penal” partea generală, Bucureşti 2003 С.А.Шефер, Актуальные проблемы совершенствования производства следственных действий, Ташкент, 1982.

51 procesuale întocmite de persoana care efectuează urmărirea

penală sau procuror cu ocazia

formulării şi motivării deciziilor în cadrul procesului penal. Ordonanţele sînt structurate în trei părţi. În prima parte - introductivă sînt expuse: denumirea documentului, timpul şi locul întocmirii, cine a întocmit documentul, funcţia care o deţine (gradul special, numele, prenumele şi patronimicul), dosarul la care are atribuţie. Partea a doua - descriptivă cuprinde: circumstanţele stabilite, concluziile şi motivele care în cumul permit de a justifica decizia cu' trimiteri la normele procesual penale de care s-a călăuzit persoana ce a întocmit ordonanţa. În partea a treia - decizional, se formulează decizia, hotărîrea adoptată şi alte prevederi adiacente, care au legătură cauzală cu partea descriptivă.65 Conţinutul proceselor-verbale cuprinde: data şi locul efectuării acţiunilor de urmărire penală sau procesuale, timpul începerii şi sfîrşirii lor, funcţia, gradul special, numele, prenumele şi patronimicul persoanei care a întocmit procesul-verbal, numele, prenumele şi patronimicul persoanelor care au participat la această acţiune, în cazurile necesare şi alte date de identitate a lor; conţinutul acţiunii respective, circumstanţele depistate care au importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, în caz de aplicare - mijloacele tehnice şi condiţiile de utilizare a lor. Rezultatele aplicării mijloacelor tehnice se anexează la procesele-verbale (amprente, fotografii, stereo şi videofonograma etc.).66 În procesul-verbal se oglindeşte faptul că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţa tuturor participanţilor la acţiunea procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile respective. Procesele-verbale de altfel ca şi ordonanţele se iscălesc de persoana care le-a întocmit, precum şi de alte persoane: interpret, apărător etc.. La rîndul lor procesele verbale pot fi clasificate în raport de conţinutul acţiunilor procesuale redate: 1)

Procese-verbale care sînt o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă

(procesele-verbale de audiere a bănuitului, învinuitului, martorului etc.); 2) Procesele-verbale care sînt mijloace independente de probă şi confirmă faptele stabilite în timpul efectuării acţiunilor de urmărire penală (procesele-verbale de cercetare la faţa locului, de prezentare spre recunoaştere, de examinare corporală etc.); 3) Procesele-verbale care se întocmesc pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii procesual penale (procesele-verbale de notificare a învinuitului despre dispunerea expertizei, de prezentare 65

И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 2001

66

Р.Х.Якупов «Уголовный процесс» М. Зерцало 1998.

52 învinuitului şi apărătorului său materialele dosarului penal etc.). În literatura de specialitate se întîlnesc şi alte clasificări în funcţie de alte criterii. Astfel, în funcţie de fază, persoanele care le întocmesc se diferenţiază documentele prejudiciare şi judiciare. În dependenţă de atribuţie la fixarea probelor se divizează în documente care fixează efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi documente care fixează alte acţiuni şi activităţi procesuale. Documentele procesuale se mai împart în colegiale - emise în mod colectiv de mai mulţi subiecţi (sentinţa, spre exemplu) şi individuale - de un singur subiect (ordonanţa, spre exemplu). În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele procesuale întocmite de către subiecţi competenţi. În cazul întocmirii altor procese-verbale, acte etc. acestea vor fi recunoscute ca document. O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336 şi corespunderea cu prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete. În unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea proceselorverbale. Spre exemplu, în situaţia cînd există un flagrant delict se admite efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului a încăperii ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. în procesulverbal de efectuare a percheziţiei, cercetare la faţa locului, în domiciliu etc. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acţiuni procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele-verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de probă. Instanţa de judecată la aprecierea admisibilităţii acestor procese-verbale trebuie să verifice dacă în realitate au existat circumstanţele respective, care au determinat necesitatea efectuării acestor acţiuni procesuale de urgenţă, fără autorizarea judecătorului de instrucţie.67 Materialele, obiectele care au fost ridicate Ia efectuarea acţiunilor procesuale şi anexate la dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte etc., sunt mijloace independente de probă, dacă acestea contribuie la stabilirea circumstanţelor faptei.68 Procesele-verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în cazul cînd aceste acte vor conţine date care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, nu va servi ca mijloc independent de probă procesul-verbal de audiere a persoanei. În cazul prevăzut de alin. (3) al art. 109 (audierea martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei) procesul-verbal de audiere va 67

Dr. Pitulescu I., Abraham P., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, 1997.p 183

68

Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001. p241

53 fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi martorul nu va putea depune declaraţii. La interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu, va fi considerat mijloc de probă procesul-verbal doar dacă în el va fi descris detaliat conţinutul convorbirilor telefonice. În asemenea situaţii, în calitate de mijloc de probă separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea.

d)Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului in cauza respectivă (art. 164 C.P.P.) Pînă la adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca documente, fie în calitate de corpuri delicte, în funcţie de conţinutul informaţiei pe care o purtau. În dependenţă de dezvoltarea progresului tehnico ştiinţific care practic a întrecut de zeci de ori procesul de elaborare legislativ, ar fi necesar de elaborat un mecanism legal de a atribui la mijloacele de probă toate înregistrările de orişice gen, video, audio, a camereleor digitale, a telefoanelor mobile, bancomatelor, camerelor de supraveghere din diferite unităţi comerciale, instituţii de pază etc., a dispozitivelor electronice de inregistrare etc69. În acest caz ar spori esenţial productivitatea urmăririi penale în cauzele penale. În multe cazuri ar putea fi folosite dispozitive şi utilaje, care de foarte mult timp se folosesc serviciile secrete, persoanele fizice, agenţiile de detectivi particulari etc. În acumularea informaţiilor operative şi de alt gen. Cu atît mai mult legislaţiile altor state prevăd ca mijloace de probă asemenea înregistrări şi ar fi cazul preluării practicii internaţionale în acest sens, la acest capitol se poate atribui şi faptul că statele care folosesc asemenea mijloace de probă, dispun şi de un mecanism legal de administrare, înregistrare şi păstrare a lor care la fel ar putea fi preluat.Necătînd la faptul că asemenea mijloace de probă ca înregistările video la camere digitale şi înregistrările audio la camere digitale nu sunt

69

Громов Н.А., Гушын А.Н., и.др., ,,доказателиства доказывание использование результатов, москва 2001,

54 reglementate de lege, în multe subunităţi ale MAI ele deja se folosesc ca probe indirecte, creînd o premiză de a le conferi un statut legal70. Suntem de părere că o înregistrare audio-video poate fi tratată ca o probă imediată, nu mediată, dacă astfel sunt dezvăluite împrejurări, acţiuni etc. Nu însă şi în ceea ce priveşte declaraţia verbală a unei persoane (cu atît mai mult dacă ştia că este filmată), despre care, dacă nu este chemată în instanţă pentru a i se putea pune întrebări, nu se poate şti dacă exprimă adevărul. Dacă martorul care nu a perceput direct cele declarate în instanţă poate denatura faptele (chiar dacă este de bună-credinţă), o înregistrare audio sau video, mai ales dacă a fost supusă la o expertiză tehnică, considerăm că redă întocmai faptele şi împrejurările, aşa cum au avut loc în realitate. Avînd în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi redare a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, credem că ne putem exprima părerea că înregistrările audio sau video sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. In plus, datorită faptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-1 conteste - în caz că îi atestă vinovăţia. Fotografiile sînt utilizate în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor, fiind adesea efectuate şi ataşate la dosar, cu ocazia derulării diferitelor procedee probatorii, ca modalitate de fixare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă etc. Legiuitorul nu spune ce caracter vor avea acestea, ori ce condiţii vor trebui să îndeplinească fotografiile, pentru a servi ca mijloc de probă. Înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalităţi de înregistrare se anexează la dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii înregistrării pentru a putea fi cercetată71.

70 71

Gheorghiţă Mateuţ, A.Mihăilă, Logică juridică I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol.5 p.33

55

CAPITOLUL III ACUMULAREA PĂSTAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ §.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE, RIDICARE A MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ Între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. În contextul acestei instituţii, prin locul faptei trebuie să se aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art.118 CPP RM, cît şi locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei. Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este necesar de descoperit urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea lor. În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe privind săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii. Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care o efectuează să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.72 Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai 72

I.Anghelescu “Expertiza fonobalistică judiciară”, Bucureşti 1985

56 îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează, se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art. 118 aliniatul 4 C.P.P). În cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea leziunilor corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi gradului de vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori, pînă la efectuarea expertizei , organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a victimei, bănuitului, învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate urme ale infracţiunii sau alte semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă, atare urme nu se observă cu ochiul liber. Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura îmbrăcămintei şi alte microurme lăsate de infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.73 Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi confirma alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor, rezultatele cercetării la faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost folosite chiar arme. Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi cunoştinţelor privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a modului de efectuare şi obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului. Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral. Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul efectuării acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi: tatuaje, pete de la naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la persoanele examinate. Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi constatate numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării corporale, leziunile corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal, anexîndu-se fotografiile corespunzătoare, care mai apoi servesc ca mijloace de probă. Este recomandabil ca fotografiile să fie efectuate pe peliculă color. Alte procedee speciale de acumulare a mijloacelor materiale de probă sunt examinarea şi exhumarea cadavrelor. Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia – cu participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit. În caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru examinarea 73

Лупинская А., Уголовный процесс России, Москва 2001.

57 cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P). Conform art.121 aliniatul 1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor. Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinii legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate. După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii. Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate (art.124 C.P.P). Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc material de probă în procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. În acest sens în art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea. Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc. În cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 aliniatul 2 C.P.P.). Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală. La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.).

58 Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă74. La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia (art.128 aliniatul 4 C.P.P.). Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legături cu cauza penală75. Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P. Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată cu procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 aliniatul 1, arată că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penală”. Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale. În practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere”.

74

75

Кисеев Н.М. ,,Уголовный процесс” Кишинэу 2006 Revista "Legea şi viaţa 't nr. 3 din 1993

59 Importanţa percheziţiei ca procedeu de investigaţie a fost subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziţia asigură „procurarea unor mijloace materiale de probă indispensabile”, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei. Potrivit art.125 aliniatul1 C.P.P organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală. Obiectele căutate prin percheziţie sînt determinate de specificul infracţiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiecte folosite la săvîrşirea acestuia, ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc76. Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre umane sau de animale (art.125 aliniatul 2 C.P.P). Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate. Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei motivate numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 aliniatul 3 C.P.P). În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale (art.125 aliniatul 4 C.P.P). În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală (art.125 aliniatul 5 C.P.P). Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua numai la cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţămîntul şefului misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei în localurile menţionate mai sus este 76

Якупов Р.Х. ,,Уголовный процесс” москва 2004

60 obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal de percheziţie se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura fiecăruia dintre ele. Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele se sigilează şi se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia. Toate obiectele şi documentele ridicate în timpul percheziţiei trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil valoarea lor (art.131 C.P.P.). Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei persoane care constituie mijloace materiale de probă. Percheziţia corporală se efectuează de către organul de urmărire penală care a dispus-o, care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi , în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizarea judecătorului de instrucţie. În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează aceste acţiune de urmărire penală.77 Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care arată că în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a bănuitului, învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa poştală a persoanelor indicate. Mijloacele materiale de probă pot fi acumulate şi prin sercestarea corespondenţei poştale telegrafice. La corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care pot fi sechestrate: scrisori 77

Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.p 219

61 de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi poşta electronică care constituie mijloace materiale de probă. Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau după caz, instanţei judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular indicate: motivele dispunerii sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se dispune obligaţiunea de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor, corespondenţa cărora trebuie să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane; genul corespondenţei care se sechestrează şi durata acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de procedură penală. Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este obligatorie. Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre reţinerea corespondenţei indicate în aceasta. Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale. Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor

convorbiri cu

utilizarea mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave. Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale. Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o. Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, anunţă în termen

62 rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris persoanele, convorbirile cărora au fost interceptate şi înregistrate. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315 C.P. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării. Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care suplimentar se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea. Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal. Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat78. Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la depozitarea dosarului la arhivă. Mijloacele materiale de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P. pot fi verificate prin expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.

§.2 EVIDENŢA , PĂSTRAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ 78

I. Neagu „TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ” B.2000

63 Conform instrucţiunilor aprobate prin ordinul MAI RM nr.332 din 20.09.06 au fost stabilite regulile unice de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmitere, precum şi procedura de executare a hotărîrilor acestor organe în privinţa corpurilor delicte, obiectelor de preţ şi altor mijloace materiale de probă pe cauzele penale în procesul urmării penale. În procesul urmăririi penale, ofiţerii de urmărire penală, sunt obligaţi să ridice: corpuri delicte; obiecte şi documente, interzise de a fi puse în circulaţie (dacă proprietarul nu dispune de autorizaţia de procurare şi păstrare); acte de identificare a persoanei, decoraţii cu documente nominative ale învinuiţilor (inculpaţilor), bănuiţilor arestaţi; bani şi alte obiecte de preţ, depistate în procesul sechestrării averii învinuitului (inculpatului), asupra cărora poate fi aplicată perceperea cu scopul reparării prejudiciului material sau executării sentinţei în privinţa confiscării averii. Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale79. Ridicarea decoraţiilor, medaliilor cu documente nominative, insignelor şi documentelor de acordare a titlurilor onorifice ale Republicii Moldova se efectuează în cazurile: stabilirii apartenenţei lor persoanei învinuite (bănuite) de săvîrşirea infracţiunii grave, deosebit de grave sau excepţional de grave; depistării decoraţiilor şi documentelor nominative, a căror apartenenţă şi drept de a fi purtate nu sunt stabilite; imposibilităţii asigurării integrităţii lor la arestarea învinuitului (bănuitului). Faptul ridicării corpurilor delicte, decoraţiilor, documentelor, obiectelor de preţ şi altor bunuri (inclusiv a obiectelor şi documentelor scoase din circulaţie) se reflectă în procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală80 . Organul de urmărire penală efectuează ridicarea de obiecte sau documente în baza ordonanţei motivate. Ridicarea de documente ce conţin informaţii, care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul prezentării de către martori, victime sau învinuiţi (bănuiţi), alte persoane, precum şi de către reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor a obiectelor, documentelor, obiectelor de preţ şi altor bunuri, care pot constitui corpuri delicte sau au fost scoase din circulaţie, precum şi a celor 79

80

Nicolaie Volonciu “Drept procesual penal” B. 1996 p,201 И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 2001 p.204

64 pasibile confiscări sau sechestrării pentru asigurarea restituirii prejudiciului material, pricinuit de infracţiune, se întocmeşte proces-verbal conform articolelor 131, 260 şi 261 C.P.P. al R.M. Concomitent ofiţerul de urmărire penală este obligat să audieze persoana care a prezentat obiectele nominalizate referitor la momentul, locul şi alte circumstanţe ale depistării, procurării şi păstrării acestora, acţiune care se documentează procesual. Pentru ridicarea obiectelor, care necesită o mînuire deosebită, fixarea exactă a caracteristicilor de calitate, semnelor individuale şi evaluarea sunt atraşi specialiştii corespunzători. Deasemenea în procesul-verbal se va menţiona asupra modului de ridicare a obiectului (predate benevol sau ridicate forţat). La efectuarea ridicării de obiecte şi documente pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal81. În procesul-verbal se enumera toate documentele şi obiectele ridicate, precum şi averea sechestrată. La ridicarea unui număr mare de obiecte şi documente se întocmeşte în mod obligatoriu o listă specială, care se anexează la procesul-verbal, constituind o parte inalienabilă a acestuia. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil, valoarea lor. În cazul ridicării decoraţiilor şi documentelor nominative în procesul-verbal se indică denumirea lor deplină, numărul, precum şi motivul ridicării decoraţiei fără document sau a documentului fără decoraţie.82 Ţinînd cont de circumstanţele cauzei, ofiţerul de urmărire penală are dreptul să ridice o parte din obiect, pe care se află sau se presupune că se află urme (microparticule), ce ţin de faptul cercetat, dacă nu este posibil de a ridica obiectul în întregime. Se recomandă de întreprins toate măsurile pentru a evita defectarea obiectelor. Toate obiectele, valorile şi documentele ridicate în mod obligatoriu se prezintă persoanei la care se face ridicarea ori unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. în lipsa acestora se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale. Obiectele ridicate, se împachetează şi se sigilează, pe cît e posibil, la locul efectuării ridicării. Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat acţiunea procesuală în cauză, făcîndu-se consemnarea respectivă în procesul-verbal.83 81

Alexandru Pintea “Drept proceasual penal” B. 2002 p.211 А.П.Рыжаков, Следственные действия и иные способы собирания доказательств, М., 1997. 83 Gheorghiţă Mateuţ, Drept procesual penal, Iaşi, 1993. 82

65 Dacă întocmirea la faţa locului a sechestrului obiectelor şi lucrurilor de preţ nu este posibilă din cauza numărului lor mare, ele se împachetează în ambalajul însoţit de etichete de autentificare şi se sigilează. In astfel de cazuri sechestrul obiectelor ridicate se întocmeşte la locul efectuării urmăririi penale cu participarea, pe cît e posibil a aceleiaşi persoane. La întocmirea procesuluiverbal se indică integritatea ştampilelor şi etichetelor de autentificare pe ambalajul în care au fost împachetate obiectele ridicate. Obiectele, documentele, valorile ridicate, care sunt corpuri delicte, se examinează de către persoana care efectuează urmărirea penală. în cazul ridicării corpurilor delicte de origine biologică examinarea se efectuează cu participarea specialistului sau expertului legist. Procesul-verbal de examinare trebuie să conţină descrierea amănunţită a obiectului examinat: caracteristicile generale şi în detalii, starea obiectului, semnele specifice, conţinutul, elementele sau detaliile lui. Tot aici se indică numărul obiectelor şi toate semnele individuale ce vor permite a evidenţia obiectul din numărul obiectelor analogice şi a condiţiona importanţa probantă.84 Identificarea metalului preţios (aur, argint, platină şi metalele din grupa platinei), pietrelor scumpe şi mărgăritarelor se efectuează luînd în consideraţie părerea specialistului sau raportul expertului. In alte cazuri în procesul-verbal de examinare se indică numai culoarea metalului şi a pietrelor, precum şi semnele individuale ale lor. La păstrarea şi transmiterea corpurilor delicte, decoraţiilor, documentelor şi altor bunuri, se iau măsuri de natură ce asigură păstrarea semnelor şi calităţilor obiectelor ridicate, în virtutea cărora acestea pot constitui corpuri delicte, precum şi urmele lăsate pe ele şi păstrarea însăşi a corpurilor delicte, obiectelor de preţ, documentelor şi altor bunuri (dacă ele nu pot fi transmise pentru păstrare părţilor vătămate, rudelor lor sau altor persoane, precum şi organizaţiilor). Corpurile delicte se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte voluminoase sau care din alte motive (arme de foc, substanţe explozive toxice, mijloace băneşti) nu pot fi păstrare împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul verbal respectiv După fotografiere corpurile delicte se sigilează şi se transmit pentru păstrare, persoanelor fizice sau juridice, fîcîndu-se menţiunea respectivă. Pentru depozitarea corpurilor delicte în organele afacerilor interne se înzestrează o încăpere cu stelaje, uşa se capitonează cu foi de metal, la ferestre se pun gratii, semnalizare de pază şi antiincendiară. Dacă astfel de încăperi lipsesc, probele materiale se pun în depozite speciale (safeuri, dulapuri metalice de mărime suficientă ş.a.).85

84

Р.Х.Якупов «Уголовный процесс» М. Зерцало 1998. p.207

85

Instrucţiuni privind păstrarea corpurilor delicte aprobate prin ordinul MAI nr.332 din 20.09.06

66 Răspunderea pentru integritatea corpurilor delicte anexate la dosar, o poartă persoana, care efectuează urmărirea penală sau persoana responsabilă de păstrare şi evidenţă a corpurilor delicte. Răspunderea pentru integritatea corpurilor delicte, obiectelor de preţ şi altor bunuri ridicate în legătură cu dosarul penal şi care se păstrează separat pe dosar, o poartă persoana numită printr-un ordin special al conducătorului organului afacerilor interne. Temei pentru depozitarea corpurilor delicte serveşte ordonanţa ofiţerului de urmărire penală. Corpurile delicte se primesc, de regulă, în camera de păstrare fiind sigilate şi însoţite de lista conţinutului din ambalaj, lucrul notat corespunzător în chitanţă. Persoana răspunzătoare de camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte eliberează pe fiecare corp delict primit o chitanţă în 3 exemplare, în care este indicat numărul dosarului penal, numele de familie si prenumele învinuitului (dacă învinuitul lipseşte, atunci conţinutul infracţiunii), se enumera amănunţit obiectele primite pentru păstrare şi semnele individuale ale lor (culoarea, masa, numărul, măsura, capacitatea, calitatea ş.a.). Primul exemplar al chitanţei se transmite pentru anexare la dosarul penal, al doilea - (talonul chitanţei) serveşte ca temei pentru înscriere în cartea de evidenţă şi se anexează la corpurile delicte primite pentru păstrare, iar al treilea rămîne in chitanţier. După restituirea, comercializarea sau distrugerea lucrurilor primite conform chitanţelor, al doilea exemplar se coase în dosarul de avere. În chitanţele de primire a obiectelor, banilor şi valorilor nu se admit ştersături, completări şi corectări. Dacă se comit greşeli şi corectări, atunci toate exemplarele se consideră degradate, în chitanţă fîcîndu-se menţiunea respectivă, autentificată cu semnătura persoanei, care a primit lucrurile de preţ. Toate exemplarele chitanţei degradate rămîn în chitanţier. Accesul în camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte, obiectelor de preţ sau altor bunuri e posibil numai în prezenţa persoanei, care răspunde de păstrarea lor. În aşa cazuri se întocmeşte un act, unde se indică în legătură cu ce fapt şi care obiecte au fost ridicate din camera-depozit sau sunt puse pentru depozitare. Actul este încredinţat persoanei răspunzătoare de păstrarea corpurilor delicte, care urmează să facă modificările de rigoare în registrul respectiv. Armele de foc şi cele albe, muniţiile ridicate în procesul urmăririi penale, se păstrează numai în organele afacerilor interne după examinarea lor în subdiviziunile de expertiză criminalistică. Corpurile delicte în formă de substanţe explozive sunt predate la păstrare în depozitele unităţilor militare sau ale întreprinderile (organizaţiile) de stat corespunzătoare, substanţele toxice şi

67 preparatele cu efect puternic sunt predate în depozitele Direcţiei farmaceutice, alte organizaţii, unde există condiţii pentru păstrare cu acordul conducerii (comandamentului).86 În cazul ridicării armamentului, muniţiilor, echipamentului ce aparţine unităţilor militare şi instituţiilor Ministerului Apărării, S.I.S., M.A.I., D.T.G., C.C.C.E.C, ele se predau la păstrare după apartenenţă, dacă aceasta nu va complica efectuarea urmării penale . Pe toate dosarele cu infracţiuni săvîrşite cu aplicarea armei cu ţeava ghintuită, organele de urmărire penală sunt obligate, după ridicare, examinare şi efectuarea cercetărilor corespunzătoare, să expedieze în adresa M.A.l. – biroul Fişierul republican de gloanţe şi cartuşe, gloanţele si tuburile cu urme ale armei, precum şi arma cu ţeava ghintuită. Arma cu ţeava ghintuită se controlează în fişierul republican de gloanţe şi cartuşe, conform evidenţei operative a armelor pierdute şi depistate din D.I. şi E.O. a M.A.l. al R.M. La depistarea şi ridicarea altor obiecte şi documente, apartenenţa cărora nu este stabilită şi căutarea cărora se va efectua conform evidenţei operative de urmărire şi cea criminalistică a organelor afacerilor interne, se întreprind măsuri urgente pentru verificarea obiectelor numite conform acestor evidenţe. Decoraţiile şi documentele nominative ridicate, nu mai tîrziu de 24 de ore, se transmit pentru păstrare în casa contabilităţii organului, care efectuează urmărirea penală (cu excepţia cazurilor cînd e necesară examinarea) împreună cu procesul-verbal de ridicare şi sechestrul scris în 2 exemplare. Casierul semnează exemplarul nr.2 ca confirmare a primirii decoraţiilor şi documentelor, acesta anexîndu-se la dosarul penal. în cazul transmiterii cauzei, în documentele de însoţire se indică informaţia despre toate corpurile delicte care au fost anexate la dosar, precum şi locul lor de păstrare. Dacă decoraţiile ridicate şi documentele nominative sunt corpuri delicte sau în privinţa lor este numită expertiza, ele pot să se afle în organul de urmărire penală pentru efectuarea actelor de urmărire sau a altor acţiuni. Păstrarea transportului auto, motocicletelor şi altor mijloace de transport (inclusiv acvatice) folosite în calitate de unelte ale săvîrşirii infracţiunii şi fiind declarate corpuri delicte, precum şi a mijloacelor de transport, care au fost sechestrate, se efectuează conform indicaţiei scrise a ofiţerului de urmărire penală pe parcursul urmăririi penale de către serviciile corespunzătoare ale organelor afacerilor interne (dacă ele nu pot fi transmise pentru

păstrare proprietarului, rudelor lui sau

altor persoane precum şi organizaţiilor), conducătorii cărora eliberează un bon de păstrare, ce se

86

К.Ф.Гуценко «Уголовный процесс» М. Зерцало 1997 p. 188

68 anexează la dosar. În bon se indică persoana, care poartă răspundere personală pentru păstrarea mijlocului de transport primit.87 La sechestrarea şi transmiterea pentru păstrare a transportului auto, cu participarea colaboratorului poliţiei rutiere sau a specialistului, iar dacă e posibil cu participarea proprietarului, se întocmeşte actul stării tehnice a mijlocului de transport. Predarea şi transmiterea stupefiantelor, ridicate în procesul urmăririi penale şi dezbaterilor judiciare se efectuează conform actelor normative în vigoare. Substanţele fără stăpîn ridicate din circulaţia ilegală, predate sau depistate - sunt supuse nimicirii, cu întocmirea actului respectiv.88 În procesul efectuării urmăririi penale (pînă la adoptarea hotărîrii definitive în cauza penală dată) stupefiantele împachetate şi sigilate se păstrează în camera-depozit pentru corpuri delicte a organelor afacerilor interne sau într-o ladă de metal (safeu). Substanţele explozibile şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, din care motiv nu pot fi păstrare în calitate de corpuri delicte la dosarul penal, fapt confirmat prin concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective.89 Paşapoartele, buletinele de identitate, (adeverinţele de naştere a minorilor), livretele militare, alte documente pe care le pot avea asupra sa bănuiţii arestaţi se anexează la ordonanţa de reţinere sau mandatul de arest pentru a fi ataşat la dosarul personal a persoanei reţinute (arestate ) în l.D.P. Alte acte personale, dacă nu prezintă importanţă pentru dosar, sunt restituite bănuiţilor, sau cu acordul lor, rudelor acestora. Articolele din metale preţioase (restul acestor obiecte), pietre scumpe, mărgăritare, bijuteriile de artizanat, precum şi monedele fabricate din metale preţioase,

valută străină, bani lichizi

naţionali, ridicate de către organele de urmărire penală de la cetăţeni şi care urmează a fi confiscate în baza sentinţei judecătoreşti, se înregistrează în cartea de evidenţă a corpurilor delicte şi împreună cu lista se transmit împachetate la păstrare temporară în instituţiile bancare ale R.M. Articolele mai sus menţionate se păstrează în dosar numai dacă ele conţin semne individuale în urma săvîrşirii infracţiunii. Metalele preţioase scoase din circulaţie (aur, platină şi alte metale din grupa platinei), sub formă de lingouri, nisip aurifer, metalul în stare nativă, resturi, semifabricate, articole cu destinaţie de producţie sau de laborator, precum şi diamantele alte pietre scumpe naturale, ridicate de către organele de urmărire penală de la cetăţeni, după cercetările corespunzătoare, dacă nu sunt corpuri 87 88 89

Р.Х. Якупов, Уголовный процесс, М., 1998.p196 С.А.Шефер, Актуальные проблемы совершенствования производства следственных действий, Ташкент, 1982. А.П.Рыжаков, Следственные действия и иные способы собирания доказательств, М., 1997.p.204

69 delicte şi nu sunt supuse examinării speciale, se transmit la Trezorerie pentru a fi consemnate pe contul veniturilor bugetare.90 Sumele băneşti în valută naţională, obligaţiile împrumuturilor de stat ale R.M.,

biletele

loteriei în bani si obiecte, libretele de economii, certificatele, acreditivele, cecurile, cardurile şi carnetele de cecuri ale băncilor R.M., certificatele eliberate de băncile R.M. ca dovadă de primire pentru păstrare a obligaţiilor împrumuturilor de stat, certificatelor şi altor hîrtii de valoare, ridicate de la cetăţeni de către organele de urmărire penală, se păstrează pînî la intrarea în vigoare a sentinţei în modul următor (dacă ele nu sunt corpuri delicte şi nu sunt supuse examinării speciale): -sumele băneşti în valută naţională se consemnează, de regulă, pe contul depozitar al organului care le-a ridicat, sau se predau pentru păstrare la instituţiile bancare; -obligaţiile împrumuturilor băneşti, livretele de economii, certificatele, creditivele, cardurile, cecurile şi carnetele de cecuri, biletele loteriei în bani şi obiecte, precum şi certificatele de primire pentru conservare, se păstrează în organul care a efectuat ridicarea lor cu condiţia asigurării integrităţii lor, sau se predau pentru păstrare in instituţiile bancare. Odată cu ridicarea libretelor de economii şi certificatelor de primire pentru

conservare,

cîrdurilor, organul de urmărire penală expediază în sucursalele corespunzătoare ale băncilor copiile ordonanţelor despre sechestrarea depunerilor şi economiilor de alt gen din instituţiile bancare ale R.M. în textul ordonanţei de sechestrare se indică numărul dosarului penal aflat în procedură, iar în cazurile prevăzute de legislaţie, al dosarului despre confiscarea averii sau al pricinii civile ce rezultă din cauza penală. După ridicarea banilor care nu sunt corpuri delicte şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală necesare, în vederea stabilirii importanţei lor pentru dosarul în cauză, ofiţerii de urmărire penală, în termen de 3 zile, predau banii în contabilitatea subdiviziunii organului ce efectuează urmărirea penală, înscriindu-i în prealabil in registrul corpurilor delicte. La rîndul său, casierul eliberează ofiţerului de urmărire penală o chitanţă, consemnînd numărul în ordinul de încasare. Casierul predă banii primiţi, cel tîrziu a doua zi, la instituţia bancară specializată. În cazurile, cînd bancnotele, valuta şi alte hîrtii de valoare, monedele şi alte obiecte de preţ sunt corpuri delicte, în termen de 3 zile, după efectuarea cercetărilor necesare, acestea se predau persoanei gestionare pentru a fi păstrate în încăperi utilate special sau în instituţia bancară în colete sigilate separat împreună cu lista celor depuse. în asemenea cazuri, în scrisoarea de însoţire se menţionează, că obiectele de preţ expediate sunt corpuri delicte şi se păstrează pînă la dispoziţia

90

V.Dongoroz, S.Fahane, G.Antoniu, C.Bu1ai, NJliescu, R.Stanoiu. Explicatii teoretice а1е Codu1ui de procedura pena1a roman. Bucureşti 2001

70 organului ce le-a expediat.91 Documentele, scrisorile şi alte note, anexate la dosar în calitate de corpuri delicte, trebuie să fie păstrate în plicuri plasate între foi curate de hîrtie. Se interzice de a face notiţe, inscripţii şi a îndoi coala de hîrtie. Plicurile se sigilează, se coase la dosar şi se numerotează. în cazul mai multor scrisori şi documente, ele se pun într-un pachet separat, ce se anexează la dosar. Plicul sau pachetul trebuie să conţină lista documentelor incluse.92 Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure păstrarea în taină a corespondenţei anexate la dosar vizavi de persoanele care nu participă la efectuarea urmăririi penale. Documentele, desenele tehnice, fotografiile ridicate, ce conţin date secrete, dar nu sunt corpuri delicte, se expediază prin intermediul cancelariei în organizaţii şi instituţii după apartenenţă. Se interzice păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte în stare umedă, lucru ce poate duce la deteriorarea lor, făcînd imposibilă examinarea ulterioară şi folosirea în calitate de probe. În cazurile respective e necesar să fie luate măsuri urgente pentru a aduce obiectele ridicate în starea ce permite păstrarea lor ulterioară. Corpurile delicte care conţin urme de sînge, fragmente de ţesături şi organe, alte eliminări (saliva, sudoare, urină ş.a.) pînă la împachetare sunt supuse uscării la temperatura camerei, cu excluderea acţiunii razelor solare. Corpurile delicte de tipul hainelor, după uscare, se împachetează în aşa mod ca să evite deteriorarea leziunilor şi depunerilor pe ele. Obiectele de provenienţă biologică, uşor alterabile inclusiv cele supuse cercetării microscopice sau chimice se împachetează ermetic. Depistarea, ridicarea şi ambalarea acestor obiecte se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală cu ajutorul expertului judiciar mediclegist. După terminarea examinării de expertiză obiectele biologice se păstrează la locul efectuării urmăririi penale. Dacă obiectele biologice necesită condiţii speciale de păstrare, atunci ele se depozitează în instituţiile medico-legale. Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, al căror termen de valabilitate la momentul sechestrului depăşeşte o lună, se transmit inspectoratelor fiscale de stat cu o lună înainte de expirarea termenului de valabilitate. Corpurile delicte, care nu au fost ridicate de proprietar în termen de 6 luni din ziua aducerii la cunoştinţa lor a ordonanţei de restituire, in baza acestei ordonanţe şi cu avizul respectiv se transmit 91

92

Nicolaie Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală), Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti,1996, Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.p 311

71 în termen de 20 zile din momentul expirării termenului de 6 luni inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare. Produsele alimentare sau mărfurile industriale, care au constituit obiectul unor acţiuni criminale sau au păstrat pe ele urme ale infracţiunii, se transmit inspectoratelor fiscale de stat numai după efectuarea expertizei calităţii şi conformităţii bunurilor. Produsele sau mărfurile alimentare care au constituit obiectul acţiunilor criminale sau au păstrat pe ele urme ale infracţiunii sunt transmise spre efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice integral sau parţial (probă, mostră), în funcţie de necesitate. în cazul în care acest lucru este posibil, pe lingă proba sau mostra expediate spre examinare, se separă o probă sau mostră, care, fiind sigilate, se anexează, la dosar, asigurîndu-se astfel posibilitatea cercetării lor repetate.93 Vitele de muncă şi cele domestice, ridicate în calitate de corpuri delicte, pînă la luarea hotărîrii de către organele de urmărire penală se predau părţilor vătămate sau organizaţiilor, în lipsa lor - la primăria satului, cu întocmirea actului corespunzător. Averea sechestrată se transmite, la aprecierea ofiţerului de urmărire penală, ţinînd cont de circumstanţele şi interesele concrete ale faptului, pentru păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale sau organizaţiei de exploatare a locuinţelor, pazei extradepartamentale a organelor afacerilor interne, precum şi organizaţiei căreia i-a fost cauzată dauna, proprietarului acestei averi sau rudei lui, căreia i se lămureşte răspunderea ce o poartă pentru integritatea averii primite, solicitîndu-i-se totodată o recipisă. în caz de necesitate averea sechestrată poate fi ridicată. Operele de artă şi anticariatul sechestrate pot fi transmise pentru păstrare în muzeu. Corpurile delicte pe dosarele penale concrete se păstrează separat de corpurile delicte ale altor dosare, în cazul dosarelor penale încetate despre infracţiunile nedescoperite probele materiale se păstrează la locul cercetării lor, a parte de corpurile delicte pe dosarele din procedură, fiind ambalate şi sigilate, asigurindu-se integritatea şi posibilitatea de a fi folosite mai departe. Fiecare pachet cu astfel de obiecte este însoţit de o notiţă, în care se indică numărul dosarului, fabula lui şi data intentării, denumirea obiectelor aflate în ambalaj. La transmiterea dosarului penal de la un ofiţer de urmărire penală la altul în acelaşi organ de urmărire penală al afacerilor interne, primul este obligat să predea, iar al doilea să primească, controlînd numărul obiectelor şi valorilor ridicate pe dosar, să semneze în registrul corpurilor delicte in prezenţa persoanei gestionare.

93

Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003.p 281

72 În ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau clasării cauzei penale e necesar să fie specificată soarta corpurilor delicte: 1)

instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, ce aparţin învinuitului, sunt supuse confiscării

sau sunt nimicite; obiectele ce prezintă interes din punct de vedere criminalistic pot fi predate in cabinetele criminalistice, în subdiviziunile de expertiză criminalistică şi muzeele organelor procuraturii, afacerilor interne, de justiţie şi alte instituţii de expertiză judiciară; 2)

obiectele a căror circulaţie este interzisă, se predau în instituţiile corespunzătoare sau

sunt distruse; 3)

obiectele fără valoare şi care nu pot fi folosite se distrug, iar in cazul demersului din

partea persoanelor sau a instituţiilor interesate pot fi remise acestora; 4)

banii sau alte obiecte de preţ, în privinţa cărora a fost adoptată decizia de a fi confiscate

pe baza sentinţelor judecătoreşti, vor fi trecute la venitul statului, restul lucrurilor sunt restituite proprietarilor, iar dacă aceştia din urmă nu sunt identificaţi ele vor fi trecute în proprietatea statului; în cazul unui litigiu de apartenenţă acesta va fi soluţionat în cadrul unui proces civil; 5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn la dosar pe parcursul întregului termen de păstrare a ultimului sau sunt predate instituţiilor interesate. Problema restituirii documentelor din dosar se soluţionează in funcţie de caracterul şi importanţa lor. În cazul încetării dosarului penal din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii sau a faptului infracţiunii, proprietarilor li se restituie la rugămintea acestora documentele care sunt corpuri delicte şi au servit drept temei pentru pornirea dosarului penal şi tragerea la răspundere penală (opere literare, cereri, adresări şi altele, inclusiv scrise de autori).94 Corpurile delicte sau alte bunuri, pasibile restituirii proprietarilor, sunt eliberate in natură contra recipisă, care se coase la dosarul penal şi se numerotează. Despre posibilitatea de a le fi restituite obiectele şi valorile ridicate persoanele interesate sunt anunţate în scris, copia înştiinţării fiind cusută la dosar, în recipisă persoana indică datele din buletinul de identitate sau din alt document ce identifică persoana, locul de trai. în cazul în care proprietarul obiectelor şi valorilor nu se poate prezenta, acestea vor fi primite pe procură de către altă persoană a cărei recipisă se anexează la dosar. Dacă proprietarul este o întreprindere, organizaţie, obiectele şi valorile se transmit reprezentanţilor acestora contra procură, document de identificare a persoanei şi recipisă. În unele cazuri organul de urmărire penală, restituie proprietarilor lucrurile indicate pînă la adoptarea hotăririi pe dosar, dacă se va constata că acest fapt nu este un obstacol pentru rezolvarea 94

Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.p.218

73 corectă a cazului. Persoanelor în privinţa cărora dosarele au fost încetate in stadiul de urmărire penală, obiectele şi valorile ridicate li se restituie în conformitate cu legislaţia în vigoare. Hotărîrea adoptată este adusă imediat la cunoştinţa persoanelor in privinţa cărora a fost emisă ordonanţa despre încetarea dosarului penal. Obiectele de preţ confiscate şi transmise in Trezoreria R. Moldova in anumite cazuri sunt restituite proprietarilor, iar alteori acestora li se compensează costul conform Instrucţiunilor Ministrului de Finanţe şi Ministerului Justiţiei ale RM din 20.10.1993 nr.5-08/03. Corpurile delicte (uneltele infracţiunii şi obiectele interzise spre circulaţie), care potrivit sentinţei (deciziei) urmează a fi transmise organelor respective ale MAI, procuraturii etc, sunt expediate cu un curier sau prin poştă. în cazul transportării substanţelor toxice, cu efect puternic, explozive, a armelor etc. trebuie să fie respectate regulile stabilite în acest sens. Mărfurile industriale sunt restituite proprietarului la decizia procurorului sau instanţei de judecată. Persoanei căreia i se restituie mărfurile industriale ridicate i se trimite o înştiinţare, a cărei copie se coase in dosarul penal, obiectele sunt restituite contra recipisă, în registru facindu-se menţiunea respectivă. Distrugerea corpurilor delicte se efectuează conform legislaţiei în vigoare şi prezentelor Instrucţiuni de către o comisie specială, în organele afacerilor interne. Comisiile se constituie din trei persoane, dintre care un colaborator al organului de urmărire penală în gestiunea căruia se află dosarul penal, un lucrător al cancelariei şi un lucrător al subdiviziunii financiare. Nimicirea corpurilor delicte se fixează într-un act, care se anexează, la materialele dosarului penal, în registru se face o notă corespunzătoare despre executare.95 Odată cu corpurile delicte supuse distrugerii, se expediază copia ordonanţei, sentinţei sau extrasele din ele şi scrisoarea de însoţire. Copia scrisorii de însoţire şi documentul ce adevereşte primirea de către departamentul respectiv a corpului delict se cos la dosar, în registru se face o notă despre executare. În cazul in care corpul delict ce urmează a fi restituit proprietarului sau nimicit se află la păstrare în organul MAI, instanţa de judecată trimite în aceste organe copia sentinţei sau un extras din ea pentru executare. Corpurile delicte, alte obiecte şi valori, pasibile restituirii către proprietari, se păstrează după intrarea în vigoare a sentinţei, expirarea termenului de apel a ordonanţei procurorului, timp de 6 luni din ziua înştiinţării proprietarului despre posibilitatea restituirii. Dacă pe parcursul acestui termen demersul despre restituirea obiectelor indicate n-a parvenit, ele se transmit organelor fiscale 95

Teodoru Gr. Plaieşu T. « Drept procesual Penal» laşi 1996 p.203

74 pentru desfacere sau distrugere în ordinea stabilită şi asigurarea parvenirii la buget a mijloacelor băneşti, în registrul corpurilor delicte se face notiţa corespunzătoare. În cazul dosarelor penale în privinţa învinuiţilor, locul aflării cărora este necunoscut, bunurile ridicate, care le aparţineau şi au fost sechestrate pentru asigurarea eventualei confiscări de către judecată, pot fi, după evaluarea expertizei, comercializate prin intermediul inspectoratului fiscal. La expedierea dosarului penal procurorului sau în alt organ de urmărire penală, şeful subdiviziunii de urmărire penală este obligaţi să verifice prezenţa în dosar a documentelor în care este indicat locul aflării corpurilor delicte, a obiectelor şi valorilor ridicate, să le confrunte cu datele din registrul de evidenţă a corpurilor delicte. Şefii organelor de urmărire penală sunt obligaţi o dată în an să controleze starea şi condiţiile de păstrare a corpurilor delicte, corectitudinea ţinerii documentelor de primire, evidenţă şi transmitere conform prezentelor Instrucţiuni.96 Rezultatele controlului sunt fixate intr-un act, ce se expediază conducerii, aceasta fiind obligată să ia măsuri în vederea utilării încăperilor şi depozitelor pentru corpuri delicte, lucruri de preţ şi alte bunuri, să ceară asigurarea condiţiilor necesare pentru păstrare. La transferarea, destituirea lucrătorului responsabil pentru evidenţa şi păstrarea corpurilor delicte, şeful organului de poliţie numeşte o comisie pentru a verifica şi a confirma numărul real al corpurilor delicte, lucrurilor de preţ şi altor bunuri transmise la păstrare persoanei indicate cu înscrierile din documentele ce reflectă ridicarea obiectelor date. Rezultatele controlului sunt consemnate în actul de primire şi predare a corpurilor delicte altei persoane, numită responsabilă pentru păstrarea lor. În procesul reviziilor şi controalelor planificare în organele subordonate, în mod obligatoriu se verifică starea evidenţei şi păstrării corpurilor delicte, rezultatele controlului fiind fixate în actele şi notele informative corespunzătoare. La defectarea sau pierderea corpurilor delicte, lucrurilor de preţ şi a altor bunuri ridicate, paguba pricinuitei proprietarilor se restituie.97 Neasigurarea evidenţei şi condiţiilor de păstrare, transmitere a corpurilor delicte, lucrurilor de preţ şi a altor bunuri, soldată cu pierderea, defectarea lor serveşte ca temei pentru tragerea la răspundere conform legislaţiei a persoanelor vinovate de aceste consecinţe.

96 97

И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 2001p 311

Legea nr. 1545-ХШ din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti.

75

ÎNCHEIERE Probele reprezintă o mare importantă în procesul penal. De aceea, prezenta lucrare a avut ca obiectiv examinarea tuturor direcţiilor ce ţine de probe, are ca scop analiza legislaţiei în domeniu, examinarea sub toate aspectele a realizărilor în planul juridic. Reeşind din prezenta lucrare putem face concluzia că probele este o instituţie a părţii generale a CPP, are mari repercusiuni asupra părţii speciale. Necunoaşterea aspectelor legate de probe adică neînţelegerea corectă a acestotra duce la împedicarea înfăptuirii justiţiei. În rezultatul studierii rolului şi locului organului de urmărire penală în acumularea mijloacelor materiale de probă am constatat că are un rol activ în scopul aflării adevărului obiectiv într-o cauză penală, după părerea noastră rolul organului de urmărire penală constă nu numai în administrarea probelor de acuzare a învinuitului, dar este obligat şi să elucideze toate circumstanţele cauzei cît de învinuire atît şi pe cele de justificare a învinuitului. Scopul de bază la elaborarea prezentei lucrări a fost cercetarea concepţiilor legale şi doctrinale atît a autorilor autohtoni, cît şi a autorilor din străinătate, de asemenea analiza legislaţiei atît a Republicii Moldova, cît şi a altor state, cum sunt: Romînia, Rusia.copul de bază la elaborarea şi a În urma investigării a temei date şi anume Teoria genarală a probelor în procesul penal am constat că în general aceasta este suficient reglementată în CPP, însă urmează a fi aplicată corect în practică. Lucrarea a fost făcută cu încercări de a definitiva probele, noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă şi mijloacele materiale de probă. La fel au fost analizate declaraţiile persoanelor participante la procesul penal şi condiţiile audierii lor. Un rol cu totul aparte a fost acordat procedeelor speciale de obţinere a declaraţiilor. Respectînd normele procesual-penale şi regulile ştiinţifice de administrare a probelor, putem stabili starea reală, adică adevărul, care constituie de fapt scopul final şi valoarea fundamentală ale probaţiunii. În lucrare la fel a fost făcută o delimitare a mijloacelor de probă şi mijloacelor materiale de probă , fiind analizat fiecare mijloc în parte, aceasta dînd lucrării un aspect cu totul aparte. Conţinutul de fapt al lucrării mi-am propus şi după părerea noastră cu succes l-am realizat , în care au fost făcute referiri de la istoricul probelor, noţiunea şi clasificarea probelor, tipurile mijloacelor de probă pînă la modul de acumulare şi păstrare a lor. După părerea noastră ar fi de

76 dorit studierea mai profundă a subiectului în cauză de către procesualiştii din ţara noastră, deoarece este evident că cadrul legal autohton a rămas în urmă faţă de cercetătorii altor state. Fără îndoială că lucrarea de faţă nu a abordat problema pusă în discuţie totalmente completînd acele goluri care stau la baza problemei puse în discuţie, ea nu poate fi considerată decît ca o încercare, ca un început în rezolvarea sarcinilor actuale ce stau în faţa tuturor organelor şi persoanelor abilitate prin lege cu obligaţii de a pune în aplicare mijloacele materiale de probă . Vor fi necesare încă multe alte lucrări pentru a studia şi releva importanţa probaţiunii în procesul penal şi în special problema vizînd mijloacele de probă în activitatea de urmărire penală. Probele dobîndite şi utilizate conform Codului de procedură al RM ar plasa organele de justiţie printre ţările cu o legislaţie de procedură penală modernă, caracteristică statului de drept. Însuşi probele reprezintă acele elemente pe baza cărora începe urmărirea penală, desfăşurarea urmăririi penale şi se termină cu transmitera cauzei în judectă. Probele stau în faţa judecătorului ca pe o balanţă la ce urmează a fi apreciate după propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Sperăm că această lucrare va constitui un bun material ştiinţific pentru studierea problemei Teoria generală a probelor în procesul penal, fiind comparată cu alte lucrări ştiinţifice de acest gen şi apreciată la nivelul corespunzător.

77

BIBLIOGRAFIE I. Acte normative: 1. Constituţia Republicii Moldova 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare. 2. Codul de Procedură Penală, nr. 122-XV din 14 martie 2003, cu modificările ulterioare. 3. Codul Penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002 cu modificările ulterioare. 4. Legea cu privire la Procuratură, nr. 902-XII, din 29.01.1992, cu modificările ulterioare. 5. Legea nr. 1545-ХШ din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti. 6. Legea nr.1086-XIV din23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, conststările tehnicoştiinţifice şi medico legale II Jurisprudenţa: 1. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire". 2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărîrea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism". 3. Hotărîrea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice". 4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor".) 5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii" 6. Instrucţiuni privind modul de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmiterea corpurilor delicte aprobate prin ordinul MAI nr.332 din 20.09.06 7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi numerele 24-25

78 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale". 8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi". 9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului". III Monografii, manuale şi materiale didactice: .....un autor 1. Mihai Apetre ,,Dret Procesual Penal’’vol.I, Ed. OSCAP PRINT, Bucureşti 1999, 402 pag., ISBN 973-9264-52-2 2. Theodor Mrejeru ,,Drept Procesual Penal” Ed. SYLVI, Bucureşti 2001, 206 pag. ISBN 9739488-21-8 3. Tudor Osoianu ,,Procedura Penală” curs introductiv, Partea Generală, Chişinău 2000, 98 pag. ISBN 9975-9549-1-X 4. Gheorghită Mateuţ ,,Procedura Penală” vol.II, partea genarală, Iaşi 1997, 233 pag., ISBN 973-9237-20-7 5. Alexandru Pintea ,,Drept Procesual Penal” vol.II, partea generală şi partea specială, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti 2002, 599 pag., ISBN 973-588-460-7 6. Carmen Silvia Paraschiv ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2002, 766 pag., ISBN 973-588-561-1 7. Тудор Осояну ,,Уголовно процесуальное право Республики Молдовы” курс лекцый, Кышинэу 2001, 162 стр. 8. Vasile Păvăleanu ,,Drept Procesual Penal” partea genarală, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2001, 520 pag., ISBN 973-588-338-4 9. Ilie Măgureanu ,,Ascultarea persoanelor în procesul penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2004, 247 pag., ISBN 973-588-822-X 10. Alexandru Sava ,,Aprecierea probelor în procesul penal” Ed. JUNIMEA, Iaşi 2002, 216 pag., ISBN 973-37-0734-1 11. Gheorghiţă Mateuţ ,,Protecţia martorilor, utilizarea martorilor anonomi în faţa organelor procesului penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2003, 287 pag., ISBN 973-588-722-3

79 12. Кисеев Н.М. ,,Уголовный процесс” Издателиство монография, Кишинэу 2006, 1176 стр., ISBN 978-9975-974-0-7 13. Nicu Jidova ,,Drept Procesual Penal” Ed.2, Bucureşti 2007, 575 pag. ISBN 973-588-7227 14. Buneci Petre ,, Drept Procesual Penal” partea generală, Ed. Romînia de mîine, Bucureşti 2003, 271 pag., ISBN 973-582-661-5 15. Stoica O. ,,Criminalistica” ed. LUMINA LEX, Bucureşti 1998, 215 pag., ISBN 973-588452-8 16. Roman D. ,,Formele Procesului penal” Analele ştiinţifice ale USM, seria socio- umane, vol.I, Ed. Prut internaţional, Chişinău 2000, 354 pag., ISBN 978-9952-458-2 17. Nicolae Volonciu ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 1996, 378 pag, ISBN 973-588-456-8 18.

Nicolae Volonciu ,,Tratat de Procedură Penală” partea generală, Vol.I, Ed. Paideia,

Bucureşti 1996, 483 pag., ISBN 973-588-745-8 19. Ion Neagu ,,Tratat de Procedură Penală” Ed. Romînia de mîine, Bucureşti 2000, 541 pag., ISBN 973-654-548-2 20. Gheorghiţă Mateuţ ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Iaşi 1993, 198 pag., ISBN 973-547-789-5 21. Adrian Ştefan Tulbure ,,Tratat de Drept Procesual Penal” Ed. ALL BECH, Bucureşti 2001, 458 pag., ISBN 973-654-845-5 22. Nistoreanu Gheorghe ,,Drept Procesual Penal” Ed. ALL BECH, Bucureşti 1995, 354 pag., ISBN 973-2145-54-5 23. Mrejeru Theodor ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2003, 294 pag., ISBN 973-654-215-8 24. Якупов Р.Х. ,,Уголовный процесс” уцебник для вузов, Издателиство ТЕИС, москва 2004, 607 стр. ISBN 5-25896-321-41 25. Лупинская П.А. ,,Уголовно процесуалиное право” Издателиство Юристи, москва 2005, 345 стр. ISBN 5-7975-0730-7 26.

Лупинская

П.А.

,,Уголовно

процесуалиное

право

Росискои

Федерацыи”

Издателиство Юристи, москва 2001, 694 стр., ISBN 5-7975-0131-7 27. Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, Издателиство Юристи, москва 1997,354 стр., ISBN 5-5487-541-54 28. Рыжаков А.П. ,,Курс уголовново процесса” структурно-логические схемы, москва 2001,422 стр., ISBN 5-16-00635-4

80 30. Белкин А.Р. ,,Теория доказывания” Издателиство НОРМА, 418 стр., ISBN 5-89123323-1 31. Петрухин И.Л. ,,Уголовныи процес” Издателиство ТЕИС, москва 2001, 458 стр., ISBN 5-2458-458-9 32. Строгович М.С. ,,Теория судебных доказательств” Избранные труды, Москва 1991, 365 стр., ISBN 5-87458-544-8 33. Гуценко К.Ф. ,,Уголовный процесc” Издателиство Зерцало, москва 1997, 451 стр., ISBN 5-84758-584-4 ....doi autori 34. Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, ,,Уголовно процессуальное право Р.М.” Кишинэу 2005, 213 стр., ISBN 9975-9893-0-6 35. Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, curs universitar, Chişinău 2004, 256 pag., ISBN 9975-9835-5-3 36. Nicolae Volonciu, Alexandru Ţuculean, ,,Drept Procesual penal” partea generală, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti 2005, 196 pag., ISBN 973-7663-70-9 37. Drăghici Vasile, Negin Mariana, ,,Martorul în Procesul Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2004, 143 pag., ISBN 973-7663-70-9 38. Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ediţia-II, Ed. ALL BECH, Bucureşti 2003, 652 pag., ISBN 973-655-279-9 39. Громов Н.А., Зеиналова Л.Н.,

,,Уголовный процесс” Издателиство Зерцало, москва

2001, 240 стр., ISBN 5-95-12-0175-6 40. Pitulescu I., Abraham P., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, Bucureşti 1997 41. Tulbure Adrian, Tatu Angela, ,,Tratat de drept procesual penal” Ed. LUMINA LEX, Sibiu 2001, 548 pag., ISBN 973-5478-854-8 42. Teodoru Gr., Plaieşu T. ,,Drept procesual Penal” Ed ALL BECH, laşi 1996, 458 pag., ISBN 973-451-754-8 ....trei autori 43. Fletcher J. G., Dolea I., Blănaru D., ,,Concepte de bază ale justiţiei penale” Ed. Arc, Chişinău, 2001, 758 pag., ISBN 9975-9898-9-4 44. Ion Neagu, Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damashin,

,,Drept Procesual Penal” curs

selectiv pentru licenţă, Ed. S.C.LUMINA TIPO, Bucureşti 2003, 493 pag., ISBN 973-588-660-X

81 45.Alexandru Boroi, Ştefănia Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, ,,Procedura Penală” ediţia-II, curs universitar, Ed. ALL BECH, Bucureşti 2002, 466 pag., ISBN 973-655-222-6 46. Igor Dolea, Victor Zaharia, Sorin Hanganu, ,,Justiţia Penală şi Dreptutile Omului” cercetare sociologică, Ed. Prut Internaţional, Chişinău 2004, 99pag., ISBN 9975-69-558-2 47. Громов Н.А., Заицева С.А., Гушын А.Н., ,,доказательство, их виды и доказывание в уголовном процессе” москва 2000, 79 стр., ISBN 5-9512-03-56-2 .....mai mulţi de trei autori 48. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept Procesual Penal” Ed. Cartier, Chişinău 2005,

948

pag., ISBN 9975-79-343-6 49. Gheorghe Florian, Victor Zaharia, ş.a., ,,Probaţiunea preesenţială în privinţa minorilor” Chişinău 2005, 179 pag., ISBN 9975-9890-6-5 50. Gladchi Gh., Mariţ A., ş.a., ,,Noua legislaţie penală şi procesual penală” Ed. Cartier, Chişinău 2007, 240 pag., ISBN 978-9975-9511-9-7 51. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” partea generală, vol.I, Chişinău 2006, 335 pag., ISBN 978-9975-940-95-5 52. Vintilă Dongoroz, S.Fahane, G.Antoniu, C.Bulai, N Iliescu, R.Stanoiu. Explicatii teoretice аle Codului de procedură penal romîn, Bucureşti 2001 53. Громов Н.А., Гушын А.Н., и.др., ,,доказателиства доказывание использование результатов, москва 2001, 207 стр., ISBN 5-7990-0649-6 .....fără autori 54. ,,Civilizaţia evului mediu” Ed. Chemarea, Iaşi 1999, 675 pag., ISBN 973-845-874-8 ..... din reviste 55. Revista Naţională de Drept, ULIM., USM., USEM., UJM., nr.4 aprilie 2008 56. Curierul Judiciar, Ed. C.H.BECH, ianuarie 2008 57. Uniunea Juriştilor din Romînia, ,,Dreptul” nr.2/2008