Testul 9 [PDF]

Zitiervorschau

Testul 9 Subiectul I A. 1. Secvența are sensul de matur. 2. Numele personajului creat de I. Al. Brătescu-Voinești, inspirat de unchiul său, este Mișu Gerescu. 3. Copilul apreciază la Alexandru Voinescu abilitatea de a povesti, fapt relevat din secvența: “cel mai extraordinar povestitor pe care l-am întâlnit în viața mea.” 4. Se crede că I. Al. Brătescu-Voinești va ajunge un actor mare pentru că are darul de povesti. 5. Lumea despre care copilul povestește cu pasiune este cea a naturii, copilul descoperindu-i fascinația în timp ce își ajută tatăl la grădinărit sau când merge la pescuit. B. Imitarea este un proces pe care oamenii îl desfășoară din varii motive, fie că este vorba de imitarea unui personaj într-o piesă de teatru sau un film, fie că este vorba de imitarea și copierea unui stil de viață al celebrităților și care duce la un grad scăzut de originalitate. Consider că imitarea nu permite dezvoltarea originalității, ci din contră, limitarea ei la nivelul maxim ce poate fi atins. În primul rând, în cadrul fragmentului extras din textul Conferință de I. Al. Brătescu-Voinești, este vorba despre un copil ce îndrăgea modul în care unchiul său povestea întâmplările. De aici a apărut dorința de a-l imita pe acesta, de a-i imita gesturile din timpul povestirilor. Astfel tânărul ajunge să dezvolte o pasiune de a povesti lucruri hazlii și înduioșătoare: “de la nenea Alexandru am moștenit și din imitarea lui m-am ales cu meteahna de a povesti altora lucrurile hazlii ori înduioșătoare pe care le vedeam”. În al doilea rând, imitarea unor stiluri de viață sănătoase poate duce la niște beneficii, dar nu și la dezvoltarea originalității. Pentru a-ți dezvolta originalitatea trebuie să treci mai departe de acea barieră a imitării și să-ți impui propriile limite. În cazul unei persoane care aspiră la a deveni cea mai bună în domeniul în care profesează, dar pentru a ajunge acolo, ea imită alte persoane, aceasta se limitează. Odată ajuns la nivelul la care este și persoana pe care o imită, aspirațiile acesteia încetează de a mai exista. În acest moment orice dezvoltare a originalității este stopată, persoana respectivă ne mai având nevoia de a depăși bariera impusă de imitare.

În concluzie, imitarea nu permite dezvoltarea originalității, ci din contră, ne limitează orizonturile.

Subiectul II În poezia citată “Dor zadarnic” este bine conturată relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice de realizare a mesajului poetic. Ideea poetică a textului se creionează în jurul temei despre dorul de copilărie. Ca motive literare apar următoarele: motivul dorului, motivul copilăriei, motivul tinereții. Sentimentele predominante ale poetului sunt cele de dor, îmbinate cu sentimentele de veselie care apar în primele două strofe ale poeziei, culminând cu cele de tristețe redate în ultima strofă a poeziei. Sentimentele și ideile poetice sunt relevate prin intermediul unor mijloace artistice, cum ar fi: epitete (roze ceruri, râul blond, cântece semețe), metafore (trista mea nevroză), repetiții (Ești tu, ești tu, copilărie; Spre râul blond, spre ziua roză), personificare (Sorgintea râde cristalină), imaginile artistice: auditive (Sorgintea râde cristalină), vizuale (Din roze ceruri), mărci ale eului liric: pronume personale la persoana I și a II-a: tu, mea, meu. Titlul reprezintă poarta spre text și există o relație strânsă între titlu și poezie. În concluzie, există o strânsă legătură între ideea poetică a poeziei citate și mijloacele artistice de realizare a mesajului poetic.

Subiectul III Prozator ardelean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan Slavici se înscrie în epoca marilor clasici, redând în nuvela “Moara cu noroc”, realitățile ardelenești ale timpului prin crearea unor personaje bine ancorate social și surprinse în transformare prin aplicarea unor tehnici narative precum observația, analiza și detaliul semnificativ. Capodoperă a nuvelisticii lui Slavici, “Moara cu noroc”, ilustrează realismul tragic construit pe o schemă realistă, obiectivă și veridică a realităților momentului. Ghiță, personajul principal al nuvelei, se impune prin complexitate, dar și prin puterea de individualizare ilustrând consecințele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de înavuțire și pierderea cumpătării. Cizmar nemulțumit de situația sa financiară, dornic să muncească și să asigure familiei un trai mai bun, Ghiță se hotărăște să ia în arendă Moara cu noroc. Om harnic, tăcut și așezat, vrea să-și păstreze

integritatea, imaginea de om cinstit în ochii celorlalți, are nevastă și doi copii și se gândește la bunăstarea familiei, ignorând amenințările venite din exterior. În ciuda dorinței de a-și lăsa un timp meseria de cizmar pentru a agonisi ceva avere lucrând ca hangiu, Ghiță se va dovedi treptat un om slab, nepotrivit pentru visul de ascensiune. Ajuns la Moara cu noroc, el exemplifică psihologia intrusului, nu urmărește să se integreze acestui mediu, ci doar să țină hanul un timp, să adune bani, ca apoi să se integreze în civilizație unde să deschidă un atelier. Dilema personajului, născută din arghirofilie, se conturează în secvența din capitolul trei, prin raporturile de forțe stabilite între doi actanți care încearcă să-și impună „voința de putere”. La prima venire a Sămădăului la Moara cu noroc, dialogul inițial are aparența unui interogatoriu condus de Lică, antagonistul cu evidentă proeminență discursivă. Hangiul își apără în această confruntare cu Lică, libertatea de acțiune, dar Sămădăul îl abordează dintr-o perspectivă autoritară și nu îi lasă dreptul la replică, impunându-și un ego supradimensionat, dictatorial: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum[..]. Cred că ne-am înțeles!”. Din acest moment, Ghiță începe să simtă că se află pe o poziție inferioară în raport cu uzurpatorul său moral, fiindcă are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. O altă secvență semnificativă este reprezentată de prima întâlnire a lui Ghiță cu Lică după procesul de la Ineu, aceasta fiind la fel de înfricoșătoare pentru cârciumar, ca o „Judecată de Apoi”. Sămădăul îi vorbește despre „dulceața păcatului”, îi destăinuie cum a înfăptuit prima crimă, îl avertizează pe Ghiță că un om poate fi stăpânit numai dacă îi descoperi punctul vulnerabil, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică este clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiță este iubirea pentru Ana. Ghiță este caracterizat atât direct de către narator, cât și indirect cu ajutorul monologului interior și prin acțiunile sale. Caracterizarea directă este prezentă în realizarea portretului de către naratorul care consideră că Ghiță, din omul vesel, cinstit, harnic, bun meseriaș, soț blând și tată cumsecade, devine, odată cu apariția lui Lică Sămădăul, „mai de tot ursuz”, trist posomorât, nostalgic, opusul celui dintâi. Imaginea personajului este construită și de către celelalte personaje, cum este și în cazul Anei care observă că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat. Relația dintre Ghiță și soția sa este încă de la început pusă sub semnul iubirii sincere, dar și al autorității masculine, într-o familie de tip patriarhal. Prin autocaracterizare, Ghiță consideră că punctul vulnerabil este familia: „Avea însă nevastă și copii și nu putea să facă ce-i plăcea”. Prin caracterizare indirectă, Ghiță ilustrează un personaj „rotund” care suferă o modificare la nivelul gândirii, al comportamentului, al atitudinii față de ceilalți, transformare surprinsă de-a lungul acțiunii. Protagonistul este prezentat într-o

acerbă confruntare cu tentațiile existenței, sfâșiat de forțe antagonice, având de ales între datoria, iubirea față de familie și dorința de înavuțire. Profilul actantului este concretizat prin conflictul principal, dilema interioară a protagonistului. Personajul principal oscilează între două moduri de a ființa, puternice, dar contradictorii: tendința de a rămâne om cinstit și cea de a se îmbogăți alături de Lică. Ghiță cunoaște un proces al dezumanizării prin frământări sufletești, destinul lui ilustrând consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire.