TERMINOLOGIE Introducere [PDF]

Zitiervorschau

R. SÂRBU, Suport de curs Introducere în TERMINOLOGIE ABORDAREA TERMINOLOGIEI DIN PERSPECTIVĂ LINGVISTICĂ 1.1. Definirea „terminologiei” şi a „termenului” În zilele noastre marile progrese înregistrate în domeniul tehnicii, ştiinţei, culturii sau artei au repercusiuni directe şi chiar marcante asupra vocabularului oricărei limbi, determinând apariţia unor cuvinte noi în limbajele de specialitate şi nu numai. Cu toate acestea însă, nu putem încadra un cuvânt nou ca fiind termen, aşa cum nu orice listă de cuvinte specializate poate forma un sistem terminologic. Un studiu lingvistic asupra terminologiei unui domeniu anumit nu poate fi realizat fără o prezentare succintă a problematicii noţiunilor de „termen” şi „terminologie”, a căror definire continuă să reprezinte o preocupare a cercetării terminologice şi cărora în ultimele decenii le-au fost consacrate numeroase studii şi articole. [Vascenco 1975, Canarache/ Maneca 1955, Coteanu 1990, V Nistor 1993, Bidu-Vrănceanu 2000, 2007, Cabré 2000, 2003 ş.a.]. În DSL (Dicţionarul de Ştiinţe ale Limbii) terminologia este definită ca „limbaj/ limbă specializat/ă sau subsistem lingvistic care utilizează o terminologie şi alte mijloace, lingvistice sau non-lingvistice, într-o comunicare de specialitate lipsită de ambiguitate”, ceea ce explică echivalarea terminologiei cu limbajul de specialitate sau profesional [Vascenco 1975: 29]. Terminologia este parte a fondului lexical al oricărei limbi, care se dezvoltă cel mai activ şi care reflectă schimbările, progresul din ştiinţă şi din societate. Fără cercetarea modificărilor survenite în terminologie nu se poate înţelege corect, nu se pot determina integral legitimităţile dezvoltării limbii în complexitatea ei. Orice ramură a ştiinţei sau a tehnicii se dezvoltă sprijinindu-se pe un sistem noţional stabilit şi fixat prin termeni. Actualitatea şi importanţa cercetării terminologiei se observă clar în ultimele decenii. Explozia terminologică s-a declanşat în urma deschiderii informaţionale fără precedent, care a transpus descoperirile ştiinţifice în practica serviciilor în toate domeniile de activitate. Astfel, în termen se regăsesc legăturile puternice dintre limbă şi ştiinţă; el este mijloc al organizării, sistematizării şi transmiterii cunoştinţelor. Cuvântul terminologie este un termen internaţional având ca etimon lat. terminus (limită, delimitare, graniţă) şi gr. logos (ştiinţă). Majoritatea

limbilor europene (fr. terminologie, engl. terminology, rus. terminologija) folosesc acest cuvânt pentru a denumi ştiinţa care se ocupă de studierea termenilor sau totalitatea termenilor din diverse domenii ale ştiinţei sau tehnicii. Terminologia este definită de unii lingvişti ca „totalitatea cuvintelor speciale de care se servesc ştiinţa, arta, cercetarea, profesiile, dar şi un grup de cercetători” [Coteanu 1990: 95-108]. Se consideră că terminologiile au caracter convenţional, adică reprezintă fie cuvinte existente în limbă, adoptate, cărora li se atribuie semnificaţii speciale determinate în ultimă instanţă de domeniul de utilizare, fie cuvinte noi – neologisme terminologice, formate în concordanţă cu părerea specialiştilor interesaţi, cu o descoperire, inovaţie, experiment etc. Din această cauză, terminologiile prezintă faţă de vocabularul uzual două particularităţi mai importante: sunt relativ închise, presupunând cunoaşterea referinţelor de specialitate instituite de creatorii lor, şi au sisteme proprii de formare a termenilor adoptaţi, sisteme asupra cărora adesea se iau decizii prin consens. Afirmând că terminologiile au caracter relativ închis, Ion Coteanu nu exclude posibilitatea ca unele dintre cuvintele şi formulările lor să pătrundă în limbajul uzual, după cum nu exclude nici posibilitatea opusă - pătrunderea unor cuvinte din limbajul uzual în limbajele de specialitate [Coteanu 1990: 95-108]. În opinia lui Depecker [2002: 63] limbajul specializat este o parte integrată a limbajului general sau o continuare a acestuia. Nu există bariere tranşante între limbajul general şi cel specializat, ci dimpotrivă se sesizează o fluctuaţie permanentă în ambele direcţii, o continuă îmbogăţire şi inovaţie la nivelul limbii. Văzută în literatura de specialitate ca o componentă cu două funcţii primordiale, atât ca disciplină, cât şi domeniu de cercetare, terminologia joacă un rol esenţial în facilitarea şi accelerarea comunicării ştiinţifice. Terminologia este în sine un cuvânt polisemantic. Majoritatea lingviştilor îi atribuie, de regulă, trei accepţii: a) limbaj specializat care contribuie la comunicarea precisă, non-ambiguă a cunoştinţelor într-un anumit domeniu de specialitate; b) corpusul de termeni dintr-un domeniu, caracterizaţi prin univocitate, non-ambiguitate şi relaţii lexico-semantice proprii; c) ştiinţă interdisciplinară care realizează o ierarhizare a conceptelor şi analizează problemele „codajului lingvistic şi non-lingvistic” [BiduVrănceanu 2000 : 64 ; 2007 : 19]. Alături de sensul primar, unii autori menţionează, de asemenea, produsul activităţii terminologice (de exemplu dicţionarul medical, care cuprinde vocabularul medical).

Aşa cum precizează lingvistul francez Alain Rey, cuvântul terminologie apare, pentru prima dată, în secolul al XIX-lea şi semnifica ansamblul termenilor unui domeniu de specialitate. Această definiţie a terminologiei este propusă de epistemologul şi moralistul englez William Whewell (1794-1866), în lucrarea sa „History of the Inductive Sciences” (1837): „système des termes employés dans la description des objets de l’histoire naturelle” [Rey 1979: 7]. Standardul internaţional ISO defineşte terminologia atât ca disciplină „ştiinţa terminologiei este studiul ştiinţific al noţiunilor şi al termenilor folosiţi în limbajele de specialitate”, cât şi ca ansamblu de termeni „terminologia este ansamblul de termeni care reprezintă un sistem de noţiuni al unui domeniu particular” [ISO 1087: 1990]. Începând cu anii ’90, cercetătorii încep atribuie terminologiei statutul de ştiinţă. Această disciplină a fost fundamentată teoretic şi dezvoltată de reprezentanţii diferitelor şcoli terminologice: şcoala de la Viena, Moscova, Praga sau Quebec. Eugen Wüster, fondatorul şcolii de la Viena, susţine că terminologia constituie un instrument de eliminare a ambiguităţii în comunicarea ştiinţifică şi tehnică. Sub puternica influenţă a şcolii de la Viena, disciplina terminologiei a fost, astfel, redusă la un ansamblu de principii de standardizare. Este singura şcoală care elaborează un ansamblu sistemic de principii care constituie fundamentul terminologiei teoretice şi practice moderne. Aceste principii au fost publicate sub titlul de Einführung in die allgemeine Terminologielehre und terminologische Lexikographie (1979), lucrare cunoscută mai târziu ca Teoria generală a terminologiei (The General Theory of Terminology) fiind edificatoare pentru principiile elaborate de Eugen Wüster. Contribuţiile lingviştilor care au pus bazele acestor şcoli sunt remarcabile în relevarea aspectului lingvistic al acestei noi ramuri, terminologia. Astfel, reprezentanţii şcolii de la Moscova, în frunte cu D.S. Lotte subliniază importanţa contextului şi a discursului în care termenul ştiinţific dobândeşte un sens, şcoala pragheză de lingvistică funcţională îşi focalizează analiza asupra studiului limbajelor de specialitate, considerate stiluri profesionale, iar şcoala canadiană de terminologie se remarcă prin legătura strânsă

cu activitatea de traducere, fiind orientată spre planificare şi standardizare dintr-o perspectivă sociolingvistică. Terminologia, în sens general, este definită ca „acel câmp al investigaţiei ştiinţifice interdisciplinare al cărui obiect de studiu sunt cuvintele specializate ce apar într-o limbă naturală şi care aparţin unui domeniu specific al uzajului” (terminology is an interdisciplinary field of enquiry whose prime object of study are the specialised words occurring in natural languages which belong to specific domains of usage) [Cabré 1999: 32]. Specialiştii români ai domeniului o definesc ca pe un sistem de cuvinte şi îmbinări de cuvinte care denumeşte noţiuni generale dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii [M. Nistor 2005: 99]. Alţii identificau, cu decenii în urmă, termenii tehnici sau ştiinţifici ca fiind cuvinte sau combinaţii de cuvinte care denumesc noţiuni dintr-un anumit domeniu de specialitate, formând astfel terminologia domeniului respectiv [Canarache / Maneca 1955: 16-24]. Aceştia erau interesaţi de studiul terminologiei din perspectivă lingvistică de tip diacronic, însă, după 1990, majoritatea cercetătorilor relevă importanţa studiilor terminologice de tip sincronic. Cu toate că există foarte multe lucrări de terminologie, până în prezent nu a fost elaborată o definiţie a termenului care să fie unanim acceptată de toţi cercetătorii [M. Nistor 2005: 93]. În norma ISO 704/2000 termenul se defineşte astfel: „Un termen este o desemnare compusă din unul sau mai multe cuvinte şi reprezintă un concept general aparţinând unui limbaj de specialitate.” Vor fi prezentate mai jos câteva definiţii generale, punându-se accent pe cele axate pe trăsăturile lingvistice ale terminologiei. În sens terminologic, prin termen se înţelege „denumirea unei noţiuni, exprimată printr-o unitate lingvistică, definită într-un limbaj de specialitate” [Eugeniu/ Rucăreanu 2001: 23]. Termenul poate fi cuvântul sau îmbinarea de cuvinte din limbajul specializat, folosit pentru exprimarea exactă a noţiunilor speciale şi pentru denumirea acestora, aparţinând fondului lexical al unei limbi cu un sens lexical bine determinat, având un caracter închis, specializat, folosit cu funcţia lui principală într-un sistem terminologic oarecare. Posedând o semantică specială, termenii reprezintă partea cea mai încărcată de informaţie din lexicul specializat, ei fiind cei care diferenţiază lexicul limbii literare comune de lexicul folosit în diverse domenii specializate [V. Nistor 1993: 169-175].

Specialiştii au formulat câteva cerinţe pentru funcţionarea termenului ştiinţific sau tehnic, trăsăturile sale tipologice fiind subsumate următoarelor criterii: - termenul trebuie să se conformeze regulilor şi normelor unui limbaj specializat; - termenul este studiat de terminologie şi utilizat în comunicarea specializată; - termenul trebuie să aibă funcţie definitorie, independentă de context; - termenul este inventariat în dicţionare şi glosare specializate, în funcţie de domeniul căruia îi aparţine; - termenul este caracterizat de monosemie în domeniu, putând avea un semantism diferit în cadrul unui alt domeniu (sau chiar al limbajului comun); - metodele de formare a termenilor sunt mai restrânse numeric şi mai puţin variate (substantivele sunt cele mai numeroase, alte părţi de vorbire fiind mai puţin reprezentative); - termenii trebuie să păstreze neutralitatea din punct de vedere stilistic; Având în vedere toate particularităţile punctate mai sus, definiţia termenului se va subsuma unor cerinţe generale şi non-restrictive care să cuprindă ideea de termen în ansamblul ei. Astfel, vom considera termen o unitate grafică, exprimată lingvistic sau prin simboluri, care deţine funcţia denominativă şi definitorie şi care este caracterizată prin monosemantism, univocitate, concizie şi precizie în discursul specializat, servind unor scopuri speciale de comunicare şi având o sferă limitată de întrebuinţare. Termenul medical, de pildă, circulă în cadrul vocabularului strict specializat medical, este folosit în comunicare, dar şi în textele de specialitate din toate domeniile sferei medicale, fiind caracterizat prin precizie, concizie, claritate şi stricteţe în ceea ce priveşte informaţia transmisă. Cu toate acestea, termenii nu sunt unităţi izolate, independente ale lexicului unei limbi, care au proprietăţi caracteristice doar lor, ci sunt părţi componente ale limbii, ale căror cerinţe se materializează mai clar, mai reglementat, conform cerinţelor comunicării profesionale. De aceea şi termenii medicali cu un grad mai mic de specializare circulă atât în interiorul altor domenii ştiinţifice dar se întâlnesc adesea şi în cadrul limbajul comun.

1.2.

Optica conceptuală şi optica lingvistică în definirea termenilor ştiinţifici

Deşi cuprinde semne lingvistice destinate comunicării specializate, terminologia este un subansamblu al vocabularului limbii literare şi este nucleul stilului ştiinţific. Limbajul ştiinţific şi terminologia au apărut şi s-au dezvoltat pe baza limbii literare comune, ceea ce este firesc deoarece acestea se construiesc pe structura fonologică a limbii literare. De-a lungul timpului, în special în a doua jumătate a secolului al XXlea, terminologia s-a afirmat ca ştiinţă manifestându-se prin două elocvente teorii în definirea conceptelor de bază cu care operează: terminologia internă şi terminologia externă. Lexicul utilizat pentru transmiterea informaţiilor ştiinţifice într-un anumit domeniu de activitate şi folosit pentru comunicare de către specialiştii acestuia se constituie în aşa numita terminologie internă [BiduVrănceanu 2007: 20], pentru comunicarea strict specializată, prescriptivă, normativă, regăsită în textele specifice domeniului respectiv. Terminologia internă este implementată şi susţinută de E. Wüster, fondatorul Teoriei generale a terminologiei (The General Theory of Terminology) şi se raportează la activitatea Cercului de la Viena, dar şi a celorlalte şcoli rusă, cehă. Această teorie are ca obiectiv principal „asigurarea unei comunicări precise, univoce într-un anumit domeniu ştiinţific, fapt reflectat în activitatea de standardizare conceptuală şi denominativă a termenilor” [Bidu-Vrănceanu 2007: 19, 20]. Adepţii acestei teorii concep termenul în diametrală opoziţie cu cuvântul, vizând două dimensiuni distincte: cea pur conceptuală, specifică termenului, şi cea lexicologică, caracteristică cuvântului. O astfel de abordare a terminologiei şi a noţiunii de termen conduce spre o ruptură artificială, care se creează între cele două entităţi luate în discuţie. Termenii de diferenţiază de cuvinte prin caracteristicile lor constitutive cum sunt: apartenenţa la un anumit domeniu al ştiinţei, exactitatea sensului sau monosemantismul, independenţa contextuală, caracterul convenţional, neutralitatea stilistică. Aceste opinii au fost observate de cercetători care notează diferenţele majore de semnificaţie, formă sau funcţie dintre termen şi cuvânt [Cf. Béjoint/ Thoiron 2000, L’Homme 2000, Depecker 2000, Slodzian 2000].

Cea de-a doua abordare a terminologiei se face din perspectivă lingvistică, teorie cunoscută ca terminologie externă, ai cărei adepţi ne declarăm şi noi în lucrarea de faţă. Abordarea acestei perspective a supus atenţiei lingviştilor existenţa unor punţi de mare afinitate între termen şi cuvânt, a unor segmente de interferenţă funcţional-semantică evidentă. Pe lângă o terminologie propriu-zisă, obiectul de interes al specialiştilor dintr-un anumit domeniu, se poate delimita o terminologie externă sau socioterminologie care urmăreşte „utilizarea adecvată a sensului specializat şi folosit de vorbitorul obişnuit datorită extinderii multor termeni specializaţi în limba comună, în etapa actuală ”[BiduVrănceanu 2007 : 23]. Obiectivul primordial pe care se construieşte teoria acestui tip de terminologie este, aşa cum ne arată A. Bidu-Vrănceanu „înregistrarea, explicarea, descrierea termenilor specializaţi din diverse domenii, în sine sau în relaţia cu limba comună” [Bidu-Vrănceanu 2007: 31]. Din punctul nostru de vedere cele două abordări ale terminologiei sunt complementare şi ne declarăm adepţii teoriei porţilor, a intrărilor multiple (the theory of doors) emisă de M. T. Cabré, conform căreia termenul poate fi interpretat din două direcţii diferite [Cabré 2003: 186]: „This model (the theory of doors) attempts to represent the plural, but not simultaneous, access to the object; and in such a way that, whether starting from the concept or the term or the situations, the central object, the terminological unit, is directly addressed.” Autoarea admite ipoteza conform căreia terminologia poate fi analizată din două perspective: pe de o parte din cea a nespecialiştilor, care folosesc termeni pentru comunicarea curentă (directă sau prin mijloace intermediare) şi, pe de altă parte, din perspectiva specialiştilor dintr-un domeniu care utilizează termeni pentru fixarea informaţiilor ştiinţifice şi realizează comunicarea specializată [Cabré 1998 : 32]. 1.3. Raportul dintre semnificat şi semnificant în terminologie În aprofundarea terminologiei ştiinţifice cercetătorii terminologi sunt puşi în situaţia de a defini, în coordonatele sale esenţiale, relaţia dintre semnificat şi semnificant. Cu alte cuvinte, nu trebuie omise trăsăturile

definitorii ale termenilor ştiinţifici în raport cu cuvântul şi, în principal, caracteristicile conceptului în raport cu termenul. Considerăm întemeiată poziţia susţinătorilor teoriei conform căreia terminologia internă şi terminologia externă sunt complementare. În preocupările acestora termenul este considerat cuvânt cu un anumit statut funcţional, un semn lingvistic cu o marcă funcţională specifică, normată. În ciuda postulatului de funcţionalitate restrictivă, termenii sunt în cele din urmă tot cuvinte care îşi găsesc actualizarea în contextul lingvistic propriuzis. Unităţile care vehiculează cunoştinţe de specialitate pot avea caracter lingvistic sau non-lingvistic şi sunt numite termeni sau unităţi terminologice manifestându-se în limba naturală. Specificul lor constă în aspectul pragmatic şi în modul lor de semnificare. Semnificatul este rezultatul „negocierii” între experţi şi se concretizează prin intermediul discursului specializat. Termenii sunt, în sens general, denominări specializate care desemnează obiecte, concrete sau abstracte, posibil de definit fără ambiguitate, reprezentând „unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil”, care se caracterizează prin univocitate, monoreferenţialitate şi precizie [BiduVrănceanu 2000: 66; 2007: 19]. După Rastier [1995: 46] conceptul preexistă termenului, acesta fiind o legătură artificială între gândirea raţională şi limbaj, iar în documentele Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare [ISO/R 1087-1990] el este definit ca ,,orice formă a gândirii, exprimată, în general, de un termen, de o literă-simbol sau de un orice alt simbol” . Conceptele, în opinia autorilor citaţi mai sunt definite şi ca reprezentări mentale atribuite unor fiinţe, lucruri, acţiuni, situaţii, relaţii, procese etc. exprimate lingvistic, de obicei prin intermediul substantivelor. Ele înglobează caracteristici ale obiectelor pe care le desemnează, mai mult sau mai puţin specifice întregii clase /categorii din care fac parte, ajutând la definirea şi la stabilirea locului într-o ierarhie specifică domeniului respectiv. Termenul care poate fi reprezentat printr-un cuvânt, o sintagmă, un simbol, o abreviere, un acronim este un simbol lingvistic atribuit conceptului. Raportul dintre concept şi semn (unde semnul este suma dintre semnificant şi semnificat) pune în evidenţă relaţiile de polisemie, sinonimie, omonimie, specifice semnului lingvistic. Relaţia inversă, dintre semn şi concept evidenţiază faptul că sunt puţine conceptele care au doar un simbol sau un semn care le desemnează [Depecker 2002 : 51]. O altă remarcă este aceea a diferenţei dintre concept şi noţiune: primul este definit „printr-o definiţie sine qua non”, pe când noţiunea este doar

descrisă printr-o definiţie lexicografică urmată de exemple care precizează modul său de utilizare semantică şi sintactică în discurs. În interiorul unui sistem conceptual, unităţile conceptuale şi unităţile terminologice sau sintagmele terminologice sunt reunite prin relaţii interconceptuale. Enunţul ştiinţific este construit în două spaţii reprezentative: arealul lingvistic şi cel conceptual. Teritoriul lingvistic se constituie din unităţile limbii, iar în cel conceptual predomină nu numai unităţile conceptuale propriu-zise ci şi relaţiile interdomeniale ale acestor unităţi terminologice. Aceste unităţi stabilesc relaţii în acelaşi sistem, ele necesită o interlegătură între unităţile limbii şi unităţile terminologice, ceea ce înseamnă o legătură între sistemul lingvistic şi sistemul conceptual. Relaţia dintre termen şi concept presupune „numeroase actualizări lingvistice, ca şi mutaţii semnificative de tipul: conceptele noi impun semnificanţi lingvistici noi, iar conceptele vechi, reinterpretate, necesită redefinirea termenilor consacraţi” [Rovenţa-Frumuşani 1995:103]. Pe de altă parte, cuvintele nu exprimă în mod direct referenţialitatea, obiectele realităţilor extralingvistice, ci doar prin intermediul noţiunilor, spre deosebire de termeni care desemnează conceptul mai fidel, în timp ce cuvintele îl lexicalizează şi îl ajustează contextual, modificându-i uneori esenţa. Dacă termenul este mai mult ataşat de concept, reprezentându-l în totalitate şi cu maximă precizie, cuvântul, deşi motivat la nivel noţional, este legat mai mult de text. Pe de altă parte, şi termenul în cadrul unui limbaj de specialitate îşi actualizează virtuţile sale conceptuale tot în şi prin text. El este însă mai precis, mai puţin supus modificărilor contextuale. Suntem adepţii teoriei conform căreia între cele două modele teoretice distincte de abordare a terminologiei, respectiv între lexicul specializat şi lexicul comun nu există bariere de netrecut, ci dimpotrivă un vast teritoriu de interferenţe, fapt demonstrat şi în lucrarea noastră. Confruntând postulatele celor două tendinţe manifestate în legătură cu fundamentarea teoretică a terminologiei, nu excludem deosebirile dintre obiectele celor două direcţii de definire a acesteia. - Este cât se poate de evidentă proprietatea cuvântului ca unitate fundamentală a limbii de a avea o arie mai largă de referinţă decât termenul. - Termenului îi este specifică monosemia în cadrul domeniului de referinţă şi nu polisemia, deşi această categorie lexico-semantică nu poate fi exclusă definitiv, mai ales când acesta este analizat în text. - Cuvântul la nivelul limbajului comun se manifestă preponderent ca polisem şi mai puţin ca monosem, de aceea în afara contextului cuvântul

este ambiguu, el dezambiguizându-se doar în text, prin anturajele lexicosintactice care-i sunt specifice. - Termenul, însă, şi în afara textului îşi păstrează valoarea lui semnificativ conceptuală. - În textele de specialitate se pune implicit problema diferenţierii tipologice a termenilor, neavând acelaşi grad de specializare: 1. unii se caracterizează printr-un grad înalt de specificitate, fiind strict specializaţi într-un domeniu ştiinţific; 2. alţii nu ating cote atât de înalte, situându-se la un nivel inferior de specializare. - Fiecare termen aparţinând celor două categorii presupune un anumit câmp de referinţă, intradomenial/ intradisciplinar dacă se referă la un domeniu strict conturat de specialitate, sau extradomenial/ extradisciplinar când migrează spre alte domenii, sau spre limbajul uzual. - Termenul este limitat printr-un sistem cognitiv care-i aparţine, în schimb semnificaţia cuvântului nu este limitată decât de anturajul cuvintelor cu care relaţionează în discurs [Sager 2000: 53]. Semnificaţia cuvântului este dependentă de context, în schimb semnificaţia termenului depinde de poziţia conceptului respectiv într-un sistem corespunzător [Felber 1984 apud Sager 2000: 53]. - În ceea ce priveşte denominaţia, termenii sunt creaţi în mod deliberat cu un înalt statut de specificitate, în timp ce cuvintele sunt create în mod arbitrar. Termenii se referă cu claritate la referentul pe care-l denumesc, ceea ce permite transmiterea adecvată şi precisă a cunoştinţelor. Cuvintele sunt destinate expresiei, care de cele mai multe ori este imprecisă, caracterizată de un înalt grad stilistic [Sager 2000: 53]. - Termenul se reduce la denominaţia conceptelor, terminologia fiind interesată doar de lexic, şi într-o mai mică măsură de celelalte compartimente, pe care le atinge cuvântul (morfologie, sintaxă) [Slodzian 2000: 66]. - Termenii manifestă un caracter decontextualizat, ei fiind percepuţi şi independent de contextul lingvistic în care apar. Spre deosebire de cuvinte, termenii nu sunt relaţionaţi de un anumit context ci aderă la un domeniu considerat câmp conceptual [Cabré 2000: 24]. - Termenii sunt cu precădere situaţi în sincronie, spre deosebire de cuvinte care permit aprofundarea lor şi din punct de vedere sincronic dar şi diacronic [Cabré Idem]. O altă distincţie notabilă dintre noţiuni şi semnificatele lingvistice constă în aceea că semnificatul cuvântului dobândeşte valoare/ sens în interiorul sistemului limbii, în timp ce noţiunea se evidenţiază în cadrul unei

practici de specialitate date, conferindu-i independenţă în raport cu limba. Dar dacă admitem că limba nu are niciun impact asupra formării conceptelor, înseamnă că ne declarăm adepţii teoriei lui Wüster şi a discipolilor ei [Felber 1987, apud Assal A. 1994: 462]. Iar dacă se susţine că limba, ca sistem, nu condiţionează conceptele, acestea putând să se formeze independent de ea, trebuie să admitem indirect universalitatea lor, creânduse, astfel, falsa impresie a existenţei „noţiunilor pure” cea de „noţiune a noţiunii în terminologie” [Assal A. 1994: 462], a noţiunilor care pot exista independent de limbile particulare. Dacă, dimpotrivă, vom accepta ideea unei anumite influenţe a limbii asupra formării conceptelor, vom fi obligaţi să revizuim distincţia dintre noţiune şi semnificat. Sigur că este greu să admitem că semnificatul unui lexem (cu sesnsul său bine determinat într-un sistem lingvistic) nu are nicio corelaţie cu un fapt lingvistic devenit termen. De aceea, considerăm că termenul devine expresia unei noţiuni determinate în interiorul unui grup lexical şi a unei practici sociale date. Cu alte cuvinte, trebuie evaluate cu prudenţă deosebirile tranşante dintre lexem şi noţiune (cuvânt – termen-concept), în special aserţiunea că valoarea semnificatului unui lexem oarecare depinde exclusiv de sistemul limbii, iar valoarea noţiunii se corelează exclusiv cu practicile sociale specializate. Această perspectivă ar presupune ca lexemele limbii să poată fi golite de substanţa lor semantică în raport cu valoarea lor când sunt reutilizate într-un sistem conceptual (specializat), mai precis într-un domeniu de practică specializată. Aşadar, nu se poate afirma, categoric, că între semnificatele lexemelor şi noţiunile desemnate prin aceleaşi lexeme (devenite termeni într-o anumită sferă de activitate specializată) nu există niciun fel de continuitate semantică. După opinia noastră, o parte dintre semnificatele lingvistice ale acestor lexeme a migrat spre aceste lexeme-concepte. Astfel, între semnificatele unor lexeme, cum ar fi tensiune, blocaj, operaţie, puncţie, transfuzie ş.a., care au o valoare lingvistică determinată în sistemul limbii, şi semnificaţiile lor, atunci când circulă ca termeni reutilizaţi în domeniul medical, există o continuitate semantică. Acest fapt face posibilă, chiar dacă nu în totalitate, înţelegerea acestor termeni şi de către nespecialişti, cunoscători ai vocabularului general, care mental operează un transfer de semnificaţii. Putem, aşadar, considera că semnificatul unui termen reprezintă sensul său determinant în şi prin sistemul lingvistic, în timp ce noţiunea vizează semnificaţia termenului determinat de protagoniştii sociali (utilizatorii) dintr-o activitate specializată. Între sensul lexemului şi semnificaţia

termenului nu există bariere imposibile, ci se remarcă o reală continuitate. Aceasta este pusă în evidenţă atunci când se produce trecerea de la sensul lexemului la semnificaţia termenului (procesul de terminologizare), sau când un termen devine element al vocabularului general (procesul de determinologizare). În concluzie, putem afirma că între cele două tipuri de comunicări, comunicarea specializată şi cea generală, aşa cum observă şi M.T. Cabré [2000: 13], nu există o delimitare strictă, ci dimpotrivă, cunoştinţele ştiinţifice nu sunt nici uniforme, nici total separate de cele uzitate de lexicul comun, nespecializat. Din punct de vedere lingvistic, o terminologie nu apare ca un ansamblu de noţiuni, ci ca un ansamblu de expresii denumind în limba naturală noţiuni relevante dintr-un domeniu de cunoştinţe foarte bine delimitat [Lerat 1995 : 20]. Cu alte cuvinte, lexicul comun reprezintă cuvintele care asigură înţelegerea comunicării între vorbitori la nivelul unei limbi, iar lexicul specializat sau terminologiile însumează cuvintele/ termenii corespunzători domeniilor de activitate profesională. Liantul dintre termenii-concepte în planul discursului de specialitate este constituit din elemente de legătură proprii lexicului comun. Reperarea unui text specializat construit exclusiv din unităţi terminologice ni se pare un demers extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil. În marea majoritate a cazurilor termenii-concepte funcţionează în enunţuri doar în combinaţii cu elemente ale lexicului comun aparţinând diferitelor clase morfo-sintactice, elemente care le conferă statut de constituenţi ai actului de comunicare propriu-zis. 1.4. Terminologia şi frazeologia În ultima vreme specialiştii din domeniul terminologiei ştiinţifice şiau îndreptat atenţia către un domeniu asociat al acesteia – frazeologia. Terminologia şi frazeologia sunt văzute ca două componente nedisociabile ale limbajelor de specialitate. Aceste preocupări de definire a frazeologiei şi de delimitare a ei de alte concepte operaţionale în domeniu s-au conturat devenind în ultimii ani teme de larg interes ale unor manifestări lingvistice internaţionale1. Frazeologia este un compartiment al limbii care studiază unităţile frazeologice (UF) dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi: apariţia şi 1

Exemplificăm cu câteva manifestări lingvistice internaţionale care au avut ca temă de dezbatere frazeologia: Congresul Europhras 88 (Strasbourg, 1988); Simpozionul de terminologie şi frazeologie (Viena, 1989); Colocviul „Frazeologia şi terminologia în traducere şi în interpretare” (Geneva, 1991); Congresul Asociaţiei Europene a Lexicografilor EURALEX 92 (Tampere, 1992); Seminarul internaţional de terminologie (Hall, Canada, 1993) şi multe altele.

originea acestora, utilizarea lor în limba comună sau în limbajele specializate, rolul pe care îl au în modernizarea limbii literare, familiile frazeologice [DSL: 210]. Trebuie, însă, menţionat că în definirea operaţională a frazeologiei limbajelor speciale, terminologii operează cu multiple accepţiuni ale termenului frazeologie şi recomandă o diversitate de procedee de investigare a acestei categorii lexico-sintactice. În varii direcţii metodologice propuse o atenţie deosebită se acordă criteriilor de „decupaj”, de selecţie şi de sistematizare a unităţilor frazeologice. Frazeologia este considerată ca totalitatea raporturilor dintre un termen şi coocurenţele sale, făcându-se distincţia între frazeologismele limbajelor specializate (LS) şi locuţiunile, colocaţiile şi idiomatismele limbii comune (LC)2. Alţi specialişti opinează pentru posibilitatea indexării unităţilor frazeologice din LS pe baza analizei conceptuale şi a tipurilor de combinări din cadrul sintagmelor pentru stabilirea ocurenţelor tipice şi a coocurenţelor din text/ discurs, respectiv pentru eliminarea ocurenţelor repetative. Considerată ca o extensiune a cercetării terminologice, frazeologia permite lărgirea considerabilă a câmpului de investigaţie a limbilor, permiţând locutorilor de diferite limbi din lume să acumuleze noi expresii utile, suplimentare, ce vor contribui esenţial la îmbunătăţirea mecanismelor de comunicare, fie la nivelul LC, fie la nivelul LS. Dacă obiectul cercetărilor terminologice este considerată construcţia comunicării ştiinţifice, în care funcţia cognitivă devine primordială, vizând preponderent didactica limbilor şi activitatea de traducere, obiectul frazeologiei este definirea şi cercetarea UF, sau a frazemelor ca unităţi ale discursului ştiinţific 3. Majoritatea cercetătorilor atribuie frazeologismelor un caracter sintactic şi unul noţional particular: noţiunea desemnată printr-un termen constituie elementul de bază a frazeologismului specializat. Unităţile frazeologice sunt combinaţii de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi referent unic. Ele se remarcă prin caracterul fix, stabil al poziţiei elementelor componente, unele au categorii gramaticale, o anumită topică internă. 2

Este o aserţiune recurentă în majoritatea lucrărilor seminarului: Séminaire international sur la phraséologie, publicate în revista „Terminologies nouvelles”, nr. 10, Hull, Canada, 1993. pag. 13-125. 3 În studiile sale consacrate frazeologiei româneşti din LC (limbaj comun) Theodor Hristea distinge mai multe tipuri de astfel de unităţi: frazeologice, locuţiuni, expresii sau îmbinări expresive, formule convenţionale şi clişee internaţionale, perifraze expresive [Hristea 1984: 134-160].

Se consideră necesar să se elaboreze o definiţie operaţională a frazeologismelor, studiindu-se modalităţile de formare şi precizându-se normelor de decupaj din corpusuri de texte. Toate acestea vor contribui substanţial la amplificarea băncilor de date terminologice cu noi informaţii, precum şi la optimizarea activităţilor utilizatorilor de limbaje specializate, interesaţi de cercetarea discursului specializat. În contextul acestor preocupări, se identifică o dublă interpretare a UT, care sunt, pe de o parte, unităţi ale unui sistem lingvistic dat, dar pot fi văzute şi ca unităţi care aparţin unui sistem noţional ierarhizat. Dacă etichetarea unui termen se face doar prin identificarea noţiunilor şi a realităţilor desemnate, acest demers este insuficient la nivel funcţional. De aceea, expresiile şi construcţiile de diferite tipuri ale limbajului specializat dintr-un domeniu dat, la nivelul textului, sunt foarte importante. Din acest considerent frazeologia devine o componentă esenţială a discursului specializat. Cu toate acestea, statutul frazeologiei rămâne încă incert, vag, iar noţiunea de frazeologie – ambiguă. Considerăm necesar, atât în interesul lexicografiei moderne, cât şi al terminologiei, că trebuie să se traseze distinct limitele cuvântului (unitate grafică) şi unitatea funcţională semnificativă a discursului, care este o suită de morfeme mai mare decât cuvântul, imprevizibile după regulile gramaticale, şi care trebuie să figureze în lexic (Cf. unităţi lexicale → unităţi de discurs)4. Sunt utilizate diferite criterii pentru determinarea acestor unităţi funcţionale semnificative ale discursului, superioare cuvântului, numite şi UF, şi anume: gradul de sudură dintre diferitele elemente constitutive ale frazeologismului; ordinea cuvintelor; natura elementelor de legătură dintre termeni; modalităţile de expansiune a construcţiei frazeologice. Specialişti în domeniu consideră necesar să se descrie solidarităţile combinatorii din cadrul sintagmelor din trei puncte de vedere în funcţie de UT de bază: nominale, adjectivale şi verbale, după cum desemnează entităţi, proprietăţi sau acţiuni ori relaţii dintre concepte. Este ceea ce am încercat şi noi să realizăm în descrierea proprietăţilor combinatorii ale termenilor (cf. 3.2. Specificul relaţiilor sintagmatice în terminologia medicală. Unităţi frazeologice), pe de o parte, precum şi în 4

Alain Rey defineşte frazeologia ca pe „un domeniu intermediar în continuum de suite lexicalizate dintr-o sintagmă, un supliment în discursul imprevizibil” [1984: 119].

descrierea coocurenţelor termenilor medicali din câteva corpusuri de texte de specialitate, pe de altă parte (cf. 4.3. Tipologia structural-semantică şi ponderea frazeologismelor în textul medical de specialitate). Am constatat, totodată, că în cadrul frazeologiei, relaţiile semantice sunt definite în primul rând prin compatibilitatea care există între unităţile lexicale şi unităţile de discurs, reţeaua asociativă a unui concept fiind esenţială pentru ca el să se materializeze în coocurenţa membrilor săi în aceeaşi fază (coocurenţa sinonimelor directe/ indirecte, a seriilor contrastive şi graduale, a relaţiilor cauză-efect, acţiune-rezultat, materie-proces, origine-destinaţie). Complexitatea semantică a unui lexem derivă din aceeaşi funcţie a calităţii şi varietăţii coocurenţelor sale, funcţie pe care o denumim în lucrarea noastră „proprietate distribuţională”. Particularităţile frazeologice ale unui limbaj specializat rezultă din interacţiunea a trei factori extralingvistici profilul tematic al domeniului, natura impredictibilă a conceptelor dintr-o specialitate şi evoluţia subsistemului respectiv într-o comunitate dată. Cunoaşterea acestor particularităţi contribuie substanţial la aportul adus de limbajul specializat în comunicare. APLICAŢIE LA DOMENIUL MEDICAL. !!! DE ANALIZAT DUPĂ MODELUL URMĂTOR TERMINOLOGIA LINGVISTICĂ RUSĂ – SUBDOMENIUL “TERMINOLOGIA GRAMATICALĂ” Analiza contextuală a termenilor medicali În analiza de faţă vom investiga conduita contextuală a termenilor în discursul specializat, şi anume, într-un text mai amplu selectat din domeniul reumatologiei şi recuperării. Acest demers analitic-statistic va evidenţia câteva aspecte definitorii pentru limbajul medical aşa cum sunt ele ilustrate într-un text compact de proporţii mai mari, şi anume, ponderea diferitelor clase gramaticale de termeni în discurs şi frecvenţa diferitelor tipuri de termeni în funcţie de gradul lor de specializare. O astfel de analiză a realizat Rosa Estopà Bagot în lucrarea sa Les unités de signification spécialisées: élargissant l’objet du travail en terminologie [2001: 217-237], unde defineşte obiectul pe care îl are activitatea terminologică ca fiind „dépouillement terminologique”, adică extragerea termenilor dintr-unul sau mai multe texte de specialitate date: „identificarea unităţilor cu semnificaţia specializată conţinută într-un textreprezintă una din etapele fundamentale ale activităţii terminologice

(elaborarea de vocabulare, glosare, baze de date, baze de cunoştinţe sau de tip tezaur, indexări de texte etc.)” [Bagot 2001: 217]. Potrivit „Teoriei comunicative a terminologiei” [Cabré 1999, 2000] şi abordării textuale a terminologiei [Slodzian 1995], extragerea termenilor din texte de specialitate trebuie să îndeplinească o serie de criterii în selecţia unităţilor terminologice. Întrucât extragerea manuală a unităţilor dislocate din texte cu un mare volum de informaţii se poate realiza cu eforturi mari şi într-un timp îndelungat, în ultima vreme s-a recurs la metoda extragerii automate, depăşindu-se, aşadar, etapa excerptării manuale pentru notarea termenilor individual la lectura textului. Extragerea termenilor din textele de specialitate, fie manuală sau automată, aşa cum a fost aplicată până în prezent, trebuie să evidenţieze două aspecte: clasele gramaticale cărora le aparţin unităţile terminologice selectate şi selecţia acestor elemente în funcţie de diversele interese ale utilizatorilor, de specializarea celor ce efectuează selecţia. Se constată că o mare parte a lucrărilor de terminologie (vocabulare, dicţionare, baze de date, dicţionare de tip tezaur) relevă faptul că în majoritatea cazurilor au fost selectate substantivele (clasa nominală) şi mai puţin selecţiile au inclus verbele, adjectivele sau unităţile frazeologice. R.E. Bagot, preocupată de extragerea „unităţilor de semnificaţie specializată” în baza unor excerptări manuale a termenilor dintr-un tratat de biomedicină, ajunge la rezultate pertinente. Astfel, se demonstrează că limitarea unităţilor terminologice ocurente într-un text de specialitate doar la nivelul unităţilor nominale nu corespunde realităţii şi că în texte există o serie de alte clase lexico-gramaticale -verbe, adjective, adverbe- şi multe alte varietăţi de unităţi lingvistice cu potenţial funcţional, aparţinând atât limbii naturale, cât şi limbilor artificiale (simboluri, sigle). Este însă evidentă preponderenţa substantivelor, iar în cadrul acestora, atât a unităţilor monolexicale (alcătuite dintr-un singur cuvânt), cât şi a celor polilexicale (alcătuite din două sau mai multe cuvinte). Vom repera existenţa acestor varietăţi de relaţii ale termenilor medicali (mono- şi polilexicali) în două capitole de specialitate medicală (Genunchiul în reumatologie şi Piciorul reumatismal) din domeniul reumatologiei din lucrarea Kinetoterapia în afecţiunile reumatologice [Sîrbu E. 2007: 141172]. I. În textele de specialitate medicală (din reumatologie), pe care le-am parcurs în vederea extragerii termenilor spre a fi incluşi în diverse clasificări pe care le propunem şi în analizele întreprinse, pe lângă clasa mare a substantivelor monolexicale (contracţie, flexie, extensie, contrarezistenţă, dezechilibru, edem, ortostatism, osteoscleroză, artrită,

gonartroză, crepitaţii, hipotrofie, elongaţie, pronaţie, supinanţie, circumducţie, tonifiere, rezistenţă, stabilizare), se întâlnesc frecvent şi numeroase adjective monolexicale (funcţional, tardiv, articular, degenerativ, localizat, deformat, posterior, bipodal, dorsal, tibial, clinic, patologică, intracapsular), verbe (a testa, a se palpa, a se flecta, a solicita, a se antrena, a bloca, a induce, a se manifesta, a se destinde, a se contracta, a forţa, a relaxa, a indica, a recomanda), dar şi adverbe (clinic, alternativ, plantar, unipodal, lateral, transversal, longitudinal, intermitent, progresiv, concomitent) cu un uz tematic specializat şi care joacă un rol important în acest tip de texte. Substantivele cu cea mai mare frecvenţă sunt cele care se raportează la mişcările diferitelor organe în recuperarea reumatologică, ca de exemplu: flexie, extensie, abducţie, adducţie, dar şi la organele aferente implicate în mişcarea respectivă: picior, gleznă, genunchi, articulaţie, mână, degete etc. O frecvenţă destul de mare au avut-o şi substantivele: leziune, decubit, ortostatism, rotaţie, mobilitate, lateralitate, tonifiere, recuperare, stabilitate, instabilitate. Am întâlnit însă, pe parcursul analizei corpusului de termeni selectaţi, şi substantive specifice acestui domeniu medical, având un grad scăzut de uzitare, majoritatea fiind cuvinte polisemantice, remarcându-se, în special, polisemia extradomenială şi interdomenială, ca de exemplu: şanţ, versante, condili, scobitură, platou, inspecţie, sertar, rindea, deficit, tracţiune, blocaj, scripete, creastă, fund, sac, manşon, artrodie ş.a. „În partea sa anterioară prezintă o trohlee, care este alcătuită dintrun şanţ cu două versante laterale, înclinate unul către celălalt. În partea posterioară şanţul trohleei se continuă cu o mare scobitură – scobitura intercondiliană – care împarte extremitatea inferioară a femurului în doi condili, unul extern şi unul intern, care se termină mai jos decât primul” [Sîrbu E. 2007: 142]. „Suprafeţele articulare sunt menţinute în contact de o capsulă fibroasă întărită lateral cu un ligament extern şi cu altul intern. Sinoviala tapetează faţa inferioară a manşonului capsular, formând funduri de sac” [Sîrbu E. 2007: 157]. Dar am notat, de asemenea şi prezenţa unor termeni medicali ultraspecializaţi din reumatologie care nu pot fi dezambiguizaţi decât apelând la definiţiile lor din dicţionarele de specialitate: artroză, gonartroză, hidartroză, trohleartroză, artrită, poliartrită, spondilartrită, artroscopie, artrografie, reumatism, litiază, urolitiază, nefropatie, hiperuricemie ş.a. „Problemele cele mai dificile, sub aspectul recuperării, le ridică artritele reumatoide, de obicei bilaterale, caracterizate prin leziuni ulcerative femuro-patelare şi femuro-tibiale, geode, osteoporoză,

îngustarea interliniei articulare, dezaxaţia laterală a genunchiului. În spondilita anchilozantă (forma periferică) predomină forma constructivă sau hiperostozantă (osteocondensare şi osteofitoză)” [Sîrbu E. 2007: 146]. „În cursul menopauzei apar uneori artroze cu alură evolutivă deosebită, desemnate sub denumirea de artroză hipertrofică generalizată sau de poliartroză. În momentul instalării menopauzei are loc un dezechilibru hormonal (o hipersecreţie de hormon STH şi o secreţie scăzută de estrogeni) ce favorizează leziunile de tip artrozic” [Sîrbu E. 2007: 97]. Discursul reumatologic pare, aparent, uşor de receptat, datorită folosirii din abundenţă a cuvintelor din lexicul comun, dar îşi păstrează o doză considerabilă de cod închis, caracteristică raportată la limbaj medical în ansamblu. „Muşchii manşetei rotatorilor sunt reprezentaţi de un grup de muşchi cu origine scapulară, ale căror tendoane se inseră pe tuberozităţile humerale, astfel: muşchiul supraspinos (abducţie), muşchiul infraspinos (rotaţie externă) şi rotundul mic (adducţie şi rotaţie externă) se găsesc pe faţa anterioară a scapulei şi se inseră pe marea tuberozitate humerală, spre deosebire de muşchiul subscapular (adducţie şi rotaţie internă), care se găseşte pe faţa posterioară a scapulei şi se inseră pe mica tuberozitate” [Sîrbu E. 2007: 66]. În fragmentul de mai sus se poate observa preponderenţa cuvintelor din lexicul uzual în detrimentul folosirii termenilor specializaţi. Cu toate acestea, pentru un necunoscător al domeniului, textul este greu de descifrat, rezervâdu-şi o parte semnificativă de cod restrictiv, selectiv. În corpusul analizat se poate remarca, de asemenea, numărul semnificativ de unităţi terminologice (UT) polilexicale întâlnite în corpusul supus analizei, ca de exemplu, cele substantivale: scobitură intercondiliană, tendoane periarticulare, burse seroase, condili femurali laterali, extensie completă, articulaţia tibio-peronieră superioară, stabilitate anteroposterioară a genunchiului, leziuni ulcerative femuro-patelare, spondilită anchilozantă, ligamentul posterior Winslow, decubit dorsal, tensorul faciei lata, flexie plantară, supinaţia subastragaliană, hiperuricemie asimptomatică, gută cronică tofacee ş.a. Unităţile terminologice monolexicale selectate mai pot fi interpretate şi din punctul de vedere al formării lor, şi anume, s-au evidenţiat: 1. UT simple (efect, poziţie, proces, edem, deficit, tendon, durere, flexie, inserţie, rotaţie, afectat, activ, inferior, spontan, intern, clinic etc.); 2. UT derivate cu elemente de prefixare sau sufixare (abducţie, adducţie, anormal, bipodal,

sagital, dureros, sural, reumatiod, antiinflamator, ligamentar, crioterapie, diadinamici, monoarticular, instabilitate, intracapsular, hiperostozantă, hiperuricemie, contrarezistenţă etc.); 3. UT compuse (capsulo-ligamentar, femuro-patelar, postero-lateral, tibio-peronieră, femuro-tibială, senzitivomotorie, astragalo-calcaneeană, tarsometatarsiană ş.a.) S-au reperat şi UT polilexicale având în componenţă substantive proprii, specifice, de altfel, limbajului medical: neuroma Morton, tendonul lui Achile, exerciţii De Lorme, ligamentul posterior Winslow, manevra Mac Murray. Corpusul ne-a oferit şi două exemple de anglicisme care au intrat în limbajul de specialitate din reumatologie şi care, chiar dacă nu sunt traduse, sunt percepute exact de specialistul în domeniu: „locked position” (zăvorârea genunchiului), „screw-home” (înşurubarea lăcaşului). Ele au fost identificate în următoarele contexte: „Zăvorârea genunchiului (“locked position”) include şi mişcarea de rotaţie externă a tibiei cu 2-5° în jurul propriei axe, dând astfel posibilitatea condilului median să se blocheze prin întinderea ligamentului colateral lateral şi a ligamentului încrucişat antero-extern” [Sîrbu E. 2007: 149]. „Mecanismul complex al rotaţiei externe pe ultimele 20° de extensie este denumit “screw-home” (înşurubarea lăcaşului”) şi i se acordă o mare importanţă în biomecanica genunchiului” [Sîrbu E. 2007: 149]. Pe parcursul analizei textului medical au fost selectate, pe lângă numărul mare de UT monolexicale sau UT polilexicale, câteva elemente aparţinând limbii artificiale [ Bagot 2001: 224], ca de exemplu, abrevieri de tipul: M.T.F. (articulaţiile metatarsofalangiene), T.M.T. (articulaţiile tarsometatarsiene), I.F. (articulaţiile interfalangiene), P.R. (poliartrită reumatoidă), I.F.P. (articulaţiile interfalangiene proximale), I.F.D. (articulaţiile interfalangiene distale), V.S.H. (viteza de sedimentare a hematiilor); dar şi denumiri latine ale diverselor părţi anatomice implicate în deformarea articulară, precum: pes cavus, hallux-valgus, hallux rigidus, hallux-flexus, hallux-extensus, genu-flexum, genu-valgum, genu-varum, genu-recurvatum. Majoritatea verbelor înregistrate sunt la modul gerunziu: evitând, călcând, atârnând, palpând, blocând, împiedicând, stabilizând, mişcând, imprimând, producând, sau verbe reflexive: se descuamează, se tumefiază, se roşeşte, se indică, se recomandă, se execută, se încălzeşte, se decelează, se dezvoltă, se articulează, se asociază, se palpează etc. Am întâlnit şi numeroase enumerări, specifice limbajului medical, în special de substantive:

„Localizarea clasică este la nivelul helixului, antehelixului, pavilionului urechii, la degete, mână, genunchi, picioare, bursa olecraniană, tendonul lui Achile, suprafaţa ulnară a antebraţului” [Sîrbu E. 2007: 165]. „Examinarea mobilităţii tuturor articulaţiilor piciorului prin cercetarea mişcărilor posibile în aceste articulaţii (flexie plantară, flexie dorsală, adducţie, abducţie, eversie sau pronaţie, inversie sau supinaţie) este absolut obligatorie în examenul clinic al piciorului dureros” [Sîrbu E. 2007:163]. Cazurile de enumerări verbale cu indicaţii precise terapeutice, în reumatologie, nu au fost puţine, ca în exemplele: prin intensitatea durerii articulaţia se roşeşte, se încălzeşte şi se tumefiază; se menţine poziţia, apoi se forţează întoarcerea şi se revine la poziţia cu privirea înainte; contractărelaxează muşchiul ş.a. Enumerări de adjective au fost identificate pe tot parcursul analizei corpusului, de unde s-a reperat numărul mare al acestor unităţi terminologice după cele substantivale: aponevroză plantară, superficială; arcul longitudinal, medial, hipotonia interseroşilor şi lombricalilor cu variante diferite: proximală, distală, totală, inversată; articulaţia mediotarsală, talonaviculară şi calacaneocuboidală; artrită subastragaliană, secundară, dureroasă ş.a. Un exemplu inedit pentru modul de construcţie al frazei în discursul medical, ni l-a oferit enumerarea de predicate, care se transformă aproape într-un termen-operaţie complex, de tipul „se tracţionează-roteazăflectează-extinde degetul respectiv” [Sîrbu E. 2007: 166] . Grafia este o dovadă în acest sens, reprezentând un mod cu totul interesant de formare a termenilor medicali. Am constatat, totodată, că unităţile terminologice monolexicale, spre deosebire de cele polilexicale, pot fi polisemice, şi de aceea, prezintă un grad mai mare de dificultate în operaţiile de delimitare a sensurilor specializate şi a celor generale. II. Din acelaşi corpus de texte selectat din kinetoterapie şi reumatologie [Sîrbu E. 2007] am extras diferite tipuri de unităţi frazeologice (UF) precizându-le, totodată şi structura lor sintactică: UF verbale; UF nominale. a. UF verbale vb. + subst. + prep. + subst. (+ adj.): se execută mişcări de flexie; se recomandă exerciţii de flexie-extensie; se va exersa mersul pe vârfuri; se efectuează exerciţii de contrarezistenţă; se execută dorsiflexia cu inversie;

se execută mişcări de torsiune; se evită presiunea pe articulaţie; se întinde gambierul în flexie plantară; se execută contrarezistenţa cu gamba sănătoasă; vb. + subst. + adj.: se completează examenul clinico-funcţional; se explorează zona poplitee; se încearcă o ameliorare funcţională; se flectează membrul inferior; se execută contracţie izometrică; se indică genuflexiuni complete; b. UF nominale subst. + subst. (G. / Ac.) + adj.: combaterea durerii musculare; refacerea mobilităţii articulare; refacerea echilibrului muscular; refacerea bolţii plantare; îngustarea interliniei articulare; leziunea ligamentului posterointern; localizarea reumatismului degenerativ; ruptura meniscului intern; apariţia blocajului articular; tendinţa de retractură capsulară; subst. + prep. + subst. (+ subst. G.): degete în cleşte; degete în ciocan; deformaţii în ciocan; picior în gheară; picior în flexie; degete în extensie; mers pe vârfuri; mers pe călcâie; mişcare de sertar; fisură de menisc; labă de gâscă; poziţie de relaxare; dureri în ortostatism; priză pe călcâi; sindromul de instabilitate a genunchiului; mişcare de lateralitate a astragalului; priză de fixare a astragalului; subst. + adj. + subst. (G. / Ac.): articulaţia interfalangiană a halucelului; tumefiere difuză a piciorului; dezaxaţia laterală a genunchiului; descărcarea articulară în ortostatism; repaus prelungit la pat; Dintre aceste expresii clişeistice de tip frazeologic, cel mai frecvent întâlnite în textele analizate sunt UF cu termeni dominanţi (au fost selectate doar UF cu frecvenţa cea mai ridicată în text): (subst.) decubit, flexie, extensie; (vb.) a se executa, a se recomanda, a iradia. decubit: în decubit ventral; în decubit dorsal sau şezând; din decubit ventral sau şezând; în decubit lateral cu genunchii flectaţi; din decubit dorsal cu braţele ridicate; flexie: mişcări de flexie; flexia dorsală a piciorului; cuplarea flexiei cu inversia; mişcări de flexie şi de eversie; flexia dorsală şi plantară; amplitudinea totală a mişcărilor de flexie-extensie; evitarea poziţiilor de flexie puternică; flexia în articulaţia metatarsofalangiană; extensie: extensii ale coloanei lombare; mişcări active de extensie; extensii ale şoldului; extensia completă a gambei; genunchii în extensie; extensii repetate ale membrelor inferioare; extensia în articulaţia proximală interfalangiană; condili femurali în extensie;

a se executa: se execută contracţia muşchiului; se execută flexii şi extensii repetate; se execută exerciţii cu genunchii flectaţi; se execută mişcarea de „despicare”; se execută tehnica „hold-relax”; se execută mersul pe călcâi; a (se) recomanda: se recomandă evitarea posturilor în flexum; se recomandă mişcări active de extensie; sunt recomandate metodele adjuvante; se recomandă exerciţiile de tonifiere musculară; se recomandă cuplarea flexiei cu inversia; a iradia: iradiază pe partea postero-externă a coapsei; iradiază în planta piciorului; iradiază în regiunea fesieră; iradiază spre maleola internă şi haluce. III. Abordând din perspectiva lingvistică relaţiile semantice dintre unităţile terminologice din sfera medicală, va trebui să admitem, asemenea altor cercetători (L’Homme, Bidu-Vrănceanu) existenţa a trei tipuri de polisemie şi în acest domeniu specializat, şi anume: 1. polisemia unităţilor din interiorul uneia şi aceleiaşi sfere de specializare sau polisemia intradomenială (intradisciplinară); 2. polisemia termenilor din cadrul a două sau mai multe limbaje de specialitate, denumită polisemie interdomenială (interdisciplinară); 3. polisemia lexemelor care funcţionează în cadrul unui anumit limbaj specializat, dar în acelaşi timp, şi la nivelul limbajului comun, sau polisemia extradomenială (extradisciplinară). Corpusul supus analizei unităţilor terminologice poate fi interpretat şi prin prisma relaţiilor semantice care se evidenţiază la nivelul polisemiei extradomeniale (registru medical - registru uzual). Au fost identificate expresii medicale în care apar cuvinte din limbajul comun, dar cu o semnificaţie specifică, precisă, denumind poziţii, simptome, indicaţii terapeutice, cu un grad unic de percepere doar de către specialiştii în reumatologie. Sintagme ca „degete în cleşte”, „degete în ciocan”, „picior în gheară”, „picior plat”, „planşete balansoare”, „degete în grifă ”, „semnul rindelei”, inserţia tendoanelor „labei de gâscă”, mişcare de „sertar”- sunt metafore întâlnite în textul analizat şi care pot fi interpretate total greşit de specialişti din alte domenii sau chiar de necunoscători ai limbajului medical. Pe parcursul analizei au fost identificate numeroase tipuri de mişcări, poziţii, stări, simptome aflate în opoziţie (relaţii de antonimie), ca de exemplu: flexie ≠ extensie; supinaţie ≠ pronaţie; abducţie ≠ adducţie; eversie ≠ inversie; inflamator ≠ antiinflamator; contracţie ≠ relaxare;

rezistenţă ≠ contrarezistenţă; urcare ≠ coborâre; activ ≠ pasiv; inferior ≠ superior; intern ≠ extern. De cele mai multe ori, două sau mai multe cupluri antonimice se regăsesc în cadrul unei singure fraze: „Accidentul iniţial lipseşte de cele mai multe ori, blocajele sunt mai rare, fugare, incomplete şi mai dese în extensie, decât în flexie. Durerea este localizată, de obicei, în exterior, dar nu este exclus să fie prezentă şi în zona internă” [Sîrbu E. 2007: 147]. „ … mişcări libere de flexie-extensie înainte de a se trece la ortostatism (…)” [Sîrbu E. 2007: 149]. „ … mobilizarea propriu-zisă a genunchiului; pasiv-activ sau activpasiv; se preferă metoda auto-pasivă prin instalaţii cu scripete (…)” [Sîrbu E. 2007: 153]. „ … În decubit dorsal, pacientul efectează: flexii-extensii ale genunchiului, paralel cu flexia-extensia şoldului; pedalaj, înainte, înapoi (…)” [Sîrbu E. 2007: 154]. „ … se execută exerciţii de contracţie-relaxare” [Sîrbu E. 2007: 155]. Din exemplele extrase se poate observa preponderenţa antonimelor negraduale, folosite în majoritatea textelor medicale pentru a exprima noţiuni opuse, în cazul de faţă, tipuri de mişcări aflate în opoziţie, care nu permit intercalarea altor grade intermediare. Relaţiile de sinonimie, în schimb, sunt foarte slab reprezentate în acest tip de text specializat. IV. În urma analizei textului medical supus „dezmembrării”, rezultatele extragerii manuale a unităţilor terminologice (UT) sunt reprezentate în graficul de mai jos. Astfel, dintr-un număr total de 7709 ocurenţe: substantivele reprezintă numărul cel mai mare de 2894 ocurenţe (37,5%), adjectivele se clasează pe locul doi cu 1331 de ocurenţe (17,3%), urmează prepoziţiile cu un număr de 1108 ocurenţe (14,4%), verbele 785 ocurenţe (10,2%), articolele 443 ocurenţe (5,7%), conjuncţiile 411 ocurenţe (5,3%), adverbele 393 ocurenţe (5,1%), pronumele 195 ocurenţe (2,5%), numeralele 135 ocurenţe (1,8%), siglele, simbolurile în număr de 14 ocurenţe (0,2%).

Fig. 1. Indicele de frecvenţă al claselor lexico-gramaticale extrase din corpus Pe baza graficului se observă preponderenţa substantivelor, dar, totodată şi numărul considerabil de adjective, verbe şi adverbe. Celelalte clase gramaticale, deşi destul de numeroase (prepoziţii, conjuncţii), nu au constituit obiectul nostru de cercetare, nedeterminând caracterul specializat sau nespecializat al unui text. Pentru a ne edifica şi asupra ponderii termenilor medicali într-un text de specialitate, am considerat necesar să stabilim gradul de frecvenţă pentru clasa substantivelor, calculând indicele de frecvenţă după formula lui Noble5: i.fr.s. 

1 N  N i 1 R s

Am considerat i.fr. = indicele de frecvenţă; s = substantivul analizat; N = nr. total de ocurenţe substantive; Rs = nr. ocurenţe termen. Am calculat, în special, frecvenţa acelor substantive care desemnează MIŞCAREA în reumatologie şi recuperare.6 5

Pentru a calcula indicele de frecvenţă am apelat la indexul lui Noble, la care, de obicei se recurge pentru stabilirea componentelor semantice [Noble apud Sârbu 1977: 81]. 6

Aceleaşi substantive cu un număr mare de ocurenţe din corpusul selectat analizei contextuale au fost supuse şi analizei semice în Capitolul 3.3. Analiza structural-semantică a unor subansambluri lexicale din

Am grupat totalul de ocurenţe substantivale (2894) în trei grupe de frecvenţă: 1. G1 = grup de termeni cu un indice de frecvenţă (i. fr.) ridicată, de exemplu: genunchi (163 oc.) având un i. fr. = 0,05%; mişcare (152 oc.) i. fr. = 0,05%; articulaţie (124 oc.) i. fr. = 0,04%; picior (127 oc.) i. fr. = 0,04%; flexie (117 oc.) i. fr. = 0,04%; extensie (119 oc.) i.fr. = 0,05%; abducţie (92 oc.) i. fr. = 0,03%; adducţie (89 oc.) i. fr. = 0,03%. 2. G2 = grup de termeni cu indice de frecvenţă medie: decubit (74 oc.) i. fr. = 0,02%; ortostatism (69 oc.) i.fr. = 0,02%; supinaţie (67 oc.) i.fr. = 0,02%; pronaţie (64 oc.) i.fr. = 0,02%; rotaţie (63 oc.) i.fr. = 0,02%; lateralitate (58 oc.) i. fr. = 0,02%; recuperare (44 oc.) i. fr. = 0,01%; tonifiere (36 oc.) i. fr. = 0,01%; mobilitate (32 oc.) i. fr. = 0,01%; stabilitate (31 oc.) i. fr. = 0,01%; instabilitate (29 oc.) i. fr. = 0,01%. 3. G3 = grup de termeni cu indice de frecvenţă mică, din care exemplificăm: artroză (17 oc.) i. fr. = 0, 005 %; întindere (16 oc.) i. fr. = 0,005%; contracţie (15 oc.) cu un i. fr. = 0, 005 %; poliartrită (14 oc.) i. fr. = 0, 004 %; atrofie (12 oc.) i. fr. = 0, 004 %; elongaţie (9 oc.) i. fr. = 0,003%; entorsă (7 oc.) i. fr. = 0, 002 %; înşurubare (3 oc.) i. fr. = 0, 001 %; redoare (1) i. fr. = 0, 0003 %. Trebuie specificat că acest corpus medical, chiar dacă aparţine specialităţii de reumatologie, asemenea limbajului medical, în ansamblul lui, conţine un lexic hiperspecializat, dar şi numeroase cuvinte din limbajul uzual. Cu toate acestea, din exemplele excerptate din corpus, ajungem la concluzia că acest tip de discurs, deşi înglobează multe cuvinte din limbajul uzual, nu este în totalitate traductibil pentru nespecialiştii din domeniu, păstrându-se rigiditatea şi exactitatea informaţiei, caracteristică întregului limbaj medical. În concluzie se poate afirma că, pe de o parte, un text medical în toată amploarea lui, conţine nu doar unităţi terminologice nominale de strictă referinţă conceptuală, inclusiv sigle şi alte elemente de limbaj artificial, ci şi alte categorii de clase gramaticale, care fac posibilă discursivitatea lineară a terminologia medicală (Vezi 3.3.3.).

textului de specialitate respectiv, conferind termenilor-concept valenţe comunicaţionale.

Tipologia structural-semantică şi ponderea frazeologismelor în textul medical de specialitate Ne propunem, în continuare, să facem o analiză contextuală vizând cu precădere tipurile şi ponderea, într-un text medical de mai mare întindere, a unităţilor frazeologice. În prealabil, însă, este necesar să facem câteva precizări cu privire la metatermenii lingvistici utilizaţi în demersul nostru analitic, în acord şi cu punctele de vedere enunţate în subcapitolul 3.3. Mai întâi considerăm că trebuie să delimităm câteva clase de îmbinări lexicosintactice pe care le putem repera în discursul medical, plecând de la premisa că nu toate aceste îmbinări au acelaşi statut contextual şi, ca urmare, nici apariţiile lor într-un text/ discurs medical nu pot fi subsumate, ca frazeologisme (frazeme), unei singure categorii de colocaţii structuralsemantice cu caracter stabil. I. Unii autori acordă unităţilor frazeologice o accepţiune mai largă, incluzând în categoria acestora toate coocurenţele pe care le contractează un termen într-un text, fie că acestea au un caracter de strictă specialitate, având o valoare idiomatică, fie că sunt construcţii terminologice, ai căror constituenţi au un potenţial combinatoriu mai liber. După opinia noastră, pe baza izvoarelor de specialitate medicală consultate, din care am efectuat extracţia termenilor la care ne referim frecvent în lucrare, trebuie să distingem câteva categorii de îmbinări frazeologice distincte, în funcţie de gradul de coeziune lexicală dintre termenii unităţilor frazeologice, de la determinarea lor unică sau limitată, la determinarea multiplă a acestora. Vom distinge, aşadar: (1) colocaţii cu caracter liber, specifice discursului medical, dar şi altor limbaje (de ex., a efectua o manevră, operaţie pe cord deschis, a face o injecţie, boli cardiace congenitale-----); (2) îmbinări frazeologice bi- sau multimembre, ai căror constituenţi sunt univoc legaţi, doar unul/unii/ din termeni fiind unic determinat/determinaţi/, celălalt/ceilalţi/, marcaţi mai jos cu caractere cursive, fiind liber/ liberi/ în combinaţiile lexico-sintactice contractate în text/ discurs (de ex., metode de evaluare a potenţialului neurorecuperator,

stimulare magnetică transcraniană, crosa aortei, lezarea emisferului dominant, a suferi un accident vascular cerebral ischemic, boli cerebrovasculare, boala oclusivă trombotică aterosclerotică, stop cardiac/ respirator, recuperare neuromotorie a bolnavului hemiplegic, sarcină extrauterină, bilanţ sfincterian, poziţie în decubit, asocierea abducţiei, pedală de circumducţie, supinaţia antebraţului, pronaţie dureroasă, risc iatrogen şi multe altele, având cel mai ridicat indice de frecvenţă în text/ discurs); (3) îmbinări frazeologice idiomatice bi- sau multimembre, ale căror componente sunt biunivoc legate, ambele fiind de strictă specialitate şi fiecare în parte – unic determinată sau cu un grad de colocabilitate extrem de redus (de ex., opercul rolandic, parturientă multipară, angeită granulomatoasă, prolapsul valvei mitrale, infarct cerebral indus de estrogeni, afazii transcorticale, sciziune sylvană, potenţial evocat motor / potenţial evocat cortical somestezic, poliartrită reumatoidă, cortex cerebral, hiperreflectivitate osteotenticulară, leucoencefalopatie metacromatică). Aceste tipuri de sintagme sunt specifice jargonului medical şi au în textele medicale, evident, o incidenţă extrem de mare, fiind „ermetice” pentru nespecialişti. Pe lângă cele trei categorii principale de frazeologisme menţionate, o ocurenţă considerabilă în textele de specialitate medicală o au şi (4) unităţile frazeologice de tip „clişeu”, sau colocaţii stereotipice, în a căror componenţă intră elemente din limba comună, dar cu valenţe contextuale speciale (A): (de ex., dirijarea travaliului, sunt interesate articulaţiile, abolirea reflexelor, instalarea unui deficit focal neurologic, a debuta insidios, a acroşa facil, a întuneca prognosticul, mâna priveşte spre..., efect advers, manevra călcâi-ureche, scor Apgar, agresiune microbiană, migrena traduce o durere paroxistică, retina interesează vederea, genunchii înscriu modificări) sau sintagme exprimând metafore ori comparaţii (B) (de ex., mers de raţă, mers de pitic, senzaţia membrului fantomă, ochi de iepure, degete în ciocan, picior în ghiară, coloană de bambus, mână de maşinist , valoare prag ş.a. (5) În sfârşit, din materialul examinat am mai putut selecta un tip de frazelogisme medicale cu o structură eliptică (de ex., din şezând în ortostatism, în decubit lateral, în decubit dorsal, manevra bărbie-stern, ...am făcut un stomac, în care au fost omise precizările în poziţia de ..., dinspre – către, o operaţie de...). Ceea ce este caracteristic tuturor acestori tipuri de unităţi frazeologice este capacitatea lor de se extinde în lanţul discursiv al textului de la o structură bimembră la una multimembră, conferind coerenţă discursului (cf.

metode de + recuperare neuromotorie + a bolnavului + hemiplegic; răspuns + motor; începutul + instalării + răspunsului + motor + în muşchii + membrului + superior). II. În cele ce urmează ne propunem ca pe baza unui corpus de texte mai dezvoltat7 să stabilim tipologia şi ponderea coocurenţelor frazeologice, ţinând seama de consideraţiile teoretice de mai sus şi de cele făcute în capitolul al III-lea. Privitor la tipologia frazeologismelor extrase, ni se pare util să menţionăm atât valoarea lor idiomatică şi nonidiomatică, precum şi structura lor morfosintactică. În urma selectării corpusului am inventariat totalul de ocurenţe (14.676) pe care le-am supus unei clasificări în funcţie de gradul de specializare a termenilor medicali în termeni-concepte (de strictă specialitate -intradomeniali) şi termeni-lexeme (cu un grad mai scăzut de specializare şi care se întâlnesc şi în alte domenii specializate sau chiar şi în lexicul comun, inter- şi extradomeniali). 1. TERMENI-CONCEPT În textele analizate numărul termenilor care prezintă un grad ridicat de specializare nu este foarte mare, aşa cum nici ocurenţele lor nu sunt numeroase, ca de exemplu: hemiplegie (32 oc.); hemiplegic (38 oc.); plegic (12 oc.); hemihipoestezie (18 oc.); sindrom (65 oc.); hemisindrom (6 oc.); paralizie (16 oc.); infarct (32 oc.); cerebral (42 oc.); pareză (12 oc.); hemipareză (15 oc.); sylvian (14 oc.); stenoză (9 oc.); hemianopsie (8 oc.); apraxie (7 oc.); afazie (10 oc.); tromboză (23 oc.); astereognozie (8 oc.); hemiataxie (3 oc.); flexie (42 oc.); extensie (36 oc.); abducţie (29 oc.); adducţie (21 oc.); neuromotor (28 oc.); kinestezic (7 oc.); hipertonie (16 oc.); anosognozie (6 oc.); anosodiaforie (4 oc.); agnozie (10 oc.); anosodiaforie (1 oc.); În corpusurile de texte inventariate şi analizate de noi în lucrare nu am reperat un discurs alcătuit doar din termeni ultraspecializaţi (termeniconcept) ai unui anumit domeniu medical, ci am sesizat circulaţia termenilor în mai multe domenii specializate, chiar şi migrarea lor spre lexicul comun. De exemplu, în fragmentul următor se observă întrebuinţarea în context a termenilor medicali cu grade diferite de specializare: Ex. „În cadrul sindromului unilateral al teritoriului superficial întâlnim frecvent o hemianopsie homonimă contralaterală cu conservarea vederii maculare. Uneori apar doar hemianopsii în cadran (superior) sau scotoame 7

Pentru analiza întreprinsă s-au selectat câteva capitole (cap. 3, 4, 5, 6, 7) din lucrarea E. Sîrbu, Contribuţii la studiul neurorecuperării în accidentul vascular cerebral ischemic, Editura Eurobit, Timişoara, 2008.

hemianopsice. Bolnavul mai poate prezenta şi diferite forme de tulburări de percepţie (halucinaţii vizuale, metamorfopsii, poliopie, persistenţa anormală a imaginilor după îndepărtarea stimulului)” [Sîrbu E. 2008: 29]. Ex. „ Inversarea agonistică se execută contracţii concentrice pe toată amplitudinea, apoi progresiv se introduce contracţia excentrică, fără să existe pauză între cele două contracţii. Contracţia excentrică promovează şi întinderea extrafusală şi pe cea intrafusală, ceea ce măreşte influxul aferenţelor fusale” [Idem, p.75]. Deseori am întâlnit şi contexte cu grad ridicat de cod închis, intraductibil pentru nespecialiştii domeniului analizat, cu un limbaj rigid, în care termenii-concept erau predominanţi: Ex. „Tulburările de sensibilitate obiectivă constau in hemihipoestezie contralaterală leziunii cu afectarea, în special, a sensibilităţii proprioceptive. Afectarea sensibilităţii profunde determină astereognozie. Tulburările de schemă corporală se manifestă prin hemiasomatognozie, anosognozie, anosodiaforie” [Idem, p. 30]. Ex. „Sindromul Grenet (sindromul de calotă pontină mijlocie) constă în anestezie facială globală sau doar termoalgezică, paralizie de trigemen motor şi, uneori, hemisindrom cerebelos de partea leziunii, precum şi hemihipoestezie contralaterală” [Idem, p. 33]. 2. TERMENI-LEXEM Pe parcursul analizei s-a înregistrat un număr mai ridicat de termenilexem, intra- şi extradomeniali, cu un grad mai scăzut de specialitate, folosiţi în domeniul medical al neurorecuperării, dar şi în alte arii medicale, sau în chiar în lexicul comun. Putem afirma că existenţa exclusivă a termenilorconcept în alcătuirea unui text specializat este aproape imposibil de reperat, fiind necesar să se apeleze şi la termeni-lexem, ca liant între mai multe discipline. Dintre aceştia i-am selectat pe cei cu un număr de ocurenţe mai mare: mişcare (130 oc.); tulburări (74 oc.); muşchi (60 oc.); accident (23 oc.); arteră (37 oc.); ocluzie (25 oc.); placă (13 oc.); debut (11 oc.); ramolisment (9 oc.); spasticitate (20 oc.); spastic (16 oc.); sinergie (15 oc.); relaxare (17 oc.); postură (30 oc.); ortostatism (10 oc.); tonus (24 oc.); tratament (27 oc.); reflex (43 oc.); aparat (14 oc.); deficit (19 oc.); leziune (54 oc.); muscular (65 oc.); neuronal (29 oc.); trunchi (18 oc.); contractură (12 oc.); bolnav (69 oc.); bilanţ (33 oc.); echilibru (20 oc.); prehensiune (15 oc.);

rigiditate (21 oc.); diagnostic (16 oc.); contracţie (25); tonus (26); inhibitor (17); rezistenţă (13); Se poate remarca dinamica termenilor medicali în uzaj, circuitul lor permanent spre şi din alte sfere de specialitate şi spre limbajul uzual, analiză a terminologiei descriptiv-lingvistice [ Cabré 1991: 21, 31; Bidu-Vrănceanu 2007: 25-28]. Din exemplele de mai jos se poate observa gradul mai scăzut de codificare al mesajului, acesta putând fii receptat mai uşor chiar de neiniţiaţi ai domeniului, datorită folosirii din abundenţă a termenilor-lexem, pe lângă alţi termeni supraspecializaţi, mai puţini la număr (evidenţiaţi în text): Ex. „În ceea ce priveşte bilanţul motor global, mişcările sunt mult mai complexe şi se urmăreşte participarea simultană a mai multor muşchi sau grupe musculare, putând interesa fie numai unul din membrele plegice, fie hemicorpul în întregime” [Sîrbu E. 2008: 38]. Ex. „La producerea unei ischemii cerebrale vor fi două zone: una în care leziunile sunt ireversibile, iar împrejurul ei va fi o zonă cu perfuzie diminuată, de inactivitate neuronală, însă cu potenţial reversibil, dacă perfuzia revine în timp scurt. Această zonă denumită zona de penumbră poate fi evidenţiată prin tehnici de neuroimagistică şi este ţinta terapiei, urmărindu-se recuperarea ei” [Idem, p. 70]. 3. Şi discursul medical, la fel ca toate limbajele de specialitate posedă o arie largă de structuri libere care circulă inter- şi extradisciplinar, care s-au clasat într-un număr mare în corpusul nostru de texte: G1 a executa o manevră; a se manifesta prin procese de; se caracterizează prin; se dezvoltă stări de; se mai întâlnesc fenomene de; se pun în evidenţă; se ia în consideraţie; aprecierea controlului; poziţia de start; evaluarea capacităţilor relevante; scala abilităţilor de mişcare; testarea posibilităţilor de comunicare; sub aspect fiziologic; se confirmă existenţa unei corelaţii; la nivelul regiunii…se înregistrează; se evidenţiază intervenţia; perioada optimă se situează; pot determina mişcări diverse etc. ( Total ocurenţe G1 = 1157) 4. Pe parcursul analizei corpusului s-au evidenţiat, după gradul de sudură dintre termenii coocurenţi, numeroase unităţi frazeologice (UF) bisau multimembre univoc legate, în care doar un termen este de strictă specialitate, prezentând un grad de sudură medie, cu restricţii combinatorii şi

apărând în colocaţii cu lexeme comune. Dintre acestea le enumerăm pe cele care au un indice de frecvenţă mai mare în corpusul analizat: G2 teritoriu infarctizat; arteră sylviană; ocluzia arterei carotide; crosa aortică; ocluzia trunchiului arterei sylviene; carotidă internă proximală; placă ateromatoasă locală; sindrom superficial anterior/ posterior; sindrom profund/ total de arteră sylviană; hemiplegie contralaterală; tulburări de discriminare tactilă; apraxie constructivă; apraxie de îmbrăcare; hemignozia spaţială stângă; hemipareză moderată contralaterală; leziune predominant faciobrahială; atacuri ischemice tranzitorii/ progresive/ repetate; tulburări de sensibilitate de tip hemihipoestezie; teritoriul arterei caroidiene; stenoză accentuată/ moderată; tromboza arterei carotide; deviere oculogiră; deviere oculocefalogiră; defecte septale ventriculare etc. ( Total ocurenţe G2 = 612)

5. Am selectat UF biunivoc legate, bi- sau multimemebre, în care termenii sunt de strictă specialitate – termeni-concept, iar toate componentele frazeologismului prezintă restricţii combinatorii, şi un înalt grad de sudură. Dintre acestea menţionăm UF cu un grad mai ridicat de frecvenţă în corpusul analizat: G3 hemianopsie homonimă; anevrism aortic; afazie senzorială transcorticală; apraxie ideomotorie; infarct cerebral; cecitate monooculară; atrofie optică; suflu sistolic; infarct de arteră cerebrală; sindrom ischemic de trunchi cerebral; stenoză carotidiană; tromboză de arteră cerebrală; pareză de trigemen motor; hemisindrom cerebelos; paralizie de nerv oculomotor; tromboza arterei bazilare; agnozii vizuospaţiale; sindrom ischemic în sistemul vertebro-bazilar; tromboză vertebrală distală; scotoame hemianopsice; ateromatoza arterei cerebrale; paralizie spastică; sindrom pontin paramedian; pareză facială periferică; panarterită obliterantă giganto-celulară; leziuni ischemice multifocale; vasculopatii cerebrale de tip ischemic; poliarterită reumatoidă; tumori de glomus carotidian ş.a. ( Total ocurenţe G3 = 248). 6. În analiza corpusului au fost înregistrate şi câteva frazeologisme stereotipice (formule „clişeu”), în componenţa cărora se regăsesc cuvinte care sunt preluate din limbajul uzual, dar care în textul de specialitate medical sunt des uzitate, având semnificaţii specifice, ca de exemplu:

G4 debut brutal de nevralgie; instalarea unei tetraplegii; sunt incriminate reacţii de decompensare afectivă; debutul contracţiei musculare; este necesar să se reeduce alte căi senzoriale; crize convulsive; se descriu semne piramidale; se descriu ramolismente la distanţă; tromboza arterei se poate instala lent; abolirea unilaterală a refluxului cornean; se sugerează iminenţa unei tromboze; pronaţia membrului superior neinteresat; codificarea bilanţului sfincterian; deficit de aport sanguin; debit cerebral; reeducare neuromotorie; blocaj verbal; tulburări de discriminare tactilă ş.a. (Total ocurenţe G4 = 93) Aşa cum se observă din UF excerptate din corpusul analizat, lexemele debut, teritoriu, instalare, incriminare, criză, abolire, discriminare, debit, deficit, blocaj aparţin limbii comune sau altor limbaje specializate, fiind utilizate în contextul medical cu o semnificaţie specializată precisă. Ex. „Sindromul Avellis, produs prin leziunea izolată a nucleului ambiguu (IX, X), se caracterizează prin abolirea unilaterală a reflexului faringian şi velopalatin, voce bitonală, disfagie” [Sîrbu E. 2008: 32]. De asemenea, verbele a se incrimina, a se reeduca, a se sugera, a se descrie îmbracă o cu totul altă nuanţă semantică în discursul medical: Ex. „Sunt incriminate, de asemenea, atât reacţiile de decompensare afectivă, specifice handicapaţilor fizic, cât şi insuficienta pregătire psihologică a acestora” [Idem, p. 41] . Ex. „De asemenea, se descriu ramolismente la distanţă prin embolii: spinale, de punte, mezencefal şi de arteră cerebrală posterioară” [Idem, p. 31]. 7. Construcţiile frazeologice eliptice sunt şi ele prezente în corpusul de texte medicale, într-un număr mai mic, dar având un rol semnificativ în redarea de strictă specialitate a formulelor neurorecuperatorii cu maximă precizie: G5 testul index-nas; testul călcâi-genunchi; sindromul umăr-mână; bolnav în decubit dorsal; bolnav în ortostatism; în decubit lateral; ridicare în ortostatism; genunchi în hiperextensie; flexia şoldului din şezând; flexia şoldului din ortostatism; rotaţii ritmice stânga-dreapta ş.a. (Total ocurenţe G5 = 29) Se poate observa lipsa unor prepoziţii de la, până la, şi a substantivului poziţie (de decubit, de ortostatism, de hiperextensie), ca şi în exemplele de mai jos:

Ex. „Schimbări ale poziţiei capului (flexie-extensie) facilitează mişcările tonice, de redresare a membrelor (flexia capului antrenează semiflexia plantei plegice, bolnavul fiind în decubit lateral” [Idem, p. 79]. Ex. „Kinetoterapeutul execută rotaţii ritmice stânga-dreapta (lateralmedial), pasiv sau pasivo-activ, în axul segmentului, lent, timp de mai multe secunde. După obţinerea relaxării se execută mişcarea care era limitată” [Idem, p. 76]. 8. Am selectat pe parcursul analizei corpusului şi structuri frazeologice având o structură semantică interesantă, obţinute pe bază de metaforă, după asemănarea dintre denotaţiile specializate descrise şi referenţii lor din realitatea nespecializată: G6 aspect de mână talamică; hemiplegie tranzitorie „în basculă”; senzaţia de „lamă de briceag”; senzaţia de „roată dinţată”; etapa de mână „pilon”; mână „în gât de lebădă”; zona „golului” de forţă; refacerea sensibilităţii fusului neuromuscular; zona de „penumbră”; embolii de punte; pareza vălului; tuberculi cvadrigemeni ş.a. (Total ocurenţe G6 =18) Ex. „Rezistenţa la întindere în spasticitate dă senzaţia de „lamă de briceag”, fiind prezentă doar la începutul mişcării, apoi dispărând brusc, în timp ce în rigiditate senzaţia este de „roată dinţată”, rezistenţa manifestându-se pe toată amplitudinea de mişcare” [Idem, p. 38]. Ex. „Deficitul motor sub forma unei hemiplegii tranzitorii „în basculă” poate sugera iminenţa unei tromboze” [Idem, p. 31]. Ex. „Aceşti bolnavi vor avea retracţii musculo-tendinoase la nivelul extremităţilor distale ale membrelor. Dacă „mâna în gât de lebădă” nu interesează bolnavul decât din punct de vedere estetic, laba piciorului în varus equin degradează evident locomoţia” [Idem, p. 72]. Redăm mai jos, sub formă de grafic, rezultatele analizei întreprinse, utilizând următoarele sigle: G1: grup locuţiuni libere G2: grup UF univoc legate G3: grup UF biunivoc legate G4: grup UF stereotipice G5: grup UF eliptice G6: grup UF metafore

Fig. 2 Ponderea UF în corpusul de texte analizat Aşa cum se observă din Fig. 2, gradul cel mai mare de frecvenţă în textul analizat îl au construcţiile libere (1157 oc., i. fr. 54%), urmate în ordine descrescătoare de UF univoc legate (612 oc., i. fr. 28%), UF biunivoc legate (248 oc., i. fr. 12%), UF stereotipice „clişeu” (93 oc., i. fr. 4%), construcţii eliptice (29 oc., i. fr. 1%) şi construcţii metaforă (18 oc., i. fr. 1%). Se poate afirma că unităţile frazeologice specializate de diferite tipuri au în corpusul supus analizei o pondere de 46% din totalul coocurenţelor, în timp ce îmbinările nespecializate –colocaţii libere- reprezintă mai mult de jumătate din totalul coocurenţelor. Această analiză validează ipoteza avansată de noi la începutul lucrării, potrivit căreia în textele specializate (implicit şi în cele medicale) nu primează termenii de strictă specialitate, ci termenii-lexeme comune şi altor domenii, sau preluaţi din limbajul uzual care joacă un rol de liant pentru realizarea cât mai precisă a comunicării şi înţelegerea adecvată a mesajului ştiinţific. III. Din punctul de vedere al structurii lexicale unităţile frazeologice din corpusul analizat au fost clasificate după următoarele formule morfosintactice:

a. Unităţi frazeologice nominale: - UF atributive de tipul: subst. + adj. / + adj.: pareză facială periferică; placă ateromatoasă locală; sindrom bulbar paramedian; carotidă internă proximală; pareză facială homolaterală; sindrom peduncular paramedian; sindrom pontin paramedian; afazie senzorială transcorticală; atac ischemic tranzitoriu; atac ischemic progresiv; sindrom superficial anterior; hemipareză moderată contralaterală; hemiplegie severă contralaterală; tulburări trofice cutanate; accident vascular ischemic; hemihipoestezie termalgezică contralaterală; spasm tonic; sindrom talamic; sindrom retroolivar; sindrom hemicerebelos; apraxie ideomotorie; paralizie spastică; tulburări afazice ş.a. - UF atributive de tipul: subst. + prep. + subst. (Ac.)/ + adj.: sindrom de dezintegrare fonetică; ocluzie de arteră carotidă; suferinţă de trunchi cerebral; sindrom de calotă pontină; tulburări de discriminare tactilă; tulburări de schemă corporală; sindrom de arteră sylviană; sindrom de arteră cerebrală; tulburări de motilitate oculară; sindrom de ax carotidian; infarct de arteră cerebrală; pareză de trigemen motor; pareză de oculomotor extern; paralizie de nerv oculomotor; ocluzie de arteră carotidă; stadiul de paralizie flască; deficit de aport sanguin; paralizie de trigemen motor; apraxie de îmbrăcare; pattern-uri de mişcare; tulburări de limbaj; tulburări de sensibilitate; leziune de aortită sifilitică ş.a. - UF atributive de tipul: subst. + subst. (Ac. cu prep.) + subst. (G.): flexia în articulaţia umărului; abducţia în articulaţia umărului; flexia în articulaţia cotului; extensia în articulaţia cotului; flexia în articulaţia şoldului; abducţia în articulaţia şoldului; flexia în articulaţia genunchiului; extensia în articulaţia genunchiului; semne de afectare a punţii; etc. - UF atributive de tipul: subst. + subst. (G.) + adj.: evoluţia hemiplegiei; leziunea nucleului vago-spinal; conservarea sensibilităţii tactile; sindromul arterei cerebeloase posteroinferioare; sindromul hemibulbului superior; ocluzia arterei carotide; infarctul arterei cerebrale; tulburări ale câmpului vizual; ocluzia arterei sylviene; sindromul teritoriului superficial ş.a. - UF atributive de tipul: subst. + adj. + subst. (G.) + adj.:

evaluarea motorie a pacienţilor hemiplegici; creşterea uşoară a tonusului muscular; excitabilitatea crescută a motoneuronilor implicaţi; mobilizarea pasivă a segmentului afectat; participarea simultană a muşchilor mobilizaţi; simulare percutantă a nervului median; valori normale ale undelor înregistrate; implicarea activă a membrului inferior plagic; b. Unităţi frazeologice verbale: - UF verbale de tipul: vb. + subst. (Ac. cu sau fără prep.)+ adj./ + adj.: se instalează demenţa talamică; se întâlnesc fenomene disgrafice; apar paroxisme dureroase; se descriu semne piramidale; apare hemianestezia globală; se întâlneşte o hemianopsie homonimă; apare afazia motorie; are o simptomatologie complexă; sugerează o stenoză moderată carotidiană; sunt precedate de atacuri ischemice tranzitorii; se caracterizează prin strabism intern; se caracterizează prin paralizia laringo-velopalatină ş.a. - UF verbale de tipul: vb. + subst. (Ac. cu sau fără prep.) + subst. (Ac. cu prep.)/ + adj.: apar hemianopsii în cadran; apar tulburări de limbaj; facilitează mişcările de extensie; se descriu ramolismente la distanţă; determină mişcările de extensie bruscă; se descriu tulburări de sensibilitate profundă; sunt incriminate reacţii de decompensare afectivă; se descriu semne de afectare profundă; se întâlnesc tulburări de motilitate oculară; se caracterizează prin paralizia de nerv oculomotor; se generează impulsuri cu caracter inhibitor; suplineşte deficitul de aport sanguin ş.a. - UF verbale de tipul: vb. + subst. (Ac. cu sau fără prep.) + subst. (G.) + adj.: apare prin ocluzia arterei cerebrale; se caracterizează prin asocierea tulburărilor neurologice; se descriu semne de afectare a punţii; se menţine contracţia musculaturii slabe; se realizează în sensul acţiunii musculare; se bazează pe principiul facilitării musculaturii slabe; apar în leziuni ale emisferului minor; apar în tromboze ale segmentului anterior; se produc prin leziunea nucleului vago-spinal; determină instalarea unor reacţii postulare; determină mişcările de flexie a membrului inferior; s-au descris infiltraţii ale arterelor cerebarle etc. - UF circumstanţiale de tipul: vb. + adv. / + subst. (Ac.):

debutul poate fi brutal; teritoriile nu sunt afectate izolat; tehnica să influenţeze favorabil; hipertonia se manifestă clinic prin spasticitate; strokeul se instalează brusc; aceste input-uri se produc simultan; stimularea se realizează lent/ progresiv; se execută simultan / alternativ contracţii; rotaţia se face pasiv/ activ/ pasivo-activ; se fac pasiv şi repetat întinderi ample; kinetoterapeutul execută rapid o mişcare; influenţează nefast evoluţia; se execută sistematic în toate articulaţiile; - UF circumstanţiale de tipul: vb. + adj. + subst. se recrutează noi motoneuroni; se va aplica o nouă contracţie; se învaţă prin repetate mişcări pasive; constituie o puternică sursă de facilitare; se cunosc suficiente cazuri de; se obţin importante recuperări; se stabilesc diferite tipuri de exerciţii; se înregistrează vizibile progrese; se execută variate modalităţi de mers; În concluzie, se poate afirma că textele medicale, ca dealtfel şi cele din alte domenii specializate, se construiesc, de regulă, prin includerea termenilor de diferite tipuri – de strictă specialitate sau termeni cu o arie inter- şi extra- disciplinară de funcţionare – în combinaţii lexicale cu caracter idiomatic sau neidiomatic din cadrul unor contexte, în care ponderea absolută o au lexemele de uz comun, care dobândesc semnificaţii speciale şi joacă rolul de liant în actul comunicaţional (text/ discurs) specializat. Dintre diversele tipuri de unităţi frazeologice considerate din punctul de vedere al sudurii lexico-semantice între componente, cele mai frecvente sunt colocaţiile cu caracter liber, în care termenii constitutivi se combină liber, fără restricţii, şi cu alte lexeme din uzul altor specialităţi, ori din uzul comun, apoi, în ordinea descrescătoare a frecvenţei lor în corpusul supus analizei, frazeologismele „univoc sau biunivoc legate”, construcţiile frazeologice idiomatice, constituite din termeni-lexeme (rezultate ca urmare a unui transfer semantic pe bază de metaforă, în substanţa semantică a unor termeni preluaţi din limbajul comun), clişee frazeologice şi îmbinări lexicale cu caracter eliptic. Pe lângă această clasificare, în care considerăm relevant gradul de sudură dintre termenii contitutivi ai UF, esenţială este şi gruparea UF din textele studiate în funcţie de structura lor morfosintactică, şi anume în UF de tip nominal (de tip atributiv conţinând diferite clase morfologice – substantive, adjective în variate combinaţii sintactice) şi UF de tip verbal (conţinând verbe în diverse combinaţii cu substantive, adjective sau adverbe).

Prin cele expuse mai sus am intenţionat să arătăm atât varietatea unităţilor frazeologice, care au fost descrise din cele două perspective – structural semantică şi structural-sintactică, cât şi, mai ales, gradul de ocurenţă (ponderea) al acestor tipuri de construcţii de tip frazeologic în discursul specializat.