Introducere in Mass-Media [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

I. DE LA COMUNICARE LA MASS-MEDIA: ISTORIA UNUI FENOMEN SOCIAL ……………………... 1. Teorii despre originea omului ………………………………… A. Evoluţia ideilor creaţioniste ……………………………….. B. Spirala evolutivă a istoriei umanităţii are origini îndepărtate şi incerte …………………………………………………….. 2. Semnal şi semn. Semnalizare şi vorbire. Legătura dintre limbaj şi gândire. Memoria. Limbajul abstract. Rolul gândirii în explicarea condiţiei umane ………………………………………………. 3. Inventarea scrisului. Tipuri de scriere …………………………. 4. Limbaj şi cultură. Evoluţia tiparului. De la carte la ziar ………... 5. Industriile culturale ………………………………………….... 6. Cultură şi civilizaţie. De la mass-media la multimedia ………… II. MASS-MEDIA. ISTORIC. DEFINIŢII …………………... 1. Sensul originar al termenilor de compunere a sintagmei massmedia ……………………………………………………….. 2. Canalul mediatic ……………………………………………... 3. Suportul mediatic 4. Persoana, grupul de persoane, populaţia (eterogenă) care primeşte informaţiile (mesajul) ………………………………………. 5. Modelul schematic al comunicării: emiţător - cod - receptor …

7 8 8 9 10 13 16 18 19 23 23 28 31 32 34

III. STRUCTURA SISTEMULUI MASS-MEDIA …………..

45

1. Comunicarea mediatică pe suport de hârtie ……………………. 2. Comunicarea mediatică pe suport electronic …………………... A. Comunicarea mediatică audio: a) telegraful electric; b) telefonul; c) telegrafia fără fir (radioul) ……………………………………...

46 71 73 5

B. Comunicarea pe suport audio-video: a) proiecţia de imagine; b) imagini în mişcare; c) fotografia; d) cinematograful; e) televiziunea...

82

IV. NOI SISTEME MASS-MEDIA …………………………...

97

1. Computerul …………………………………………………... 2. Internet ………………………………………………………. 3. Alte facilităţi multimedia: Videotextul, E-mail, E-book, E-zine, Desktop publishing ……………………………………………

99 103

V. STRUCTURI CONSTITUITE PE MODELUL COMUNICAŢIONAL ……………………………………

110

1. Relaţii publice ……………………………………………….. 2. „Reclama” publicitară ………………………………………..

111 116

VI. INFLUENŢE ŞI DETERMINĂRI ……………………….

125

1. Paradigmele domeniului: A) Funcţionalismul structural; B) Perspectiva evolutivă; C) Conflictul social; D) Interacţionismul simbolic; E) Paradigma psihologică; E) Paradigma cognitivă …….. 2. Controlul „filosofic” al mass-media (Statutul existenţial) A) Modelul autoritarist; B) Modelul liberal; C) Modelul comunist; D) Modelul serviciului public ………………………………... 3. Mass-media şi viaţa politică …………………………………... 4. Controlul juridic al mass-media ………………………………..

125 135 141 145

VII. FUNCŢIILE SOCIO-CULTURALE ALE MASS-MEDIA

153

1. Funcţia de informare: A. Informaţii generale; B. Informaţii de prevenire …………………………………………………….. 2. Funcţia de interpretare ………………………………………… 3. Funcţia de legătură …………………………………………… 4. Funcţia de culturalizare ……………………………………….. 5. Funcţia de divertisment ……………………………………….

155 158 158 159 160

VIII. CONSIDERAŢII ………………………………

6

105

FINALE

162

Bibliografie generală …………………………………………….

177

I. DE LA COMUNICARE LA MASS-MEDIA: ISTORIA UNUI FENOMEN SOCIAL

Sistemul mass-media a devenit un corpus întemeiat ştiinţific începând cu primele decenii din secolul al XX-lea şi este consecinţa evoluţiei continue a societăţii. Investigarea acestei „realităţi” comportă răspunsuri la întrebări cu mult mai ample, atât în ce priveşte cronologia cât şi diversificarea faţă de timpul de când îşi revendică existenţa. În scopul înţelegerii fenomenului comunicării, trebuie avute în vedere şi alte domenii, autonome, esenţiale pentru clarificarea elementelor ce intră în discuţie, privind originile omenirii şi evoluţia umanităţii, ca şi prezentarea relativ amănunţită a acelor descoperiri ştiinţifice, cu toate atributele lor, şi, ulterior, a tipurilor de relaţii sociale instituţionalizate, care au contribuit la configurarea comunicării în sistem. Cu alte cuvinte, trebuie lămurită capacitatea fiinţelor umane de a comunica prin intermediul limbajului, căruia lingviştii i-au descris funcţiile şi i-au elaborat „schema” de lucru. Aceasta a fost preluată de cercetătorii comunicării fiind adaptată altor realităţi decât celor existente în limbaj, cu mult mai complexe şi artificializate, având drept scop satisfacerea noilor solicitări sociale şi, în timp, învingerea, despre care nimeni n-ar fi crezut că e posibilă, a unor obstacole cum sunt, spre exemplu, spaţiul şi timpul. Cu toate acestea, „schema canonică a comunicării”, cum a numit Abraham Moles triada emiţător-canal-receptor, este asemănătoare modelului lingvistic propus de Jakobson şi în pofida numeroaselor adăugiri - datorate lui Claude Shannon, Waren Weaver, Norbert Wiener, Levi-Strauss, Marshall Mc Luhan şi alţii 1 – se regăseşte, evident simplificator, în schiţa sistemului mass-media, tinzând conform ultimelor revoluţii tehnologice (multimedia) să refacă modelul iniţial al comunicării, de tip interpersonal, într-unul la care să existe 7

un acces de masă. Aşa se explică, de la un specialist la altul, diferenţele terminologice şi „acoperirea” semantică totală sau numai parţială a noţiunilor utilizate în comun cu ştiinţa limbajului. Cu aceste dificultăţi s-a confruntat şi cursul de faţă. Alţi specialişti, bunăoară Armand Mattelart 2, consideră utile pentru cercetarea mass-media şi abaterile pe alte trasee, cu scopul de a surprinde şi confirma, în toată veridicitatea ei, concepţia evoluţionistă asupra istoriei umanităţii, observaţie justă căreia nu i s-a dat curs în redactarea de faţă. Această introducere în sistemul mass-media se doreşte a fi o prezentare succintă - însoţită de acolade privind istoria mass-media - a reperelor structurale notabile şi este menită a-i familiariza pe studenţii anului I cu unul dintre fenomenele cele mai importante şi spectaculoase din existenţa contemporană. Spre a veni în sprijinul persoanelor interesate de aprofundarea cunoştinţelor despre mass-media, am inserat în cadrul fiecăruia dintre capitole o bibliografie punctuală, cu trimiterea la pagină/pagini, paragraf sau capitol de provenienţă, unele dintre aceste referinţe neregăsindu-se în bibliografia generală. Acestui curs i-ar fi extrem de utilă însoţirea cu un dicţionar de termeni mass-media, pe care îmi propun să-l realizez cu ajutorul studenţilor în cel mai scurt timp posibil. 1.Teorii despre originea omului A. Evoluţia ideilor creaţioniste Cele mai îndepărtate teorii asupră originii omului reprezintă modelul propovăduit de şamanii chaldeeni, de la care l-au preluat, se pare, unii gânditori greci (Heraclit şi Anaxagora, sec. IV a. Ch.). Soluţia propusă era că sufletul omului este un fragment astral care, căzând pe pământ, se întrupează iar după degradarea corpului se reîntoarce la lumea astrală. Indienii completează modelul de mai sus cu ideea reîncarnării periodice, preluată şi aceasta de vechii greci. Sufletul cădea în cercuri succesive spre pământ şi urma acelaşi traseu, cu obstacolele amintite, la întoarcere. O pedeapsă pentru cei imorali o reprezenta iadul, plasat iniţial subteran, apoi pe pământ şi ulterior în ceruri. În monoteismul iudeo-creştin, Christos coboară din pleroma în iadul pământean spre a-i salva pe oameni şi urcă spre ceruri luând cu el sufletele virtuoase. Ioan Petru Culianu3 vorbeşte, după localizarea iadului în ceruri, despre cele şapte ceruri malefice care, spre 8

a fi traversate de suflet, aveau nevoie de formulele magice ale învăţăturii gnostice. Pentru creştini, originea creaţionistă a omului are la bază ţărâna. Omul a fost făcut din ţărână şi, după moarte, se întoarce în ţărână, redevine ţărână. De altfel, strict etimologic şi în mai mică măsură semantic, homo şi humus aparţin în latină aceleiaşi rădăcini. S-a speculat, chiar pe tema aceasta a umilinţei/humilinţei omului latin, în comparaţie cu άvθρωπoς grecesc a cărui etimologie duce la ideea întoarcerii (privirii) în sus, către cer (de) la ana „în sus” şi trepo „a întoarce”. Încă Ovidius, în antichitatea latină, îi cerea omului (generic) să privească cerul, stelele: Os homini sublime dedat eselunque tueri/ Jussit et errectos ad sidera tolere vultus. Pe parcursul vieţii, încă de la naştere, omul a fost sacralizat de suflul divin cu un suflet/spirit care părăseşte corpul în timpul morţii şi se întoarce la stăpânii săi. Această soluţie a creaţiei omului de către Dumnezeu stă la baza culturii noastre actuale şi a dominat timp de secole gândirea creştină promovând un cadru moral adecvat, raţiunea şi rigoarea logică. Ei îi datorează foarte mult mass-media la înfiinţare şi tot din ea a apărut gândirea revoluţiei tehnice, care avea să impună prin unii dintre oamenii de ştiinţă ai veacurilor trecute un nou model, acela materialist evoluţionist. Gândirea experimentală, logic deterministă de tip ştiinţific, împreună cu gândirea precreştină de origine greacă, prefiguratoare a materialismului empiric, au generat soluţia evoluţionistă în urma constatărilor făcute de savanţi, între care se numără Jean Batiste de Monet, Cavaler de Lamark, filosoful şi medicul enciclopedist Denis Diderot şi biologul Charles Robert Darwin 4. B. Spirala evolutivă a istoriei umanităţii are origini îndepărtate şi incerte Astăzi, paleoantropologii „datează” în urmă cu aproximativ 70 de milioane de ani apariţia unei creaturi de mici dimensiuni din care descind în serie evolutivă dryopithecus (strămoş comun cu al maimuţelor), ramapithecus (un animal asemănător maimuţelor de astăzi), australopithecus africanus (cea dintâi primată clasificabilă hominid), homo habilis (considerat un strămoş direct), homo erectus (fiinţa umană primitivă), homo sapiens neanderthalensis (omul de Neanderthal), homo sapiens (omul de Cro Magnon). La întrebarea ce relevanţă au aceste informaţii pentru studiul mass-media, răspunsul e numai în mică măsură satisfăcător: ceea ce interesează în această extrem de lungă evoluţie reprezintă „paşii” logici ai descoperirii conştiinţei de sine a umanităţii. Revelator, dacă nu chiar spectaculos, este că, din cele mai vechi tipuri până la homo sapiens, cu care se deschide în urmă cu 45.000 de ani epoca vorbirii şi a limbajului, s-a derulat 99,94% din timpul existenţial uman. Restul de 45 000 de 9

ani, adică 0,06% din acesta, reprezintă istoria umanităţii şi se divide în „etape” istorice din ce în ce mai scurte, a căror derulare este caracterizată de o acceleraţie continuă, la originea căreia, pentru ultimii 150 de ani, se află mass-media. Ca să se poată constitui în sistem, au fost necesare şi alte etape de tranziţie. 2. Semnal şi semn. Semnalizare şi vorbire. Legătura dintre limbaj şi gândire. Memoria, Limbajul abstract. Rolul gândirii în explicarea condiţiei umane Antropologii plasează apariţia vorbirii, cu o marjă de eroare de 50%, între 45. 000 şi 90 000 de ani în urmă. Planeta era locuită de homo sapiens neanderthalensis şi homo sapiens, sapiens (omul de Cro Magnon). Cele două populaţii nu s-au încrucişat, paleoantropologii descoperind un singur caz de familie mixtă, care după toate probabilităţile trăise izolat de ambele specii. Omul de Neanderthal comunica prin semne şi semnale, modalităţi similare celor prin care comunică astăzi animalele evoluate, adică prin zgomote, mişcări ale corpului ce constituiau semne şi semnale înţelese reciproc. De la un număr relativ mic de sunete pe care erau capabili să le producă fizic (mârâituri, mormăieli, ţipete) la expresii faciale şi „limbajul corpului”, care includea semnale făcute cu mâinile, precum şi mişcări şi poziţii mai ample, s-a ajuns la moduri de comunicare complexe şi relativ eficiente, bazate pe reguli comune de interpretare. Distincţia dintre semnal şi semn este fundamentală pentru teoria comunicării. Cele două noţiuni semnifică demarcaţia dintre spontan şi conştient, în sensul că semnalul poate fi rezultatul unei reacţii care nu implică prezenţa gândirii, a judecăţii, pe când semnul reprezintă actul conştient, deliberativ. Deoarece, în vorbire şi scris, oamenii au folosit ades ambii termeni dându-le aceeaşi accepţiune, care desemna gestul conştient, ei sunt lesne confundabili. „Sunetul vocal este încă reacţie naturală, fonemul lingvistic este deja mijloc cultural”*. Totuşi, oamenii de Neanderthal nu au fost capabili să creeze limbajul din cauză că hominizii respectivi aveau laringele aproape identic cu cel al maimuţelor, cimpanzeilor şi al altor primate din zilele noastre. Ei nu vorbeau fiindcă din punct de vedere fizic nu aveau înzestrarea anatomică necesară pentru realizarea limbajului articulat. Aceştia nu au putut deveni strămoşii noştri din cauza schimbărilor climaterice de la sfârşitul Erei Glaciare, când au dispărut, după unii specialişti brusc, după alţii în generaţii din ce în ce mai împuţinate, neputându-se adapta 10

condiţiilor noului climat şi nedispunând de resurse de hrană. stabiliţi

Ceilalţi,

* Henri Wald, Expresivitatea ideilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 164.

în zone unde exista posibilitatea conservării hranei, au supravieţuit. Se pare că şansa de a supravieţui a celeilalte specii, de-a dreptul miraculoasă, se datorează localizării ei în zonele geografice ale migraţiei somonului, zone semimontane calcaroase cu numeroase dispuneri speologice. Structura craniană, limba şi laringele omului de Cro Magnon (homo sapiens) erau asemănătoare celor alor noastre. Omul de Cro Magnon, strămoşul nostru „imediat”, a făcut posibilă trecerea de la semnal şi semn (care au jucat un rol determinant pentru procesul de învăţare şi dobândire de abilităţi) la limbaj, constituit pentru început ca o participare primitivă la sistemele locale de „vorbire” inventate de fiecare grup sau familie. Faţă de oamenii de Neanderthal, rămaşi la epoca semnelor şi a semnalelor, cu limitările ei aferente, şi dispăruţi sub vitregiile naturii, e foarte probabil că saltul evolutiv al vorbirii l-a salvat pe homo sapiens de la dispariţie. Un rol extrem de important l-a avut mediul prin care s-a realizat comunicarea: vibraţia aerului din plămâni, la ieşirea prin aparatul fonator (sonoritatea sau fonaţia), aerul fiind tot o dată suport de conservare efemeră a sunetelor. Dacă sonoritatea este primul mediu al comunicării, gândirea trebuie considerată cel dintâi (şi cel mai important) instrument al ei. Interacţiunea dintre vorbire şi gândire l-a antrenat pe om, se poate spune, în aventura continuă a cunoaşterii, un auxiliar al acesteia devenind memoria, prin ceea ce unii specialişti au numit „expansiunea creierului”. Comunicarea umană prin sunete articulate se adaugă strigătelor nearticulate ale comunicării preumane. Comunicând membrilor comunităţii ceea ce este comun în lucrurile cu care au de-a face şi în atitudinea lor faţă de acestea, vorbirea produce inevitabil idei, fiind producătoare de pluscunoaştere. Conform opiniilor lui Wald*, „vorbirea s-a format nu pentru a crea idei, ci pentru a le comunica (...) Productivitatea vorbirii este determinată de cerinţele comunicării (...) Vorbirea nu a fost inventată ca să producă idei, dar produce idei deoarece a fost inventată ca să comunice informaţiile capabile să organizeze lupta comună cu natura. Primordială este funcţia de comunicare; funcţia de cunoaştere este secundară, derivată, determinantă”. Implicaţiile comunicării verbale asupra existenţei oamenilor primitivi, 11

vieţuitori în restrânse grupuri, şi mai ales asupra proceselor de gândire au fost decisive. Împărtăşim doar în parte opinia lui Henri Wald, expusă mai înainte, considerând că într-un timp ce poate fi precizat, vorbirea şi gândirea au * Op. cit., p.164-166, passim.

schimbat între ele planurile, cel secundar revenind vorbirii. Factorul esenţial pentru progresul omenirii şi supremaţia acesteia asupra celorlalte specii îl constituie gândirea. „Întoarcerea” cu zeci de mii de ani înapoi trebuie să ţină seamă de raporturile determinative existente între specia umană, natură şi, mai ales, celelalte vieţuitoare. Pentru acele timpuri imemoriale nu se pot invoca legi sociale, putându-se, în schimb, admite existenţa altor categorii de fapte care acţionau oarecum legic. Pe lângă legile fizice imuabile ale naturii, se aplica de la sine „legea celui mai puternic”, altfel spus a forţei, cunoscută astăzi pentru că mai funcţionează în rândul fiinţelor necuvântătoare, în comunităţile nedemocratice de la periferiile civilizaţiei, în interiorul grupurilor de infractori şi chiar în relaţiile interstatale - sub denumirea peiorativă de „legea pumnului”, sau cea comună pentru om şi animale, „legea junglei”. În cazul acesta, împotriva acestei „legi” au funcţionat instinctul de supravieţuire şi conservare a speciei. Gândirea umană s-a dovedit a fi cea mai redutabilă „armă” împotriva adversarilor mai puternici din punct de vedere fizic şi, în acelaşi timp, singurul principiu de înţelegere, ordonare, organizare şi ierarhizare a lumii înconjurătore, ulterior a celei din aşa numitul univers lăuntric. Excepţionala invenţie i-a permis omului nu numai să comunice cu semenii, ci, mai mult, să forţeze prezentul şi să ţintească absentul: „lumea de dincolo”, viitorul, posibilul. „Prin chemări, îndemnuri şi avertismente, sonoritatea prezentă a rostirii poate viza o împrejurare absentă şi posibilitatea unei acţiuni viitoare asupra ei. Simţurile nu pot înregistra decât prezentul; viitorul este accesibil doar vorbirii. Prin însăşi menirea lui, limbajul este predicţie. Vizând absentul, vorbirea izbuteşte să depăşească oglindirea senzorială a individualului şi să înceapă reflectarea conceptuală a generalului.”* La începuturile istoriei oamenilor primitivi, frica, neputinţa şi stadiul de ignoranţă totală în raport cu legităţile care guvernau natura s-au constituit în confruntări permanente cu imprevizibila lume înconjurătoare. Totuşi, necesitatea de a găsi o explicaţie faptelor repetitive din jur a creat un instinct de comunicare şi în raporturile dintre oameni şi natură. Astfel au apărut 12

magia şi animismul. Referindu-se constant la necunoscut (sinonim în situaţia dată cu absentul) şi ascuns, vorbirea a ajuns la un moment dat şi la ideea de „celălalt tărâm”, apoi la divinitate şi, în cele din urmă, la transcendenţă. * Ibidem, p.168

Toate acestea se circumscriu „invenţiei” numită limbaj, pe care sociologul Tr. Herseni* o consideră crucială: „Opinia noastră în această problemă este că limbajul - ca aptitudine de a vorbi, legată în primul rând de creierul uman - este un fenomen foarte complex, care are însă o origine şi o natură biologice, dar limba propriu zisă, sistemul de comunicare prin cuvinte sau vorbire (sunete articulate) este pe de-ntregul un produs cultural, sau pentru a folosi termenul cel mai adecvat, o invenţie. Cuvintele sunt pentru spiritul omului ceea ce sunt uneltele pentru mâini. Animalele n-au trecut, ceea ce antropologii numesc foarte sugestiv, pe urmele lui A. Keith (1948) Rubiconul cerebral”. Cea mai importantă etapă o constituie aproprierea de către om a limbajului abstract. Faptul a fost posibil şi decurge din însăşi esenţa limbajului, adică din capacitatea acestuia de a se converti instantaneu în semn cu valoare generală dar şi individuală. Unii cercetători consideră că vorbirea nu se referă niciodată la individualitatea prezentă a unui anumit lucru, ci la genul din care face parte împreună cu toate lucrurile absente de acelaşi gen. Referentul unui cuvânt nu e niciodată o proprietate individuală, ci una generală. Autorii acestei opinii au numai pe jumătate dreptate. Ei trebuie să admită, cum a observat lingvistul Eugenio Coşeriu, ca utilizarea limbajului nu se realizează prin invocarea trăsăturilor generale, ci, dimpotrivă, a celor pertinente individuale. Referentul cuprinde in nuce esenţa generală, dar în actul comunicării, vorbitorul se gândeşte la manifestarea ei prin trăsăturile individuale, deictice (de actualizare). Această convertibilitate a limbajului demonstrează strânsa legătură dintre gândirea concretă şi cea abstractă şi, totodată, conduce la concluzia că „regulile de gândire merg în paralel cu regulile de vorbire”. ** Pentru acest prim pas, necesar achiziţiei limbajului, dezvoltării gândirii şi memoriei, omenirii i-au fost necesari aproape 40 000 de ani. 3. Inventarea scrisului. Tipuri de scriere. Manuscriptul. De la piatră şi tăbliţă de lut, la papirus şi hârtie. Conservarea memoriei prin scris

13

Următoarea etapă importantă pentru protoistoria mass-media o constituie apariţia scrisului, ca mijloc de conservare a informaţiei (şi comunicării). * Traian Herseni, Sociologia limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 22. ** Melvin De Fleur & Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.27.

Scrierea este rezultatul abstractizării prin semne a vorbirii, deci şi a gândirii care exprimă idei, sentimente, atitudini sau evenimente. Şi în privinţa scrisului, caracterul concret a prevalat asupra celui abstract, în sensul că, înainte de a se scrie în maniera în care procedăm astăzi, au existat intervale de mii de ani de perfecţionare a acestei invenţii. E de presupus că, înainte de a scrie, oamenii preistorici au desenat. După cum rezultă din vestigiile găsite în peşterile locuite de omul de Cro Magnon, reprezentările predilecte ale acestuia le constituiau animale, plante sau chiar oameni. Calitatea artistică a desenelor nu permite o concluzie sigură în ce priveşte intenţia oamenilor primitivi, de a stiliza sau de a imita realitatea în „operele” rupeste lăsate. Specialiştii înclină să creadă că unele dintre imagini aveau o funcţie ritualică, în timp ce altele „descriau” întâmplări mai deosebite, devenite astfel evenimente. Scrierea poate fi considerată a doua mare invenţie, după vorbire. Caracterul ei revoluţionar constă în utilizarea unui sistem de semne (grafice), corespunzătoare sunetelor-tip dintr-o limbă şi care, prin alăturare lineară, pictografică sau combinatorie formează unităţi sonore cu valoare semantică. Aplicaţia lor este supusă unor norme (reguli) gramaticale, morfologice şi sintactice. Numărul sunetelor-tip (fonemelor) este diferit numeric de la o limbă la alta, ca şi structura gramaticală ori îmbinările sintactice. Dar până la această formă evoluată, academică, istoria scrisului a străbătut numeroase etape intermediare. În ce priveşte comunicarea prin grafie şi aportul acesteia la edificarea sistemului mass-media, scrierea este primul „mediu convertibil” al unui mesaj sonor într-unul grafic. Scrierea este faţa vizibilă a vorbirii, o convertire a unui semnal de tip auditiv într-unul de tip vizual, deci un prim artificiu în lunga serie care desemnează avatarurile limbajului în traseul său spre transformarea în instrument mediatic. Spre deosebire de mediul sonor, mesajele transmise prin grafie pot „circula” în spaţiu şi rezistă în timp, într-o formă nemodificată, pe perioada cât rezistă şi suportul de conservare. În 14

această fază a evoluţiei protoistorice a fenomenului, viteza de comunicare, principalul vector al dezvoltării sistemului mass-media, nu poate intra în discuţie ca termen real. A apărut însă, încă de la îndepărtatele începuturi, posibilitatea incipientă a multiplicării mesajelor. Până la momentul rafinării sale grafemice, scrisul a cunoscut variante diverse. Egiptenii foloseau simboluri cu valoare ideatică, dar nu asemănător scrierii chineze de astăzi, cum consideră De Fleur, Ball-Rokeach*. Glifele egiptene reprezentau simbolul unei anumite idei, lucru sau concept. Pentru a comunica, acestora le-au fost asociate reguli pentru transmiterea de semnificaţii standardizate, atât persoana care scria, cât şi persoana care citea trebuind să stăpânească un număr enorm de astfel de pattern-uri. Mediul de transmitere folosea un auxiliar în calitate de conservant, glifele fiind săpate în piatră, ulterior desenate sau pictate pe papirus, pentru a se uşura deplasarea lor. Scrierea cuneiformă era la început ideografică. Ulterior, natura mediului de transmitere şi conservare, lutul, a determinat stilizarea şi implicit simplificarea semnelor ideografice. Acestea au încetat să reprezinte noţiuni (obiecte), devenind „imagini”, ale sunetelor. Fiecărui sunet îi corespundea un semn grafic, mereu acelaşi, inventarul de semne şi sunete devenind finit. Combinările dintre aceste semne au condus la realizarea unor corpuri grafice (cuvintele), fiecăruia corespunzându-i un obiect. Această inovaţie (cunoscută sub numele de alfabet) stă la bază scrierii contemporane. După cum „sună”, denumirea vine de la vechii greci. În realitate, aceştia au preluat sistemul de la sumerieni, creând, prin standardizare şi simplificare, alfabetul pe care-l foloseau pe scară largă încă de la jumătatea mileniului al doilea înainte de Christos. Varianta, simplificată şi îmbunătăţită, care stă la originea alfabetului utilizat în zilele noastre a fost pusă în circulaţie nu de greci, de către romani. Între timp, chestiunea scrierii a evoluat în direcţia simplificării instrumentelor de lucru (de la daltă la stylus) şi a materialelor (acestea devin implicit mijloc de conservare, iar ulterior şi de răspândire): de la piatră şi tăbliţe de lut ars la papirus (hârtie). Noile „cuceriri”, în special posibilitatea de a scrie pe suport portabil, au avut de asemenea un caracter revoluţionar. La capătul unei evoluţii lente, de acumulare şi optimizare a noi şi noi deprinderi, care au permis strângerea şi păstrarea, ca într-o arhivă, a informaţiilor despre om şi lumea înconjurătoare avea să ia naştere fenomenul cultural, o formă scrisă a memoriei umanităţii. Prin intermediul scrierilor popoarele antice şi-au conservat istoria, obiceiurile, moravurile, specificul, sau cu un cuvânt la modă, identitatea. Cele mai vechi atestări ale comunicării în colectivitate (de grup), care este o etapă 15

intermediară a comunicării mediatice, pivotează până în antichitate: Romanii afişau rezumate ale discuţiilor din Senat, aşa numitele acta diurna. * Melvin De Fleur & Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.31.

Tiparul se perfecţionează în preajma anului 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Primele comori care pleacă în grabă din Bizanţ spre occident (Veneţia) sunt manuscrisele. Corăbii întregi cu manuscrise se refugiază la Veneţia, unde sunt reorganizate, iar apoi tipărite: prin multiplicare, cultura antică se salvează. Prin scrierea „manuală”, una dintre cele mai mari invenţii ale tuturor timpurilor, umanitatea a făcut un istoric pas înainte spre era comunicării. Un pas care a „durat” câteva milenii. Începând cu secolul al XV-lea, scrierea beneficiază de avantajul tehnologiilor intrând într-o nouă eră, cea a tiparului. 4. Limbaj şi cultură. Evoluţia tiparului. De la carte la ziar

Consecinţa directă a apariţiei formei scrise a limbajului este cultura, tota-litatea valorilor materiale şi spirituale precum şi a instituţiilor create de omenire pentru comunicarea acestor valori. Sumă a cunoştinţelor stocate de umanitate în cele mai diverse domenii, cultura a existat şi sub o formă orală, evident restrânsă. Fenomenul, care este cu mult mai complex, a cunoscut o dinamică substanţial îmbunătăţită o dată cu apariţia formei scrise a vorbirii, graţie conservării sale şi răspândirii seturilor de informaţii pe aproape întreg teritoriul etnografic. Nu se poate nega existenţa unei culturi şi înainte de utilizarea scrisului, ca oglindă a limbajului, dar se pune întrebarea în ce măsură comunităţile respective - şi, în acest caz, se face referire la antichitate - aveau conştiinţa matricei lor culturale. Aceasta ar fi fost realizată prin intermediul unei comunicări eficiente, la nivelul colectivităţilor şi în rândul cât mai multora dintre membri, lucru imposibil în condiţiile date. Mai degrabă trebuie să se recunoască faptul că aceste elemente culturale osmotice au fost „deduse” de posteritate, deci ulterior, prin efortul unor învăţaţi care s-au preocupat de istoria şi specificul acelor popoare. Forma lor de constituire a fost etapizată în manuscris şi tipăritură. Rolul benefic cel mai important în dezvoltarea culturii l-a jucat inventarea tiparului cu litere mobile, moment crucial în evoluţia umanităţii, care a determinat, ca să folosim metafora sociologului canadian Marshall Mc Luhan, adăugarea la universul uman a unei noi „galaxii”, numită Gutenberg. La numai două secole de la invenţia lui Gutenberg (1398 - 1468) şi în mod cert datorită acesteia, Europa intră în faza tehnologică a istoriei sale, în care schimbarea însăşi devine normă a vieţii sociale. Transformările unor 16

idei-arhetip în noi instrumente de lucru au creat premisele susţinerii şi dezvoltării culturii de tip umanistic prin intermediul tehnologiilor, chiar subordonării tehnologiilor faţă de modelul umanist, al cărui „dicţionar general” îl preiau. Evoluţia se extinde până în epoca postmodernă, când practic cultura de tip umanistic cedează întâietatea culturii de tip tehnic şi în sfera generalului. Anticipând, această fundamentală transformare a plasat umanitatea pe o altă orbită ai cărei vectori au produs modificări, s-ar putea spune chiar bulversări de planuri. Tiparul cunoaşte supremaţia absolută patru secole, jalonate arbitrar de la 1440 la 1884, anii invenţiilor lui Gutenberg şi Mergenthalet, realizatorul primei maşini Linotyp (Baltimore, SUA). Avantajele faţă de textul manuscris sunt numeroase şi evidente: tirajul şi formatul cărţilor variază în funcţie de scopul urmat, răspândirea (circulaţia lor) este facilă, ceea ce sporeşte interesul tot mai multor persoane pentru informare sau instruire religioasă ori estetică. Principala raţiune a tiparului este, în prima sa fază de dezvoltare, conservarea memoriei şi rentabilizarea instrumentelor de lucru. Mediul de transmitere a informaţiei este textul (scrierea), iar suportul de conservare şi circulare, în cele din urmă hârtia. Evenimentele acelor timpuri sunt cu mult mai complexe. Ceea ce se oferă aici reprezintă o viziune ultrasimplificată, ţintind doar să contureze un fenomen în continuă transformare. În scurtă vreme, aproximativ o jumătate de secol, tiparul mobil a pătruns în ţările europene (în România la 1508) având o ramificaţie şi stârnind un interes care îl apropie, ca anticipare, de fenomenul industrial. Pe această treaptă a dezvoltării societăţii sunt semnalate manifestări din care s-ar putea revendica sistemul mass-media. Stan Le Roy Wilson*, afirmă că Reforma, curent iniţiat de călugărul Martin Luther, a fost prima mişcare de masă ivită prin intermediul unei forme de comunicare. Luther a mobilizat prin intermediul tiparului reprezentanţi ai tuturor claselor sociale. A tradus Biblia, din limba latină, considerată o limbă sfântă (numai cinci limbi beneficiau de acest statut) într-o limbă vernaculară, indigenă, făcând posibilă comunicarea textului acesteia pentru toată populaţia germană. Traducerea Bibliei în limbile „vernaculare ” este un efect direct al tipăririi (multiplicării) ei: creează o funcţie nouă, aceea de filolog-cititor-interpret al textului sacru. Interpretarea nu mai este rezervată „sfinţilor” (vezi icoanele cu sfinţi ţinând în mână cărţi deschise) ci, oricine are textul şi cunoaşte limba, poate s-o exercite. Traducerea Bibliei în limba română (1688, după încercări de două secole) a însemnat, cum ne spune Eminescu, înălţarea limbii române la nivelul limbilor sacre. Un rol esenţial în evoluţia sistemului mass-media l-a constituit apariţia ziarului. Strămoşul ziarului contemporan era o foaie de ştiri pentru achiziţionarea căreia se plătea o gazetta (monedă de mică valoare). Ideea simplă a uni ziar a apărut destul de devreme pe continentul european, în 17

Anglia şi în Lumea Nouă. Presa colonială americană luase fiinţă cu câţiva ani înainte ca Statele Unite să se formeze ca naţiune. În rândurile elitei circulau pamflete, scrise cu gust şi rafinament stilistic şi ideatic, redactate pe foi volante şi răspândite în masa eterogenă a populaţiei. Ele au furnizat nucleul în jurul * Stan Le Roy Wilson, Mass-media/ Mass culture-an introduction, McGrow Hill, Inc. 1993, 3-rd edition, p.28. căruia s-a conturat un fel de ziar, vandabil nu prin abonament anual, ci la bucată. Se adresa clasei de mijloc (meşteşugari, mecanici, negustori) şi clasei muncitoare în creştere din societatea urbană (şi industrială) care se năştea. 5. Industriile culturale O dată cu apariţia şi impunerea presei de masă, ritmul activităţilor umane în domeniul comunicării s-a accelerat. La sfârşitul secolului al XIX-lea, nivelul de dezvoltare tehnologică şi cunoştinţele dobândite despre societate se constituie într-un mediu prielnic apariţiei unui nou salt calitativ, cu uriaşe consecinţe asupra dezvoltării societăţii cu aportul „instrumentelor” mass-media. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea telegraful devenise o realitate. Ca fiecare nouă invenţie, acesta nu şi-a arătat de la început virtuţile mediatice ridicate la scară de masă. Interesează, de aceea, înainte de utilitatea în acest domeniu, capacitatea de a transforma situaţii comunicaţionale imposibile în posibile. Experienţele care premerg cinematografiei şi telegrafiei fără fir, telefonului (cu apariţia centralei telefonice) prefigurau apariţia erei industriale mass-media. Faptul era posibil deoarece, conform legilor progresului, fiecare din noile cuceriri tehnologice participante la sistemul comunicaţional s-au aflat într-o relaţie de incluziune cu precedentele, obţinându-se o dublă determinare. Una se desfăşura pe orizontală, optimizând aplicaţiile existente pentru suportul respectiv (a se urmări, spre exemplu, trecerea da la incunabule, la tiparul mobil şi apoi la maşina tipografică, chiar dacă acestea nu constituie un exemplu de industrie culturală), cealaltă funcţiona pe verticală, dar în „jos”, în sensul că utilităţile noilor structuri mass-media erau adaptate, pornind de la unicul model comunicaţional, emiţător-cod-receptor, segmentului corespunzător. Cea mai evidentă este utilizarea recentă a computerelor în mass-media pe suporturi precum cel de hârtie sau electromagnetice. Industriile culturale se dezvoltă ca ansambluri de activităţi efectuate pentru producerea de bunuri (ulterior şi de servicii) culturale caracterizate de proceduri în aparenţă asemănătoare celor din industria manufacturieră. Aceste tipuri de activităţi înglobau la început cartea şi presa, pentru realizarea cărora autorul, editorul şi tipograful colaborau, fiecare în mod propriu, la elaborarea unui produs de serie. Însemna că organizaţii particulare sau de stat 18

aveau drept obiectiv realizarea în serie a unei producţii (de carte, înregistrări muzicale, filme sau, în ultimele decenii, de programe tv şi evenimente mediatice) supuse principiilor comerciale de organizare a muncii în care producătorul şi produsul sunt separaţi de sarcini de creaţie şi de execuţie. Produsul era o marfă culturală, fundamental deosebită de cea manufacturieră, dar standardizată atât ca proces de producţie, cât şi în ce priveşte forma artistică a ei, cum aveau să observe Th. Adorno şi Max Horkheimer, autorii sintagmei „industrie culturală”. Ei oscilaseră între a o numi astfel sau „cultură de masă”, termen existent în literatura de specialitate, dar considerat impropriu (corect ar fi „cultura pentru mase”) şi care defineşte cultura ce se adresează unui mare număr de indivizi formând populaţia, cultură produsă în serie şi în forme standardizate. Cultura de masă conţine, cum s-a spus, o improprietate în termeni: caracterul unic şi individual al actului de creaţie artistică, existent şi în situaţia aceasta, contravine caracterului serial şi standardizat, diminuând rolul valorii estetice la adjudecarea produsului în favoarea unei valori de altă natură, comercială. Sunt satisfăcute două cerinţe aparent imposibil de armonizat: cultura care înseamnă elitism, nivel înalt de cunoştinţe şi masa (eterogenă de oameni) care nu i-ar putea înţelege semnificaţiile profunde, optând pentru reprezentările artistice de divertisment, facile. Industriile culturale radiofonice şi cinematografice au cunoscut o amploare cu mult peste cea a industriei presei. Adresându-se receptorilor din mass-media, designaţi ca o masă eterogenă de populaţie, produsele industriei culturale, oricare ar fi fost aceasta, se situau la antipozii operei de artă. Faptul a avut consecinţe teoretice susţinute de grupul de filosofi ai Şcolii de la Frankfurt, care au implementat, în anii ’60, termenul „cultură de masă” asociindu-l chestiunilor ivite din „consumul” acestei culturi difuzată prin mass-media. Mai nou, sintagma este folosită exclusiv cu sensul de plural, denotând o deplasare semantică înspre ideea de pluralitate a sectoarelor economice, punându-se adică accent pe elemente cum sunt investiţia, producţia, distribuţia, aparţinând economiei de piaţă. Fără a intra în alte detalii, referitoare la tipurile de organizare şi de punere în circulaţie, adăugăm că industrializarea culturii este un procedeu neîncheiat, care se află în evoluţie, supunându-se regulilor economiei de piaţă, dar păstrându-şi caracteristicile particulare ce o deosebesc faţă de celelalte produse industriale. 6. Cultură şi civilizaţie. De la mass-media la multimedia. 10 000 de culturi, o singură civilizaţie Între 1930 şi 1970, graţie în primul rând industriilor culturale, sistemul mass-media a cunoscut cea mai evidentă cristalizare a sa. Se pot distinge trei 19

etape ,consumate cu mare rapiditate. Prima, plasată în jurul anilor ’30, conţine două subdiviziuni: una a presei şi formelor tot mai performante de tipar, cealaltă a pătrunderii în universul comunicaţional numit „audio-video”. A doua etapă, care atinge vârful curbei ascendente în anii ‘50, aparţine industriei filmului şi televiziunii, iar ultima anilor ‘70 din secolul trecut, prilejuită de apariţia pe piaţă a revoluţionarelor tehnici multimedia. În acest scurt interval de timp, mass-media intră într-un proces accelerat de up-gradare, sistemul funcţionând, cu un termen împrumutat, simbiotic. Nu e surprinzător că noul secol, al XX-lea, numit al „vitezei”, avea să producă „o dezvoltare a tehnicilor de comunicare care depăşea imaginaţia cea mai înflăcărată existentă cu numai un secol în urmă”*. Instrumentele de lucru, devenite medii de comunicare, sunt tot mai sofisticate, schema „canonică” a comunicării, cuprinzând emiţătorul, receptorul şi canalul, care funcţionau numai faţă în faţă (pe principiul dialogului). Dezvoltându-se cu ajutorul unor auxiliare, mediile de care s-a amintit, „anulează” prin procedee relativ complicate, spaţiul şi timpul (care uneori despart emiţătorul de receptor). În termenii cei mai simpli şi direcţi, comunicarea acoperă practic biosfera şi o străpunge spre spaţiul interplanetar. Mediile de difuzare se diversifică. Cursa accelerată către societatea massmedia are jaloane din ce în ce mai scurte ce se includ în aceeaşi progresie geometrică pe care o cunoaşte fiinţa umană: în primul deceniu filmul, în al doilea deceniu radioul, la sfârşitul celui de-al treilea televizorul, care se perfecţionează continuu, radioul în sensul miniaturizării aparatului şi al acoperirii, în aria sa, de distanţe din ce în ce mai mari, televiziunea de la albnegru la color, de la antenă la cablu şi apoi la satelit, apariţia videotextului, a computerelor personale, a reţelelor Internet, a poştei electronice (e-mail) şi telefoniei mobile. Suportul mediatic devine utilizator de biţi (aceştia sunt informaţie pură şi nu au masă moleculară) preluaţi de undele hertziene, magnetice şi electronice în cadrul industriilor performante ale microprocesoarelor, ale cip-urilor. Banda magnetică, discul, videorecorderul, faxul şi chiar xeroxul completează această „imagine” de ansamblu, în care comunicarea se derulează cu viteză, fără a se lovi de graniţe politice, lingvistice, geografice. Ne aflăm în plină eră informatizată a comunicaţiilor, când se consideră, după opinia noastră în mod abuziv, că „mass-media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii – sistemul economic, sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”**. 20

* Melvin De Fleur & Sandra Bull-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.37. ** Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.8.

Acestea formează împreuna noua civilizaţie. Mircea Maliţa,* observa cu subtilitate că mass-media are tendinţa de a intra într-o relaţie de incluziune sinonimică şi cu altă vocabulă, civilizaţie, cele două fiind interdependente. * Mircea Maliţa, 10000 de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernizarea secolului XXI, Editura Nemira, 1998. Note 1. Informaţii suplimentare despre conţinutul teoriilor acestora, în Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, pp. 19-37. 2. L’Invention de la communication, Editions La Dècouverte, Paris, 1997. 3. Psihanodia, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 34. 4. Denis Diderot (1713 -1784) exprimase în Elemente de fiziologie ideea că „regnul vegetal s-ar putea să fi fost la originea regnului animal”. Jean Batiste Monet, Cavaler de Lamark (1744-1829), „a deschis o uşă prin care se întrevedea o altă lume a ideilor” (François Jacob, Logica viului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 178), dar n-a fructificat ideea. Acesta revine la Ch. Darwin (1809 - 1892), în celebrul său studiu din 1859, Originea speciilor. Bibliografie Henri Bergson, Evoluţia creatoare, Institutul European, Iaşi, 1998 (integral) Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 17 - 55. Robert Escarpit, Comunicare şi cultură, în De la sociologia culturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 446-456. Traian Herseni, Sociologia limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pp. 20 88. Hoijer Harry, The Origin of Language, în „Linguistics” (coordonator Archibald A. Hill), Voice of America Forum lectures (1975), pp. 57 - 66. Mircea Maliţa, 1000 de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernizarea secolului XXI, Editura Nemira, 1998 (integral) Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 101 - 121; 132 - 148. 21

William G. Moulton, The Nature and History of Linguistics, în „Linguistics” (coordonator Archibald A. Hill), Voice of America Forum lectures (1975), pp. 3 - 18. Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975 (integral) Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pp. 355 - 362. Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 13 26; 70 - 101; 172 - 202 Norman A. McQuown, Linguistics and Anthropology, în „Linguistics” (coordonator Archibald A. Hill), Voice of America Forum Lectures (1975), pp. 171 196. Lucia Wald, Progresul în limbă (scurtă istorie a limbajului), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 7 - 54. Henri Wald, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983 (integral) Henri Wald, Expresivitatea ideilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, pp. 15 - 26; 72 - 103; 233 - 267. Erwin Schrödinger, Ce este viaţă şi Spirit şi materie, Editura Politică, Bucureşti, 1980. pp. 188 - 200.

22

II. MASS-MEDIA. ISTORIC. DEFINIŢII. PARALELISMUL DINTRE MODELUL REALIZĂRII COMUNICĂRII UMANE ŞI FUNCŢIUNEA MASS-MEDIA

Mass-media este o expresie forjată 1 de sociologia americană în anii ’50. Ca termen generic, semnifică orice mijloace de comunicare în masă, care desemnează în acelaşi timp un intermediar spre a transmite mesajele către o persoană, grupuri de persoane, o mulţime în sensul de masă umană eterogenă, după o schemă ulterior stabilită a comunicării. Definiţia necesită următoarele precizări: (1) sensul imediat, originar, al termenilor sintagmei şi apoi înţelesul comun, (2) canalul mediatic (3) suportul mediatic, (4) persoana, grupul de persoane, populaţia (eterogenă) care primeşte informaţiile şi (5) structura schemei ulterior stabilite a comunicării, emiţător - cod-receptor. 1. Sensul originar al termenilor de compunere a sintagmei mass-media Considerat în mediile de specialitate sinonim al comunicării de masă, „acest termen (mass-media) s-a format pe teren anglofon, prin sinteza (corect compunerea, subl. n., L.Ch.) dintre un cuvânt englez, „mass” (în realitate de origine latină şi preluat din limba franceză, subl.n., L.Ch.) care trimite la «masa» de consumatori ai acestor forme culturale şi un cuvânt latin («media»), în forma sa de plural, care se referea la suportul pe care sunt fixate mesajele respective. Dacă primul element al construcţiei este clar, cel de-al doilea reprezintă o sursă de permanente ambiguităţi conceptuale şi lingvistice”*. Trebuie arătat că nici primul dintre termeni nu este atât de clar 23

pe cât se crede. Raymond Williams 2 atrage atenţia asupra nuanţelor pe care le-a avut cuvântul până la accepţia sa contemporană: termenul nu este doar comun, ci şi extrem de complex pentru descrierea socială. * Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.19.

Antrenat în marile schimbări sociale din Anglia secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, acesta a reflectat mereu alte realităţi, extrem de diversificate. A. Masses provine din latină, iar ca lexem neolatin este consemnat în limba franceză a secolului al XV-lea. Chiar şi în limba latină avea, pe lângă sensul principal de „grămadă de obiecte” şi înţelesul de „populaţie amestecată, plebee”. Avea aşadar şi accepţiunea sub care se regăseşte, prin filieră franceză, în Anglia evului mediu, primind în ce priveşte sorturile de oameni, conotaţii peiorative, precum „de jos” sau „de la bază”. Termenul evoluează în limbajul politic, semnificând pe rând „mulţime”, „populaţie comună”, în continuare cu sens peiorativ. În societatea modernă el substiuie două accepţiuni: (a) masă, „gloată”, „ignorant”, „instabil”, iar (b) „o forţa socială potenţial pozitivă”. Cât priveşte comunicarea de masă / mass-media, termenul se referă la membrii relativ numeroşi ai unei audienţe, izolaţi în casele lor, consideraţi ca ansamblu al populaţiei. Deoarece sub dictatura proletariatului, funcţiunile mass-media erau subordonate unui model dirijist, dicţionarele româneşti nu insistă asupra caracteristicilor acestui cuvânt cu trimitere la mijloacele de comunicare. Masa eterogenă a populaţiei era înlocuită de sintagma „opinia publică”, într-o accepţiune oarecum deformată. Astfel, după DEX, ediţia a II - a, 1996, în limba română masă, - e, s.f. provine din fr. masse şi desemnează: 1. Mulţime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populaţiei. 2. Îngrămădire de elemente (de aceeaşi natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp. 3. Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică în raport cu volumul (în fizică). 4. Totalitatea creditelor sau datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative (în domeniul juridic). B. Cuvântul media provine din limba latină, iar în engleză, terenul (de formare al conceptului) şi evoluţia sa au fost următoarele: începe să „circule” curent în secolul al XVI-lea cu sensul de intervenţie ori intermediere între agenţii fizici sau substanţele chimice. Filosoful Fr. Bacon arăta în 1605 că 24

atunci când scrie se exprimă prin (inter)mediul cuvintelor. „Văzul solicită trei lucruri: obiectul, organul şi mediul”, afirma în 1621 Burton. Două secole mai târziu întrebuinţarea cuvântului e atestată în legătură cu presa: „prin intermediul curioaselor noastre publicaţii” (1795), iar începând cu ultima jumătate de secol devine larg utilizat o dată cu apariţia mijloacelor de comunicare de masă, presa, radioul, televiziunea. Astăzi, media are trei accepţiuni considerate a fi convergente:(a) sensul mai vechi de intervenţie sau intermediere a reacţiilor produse de agenţi ori între substanţe ; (b), mediu de transmitere în comunicarea de masă, fie că e vorba de tipar, sunet sau imagine şi (c) termenul specializat prin care un ziar sau un post de radio/tv este privit ca un mediu pentru altele, cum ar fi reclama. Există şi sensul medium „mediu” (persoană cu calităţi deosebite care transmite mesaje în şi dinspre lumea de dincolo, vezi B.P. Hasdeu, Sic cogito! ). Începând cu deceniul al VI-lea al secolului, media a început să fie utilizat şi singur cu acelaşi înţeles (mass-media) mai ales de către specialiştii din presa franceză. C. Sensul nou dobândit. În DEX (1996) p. 603, mass-media s.n. pl. desemnează „totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.)”. În Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 338 (coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu), mass-media este un „termen consacrat întâi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională mass-media sunt considerate instituţii sociale, atât culturale cât şi economice”. Faţă de aceste definiţii rezumative, conceptul rezultat prin sintagma „mass-media”, comportă mai multe înţelesuri. Acestea reprezintă, în majoritatea cazurilor, nuanţări ale autorilor definiţiei, fiecare dintre ei stăruind asupra aspectelor vizate de unghiul de abordare. Petru Pânzaru3, consideră că principalele atribute ale conceptului sunt: (a) „serviciu de mediere (mediator) între realităţile de gradul I evenimenţiale şi populaţie, publicuri, respectiv ca producător de imagini despre realitate, ca producător, manipulator de stări de spirit, climate sociale, curente de opinie publică şi, prin ele, ca factor puternic de orientare-influenţare-schimbare a comportamentelor individuale şi colective. Mijloacele de comunicare în masă au caracter ambivalent, ele nu sunt doar mijloace (neutre) de informare, ci puternice mijloace de influenţare a tuturor domeniilor vieţii sociale, (b) instrument al grupurilor de interese politice, culturale, economice, diplomatice, instituţionalizate sau al formelor organizate de reprezentare a societăţii civile” (p.2). 25

Acestora le adăugăm şi alte opinii, sintetizate în studiul semnat de Aurelian Bondrea,* din care rezumăm: C. Friedmann, B.Cathelat şi A. Cadet, J.B.Thompson4 insistă asupra legăturii fenomenului cu civilizaţia tehnicistă, cu factura sa industrială şi, prin aceasta, de mare suprafaţă (Friedmann). * Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Prin mass-media se instaurează „o relaţie instantanee cu orice punct din timp sau din spaţiu în cadrul unui sistem cultural deschis”(B. Cathelat, A. Cadet), se „instituţionalizează producţia şi generalizează difuzarea de bunuri simbolice, prin transmiterea şi stocarea informaţiei” (J.B.Thomson). Totalitatea mesajelor culturale difuzate la scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste formează conţinutul, ceea ce se transmite, iar mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare, altfel spus, modul cum se transmit aceste mesaje, constituie instrumentele comunicării de masă. Obiectivele mass-media privesc: (a) analiza conţinutului ce se comunică (strâns legat de modul propriu de organizare determinat de medium-ul instrumentului de comunicare, fiecărui canal de comunicare corespunzându-i un limbaj propriu, specific; (b) analiza modului cum se transmite mesajul, care presupune şi analiza unui anumit conţinut cultural, întrucât acest conţinut este prelucrat în virtutea difuzării lui în masă, fiind structurat conform restricţiilor impuse de codurile fiecărui limbaj de comunicare în parte; (c) analiza «dimensiunii sociale», altfel spus «scopul» pentru care se adresează şi «efectul» obţinut în rândul publicului”*O definiţie rezumativă a mass-media se găseşte şi în T.O’Sullivan et al.5: „Comunicarea de masă este practica şi produsul care oferă divertisment şi informaţii unei audienţe formate din persoane necunoscute aceste conţinuturi, transmise de medii tipărite, electronice (sonore sau audiovizuale) au statutul unor mărfuri produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii de ultimă oră, regularizate de stat şi finanţate de particulari, conţinuturi ce sunt consumate în mod personal, privat de către publicul lor”**. Din aceste perspective, elementele componente ale sistemului massmedia pot fi ordonate în categorii şi subcategorii, în funcţie de unghiul de abordare al conceptului, fiecare dintre ele contribuind la definirea, mai degrabă caleidoscopică, a mass-media. Astfel, Bernard Lamizat şi Ahmed Silem,*** stabilesc că, în funcţie de suportul pe care este transmis mesajul, există media tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe), media electronice (radio, tv., calculatoare), în timp ce după modul de achiziţionare ele se împart în : (a) cumpărate direct (cărţi, ziare, reviste, casete şi CD - uri) sau (b) pentru care se plăteşte o taxă de acces (Televiziune prin cablu, Internet, e-mail) ori (c) 26

pentru care nu se plăteşte un preţ direct (publicitatea). După conţinut, mediile se împart în cele (a) de informare, (b) de divertisment, (c) de publicitate. * Ibidem, p. 171. ** Ibidem, p. 172. *** Apud Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 392.

După mărimea audienţei, acestea pot fi de masă şi de grup (presa şi afişele, televiziunile cu circuit închis), ori individuale (aparatul foto, lectorul CD, calculatorul). După caracteristicile tehnice, avem media de difuziune (cablu, unde hertziene) şi autonome (de translare şi decodificare a mesajelor: radioul, monitorul tv., lectorul laser, consola de joc electronic). După funcţie, ele satisfac informarea (stochează şi prelucrează date), asigură lectura mesajelor (aşa-numitele medii de reprezentare) sau le transmit, mediile de distribuţie În sfârşit, după modul de corelare a comunicatorilor, avem medii „off line”, ce conţin mesaje pe un suport fără acces la comunicarea directă, şi „on line” care leagă comunicatorii oferindu-le gama de servicii prin intermediul „magistralelor informaţionale”. În ultimul deceniu, au apărut şi s-au impus forme noi de comunicare rezultate din combinaţia elementelor textuale şi grafice (specifice presei scrise) cu cele tipice audio-vizualului (sunete şi imagini în mişcare), cu imagini de sinteză şi cu facilităţile tehnologice oferite de calculatoare. Denumirea lor generică este multimedia. De aceea, este relativ greu de armonizat toate aceste determinaţii, aflate, cum se poate lesne observa, într-o zonă de interferenţe multiple şi din ale căror perspective se detaşează exclusiv avantajele. În realitate, există şi numeroase dezavantaje ale noului tip de civilizaţie care-i preocupă pe specialişti. Cel mai grav dintre acestea îl reprezintă deplasarea atenţiei de la fond către formă, contactul intim cu vechile structuri ale mass-media, în special cartea şi ziarul ducând la dezvoltarea individualismului activ, în timp ce „conectarea” individului la o reţea, îl transformă pe acesta într-un simplu consumator pasiv6. O descriere comprehensivă, deşi pe pagini puţine, a sistemului mass-media face Jean-Noel Jeanneney.* Mai mult decât alţi cercetători, autorul stăruie asupra aspectelor vulnerabile ale sistemului care coexistă cu avantajele acestuia. Astfel, tipului de discurs unilateral dacă nu cumva triumfalist, practicat de unii cercetători ai mass-media, cărora relaţiile de rudenie cu domeniul le înceţoşează obiectivitatea, i s-ar putea opune demersul obiectiv al cunoscutului cercetător francez, din al cărui conţinut inserăm următoarele opinii: „Imaginea pe care diferite societăţi şi-au făcut-o despre ele şi despre altele precum şi multitudinea 27

eforturilor depuse de protagoniştii jocului pentru a modifica această reprezentare, în funcţie de propriile interese, intersectează toate domeniile de cercetare şi priveşte majoritatea activităţilor umane publice sau private (p. 1). * Jean Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.

Cantitatea imensă de ziare şi reviste de toate categoriile şi dimensiunile, numărul aproape descurajant de mare al agenţiilor de presă, al posturilor de radio şi televiziune, fie ele prin cablu sau unde hertziene, creează pericolul dispersării acesteia într-o imagine ameninţătoare, imposibil de definit într-un concept unic şi clar. Industria mass-media produce efemerul, realitatea schimbătoare de la o clipă la alta, recreează, cu alte cuvinte, fluidul existenţei, motiv pentru care acest tip de informaţie nu se arhivează sau, mai exact spus, nu i se acordă importanţă ca unor documente demne de eternizare. Jean-Noel Jeanneney deplânge, în acest sens, sărăcia arhivelor care permit descrierea instituţiei unui ziar, unui post de radio sau de televiziune. Nimic spectaculos 7, ba chiar mai mult, se constată o asemănare izbitoare între aceste arhive care permit descrierea instituţiei cu aceea a unui fabrici de făină spre exemplu, cu toate că produsele sunt cu totul altele. Accepţiunea cea mai recentă dată termenului mass-media este aceea de suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi. Se pune accentul pe aportul maşinilor introduse în procesul de comunicare pentru a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simţul văzului şi auzului (televiziunea, radioul, filmul etc.) După Rémy Rieffel 8, mass-media pot fi repartizate în trei categorii: mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe), mijloace bazate pe film (fotografia şi cinematografia), mijloace electronice (radio, televiziune, telefon, videocasetofon, videotext, fax, calculator, CD-ROM etc.). Se observă că definiţia concepută la jumătatea secolului al XX-lea nu mai acoperă în totalitate realităţile contemporane, mijloacele electronicii şi informaticii reprezentând cele mai recente participări la fenomenul pe care l-au înrâurit semnificativ. 2. Canalul mediatic

28

Între canalul mediatic şi suportul mediatic se face uneori confuzie. Aceasta se datorează lipsei unui dicţionar adecvat, din care motiv unii cercetători au utilizat acelaşi termen pentru a denumi realităţi foarte apropiate, dar diferite. Mesajele create în sistemul mass-media sunt distribuite cu ajutorul unor tehnologii sofisticate, la a căror optimă funcţionare contribuie instituţii specializate, auxiliare. Or, toate sunt cuprinse sub denumirea generică de medii. În aceeaşi ordine de idei, şi suportul mediatic poate fi inclus aici dată fiind strânsa lui relaţie, de tipul formă şi conţinut, cu canalul, mai ales că forma este determinantă pentru conţinut. Pentru a explica funcţiunea canalului mediatic, unii autori utilizează printre argumente compararea cu sistemul comunicării interpersonale, care nu are însă caracteristicile mass-media. Singura asemănare dintre cele două tipuri de comunicare constă în explicarea funcţiunii lor printr-un „model”, relativ apropiat în ambele situaţii, al realizării comunicării. Alte „legături” între cele două tipuri de comunicare nu există, chiar dacă finalmente massmedia (prin cele mai recente forme de manifestare, multimedia) tinde spre un caracter interpersonal, numit interactiv. Pentru a-şi realiza scopul, comunicarea de masă apelează la numeroase artificii, în absenţa cărora nu ar fi realizabilă. Nu împărtăşim opinia lui Mihai Coman care, spre a releva importanţa canalului, afirmă că „o veste transmisă prin viu grai, din om în om, este supusă vicisitudinilor legate de condiţiile concrete ale fiecărui act de comunicare; în plus, informaţia circulă o dată cu suportul ei fizic (omul care o poartă), cu viteza specifică deplasării acesteia. De îndată ce informaţia se desprinde de suportul uman şi se fixează pe alt suport material (tăbliţă de lut, papirus, hârtie) ea poate fi manipulată cu mai multă uşurinţă şi nu mai este afectată de accidentele inerente actelor de comunicare directă (uitare, reconstrucţie, metaforizare, etc.)”. * Trebuie observat că în acest exemplu, cam metaforic, nu avem de-a face (cel puţin pentru prima parte, dacă nu cumva şi pentru a doua !) cu o comunicare de tip mass-media, ci cu extrapolarea modelului de „canal” din comunicarea interpersonală în cea mediatică. Diferenţele sunt disproporţionat de mari, contravenind sensului nuanţat al definiţiei. Autorul scoate în evidenţă însuşirile, mai exact spus diferenţele (efemeritate/ stabilitate, individual/ colectiv, lentoare/rapiditate) nu modul de funcţiune a conceptului în discuţie. Aceasta ar putea deveni o comunicare mass-media din momentul „fixării” pe un suport mediatic portabil (ziarul de exemplu), conţinutul mesajului rămânând neschimbat. Mesajul reprezintă un text finit şi un univers închis. Orice schimbare în interiorul acestuia, o virgulă spre exemplu, ar putea duce la distrugerea instantanee a caracterului finit al mesajului (lingviştii afirmă, la 29

dispariţia sa). Mesajul însă poate fi interpretat diferit, de la un individ la altul, dar faptul nu înseamnă că avem un mesaj „deschis”, ci o reprezentare personalizată, individualizată de la un receptor la altul, la interpretarea posibil diferită a mesajului contribuind factori de educaţie, cultură, mentalitate, convingeri etice şi morale, starea fizică şi psihică de moment. * Mihai Coman, op.cit., p. 23.

În Dictionnaire des Médias (sub direcţia lui Francis Balle), LarousseBordas, 1998, p. 149, autorii disting trei tipuri de canale mediatice, numite de aceştia simplu, media: A. [canale] media autonome (cărţi, ziare, afişe, anunţuri şi reclame publicitare). Raportul dintre mesaj şi suport este unul de tipul formă şi conţinut. Fenomenul de decodificare este instantaneu şi accesibil (direct) cu condiţia stăpânirii codului lingvistic respectiv. B. [canale] media de difuzare (radioul, televiziunea), presupun existenţa unor organizaţii instituţionale care difuzează mesaje receptate la distanţă. Pentru realizarea comunicării este nevoie de un canal de transmitere a informaţiei cu mult mai complicat decât în cazul (A). Deosebirea faţă de canalele media autonome constă în faptul că între canal şi mesaj nu mai există legătura dintre formă şi conţinut, ci are loc o metamorfoză (mesajul este convertit şi codificat în flux electromagnetic sau undă hertziană) care la final, printr-un proces invers, redevine mesajul iniţial. Pentru aceasta e necesar ca la extremitatea cealaltă a lanţului emiţător-mesaj- cod-canal-receptor să existe un auxiliar care să decodifice mesajul. Schema completă ar fi emiţator (tv)-mesaj (verbal)- cod (limba română)- canal codificat [convertire a codului iniţial, care devine şi suport al mesajului, în unde electromagnetice sau hertziene] -receptor (aparat tv sau radio) [reconvertire a undelor electromagnetice şi hertziene în codul iniţial]- canal iniţial- mesaj (verbal). C. [canale] media de comunicare (telefonia, telefaxul, internetul, telexul, telegrafia, poşta electronică). Acestea refac comunicarea directă, dialogată, între persoane sau grupuri de persoane despărţite de distanţe mari. Realizarea este posibilă prin metamorfoza explicată anterior, care asigură „transportul” conţinutului. În plus, pentru ambele situaţii, (B) şi (C), sunt necesare cabluri electrice, relee şi antene (terestre sau satelit) capabile să preia, să amplifice semnalul şi să-l retransmită, aparate pentru decodificare. Toate acestea funcţionează aşadar ca auxiliare ale canalelor media şi au rolul de a „comprima” spaţiul şi de a relativiza timpul făcând posibilă trans30

miterea/comunicarea instantanee la distanţe foarte mari. În această situaţie, imediat ce a fost emis, mesajul este convertit din forma sa iniţială şi apoi refăcut prin intermediul altor instrumente auxiliare, spre a redeveni acelaşi. Mihai Coman, în lucrarea amintită, face o trecere în revistă şi a altor accepţiuni provenite în literaturile de specialitate din limbile franceză şi engleză. Din acestea notăm:„ După Yves Lavoine, care a urmărit diversele accepţii pe care le are acest concept, «media» se referă simultan la mai multe lucruri diferite:  o tehnică sau un ansamblu de tehnici de (a) producere a mesajelor şi de fabricare a unor suporturi manevrabile, ceea ce implică un anume tip de transport; (b) - transmitere instantanee a mesajelor printr-un canal anume (unde hertziene, cablu) către un terminal (receptor, monitor),  ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestor tehnici,  ansamblul organizaţiilor care produc sau tratează aceste mesaje (...) La rândul lor, autorii Dicţionarului mass-media susţin că termenul «media» se referă, simultan, la o tehnică anume, la un mod de folosire a acestei tehnici, la un public determinat, la instituţii specifice şi la anume genuri sau forme de exprimare” (p. 19). 3. Suportul mediatic Sintagma suport mediatic este înţeleasă în sens restrictiv ca element pe „suprafaţa” căruia se transmite informaţia. El nu este nici cod (context arbitrar, creator de inteligibilitate) şi nici canal (mediu), acestea fiind auxiliare ale sale şi având într-o singură situaţie istorică dată, adică atunci când s-a inventat limbajul, rolul simultan de canal şi suport. Această „calitate” şi-o păstrează în cadrul comunicării orale, în care aerul vibrând sonor este deopotrivă canal (mediu) de difuziune a mesajului, dar şi suportul efemer al acestuia. De aici se observă că o importantă calitate a suportului mediatic o reprezintă rolul de conservare şi stocare a informaţiei. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că, în situaţia comunicării orale, obligativitatea prezenţei simultane a emiţătorului şi receptorului devine o regulă sine qua non. Absenţa receptorului în comunicarea mass-media, din motive ce nu vor fi invocate acum, creează imperativul conservării mesajului, de regulă prin procedee artificiale complexe, care acţionează ca auxiliare menite a-i asigura protecţia. Suportul informaţiei este limbajul, oral sau scris. Dar, întrucât codul funcţionează în sistemul mass-media şi prin artificializări menite a ajuta la transmiterea mesajului, unii cercetători îl asimilează ideii de suport mediatic, 31

perspectivă din care au propus criterii de departajare în cadrul sistemului. În realitate, acest criteriu este, ştiinţific vorbind, generator de ambiguitate, dar prezintă, totuşi, avantajul că evidenţiază în acelaşi timp evoluţia sa istorică. Alături de aer, ca prim suport al limbajului, privativ de stocare/conservare, celălalt suport al comunicării îl constituie grafia, scrierea în sens mai larg, care beneficiază de numeroase „coduri” de transmitere, unele extrem de sofisticate, ale limbilor naturale ori artificiale. De-a lungul istoriei civilizaţiei, umanitatea a căutat numeroase metode de convertire a mesajelor pe unul din cele două suporturi, reuşind prin intermediul celor mai performante şi stocarea/ conservarea informaţiei. Acestea au fost, în ordine, piatra, tăbliţa de lut ars, papirusul, pergamentul, hârtia, toate utilizând ca mediu de transmitere grafia. Posibilităţile lor de stocare/conservare erau determinate de „calitatea” îndoielnică a suportului, dar nu trebuie neglijat că ele semnifică un important pas înainte făcut de civilizaţie. Transmiterea masajelor prin intermediul cablurilor şi reţelelor de curent electric şi al antenelor (pentru undele hertziene) a făcut să se vorbească despre auxiliarele întrebuinţate sub denumirea de suport mediatic. Din punctul nostru de vedere, suportul mediatic nu poate avea alte reprezentări decât cel sonor (acustic) şi vizual (grafic). Pentru învingerea distanţelor şi refacerea „apropierii” dintre emiţător şi receptor, s-a apelat la instrumente mediatice, de emitere şi recepţie şi conservare a informaţiei, cum au fost telegraful şi ulterior telexul, telefonul şi ulterior telefaxul, radioul, magnetofonul şi pik-up-ul, aparatul de filmat, televizorul şi videorecorderul, iar recent reţelele de Internet şi e- mail ale mijloacelor computerizate. Concomitent cu evoluţia lor au fost create şi alte mijloace de stocare a mesajelor: discul şi compact-discul electronic, discheta informatică şi compact discul (video şi informatic). 4. Persoana, grupul de persoane, populaţia (eterogenă) care primeşte informaţiile, mesajul Mesajele mass-media sunt adresate unui număr variabil de persoane. Numărul diferă de la o structură la alta a sistemului mass-media, putând fi cuantificat şi descris ca răspândire geografică, deşi aceste elemente nu sunt tocmai cele esenţiale. Caracterul unidirecţional al comunicării de masă creează inconvenientul că receptorii nu pot lua legătura cu emiţătorii şi nu le pot comunica impresiile lor, cu alte cuvinte nu-i pot influenţa. Prin urmare, 32

există riscul foarte ridicat ca între emiţător şi receptor să nu se realizeze nivelul de comunicare urmărit. Pe de altă parte, receptorii nu sunt legaţi între ei printr-un sistem de comunicare complex, posibilităţile de interacţiune fiind cvasi-nule. Chestiunile vitale pentru managerii din sistemul mass-media sunt altele şi anume faptul că se adresează unui public eterogen (cu educaţie, cultură, hobby-uri, convingeri şi motivaţii extrem de diferite) care, în plus, are numeroase alte opţiuni referitor la gestionarea timpului disponibil, fie în interiorul sistemului, fie altundeva. De aceea, mesajele se adresează unui agregat de telespectatori, cititori, ascultători sau privitori. Ţinându-se cont de eterogenitatea socială, mesajele mass-media sunt orientate spre zonele comune de interes şi fac permanent concesii privind nivelul lor calitativ spre a câştiga sub aspectul accesibilităţii. Se mizează, de asemenea, pe caracterul spectacular, pe atractivitate, pe dorinţa de inedit a publicului receptor. Scopul clar enunţat este realizarea acelor produse mediatice capabile să stârnească în cea mai înaltă măsură interesul publicului. Este ştiut că dorinţa oamenilor de a fi informaţi se manifestă în primul rând cu prilejul unor evenimente neobişnuite comparativ cu rutina existenţei. În acest orizont de aşteptare se includ atât evenimente imprevizibile, cât şi altele programate sau uneori create în mod intenţionat. M. Coman*, redă o informaţie după care concertul „Live Aid” din 1985, organizat de un grup de cântăreţi rock, desfăşurat simultan pe stadioanele Wembley (Londra) şi J.F.Kenedy (Philiadelphia, SUA), a fost transmis „live” în 105 ţări şi s-a bucurat de o audienţă de peste 1,5 miliarde de telespectatori. Fenomenul a intrat deja în rutină, între evenimentele devenite de interes general numărându-se Eclipsa de soare din 1998 şi Jocurile Olimpice din Australia. În ultimele decenii, mass-media din ţara noastră, în speţă televiziunea, a captat atenţia la scară naţională şi internaţională prin evenimente precum Revoluţia română din decembrie 1989 şi repetatele „mineriade”. Toate acestea n-ar fi fost posibile în absenţa mass-media. Unii cercetători folosesc, pentru a denumi aceste grupuri mari de persoane instituite în receptori mass-media, termenul de opinie publică. Faptul derivă din accepţiunea care se dă sintagmei, definită de Jeanneney cu următoarele atribute: „opinia publică - o noţiune esenţială pentru cel care studiază istoria mass-media, însă greu de abordat, doar aparent clară şi care scapă adesea printre degete, chiar atunci când crezi că ai prins-o... Inventarul 33

adjectivelor pe care istoricii le asociază de obicei noţiunii de opinie publică: imperceptibilă, inconsecventă, fragilă, versatilă, ambiguă, schimbătoare, incoerentă, amnezică”**. * Mihai Coman, op.cit., p. 24. ** Jean Nöel Jeanneney, op.cit., p. 2-3.

5. Modelul schematic al comunicării: emiţător - cod - receptor. Paralelismul formal dintre cele două tipuri de comunicare: interpersonală şi de masă. Caracteristicile comunicării de masă. „Schema” comunicării de masă este, din punct de vedere formal, foarte asemănătoare celei din comunicarea lingvistică. În pofida identităţii lor structurale, între cele două tipuri de comunicare există diferenţe foarte mari. Deşi ambele sunt condiţionate de existenţa mesajului care, spre a fi pus în act, necesită un emiţător şi un receptor, termenii sună la fel, dar nu desemnează aceeaşi realitate. Tot astfel se prezintă faptele mai departe. În schemă sunt incluşi codul şi canalul („mediul”) de transmitere a mesajului, emiţătorul fiind totodată deţinătorul codului, în sensul că acesta impune, pentru realizarea comunicării, varianta sonoră sau grafică. Nici identităţile acestea nu depăşesc stadiul de aparenţă, în plus teoreticienii nepunându-se de acord nici în privinţa unora dintre componentele interne ale fiecărui sistem în parte. Canalul, spre exemplu, este considerat, uneori chiar de către specialişti, şi suport al comunicării. Canalul se confundă cu suportul numai în cadrul comunicării orale. Există, aşadar, canal şi cod. Canalul are mereu legătură cu gândirea şi suportul mesajelor emise, codul cu competenţa „gramaticală” de transmitere şi receptare a mesajului. Cele două îşi au rădăcinile adânc înfipte în gândire, cu precizarea că nu tot ce gândim poate fi tradus în cuvinte. În general gândirea, care trebuie tratată ca o necunoscută, este principala resursă umană, ale cărei nuanţe limbajul le poate reda numai în mică măsură. Inconvenientul porneşte de la faptul că oamenii folosesc cuvintele în generalitatea lor dar cu sens individualizant. Gândirea este consecinţa deosebirilor fundamentale, adesea incredibil de mari, între indivizii care la prima vedere sunt identici. Pentru că, totuşi, o explicaţie pentru această afinitate există, vom apela mai întâi la câteva dintre schemele comunicării lingvistice, începând cu cea a 34

lui K. Bühler 9, care a dedus principalele funcţiuni ale limbajului din părţile componente ale vorbirii (mesajului), în număr de trei: subiect vorbitor, destinatar şi comunicare. În fiecare act lingvistic aceste componente se reflectă într-un anumit fel, putând fi scoase în relief într-un mod particular. În raport cu subiectul vorbitor (emiţătorul), vorbirea poate fi concepută ca „expresie”, în raport cu destinatarul (receptorul) ca „apel”, în raport cu mesajul ca „reprezentare”. Cele trei funcţii sunt: Emiţător Mesaj Receptor Expresivă Reprezentativă Apelativă Roman Jakobson10 stabileşte următoarea configurare funcţională a limbajului: Context Emiţător Mesaj Receptor Cod Contact Cel care se adresează, emiţătorul, transmite un mesaj care, pentru a-şi îndeplini funcţiunea are nevoie de un context la care se referă. Receptorul, la rândul său, pentru a putea percepe mesajul, este obligatoriu să se afle în contact cu emiţătorul, iar acesta, pentru a înţelege mesajul, trebuie să deţină codul de transmitere (normele gramaticale şi, dacă este scris, ortografice ale limbii). Fiecare dintre aceste reprezentări surprinde o altă funcţiune a limbii, şi anume: Emotivă

Referenţială Poetică Fatică Metalinguală.

Conativă

Prin funcţia numită emotivă sau expresivă, emiţătorul îşi exteriorizează emoţiile, ideile, dorinţele. Intenţia de a oferi indicaţii asupra unei stări de lucruri devine funcţie referenţială. Posibilitatea de a acţiona, prin mesaj, asupra receptorului, reprezintă funcţia conativă (din lat. conari „a întreprinde”, „a încerca”).Funcţia poetică este centrată asupra calităţilor interne ale mesajului, independent de celelalte scopuri; are o dominantă literară fără a fi străină ansamblului de activităţi verbale. Funcţia fatică joacă 35

rolul de regularizare a contactului dintre emiţător şi receptor, în sensul asigurării bunei funcţiuni a canalului şi codului. O regăsim explicit cu prilejul fiecărei convorbiri telefonice, în care interjecţia alo! deţine acest rol, de asigurare a contactului. În sfârşit, funcţia metalinguală se orientează asupra valorii intrinseci a limbajului, fiind un discurs despre organizarea acestuia. E de la sine înţeles că inventarea limbajului, cu milioane de ani în urmă, a impus (atunci) un singur tip de comunicare, sonoră, trecerea de la aspectul sonor la cel simbolizat (grafic) făcându-se mult timp după aceea ca urmare a dorinţei oamenilor de a stoca informaţiile (mesajele). Simbolizarea grafică a sunetelor emise, mai precis a fonemelor, emisii de sunete care, combinate între ele, au dat naştere cuvintelor, a constituit sistemul de conservare a informaţiei. Pe durata desfăşurării comunicării lingvistice interpersonale, se produce un act de simultaneitate între emiţător, cod, canal şi receptor. Dacă aceasta nu e asigurată pe întregul circuit, adică de la emiţător la receptor, mesajul nu-şi atinge scopul, respectiv înţelesul. Un mesaj sonor în limba japoneză, spre exemplu, poate fi perceput ca mesaj, aşadar canalul este funcţional, dar fără a putea fi înţeles dacă receptorul nu cunoaşte limba respectivă. Chestiunea codurilor a apărut pe măsură ce limbajul şi-a furnizat propriile reguli (semantice, ortoepice, apoi ortografice şi gramaticale) funcţionând în dublu sens: ca instrument de înţelegere între utilizatorii aceluiaşi cod, dar şi ca obstacol natural în comunicarea dintre persoanele care nu aparţineau aceluiaşi grup etnic şi, ulterior, ca obstacol intenţional, de secretizare şi de obstrucţionare a accesului la o informaţie11. Schema propusă de Jakobson este utilă ca punct de pornire, astăzi considerându-se că, în ce priveşte comunicarea lingvistică, descrierea realităţilor cuprinse în ea este cu mult mai complexă. Catherine KerbratOrecchioni 12 a conceput o nouă schemă a comunicării lingvistice, menită s-o îmbunătăţească pe cea a lui Jakobson, nuanţând o serie de componente care, se va vedea, apar şi în schema comunicării mass-media: Competenţele lingvistică şi paralingvistică EMIŢĂTOR

codificare - MESAJ - decodificare

RECEPTOR

Competenţele ideologică şi culturală

canal

Competenţele ideologică şi culturală

Determinări 36

Competenţele lingvistică şi paralingvistică

Determinări

„psy”

„psy”

Constrângeri impuse de universul discursului

Constrângeri impuse de universul discursului

Modul de producţie

Modul de interpretare

Cât priveşte comunicarea în mass-media, schema sa, deşi identică, determină pentru fiecare dintre componentele structurale existenţa unui complex de fapte, guvernate la rândul lor de norme şi principii de lucru cu o istorie şi progresie diferite. În întregimea sa, sistemul mass-media s-a edificat în timp şi se află în „mişcare”, fiind relativ greu să fie „fixat” ori să i se prevadă evoluţia. El fiinţează pe un principiu asemănător celui simbiotic. Unele dintre „forţele” care contribuie la buna lui funcţionare sunt simple instrumente auxiliare, altele deţin un rol decisiv la ţelul final, comun. Când se vorbeşte despre comunicarea mediată se au în vedere două tipuri de relaţii: (1) comunicare mediată tehnologic, care leagă grupuri umane mai puţin numeroase şi (2) comunicarea de masă, care uneşte conglomerate sociale enorme, evident cu sprijinul tehnologiilor. În limbajul de specialitate, comunicarea de masă este considerată sinonimă cu noţiunea mass-media. În comunicarea de masă se regăsesc acele forme de comunicare care interpun între emiţător şi receptor instalaţii tehnice sofisticate şi instituţii complexe: sistemul social, redacţiile din presa scrisă, radio şi televiziune, studiourile de producţie cinematografică, discografică ori de artă a spectacolului. Pentru redarea schematică, simplificatoare a mass-media, vom descrie câteva dintre numeroasele modele elaborate ce reprezintă progresele succesive obţinute în procesul de înţelegere a fenomenului. Primul este cunoscut sub denumirea de Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell, a fost elaborat în 1948 şi urmează la scurt timp cercetărilor lui R.A. Fischer care defineşte informaţia ca o noţiune clasică a statisticii matematice. Modelul respectiv cuprinde schema de rutină Emiţător -Mesaj-Canal(Cod)-Receptor, cărora li se adaugă o a cincea componentă referitoare la analiza efectelor produse. Constatăm13 aşadar că teoria lui Lasswell este centrată, mai mult decât în cazul comunicării lingvistice, pe mesaj şi efectele sale: Cine ?

Ce zice ?

Cum ?

Cui ?

Cu ce efect ? 37

(Emiţător)

(Mesaj/Canal)

(Cod/Canal)

(Public)

(Analiza efectelor)

Emiţătorul (simbolizat prin întrebarea cine ?) este în situaţia aceasta un comunicator specializat în culegerea şi selectarea de informaţii capabile de a deveni mesaje, în sensul că ele conţin informaţii de interes major, general. Faţă de tipul mesajelor (informaţiilor) emise prin intermediul comunicării interpersonale, cele din mass-media sunt motivate de caracterul entropic al informaţiei cuprinse în mesaj, după criterii prestabilite. Mesajul (ce zice ?) este separat contextual de emiţător, orientându-se asupra lui însuşi sub forma unei analize de conţinut, devenind ca atare (mesaj) în măsura „corespundenţei” sale cu intenţiile selective ale emiţatorului. Din acest motiv, mai plauzibilă ar fi situarea mesajului pe axa lineară înaintea emiţătorului, deoarece mass-media îşi propune să prezinte realitatea evenimenţială, filtrată prin mesaje, a căror „nominalizare” are loc în urma selecţiei faptelor susceptibile de a prezenta un interes general (de masă). Nu trebuie ignorat, pe de altă parte, că în numeroase situaţii, realitatea este atât de intens interpretată (cu toţii am luat act de formula „adevărat este numai ceea ce se prezintă la televizor !”), încât poate fi plasată, ca un adevăr „recreat” de emiţător. Limbajul astfel utilizat reprezintă codul de transmitere, care transgresează şi poate suporta, în funcţie de tipul de comunicare massmedia, alte metamorfoze imediat ce este preluat de canal. Întrebarea cum ? se raportează la mijlocul de comunicare ales (presă scrisă, radio, televiziune) considerate canale mediatice. Aşa cum am arătat mai sus, în anumite situaţii, codul este supus unor conversii şi reconversii. Tot aici apar chestiuni legate de funcţionarea canalului (care a generat o literatură de specialitate) şi, după Marshall Mc Luhan, de influenţe asupra receptării mesajului (mediul este mesajul). Receptorul (simbolizat prin întrebarea cui ?) este studiat ca expresie a audienţei mass-media prin capacitatea (nivelul) de percepţie a mesajului, receptorul fiind descompus în variabile precum sexul, vârsta, categoria socială şi socioprofesională, domiciliul. În sfârşit, prin întrebarea cu ce efect ?, autorul se referă la efectul şi influenţa avută de mass-media asupra receptorilor. Adăugând că Lasswell era specialist în ştiinţe politice, se poate trage concluzia că modelul propus este unul orientat asupra mesajului, considerat ca mijloc de persuasiune. De aceea, nici Lasswell nu se arată interesat de alte 38

aspecte complementare, descrise de americanul Claude Elwood Shannon14, printr-o schemă relativ asemănătoare : Mesaj Sursa informaţiei Emiţător

Semnal emis

Semnal primit

Mesaj

Canal

Receptor Destinaţie

sursă de zgomot Shannon, inginer la Bell Laboratories din New-York, şi-a conceput modelul spre a-i servi la rezolvarea problemelor tehnice din telefonie, anume transmiterea de mesaje printr-un canal şi, de aici, la chestiunile legate de sursa de zgomot. Schema se baza pe statistica matematică. Prin analogie, acesta a fost aplicat în transmiterea mesajelor umane şi a celor mass-media, fiind completat în anii ‘50 de către alţi cercetători, între care un rol esenţial a avut Norbert Wiener, teoretician al informaţiei, care a propus o ştiinţa generală a comunicării, aplicabilă deopotrivă maşinii şi omului, numită cibernetică (de la grecescul kybernao, „a conduce o corabie”). Cibernetica pune accentul pe feedback („conexiune inversă”), care cuprinde procedeele de control ce permit unui sistem să se adapteze la modificările contextului. În anii ‘70 s-a impus aşa numitul model HUB 15 (modelul concentric al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait şi Thomas Bohn), care transformă schema lineară din reprezentările anterioare într-una circulară, orientată spre componenta dinamică (acţiuni şi reacţii) a proceselor comunicării, văzute ca o autentică mişcare de tip brownian între emiţător şi receptor.

39

În epicentrul acestei reprezentări se află comunicatorii, care sunt creatorii unor mesaje iniţale, încă neexpediate, dar redactate într-un cod potenţial activ, apărute sub forma unor informaţii scrise sau audiovizuale. Înainte ca acestea să fie canalizate spre receptor, sunt filtrate de gatekeeper -i „paznici de barieră” (redactor-şefi, producători de cinema, şefi de agenţie, într-un cuvânt „profesionişti” ) care decid importanţa mesajelor şi, în funcţie de aceasta, sunt emise de mass-media. Toate aceste conţinuturi se desfăşoară pe „schema canonică” (Abraham Moles) în secvenţa emiţător - mesaj- cod/ canal, având de suportat într-o fază următoare presiunea (a se citi impactul) unui mediu invizibil (şi dificil de evaluat) constând din mentalităţi deja existente, prejudecăţi asupra „adevărului” conţinut de realitatea numită mesaj, toate ilustrate de societatea instituţionalizată (serviciile unui minister, asociaţii) ori nu (opinia publică) şi care pot să influenţeze acurateţea mesajului pe segmentul al doilea al traseului informaţional (cod/ canal -mesaj-receptor), unde se cuantifică impactul asupra publicului şi efectele produse. În studiul lui Remy Rieffel, din care provine o parte însemnată a datelor cuprinse în expunerea noastră, se vorbeşte şi despre modelul interactiv al comunicării (anii ’90), fără apartenenţă auctorială, dar impus, împotriva unor opinii divergente, în ultimelele decenii, în numele ideii 40

comune, îmbrăţişate de tot mai mulţi, că nu fluxul şi stările (efectele) domină conceptul ci, dinamica acestuia.

De altfel, în tot acest răstimp, terminologia în chestiune s-a modificat semnificativ. Pentru înţelegerea globală a celor prezentate aici, mai simplu ar fi să recurgerem la noţiunile de competenţă şi performanţă, împrumutate din lingvistica generativă. Astfel, orice individ capabil să intre în contact prin intermediul canalului/limbajului se presupune că dispune de competenţă (acesta poate fi primită sau dobândită), în timp ce potenţialul său combinatoriu, creativ, diferit de la o persoană la alta, ia numele de performanţă. Ideea în sine produce iarăşi o foarte mare apropiere de „modelul” comunicării lingvistice interumane, cu condiţia să se stăruie asupra fenomenului de manifestare a gândirii, aşadar de funcţionare a creierului uman, despre care se va vedea că este cu mult mai complex şi cuprinde „in nuce” toate tipurile de fapte luate în discuţie. Prima observaţie demnă de semnalat se referă la „ştergerea” diferenţelor existente între funcţiunea emiţătorului în ambele tipuri de comunicare. Considerând, în privinţa comunicării lingvistice interpesonale, că emiţătorul este însuşi creierul uman, ca sediu al gândirii şi vorbirii (producerii codului), rezultă că acesta funcţionează continuu, fiind în realitate „activ” chiar şi în aparentele sale momente de repaos. O dată ce ne-am născut, creierul îşi „instalează” programele de lucru, în rândul cărora gândirea este sinteza supremă, treapta ultimă a funcţiilor cognitive. Redăm în continuare câteva pasaje, considerăm 41

utile, dintr-un studiu de specialitate 16: „Capabilă să extragă esenţialul din fenomenal, gândirea face ordine în universul nostru interior. Gândirea nu este pasivă, existând doar în dinamică exploratorie şi constructiv ideatică. Gândirea este în ultimă instanţă o extrem de subtilă şi performantă procesare informaţională. La baza ei stau concomitent mai multe „gramatici” interne, dintre care cele mai importante seturi de reguli sunt cele intelectiv-logice, afective, mnezice şi imaginative. Omul, ca măsură a tuturor lucrurilor, acţionează prin funcţii psihice precum senzaţiile ca unităţi de primă sinteză informaţională şi percepţiile care fac legătura între informaţia senzorială lineară şi primul nivel de generalizare (acestea permit formarea noţiunilor primare). Urmează atenţia, o funcţie de coordonare a sistemului psihic unitar şi de ierarhizare a priorităţilor de moment ale existenţei. Se pare că înseşi principiile ierarhizării sunt la rândul lor ierarhizate. Atenţia este o funcţie având la bază o structură neuronală care se comportă ca un selector şi ordonator al percepţiilor, ca un selector şi ordonator de stimuli, de informaţii. Ea ne orientează atât în mod nediferenţiat, baleind mediul informaţional, cât şi voluntar, păstrând constant în centru clipei, clipă de clipă, o sursă de informaţii propusă conştient ca importantă. Dacă atenţia este o funcţie de orientare în prezent, iar imaginaţia în viitor, memoria este o funcţie psihică elementară de orientare în trecut. Fără memorie, haosul informaţional ar anula viaţa psihică. De menţionat că, după toate probabilităţile, bagajul mnezic al omului stochează absolut toate experienţele existenţiale ale individului, care însă nu îi sunt toate accesibile decât eventual pe fragmente de timp, în anumite condiţii afective. Cât priveşte stările afective, învăţate sau înnăscute, există stări atitudinale faţă de toate clasele de evenimente cu care omul a avut de-a face filo- şi ontogenetic. Definite ambiguu, din punct de vedere noţional, există patru modulaţii reactive afective, (emoţiile, afectele, sentimentele şi pasiunile) care antrenează în spectrul lor întreaga fiinţă umană. Toate cele prezentate aici comunică nemijlocit cu inteligenţa sau capacitatea de luare cognitivă în posesie a realităţii. Inteligenţa face posibilă cunoaşterea care este deja o luare în posesie cognitiv logică a realităţii. Una din cele mai pragmatice definiţii ale inteligenţei este cea care are drept criteriu capacitatea de adaptare. Există un nivel superior al cognitivităţii pe care îl numim înţelegere. Înţelegerea este un proces activ, de continuă construcţie mentală de modele reflectând o situaţie, un fapt, un context, o semnificaţie. Etapele sunt succesive: analiză, sinteză, analiză, etc., fiecare la un nivel tot mai înalt. În funcţiunea sa, înţelegerea poate scurtcircuita, în plan 42

inconştient, aceste etape „ocolind” conştientul. Avem astfel o înţelegere intuitivă. Combinarea nivelelor înţelegerii cu retrocontrolul asigură trei tipuri de înţelegere care pornesc de la trei tipuri de inteligenţă: intuitivă, nemijlocită (sinteza nu poate depăşi restricţiile impuse de retrocontrol în plan concret), de tip mijlocit (pas cu pas în plan conştient prin intermediul noţiunilor).” Expunerea faptelor ar putea continua cu aspecte privitoare la instincte, motivaţii, voinţă, caracter, temperament, conştienţă şi conştiinţă, comportament. Ne oprim însă considerând că au fost etalate destule argumente ca să acceptăm că „modelul” celor două tipuri de comunicare îşi menţine, la scări şi „puteri” diferite, cele mai importante dintre caracteristici şi pentru secvenţe mai restrânse, cum a fost cea a emiţătorului. Întrucât în capitolele următoare vom mai avea prilejul de a discuta despre schemele comunicării mass-media, chiar pentru fiecare dintre acestea în parte, alte amănunte vor fi prezentate în segmentele respective.

Note 1. Dictionnaire des Médias (sous direction de Francis Balle), Editions Larousse-Bordas, Paris, 1998, p. 147. 2. Raymond Williams, Keywords - a vocabulary of culture and society, Fontana, Glasgow, 1976. 3. Mass-media în tranziţie, Editura Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1996. 4. C. Friedmann, Introduction aux aspects sociologiques de la radio-televsion în „Revue de l’enseignement superior”, nr. 3, 1965; B. Cathelat, A. Cadet, Publicité et societé, Payot, Paris, 1976, p. 74; J.B.Thomson, Ideology and Modern Culture, Standford, Standford University Press, 1990, p. 21(apud Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997). 5. Key Concept on Communication and Cultural Studies, London, Routledge, 1994 (apud Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997). 6. Atrăgând atenţia asupra dezavantajelor create de mass-media, Marshall Mc Luhan afirmă (Pour comprendre les media, Montreal, 1968) că mijloacele electronice de comunicare anihilează distanţa dintre sensibilitate şi raţiune, dintre semnificaţii şi semnificanţi. În viitor, educaţia se va preocupa mai mult să dezvolte şi să cioplească simţurile şi percepţiile, decât să îndoape craniile” 43

7. „Specialiştii din mass-media au prea rar înclinaţii spre istorie şi, în memoria lor, domină mai degrabă anecdota decât o cronologie sigură sau simţul evoluţiilor de ansamblu.” (Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 3). 8. În O introducere în presa scrisă şi vorbită (coord. Claude-Jean Bertrand), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.20. 9.Karl Bühler, Die Sprachtheorie, Jena, 1934, apud autorii Tratatului de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 17. 10. Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 64. 11. Un exemplu „celebru” în acest sens îl constituie utilizarea de către armata americană în timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în luptele cu japonezii, a unui cod imposibil de decriptat: un dialect al indienilor americani, cunoscut şi vorbit în acel moment de ultimii doi utilizatori ai acestuia, întâmplător înrolaţi sub arme. 12. Catherine Kerbrat-Orecchioni, L’Ànonciation. De la subjectivité dans le langage, Paris, Armand Colin, 1980, apud Christian Baylon şi Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 87. 13. Descrierea, precum şi informaţii suplimentare despre teoria lui Lasswell, în Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 191., Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, pp. 110 - 111, Rémy Rieffel, Noţiuni şi modele, în O introducere în presa scrisă şi vorbită (coordonator Claude-Jean Bertrand), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 21-22. 14. Claude Elwood Shanon,The Mathematical Theory of Communication, University of Illinois Press, Urbana, 1952. Descrierea şi informaţii suplimentare în Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pp. 192 - 193., Dennis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 36, Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 37., Rémy Rieffel, Noţiuni şi modele, în O introducere în presa scrisă şi vorbită (coordonator Claude-Jean Bertrand), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 22-23. 15. Apud Rémy Rieffel, Noţiuni şi modele, în O introducere în presa scrisă şi vorbită (coordonator Claude-Jean Bertrand), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 23-24. 16. Gavril Cornuţiu, Bazele psihologice ale practicii medicale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1998, capitolul Elemente de semiologie psihologică, pp. 30 - 49, passim.

44

Bibliografie Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pp. 191 - 235. Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 17-30. (Capitolul Noţiuni şi modele, autor Rémy Rieffel). Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp. 5- 49. Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, pp. 9 - 20; 109 - 114. Dennis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 36 - 41.

III. STRUCTURA SISTEMULUI MASS-MEDIA

Am arătat în capitolul precedent că, în ce priveşte mass-media, între cod şi canal trebuie operate unele distincţii. În cadrul comunicării interpersonale lingvistice există o strânsă determinare între cod şi canal, după modelul formă şi conţinut, suficientă pentru realizarea acesteia. Capacitatea sistemului mass-media de a intra într-o relaţie comunicaţională cu un public foarte numeros şi poziţionat geografic la mari distanţe, solicită alte atribute ale structurilor sale funcţionale. S-a amintit astfel că un rol decisiv au instrumentele auxiliare menite să faciliteze translarea informaţiei pe suporturi 45

multiplicabile, acustice sau grafice, spre sursele de receptare a mesajelor. Întrucât produsul final, de la extremitatea lanţului comunicaţional emiţător cod/canal - receptor (fie acesta carte, ziar, emisiune radio sau de televiziune, ultimele două cu particularităţile lor), este cunoscut în literatura de specialitate şi în limbajul cotidian sub numele „mijloc de comunicare în masă” (mass-media), vom reconsidera parcursul informaţiei, mijlocită de instrumentele care asigură acest acces (în mod concret canale sau medii de tranzitare) sub denumirea de medii comunicaţionale auxiliare, precizând că pe durata (şi spaţiul) utilizării lor funcţionează şi ca suporturi ale informaţiei. Prin urmare, ele ar putea fi denumite, mai exact, suporturi auxiliare intermediare, distingându-le astfel de suporturile clasice, de vreme ce îşi încetează acţiunea înainte de realizarea (decodificarea) mesajului. Întrucât, prin individualizarea sa faţă de celelalte opinii, o astfel de distincţie ar putea fi considerată oţioasă, vom trece la prezentarea componentelor sistemului mass-media acceptând că şi mediul de transmitere, chiar dacă nu funcţionează până la finalizarea actului comunicării, este un suport, despre care vom face referinţe atunci când este cazul. Acest principiu, al stabilirii structurii tipologice din mass-media în funcţie de suportul pe care s-a dezvoltat iniţial, facilitează o prezentare deopotrivă diacronică şi sincronică a istoriei mass-media. 1. Comunicarea mediatică pe suport de hârtie Primul dintre factorii care au influenţat decisiv apariţia mass-media a fost hârtia, un suport considerat ideal pentru comunicarea şi conservarea mesajelor, de orice fel ar fi fost acestea. Faţă de piatră, metal, lemn, papirus, tăbliţă de lut şi ceramică, pergament, împletituri de paie şi orez, utilizate înainte1, hârtia2 prezenta avantajul tipodimensionării, se putea obţine în urma unor procese tehnologice puţin complicate şi poseda, în condiţii fireşti, o bună rezistenţă la acţiunea factorilor biodegradabili. Distanţa, în timp, de la scrierea primelor cărţi şi copierea acestora ca manuscripte, până la apariţia fenomenului care să dea naştere sistemului mass-media, este de mii de ani. În etape succesive, hârtia a avut nevoie de un instrument auxiliar, tiparul. Cu ajutorul tiparului a fost posibilă imprimarea cărţii şi a almanahului, strămoşul revistelor ilustrate din zilele noastre. Apariţiei tiparului mobil, în secolul al XV - lea, i-a urmat, după câteva sute de ani, maşina linotip, capabilă să scoată în numai câteva ore tiraje de ziar şi zeci 46

de mii de exemplare, prefigurând prin multiplicarea în acest fel a informaţiei, prin ritmicitatea ei, apariţia primelor elemente constitutive ale mass-media. Pe suportul de hârtie, acestea s-au manifestat sub următoarele forme: cărţi, ziare şi reviste, afişe (postere), fluturaşi, panouri publicitare. A. Cartea este un termen convenţional prin care se desemnează orice fel de document tipărit. Ea se concretizează material, prin intermediul tiparului, pe file de dimensiuni egale, protejate de o copertă având un conţinut tematic unitar şi servind ca mijloc de informare cu valenţe educative. Poate fi considerat primul, în ordine cronologică, dintre componentele mass-media. Vreme îndelungată cartea nu a existat decât sub formă de manuscris, volumele multiplicându-se prin copiere. Cărţile apărute înainte de inventarea tiparului se numeau incunabule. În evul mediu, întregul proces de confecţionare a cărţilor se desfăşura în mănăstiri, până în secolul al XII - lea cărţile netrecând de pragul bibliotecilor monastice. Starea de lucruri s-a modificat o dată cu apariţia universităţilor şi naşterea literaturilor naţionale. Universităţile organizau şi controlau confecţionarea în serie a cărţilor destinate învăţământului şi livrau profesorilor şi studenţilor numai exemplarele autorizate. Cartea 3 a suscitat un interes din ce în ce mai mare începând cu secolul al XV- lea, când tiparul cu litere mobile 4 a revoluţionat, prin înlocuirea procedeelor manuale, tehnica de realizare. Invenţia i se atribuie lui Johannes Gutenberg, prima carte tipărită fiind Biblia cu 42 de rânduri (1456), dar unii istorici sunt înclinaţi să ia în considerare teza poligenezei tiparului. Cert este că acest procedeu de multiplicare a informaţiei a revoluţionat istoria civilizaţiei umane deschizând accesul acesteia în „Galaxia Gutenberg” În ţara noastră tiparul a fost introdus la scurt timp după aceea, în 1507, de către călugărul Macarie, sârb de origine, fost ucenic la Veneţia şi refugiat pe teritoriul Ţării Româneşti din cauza invaziei turceşti. Acesta scoate la Târgovişte Liturghierul slavon (1507-1508) şi, ulterior, numeroase alte tipărituri în limba slavonă necesare atât bisericilor de la noi, cât şi celor din aria limbilor slave în general. Seria cărţilor româneşti se deschide cu Întrebare creştinească (1560), Tetraevanghel (1561) şi Pravilă (1560-1562), imprimate de diaconul Coresi la Braşov.5 Până la jumătatea secolului al XIX - lea s-au tipărit mai mult traduceri, cartea originală cu autori români apărând relativ târziu şi în domenii restrânse la religie, literatură beletristică şi istorie. Numărul impresionant de mare al 47

tipografiilor care funcţionau în România celei de-a doua jumătăţi a secolului înainte amintit sugerează existenţa unei activităţi foarte dinamice, în care cantitatea a prevalat calităţii. Spre sfârşitul secolului apar primii editori, germani sau evrei care deţineau mici tipografii (unii le aduseseră cu ei la stabilirea în ţară) îmbrăţişând noua meserie în România. Deşi diversificate, domeniile producţiei editoriale aveau tiraje confidenţiale, spre exemplu, marii scriitori, studiaţi în şcoală pentru contribuţia avută la dezvoltarea literaturii, apărând în numai câteva sute, în cel mai fericit caz, câteva mii de exemplare6. Numărul cel mai mare de cărţi şi edituri aparţinea sectorului beletristic, dar existau edituri preocupate şi de alte domenii, pedagogic, economic, ştiinţific, juridic etc. Cartea, ca o componentă a sistemului mass-media, face parte dintr-o structură funcţională compusă din autori, editori şi difuzori. Conform „modelului HUB”, cartea întruneşte toate elementele schemei comunicării mediatice. Autorii deţin rolul comunicatorilor din prima fază, selectivă, a fenomenului emiterii de mesaje către grupurile eterogene de cititori. Editurile joacă rolul de gatekeeper, selectând din oferta existentă, în funcţie de cererea pieţei, mesajele (cărţile) cu impact la publicul receptor. Cât priveşte codul şi canalul, aici intervine o chestiune determinată de începuturile mass-media, când problemele respective nu intrau în atenţia celor ce gestionau fenomenul. La extremitatea cunoscută generic sub denumirea de emiţător, obiectul carte era finalizat în mesaj, prin includerea codului şi canalului în produsul finit. Pentru a ajunge la receptor nu existau încă metodele rapide din zilele noastre, problema „comprimării” spaţiului şi a timpului, care, s-ar părea, deţine cea mai mare importanţă atunci când se vorbeşte despre mass-media, rămânând un obiectiv greu de atins. Aşadar, chestiunii comunicării foarte rapide la distanţă i s-a găsit o rezolvare numai în parte satisfăcătoare prin reţelele de magazine (librării) şi instituţii (biblioteci), unde cărţile se găseau spre achiziţionare ori erau depozitate pentru consultare. Segmentul cel mai puţin „media” din schema cărţii îl reprezintă slaba legătură, neoptimizată faţă de receptor. În acest sens, comunicarea prin intermediul cărţii are încă un caracter individual, intim, fiind orientată aproape exclusiv spre emiţător. Prin apariţia sa ritmică şi mărirea considerabilă a punctelor de distribuţie, presa va face un important pas în reconfigurarea poziţiei faţă de receptor. Toate „progresele” în domeniul cărţii au continuat să se concentreze asupra emiţătorului. În acest sens, procesele de producţie şi de difuzare în massmedia s-au autonomizat în sensul că fiecare dintre profesiile şi meseriile 48

amintite necesită astăzi un alt tip de cultură organizaţională. Editorul are cunoştinţe despre cerinţele pieţei de desfacere, difuzorul dispune de mijloacele eficiente ale distribuirii produsului. Uneori editorul îşi construieşte propria reţea editorială care conţine, pe lângă biroul magistraturii critice a redactorilor de carte, departamente de marketing, prospectare şi desfacere pe piaţă, unitatea tipografică şi librăria sau lanţul de librării prin care sunt distribuite. La toate acestea se adaugă reglementările juridice, cele privind dreptul de editare (copyrightul), de circulaţie, unele taxe plătite uniunilor de creaţie etc. După 1989, piaţa românească de carte a cunoscut o formidabilă explozie editorială. Dacă în România comunistă existau 40 de edituri, in primul an după revoluţie numărul acestora a ajuns la câteva mii. Datele cuprinse în Catalogul general mas-media, Editura Sfera, Bucureşti, 1998, coordonat de Valeriu Mangu arată ca în anul apariţiei ghidului existau 2384 edituri avizate de Ministerul Culturii şi posedând ISBN la care se adaugă alte 600 avizate de Ministerul culturii dar fără ISBN, în total 2984. „Reţeaua cărţii” mai cuprinde 547 tipografii (din care 29 îşi restrâng activitatea la producerea de afişe, etichete, fluturaşi, ambalaje, 23 la servicii speciale pentru documente cu insemne de secretizare), 21 de producători şi distribuitori de hârtie, 35 de consumabile tipografice şi 39 echipament tipografic. Difuzarea producţiei de carte şi presă se desfăşoară prin 665 instituţii abilitate (multe dintre acestea aparţinând unor structuri instituţionale formate din editură-difuzare-librărie), 241 librării, numărul lor fiind mai mic pentru că difuzorii de carte au pătruns în comerţul stradal. Cartea poate fi achiziţionată şi din cele 37 de anticariate existente în 1998 în ţară. Uriaşul fond de carte accesibil publicului este stocat în 317 biblioteci, dintre care 4 (15 cu filiale cu tot) de importanţă naţională. Acestora li se adaugă 24 de centre de cultura româneşti şi străine. În aceşti ani au luat fiinţa AER (Asociaţia Editorilor din România) şi APLER (Asociaţia Patroanală a Librarilor şi Editorilor din România). Datele cuprinse în această scurtă prezentare sunt lovite de efemeritate şi nu au scopul de a fi prezervate ca informaţie. Ele prezintă, dincolo de fluiditatea imposibil de stăpânit a fenomenului, structurile fixe în interiorul cărora evoluează 7. B. Presa scrisă: ziarele şi revistele (magazinele) ilustrate 49

După momentul formării galaxiei Gutenberg, fixat în 1455, anul inventării tiparului mobil, adevărata expansiune a „galaxiei” trebuie pusă pe seama apariţiei tirajelor de masă ale ziarelor, devenite o realitate cotidiană abia în primele decenii din secolul al XIX - lea, în urma perfecţionării continue a invenţiei lui Gutenberg, cât şi a consecinţelor generale ce au decurs din prima revoluţie tehnologică: maşinile de imprimare, de turnat şi cules litere (linotip) precum şi utilizarea tuturor suprafeţelor (faţă/verso) ale suportului de hârtie. a. Ziarele au străbătut, de la apariţie şi până la constituirea în componentă a sistemului mass-media, propria lor istorie. Acesta este a doua verigă din geneza conceptului mass-media, dar trebuie considerată, ca importanţă, prima. Cărţile au fost concepute pentru un număr de iniţiaţi şi, în general, au rămas apanajul unei elite, în timp ce, destinate uzului păturii mijlocii din toate societăţile, inclusiv cea actuală, ziarele au devenit mediul prielnic de difuzare a informaţiilor către aceşti cititori mai puţin pretenţioşi în ce priveşte nivelul de instrucţie intelectuală, dar foarte încrezători în autoritatea cuvântului scris şi dornici să se informeze, motivaţi în tot ceea ce făceau, de factorii progresului, după cum renumiţi gânditori economişti au observat. Dinamismul acestor mase sociale s-a manifestat o dată în plus în activitatea presei, dornică să contureze cât mai exact orizontul de aşteptare al cititorilor ei. Numai astfel se explică faptul că noul format media avea să-l elimine din competiţia pentru întâietate pe primul sosit în cadrul sistemului, cartea. Necesitatea tot mai stringentă a oamenilor de a se informa, ca şi posibilitatea de a găsi în jurnale, pe lângă ştiri, temeiuri pentru educaţie, cultură, divertisment (prin acestea ziarele şi-au diversificat conţinutul schiţând în mod involuntar portretul spiritual al cititorilor săi şi punctând „fiziologic” aceste cerinţe), au dat o amploare fără precedent presei. Dacă sar fi adresat unor cititori cu mult mai instruiţi, aceste arii ar fi trebuit să se rezume la foarte puţin, numai la informare şi, eventual, la comentarii savante. Cu noua „reţetă”, adaptată gustului pentru eveniment, efectul a fost atât de puternic, încât raportul economic al cererii şi ofertei a generat la peste un secol de la momentul iniţial o literatură istorică pe marginea temei, pe cât de amplă, pe atât de diversificată, de la ţară la ţară. Nu există practic unitate de vederi în „poziţiile” autorităţilor în domeniu cu privire la dezvoltarea presei, fiecare dintre studiile istorice despre sistemul mass-media selectând, pentru a ilustra începuturile şi evoluţia presei, cu aceleaşi argumente, alte şi alte titluri. 50

Avem de aceea, nu o singură istorie a fenomenului numit presă, ci mai multe în funcţie de naţionalitatea autorilor, atinşi uneori de patriotism local, alteori din acelaşi sentiment ridicat la rang naţional, deoarece informaţia fiind atât de vastă, principiile selecţiei au funcţionat restrictiv. Stan Le Roy Wilson, Mass-media, în capitolul 7 (pp. 148-177), oferă un tablou sinoptic al evoluţiei presei din care s-au extras unele date mai importante, majoritar consumate pe pământ american:  Secolul 1 e.n. Romanii „publicau” în pieţe aşa numitele acta diurna, ştiri zilnice.  Secolul al XVI - lea. Italienii tipăresc ştiri care se vând pentru o gazetta, monedă de mică valoare. Printr-un procedeu metonimic, „foaia” se va numi gazetă, iar termenul va cunoaşte o carieră glorioasă.  Secolul al XVII -lea. Apar în Germania, sub denumirea corantos, forme premergătoare ziarului.  1704. Boston News-Letter devine prima publicaţie americană cu apariţie regulată.  1833. Apare New York Sun, primul ziar de un penny.  1841. Horace Greeley editează New York Tribune. Acesta introduce pagina de editorial şi atacă sclavia.  1848. Associated Press (AP) iniţiază primul serviciu telegrafic.  1883. Joseph Pulitzer preia New York World. Va face din ziarul său una dintre cele mai vândute publicaţii prin reportajul de senzaţie. Cel mai râvnit premiu din domeniul jurnalisticii îi poartă astăzi numele.  1895. William Randolph Hearst cumpără New York Journal. Lupta prin orice mijloace pentru supremaţia mediatică, dintre Hearst şi Pulitzer va primi conotaţia yellow journalism „jurnalism de scandal”, de la culoarea hârtiei pe care erau imprimate tirajele.8 Acelaşi tip de publicaţii se numea, în Anglia, penny press („ziarul de un bănuţ”)  1896. Adolph Ochs cumpără New York Times, în care promovează jurnalismul obiectiv.  1907. United Press (UP) devine a doua agenţie cu serviciu telegrafic.  1909. International News Service (INS), înfiinţată de Hearst, devine cea de a treia cu serviciu telegrafic.  1920. Publicaţiile cu format tabloid încep să reflecte stilul de viaţă din epoca prohibiţiei.  1923. Society of Newspaper Editors adoptă, sub presiunea responsabilităţilor sociale, Principiile jurnalismului. Dacă autorul american punctează ca elemente de referinţă reperele înainte enunţate, cercetătorul francez Francis Balle, Introduction aux médias, 51

Paris, PUF, 1994, pp. 79 - 84, dimpotrivă, insistă asupra contribuţiilor franceze şi europene. Diferenţele sunt notabile şi „aduc” istoria presei pe continentul european:  620 - 900 d. Ch. Apariţia primului Jurnal oficial (China).  1455. Gutenberg şi asociaţii tipăresc prima carte din lume, Biblia de 42 de rânduri.  1465. „Fabricarea” în Italia, la mănăstirea Subico din apropierea Romei, a primelor caractere de tipar, numite „romane”  17 mai 1607 (Anvers). Primul periodic din lume (Les Nouvelles d’Anvers).  1611. Fundarea anuarului Mercure Français.  30 mai 1631. Thophraste Renaudot, fondează La Gazette  1660 . Crearea primului cotidian, Leipziger Zeitung (Germania)  1672. Apariţia primului periodic literar din lume, Le Mercur Galant, fondat la Paris.  Primul cotidian englez, „Daily Courant”.  1728. Pennsylvania Gazette, fondată la Philadelphia de Benjamin Franklin.  1756 - 1757. Journal encyclopedique, fondat la Liege (Belgia)  Tipograful Didot creează presa de fier şi presa de tăiat hârtia.  1777. Jurnal de Paris, primul cotidian francez.  1832 - 1835 Charles-Louis Havas fondează Agenţia de ştiri politice – corespondenţă generală. Precizând că presa românească a avut drept model pe cea europeană, primii noştri ziarişti fiind intelectuali cu studii efectuate pe continent, tabloul evoluţiei sale spre mass-media se prezintă astfel:  Cea mai veche menţiune datează din 1827 când la Lipsca (Leipzig) un grup de tineri români aflaţi la studii au scos, se consideră, prima gazetă în limba română, Fama Lipski .  Urmează, în 1838, primul cotidian, România, sub conducerea lui Aaron Florian.  Cel mai vechi, cu o activitate practic neîntreruptă se numeşte Telegraful român şi este editat la Sibiu, începând cu 1853.  În 1871 avea loc primul congres al presei române, iar în 1883 se înfiinţa Societatea presei române (în conducerea căreia se aflau ziarişti scriitori precum B.P. Hasdeu, Eminescu, Delavrancea, C.A. Rosetti, C. Bacalbaşa) care au imprimat articolelor scrise un stil elevat, punând accentul pe jurnalismul de opinie şi nu pe cel de informare. În 1876 apare ziarul Timpul.  În 1884 apare Universul sub conducerea lui Luigi Cazzavilan, primul ziar tipărit la rotativă. În 1888 apare ziarul Adevărul. 52

 Cele mai vechi „statute” ale ziaristicii româneşti datează din 1890, când se publică sub titlul Statutele Asociaţiunii Ziariştilor din România, regulament retipărit pe 12/24 iulie 1890 cu specificarea „statutele votate”9  Ion Gorun, Ştii româneşte ?, Editura Alcalay, f.a., face printre primii, observaţii asupra limbajului presei noastre cotidiene.  În 1907 Dimineaţa şi Adevărul se prezintă cititorilor cu pagini tipărite la culoare.  Pe 13 martie 1906 presa, cu puterea ei de influenţare asupra opiniei publice, provoacă lupte de stradă în Bucureşti întru apărarea limbii române. Ziaristul care se afla la originea incidentelor se numea Nicolae Iorga, iar ziarul, Epoca.  Zece ani mai târziu, Nicolae Iorga publica Istoria presei româneşti, o monografie a activităţii de presă care poartă amprenta enciclopedismului savantului. De Fleur, Ball-Rokeach, Teorii, leagă începuturile mass-media de presa de peste Ocean: „Un număr de tipografi şi editori experimentaseră ideea unui ziar ieftin, care putea fi vândut nu prin abonament anual, ci la bucată, în mediile urbane. S-a încercat în diferite moduri punerea în aplicare a cestei idei, atât în Anglia, cât şi în Statele Unite, dar fără succes. Formula reuşitei a găsit-o Benjamin H. Day, un tipograf neînsemnat din New York. Ziarul său, The New York Sun, a luat fiinţă destul de modest la 3 septembrie 1833, având motto-ul „Străluceşte pentru toţi”. Aşa cum au dovedit evenimentele ulterioare, a strălucit într-adevăr pentru toţi. Day începuse o nouă eră în jurnalism, eră care în câţiva ani avea să revoluţioneze publicarea de ziare” (p. 62)10. Într-o publicaţie astfel concepută, accentul era pus pe ştirile locale şi pe evenimentele şocante, ades relatate într-un stil reportericesc care viza stabilirea unor legături de tip special între uman şi senzaţional. Ziarul costa un penny şi era difuzat de vânzători ambulanţi. Tirajul său a crescut la 8.000 de exemplare în numai şase luni, iar peste patru ani, la 30.000 de exemplare. Autorii explică succesul publicaţiei prin faptul că această se adresa noului public cititor, altul decât cel elitist. Deoarece preţul publicaţiei nu acoperea decât în mică parte costurile de producţie, ziarele au devenit cel mai important vehicul de informaţie publicitară, mărfurile şi serviciile destinate consumului de masă fiind astfel cunoscute prin intermediul paginii tipărite. S-a creat aproape instantaneu o determinaţie între numărul de apariţii, tirajul publicaţiei şi reclamă, „pentru cei care publicau reclame, tirajul ziarului era un indice al profitului anticipat”(idem, p. 63 ). Acesta a fost şi momentul declanşării unei competiţii dure, desfăşurată 53

neîncetat până în zilele noastre, între publicaţii care „puseseră bazele unui model instituţionalizat de relaţii sociale, care cuprindeau persoanele ocupate cu publicitatea, lucrătorii din domeniul mass-media şi publicul cititor, într-un sistem funcţional pentru producerea unor anumite tipuri de conţinut comunicat de masă”(ibidem). În realitate, se poate lesne trage concluzia, se năştea un nou tip de produs care revoluţiona regulile pieţii economice: conţinutul său era cultural şi se livra pe un suport material, ştirile aveau un caracter perisabil, iar costul extrem de redus era contrabalansat prin numărul mare de cititori, prin difuzarea de masă. Altfel spus, cititorul cumpăra idei, întâmplări, informaţii al căror termen de valabilitate era garantat pentru o zi. Principalul furnizor, în aparenţă, era ziaristul, într-o anume măsură apropiat scriitorului prin tehnica de lucru, nu însă şi prin finalitate. Scriitorul îşi pune amprenta ideatică şi stilistică pe textul său destinându-l eternităţii, dacă se poate spune astfel. Textul literar-artistic cunoaşte lungi stagii de gestaţie, fiind elaborat, de obicei, în perioade mari de timp şi cu o anume dificultate ivită din dorinţa cizelării lui până la perfecţiune. Ziaristul smulge realităţii înţelesuri de o zi, scrie rapid, sub presiunea evenimentelor elaborând texte de mici dimensiuni (comparativ cu atât de asemănătorul, ca proces de producţie, scriitoricesc) şi, în plus, are „în spatele său” echipele de tehnicieni tipografi care asigură multiplicarea în zeci, poate chiar mii ori sute de mii de exemplare a tirajului, de tehnoredactori care asigură încadrarea, cu un termen consacrat, a „materialelor” în formatul şi numărul de pagini ale publicaţiei, pe specialiştii în advertising, care asigură paginile de publicitate şi reclamă, în sfârşit alte persoane ocupate cu difuzarea, marketing-ul;, contabilitatea, resursele umane. După ce o lungă perioadă a deţinut supremaţia printre mijloacele de informare în masă, bucurându-se şi de privilegiul unicatului, presa a trebuit să-şi accepte, după cel de-al doilea deceniu al secolului al XX - lea, propria tautologie, devenind presă ... scrisă. Apariţia mijloacelor de comunicare audio şi video, în speţă radio-ul şi televiziunea, iar în ultimii ani, deci recentisim, a celor numite multimedia, ca şi larga lor întrebuinţare în domeniul informaţiei i-a determinat pe specialişti să le includă termenului generic de presă şi, totodată, a determinat acceptarea tacită a termenului oarecum impropriu de presă scrisă, după numele procedeului de obţinere, pentru primele tipuri de comunicare mediatică. Nu readucem în discuţie schemă comunicării de masă în ce priveşte presa (ziarele şi magazinele ilustrate) deoarece însuşi modelul HUB, luat în 54

această carte drept element de referinţă, a fost conceput ca un model iniţial pentru presa de acest tip. Faţă de cele prezentate, deceniile din urmă au avut un impact extraordinar asupra presei prin revoluţia informatică. Presa cotidiană şi revistele pătrund în „ galaxia Bil Gates”, beneficiind de conexiunile cu procedurile electronice şi multimedia. În mai puţin de zece ani, o serie de activităţi legate de apariţia cotidiană a ziarului au trecut în istorie. Realizarea „materială” a ziarului a devenit extrem de facilă prin intermediul tehnoredactării computerizate, arhivarea informaţiei (inclusiv a „colecţiilor” pe ani) se efectuează pe dischete tip Zip, sau pe CD-ROM. Fluxul de agenţie se desfăşoară pe canale audio-video, alături de agenţiile „clasice” ziariştii dispunând de informaţie on line cu ajutorul unor reţele tv. specializate în transmiterea de tele-text ori „live” a evenimentelor. Toate publicaţiile importante au pagini de web pe Internet, accesul individual la informaţiile cuprinse astfel fiind mondializat. Aceste tehnologii de ultimă oră, laolaltă cu fenomenul globalizării, au făcut compatibile, se poate spune, „sistemele” mass-media din ţările împovărate de uriaşe datorii şi decalaje în ce priveşte nivelul de dezvoltare economică (plus potenţialul lor tehnologic), dar n-au şters enormele diferenţe existente. Dacă se vor urmări, făcând apel la aceleaşi elemente cronologice, presa şi constituirea sistemului mass-media din ţara noastră, se va constata că, în afara momentului ultim, care coincide cu un proces rapid de sincronizare, evoluţia acestora urmează cu totul alte coordonate şi este cazul să se pună întrebarea dacă nu cumva apropierea (sau sincronizarea termenilor de dicţionar jurnalistic) cu cei de peste Ocean constituie un proces forţat, pe de o parte, şi de omisiune a realităţilor existente istoric, pe de alta. Există multe asemenea repere, constituite în studii şi articole despre istoria presei româneşti, din păcate ignorate.11 Presa de informaţie s-a impus relativ greu, deşi unele ziare de partid conţineau pe lângă comentarii, alte numeroase informaţii. Referinţe suplimentare pentru acest subiect, mai ales privitor la amploarea fenomenului gazetăresc din ţara noastră, în Al. SaadiIonescu şi Nerva Hodoş: Publicaţiile perioadice româneşti, 1913 (a ajuns la vol. V) Georgeta şi Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1837-1907. (3 vol., următoarele în lucru), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1989-1994, şi I. Hangiu, Dicţionarul presei culturale româneşti, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1996. 55

b. Magazinele sau revistele ilustrate, cum li se mai spune, reprezintă un alt domeniu de interes al publicului larg, semn că aparţin mass-media. Aceste publicaţii cu caracter eterogen, scrise fără pretenţii de stil, destinate să satisfacă, prin natura lejeră a subiectelor, cele mai multe gusturi au apariţie ritmică, de obicei săptămânală sau lunară. Îşi au originea în vechile almanahuri, cărţi laice cu informaţie miscelanee şi, în variantele lor moderne, conţin foarte multe ilustraţii sau desene (de la caricatură la benzi desenate) Articolele cuprinse aici vizează informaţia cea mai diversă, de la revistele care cultivă hoby - uri, până la cele cu caracter feminist sau senzaţional. Direcţia de evoluţie a acestora a constituit-o diversitatea tematică, dar în ultimele decenii se face observată o tendinţă din ce în ce mai accentuată către informaţia dintr-un anume domeniu al vieţii sociale. Înainte ca în Anglia şi în coloniile americane să fie editate magazine ilustrate, după modelul almanahurilor italieneşti, franţuzeşti şi germane, între 1693 şi 1704 se întocmea în Bucureşti, la cererea lui Constantin Brâncoveanu, Foletul novel, almanah manuscris (a cărui ediţie a fost îngrijită în 1942 de Emil Vârtosu sub titlul Foletul Novel. Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693 - 1704, Bucureşti, 1942) de către italianul Giovanni Candido Romano, care semna cu pseudonimul Ioan Românul sau Ioan Frâncu. Acest prim calendar în limba română care, ca multe alte cărţi româneşti n-a circulat, conţinea preziceri referitoare la evenimente politice şi previziuni cu caracter astrologic şi meteorologic (întocmai ca şi modelele italiene). Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, pe lângă reviste literare precum Familia, care apărea la Budapesta, Curierul românesc al lui Heliade Rădulescu, care ar putea fi considerat primul periodic românesc, deşi nu era săptămânal, dar nici cotidian), Gazeta de Transilvania scoasă la Braşov de G. Bariţiu, de Albina şi Dacia literară din Iaşi, editate de Asaki şi Kogălniceanu, de Magazinul istoric pentru Dacia sau de picantele Calendare ale Ghimpelui, la care colaborau Caragiale şi Bacalbaşa, de Revista Română a lui Al. Odobescu (în care Nicolae Filimon publica, în serial, Ciocoii vechi şi noi) existau multe alte publicaţii cu caracter magazinistic. Magazinele ilustrate din ţara noastră, alături de care aveau să cunoască o cariera realmente strălucită şi numeroasele almanahuri ale principalelor publicaţii interbelice, au continuat să apară în deceniile comuniste sub umbrela unor publicaţii cotidiene şi săptămânale. Cele mai cunoscute au fost revista Flacăra, cât s-a aflat sub conducerea lui Adrian Păunescu, Realitatea ilustrată, ca supliment al Contemporanului, Femeia, care poate fi 56

considerată la fel de bine şi o publicaţie specializată domeniului presei feminine. După 1990, a urmat o autentică explozie de publicaţii, unele de format şi concepţie româneşti, altele ediţii româneşti ale unor foarte cunoscute magazine străine. Lista fiind extrem de lungă şi, în plus, atinsă de efemeritate, vor fi amintite câteva dintre cele ce au fost, ori sunt, încă reprezentative: Zig-zag, Viva, V.I.P., Expres, Formula As, Avantaje. Un capitol aparte în acest amalgam revuistic îl reprezintă publicaţiile care, fie comentează prestaţia mass-media, fie prezintă, alături de programele în curs de derulare (mai ales cele de radio şi tv), numeroase aspecte de culise, foarte gustate de un public în căutarea noilor mituri din mass-media. De acelaşi succes răsunător se bucură publicaţiile cu profil sportiv, cinematografic, muzical, care cultivă, ca ingrediente ale aceluiaşi festin cultural, zvonuri din lumea muzicii, „legende” despre monştrii sacri, bârfe (cele mai multe inventate) şi stabilesc topuri cu ierarhii nu o dată bizare. Ierarhiile au devenit o modă molipsitoare, aşa că unele reviste, după ce şi-au încercat o perioadă norocul în acest tip de jurnalism, s-au auto-legitimat ca instanţe de judecată şi dau verdicte făcând, cum se zice, legea în domenii despre care „ziariştii” respectivi posedă uneori cea mai mica îndreptăţire să se pronunţe, ori se află cu totul în afara domeniului. Pe acest principiu funcţionează majoritatea publicaţiilor care „dau note”. Acest tip de presă-magazin din ultimii ani, specializată, în pofida tirajelor relativ restrânse, rezistă din punct de vedere economic datorită publicităţii şi, nu în ultimul rând, ca urmare a scăderii preţurilor de cost o dată cu introducerea noilor tehnologii, din sfera tehnoredactării şi tiparului, cu mult mai puţin costisitoare. Tipologia publicaţiilor (ziare şi reviste) urmează mai multe criterii de clasificare, între care se numără: Periodicitatea, criteriu în funcţie de care se stabilesc următoarele tipuri de publicaţii; - Cotidiane (din lat. quotidianus, -a, -um „de fiecare zi”). În rândul acestora sunt incluse ziarele cu minimum cinci apariţii pe săptămână. Ele formează cele mai cunoscute cotidiane centrale precum şi unele organe de presă regionale sau municipale, între care pot fi amintite, în ordinea tirajelor: Adevărul, Evenimentul zilei, Naţional, România liberă, Jurnalul naţional, Curierul naţional, Ziua, Libertatea, Curentul, Ultima oră, Cronica română, Capitala, Monitorul de Iaşi, Jurnalul de Transilvania, precum şi unele cotidiene de specialitate: Ziarul financiar, Pro Sport, Gazeta 57

sporturilor. Unele apariţii bi- sau trisăptămânale ale presei de provincie sunt asimilate statutului de cotidian. Situaţia se întâlnea mai ales în presa comunistă care-şi restrânsese periodicitatea din raţiuni economice. Unii cercetători acordă importanţă şi altor elemente, subsecvente din presa cotidiană. Aici se încadrează cele clasificabile în funcţie de momentul apariţiei, departajând presa zilnică după ora ieşirii pe piaţă: dimineaţa, prânz şi seară. Acestea sunt, de regulă, publicaţii metropolitane (deocamdată, singura metropolă din ţara noastră este Bucureşti, unde fosta Informaţia Bucureştiului, devenită cotidianul Libertatea, era concepută ca o publicaţie de prânz. Un cotidian „Seara” a rezistat numai câteva săptămâni prin august 1993. Capitala, o altă publicaţie de prânz a apărut, de asemenea, numai câteva luni). Publicaţiile cotidiane îşi organizează fluxul apariţiei în funcţie de distanţele la care se difuzează. În mod constant, jurnalele româneşti sunt machetate în partea a doua a zilei, textele sunt aduse până spre orele serii, cu excepţia evenimentelor de primă importanţă, sunt tipărite în jurul orelor 20 şi sunt transportate pe timpul nopţii pe cale rutieră, aeriană sau ferată. Mai nou, cotidianele cele mai importante (Adevărul, Ziua, Jurnalul naţional) au ediţii de provincie, ale căror tiraje, cu un conţinut aproximativ asemănător, apar în oraşele Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău. Acestea sunt realizate prin intermediul multimedia, direct în oraşele respective. Au ediţia I şi a II-a, uneori a III-a. - Săptămânale (cu 52 de apariţii anual), numite şi hebdomadare (din gr. epta „şapte”) Publicaţii specializate pe domenii diverse, precum literatura şi arta, cultura în general, viaţa animalelor, hobby-uri, programe de televiziune, sport, economie, uneori având ele înseşi subdiviziuni. Pentru exemplificare, notăm câteva dintre cele mai cunoscute săptămânale de literatură şi artă: Luceafărul, România literară, Literatorul, Contemporanul, Observator, Ziarul de Duminică toate din Bucureşti, Cronica, Timpul şi Convorbiri literare din Iaşi, Tribuna (Cluj-Napoca) Orizont (Timişoara). - Bilunare (bimensuale), care apar de două ori pe lună şi cuprind de obicei reviste de cultură şi informaţie generală. - Lunare (mensuale), reviste destinate cititorilor atraşi de diverse domenii profesionale. -Trimestriale, care se adresează unui public elitist, de înaltă specializare, publicaţiile având caracter ştiinţific şi prezentându-se în format carte spre a fi stocate cu uşurinţă. 58

Se poate observa, numai şi din puţinătatea textului însoţitor, că, din punctul de vedere al criteriului ritmicităţii, aparţin în sensul deplin al cuvântului de sistemul mass-media primele două tipuri de publicaţii (cotidiene şi săptămânale) asupra cărora se concentrează atenţia publicului, aşa cum este caracterizat acesta, adică numeros, eterogen, dornic să fie informat „hic et nunc” asupra lumii în care trăieşte. Alte criterii privesc: • Tirajul publicaţiilor (reglementat actualmente de unele firme sau servicii de audit) ţinut de obicei secret ori exagerat. • Formatul (tabloid, A3 şi A4 - cele mai frecvente) • Aria de difuzare „proximitatea” (locală, regională, naţională, internaţională) • Domeniul (conţinutul). În această privinţă, volumul O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, al cărui coordonator este Claude-Jean Bertrand, se referă la asemănările şi deosebirile dintre diferitele tipuri de reprezentări ale mass-media (ziare, reviste şi magazine, radio, televiziune), specificând, pe baza aceloraşi date, punctul său de vedere asupra tipurilor de jurnalism cuprinse: de opinie, literar, de reportaj, de anchetă, de comentariu, de serviciu (utilitar), instituţional, popular, de divertisment. În ce priveşte mijloacele de informare electronice, caracterul de divertisment al presei promovate de radio şi televiziune este cu mult mai diversificat. Între toate aceste crierii există o legătură indestructibilă. Funcţionarea „criteriilor” serveşte în primul rând rigorii teoretice. În realitate, nici o publicaţie nu există, cum s-ar putea înţelege, în stare pură, ilustrând unicitatea de natură categorială, ci în raporturi şi proporţii care-i conferă o specificitate nu cu mult diferită de la un caz la altul. Din acest motiv exemplificările riscă să devină purtătoare de redundanţă, aşa că nu le mai repetăm. C. Alte formate mass-media: afişe, postere (autocolante), panouri publicitare, fluturaşi, cărţi poştale ilustrate şi timbre, underground comunicaţional. a. Afişele 12 deţin un rol mai puţin important în sistemul şi industria aferentă din mass-media. Faptul se datorează circulaţiei restrânse pe care acestea o au, direcţionată pe domenii de activitate, iniţial legate de artă, astăzi mult amplificate. Se pot distinge două etape în evoluţia fenomenului: în prima şi cea mai veche, acestea nu făceau parte dintr-o strategie comuncaţională de felul celei întâlnite în cazul mijloacelor de comunicare în masă consacrate (presă, radio, tv). Prin factura informaţiei erau mai lesne 59

integrabile comunicării specializate, mesajul explicit „aplicat” pe suportul lipsit de necesara dinamică mass-media fiind unul artistic sau de strictă înştiinţare. Difuzarea lor se înfăptuia prin intermediul unor amplasamente fixe. Spre exemplu, afişele destinate spectacolelor de teatru, expoziţiilor, conferinţelor, prezentărilor de carte, manifestărilor sportive şi culturale (concerte, festivaluri, colocvii ş.a.m.d.) sunt plasate, în mod obişnuit, în locurile şi pe suprafeţele destinate avizării celor interesaţi, totdeauna aceleaşi, precum şi în „puncte” special amenajate, aşa numitele panouri de afişaj. A doua etapă, cea contemporană, a refăcut densitatea informaţiei şi dinamica mass-media, preluând modelul „afişajului” şi adaptându-l celor mai recente tehnologii mediatice. Coabitează astfel, situate în punctele circulate ale oraşului, în zone publice aglomerate (intrări la metrou, staţii de tramvai şi autobuz, săli de aşteptare din gări şi aeroporturi) afişele tradiţionale alături de ecrane de afişaj electronic pentru reclame, aşa numitele panouri publicitare, cărora li se va destina un capitol separat. Tot aici pot fi menţionate practicile, reluate şi astăzi, de a se utiliza oameni sandwich, mai ales pentru reclamă. Ei frecventează, drapaţi cu aceste panouri, în faţă şi în spate, ca un fel de îmbrăcăminte, zonele urbane cu maximă densitate. Adaptându-se massmedia, afişele apar cu altă dimensiune şi pe canalele de presă, sau tv. Aceste reclame au preluat capacitatea informaţională a lor, rafinând-o şi filtrând mesajul. Anticipând, se poate spune că reclama este o forma de evoluţie de la afişul „clasic” la cel contemporan. Întrucât afişul devine cu atât mai penetrant cu cât mesajul este mai persuasiv, la realizarea acestora contribuie graficieni, artişti plastici, specialişti în comunicare, directori de marketing publicitar. Rezultatul final este adesea spectaculos, apropiindu-se estetic de artă, motiv pentru care este utilizat ca atare. Generaţiile sfârşitului de secol au confirmat într-o manieră insolită impactul afişului în viaţa de zi cu zi, introducându-l în ambientul şi confortul intim. Soarta unora dintre afişe este mai bună, altele se pierd în anonimat. Soarta bună este că unele afişe devin postere (cele ale unor formaţii rock, ale unor echipe de fotbal, ale unor jucători de tenis, basketball, rugby, actori şi actriţe de cinema, top modele, starlete sexy etc) atunci când sunt însoţite de semnăturile vedetelor respective. Alteori, posterele (care sunt sinonime afişului prin schimbarea denumirii franceze cu cea de origine engleză) conţin în mod făţiş reclama unui anumit produs (rachete şi mingi de tenis, echipament sportiv, articole de lenjerie etc.). Primele afişe, cu un aspect estetic agreabil, au apărut în Franţa şi au fost opera unor pictori celebri din boema pariziană. Astăzi se organizează, e 60

adevărat foarte rar, expoziţii de afişe, acestea fiind privite exclusiv ca opere de artă sau de grafică. Propaganda comunistă a acordat o atenţie specială afişului, mai ales în perioada proletcultistă, transformându-l într-un mijloc de comunicare cu masele (propaganda) considerat eficient. Cu excepţia asociaţiilor artistice ale graficienilor şi mai nou a designerilor din cadrul companiilor de publicitate, nu se pot nominaliza, cel puţin tipologic, autorii de afişe. Instituţiile de cultură (teatrul, cinematograful) apelează, pentru realizarea afişelor la profesionişti, în timp ce altele (bibliotecile, muzeele, chiar galeriile de artă) practică o tehnică simplificată de realizare utilizând fie numai textul informativ, aşezat în locul unde trecătorii şi-au format reflexul de a găsi informaţia (în acest sens poate fi considerat o reminiscenţă a acelor acta diurna ale lumii romane), fie plasând aceeaşi informaţie peste o imagine în directă legătură cu evenimentul, adică specificul expoziţiei, conferinţei, concertului. Un rol din ce în ce mai substanţial joacă afişul electoral, care mediatizează îndeobşte sigla partidului, portrete ale reprezentanţilor săi eligibili, sloganul mai vechi ori pe cel actualizat pentru campania de alegeri. Faptul că încă din perioadele preelectorale, astfel de afişe împânzesc oraşele agresând privirea trecătorilor, este un semn indiscutabil al eficienţei lor. Acestora li se pot adăuga fluturaşii, utilizaţi şi în campaniile publicitare, din a căror denumire explicită, rezultă că sunt aruncaţi de la mare înălţime (din balcoane, de la etajele superioare ale blocurilor, din helicoptere) şi conţin mesaje scurte în directă relaţie cu evenimentul care se desfăşoară, îndemnuri la a acţiona sau, dimpotrivă, de a nu acţiona într-un anumit fel. Alte afişe, care fac în mod constant reclama pe produs, se prezintă sub forma unor autocolante (denumire sub care se regăseşte, iarăşi, afişul) oferite cumpărătorilor sau virtualilor clienţi. Prin utilizare, acestea devin reclame în mişcare. Inventivitatea nu cunoaşte în acest sens limite, ultimele cuceriri în domeniu (ne referim la marketingul firmelor respective) extinzându-se la parasolare pentru automobile, numere de înmatriculare ale acestora, sau la vestimentaţia uşoară (şepci, tricouri, sacoşe sau genţi, pixuri ş.a.m.d.). Trecerea de la suportul consacrat la alte texturi, nu ne opreşte ca, prin finalitate, să considerăm că mesajul lor este cel al unor afişe/postere publicitare. b. Panouri publicitare. Ca fenomen derivat al activităţilor de publicitate, în marile oraşe au apărut panourile de reclamă, destinate informării asupra celor mai noi produse. Ele prezintă o sumă de caracteristici comune cu afişele, dar fiind mai mult decât acestea. Publicitatea tip reclamă 61

reprezintă un mesaj în care informaţia este concentrată în text şi imagine (uneori şi din sunet) atât cu scop informativ cât şi, dacă nu mai degrabă, cu scop persuasiv. Mesajele reclamei publicitare sunt concepute după regulile advertisingului şi managementului de piaţă. Despre aceste aspecte, mai pe larg la capitolul despre rolul pe care-l deţine publicitatea în mass-media, altfel un domeniu autonom. Ceea ce interesează în cazul de faţă este atribuirea de calităţi media acestor panouri publicitare, ca şi stabilirea detaliilor ce le configurează. După ce iniţial au fost plasate în locurile cele mai circulate 13 şi aglomerate, la intrarea în metropole, în zonele cele mai frecventate ale oraşelor, de obicei în centrele istorice, administrative ori turistice, pe clădiri sau pe „calcanul” unora dintre edificii, pe suprafeţele libere ale faţadelor unor clădiri, în incinta stadioanelor şi sălilor de sport, agresivele ,prin dimensiuni şi anvergură, panouri publicitare înlocuiesc, în unele cazuri, suportul de hârtie cu cel din alte materiale, mai rezistente sau chiar electronic. c. Cărţile poştale ilustrate, utilizate de un secol şi jumătate în cadrul serviciilor de poştă şi destinate comunicării interpersonale deschise (în sensul că la cărţile poştale aveau acces şi alte persoane decât emiţătorul şi destinatarul) au în mod logic un subiect lejer, strict informativ. Existenţa celor mai multe cărţi poştale este legată de spaţiul familial. Intimitatea şi loisir-ul (relaxarea, odihna, călătoria de plăcere) intră în relaţie directă cu fonograful şi fotografia, considerate suporturi de aducere aminte. Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, fixează momentul apariţiei acestora în subcapitolul Suporturi pentru aducere aminte: colecţia şi fotografia: „ Mai târziu, prin anii 1890, această practică a colecţiilor se extinde şi la cărţile poştale, şi la medalii. Spaţiul privat se constituie astfel prin acumularea de suveniruri. (...) Este şi epoca fotografiei de amator, care fixează instantanee atât din lumea exterioară, cât şi din viaţa familială.” ( p. 102, passim). Ideea a cunoscut o evoluţie constantă, cărţile poştale slujind loisir-ului prin noi elemente. Editorii şi expeditorii de cărţi poştale au început să folosească o parte a spaţiului care prisosea (mesajele erau scurte, pur informative) în cele mai neaşteptate moduri şi ... mode. Timp de mai multe decenii, la începutul secolului al XX-lea a existat moda ca emitentul să-şi trimită propria fotografie ca faţă a cărţii poştale. Alteori, aceste fotografii cărţi poştale conţineau instantanee ale locului unde autorul textului se afla. Ulterior ele au fost din ce în ce mai socializate. Există în moda începutului de secol amintit, cărţi poştale tematice, cuprinzând informaţii despre soiurile aceleiaşi 62

plante, despre rasele de animale (câini, pisici) sau scene de familie. Altele conţineau mesaje cu caracter cultural (omagial-comemorativ), turistic, pe probleme de sănătate. Caracterul cultural informativ dirijat al acestora ia, în ultimul timp, turnura tot mai puternică a loisir-ului. Eficienţa lor în massmedia este, comparativ cu instituţiile consacrate, foarte mică, caracterul interpersonal al comunicării fiind mai important. Le-am prezentat în pofida faptului că includerea lor în sistemul mass-media ar ridica serioase semne de întrebare. În aceeaşi ordine de idei, un rol tot atât de determinant au avut timbrele. De la însemnele heraldice ale instituţiei poştei din ţara respectivă şi până la educaţia prin intermediul imaginilor care a declanşat pasiunea colecţionarii lor (între altele şi din raţiunea caracterului efemer, „fragil” şi liliputan al acestora), timbrele conţin un aport de informaţie, circulă, educă, instruiesc, creează sentimentul plăcerii, posedând, în plus, prin maniera de „aşezare” pe plic, un limbaj.14 Micşorarea distanţelor, graţie telefonului, a dus practic la scăderea interesului pentru aceste forme de manifestare a produselor aflate într-o abia întrezărită legătură cu mas-media. d. Underground comunicaţional: Graffiti, anunţuri (private, administative, obscene), bilete-anunţ. Sub denumirea „underground comunicaţional” au fost incluse o serie de manifestări aflate în legătură cu media şi raporturile acesteia cu societatea. S-ar putea spune, de asemenea, că manifestările la care se va face referinţă funcţionează după modelul genotip/fenotip în sensul revenirii unor abiltăţi mai vechi pe care, la un moment, speţa umană părea a le fi uitat sau abandonat. Dar cum lingviştii explică revenirea, câteodată după sute de ani la unele pronunţii fonetice (în vorbire), se poate accepta în aceeaşi manieră că deprinderi precum cele ce vor fi prezentate sunt, şi ele, un rezultat al fenotipului. În toate societăţile, indiferent de forma de organizare politică, există opozanţi. Pericolele la care respectivii s-ar fi expus explică opţiunea pentru alte tipuri de mesaje, fie cu un caracter subiacent, fie sub acoperirea anonimatului. De aceea, cu mult înainte de a se putea vorbi de mass-media, mesajele au circulat uneori sub vestmântul genurilor literare, iar atunci când autorii îşi făceau cunoscută identitatea, preferate erau, spre exemplu, fabulele. Sub protecţia anonimatului „au circulat”, în toate epocile pamflete, desene, manifeste, al căror mesaj, informativ şi contestatar, nu poate fi pus la îndoială. În societăţile conduse de dictaturi, o parte a scriitorilor a utilizat metafora şi parabola sau a cultivat cu obstinaţie stilul aluziv, în ale cărui valenţe artistice prevala mesajul subtextual. Cititorii avizaţi căutau cu o adevărată fervoare 63

aceste tipuri de mesaje, imposibil să apară în mass-media prin intermediul presei. Aceşti cititori le conferiseră unora dintre artiştii cuvântului statutul de lideri de opinie, prestigiu de care se bucurau Marin Preda, Augustin Buzura, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Ana Blandiana, ca să-i amintim pe cei mai importanţi. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât nemulţumirea faţă de regimul totalitar comunist era generalizantă. Majoritatea covârşitoare a populaţiei, cunoştea tarele regimului înfierat în aceste texte, care tratau „secretul lui Polichinelle” pe căi aluzive. E de la sine înţeles că fenomenul nu s-a constituit într-un produs suplimentar mass-media din sistemul cărţii, ci a produs atracţia populaţiei către acest tip de lectură, numită „printre rânduri”. Ea sublima pamfletul şi fabula în aluzie rafinată estetic. În fosta U.R.S.S., o formă a „lecturii de masă” a constituit-o samizdatul, prin care se refăcea munca migăloasă a copiştilor dinaintea inventării tiparului, dar ,în unele cazuri, ajutată şi de mijloacele de copiere, ghestenter, şapilograf, xerox, aşadar cu mult mai rapide. 15 Cum s-a arătat mai înainte, în ţara noastră s-a format chiar un cult pentru lectura printre rânduri, scriitorii cei mai în vogă fiind consideraţi un fel de dizidenţi (mascaţi) ai regimului. În societăţile de tip capitalist însă, neexistând cenzură şi, prin urmare, obstacole majore în calea publicării unui text şi a răspândirii acestuia prin vreuna din mediile de difuziune, astfel de fenomene, marginale ce-i drept, nu sunt prezente (funcţionează din plin cenzura economică, dar aceasta-i o problemă a societăţii). Graffiti apar în peisajul autohton o dată cu evenimentele care au schimbat regimul totalitar cu unul democratic În zonele marilor centre urbane din România (Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Cluj, Timişoara, Braşov) se răspândeşte tot mai intens un fenomen care, în terminologia mass-media, este definit ca o subcultură: graffitti. Amploarea acestei adevărate mode are, şi la noi, consecinţe de acum previzibile. Suportul îl constituie zidurile unor instituţii, holurile şi staţiile de metrou, metroul însuşi. Referinţele se rezumă la ceea ce trebuie interpretat ca text scris şi nu la ansamblu, care pare a avea legătură cu un nou tip de artă. Textele se referă la sloganurile tinerelor generaţii, deocamdată fără ieşire la audienţă şi sunt un amestec de publicitate şi comunicare direcţionată. Unele delimitează teritoriul bandelor de cartier (aşa numiţii „băieţi de băieţi”), zonele influenţelor sportive („câinii roşii” şi „armata ultra” pentru Dinamo, „Rapid ti amo” şi Steaua „armata contra”) mesajele lor pătrunzând în stilul hyp-hup al muzicii noi ş.a.m.d. Altele se 64

cantonează în zona politicului, fostele şi actualele puteri „bucurându-se” de numeroase etichetări 16 Anunţurile-bilet împânzesc oraşele, deşi apelează la o forma ilegală de manifestare. Aceste mici informaţii, de dimensiunea unor etichete, apar în preajma telefoanelor publice, pe stâlpi de înaltă tensiune, în incinte precum holurile facultăţilor şi căminele studenţeşti, intrările în clădiri şi instituţii, pe automobile. Unele anunţă, din partea unor regii autonome, întreprinderi şi instituţii ale statului, întreruperi temporare de apă, gaze, lumină, ori efectuarea de plăţi. Altele oferă informaţii despre închirieri şi cumpărări, meditaţii, copieri şi redactări de lucrări de diplomă, vânzări de case, maşini 17 etc. Ele formează o alternativă la mica publicitate din presa cotidiană şi nu s-ar putea spune că duc lipsă de audienţă din partea publicului trecător. Le considerăm o formă de „atavism comunicaţional” Numeroase mesaje şi anunţuri, cele mai multe obscene, relativ asemănătoare cu cele de tip garffitti, se află într-un „circuit” informaţional fiind plasate în locuri cu frecvenţă ridicată. Caracterul lor pornografic ne îndeamnă să ne rezervăm a le scrie. Acestea apar, de regulă, în toaletele restaurantelor, gărilor, în pasajele subterane şi exprimă refulări sexuale, înclinarea spre perversiuni, dar mai ales informaţii „utile” pentru pegra care le frecventează, sau simple reflecţii prilejuite fie de locul unde sunt concepute şi scrise, fie de starea euforizantă a autorului 18 Note 1. Deoarece informaţii asupra acestor „precursori” ai hârtiei nu se regăsesc unitar, într-o singură sursă, în plus accesibilă, le vom prezenta laolaltă: Tabliţele de lut au folosit la scrierea pictografică (4000 î. Ch.) devenită cuneiformă (3000 î. Ch.), a sumerienilor care au trăit în sudul Mesopotamiei şi în Caldeea (Irakul de astăzi). Deoarece lutul era uşor de procurat în regiune, el a fost întrebuinţat ca suprafaţă de scris. Prin ardere (tăbliţe ceramice) şi-au sporit considerabil rezistenţa la factorii biodegradabili. Papirusul ,un material asemănător hârtiei de astăzi, dar cu aspect primitiv, obţinut din prelucrarea unei plante care creştea din belşug în delta Nilului, se obţinea din tulpini de plante recoltate şi descojite, tăiate în fâşii subţiri. Peste un prim strat de astfel de paie, dispuse vertical, se aşeza un al doilea, orientat perpendicular, după care „textura” se bătea cu maiul pentru a deveni netedă fiind apoi lustruită cu o piatră sau un os. Cel mai vechi document „aşezat” pe acest tip datează de 5 milenii. Deşi papirusul era un material uşor de produs, cu o suprafaţă propice scrisului, în condiţii de umiditate acesta se dezintegrează în mai 65

puţin de 100 de ani. Cuvântul englezesc paper („hârtie”) derivă din grecescul ,preluat şi de latini, papirus. Pergamentul, ca suport pentru scris, a fost obţinut prin prelucrarea stratului inferior al pieii unor animale – oaie, miel, capră, viţel. Îl foloseau perşii, evreii şi alte populaţii din zona Pergamului (Orientul Mijlociu), unde papirusul nu creştea. Alte forme, care nu au dus la acelaşi rezultat (cartea contemporană), dar au reprezentat soluţii de moment pentru conservarea scrisului pe un suport rezistent au apărut în zone diferite ale globului. Frunzele de copaci au fost utilizate în India şi S-E Asiei pentru înregistrarea scrierilor budiste, a legilor, informaţiilor biografice şi literaturii sanscrite Scoarţa copacilor din regiunea himalayană, de pe continentul american şi insulele din Pacific au devenit suport pentru scriere. Procedeul consta în „înmuierea” anumitor porţiuni de scoarţă fibroasă cu ajutorul maiului cu zimţi, după care secţiunile astfel obţinute erau unite cu adezivi vegetali şi răşini, rezultând foi de diverse mărimi. Tribul Batak din Indonezia înregistra informaţii despre genealogie, religie şi magie pe fâşii lungi de scoarţă (cca 12 metri), împăturite sub formă de acordeon şi aşezate pe două coperte de lemn. Împletiturile foarte fine din paie de orez serveau, în China, Coreea şi Japonia, la pictură şi scris. Aduse de marinari în secolul al XIX - lea în Europa, acestea au fost denumite „hârtie d orez” deoarece imitau perfect hârtia. 2. Hârtia a fost fabricată mai întâi în China în primul secol d. Ch. A fost făcută dintr-o suspensie de deşeuri de cânepă înmuiată în apă şi bătută cu maiul până la obţinerea unei paste. Acest material semisolid era distribuit pe o matriţă (un patrulater de bambus aşezat pe o sită deasupra unui vas, pentru a se scurge cantitatea de apă rămasă în pastă) şi apoi ţinută un timp spre a se usca. O îmbunătăţire chinezească a procesului de fabricare a hârtiei a constat în folosirea amidonului ca material de încleiere şi a unei vopsele pentru estomparea defectelor şi obţinerea omogenizării hârtiei de manuscris. Un călugăr corean a adus cu sine procedeul de obţinere a hârtiei la curtea împăratului Japoniei în secolul al VI - lea. Procedeul chinezesc de „fabricare” a hârtiei s-a împrăştiat, de asemenea, în Asia Centrală şi Persia, prima atestare a folosirii hârtiei în Samarkand datând de la bătălia din Turkistan, unde meşterii chinezi făcuţi prizonieri au fost forţaţi să producă hârtie pentru cei ce îi capturaseră. În anul 793 lua fiinţă în Bagdad primul atelier de producţie de hârtie prin metodele preluate de la chinezi. Hârtia a pătruns în Europa prin Spania (1150), apoi în celelate ţări europene după cum urmează: Italia (1276), Franţa (1348), Germania (1390), Anglia (1495). Primele teascuri sau mori de hârtie, cum li se spunea, construite pe teritoriul de azi al ţării noastre sunt cele de la Braşov (1546), Cluj (1562), Sibiu (1574), Călimăneşti (1646). Pentru producerea hârtiei erau prelucrate cârpe de in şi de cânepă macerate, frământate într-o covată până la transformarea acestora într-o pastă care era apoi turnată peste un dreptunghi prevăzut cu o sită pentru scurgere şi lăsată la soare spre a se usca. De la începutul secolului al XVIII - lea hârtia a început să fie produsă 66

prin prelucrarea lemnului şi a celulozei din paie, intrând în epoca fabricării şi utilizării ei industriale (inventatorul procedeului este germanul Gottlob Keller). 3. Cartea este un volum de mai multe foi legate împreună, conţinând texte, ilustraţii sau partituri muzicale. Ea are o istorie veche, de mii de ani, deşi prin formă şi întrucâtva şi prin conţinut, se prezintă precum o ştim noi de numai o jumătate de mileniu. Dintre componentele sistemului mass-media, cartea este prima din seria apariţiilor şi, prin aceasta, mai strâns legată de „rădăcinile” istorice ale fenomenului. Papirusul este primul material şi suport care a condiţionat formatul „cărţii” în antichitate: egiptenii şi, după ei, grecii şi romanii conservau textele sub formă de suluri de papirus. Foaia de papirus, lungă şi relativ îngustă, era răsucită în jurul unui băţ. Fâşia, conţinând coloane apropiate, scrise cu un beţişor ascuţit pe o singură parte, era desfăşurată pe măsura citirii ei. Variabile ca întindere (cel mai lung papirus cunoscut se află la British Museum şi are 40,5 m lungime), începând cu epoca elenistică (sec IV. d. Ch), „cărţile” erau împărţite într-un număr variabil de suluri, fiecare de câte 10 m lungime şi depozitate împreună în acelaşi suport. Secolul al IV lea a marcat punctul culminant al procesului gradual în care intraseră textele apte de a deveni cărţi. Codexul, folosit iniţial de greci şi romani şi constând în câteva tăbliţe de lemn acoperite cu ceară (uşor de inscripţionat) a servit ca model şi pentru formatul bucăţilor de papirus ori de pergament. Coloanele de text erau mai largi decât cele de pe suluri şi prezentau marele avantaj că facilitau orientarea cititorului pe text (locul unde părăsise lectura). De altfel, cuvântul codex este parte a titlului multor cărţi scrise de mână, în special manuscrise traduse ale Bibliei. Astfel s-a ajuns, ca un pas logic următor, la constituirea acelor scriptoria, (camere amenajate special pentru scris) din mănăstiri, în care se copiau texte liturgice, dar şi texte transmise prin copii de la gânditorii antici. Tipografii italieni din timpul Renaşterii au stabilit tradiţii ce persistă până în zilele noastre: folosirea unor coperte uşoare din hârtie (de obicei legate cu piele), tipare de aranjare în pagină (lay-out), folosirea unor „caractere” de literă (roman şi italic), formatul cărţii ca volum cu stricte specificaţii asupra aspectului paginilor (fiecare parte a foii era considerată o pagină), convenţia asupra paginii de titlu şi a prefeţei/ introducerii. De-a lungul timpului au fost adăugate listele de conţinut (cuprinsul), notele explicative, bibliografia. 4. Prin tipar se înţelege totalitatea procedeelor de executare a formelor de imprimare după texte şi ilustraţii şi de obţinere a unor copii prin presare pe hârtie sau pe alt suport a formelor acoperite parţial cu cerneală. 5. Despre începuturile şi evoluţia tiparului din ţara noastră până la 1830 vezi cele patru volume din Bibliografia românească veche (1508 - 1830), Bucureşti, 1903 - 1944, corpus întocmit de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu şi care conţine totalitatea manuscriselor şi tipăriturilor între reperele amintite, de asemenea Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968. 67

6. Volumul de Poezii din 1930 al lui Ion Barbu, cu care se deschide o nouă orientare în lirica românească modernă, a avut, cumulând ediţiile succesive din primii ani, 3 000 de exemplare. 7. Pentru informaţii suplimentare vezi Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992 8.Yelow journalism (engl. amer. ad litteram „jurnalism galben”. Sinonime (parţiale): presă populară (în fr. journal, în engl. penny press „ziar de un bănuţ”), presă de scandal. Apare în SUA spre sfârşitul secolului al XIX - lea, datorită celebrilor Joseph Pullitzer şi Randolph Hearst. Acest tip de jurnalism coincide cu o serie de progrese tehnice, care au condus la tipărirea în culori. Ziarele „galbene’ (numite astfel după culoarea hârtiei de tipar) conţineau pe prima pagină rânduri/cuvinte semnal tipărite cu roşu. Cuvintele bombastice erau tipărite cu italice (cursive), iar ilustraţia ocupa un loc amplu. Yelow journalism se adresa în primul rând emoţiilor publicului, unghiul de abordare fiind dat de senzaţionalism. Sexul, jaful şi crima pasională, abordarea ştiinţelor şi a istoriei din perspectivă vulgarizatoare, biografia romanţată, astrologia şi fenomenele paranormale erau cel mai des întâlnite în paginile acestor ziare. Întrucât evenimentele senzaţionale nu sunt cotidiene, de multe ori, redactorii publicaţiilor respective inventau informaţi despre evenimente inexistente. (apud Cristain Florin Popescu, Radu Bâlbâie, Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1998). 9. Ulterior, începând cu 1921 se desfăşoară congrese ale presei, la Cluj (1923, al doilea congres şi 1925, al patrulea), ia fiinţă, în 1930, Asociaţia Publiciştilor din România (APR). În sfârşit, primul Congres al uniunii asociaţiilor naţionale ale ziariştilor, se desfăşoară la Veneţia sub sloganul Ziaristica este o misiune. 10. Evoluţia presei evidenţiază, în ce priveşte publicul cititor, trei etape aflate în strânsă determinare cu evoluţia societăţii din ultimele două secole. Dacă se va lua ca prim reper al începuturilor presei de masă cotidianul New York Sun (1833), se observă că, înainte de apariţia ziarului amintit, încercările de a tipări informaţii apropiate, în linii generale, de ceea ce se înţelege astăzi prin presă, erau adresate unui public cu un discernământ superior celui al maselor şi aveau un conţinut şi un caracter elitist. După 1833 şi până astăzi, presa cotidiană a luat o turnură opusă, de tip popular, cu subiecte la îndemâna maselor largi de cititori, în paginile căreia, sub aparenţa concesiilor de educaţie, cultură, mentalitate, etică, moralitate ş.a.m.d., făcute consumatorilor, ziariştii aduc în prim plan şi unui număr de cititori în creştere constantă, evenimentele vieţii de zi cu zi. Ca o caracteristică a treptei de dezvoltare şi a complexităţii societăţii contemporane, apare o categorie de ziare specializată pe domenii de interes, cum ar fi sportul, finanţele, viaţa vip-urilor şi având tiraje impresionant de mari. 11. Mihail Mora, Ziare şi ziarişti, Bucureşti, 1907, G. Caliga, Almanahul dicţionar al presei româneşti de pretutindeni, Bucureşti, 1926, Dimitrie Th, Pascu, Gazetărie, Bucureşti, 1930, Mircea Pienescu, Presa şi gazetarul, 1939, Emil Samoilă, 68

Ziaristica. Istoric. Definiţii. Presa modernă. Articolul de ziar. Regulile redactării. Antologie. Noţiuni elementare de gazetărie, Bucureşti, 1938, Nicolae Şt. Popescu, Monografia administrativă a unui ziar, Bucureşti, 1941, I. Gorovina, Funcţiunea economică a ziarului :ziare şi ziarişti, Sibiu, 1942. 12. Document de informare, format de obicei dintr-un element iconografic însoţit de un text scurt. Mesajul conţinut poate fi; social, cultural, medical, politic, fiind adresat publicului prin expunere în locuri intens circulate sau răspândit sub formă de foi volante. 13 . Toate autostrăzile din statele puternic industrializate erau înţesate de astfel de panouri publicitare, scoase din circuit în ultima vreme deoarece distrag atenţia conducătorilor auto până la riscul producerii de accident. 14. Există, spre exemplu, un limbaj secret al îndrăgostiţilor, semnalizat de „fixarea” timbrului pe plic sau cartea poştală. Biblioteca Academiei posedă o colecţie impresionantă de cărţi poştale ilustrare, în care inclusiv maniera de a scrie pe acestea reprezintă un mesaj, oarecum codificat. La secţia de stampe a B.A.R. există, de asemenea, numeroase cărţi poştale cu imagini din oraşe europene îndepărtate sau ţinuturi geografice exotice, locul de unde „protagoniştii” imaginii cărţii poştale îşi expediază mesajul. 15. Prestigiul samizdatului este întărit de următoarea anecdotă, care circula în „intelighentsia” rusă: Directorul unei mari întreprinderi îi aducea secretarei sale cărţi cerându-i să le copieze prin dactilografiere. După ce a dactilografiat copii după Cehov, Dostoievski, Lermotov, Puşkin a venit şi rândul lui Tolstoi cu cele patru volume din Război şi pace. Exasperată, aceasta a îndrăznit să-l întrebe de ce, totuşi, îi cere să dactilografieze romane gata tipărite. „Pentru că fiul meu nu citeşte decât samizdat”, a fost răspunsul directorului. 16. Pe zidul împrejmuitor al Uniunii Scriitorilor s-a aflat multă vreme următorul graffitti: „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine/ Nu de tine, ci de mine.” 17. În oraşele mai mari din Germania funcţionează o adevărată piaţă a automobilelor la mâna a două, bazată pe acest sistem. Proprietarii automobilelor lipesc pe parbrizul automobilelor detalii privind caracteristicile tehnice ale maşinii, uzura şi vechimea, condiţiile de vânzare şi un număr telefonic sau adresă de contact. Cei interesaţi de achiziţionarea unui auto au avantajul că pot parcurge în scurt timp întreg perimetrul informaţional, fără a se pierde în alte detalii, cum ar fi, de pildă, „târguiala” automobilului. 18. Iată, în continuare, două mostre, considerăm „pasabile”: „Mai mult de trei scuturări înseamnă masturbare”; „Trece lebedele-n zare/ Când te uiţi, ele dispare”.

69

Bibliografie Ana Andreescu, Cartea de colecţie (secolele XV - XX), Editura Meridiane, Bucureşti, 2000 (spre consultare). Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 (de consultat) Petre Barbu, Raluca Răsădean, În septembrie, românii s-au întors la ziare (Audienţa cotidienelor la nivel naţional a crescut cu 2, 11% faţă de ultima lună de vară), în „Capital”, nr. 43, 26 octombrie 2000, p. 33. Petre Barbu, Raluca Răsădean, Spune-mi ce sondaj alegi, că să-ţi spun cine eşti.( Serviciile Audimas şi CSOP încearcă să câştige încrederea editorilor şi agenţiilor de publicitate), în „Capital”, nr. 5, 1 februarie 2001, p. 22. Claude -Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 19 - 58. Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre, Orăştie, 1900 (de consultat). Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp. 81 - 87. Mac Constantinescu, Consideraţii asupra afişului, în Artă şi tehnică grafică, caietul nr. 1. sept. 1937, pp. 27-320 (passim). Gheorghe Cosma, Afişul românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980 (passim). Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 3 - 227; 377 - 456. Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 57 – 71. Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 83 - 103. Thierry Grandillot, O criză editorială ?, în Arc, nr. 4/1992, pp. 180 - 181. I. Hangiu, Dicţionarul presei culturale româneşti, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1996 (spre consultare). Clarisse Herrenschmidt, Scriere, monedă, reţele, în Secolul XX, nr. 4-9 (421 426), 2000, pp. 15-44. Laurent Joffrin, Revanşa cărţilor, în Arc, nr. 4/1992, pp. 176 - 177. Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii (lexicon), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992 (spre consultare) . Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000 (integral) Bernard Pivot, Cum citesc, în Arc, nr. 4/1992, pp.179. Michel de Pracontal, Cărţile care ucid, în Arc, nr. 4/1992, pp. 187 - 189. Viorica şi Ion Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1837-1907.(3 vol., următoarele în lucru), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1989-1994 (spre consultare) 70

Dan Simonescu, Gheorghe Buluţă, Pagini din istoria cărţii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981 (spre consultare). Michel Tournier, De ce scriu, în Arc, nr. 4/1992, pp. 177 - 178. Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000 (spre consultare). Claude Weill, Anxietate, literatura în pericol de moarte, în Arc, nr. 4/1992, pp.181 - 182. Dominique Wolton, Războiul jurnaliştilor, în Arc, nr. 4/1992, p. 187. *** Cartea, a câta putere în stat ?, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 1999, pp. 29 - 146.

2. Comunicarea mediatică pe suport electronic Acumularea de inovaţii ştiinţifice şi tehnice, între care se puteau stabili legături nebănuite până atunci, precede prima revoluţie tehnică şi industrială. Într-o carte consacrată istoriei comunicării moderne, Patrice Flichy 1 insistă asupra acestor conexiuni care, după opinia sa, structurează mijloacele de informare în trei segmente, la rândul lor şi etape concurenţiale: controversa dintre comunicarea publică şi comunicarea de piaţă (1790-1870), comunicarea profesională versus comunicarea familială (1870-1930) şi de la comunicarea familială la comunicarea globală (1930-2000). Lor le corespund, în zorii erei industriale, trei modalităţi diferite ale activităţii de cercetare: a savantului izolat, a micului laborator şi, în fine, a marelui centru de cercetare. În acest sens, prima etapă datorează mult ariei preocupărilor individuale de natură ştiinţifică, extrem de numeroase şi aflate într-o fază de acumulare, fără a-şi putea însă demonstra viablitatea (utilitatea) din cauză că 71

statul şi, o dată cu el, instituţiile sale traversau, istoric vorbind, procese succesive de democratizare, uneori violente. Războiul american de independenţă şi Revoluţia franceză sunt exemple concludente şi deloc întâmplătoare. Între comunitatea economică şi „comunitatea ştiinţifică” (atât cât se constituise în acea perioadă), nu exista un intens schimb de informaţie. Descoperirile şi invenţiile aveau un caracter individual, ilustrat de întreaga scară evolutivă a sistemului mass-media, acest tip de singularitate împiedicându-le să devină foarte curând factori ai progresului. Nivelul de cunoştinţe acumulate, la care aveau acces un număr restrâns de savanţi şi inventatori era inaccesibil reprezentanţilor instituţiilor şi maselor. Unele dintre invenţii necesitau fonduri substanţiale şi organisme dispuse la iniţiativă, capabile să rişte în numele unor proiecte considerate utopice. Trebuia, înainte de a-şi perfecţiona descoperirile şi invenţiile, ca autorii lor să-i convingă şi pe alţii asupra valabilităţii acestora. În parametrii discuţiei despre viitoarele mijloace de comunicare, chestiunea cea mai arzătoare era necesitatea de a optimiza elementele schemei comunicării. Acestea priveau, pe de o parte rapiditatea şi concomitent anularea distanţelor, iar pe de alta, asigurarea într-un grad cât mai înalt a acurateţei informaţiei. Paşi importanţi au fost realizaţi în privinţa dezideratului dintâi. Aceştia au fost posibili graţie intrării umanităţii într-o nouă eră sau, ca să se utilizeze terminologia metaforică întrebuinţată mai înainte, într-o nouă „galaxie”, legată de această dată de numele lui Marconi. Însă, până la oficializarea sintagmei, comunicarea pe suport electric are propria-i istorie, cu rădăcini adânc înfipte, ca şi presa tipărită, în epoci care nu anunţau nimic viitorimii, importanţa marilor invenţii şi descoperiri fiind „dedusă” cu mult mai târziu, când specialiştii au desemnat structurile şi evoluţia fenomenului, „momentele” faste ale acestuia, despre care se poate spune, ca formulare generală, că au orientat-o spre direcţia bună. Prin urmare, înainte de a se vorbi despre rezultate concludente în comunicarea pe suport audio, sunt necesare câteva referinţe despre tentativele abandonate din această direcţie, cum a fost, spre exemplu, comunicarea prin intermediul telegrafiei optice 2. Telegraful optic reprezintă o formă arhaică de transmitere a mesajelor şi este rezultatul multiplelor încercări anterioare. Între ele se numără utilizarea focurilor pe înălţimi, sistemele de oglinzi şi braţe mecanice (ale căror „mişcări” codificate puteau fi zărite de la mare distanţă), acestea 72

probând existenţa unui sistem comunicaţional nonverbal ce putea fi tradus aproape imediat în cod inteligibil. Deşi în privinţa necesităţii de a transmite rapid şi pe distanţe mari mesajele se făcuseră unele progrese, principalul inconvenient al tentativelor amintite îl reprezenta insuficienta realizare a celui de-al doilea deziderat, numit de noi acurateţea informaţiei. Dacă nu împărtăşim opinia că între acele încercări şi „naşterea” comunicării la distanţă există o determinaţie, trebuie să fim de acord cu autorii lucrării menţionate când spun, despre importanţa acurateţei informaţiei, că „armatele erau înfrânte, corăbiile erau scufundate, guvernele cădeau şi averile se pierdeau, toate din lipsa unui cuvânt”*. Dar faptul cel mai important îl constituie unul aparent fără legătură cu invenţia telegrafului optic, şi anume genul de intuiţie, verificată cu mult mai târziu, pe care a avut-o astronomul englez Robert Hooke, de a numi descrierea tehnică (în 1864) a unui aparat optic „mijloc de transmitere a gândurilor la distanţă”(subl. noastră).3 În plus, aşa cum observă istoricii, răspândirea telegrafului are mult în comun cu cea a calendarului republican şi a sistemului metric. Voinţa de universalizare pe care o întâlnim la naşterea telegrafului optic şi a telegrafului electric duce la standardizarea sistemelor, aceasta fiind, în fapt, una din condiţiile realizării unui sistem de comunicare universal. * Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999, p.96.

A. Comunicarea mediatică pe suport audio Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, în Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 96-100, passim, arată că vechii greci inventaseră cuvântul telegraf „ distanţă” + „scriere” cu secole înainte de Christos, dar legăturile cu domeniul care va purta acelaşi nume 4 nu se făcuseră. Numeroase încercări„vizau” posibilitatea comunicării la distanţă. Se pornea de la definirea clară a limitelor fizice ale comunicării interumane, care nu puteau depăşi un prag acustic de maximum câteva sute de metri, şi unul optic, condiţionat de existenţa luminii (în ciclul noapte/zi) şi de performanţele ochiului uman, extinse la o rază mai mare de acţiune (aceasta, la rândul ei, amplificată de o lunetă) în ce priveşte semnalele, codificabile în limbaj. a. Telegraful electric. Posibilitatea trecerii de la comunicarea pe suport de hârtie la cea pe suport electric a fost intuită ca modalitate de desfăşurare, dar fără a fi pusă în practică, de italianul Giovanni de la Porta. 73

Pentru ca această idee să devină posibilă, era necesar mai degrabă un salt, comparabil cu o mutaţie, în teoria comunicării. El s-a produs o dată cu elucidarea fenomenului electricităţii, cunoscut sub forme empirice de vechii greci. Aceştia obţineau curenţi slabi de inducţie electrostatică prin frecarea unui beţişor de chihlimbar (în v. gr. electron „bastonaş”, „beţişor”) pe o stofă. La începutul secolului al XVIII-lea mecanica acestui proces era atât de elaborată încât se puteau genera sarcini electrostatice foarte mari, folosind aparate care utilizau principiul frecării, aşa numitele butelii de Leyda. Benjamin Franklin a reuşit să încarce electric o butelie de Leyda cu ajutorul unui zmeu înălţat în timpul unei furtuni. „Se spune că un capăt al sârmei de care atârna zmeul a fost legat de o cheie introdusă în apă. Experimentul a demonstrat că electricitatea provenită de la fulger şi electricitatea obţinută în urma experienţelor de laborator sunt la fel”*. Alessandro Volta a inventat bateria de stocare, iar Michael Faraday a perfecţionat dispozitivele adecvate pentru generarea curenţilor electrici. În 1753, apărea în Scot’s Magazine un articol semnat cu iniţialele C.M., în care se sugera trimiterea de mesaje prin intermediul electricităţii, cu ajutorul a 26 de fire legate la câte o literă a alfabetului. Georges-Louis Lesage, profesor de matematică la Geneva, concepe în 1760 un proiect analog. 5 Fizicianul elveţian Louis Odier aprecia că procedeul ar trebui să permită „să poţi sta de vorbă, în mai puţin de o jumătate de oră, la mai mult de patru cinci mii de leghe distanţă, cu Marele Mogul sau Împăratul Chinei”.** Fizicianul danez Oersted demonstrează în 1820 influenţa curentului electric asupra acelor magnetice. * Ibidem, p. 100. ** Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 50.

Un pas fundamental în evoluţia tehnologiei spre telegraful electric l-a constituit descoperirea proprietăţilor electromagnetului. Aceiaşi autori consideră că „ prin 1830, unele componente tehnice necesare unui telegraf electric erau deja disponibile în ştiinţă”. Rămânea doar ca ele să fie asamblate în pattern-ul necesar. Samuel F. B. Morse, 6 profesor de literatură şi de arta portretului la Universitatea din New York, este creatorul sistemului telegrafic care i-a permis să transmită mesaje codificate electric prin reţeaua de sârmă care înconjura atelierul său şi a cărei lungime ar fi fost, în linie dreaptă, de zece mile. Guvernul american a finanţat, nu după serioase ezitări şi tergiversări, o linie telegrafică între Washington D.C. şi Baltimore, unde, la 24 mai 1844, sa transmis mesajul istoric „Ce a lucrat Dumnezeu?”. Omenirea intra, cu acest prilej, în era comunicaţiei electrice instantanee. Pe 27 iulie 1886, Cyrus W. 74

Field a început montarea de cabluri peste Oceanul Atlantic, reuşind apoi să transmită mesaje cu o viteză de neconceput până atunci. b. Telefonul. Centrala telefonică. Sisteme bazate pe telefonie. Principii de funcţionare. În 1876, Alexander Bell 7 reuşeşte să transmită vocea umană prin cabluri electrice, lărgind considerabil aria tehnologiilor comunicaţionale. Acestea pătrund iniţial în mediul cel mai progresist, lumea afacerilor, de asemenea în tehnologia militară şi de-abia mai târziu în domeniul viitoarelor mass-media. Telefonul („transmiterea sunetelor la distanţă”), a fost inventat după realizarea telegrafului, în urma perfecţionării calităţilor acestora. Autorul său a fost Thomas Alva Edison 8, care a reuşit să refacă prin impulsuri electrice traseul mesajului, de la emiţător la receptor, cu formele de convertire a impulsurilor în sunete. După realizarea primei convorbiri telefonice, chestiunea acestei importante facilităţi comunicaţionale se punea în termenii accesului unui număr cât mai mare de utilizatori (consumatori) la sistem. Invenţia actualiza modelul de comunicare interpesonală, ilustrând modul de lucru, izolat, al cercetătorului care îşi punea şi căuta să răspundă la întrebări de natură ştiinţifică şi nu utilitar socială. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al schemei comunicării, accentul cade pe cod şi canal (mediu), Edison găsind soluţia utilizării de elemente (numite anterior de noi suporturi auxiliare) care să apropie distanţa dintre emiţător şi receptor prin accelerarea vitezei mesajului. Ca să devină instrument al comunicării lărgite, această formă dialogată trebuia să cuprindă un număr semnificativ de persoane ori să creeze posibilităţi simultane de dialogare, adică o reţea. Oricine putea intra în contact cu o altă persoană, cu condiţia ca acestea să dispună de un aparat telefonic (emiţător/receptor). Faptul a devenit o realitate prin înfiinţarea unor centre de preluare şi dirijare a mesajelor, capabile să pună în legătură direcţia solicitată. Acestea sunt centralele telefonice, prima înfiinţată în SUA, a doua în Ungaria şi la scurtă vreme în România, care puteau realiza racorduri relativ rapide cu un număr foarte mare de utilizatori. Ulterior, legătura cu centrala a devenit invizibilă, putându-se stabili un contact telefonic direct cu orice punct geografic prin simpla formare a unui număr suplimentar de cifre (structurate în coduri de oraşe, ţări, continente). Porţiunea „invizibilă” cuprinde, pe lângă centrala telefonică propriu-zisă şi instalaţii de amplificare a semnalului, sateliţi de retransmisie. 75

Telefonia de ultima oră este realizată prin satelit şi se numeşte „celulară”. Ea deschide posibilităţi enorme schimbului de informaţie, încorporând în aparate de mici dimensiuni cu numeroase programe de utilizare, de la fax, Internet, e-mail, flux de informaţii pe domenii tip agenţie de ştiri, calculator, agendă ş.a.m.d. Ultimele realizări se referă la simbioza cu imaginea, discuţiile purtate la distanţă redându-se simultan cu sunetul şi imaginea. Un alt mod de a pune în legătură oamenii este utilizarea de mesaje pe terminale de computer. Sistemul se numeşte E-mail „poştă electronică” şi utilizează telefonia doar ca mediu, canal de comunicare, desigur, complex. Din acest motiv, despre e-mail, vom discuta la sisteme de comunicare multimedia. Despre aceste componente, amănunte vom prezenta la capitolul multimedia. Cât priveşte reţeaua românească de telecomunicaţii, acesta acoperă teritoriul naţional, servind ca auxiliar al serviciilor de poştă şi comunicaţii rapide, iar ca operatorie telefonică, beneficiază de aportul unor operatori cum sunt Mobilfon, Mobil Rom, Romtelecom, Telfonica România. De asemenea, dispune de 160 instituţii specializate în instalaţii, construcţiimontaj, servicii şi proiectare în domeniul telecomunicaţiilor. Comercializarea echipamentelor terminale de telecomunicaţii are loc prin intermediul a 383 de puncte de pe teritoriul românesc, iar sistemul de radiopaging cuprinde 24 de centre de emisie. 9 c.Telegrafia fără fir. Radio-ul Scoţiaul James Maxwell unifică într-o singură teorie cercetările vremii despre caracterul ondulatoriu al luminii cu cele despre electricitate şi magnetism. Această teorie matematică a undelor electromagnetice, necunoscute până la el, despre care se presupunea că se deplasează cu viteză luminii, reprezintă una dintre marile paradigme ale fizicii secolului al XIX-lea. În 1887, germanul Heinrich Hertz demonstrează existenţa acestor unde (care îi vor purta numele ) şi concepe un aparat pentru a le genera şi detecta. Punerea clară în evidenţă a undelor hertziene aparţine fizicianului englez Lodge, însă invenţia sa, un receptor sub formă de tub conţinând pilitură de fier, nu a funcţionat decât pentru uz pedagogic. Pe la începutul anilor 1890, ştiind de existenţa undelor hertziene, Guglielmo Marconi, un italian de numai 20 de ani, pune bazele proiectului de transmitere a acestor unde la distanţă, metaforic spus le scoate din laborator. La un sfert de secol după 76

inventarea sa, telegrafia fără fir devenise un nou sistem universal de comunicare, însă în foarte scurt timp, întrebuinţarea socială a comunicaţiei fără fir se modifică fundamental. Rolul său de vector al transmisiei maritime devine secundar, cedând funcţiunea principală radioului care devenea un mijloc de comunicare în masă. Utilizarea undelor hertziene prin inventarea radio - ului a avut urmări extrem de profitabile pentru dezvoltarea massmedia. Cu toate că iniţial acesta era utilizat pentru transmiterea informaţiilor confidenţiale guvernamentale, sau de către unele corporaţii comerciale, de navigaţie şi armată, sistemul transmiterii vocii prin radio avea să devină, după numai un deceniu, un mijloc de comunicare pentru oamenii de rând. O dată cu aceste progrese uimitoare se iveau şi probleme noi generate de interferenţele undelor şi de necesitatea constituirii unor reglementări privind utilizarea anumitor „lungimi” de undă, riscul creării unui „babilon comunicaţional” devenind iminent. În 1906, în ajunul Crăciunului, operatorii radio de pe vapoarele aflate pe oceanul Atlantic, de-a lungul coastei Statelor Unite, au auzit pentru prima oară în căşti vocea lui Reginald A Fessenden, universitar şi fost colaborator al lui Edison, care pusese la punct emiţătorul, un aparat ce permitea radiodifuzarea unor semnale infinit mai complexe decât codul morse. Lee De Forest a inventat tubul cu vid (trioda)10 cunoscut mai bine sub denumirea de lampă, un amplificator care a contribuit atât la îmbunătăţirea semnalului, cât şi la mai buna receptare a acestuia. Tot lui îi datorăm termenul broadcast, „radiodifuziune”, dar al cărui sens de bază este „a împrăştia din zbor seminţe”11.Tuburile vor fi înlocuite, spre jumătatea secolului al XX-lea, cu tranzistorii, având aceleaşi funcţiuni, dar o tehnologie mult simplificată. Cel care a intuit posibilităţile imense deschise prin utilizarea acestor invenţii în mass-media a fost David Sarnoff, un tânăr inginer, angajat al trustului american Marconi şi devenit celebru în timpul naufragiului vaporului Titanic; Sarnoff se aflase în legătură telegrafică radio permanentă pe tot timpul dezastrului, iar relatările sale, preluate de presă, au creat o mare tensiune emoţională în rândul cititorilor . Câţiva ani mai târziu, în 1916, Sarnoff a redactat un memoriu în care, printre altele, spune; „Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio un obiect de uz casnic, în acelaşi sens ca şi pianul sau fonograful (...) un radiotransmiţător telefonic, având o rază de acţiune de 25 până la 50 de mile, poate fi instalat într-un punct fix unde se cântă muzică instrumentală, vocală sau de ambele tipuri. Receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple cutii muzicale radio şi reglat pe 77

lungimi de undă, care ar putea fi schimbate doar prin rotirea unui singur comutator sau prin apăsarea pe un singur buton. Cutia muzicală radio poate fi prevăzută cu tuburi amplificatoare şi cu un telefon difuzor şi ambele pot fi montate într-o singură cutie. Cutia poate fi aşezată pe o masă în salon sau în camera de zi şi, rotind comutatorul, muzica transmisă poate fi recepţionată. Acelaşi principiu poate fi aplicat în numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu recepţionarea unor conferinţe acasă, conferinţe care pot fi perfect audibile: de asemenea, evenimente de importanţă naţională pot fi anunţate şi recepţionate simultan. Scorurile la meciurile de baseball pot fi transmise prin eter prin folosirea unei staţii instalate pe terenurile de joc. La fel se poate proceda şi în cazul altor oraşe. Această propunere ar fi extrem de interesantă pentru fermieri şi pentru unele persoane care trăiesc în districte îndepărtate, aflate la mare distanţă de oraşe. Procurându-şi o cutie muzicală radio, ei ar putea asculta concerte, conferinţe, muzica, recitaluri etc.”* În zece ani, radioul a devenit un mijloc de largă utilitate. El a folosit din plin oportunităţile oferite de telegrafia fără fir şi reclama făcută acesteia prin presă (Marconi a fost primit în S.U.A. în 1899 ca un erou) încât în lumea americană practica de amator s-a răspândit ca o ... molimă. În 1917 administraţia a eliberat peste 8500 de autorizaţii de emisie, iar totalul de receptori era estimat la 125 000, la vremea respectivă neexistând nici un fabricant de aparate pentru marele public. Pentru a transforma radiodifuziunea * Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, op.cit., p. 105.

într-un mijloc de comunicare în masă, trebuia lansată producţia industrială şi comercializarea de receptoare. Frank Conrad, unul dintre inginerii companiei Westinghouse, poate fi considerat primul DJ, întrucât a fost protagonistul unei întâmplări cu consecinţe revoluţionare pentru mass-media în devenire a acelor timpuri. Conrad şi-a construit deasupra garajului o staţie de emisie echipată cu un transmiţător puternic. Unii dintre vecinii săi recepţionau semnalele şi i-au scris indicându-i astfel raza de acţiune şi cerându-i serviciul de a le furniza anumite melodii. Conrad emitea de două ori pe săptămână programe muzicale diversificându-le cu sprijinul unui vânzător de fonografe. Cererile au devenit foarte numeroase, iar preferinţele grupate au determinat familia cercetătorului să i se alăture dorinţei de a satisface gusturile cele mai diverse. Faptul a atras atenţia asupra necesităţii unei industrii auxiliare care să gestioneze uriaşele posibilităţi apărute o dată cu noua „invenţie”. În 1922, revista Radio Broadcast lansa dezbaterea Cum se poate finanţa 78

radiodifuziunea ?, iar în 1925 instituia un premiu pentru cel mai bun eseu cu acest titlu. După numeroase conflicte legate de tipurile de finanţare (fiscalitate sau prin publicitate), staţiile sunt conectate între ele printr-o reţea (network), în acest fel radioul căpătând o dimensiune naţională. Se punea, în alţi termeni, chestiunea conservării mesajelor pentru un timp mai îndelungat, fiindcă atât telegraful morse, telefonia cu fir, radioul, telefonul şi centrala telefonică - toate fuseseră inventate - refăceau comunicarea dialogată, instantanee. Locul grafemelor, „imagini” simbolice ale sunetelor, care permiteau conservarea informaţiei pe un suport de hârtie (optim, comparativ cu alte materiale, despre care s-a vorbit) a fost preluat de înmagazinarea şi stocarea unor impulsuri pe un cilindru metalic (în cadrul fonografului), pe discurile încărcate electrostatic (de ebonită), care în contact cu un ac metalic ascuţit reproduceau tipurile de impulsuri electrice spre a le converti în sunete, iar mult mai târziu şi în imagini. Astfel aveau să fie puse în practică invenţii precum gramofonul şi, ulterior, pick-up-ul, aparate care permiteau redarea înregistrărilor de pe plăci şi discuri, magnetofonul, care reproducea sunetele înregistrate pe bandă magnetică, recent c.d. radiorecorderul (compact discul), pornind de la aceleaşi principii, acul fiind înlocuit de o rază laser care, practic, nu produce uzură discului. La începutul anilor ‘30 se impune o altă noutate tehnică. Emisia cu modulaţie de amplitudine (AM), care prezenta dezavantajul de a fi supusă perturbărilor şi interferenţelor, este înlocuită cu aceea de modulaţie de frecvenţă (FM). Pe lângă avantajele privind calitatea impecabilă a sunetului, noua modalitate de difuzare în eter a programelor radio a impus stereofonia. Transmisiile în bandă FM au cunoscut o reală expansiune după cel de-al doilea război mondial. Începând cu 1987, în Europa intră în funcţiune tehnologia numită „sistem de datare pentru radiodifuziune” (RBDS), care este un produs colateral al operaţiunilor efectuate prin intermediul computerelor, utilizând limbajul binar al acestora. În sfârşit, cele mai moderne tehnologii, conectate la calculator (RBDS) şi la satelit (DBS), vor beneficia de sistemul audio digital prin satelit (DAB), creat încă din 1989 şi care constă în transferul semnalului de pe banda de unde scurte pe banda L, de microunde. „Prin noul sistem vor fi eliminate toate inconvenientele, recepţia fiind de înaltă fidelitate, fără a fi necesar un echipament adiţional. Receptoarele, însă, vor avea o construcţie specială.”* 79

În România radio-ul a luat fiinţă la 1 noiembrie 1928, când s-au difuzat primele emisiuni în limba română. Staţia de emise era plasata în apropierea oraşului, la Băneasa, cu studioul în strada Berthelot, unde se află şi actualul sediu al Societaţii de Radiodifuziune. După alte informaţii, primul post de radio a funcţionat la Băneasa, în 1930. Emisia de probă avusese loc cu un an înainte, iar primele experienţe radiofonice datează din 1925, fiind efectuate la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, sub conducerea fizicianului Dragomir Hurmuzescu (cf. Marian Odangiu, Daniela Ciobanu, Violeta Ficard, Publicitatea audio, Editura Hestia, Timişoara,1997., p. 26). În buletinele statistice se arată că, în 1939, în ţara noastră existau două posturi de radio (Radio România şi Radio Bucureşti), cu un volum de 8700 ore de program adresate celor aproximativ 300 000 de abonaţi. Actualmente, numărul societăţilor titulare de licenţe de emisie şi/sau autorizare pentru staţii de radiodifuziune se ridică la 95 (cu numeroase filiale). iar al posturilor de radio la 101** * Vasile Traciuc, Introducere în presa radiofonică, Bucureşti, 1996, pp. 4-7, passim. ** Catalogul instituţiilor mass-media din România, Editura Sfera, Bucureşti, 1998. Note 1. Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999.În perioada primei revoluţii ştiinţifice, limbile latină şi greacă veche erau folosite ca limbaje ale oamenilor de ştiinţă. 2. Cele două variante, audio şi video, se poate spune, s-au dezvoltat paralel/simultan, ideea „legării” lor într-o structură de transmitere a informaţiei apărând cu mult mai târziu, pe măsură ce s-a dovedit viabilă. 3. La decernarea titlului de Doctor Honoris Causa unui învăţat, „ritual” care are loc după un protocol medieval, vorbitorii îşi ţineau discursurile în limba latină. Această cutumă, deşi este pe cale de dispariţie, se mai păstrează de către unii savanţi. 4. Cu toate acestea, nici una din formele finite ale aparatelor cu care s-au făcut demonstraţii nu a dus la realizarea unui dispozitiv real de comunicare la distanţă (despre acest subiect, informaţii mai amănunţite în cartea amintită a lui Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999.) 5. Cu ajutorul unui băţ de ceară electrizat prin frecare, la staţia emiţătoare, se atinge un fir asociat cu o literă; la cealaltă staţie, scânteia electrică împinge o bilă de soc care desemnează litera de transmis. 80

6. Samuel Morse, care nu era propriu-zis om de ştiinţă, va căuta un dispozitiv simplu şi practic. În loc să deplaseze acele pe un cadran care indică literele, ca în cazul aparatelor europene, telegraful său execută semnale codate cu ajutorul unui levier cu resort acţionat manual. Închizând sau deschizând un circuit, acesta provoacă semnale identice în aparatul receptor. Codul este compus din două elemente (un semnal scurt, un semnal lung), combinaţia de patru fiind suficientă pentru a construi literele alfabetului 7. Alexander Graham Bell (1847 - 1822), medic american, unul dintre inventatorii telefonului: a fost profesor de fiziologia organelor vorbirii şi de fizică la Universitatea din Boston (S.U.A.). 8. Thomas Alva Edison (1847 - 1931), electrotehnician american, personalitate de seamă care s-a înscris în istoria tehnicii prin numeroase invenţii. Succesiunea cronologică a acestor invenţii denotă că E. s-a preocupat permanent de cele mai variate şi mai actuale probleme ale tehnicii contemporane lui. A inventat în 1872 sistemul duplex în telegrafie, reuşind mai târziu să transmită simultan pe un fir, patru şi chiar opt telegrame, În 1877 a inventat fonograful, în 1878 a brevetat telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune, ceea ce a dus la lărgirea posibilităţilor de utilizare a telefoniei. A realizat becul electric, inventând dulia şi soclul cu filet. A construit diferite aparate necesare în „explorarea” curentului electric; siguranţele fuzibile, întrerupătorul rotativ, un contor electric. În 1882 a realizat prima centrală electrică, punând bazele producţiei centralizate a energiei electrice şi a construit un dinam special pentru iluminat. A descoperit în 1883 fenomenul de emisie termoelectronică, care stă la baza folosirii tuburilor electronice marcând astfel începutul unei noi ramuri tehnice, electronica. În 1903 a inventat o maşină pentru fabricarea cimentului Portland, iar în 1907 a descoperit un nou procedeu pentru construcţia caselor din beton. În 1912 a realizat primul tip de cinematograf vorbitor, prin combinarea cinematografului cu fonograful. A adus contribuţii însemnate în construcţia acumulatoarelor şi în diferite alte domenii ale tehnicii. (din DER, vol. II, p. 212). 9. Statistica a fost stabilită prin consultarea Catalogului mass-media din România, 1998. Prin urmare, deşi ansamblul e acelaşi, cifrele pot fi sensibil schimbate. 10. Fleming, universitar englez şi consilier ştiinţific al lui Marconi, observase că un tub vidat alcătuit din doi electrozi (un filament încălzit şi o placă) permite detectarea undelor electromagnetice. Cunoscând cercetările lui Fleming, Lee De Forest face diferite încercări pentru a îmbunătăţi sensibilitatea diodei şi descoperă că folosind un al treilea electrod, se obţin o detectare şi o amplificare mult sporite. Noul tub, trioda, este numit iniţial audion. Descoperirea triodei joacă un rol esenţial în dezvoltarea radio-ului şi a telecomunicaţiilor. Ea constituie punctul de plecare în electronică. 81

11. „Acest fiu de pastor are o viziune mesianică a viitorului radioului. La câteva luni după ce depusese brevetul triodei, el scrie în jurnalul său: «Datoria mea (deosebit de plăcută) este de a distribui din zbor (subl. noastră, L.Ch.) melodii frumoase peste oraşe şi mări, încât marinarii să poată asculta din depărtare, pe calea undelor, muzica de la ei de acasă».” (apud Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 139 - 140) Bibliografie Norbert Bakenhus, Radioul local, Editura Polirom, Iaşi, 1998, (spre consultare). Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, în Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 95 - 117. Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, pp.120 - 127. Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 128 - 148. Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 257 - 283. Irene Joanescu, Radioul modern, Editura ALL, Bucureşti, 1999 (spre consultare). Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 70 - 79. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001, pp. 77 - 90. Vasile Traciuc, Introducere în presa radiofonică, Bucureşti, 1996 (integral).

B. Comunicarea pe suport audio-video Ca şi în cazul presei tipărite, dezvoltarea cinematografiei poate fi înţeleasă atât în cadrul paradigmei evoluţioniste, cât şi în cadrul paradigmei conflictuale. Antecedentele istorice ale filmului pot fi regăsite în începuturile ştiinţei. În privinţa presei, strânsa legătură cu evenimentele importante din cadrul instituţiilor economice şi politice a jucat rolul determinant şi configurativ, în sensul că ziarul şi-a redefinit relaţia cu sfera politică în mai multe rânduri. Presa a continuat să considere activităţile politice printre problemele de responsabilitate majoră, cel puţin privitor la relatarea şi analiza evenimentelor. În schimb, evoluţia cinematografului s-a manifestat ca o tendinţă constantă către alte aspecte ale mass-media, cum sunt arta şi loisirul. De altfel, denumirea cinematografului „a şaptea artă” exprima un adevăr cu privire la esenţa sa. Impactul cinematografului asupra publicului celui mai 82

larg a luat forma de „folie”, cunoscând momentul culminant la jumătatea secolului şi dezvoltându-se într-o foarte profitabilă industrie comercială. Atingerea unui anumit grad tehnologic ca şi stăpânirea proceselor au fost, ca şi în cazul sistemului audio, extrem de importante. O serie de acumulări ştiinţifice, din domenii care nu prezentau şi nici nu asigurau de la bun început afinităţi între ele, au precedat apariţia cinematografului. Cele mai importante aspecte se refereau la mecanismele tehnice întrebuinţate de emiţător şi, totodată, la adaptarea acestora la abilităţile şi competenţele fiziologice ale receptorilor. Rezultă trei probleme tehnico-ştiinţifice care necesitau o soluţie, înainte ca aparatul de proiecţie a filmului să fie imaginat: (a) descoperirea principiilor proiecţiei de imagini, (b) perceperea mişcării continue prin prezentarea rapidă a imaginilor sau desenelor şi (c) fotografia însăşi. a. Proiecţia de imagini. Pentru prima situaţie, singurul element cunoscut din vechime era reflectarea de imagini bazate pe principiul oglinzii. Oamenii îşi puteau vedea chipul în apa liniştită a unei fântâni sau a unei bălţi rămase după ploaie. Cu ajutorul unor lentile, anticii au constat că pot focaliza razele solare şi se cunoaşte că matematicianul Arhimede (sec. III. ante Ch.) a încercat să conceapă o lentilă uriaşă cu care spera să incendieze navele care atacau Syracuza. Omul de ştiinţa arab Alhazen, care a trăit în secolul al Xlea d. Ch., a furnizat primele explicaţii ale refracţiei şi reflecţiei în cazul oglinzilor şi lentilelor. Pe vremea filosofului englez Roger Bacon (sec. al XIII-lea) se inventase mecanismul de funcţionare a periscopului, prin intermediul căruia se puteau capta imagini. Una dintre cele mai importante invenţii a fost camera obscură, utilizată de Leonardo da Vinci în pictură. Acesta lucra într-o cameră de mici dimensiuni în care razele soarelui intrau printr-o fantă de mărimea unui creion. Imaginea formată pe peretele opus putea fi recunoscută uşor ca fiind scena exterioară în culori, deşi era vagă şi câteodată estompată. Leonardo da Vinci a mărit acea fantă, reuşind să obţină o bună focalizare prin intermediul unei lentile şi, apoi, să „întoarcă” imaginea prin intermediul unei oglinzi. Camera obscură a fost utilizată iniţial de pictorii peisagişti preocupaţi de problemele perspectivei şi ale culorii. Tot cu ajutorul acesteia puteau fi studiate, fără pericolul orbirii, eclipsele de soare. Giovanni Battista de la Porta (sec. al XVI-lea) lua în discuţie problema lentilelor şi oglinzilor în cartea sa Magia naturală, în care procedeul său nu e despărţit de termenul înşelăciune ; „Eu am prezentat adesea acest fel de spectacol prietenilor mei, care l-au admirat foarte mult, făcându-le plăcere să vadă o 83

astfel de înşelăciune” (apud, de Fleur, Ball-Rokeack, Teorii, p. 76). Athanasius Kircher (sec. al XVII-lea); protejat al Papei Urban al VIII-lea, a reuşit să înlocuiască lumina soarelui cu aceea a unui proiector, fiind considerat inventatorul lanternei magice. b. Realizarea de imagini în mişcare. A doua problemă majoră, cea referitoare la perceperea mişcării continue, s-a ivit din utilizarea unui mecanism, numit Thaumatrope, un disc mic, cu diametrul cât o ceşcuţă, montat pe un ax şi având pictate două figuri, una pe partea din faţă, cealaltă pe partea din spate, uşor modificate. Prin învârtirea discului cu ajutorul unor arcuri sau al unei sfori se crea iluzia unei mişcări. Invenţia, se pare, a aparţinut medicului londonez John Paris şi este descrisă de David Brewster, cel care, studiind polarizarea luminii, a inventat un obiect de amuzament, caleidoscopul. Jucăria era importantă doar pentru că se baza pe fenomenul efectului vizual întârziat şi dădea iluzia mişcării prin prezentarea, într-o succesiune rapidă, a figurilor uşor modificate aflate pe un disc. Savantul belgian Joesph Plateau (sec. al XIX-lea) poate fi considerat inventatorul prototipului aparatului de filmat. Acesta şi-a concentrat cercetările asupra percepţiei optice umane, demonstrând în teza sa de doctorat (susţinută la Universitatea din Liege) că retina posedă o memorie de o zecime de secundă, îndeajuns ca să „lege” prin fracţiunea de timp respectivă două imagini între ele. Astfel, dacă o persoană învârte repede o baghetă de artificii, imaginea pe care ochiul o va percepe va fi aceea a unui continuum luminos (cerc, sau opt, în funcţie de mişcările făcute) şi nu a unei deplasări punctuale, fragmentate, ale aceluiaşi traseu. Pornind de la acest principiu aperceptiv, Plateau a creat un mecanism greoi şi complicat, numit fenakistiscop sau fantascop, care „punea în mişcare” o imagine multiplicată pe un cilindru sau pe o rolă de hârtie, unde aceeaşi fiecare secvenţă conţinea o infimă modificare. Acesta este strămoşul aparatului de proiecţie modern. c. Fotografia. Cea de a treia problemă, referitoare la imaginea însăşi, numită în greaca veche fotografie „scriere cu particule de lumină”, devenea ultima condiţie necesară spre a fi inventat filmul. Independent de cinematograf, ea constituise o preocupare a savanţilor din timpuri mai vechi, când aceştia nu-şi puneau problema realizării unor imagini în mişcare. Asocierea acestor „descoperiri” va avea un caracter revoluţionar. Ea ridica, în plus, una dintre problemele cele mai importante cu care se va confrunta sistemul mass-media, fixarea imaginii pe un suport, în cazul acesta hârtia şi 84

sticla tratate chimic. Între suportul pe care se consacrase scrierea în cadrul tiparului, hârtia, şi noua situaţie, deosebirile sunt semnificative în sensul că savanţii şi inventatorii apelează la artificii prefigurând astfel noi arii de investigare (aparţinând altei ştiinţe, chimia) în chestiunea suportului pe care se transmite mesajul şi mai ales a stocării acestuia ca informaţie. Dacă dificultatea captării unei imagini din realitatea înconjurătoare fusese rezolvată în linii mari de principiile camerei obscure, a lui Leonardo da Vinci, chestiunile ce rămăseseră în suspensie se refereau la miniaturizarea acesteia şi la găsirea unui suport de conservare a imaginii respective. Problema nu era camera obscură, în speţă aparatul fotografic, ci modalitatea conservării imaginii astfel captate pe un suport, filmul fotografic. Un rol determinant l-au avut descoperirile din alt domeniu, chimia, mai exact punerea în evidenţă a capacităţii unor compuşi chimici (săruri de argint) de a reacţiona rapid la lumina soarelui. Între ianuarie şi martie 1839, Louis Daguerre în Franţa, William Talbot şi John Hershel în Anglia au reuşit să obţină imagini fotografice bazate pe aceleaşi principii chimice generale, dar prin tehnici specifice diferite. Daguerre obţinuse o imagine clară, contrastantă, color, pe o placă de cupru care fusese acoperită cu o peliculă subţire de argint şi expusă la vapori de iod (pentru a forma iodura de argint). Atunci când lumina „cădea” pe placa expusă în mod adecvat în aparat, iodura de argint suferea modificări radicale pe porţiunile pe care cădea lumina intensă, dar rămânea relativ nealterată unde cădea lumina de mică intensitate. Se obţinea o singură imagine, pentru realizarea altei imagini fiind necesară o nouă placă de zinc tratată chimic. Acest aspect bloca practic invenţia de a avea o utilizare în mass-media. Copierea acestor imagini unicat era extrem de dificilă, deoarece placa de cupru impresionată chimic producea un efect de reflexie la noul contact cu lumina făcând aproape imposibilă copierea. În locul plăcii de cupru acoperite de argint, Talbot şi Hershel foloseau hârtia tratată cu substanţe chimice similare. Aceştia obţineau un negativ după care se efectua o a doua imprimare, pozitivul. Dar marele avantaj, care a atras atenţia întregii lumi asupra descoperirilor lor a fost că „negativul” obţinut putea fi transformat într-un număr nelimitat de fotografii, aşadar informaţia (fotografică) putea fi nu numai obţinută, ci şi stocată spre a avea, eventual, o răspândire de masă. Tot astfel se explică de ce, inferior calitativ, sistemul celor doi a cunoscut cea mai mare răspândire, eliminând după un timp dagherotipia. Fotografia s-a transformat relativ repede în industrie, răspândindu-se mai ales în S.U.A., dar şi în ţările europene. Posibilitatea ca 85

orice persoană să utilizeze un astfel de aparat a dus la crearea unor noi tipuri de negative (acestea au fost perfecţionate devansând curând interesul pe care oamenii îl arătau dagherotipului), la apariţia unei reţele de fabrici şi complexe industriale pentru producerea substanţelor chimice fotografice, a echipamentului fotografic şi a plăcilor fotografice. Au câştigat întâietate procesele tehnologice cu placă umedă, conţinând o suspensie de substanţe chimice sensibile la lumină, ce alcătuiau o peliculă subţire de colodiu aplicată pe sticlă. Cu toate acestea, „formula” uscată a fost aceea care a permis fabricarea plăcilor fotografice din sticlă de către George Eastman. Ulterior avea să apară, patentat în mai multe locuri concomitent, filmul flexibil din nitroceluloză. d. Cinematograful. Elementele realizării aparatului de filmat erau constituite, dar neasamblate: camera obscură, principiul neurofiziologic al efectului vizual întârziat, becul electric inventat de Edison, rolfilmul cu peliculă impresionabilă. Filmul (mut) devine o realitate în laboratorul lui Thomas Alva Edison, unde au fost concepute aparatul de filmat şi proiectorul de imagine. Kinetoscopul (din v. gr. kinetos „mişcare” + scopeo „a privi”) cum se numeşte, a devenit disponibil pentru public, contra unei taxe, în 1894, când un întreprinzător a deschis un salon cu kinetoscop iniţiind aşa numita industrie a peep-show-ului. În 1895, fraţii Auguste şi Louis Lumière au perfecţionat invenţia lui Edison şi au înfiinţat instituţia numită cinematograf, care avea să cunoască timp de o jumătate de secol o dezvoltare exponenţială. Primul boom comercial a fost cel al filmelor numite nickelodeon „opere de o para”, după preţul cerut pentru o vizionare de aproximativ 30 de secunde. Spre deosebire de teatru, cinematograful va rămâne mult timp un spectacol prin excelenţă popular. Monografiile istoricilor americani ai genului atrag atenţia că amplasarea sălilor de cinema se făcea mai ales în cartierele locuite de clasa de mijloc. Acestea erau construite după o anumită strategie, astfel încât ele să nu fie la o distanţă mai mare de 15 minute de mers cu tramvaiul. Cinematograful, care este la origine un spectacol predominant popular, va deveni în anii ‘20 o distracţie de masă. Sporirea numărului cinematografelor după 1930 nu este rezultatul entuziasmului pentru filmul sonor, ci al creşterii numărului de spectatori, „adepţi” ai filmului mut1. Oricum, cinematograful a fost, pentru clasa de mijloc şi cea puţin înstărită, un mod ideal de socializare. 86

Printre datele tehnice importante pentru istoria cinematografului sunt: cinematograful sonor, prin aplicarea pe marginea peliculei de celuloid a benzii electromagnetice de redare a sunetului (1930). Formele de realizare şi prezentare a imaginilor de film au evoluat de la alb-negru la color (1940) şi apoi tridimensional, aşa numitul cinematograf „în relief “(1957). În plan social, în scurt timp filmul s-a transformat într-o industrie prosperă, actorii au devenit staruri, producţiile superproducţii care au înghiţit bugete enorme, creând o lume paralelă, de modele şi false modele, în care vechile mituri ale omenirii sunt reciclate cu noi protagonişti. Varianta eroului grec Hercule, călăuzit de principiile moralei antice, devine în era modernă, model al variantei justiţiare, întruchipată de actori precum Schwrzenneger sau Stallone. Mai mult, aceştia sunt recunoscuţi ei înşişi ca atare şi nu „personajele lor”, mitul cinematografului funcţionând deopotrivă pe principii comerciale, artistice şi eventual educative. Pătrunderea industriei cinematografiei în sistemul mass-media reprezintă, pe lângă realitatea faptului în sine, avantajul unor prime dezbateri sau atitudini cu privire la evoluţia sistemului. Prin intermediul filmului, milioane de oameni au putut conştientiza impactul extraordinar pe care l-a avut mass-media în societate. O peliculă explicită pentru evoluţia sistemului mass-media, ca şi pentru rolul jucat de industria filmului în acest sens, este Citizen Kane, a regizorului şi actorului Orson Wells, care a „dinamitat” în mai 1941 ecranele de film americane prezentând ascensiunea celei de-a patra puteri şi controlul industriilor informatice, cu o tot mai mare pondere în modificarea jocului politic şi a regulilor sale. Acest film a primit, în urma unei votări (1987), titlul de cel mai bun film al tuturor timpurilor.2 Primul film turnat în România a avut loc în 1907 şi se numea Războiul de independenţă. Astăzi există un număr de 47 studiouri cinematografice care produc extrem de puţine filme, 51 de difuzori şi numai 114 săli de cinema.Ca pretutindeni, filmul a fost detronat de televiziune. e. Televiziunea (cu antenă, prin cablu, satelit). Cel mai nou dintre mijloacele de comunicare, televizorul, a moştenit multe din tradiţiile radioului. S-ar putea spune, pentru exactitate, ca le-a preluat îmbunătăţindu-le.Televiziunea mecanică va fi prima care atinge faza operaţională 3. După câţiva ani de confruntări cu televiziunea electronică 4, aceasta din urmă se va impune. Etapele reprezentative ale începuturilor televiziunii sunt: 87

 În 1929 englezul John Baird începe emisiunile experimentale, cu imagini rudimentare formate din numai 30 de linii.  În 1930 este asigurată sincronizarea sunet imagine.  În 1931 Baird a vândut sub 1000 de televizoare şi realizează, împreună cu BBC, primele programe de televiziune: teatru cu o piesă de Pirandello şi transmite Derby-ul în direct. Un jurnalist de la „Daily Herold” comenta: „ Intrăm într-o eră nouă, în care ochiul mecanic va vedea pentru noi marile evenimente şi ni le va aduce acasă.”  Vladimir Zworîkin, fost cercetător la Institutul de tehnologie din Sankt Petersburg, emigrează în SUA şi lucrează la laboratoarele Westinghouse. Acesta propune o nouă soluţie pentru realizarea unei transmisii (televiziunea electronică), care va fi acceptată mult mai târziu.  În 1929, Zworîkin pune la punct tubul catodic de recepţie (cinescopul), iar doi ani mai târziu tubul analizator al camerei (iconoscopul), având sprijinul lui Sarnoff, director general la RCA.  Apar primele discuţii referitoare la alternativele televiziunii: mecanică sau electronică (1929- 1932).  În Europa, William Tedham şi Joseph D. Mc Gee construiesc un tub analizator de imagini (analog isconoscopului), în 1932.  După numeroase conflicte cu Baird (apărătorul televiziunii mecanice), televiziunea electronică se impune în Anglia, nu înainte însă de a funcţiona o perioada alternativ, cu cea mecanică.  În noiembrie 1936, BBC deschide un serviciu permanent de televiziune, iar din 1937 optează pentru sistemul electronic.  La începutul celui de-al doilea război mondial televiziunea britanică oferea programe regulate de mai mulţi ani. Existau între 20.000 şi 25 000 de receptoare instalate. Emisia regulată începe în SUA în 1939.* Cel de-al doilea război mondial a îngheţat pentru o perioadă economia statelor celor mai industrializate, dar chiar şi în acest răstimp s-au făcut unele progrese de ordin tehnic, încât la scurtă vreme după ieşirea din conflictul mondial, industria televiziunii să revină în prim plan. Experienţa câştigată în bătălia pentru gestionarea spaţiului hertzian şi-a spus cuvântul în domeniul televiziunii, de astă dată statul intervenind decisiv şi de la început în reglementările ce urmăreau să stopeze haosul interferenţelor canalelor. f. Televiziunea prin reţea (off-the-air). Din 1950, curba vânzărilor de televizoare a crescut vertiginos, iar în 1960 aproximativ 87% din casele americane dispuneau de un televizor, ajungând, două decenii mai târziu, la un punct de saturaţie. 88

Primele televizoare aveau un ecran mic (aproximativ cât o jumătate de pagină de carte) şi funcţionau pe principiul tuburilor cu vid. Pe măsura trecerii timpului, ecranele televizoarelor s-au mărit constant, preţul micşorându-se. Un inconvenient major îl reprezenta recepţia imaginii, calitatea acesteia depinzând de distanţa de la emiţător. Semnalele primite de cei aflaţi la distanţe mai mari erau foarte slabe, neclare şi puteau fi perturbate chiar şi de trecerea unui automobil prin zonă. După 1950, cablul coaxial şi alte tehnologii au adus îmbunătăţiri substanţiale. Din 1975 japonezii au preluat piaţa americană oferind televizoare de bună calitate la un preţ redus. De la televizoarele alb-negru s-a trecut la televiziunea în culori, iar astăzi se utilizează ecrane concave DVD. g. Televiziunea prin cablu. Chestiunea clarităţii imaginii şi, implicit, a puterii semnalului a fost rezolvată de americanul Robert Tarlton, proprietarul unui atelier de reparaţii tv. care se confrunta cu numeroase reclamaţii venite din partea clienţilor săi care se plângeau de claritatea imaginii. Deşi se afla la numai 65 de mile distanţă de Philadelphia de unde se emitea, semnalul era obstaculat de un munte. Tarlton a avut ideea salutară de a monta pe culmea muntelui o antenă înaltă şi, contra unei taxe lunare, a conectat prin cablu 5 casa fiecărui abonat. Astfel The Panther Valley Television Company a devenit o afacere rentabilă de care erau mulţumiţi, în primul rând, clienţii săi. * Patrice Flichy, op.cit., p.183.

Ideea lui Tarlton a fost preluată şi îmbunătăţită, iar sistemul CATV (Community Antenna Television) a luat fiinţă în toate zonele Statelor Unite. În 1980, numărul de zone deservite de televiziunea prin cablu a dus la apariţia corporaţiilor specializate în acest tip de canal, iar din 1972, în urma fuzionării tehnologiei de comunicare prin satelit cu tehnologia comunicării prin cablu (1975), s-au obţinut progrese semnificative. h. Sisteme de transmitere prin satelit (DBS). Sistemul de difuzare directă prin satelit este mult asemănător celui care prezintă combinaţia satelit + cablu + taxă, cu amendamentul ca utilizatorul plăteşte (o singură dată) o antenă parabolică (de aprox. 1000 $) prin intermediul căreia are acces la numeroasele transmisii prin satelit necodate. Acestea sunt de ordinul sutelor şi asigură un acces, după alţii „un voiaj” gratuit într-un univers practic greu epuizabil. Prezintă dezavantajul că „vizitarea” tuturor site-urilor de antenă este anevoioasă şi nerelevantă dacă nu se efectuează constant şi, în plus, pe 89

măsură ce un astfel de „program” prin satelit devine mai incitant, şansele sale de codificare cresc. Pentru obţinerea de imagini pe programele codate este necesară achiziţionarea unui dispozitiv decodor. În numeroase ţări, posturile satelit care prezintă mixturi de programe codate sunt considerate cele mai bune. Programele în curs de ascensiune folosesc şi intervale de prezentare „clară” (fără decodor), exercitând astfel o atracţie irezistibilă spre închiriere a dispozitivului de decodare. i. Televiziunea prin cablu transmisă de satelit. Epoca sateliţilor comerciali de comunicaţii este iniţiată în S.U.A din 1974. Atunci a fost lansat Weststar 1, reprezentând o investiţie extrem de costisitoare 6 în 1989, 75 milioane de dolari*, amortizată însă relativ repede, deoarece fiecare satelit avea la bord în jurul a 24 de transpordere7. S-ar putea spune că importanţa sateliţilor pentru progresul comunicaţilor moderne este similară cu importanţa telegrafului pentru dezvoltarea ziarului. Atât telegraful, cât şi satelitul au învins „obstacolul” distanţei, permiţând astfel un acces mai facil la colectarea şi răspândirea informaţiilor. Ted Turner, proprietarul unei staţii TV din Atlanta, a demonstrat nu numai că televiziunea prin cablu cu plată poate aduce profit, dar şi că profitul este realizabil ca urmare a transmiterii de informaţii în cadrul reţelei de ştiri prin cablu. * Melvil De Fleur & Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.334.

Turner a fost până de curând proprietarul CNN (Cable News Network), reţea care a reuşit să capteze interesul mass-media prin câteva transmisii în direct de la evenimente ce au ţinut planeta cu răsuflarea la gură (un exemplu, dar ar putea fi oferite şi altele, l-a constituit atacul forţelor militare fidele democraţiei împotriva Parlamentului rus, ocupat de deputaţii nostalgici ai comunismului şi Revoluţiei din Octombrie). j. Televiziunea interactivă. Interactivitatea se referă în general la procesele de comunicare care preiau unele din caracteristicile comunicării interpersonale deţinând şi control reciproc asupra conţinutului fluxului informaţional. Teleconferinţele video permit unui număr de parteneri angajaţi în dialog să se vadă şi să se audă simultan. Pentru realizarea acestor deziderate este nevoie de o legătură prin cablu între încăperile tip studio, echipate cu monitoare tv, camere de luat vederi şi microfoane. Fiind foarte costisitoare, nu au o largă răspândire în rândul populaţiei. Alte elemente de sistem mass-media al utilităţilor audio-video sunt videotextul, prin care se obţine transmiterea informaţiilor, cum ar fi 90

principalele ştiri, cotaţia la bursă, rezultatele sportive, adresele utile, filmele săptămânii etc., printr-un sistem de televiziune prin cablu, şi teleshoping-ul, un sistem de vânzare la distanţă, însoţit de obicei şi de clipuri publicitare, în care se prezintă calităţi ale unor produse precum, noutatea, fiabilitatea şi costurile promoţionale ale acestora. Întrucât prezentarea acestei forme de informare comercială se desfăşoară şi prin intermediul micului ecran, termenul se confundă deseori8 şi duce la crearea unei etimologii populare, în sensul că privitorii fac legătura cu un posibil omonim, adică se află în postura de privitori la televizor (tele) şi anume la un program pentru cumpărături. Aceste elemente de sistem mass-media al utilităţilor audio-video, cum sunt videotextul şi teleshoping-ul, deşi se difuzează prin intermediul televiziunii, au apărut o dată cu aplicaţiile multimedia, unde vor fi prezentate. În ţara noastră sistemul funcţionează având următoarea structură: 50 de societăţi titulare de licenţe de emisie şi/sau decizii de autorizare pentru staţii de televiziune; 40 de posturi de televiziune, din care numai câteva au acoperire naţională şi program 24/24 de transmisie (TVR 1,TVR 2, ProTv, Antena 1, Prima TV, Tele 7 ABC, cu variantele lor internaţionale, emise prin satelit). În toate oraşele şi chiar în localităţile limitrofe acestora există reţele prin cablu (acest sistem a „prins” la noi cel mai bine comparativ cu Europa de est) şi un program codificat, sub licenţa HBO. În ce priveşte posturile care nu folosesc dispozitive de codificare a programelor, acestea se confruntă cu probleme cum sunt dreptul de proprietate asupra transmisiilor prin satelit. Distincţia între autorii evenimentului, în sensul că aceştia s-au aflat la locul şi momentul potrivit pentru relatarea evenimentului (de multe ori absenţa este compensată prin cumpărarea unor exclusivităţi, de imagine sau de martori oculari) nu este foarte departe de celebra descriere făcută de scriitorul austriac Stefan Zweig în cartea sa Orele astrale ale omenirii 9 k. Sisteme audio-video de stocare a informaţiei. Dacă sistemul mass-media pe suport de hârtie prezenta avantajul conservării şi stocării informaţiei relativ uşor, prin crearea de arhive, nu acelaşi lucru se poate spune despre operaţiunile de conservare şi stocare ale celorlalte medii (suporturi) audio, video sau audio-video. Au fost create o serie de aparate capabile să redea şi apoi să reţină informaţia pentru timp îndelungat. Următorul pas îl constituia arhivarea. Fără contribuţia auxiliarelor respective, progresul în domeniu ar fi fost inexistent. 91

Intră în această categorie fonograful, inventat de Edison, pelicula foto şi de cinema, gramofonul şi pick-up-ul, magnetofonul, inventat de danezul Valdemar Poulsen (1898), perfecţionat de sovieticul Nazarisvilli (1920) şi modernizat de germanul Pflemmer (1928) şi mai recent magnetoscopul sau videorecorderul. Despre unele dintre acestea vom da referinţe mai amănunţite. În 1856, Nadar, care este unul din fotografii pasionaţi de tehnică ai timpului, are ideea unui „dagherotip acustic în stare să reproducă fidel, după dorinţă, toate sunetele supuse obiectivităţii sale” Câţiva ani mai târziu el descrie această maşină – pe care o numeşte fonograf – „ca o cutie în care s-ar fixa şi s-ar reţine melodiile, la fel cum camera obscură surprinde şi fixează imaginile” Din punct de vedere social, „fonograful este camera obscură a sunetului”*. La 3 februarie 1877, Edison depune un brevet pentru un repetor telegrafic 10. La 17 iulie, echipa de cercetare descoperă că, de la o anumită viteză de rotaţie a platanului, acul care „citeşte” semnele emite vibraţii asemănătoare vocii umane. În ziua următoare, Edison notează ideea despre un repetor telefonic, remarcând: „Vibraţiile vorbirii sunt înregistrate exact şi, fără îndoială, peste puţin timp voi putea înregistra şi reda vocea umană.” În 1890 însă, mai multe societăţi de comercializare a fonografului din SUA propun o nouă folosinţă a acestui aparat, care va avea un mare succes. * Idem Ele amplasează maşina vorbitoare în locuri publice şi dau oamenilor posibilitatea să asculte bucăţi muzicale, în schimbul câtorva cenţi 11. La jumătatea deceniului al nouălea, toţi fabricanţii de fonografe şi de gramofoane propun un aparat de folosinţă casnică. În iarna lui 1895, Columbia face o reclamă într-o revistă americană înfăţişând o familie într-un moment de extaz: bunicul aşezat într-un fotoliu, fiul şi nora de o parte şi de alta, nepotul stându-i pe genunchi. Toţi patru privesc pâlnia unui fonograf aşezat pe o masă alăturată. Tema „familiei fericite, vrăjite de fonograf este inevitabilă” În realitate ea fusese împrumutată din revistele deceniilor precedente, unde astfel de imagini constituiau frontispiciul majorităţii revistelor. Spre exemplu, revista „Familia”, în care a debutat în 1866 Eminescu, conţinea pe prima pagină tot o astfel de imagine a armoniei de familie, semn că lectura făcea parte, ca şi ulterior audiţia, din mediul intim sau aparţine, cum spune Patrice Flichy, comunicării familiale. Pătrunderea acestor aparate în cămine se face rapid 12. Un inconvenient, ca şi cel privitor la mass-media audio, îl constituia imposibilitatea stocării imaginilor care erau recepţionate în direct, fie dintr-un 92

studio special echipat, fie de la distanţă cu ajutorul unor studiouri mobile. Componenta artistică a noii mass-media cerea ca eforturile de acest tip să nu fie efemere, mai ales că apăruseră numeroase zone de interferenţă între principalele mass-media. Radioul preluase de la presă metoda difuzării de ştiri sau mesaje cu caracter mediatic, condensate în buletine transmise la ore fixe şi, în plus, transmiterea unor evenimente în direct. Televiziunea preluase, la rândul ei, de la presă şi radio, unele metode. Astfel, oamenii de televiziune au creat buletinele de ştiri, aşa zisele telejurnale, care aveau avantajul imens de a oferi, pe lângă informaţia esenţială, fie sunet şi imagine de la locul evenimentului, fie să invite în studio o personalitate, de obicei competentă în domeniul supus discuţiei, care să ofere informaţii, să le comenteze sau să facă predicţii. Pe de altă parte televiziunea a transferat „cu arme şi bagaje” pe cei mai străluciţi reprezentanţi ai mass-media din domeniul audio (prezentatori şi comentatori de ştiri, actori, moderatori show-bizz, syt-comurile) ca publicul să-i poată vedea. Dorinţa de a afla cât mai multe despre aceste persoane care remodelau existenţa în direct a dus la crearea noilor mituri, de care societatea avea nevoie şi de care va profita în cea mai înaltă măsura cinematograful, marele învins al televiziunii, dacă nu cumva o artă îmblânzită şi transferată în incinta televiziunii ca animal de companie. În 1952, Charles Ginsberg de la Compania Ampex din New York a încercat să conceapă un aparat pentru a înregistra programe de televiziune pe bandă magnetică, după modelul magnetofonului care stoca informaţia audio. Videotaperecorderul (VTR), aparat de înregistrare cu bandă video, era de mărimea unei valize şi avea patru capete de înregistrare rotative. Din 1956 procedeul intră în uz fiind folosit şi la transmiterea unor emisiuni dinainte înregistrate. Acestea prezentau avantajul că toate erorile unei transmisiei în direct, generate fie de oboseală realizatorilor sau de emoţiile protagoniştilor puteau fi corectate, scoţându-se pe piaţă emisiuni perfecte. La scurtă vreme, videorecorderul şi-a demonstrat utilitatea şi în alte domenii, mai ales cele legate de medicină sau unele procese de instruire, ultima dintre facilităţi referindu-se la învăţământul la distanţă. La începutul anilor ‘70, banda video pe role a fost înlocuită de versiunea pe casetă, video casette recorder (VCR) ale cărei dimensiuni s-au redus, cea mai mică fiind video 8 (mm) prin intermediul cărora se puteau realiza copii după emisiunile tv. sau după alte casete prin metodele utilizate şi la magnetofoane. Paralel cu sistemul Ampex funcţionează sistemul Betamax, produs de japonezi. Posibilitatea, practic nelimitată, a înregistrării sau copierii 93

de imagini (informaţii, spectacole muzicale şi de balet, teatru, filme, întreceri sportive ş.a.m.d.) a creat o chestiune litigioasă, anume problema dreptului de autor, evidentă în unele situaţii, creată sub acest nou aspect de altele. Astfel, dacă în privinţa unei opere de artă se recunoaşte dreptul de proprietate al creatorului, în privinţa ştirilor şi a întrecerilor sportive s-a creat un nou drept, decurgând din legile nescrise şi apoi scrise ale mass-media, care ar trebui numit dreptul la întâietate, sau cu alt termen, mai orgolios, dreptul la exclusivitate. O altă firmă japoneză, corporaţia Matushita, a realizat video home system (VHS) „sistem video pentru acasă” a cărui răspândire s-a extins, printre altele, fiindcă permitea înregistrarea unor programe de două ori mai mari (ca desfăşurare) pe o singură casetă. În finalul celor prezentate trebuie arătat că, în evoluţia lor istorică, cele mai importante componente ale sistemului mass-media (presa, radio, tv) s-a aflat într-o situaţie concurenţială. Acestea s-au succedat unele altora şi exista, în cazul unei confruntări totale, riscul dispariţiei unora dintre ele. De altfel, se poate observa că „forţa” mass-media iniţială a lor a slăbit ori sporit în funcţie de evoluţie. Lucrul cel mai important este însă că, în locul unui război total, aceste componente mass-media au intrat într-o relaţie simbiotică convieţuind prin specializarea lor într-unul din variile domenii ale comunicării, modului şi scopului realizării acesteia După cum s-a spus, apariţia fiecărui nou mijloc de comunicare în masă a produs, la început, o perioadă de litigii cu cel/cele deja existente. Confruntate cu aceste perspective, mai vechile sisteme media s-au străduit să descopere necesităţi nesatisfăcute de nouă structură. Faptul a dus la o reconsiderare a obiectivelor şi totodată la specializarea fiecăreia dintre aceste structuri media. Jurnalismul de presă nu este întru totul asemănător celui de radio, în timp ce jurnalismul de televiziune conţine numeroase aspecte particulare ale profesiei. Dar, dacă aceste aspecte nu îndepărtează starea concurenţială în care se află cele trei importante structuri, despre care se poate spune că simt deja în ceafă răsuflarea ucigaşă a celei de a patra, era comunicării computerizate, altele îşi demonstrează eficienţa şi necesitatea reorientându-se. Ziarul se concentrează pe evenimentele, ştirile, comentariile care captează interesul imediat al cititorului, legându-l în mod invizibil pe acesta de arealul în care trăieşte. Radio-ul, care şi-a pierdut multe dintre prerogativele dobândite până la apariţia televiziunii, s-a „retras” din camera de zi, în dormitoare, bucătării, automobile, birouri concentrându-şi oferta de programe pentru orele când nu se pot urmări posturile tv., devenind, în ultimul timp, interactiv. Televiziunile, deşi emit în marea lor majoritate 24 de 94

ore din 24, devin extrem de active în orele serii, ceea ce a dus, pe lângă declinul radio-ului, la prăbuşirea industriei cinematografice mondiale. Note 1. În epoca filmului mut se acceptă ca publicul să-şi exprime cu voce tare părerea asupra desfăşurării spectacolului . Aceasta permite crearea unei legături între cei care împart aceleaşi emoţii, formându-se astfel o comunitate a spectatorilor, iniţial străini unii faţă de alţii. Anul 1930 constituie o cotitură în istoria socială a spectacolului, ascultarea gălăgioasă va dispărea o dată cu apariţia filmului sonor. La începutul anilor ‘50 puteau fi încă văzute afişe de genul „este interzis să se vorbească în timpul filmelor sonore”. O istorie a cinematografului european, plină de savoarea evocării, dar şi de frisonul din anii de glorie ai celei de-a şaptea arte, avem în filmul cu Marcello Mastroianni, Cinema Paradiso. În cartea Caravana cinematografică, Ioan Groşan descrie scene de un verism plin de poezie. În cinematografele bucureştene, analfabeţii plăteau biletul câte unui copil cu carte, condiţionându-i prezenţa în sală de citirea dialogurilor. O întâmplare plină de haz a fost relatată în amintirile sale de un cunoscut scriitor, care, copil fiind, profita de bunăvoinţa bănească a analfabeţilor, însă, cum nici el nu ştia prea bine să citească, le spunea acestora tot ce-i trecea prin minte vis-a-vis de imaginile de pe ecran. Din acest motiv el a fost în mai multe rânduri „scuturat” de analfabeţii pe care-i însoţea. 2. La numai 23 de ani, Orson Wells a regizat piesa radiofonică, după care s-a făcut şi filmul (Razboiul lumilor, după romanul cu acelaşi nume al lui H. G. Wells), care a zguduit America, tot ca impact al mass-media. 3. Aceasta foloseşte principiul analizei imaginii (folosit şi la transmiterea fotografiei prin telefon) linie cu linie, folosind discul Nipkov (disc mobil străbătut de găuri dispuse în spirală). Lumina care pătrunde prin aceste găuri cade pe o celulă fotoelectrică producând un curent electric variabil. Transmisia se face prin radio. La recepţie, imaginea este refăcută prin folosirea unui mecanism invers celui de emisie. Din cauza dispozitivului de baleiaj al imaginii, acest procedeu s-a numit mecanic. 4. Tehnologia electronică a televiziunii a fost perfecţionată în anii 1920-1930, zece ani mai târziu difuzându-se emisiuni în S.U.A 5. Cablurile coaxiale sunt sârme învelite în plastic, material care, la rândul său, este învelit într-un strat protector de metal pentru evitarea pierderilor de semnal sau a interferenţei. 6. 75 milioane de dolari în 1989 (apud De Fleur & Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, p. 334). 7. Dispozitiv electronic care receptează o transmisie dintr-un anumit punct de pe glob, o converteşte într-o frecvenţă adecvată, o amplifică şi o retransmite, în starea de semnal de televiziune de înaltă calitate, spre un anumit punct de destinaţie. Antena 95

destinată receptării semnalului transmis de un transponder are formă emisferică (de lighean). 8. În realitate, prin teleshoping se înţelegea un sistem de cumpărare la distanţă, cu mult mai dezvoltat decât se vede la televizor. 9. Gestul unora dintre comandanţii conquistardori, de a cere să se consemneze că ei au păşit primii pe un nou pământ, necunoscut până atunci spaniolilor sau, precum comandantul Balboa, care a „deţinut exclusivitatea vederii întâiul” a Oceanului Pacific de pe crestele Anzilor, se repetă în zilele noastre, când furnizarea unor imagini de la locul desfăşurării unui eveniment este reglementată de principii juridice care seamănă foarte mult cu dreptul cutumiar, al primului venit. 10. Dispozitivul consta dintr-un disc acoperit cu hârtie, care se învârteşte pe un platan, iar un ac gravor suspendat de un braţ trasează o serie de puncte şi linii, dispuse în spirală. 11. Edison scria în ziarul său „Fonograful” că societăţile care utilizează pe scară largă aparatul cu monede „ îşi vor da seama, prea târziu însă, de greşeala fatală pe care au făcut-o. Aparatul cu monede a fost conceput pentru a distruge imaginea publică a fonografului. Făcându-l să apară ca o simplă jucărie, nimeni nu va înţelege valoarea acestei maşini pentru oamenii de afaceri care vor să-şi dicteze corespondenţa.” Totuşi, Edison va trebui să accepte evidenţa: fonograful nu se vinde în birouri, în timp ce un aparat de 150 de dolari instalat într-un drugstore aduce în medie 50 de dolari pe săptămână. (Flichy, O istorie, p. 91). 12. În 1900 existau 500 000 de fonografe în SUA, în 1910 se adunaseră 2,5 milioane, iar în 1920, 12 milioane. Potrivit presei este primul mijloc de comunicare în masă. Pentru a pătrunde în universul familiei trebuie să se integreze în mobilier. În 1906 Victor producea un fonograf din acaju cu aceeaşi finisare ca un pian şi cu o pâlnie ascunsă în interiorul aparatului. Tipul Donatello, livrat de Columbia era pictat pe cele patru panouri cu copii din arta italiană a quattrocento-ului, „de o frumuseţe eternă”. În 1921 s-au vândut 100 de milioane de înregistrări, adică de patru ori mai mult decât în 1914. Repertoriul era format din muzica sentimentală, fragmente de operă (la modă pe atunci) şi imaginea vedetelor care interpretează (Caruso ajunsese în 1921, în anul morţii, la 2 milioane de dolari drepturi de autor). Publicul cultivat asculta muzică savantă (Brahms, Schubert), iar începând din 1914 şi jazz. Bibliografie Petre Barbu, Sportul şi poantele iau faţa filmelor artistice, în Capital, nr. 42, 19 octombrie 2000, p. 37. Petre Barbu, Televizorul îi vrăjeşte pe tineri, în Capital, nr. 3, 18 ianuarie 2001, p. 13. Petre Barbu, Au venit frecvenţele !, în Capital, nr. 2, 11 ianuarie 2001, p. 20. 96

Petre Barbu, Cine se uită la Călinescu - Tucă - Show ?, în Capital, nr. 24, 14 iunie 2001, p. 39. Calude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 44 - 66. Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 73 - 130. Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, pp. 120 - 127. Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 83 - 108; 128 - 150. Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul european, Iaşi, 1997, pp. 285 - 337. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 80 - 116. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001, pp. 69 - 76. Dan Tornea, Posturile de televiziune mizează pe cablu, în Capital, nr. 40, 5 octombrie 2000, p. 37. Silvie Vèran, Cum a ucis Donatello pe Albă ca Zăpada, în Arc, nr. 4/1992, pp. 182 - 183.

IV. NOI SISTEME MASS-MEDIA

Modelul evoluţionist al speciei umane prezintă un tablou dinamic. Simpla enumerare a „bornelor” temporale mai importante (65, 35, 10, 3,5, 1,5 milioane de ani, 30.000, 5000, 450, 150, 30 de ani) indică o săgeată în acceleraţie exponenţială. Abia în urmă cu 150 de ani începe revoluţia industrială şi numai de cca. 30 de ani devine dominantă tehnologia modernă, automatizată, computerizată şi informaţională. Cât priveşte etapele dezvoltării comunicării umane, ele ilustrează întru totul acelaşi tip de acceleraţie progresivă. De la perioada apariţiei presei tipărite, la cea a presei audio şi apoi video şi până la noile sisteme mass-media (telefonie şi 97

televiziune prin satelit, introducerea computerelor în sistemul Internet şi email, videotextul, telefonia „celulară” cu toate facilităţile nou create) timpul scurs de la o aplicaţie la alta s-a „contras” permanent. Apariţia unor noi instrumente mass-media, dar mai ales validarea acestora ca atare depinde în cea mai mare măsură de utilizarea lor socială. În deceniile care au urmat televiziunii, a apărut un număr impresionant de tehnologii de comunicare, între cele cu mari şanse de a fi încorporate mediilor comunicării numărându-se televiziunea prin cablu şi prin satelit (amintite în capitolul anterior), publishing-ul, teleshoping-ul, videotextul, unităţile centrale de calcul, e-mail-ul, Internetul. După cum sistemele massmedia fiecărei „epoci” sunt produsele forţelor sociale care au determinat supravieţuirea sau abandonarea acestora, societatea contemporană, mondializată şi caracterizată printr-o rapidă schimbare de ordin tehnologic, va duce la apariţia unor situaţii mai degrabă neaşteptate decât previzibile1. Ultima pătrunsă în „familie” este aşa numita componentă multimedia, prezentată de Francis Balle 2 în termenii următori: „Tehnologie care permite restituirea de documente sau de informaţii ce pot fi alese şi aşezate divers: texte, grafică, sunete, imagini statice sau animate într-un singur ecran. Acest «amestec» de mesaje diferite a fost posibil graţie reducţiei prin numerizare a tuturor „semnelor”, altfel spus a traducerii acestora în limbaj informatic. Ideea numerizării şi a comprimării semnalelor, de la sfârşitul anilor’80, a permis apropierea a trei tehnici care, de la naşterea lor, funcţionau separat fiecare de celelalte: telecomunicaţiile (care transmit sau transportă informaţia), audiovizualul (care a creat imaginea în mişcare) şi informatica, aceasta ocupându-se zi de zi de informaţie şi de crearea ei. La sfârşitul anilor ‘70, se năştea telematica, o legătură între telecomunicaţii şi informatică. Prin adăugarea la acestea şi a televiziunii, câţiva ani mai târziu, avea să fie inaugurată era televiziunii interactive şi a teledistribuţiei. După 1994-1995, convergenţa, întâlnirea şi suprapunerea celor trei domenii a dat naştere fenomenului multimedia, care utilizează un vocabular de termeni curenţi din domeniul televiziunii, ordinatoarelor şi telefoniei.” Ca termen de mare actualitate, multimedia este considerat un salt tehnologic asemănător celui al apariţiei presei, radioului şi televiziunii, fiecare la timpul respectiv. Această nouă revoluţie, legată de anii 80, s-a produs prin transferarea semnalului analog (sunet, voce, imagine) în semn digital înţeles de calculator. A fost posibilă astfel înmagazinarea unui volum uriaş de informaţii, fiind tot o dată necesară compresia lor. Reunind televizorul şi faxul printr-un 98

calculator, se pot primi sau transmite, printr-o simplă apăsare pe taste, mesaje, imagini, texte din cărţi, articole, informaţii din dicţionare şi enciclopedii, se poate dialoga cu partenerii conectaţi la reţea oriunde s-ar afla aceştia pe glob. Multimedia asigură participarea individului la informare uşor şi rapid. Multimedia are propria-i istorie. Apariţia ei este legată atât de evoluţia calculatorului, cât şi de cea a programelor de birotică, acestea prefigurând utilizarea calculatorului pentru noi aplicaţii. Mass-media datorează mult unor evoluţii tehnologice recentisime referitoare la dezvoltarea metodelor şi tehnicilor de compresie şi decompresie ale fişierelor de sunet sau imagine, ale capacităţilor şi performanţelor componentelor şi perifericelor calculatorului, ale tehnologiilor de transfer prin extinderea acestora în reţele ample de distribuţie, în sfârşit prin dezvoltarea tehnologiilor de stocare, care, înlocuind arhicunoscuta dischetă, au permis depozitarea unui volum imens de date (CD-ROM, ca suport optic de mare capacitate „înlocuieşte” 600 de dischete). Multimedia are ca domeniu de manifestare intersecţia a trei mari ramuri comunicaţionale: informatica, telecomunicaţiile şi audiovizualul, compatibilizate prin procesul de numerizare, prin care calculatorul poate realiza sinteza de ansamblu a informaţiei. Contribuie la aceasta procese de codificare şi decodificare, prelucrare şi transport a informaţiei, după binecunoscuta schemă a comunicării. Multimedia realizează convergenţa dintre reţelele de difuzare şi transmisie (termenii trebuie luaţi în accepţiunea lor nesinonimică) ale serviciilor de comunicaţie(reţele telefonice), tranzacţii (cablo-distribuţie), informare (teledifuziune), privite din punct de vedere al suportului fizic. În ce priveşte caracterul aplicativ, noul sistem este considerat un „mediu multidimensional” sau „n dimensional”, o tehnică de structurare şi distribuire a informaţiei în masă. Cu toate că are particularităţi ce ţin de tehnica cea mai performantă, de vârf, multimedia oferă utilizatorilor modalităţi uşoare şi intuitive de acces la informaţie. Trecerea de la domeniul înalt profesional către accesibilitatea marelui public îi asigură calitatea de unealtă pusă în serviciul existenţei cotidiene. La cele prezentate până acum trebuie adăugat că noile tehnologii massmedia refac „tabloul” comunicării umane la parametrii optimi ai funcţionării sale, care sunt o primă simbioză între individualitate şi societate, prin dispariţia distanţelor şi implicit a timpului. Practic mesajele circulă între emiţător şi receptor fără de restricţii, emiţătorul îşi poate individualiza sau personaliza în orice moment mesajul social, la cererea receptorului, fapt 99

posibil numai datorită eficientizării comunicării şi, în acelaşi timp, prin largul acces pe care îl au cei interesaţi la reţea. Reţeaua, noul canal de transmitere a comunicării are putere de acoperire mai mare decât necesităţile, iar mediul utilizat permite tipul de comunicare interactivă, făcând posibil dialogul, mai nou, chiar şi între persoane care nu deţin aceeaşi competenţa lingvistică, în sensul că sunt vorbitori de limbi diferite. Ideea care stă la baza acestor noi sisteme este cea a convergenţei/combinării industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor şi cu sistemele de telecomunicaţii. Ea a fost teoretizată încă din 1978 de Nicholas Negroponte, cercetător la Massachussettts Instituite of Technology. În urma acestor convergenţe s-au născut sistemele on-line (de la poşta electronică, prin care se transmit mesaje personalizate unor receptori cunoscuţi sau necunoscuţi, la World Wide Web, prin care mase enorme de oameni au acces la bănci de date strânse pe diverse site-uri, teletextul, jocurile video, televiziunea şi presa digitală) care vor fi prezentate în continuare. 1. Computerul Strămoşul computerului este abacul 3, instrument de calculat, alcătuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile. Sub această denumire (computer) a fost creat pe terenul limbii engleze. Înainte de a fi utilizat în legătură cu mass-media, acesta era o maşină de calculat (multe persoane îi spun în continuare „calculator”, deşi termenul cel mai potrivit ar fi „ordinator”). Corifeii literaturii S.F. îl creaseră cu mult înainte şi-l concepeau ca pe un creier de dimensiuni gigantice, desfăşurat pe mii de hectare. Apariţia sa a fost facilitată de progresele obţinute de specialişti în domeniul informaticii, a fiabilităţii componentelor reţelelor şi a „limbajului binar” şi al legilor matematice ale lui Boole. (The Laws of Thought). Primul computer electronic a fost construit în 1946 şi se baza pe tehnologia tuburilor cu vid. Computerul era folosit exclusiv de oamenii de ştiinţă, fiind considerat un fel de creier artificial, ceea ce a şi dus la o competiţie permanentă între acesta şi inteligenţa umană. Bazat pe structura binară a informaţiei, adică din combinaţii ale simbolurilor 0 şi 1, computerul dădea soluţii rapide pentru ecuaţii a căror desfăşurare analitică solicita inteligenţa umană ore şi chiar zile de calcul. Oamenii de ştiinţă s-au confruntat astfel cu faptul că puteau realiza în numai câteva minute ceea ce altfel le-ar fi răpit săptămâni de lucru. Era, prin urmare, necesar să înveţe soft-ul „tehnologia de utilizare” a unei astfel de maşini şi s-o 100

simplifice pentru a fi accesibilă potenţialilor utilizatori. Nivelul abilităţilor pentru a folosi mijloacele de comunicare în masă bazate pe computer este minim. Ca şi în cazul lecturii presei, pentru care cititorii unei publicaţii nu trebuie să devină reporteri sau tehnoredactori, nici utilizatorii computerului nu sunt obligaţi să devină programatori, deci nivelul de cunoştinţe corespunde unei minime „alfabetizări”4. Pentru transmisii şi recepţii on-line „conectare directă”, beneficiarul transmite sau primeşte mesajele server-ului („program care acceptă cereri de informaţii, pe care le prelucrează şi returnează”) dactilografiindu-le pe un ecran. Prin acest sistem, utilizatorii îşi pot rezerva bilete de avion, pot angaja afaceri, se pot înscrie în excursii ş.a.m.d. O dată cu folosirea modem-ului5, „dispozitiv care se conectează la telefon, informaţia fiind trimisă prin firul telefonic, al antenei cablu ori prin fire optice”, utilizatorii trebuie doar să-şi instaleze sau să închirieze un terminal de transmisie-recepţie care-i leagă de computerul terminal. Printr-o simplă formare de număr, aceştia pot intra în timpul şi spaţiul interactiv, fiind conectaţi în acel moment practic la toate reţelele din lume, la informaţii cu mult mai numeroase decât cele oferite de presă. Se realizează o viteză mai mare, acurateţe mai bună, costuri mai mici. Miniaturizarea acestuia a fost posibilă prin apariţia microcipului, înlocuitorul tubului cu vid, inventat în 1971 de Marcian Hoff Jr., căruia i se datorează Personal Computerul (PC) sau desktop-ul, „calculatorul propriu-zis, asamblat în sistemul masă de lucru. Prin desktop publishimg se înţelege utilizarea unui computer personal pentru a scrie, edita, alege caractere de litere, tehnoredacta, face grafică, toate în scopul de a fi scoase pe pagina de ziar. O denumire identică are şi disciplina predată în cadrul facultăţilor şi institutelor de comunicare şi relaţii publice şi se referă la utilizarea optimă a facilităţilor oferite de computer. Din 1975 începe comercializarea computerelor personale în proporţie de masă. La numai 10 ani de la inventarea lor, apare laptopul, un computer de mici dimensiuni, dar cu o putere tot mai mare. Specialiştii sunt de acord cu ideea că o parte din tehnologiile de comunicare de masă ale viitorului se vor baza pe calculatoarele personale deţinute şi manevrate de utilizatori obişnuiţi, care nu sunt specialişti în calculatoare. Impedimentul pe care aceştia îl întrevăd* porneşte de la faptul că „este greu de prevăzut modul în care un sistem ar putea fi folosit de majoritatea cetăţenilor, cum ar fi el sprijinit financiar, sau ce servicii ar putea oferi pentru publicul larg şi eterogen. Autorii adaugă, mai înainte, că „esenţa comunicării de masă, aşa cum o cunoaştem astăzi, este că cei care lucrează în 101

domeniul comunicării recurg la mijloacele de comunicare în masă pentru un profit, pe care îl obţin prin răspândirea conţinutului către segmente largi şi eterogene ale publicului, în mod mai mult sau mai puţin continuu” (p. 332). Aserţiunile acestea par a fi uitat că presa se susţine economic prin difuzarea reclamei publicitare (care a început să apară masiv în reţelele de computer, dar preponderent sub forme interactive, directe) şi că visul oricărui capitalist dornic de profit a rămas acela de a produce cât mai ieftin pentru un număr cât mai mare de clienţi. Acest nou sistem mass-media poate fi inclus foarte bine la această categorie. Pentru noi întrebarea care devine tot mai importantă este alta, şi anume cum vor evolua structurile organizatorice ale mass-media, observabil fiind faptul că formele de manifestare tradiţionale sunt concurate de altele ce par, pe moment, a veni dinspre sfera relaţiilor publice. Societăţile moderne se numesc „societăţi informaţionale” care subordonează informaţiei economia industrială. Sistemul de informaţii include servicii juridice, guvernamentale, turistice, medicale, manageriale, financiare, ştiinţifice, educaţionale. Acest tip de comunicare a devenit din ce în ce mai important, o mare parte a populaţiei intrând zilnic în contact cu noua formă de comunicare de masă, care funcţionează ca un sistem deschis. * Melvin de Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.322.

Etapele de evoluţie ale computerului au fost extrem de rapide. Dacă de la apariţia tiparului mobil şi până la tehnologiile tipografice de la jumătatea secolului au fost necesari peste trei sute cincizeci de ani, în numai câteva decenii (în aproximativ un sfert de secol) perfecţionarea computerelor a dus la conectarea acestuia la celelalte mijloace de comunicare. Dezvoltarea industriei calculatoarelor şi penetrarea lor în toate domeniile activităţii umane pot fi delimitate în patru etape mai importante:  Perioada mainframe-urilor, începând cu anii ’70 din secolul trecut, perioadă dominată de IBM. Computerele din această etapă dispun de mari baze de date şi interfeţe suficient de dezvoltate.  Deceniul PC - urilor (Personal Computer), din anii ‘80, când fenomenul devine, prin numărul tot mai mare de utilizatori, „de masă”, în sensul strict al cuvântului. Se impun firmele Microsoft Corp., Intel Corp. şi Novell Inc.

102

 Între 1990 şi 1995 se lucrează intens la interconectarea reţelelor şi asigurarea unor facilităţi multimedia(învăţământ la distanţă, e-mail, videotele-conferinţă).  După anii ‘95 şi până în prezent, funcţionarea şi lărgirea reţelelor, actualmente fiind constituite zeci de mii de servere, baze de date şi servicii electronice, întregul ansamblu funcţionând ca un singur calculator, moment din care se poate vorbi despre multimedia. Prima calitate a computerului este enorma capacitate de stocare a informaţiei, instantanee cu momentul producerii ei. Capacitatea de stocare a numerelor individuale, a literelor sau a altor caractere a mers de la 1000 de bytes „unitate de măsură a informaţiei”, sau de caractere individuale de informaţie (1k, în jargonul computerelor) în versiunea iniţială, la câteva milioane de caractere (câţiva megabytes de RAM) în anii 1980. Iniţial, când memoria computerelor nu era foarte extinsă, funcţiona sistemul time-share „folosirea în comun la anumite intervale de timp”. Astăzi acestea îşi pot efectua operaţiunile fără a fi constrânse de un interval de timp. În interiorul unei instituţii sau întreprinderi computerele pot funcţiona singure sau în reţea, avantajul constând în transmiterea cu uşurinţa a informaţiilor din baza de date a unui computer în altul (fără a mai folosi, ca intermediar, discheta), utilizarea unui singur printer „imprimantă” sau scanner „dispozitiv care digitalizează imagini sau fotografii stocându-le sub forma unui fişier” pentru întreaga reţea. Stocarea informaţiei, ca şi „transportul” acesteia de la un computer la altul, în situaţia când nu sunt legate în reţea, se efectuează prin intermediul dischetelor, unităţi de memorie care funcţionează ca nişte arhive miniaturizate. Existenţa riscului ca, în anumite situaţii, să se piardă întreaga informaţie sau o parte din aceasta a dus la necesitatea conservării ei pe dischete, chiar dacă aceasta rămâne şi în memoria de RAM. Superior dischetei, în ce priveşte capacitatea de stocare, este zip -ul „comprimarea mai multor fişiere pe o dischetă specială”. 2. Internet 6 „Reţeaua internaţională” este segmentul cel mai important din multimedia deoarece el înglobează şi celelalte componente precum e-mail, publishing, teleshoping, teletext. Este un extrem de complex univers virtual (de unde şi denumirea de Cyberspaţiu). Reprezintă un sistem mondial de 103

reţele de calculatoare interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii. Internet este o cale de a conecta reţelele existente. A fost prefigurat de ARPAnet, fiind folosit iniţial de instituţiile militare, dar tehnologia sa permite oricărui sistem să se lege de el printr-o poartă electronică, devenite astfel părţi componente la Internet. Caracterul interactiv al Internetul este dat de Internet Reley Chat (IRC), un serviciu de discuţii în timp real bazat pe Intenet, în care se poate conversa pe viu cu participanţi din toată lumea şi care s-ar putea traduce în limba română prin „conversaţie” sau „şuetă”.7 Creat de finlandezul Jarkko Oikarinen în 1998, IRC necesită un program client, care afişează lista „canalelor” IRC curente. Numele fiecărui canal, creat de participanţii care dispun de cunoştinţele tehnice necesare, sugerează uneori zona sa de interes. Cel ce se alătură unui astfel de canal poate introduce propriile sale replici, peste un timp, de la receptarea mesajului, existând posibilitatea unui răspuns. Numeroase discuţii privesc schimbul de opinii pe teme şi detalii, tehnici ale utilizării programului. Frecvenţa utilizatorilor pe o astfel de reţea se poate devoala relativ uşor. În cadrul dialogurilor Internet s-a dezvoltat şi un fel de cod al bunelor maniere, numit de utilizatori Netiquettte, asemănător celor ce funcţionează în societate.8 Pentru generaţiile tinere, Internet a devenit cel mai eficient mijloc de informare în masă şi chiar un nou tip de socializare. 9 În plus, pe Internet se pot obţine informaţii dintre cele mai diverse într-un timp extrem de scurt şi la un preţ relativ scăzut. Este vorba de ceea ce Nicholas Negroponte numea transferul atomilor în biţi10. Paginile de Internet au cunoscut o evoluţie asemănătoare celor din presă scrisă. La început erau fişiere de tip gopher, în care exista numai text, lista de meniuri fiind asemănătoare sumarului unei cărţi. După 1989 s-a dezvoltat aplicaţia www (World Wide Web), bazată pe tehnologia hipertext („un text cu legături spre alte texte sau alte pagini Web, permiţându-se şi inserarea de imagini, unele folosite ca „legături” cu celelalte texte. Actualmente Internetul recepţionează şi transmisii televizate în direct sau, dacă utilizatorii dispun de camere video, pot comunica şi prin imagine. Problemele cu care se confruntă utilizatorii de Internet vin din două direcţii. Pericolul are, şi pentru ambele situaţii, acelaşi nume, haker („pasionat al calculatoarelor, căruia îi place să înveţe totul despre sistemele de funcţiune şi care, printr-o programare inteligentă, împinge sistemul spre cel mai înalt nivel de performanţă posibil”). Prin anii ‘80 presa a redefinit 104

termenii pentru a include pe pasionaţii care penetrează sistemele de securitate ale calculatoarelor (numiţi crakeri), prin extensie „bandiţi”. Primul se referă la interoperabilitate, capacitatea unui sistem de calcul de a transmite comenzi altuia, chiar dacă sistemele aparţin unor producători diferiţi. Considerată una dintre cele mai mari realizări tehnice, interoperabilitatea a permis furtul de informaţie şi a lăsat cale liberă împrăştierii de viruşi pe Internet. Serviciile secrete ale unor state din grupul G-7(8) au declarat ca se confruntă anual cu zeci de mii de tentative de spargere a codurilor de protecţie. Pe de altă parte, hakerii lansează pe Internet viruşi devastatori, consecinţele acestor noi tipuri de impact fiind greu de anticipat. Între metaforele ce însoţesc Internetul două atrag atenţia: cea a navigării prin oceanul informaţional rezervând toate satisfacţiile date de explorarea necunoscutului, iar cea de a două a autostrăzii informaţionale, care se referă la eficienţa cu care informaţia circulă, cu cea mai mare viteză, pe internet. Cele două aspecte delimitează tipuri de utilizare a Internetului. În România, Internetul are un număr de aprox. 700.000 de utilizatori.11 Dintre aceştia 70% sunt de sex masculin şi necăsătoriţi, 13% au vârstele cuprinse între 18 - 19 ani, 28%, între 20 şi 24 de ani, 32%, reprezentând majoritatea, între 25 şi 34 de ani, 23% între 34 şi 54 de ani, iar numai 4% sunt utilizatori cu vârsta peste 55 de ani. Conform studiului din care am extras informaţiile (vezi nota 11), subiectele de interes ale acestora sunt din sfera finanţe investiţii, hobby - uri şi probleme şi relaţii personale - sociale. Din ce în ce mai multă lume îşi ia informaţiile de pe Internet, motivul fiind acela că pot fi accesate foarte comod şi rapid. În afara dicţionarelor existente pe CD-ROM - uri, care se regăsesc şi pe paginile de Web, au fost realizate antologii cuprinzând genurile literare (http://www.noesis.home.ro.) şi portaluri de presă: http://www.revistapresei.ro sau http://www.ziare.com. Numeroase publicaţii, în special cotidiene, au site-uri de prezentare pe Internet, din păcate cele mai multe neactualizate, fapt din care se poate deduce că acestea (mai cu seamă presa culturală) au profitat de avantaje promoţionale, dar nu au avut resursele financiare pentru a se menţine în reţea. 3. Alte facilităţi multimedia: videotextul, E-mail, E-book, E-zine, desktop publishing a. Videotextul. A funcţionat prima dată în SUA. Este o combinaţie a unora dintre tehnologiile discutate. Astăzi videotextul s-a generalizat, mai 105

ales prin accesarea sa la noile generaţii de televizoare. Programul operaţional este însă mai complex decât suntem obişnuiţi să-l utilizăm prin televizorul propriu, unde acesta funcţionează ca o anexă (deloc interactivă) a posturilor tv pe care le recepţionăm. În realitate, videotextul este un sistem economic interactiv care dă posibilitatea utilizatorului să trimită şi să primească date de la utilizatorii unui computer sau al unui alt videotext, prin intermediul unui terminal capabil să afişeze texte şi imagini. Echipamentul necesar constă dintr-un televizor şi o tastatură (sau un computer cu monitor video) conectate prin linie telefonică (în Franţa, Minitel) sau prin cablu la un calculator principal. Fluxul este asigurat în ambele sensuri. Utilizatorul solicită informaţii dintr-un meniu de servicii informative asigurate de o companie de videotext, în care sunt incluse, de obicei, ştiri, rezultate ale competiţiilor sportive, rapoarte bancare, starea vremii, costurile de transport şi hoteliere ale unor agenţii de turism, cumpărături pe bază de catalog. b. E-mail „poşta electronică”. Poşta electronică foloseşte reţeaua pentru a transmite şi a recepţiona mesaje. Ea permite alcătuirea unor mesaje şi transmiterea lor în câteva secunde către unul sau mai mulţi destinatari, către departamente şi instituţii aflate în alte ţări ale globului terestru, sau către o cunoştinţă de peste hotare. Foloseşte computerul şi telefonul prin Internet. c. E-Book. Cartea electronică este cea mai recentă realizare din sistemul multimedia. Are formatul asemănător cu al unei cărţi (există în diverse formate, inclusiv „le livre de poche”), iar în locul filelor cu textul imprimat un ecran pe care sunt redate, la cerere, textele dintr-un număr de cărţi existente în memoria obiectului electronic numit e-book. Cantitatea de înmagazinare a informaţiei diferă de la un model la altul, în rest utilizarea cărţii electronice dispunând de toate facilităţile unui computer. Pe „marginea” textului lecturat se pot face adnotări, pot fi efectuate sublinieri ori extrase ş.a.m.d. Extrem de util în ce priveşte cartea de ştiinţă, acest model tinde să pătrundă şi în universul cărţii beletristice. Cărţile conţinute în e-book pot fi „schimbate” la o bancă de date, numită cu un cuvânt tradiţional bibliotecă. Există, de asemenea, posibilitatea ca sistemul e -book să funcţioneze în schimbul interbibliotecar. d. E- Zine, „Electronic Magazine”. E-Zine nu este încă o sursă sine qua non a informaţiei. Este, prin urmare, o publicaţie făcută pe calculator care, spre deosebire de mulţimea ziarelor ce deţin un corespondent pe suport 106

electronic (vezi http://www. ziare.com.), acesta nu are corespondentul său pe suport de hârtie. e. Desktop publishing desemnează sistemul de programe pentru tehnoredactarea presei. Ceea ce interesează într-un grad mai înalt este posibilitatea de a transforma un text al unei cărţi scrise şi tipărite cu mult timp înainte de era computerelor, într-o aplicaţie pe computer. Tot un centru de interes al publishing-ului îl reprezintă tehnoredactarea ziarului şi a publicaţiilor în general. Faptul este perfect realizabil şi sub alte aspecte: a) apariţia bibliotecilor computerizate, care necesită un spaţiu extrem de restrâns. Spre exemplu, Enciclopedia Britannica, în 12 volume, încape pe un singur CD („compact disc”) putând fi utilizată ca o carte ale cărei pagini le deschidem prin alte procedee, dar mai eficiente, sau (b) realizarea unor cărţi a căror formulă editorială este optimă pe computer, în sensul că se pot utiliza instantaneu, imaginea şi sunetul. Se naşte un nou tip de antologie, de album de artă şi o nouă manieră de „a scrie”, aşadar implicit de a ne imagina o biografie. Existenţa unei vaste biblioteci de computer este deja o realitate definită destul de explicit tematic: cataloage de artă, trasee muzeistice, biografii ale personalităţilor din lumea muzicii, literaturii, artelor ş.a.m.d. Unul dintre primele produse multimedia din ţara noastră este antologia 10 ani după aceea (integrala parţială a Academiei Caţavencu), realizată de „Vertico Multimedia”, Bucureşti, 2000, prima editură virtuală din ţara noastră. O aplicaţie superioară îşi vor găsi bibliotecile de texte CD (pe computer) în lumea universitară. Note 1. Încă din perioada 1950 - 1990, mulţi intelectuali de formaţie social-umanistă s-au arătat îngrijoraţi de ascensiunea noilor tipuri de maşini informaţionale. În articolul Spaţiul nostru comunicaţional (Secolul XX, nr. 4 - 9/ 2000, pp. 71 - 79), Solomon Marcus dă două exemple emblematice, cărţile lui Georghe Steiner, Language and silence (1967) şi Michel Henry, La barbarie (1987), în care, după cum arată şi cele două titluri, limbajul ştiinţific modern era descris în culori sumbre. Acelaşi autor constată existenţă unei adevărate obsesii a oamenilor de litere cu privire la viitorul culturii pe alt suport decât cel tradiţional. 2. Dictionnaire des Médias, sous la direction de Francis Balle, LarousseBordas, Paris, 1998. p 159. 3. Termenul computer provine din lat. compitus „a socoti”, pe care-l avem şi în toponimia românească, zona cu acest nume (Cumpătul „la numărătoare”, dar şi „răscruce”), despărţită de oraşul Sinaia, prin calea ferată, fiind locul unde se numărau 107

oile la coborârea, toamna, de pe munte. Termenul provine din limba latină; în engleză este un neologism pătruns după 1971 în dicţionarele acesteia. 4. Pentru ca acestea să răspundă cerinţelor mass-media, informaticienii au dezvoltat programe şi interfeţe „prietenoase”, în care utilizatorul doar trebuie să activeze pictograme sau cuvinte cu ajutorul mouse-ului. Prin caracterul său interactiv, computerul oferă informaţia ţintită de utilizator. Aceasta are un caracter individual şi este determinată de vârstă. Prin urmare, computerul are, mai degrabă, un rol generaleducativ, dar prin posibilităţile nelimitate pe care le deschide, oferă cunoscătorilor de soft şi informaţiile mass-media, de tip presă mai ales. De aici rezultă că generaţiile noi, care se folosesc de computer spre a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi informaţia în sensul cel mai general, au conectat unele sectoare ale mass-media la noua tehnologie, funcţiunile corespunzătoare vârstei mature în lumea computerelor apărând pe măsură ce aceste generaţii vor ajunge să ocupe noi poziţii în societate. În plus, un număr relativ restrâns de reprezentanţi ai altor generaţii s-au adaptat noului mediu de comunicare, rămânând partizanii mijloacelor tradiţionale. Se poate trage concluzia că evoluţia sistemului multimedia se află la început. În articolul citat (vezi nota 1), Solomon Marcus face distincţia ilustrativă pentru aceste „începuturi”, situându-se pe o altă poziţie, mai avansată, decât aceea a simplei utilizări (ca proteză, spune autorul) a computerului: „Calculatorul devine un asociat organic al inteligenţei noastre, spaţiul de desfăşurare a imaginaţiei şi curiozităţii noastre. Funcţia de auxiliar a capacităţilor noastre cerebrale nu se realizează prin câteva manevre relativ simple, ca în cazul celorlalte proteze evocate mai sus. Gândirea algoritmică la care ne invită informatica aminteşte de cuiul lui Pepelea; iniţial pe post de auxiliar, de proteză, această gândire se insinuează pe neobservate în comportamentul nostru, în logica noastră, în modul nostru de a vedea lumea” (p. 77). 5. Modemul telefonic poate fi intern sau extern. El permite computerelor să comunice între ele prin intermediul reţelelor telefonice. Se ştie că sistemul telefonic este destinat pentru a retransmite vocea umană (300 - 3400 Hz). Pentru a transmite semnalele emise de computer prin reţeaua telefonică, acestea trebuie să fie schimbate în gama de frecvenţă a urechii umane (la ieşire) sau să facă operaţiunea inversă (la intrare). Adică să le moduleze sau să le demoduleze; de aici şi denumirea de modem. 6. Noţiunea de internet (scris cu iniţială minusculă) reprezintă o colecţie de date separate fizic şi care sunt interconectate pentru a forma o reţea logică, iar Internet (scris cu iniţială majusculă) defineşte reţeaua mondială ce leagă toate elementele de conexiune, indiferent de platforma pe care sunt constituite. 7. În limbajul celor ce accesează Internetul, acest cuvânt desemnează o cameră virtuală de discuţie, o „cafenea virtuală”, unde se poate sta de vorbă cu prietenii folosind tastatura calculatorului; de altfel, multe centre de acest tip se numesc „Café Internet”. 8. Similar cu situaţia în care cineva se apropie de un grup care discută, utilizatorul trebuie să-şi dezvolte obişnuinţa de a se face cunoscut, să apeleze cu alte cuvinte la ceea ce Jakobson denumea funcţia fatică din comunicarea lingvistică. Dacă nu va proceda astfel, utilizatorul riscă să fie evitat de participanţii la discuţie sau, după 108

ce-şi va fi dovedit incompetenţa în chestiunea dezbătută, să fie trecut pe lammer list („lista fraierilor”). Convorbirile fiind de tip text, pentru exprimarea emoţiilor se folosesc cuvinte încadrate de asteriscuri (* sight* „oftat”, *giggle* „chicoteală”) ori o serie de semne grafice: - „utilizatorul este de sex masculin”; >- „Utilizatorul este de sex feminin”; -) „zâmbet”; -> „remarcă sarcastică”; *) „utilizatorul a băut”;-Q „utilizatorul este fumător”; -P „utilizatorul scoate limba”; -O „strigăt”; - {) „utilizatorul are mustaţă” ş.a.m.d. 9. „Faptul că vorbeşti incognito te securizează. Eşti mai liber pentru că nu ai cum să te proiectezi în ochii celuilalt (...) Pe măsură ce afli mai multe despre celălalt şi oferi, la rândul tău, amănunte despre tine, nu mai conversezi cu un necunoscut (...) fie că partenerul îţi dă informaţii contradictorii, fie că gândeşte, simte şi înţelege ca tine, îţi doreşti să afli cum arată. (...) Uneori, aceste relaţii formate prin intermediul Chatului pot fi de lungă durată şi cu implicaţii serioase pentru ambii parteneri.” (Margareta Dincă, revista „Boomerang”, nr. 2 (noiembrie), 2000. 10. În loc de a ne deplasa la o bibliotecă spre a consulta un articol dintr-o revistă, ceea ce ar însemna timp şi cheltuieli (spre exemplu, pentru a-l xerocopia), se poate accesa pe Internet site-ul revistei, urmând că printr-un simplu clic să fie făcută legătura cu articolul, iar printr-o, la fel de simplă, mişcare de mouse să fie copiat (eventual numai paragraful care interesează. Mai mult, într-o singură oră de navigare pe Internet utilizatorul poate consulta o „revistă a presei” foarte ieftină şi comodă, cu mult mai amplă decât dacă ar fi achiziţionat (contra cost) aceleaşi ziare şi reviste. 11. Conform unui studiu efectuat de Mercury Marketing & Research Consultants, această cifră ne plasează în coada listei ţărilor Europei de Sud-Est. Sursa „Boomerang”, nr. 1 (oct.) 2ooo. Bibliografie Liviu Andreescu, Intelectualii faţă cu Revoluţia Digitală, în Secolul XX, nr. 4 9, (421-426), 2000, pp. 93 - 117. Bil Eager, Utilizare Internet, uşor şi repede. Editura Teora, Bucureşti, 1996 (spre consultare). Umberto Eco, „Calculatorul este proustian şi spiritual”, în Arc, nr. 4/1992, pp. 183 - 185. Vasile Damian, Accesul la Internet este mai ieftin, în Capital, nr. 5, 1 februarie, 2001, p. 19. Tylor Dave, Crearea paginilo Web cu HTLM-4, Editura Teora, Bucureşti, 1998 (spre consultare). Andreea Deciu, Singuri într-o lume virtuală, în Secolul XX, nr. 4 - 9, (421426), 2000, pp. 319 - 328. Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi,1999, pp. 326 - 348. Cătălina Eftime, Presa viitorului (Internetul oferă utilizatorilor de a avea propriul lor ziar personalizat), în Capital, nr, 23, 8 iunie 2000, p.31. 109

Cătălina Eftime, Vasile Damian, Zece sfaturi pentru administrarea eficientă a e- mailului, în Capital, nr. 5, 1 februarie 2001, pp. 20 - 21. Jean Gabriel Fredet, Statele Unite: Video-Societatea, în Arc, nr. 4/1992, pp.185 - 186. Gabriela Grigoreanu, Hackerii nu sunt în aceeaşi oală cu crackerii, în Capital, nr. 46 (noiembrie), 2000, p.29. Galen Grimes, Netscape pentru Windows ‘95, Editura Teora, Bucureşti, 1996 (spre consultare). Maria Işfan, Jocul video ca mod de viaţă, în Secolul XX, nr. 4 - 9, (421-426), 2000, pp. 284 - 289. Dan Marinescu, Mihai Trandafir, PC (manualul începătorului), Editura Teora, Bucureşti, 1994 (spre consultare). Solomon Marcus, Omul şi oceanul său comunicaţional, în Secolul XX, nr. 4 9, (421-426), 2000, pp. 71 - 80. Facts Media, Mai mult soft pentru confort (Advertorial/ Publireportaj), în Capital, nr. 22, 1 iunie 2000, p. 28 Nicholas Negroponte, Era digitală, Editura ALL, Bucureşti, 1999 (integral). Florin Pilat,Mădălină Răceanu, Carmen Stanciu, World Wide Web, Mosaic şi Netscape (ghid de utilizare), Editura Teora, Bucureşti, 1996 (spre consultare). Robert Kraut, Vicki Lundmark, Michael Patterson, Sara Kiesler,Tridas Mukopadhyay, William Scherlis, Paradoxul Internet, în Secolul XX, nr. 4 - 9, (421426), 2000, pp. 329 - 344. Thierry Vedel, Noile tehnologii ale comunicării şi noile mijloace de comunicare de masă, în O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 89 - 112 (passim). *** Manifestul tehnorealist, în Secolul XX, nr. 4 - 9, (421-426), 2000, pp. 307 - 311.

V. STRUCTURI CONSTITUITE PE MODELUL COMUNICAŢIONAL

Alături de ansamblul mass-media, a cărui desfăşurare istorică a fost prezentată, semnalăm constituirea unor structuri relativ recente care utilizează modelul comunicaţional în activitatea lor. Apariţia acestora datează de mai 110

puţin de un secol şi a fost determinată de noile realităţi sociale, ca şi de interacţiunea stabilită în jurul forţelor interesate să promoveze tehnici de câştigare a încrederii în rândul marelui public. Ele demonstrează că repartiţia strictă a unor abilităţi şi atribuţii s-a dovedit utilă în realizarea unor mesaje cu o putere mult mai mare de persuasiune în rândul opiniei publice. Concentrându-şi atenţia asupra mesajului şi amplificându-l printr-o serie de caracteristici emoţionale sau chiar euforizante, s-a ajuns practic la noi produse mediatice. Acestea sunt serviciile de relaţii publice şi de publicitate (reclamă). Asocierea relaţiilor publice şi a reclamei la sistemul mass-media datează de scurt timp. Inserţia serviciilor de relaţii publice în sfera audienţei de masă nu este la fel de influentă, aşa cum e cazul mediilor de largă difuziune (presa, radio, tv), dar nici nu poate fi ignorată. În schimb, între relaţiile publice şi presă există o permanentă cooperare cu avantaje reciproce, în sensul că numeroase dintre activităţile din cadrul sistemului creat apelează în mod constant şi pe scară largă la serviciile presei. În raport cu schema clasică a comunicării, din care derivă, sau mai corect spus, se dezvoltă massmedia, rezultă că serviciile de relaţii publice şi publicitatea (reclama) sunt orientate cu precădere asupra emiţătorului şi mesajului, prestaţia lor în cadrul lanţului comunicaţional rezumându-se la îmbunătăţirea conţinutului mesajului, în care sunt „traduse” aşteptările publicului. Unii cercetători găsesc „rădăcini” ale fenomenului în evenimente istorice foarte îndepărtate, însă cristalizarea conţinutului şi a funcţiunilor sistemului de relaţii publice şi publicitare a avut loc cu numai câteva decenii în urmă. La originea lor ar putea fi situat agentul de publicitate. Rolul său consta în a asigura „reclama” unui teatru, actor, etc., prin intermediul anunţurilor şi informărilor de presă. Prin urmare, la început a existat publicitatea de divertisment, al cărei cel mai cunoscut reprezentant e considerat Phineas T. Barnum, om de spectacol dotat cu o fantezie debordantă, care , în termeni româneşti, „ştia să-şi vândă marfa” atât de bine, încât şi-a descoperit vocaţia de a da mai mare importanţă modului în care aceasta trebuia vândută decât realizării produsului în sine. Una din descoperirile sale a fost Charles S. Stratton, un pitic de numai 63 cm, pe care l-a supranumit Tom Thumb (Tom Degeţel). În jurul acestui fapt, interesant dar nu extrem de spectaculos, Barnum „a regizat” un adevărat eveniment, făcând publicitate căsătoriei lui Stratton (Tom Thumb) cu o femeie pitică. Au urmat, în serie şi în triumf, spectacole pe teritoriul S.U.A., în timpul cărora Tom Thumb şi-a încântat auditoriul prin interpretarea de 111

cântece şi dansuri, a unor cuplete comice. Însă, proba calităţilor sale, de incipient PR, a dat-o Barnum în Europa, unde publicul, având cunoştinţă de existenţă liliputanilor, n-a simţit nici o atracţie pentru spectacolul cu Tom Degeţel. Atitudinea lui Barnum a fost următoarea: i-a invitat pe cei mai apreciaţi ziarişti la reşedinţa sa, unde aceştia au făcut cunoştinţă cu spiritualul Tom Degeţel. Efectul a fost cel scontat. Barnum a primit o invitaţie din partea casei regale, după „desfătarea” căreia şi-a asigurat un public din ce în ce mai numeros. Prin urmare, Barnum s-a folosit de liderii de opinie spre a-şi face publicitate.1 Acesta îşi însoţea „curiozităţile” printr-o reclamă abilă, formată din postere şi broşuri care conţineau exagerări spectaculare creând un şi mai mare aflux de vizitatori. Numit de un ziar londonez la moartea sa, un excroc cinstit sau excroc de bună voie, Barnum e considerat primul „vânzător de curiozităţi”. Dacă se ia în discuţie accentul pus pe plasamentul publicistic al curiozităţilor sale, se poate afirma că el a fost, totodată, şi un creator de imagine, de reclamă. De la exemplul de mai sus şi până la relaţiile publice moderne drumul este lung şi întortochiat. El relevă însă că publicitatea reprezintă una din cele mai vechi forme de relaţii publice. 1. Relaţii publice Cât priveşte activitatea de relaţii publice prin birourile de presă, la originea lor se află Amos Kendall, fost editor al unui ziar din Kentuky, devenit un apropiat al preşedintelui Andrew Jackson. Kendall poate fi considerat primul secretar prezidenţial pentru probleme cu presa. Acesta a făcut serioase eforturi pentru a câştiga sprijinul larg al opiniei publice în favoarea unui candidat la preşedinţie. Kedall folosea statistici efectuate în rândul opiniei publice pe diverse probleme, îl consilia pe Jackson şi îi cizela cu abilitate ideile enunţate, dându-le o formă pretabilă ca discursuri sau relatări de presă. I-a făcut o largă campanie publicitară lui Jackson, scriind articole entuziasmante, retipărind şi răspândind aproape toate ştirile sau editoriale din presă favorabile candidatului la preşedinţie. Intrată în era industrializării, societatea americană a cunoscut bruscul impact al noilor relaţii sociale, abrutizante din multe puncte de vedere. Scriitori consacraţi precum Upton Sinclair, Ida Tarbell, Thomas Lawson criticau violent metodele inumane la care recurgeau marile companii de căi ferate, bănci, companii petroliere şi maritime, în goana acestora după profituri cât mai mari.2 Acestea erau un gen de scrieri pe care Theodore Roosvelt le-a denumit „scormonitul în rahat”, făcând aluzie la eroul unei 112

povestiri din secolul al XVII-lea care nu ridica ochii să vadă frumuseţea cerului. Ziaristul Ivy Ledbetter Lee, absolvent al universităţii Princeton şi fost reporter de afaceri la revista „World” din New York, este considerat primul consilier de relaţii publice din istorie. El a întocmit o declaraţie de principii care semnala sfârşitul epocii „la naiba cu publicul”, în sensul că publicul nu mai putea fi ignorat în maniera tipică oamenilor de afaceri şi nici înşelat în maniera agenţilor de publicitate. Ivy Ledbetter Lee spunea: „... Planul nostru este ca, în mod cinstit şi deschis, să furnizăm presei şi publicului american informaţii pe temele de interes, din partea instituţiilor publice şi a companiilor de afaceri.* După represaliile dure ale grevei, cunoscută sub numele Masacrul Ludlow, de la întreprinderea de combustibil şi oţel a familiei Rokeffeler, Jhon D. Rokeffeler l-a angajat pe Ivy Lee consilier de presă. Acesta a dialogat cu ambele părţi şi a reuşit să-l convingă pe magnat să stea de vorbă cu minerii. De asemenea, el l-a determinat să accepte ca presa să fie de faţă, iar pe ziarişti i-a convins să ia notă de faptul că milionarul lua masa la cantina minerilor, intra alături de aceştia în mină, după care, la terminarea programului de lucru, bea o bere cu minerii. Lee a refăcut imaginea familiei Rokeffeler şi prin publicarea sumelor de bani donate unor instituţii caritabile. S-a străduit de fiecare dată să creeze condiţii pentru găsirea unei soluţii înainte de a face vreun comunicat în chestiuni considerate delicate, încât la moartea lui Rokeffeler, survenită în 1937, acesta a fost deplâns de presă pentru bunătatea, umanismul şi filantropia de care a dat dovadă. * Apud, Valentin Stanciu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica, Relaţii publice, succes şi credibilitate, Editura Concept Publishing, Bucureşti, 1997., pp. 84-85).

Desigur, se pune întrebarea, dacă aceasta era adevărata imagine a familiei Rokeffeler. În mod cert nu, dar aceasta a fost imaginea pe care Lee a reuşit s-o impună în faţa opiniei publice prin intermediul presei. În timp ce, graţie mesajelor subtil dirijate de către consilierul său, Rokeffeler devenea cunoscut întregii Americi, exploataţii acestuia trăiau, poate, la fel de rău. Meritul lui Lee a fost de a-şi fi apropiat presa, cel mai răspândit mijloc de difuzare a informaţiei, de a se fi bizuit pe marea ei autoritate, devenită acum o forţă demnă de luat în seamă. 113

În timpul primului război mondial, sub sloganul „publicul trebuie informat” a fost creată o structură organizatorică extrem de întinsă, mobilizată în acest scop (începând cu preşedintele Wilson, diversele administraţii, cluburi, asociaţii, comitete, organizaţii şi comisii). Ea avea atribuţii de propagandă. La 6 aprilie 1917 s-a constituit Committee on Public Information, cunoscut şi sub numele de Comisia Creel, după numele reporterului George Creel, consilierul din cabinetul Wilson în programul de influenţare a opiniei publice americane şi mondiale. Sloganul lansat de comisie (şi devenit obsesie naţională) a fost „Unchiul Sam are nevoie de tine”. Impactul acestui efort imens a jucat un rol deosebit în evoluţia relaţiilor publice dovedindu-le eficacitatea şi stimulând dezvoltarea activităţilor de acest gen. Rezultatele ulterioare au constat în apariţia primelor companii de PR şi în constituirea funcţiei de consiliere. Lumea începea să conştientizeze că informaţia (în sens de cunoaştere) înseamnă putere şi, în consecinţă, se înfiinţează numeroase birouri de relaţii publice. Eduard L. Bernays, nepot al lui Sigmund Freud, scrie Cristalizarea opiniei publice (1923), în care tratează noua funcţie, de consiliere. Autorul a ţinut primul curs de relaţii publice. Ca o nouă etapă în dezvoltarea sistemului, apare necesitatea de a lua act de opiniile consumatorilor, care sunt apoi traduse în măsuri de decizie puse la dispoziţia direcţiei. De acum, specialiştii în relaţii publice sunt obligaţi să se adreseze diverselor categorii de public într-un limbaj pe care acestea îl pot înţelege şi, mai ales, aprecia. Apar specializări stricte în interiorul acestui nou domeniu de activitate: relaţiile cu angajaţii, relaţiile cu distribuitoriivânzători, cu acţionarii, cu consumatorii, relaţiile cu presa, etc. Marele public începe să se intereseze de relaţiile publice ca de o disciplină intelectuală: cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale aprofundează studiile lor în acest domeniu. Concomitent apare şi o literatură de relaţii publice. De altfel, asupra definirii cât mai exacte a domeniului există opinii substanţial diferite. Stan Le Roy Wilson*, arată că între 1971 şi 1980, descrierea tip dicţionar a serviciilor de relaţii publice este diferită, suferind continue nuanţări. În Random House College Dictionary autorul înainte amintit, atrage atenţia că, relaţiile publice erau definite prin două componente: 1) eforturile unei corporaţii de a promova diferite simţăminte între aceasta şi public şi 2) metodele de a le promova ca atare. În 1975, conform spuselor aceluiaşi autor, Fundaţia pentru educaţie şi cercetarea relaţiilor publice a comisionat unui număr de 65 de lideri din cadrul relaţiilor 114

publice să studieze 472 definiţii diferite spre a le comprima într-un singur conţinut capabil să reflecte profesia. A rezultat o definiţie amplă din aceasta reieşind că PR reprezintă funcţiunea unui management distinct care ajută la stabilirea şi menţinerea reciprocă a căilor comunicării, înţelegerii, acceptării şi cooperării între o organizaţie şi publicul său; cuprinde administrarea problemelor şi surselor; ajută conducerea managerială să fie informată şi să fie sensibilă la opinia publică; defineşte şi subliniază responsabilitatea managementului ca serviciu de interes public, ajută conducerea managerială să ţină pasul cu şi să utilizeze schimbările efective, servind ca un sistem de alarmă şi de anticipare a tendinţelor; foloseşte cercetarea şi sondarea şi tehnicile de comunicare etice ca principale unelte. O definiţie din 1978, numeşte practica de relaţii publice drept „o artă şi o ştiinţă socială de analizare a tendinţelor, de prezicere a consecinţelor acestora, consultând conducătorii organizaţiilor şi implementând planuri ale programelor de acţiune încât ele să servească atât organizaţiilor cât şi publicului interesat”. În sfârşit, Societatea americană de relaţii publice propune două definiţii: (1) Relaţiile publice ajută organizaţiile şi publicul lor să se adapteze reciproc unii celorlalţi şi (2) Relaţiile publice reprezintă efortul organizaţiilor de a învinge în cooperarea cu grupuri de populaţie. Mulţimea acestor definiţii atrage atenţia asupra complexităţii domeniului în care este vorba de mânuirea inteligentă a relaţiilor cu publicul. Din nefericire, multă lume îi dă accepţiuni în continuare diferite, considerând-l fie un domeniu foarte îngust, cu profesionişti angajaţi într-o singura direcţie, fie unul cuprinzând o diversitate de activităţi. * Stan Le Roy Wilson, Mass-media/Mass-culture – an introduction McGrowHill, Inc.1993, 3-rd edition, p.333.

Toate aceste tipuri de accepţiuni joacă un rol major în modelarea conţinuturilor mas-media şi în răspândirea informaţiei de la un capăt la altul în societatea contemporană. Relaţiile publice cuprind relaţiile cu presa, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi cu diferite instituţii şi organizaţii. Specialistul în relaţii publice trebuie să posede o pregătire multidisciplinară incluzând cunoştinţe de economie, sociologie, psihologie, istorie, management, limbi străine. Clientul poate fi o instituţie sau o persoană, iar raporturile ce se stabilesc între aceştia creează canale de comunicare. 115

Între aspectele mai importante se numără cele legate de politica firmei. Un specialist PR reprezintă legătura dintre o instituţie şi public. Acesta este responsabil de încadrarea politicii de relaţii publice şi reprezintă corporaţia ori agenţia în faţa publicului. De asemenea, are un rol determinant în dirijarea cercetării şi furnizării feedback-ului de la public spre instituţie. În mod obişnuit, un PR profesionist lucrează îndeaproape cu nivelul cel mai înalt de conducere şi este instrumentul de influenţare a schimbărilor politicii manageriale. Specialistul PR poate fi descris că un strateg care proiectează şi execută pe o scară foarte largă conţinutul muncii din cadrul relaţiilor publice. Comunicatele de presă consistă în planificarea şi organizarea de evenimente încât acestea să atragă atenţia favorabilă asupra instituţiei, persoanelor, ideii sau produsului şi să plaseze ştiri şi articole favorabile în mass-media despre client. Primii agenţi de presă se foloseau de înşelăciune şi impostură pentru a-şi atinge scopul; astăzi specialiştii sunt mai oneşti şi profesionali. Unele agenţii guvernamentale şi corporaţii utilizează, pentru a desemna munca în PR, termenul afaceri publice. Aceste instituţii îi denumesc pe directorii lor de relaţii publice „directori de afaceri publice”, dar folosirea cu această accepţiune a termenului denotă o limită a activităţilor PR în sensul implicării lor directe şi instituţionalizate cu comunitatea şi relaţiile guvernamentale. Publicitatea reprezintă o componentă a relaţiilor publice şi se referă la plasarea informaţiei ori a ştirilor în mass-media. Cei care lucrează în acest domeniu sunt calificaţi în publicitatea scrisă (în noile ei formate) având în agenţiile guvernamentale deseori şi răspunderea de ofiţer de presă sau purtător de cuvânt. Purtătorii de cuvânt cei mai competenţi doresc să fie înconjuraţi de profesionişti antrenaţi şi calificaţi spre a gestiona situaţiile când mass-media se află în căutare de informaţii sau ştiri nefavorabile. Ocazional, specialiştii PR trebuie să utilizeze publicitatea plătită. Spre exemplu, ei pot decide să ducă o campanie publicitară pentru clarificarea, în faţa opiniei publice, a politicii instituţiei faţă de clienţi, ori pentru impunerea imaginii corecte în locul celei nefavorabile. Anunţul plătit le oferă controlul asupra mesajului, avantaj ce este, în anumite contexte, mai important decât alte costuri destinate aceluiaşi scop. Specialiştii PR sunt abilitaţi să furnizeze asistenţă în cadrul unei campanii promoţionale sau de agenţie de presă. Când personalul PR, nu deţine experienţă în sistemul reclamelor, apelează de 116

obicei la un profesionist al domeniului. Uneori, agenţiile PR din zilele noastre îşi extind aria de operare incluzând în ea şi reclama. Canalele de comunicare specifice activităţii de relaţii publice sunt presa (ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio şi tv. cu caracter de informare şi documentare curentă), revista presei (realizată de compartimentul de presă pentru direcţiune şi constituită din rezumate a ceea ce scrie presa). În această situaţie, poate exista fie o revistă generală a presei, excerptându-se ceea ce scriu publicaţiile în general, fie o revistă a presei interesând instituţia în mod direct (care va reţine în manieră exhaustivă şi nerezumată toate informaţiile apărute), comunicatul de presă 3, fotografiile şi filmele de presă (realizate cu scopul de a completa materialul scris pus la dispoziţia ziariştilor), buletinul de presă şi briefingul (ca mijloc de menţinere viu al interesului presei de a difuza în mod periodic informaţii care nu au caracter de urgenţă), dosarul de presă (un ansamblu de documente ce se pune la dispoziţia ziaristului în timpul conferinţei de presă), conferinţa de presă (manifestare special rezervată presei pe parcursul căreia se transmite ziariştilor o informaţie importantă), voiajul de presă (călătoria de informare), telefonul, faxul, simpozionul, masa rotundă, etc. 2. „Reclama” publicitară Termenul publicitate este considerat sinonim perfect al celui de reclamă. Totuşi, unii specialişti fac între aceştia următoarea distincţie: spre deosebire de reclamă, care are o accepţiune mai restrictivă, publicitatea reprezintă un complex de activităţi de promovare pe piaţă a unei idei sau a unui produs ori serviciu. Totalitatea activităţilor cuprinse în publicitate sunt cunoscute sub denumirea generică promotion mix. Dacă publicitatea se află într-o mai strânsă legătură cu marketingul, vizând în ansamblu cumpărătorii de produse şi servicii, reclama se adresează consumatorilor de mesaje publicitare. De aceea, am preferat sintagma „reclamă” publicitară stabilind prin intermediul denumirii domeniul exact la care se rezumă reclama în acest caz. Reclama este un mijloc de atragere şi de persuadare a publicului, dar în acelaşi timp o manifestare a libertăţii de expresie a ofertanţilor şi un câmp de exercitare a facultăţilor critice ale consumatorilor. Comunicarea cu scop persuasiv datează din antichitate. În Babilon, Egipt, Grecia antică existau inscripţii pe pereţi, tăbliţe de argilă, papirus sau pe 117

alte suporturi conţinând anunţuri pentru colectivitate. Indiscutabil că se practica şi o formă strigată (orală) a reclamei, aşa cum s-a „conservat” astăzi prin pieţe. La început, mesajul publicitar avea un caracter pur informativ. O dată cu dezvoltarea tehnicii tipografice, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, posibilitatea multiplicării textelor a devenit o importantă oportunitate şi pentru reclama publicitară. Se poate considera că prima reclamă a fost tipărită la Londra în 1472. Ea consta într-un anunţ afişat pe uşile bisericilor în scopul difuzării cărţilor de rugăciuni. Termenul englezesc advertisment („înştiinţare”,„reclamă”) apare pe o Biblie din anul 1665, cu sensul de „înştiinţare”, iar din 1660 advertisment începe să fie utilizat ca titlu pentru informaţiile comerciale puse în circulaţie de proprietarii de prăvălii. Anunţurile editorilor de cărţi debutau şi ele cu acest termen. O evoluţie spectaculoasă a reclamelor s-a produs o dată cu apariţia ziarelor, care au dezvoltat foarte repede secţiuni speciale de reclamă clasificată 4. Revoluţia industrială facilitează, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea ceea ce s-ar putea numi industria reclamei, telefonul, telegraful şi tiparul diversificând reţelele publicitare. Dezvoltarea activităţilor de reclamă prin presa de largă circulaţie a individualizat două profesii importante: pe cea de scriitor de reclame (copywriter) şi pe cea de agent publicitar, a cărui îndatorire era, la vremea respectivă, să plaseze, contra unui comision, reclame în diverse publicaţii. Primul copywriter în adevăratul sens al cuvântului a fost americanul John E. Powers. Acesta ţinea seamă de schimbările intervenite pe piaţă şi a conceput texte de reclamă într-un stil concis, precum cel din ştirile din ziare. Informaţiile erau exacte şi actualizate pe măsura îmbunătăţirii calităţii produsului. Un alt american, Volney Palmer a înfiinţat în numai un deceniu trei agenţii, bine cotate de contemporani: la Philadelphia (în 1841), Boston (1854) şi New York (1859). De aceea, este considerat, istoric vorbind, primul agent de publicitate. Din aceeaşi perioadă datează contribuţia lui John Hooper, care a înţeles că dorinţa unora de a promova publicitatea poate fi de ajutor publicaţiilor care şi-ar vinde spaţiul tipografic pentru aşa ceva.5 Era profesionalismului în industria reclamei a început în S.U.A. cu Earnest Elmo Calkens de la agenţia Bates. Acesta a introdus în reclamă un stil asemănător artelor plastice (extrem de potrivit reclamei existente astăzi în 118

ziare şi reviste) reuşind să atragă atenţia publicului şi totodată să ridice prestigiul profesiei prin crearea postului de designer publicitar. Din 1905, textul publicitar este abordat din perspectiva vânzării, adică ţintind spre dezideratele cumpărătorului. În centrul reclamelor se află motivaţia (the reason why) ca instrument de convingere a consumatorilor avizaţi, iniţiindu-se astfel stilul hard sell, de argumentare bazată pe aspecte concrete, cuantificabile ale produsului sau serviciului oferit. Stilului hard sell avea să-i fie opus soft sell, bazat pe atributele imateriale (prestigiu, eleganţă) ale produselor/serviciilor şi urmărindu-se realizarea unei imagini pozitive rezultate din acumularea treptată de impresii favorabile. Se stabileau, în acelaşi timp, relaţii de durată cu clientela. Helen şi Stanley Resor, de la Agenţia J. Walter Thompson, au introdus conceptul de marcă, înţelegând prin aceasta un nume folosit pentru identificarea produsului/serviciului promovat. Era astfel uşurată „alegerea” de către cumpărători între mărfuri similare. Dezvoltarea reclamei a conţinut, în tot acest timp, şi reacţii de adversitate, care au culminant în tipul crizei din 1929, când, ca o consecinţă a recesiunii economice se punea problema limitării drastice a fondurilor pentru acest gen de activitate. De asemenea, conţinutul lingvistic, mesajul, cel care de altfel ne interesează, a fost criticat pe temeiuri privind credibilitatea afirmaţiilor. Organismele abilitate ale statului, între care Comisia Federală pentru Comerţ, au intervenit în favoarea publicului consumator, înaintând propuneri legislative pentru sancţionarea reclamei mincinoase, necinstite, înşelătoare. Atunci, creatorii de reclamă au pus accentul pe aşa-zisa comunicare nonlingvistică, pe componentele artistice ale acesteia. O asemenea strategie oferea posibilitatea atragerii cumpărătorilor prin elemente inefabile, dar nu mai puţin persuasive, lăsând în plan secund avantajele concrete ale mărfurilor oferite. Reclamele agenţiei Young & Rubicam, de exemplu, foloseau titluri şocante, în măsură să intrige cumpărătorul prin ambiguitate şi insolit. Metoda nu era deloc aventuristă, cum ar părea la primă vedere, pentru că această agenţie a pus bazele cercetării ştiinţifice în domeniu. George Gallup, de la Young & Rubicam, împreună cu Daniel Starch şi A.C. Nielsen au apelat sistematic la servicii de cercetare pentru industria reclamei. Un alt corifeu al scurtei istorii a reclamei a fost John Caples, vicepreşedinte al celebrei BBDO (Batten, Barton, Durstine, Osborn), care a dezvoltat un nou concept asupra titlurilor. El se baza pe studiul aprofundat al transferului de mesaj comercial şi prin eliminarea informaţiilor redundante sau exagerate din textul publicitar. S-a detaşat de 119

stilul confuz (supraîncărcat şi ineficient) al reclamelor din anii ‘30, impunând scurtarea mesajului. Radio-ul, prin costurile reduse de producţie, a intrat repede în atenţia agenţilor de publicitate. Larga audienţă asigurată de programele de divertisment a determinat organizaţiile interesate să-şi facă reclamă la radio să sponsorizeze programe întregi, concepute ca fundal pentru mesajul publicitar propriu-zis. Acestea sunt cunoscute sub denumirea generică soap opera (vezi nota 2), după tipul de produs al organizaţiei care le sponsoriza, iar terminologia avea să treacă şi la domeniul televiziunii, cu sponsori cu tot. Posturile TV reprezintă, după afişaj 6, presa scrisă şi radio, cel de-al patrulea mediu important de difuziune a reclamei. În anii ‘60, televiziunea devine principalul purtător de reclamă în SUA, iar astăzi pretutindeni în lumea civilizată. „În deceniul al şaptelea, accentul în reclamă s-a pus pe exprimarea avantajelor produsului/ serviciului în termenii cumpărătorului (preţ, utilitate, durabilitate). Concomitent se foloseau îndemnuri exprese la acţiunea de cumpărare («luaţi imediat», «comandaţi de urgenţă», «cumpăraţi chiar acum») care continuă să se folosească şi astăzi. Pionierul acestui curent agresiv a fost Fairfax M. Cone de la agenţia Foote, Cone & Belding. Tot Cone a impus designerilor şi exigenţa ca fiecare reclamă să exprime personalitatea firmei publicitare care a creat-o, contribuind astfel la creşterea credibilităţii şi prestigiului ei pe piaţă. Creatorul de reclamă are acum o dublă sarcină de promovare: a sponsorului de reclamă şi a agenţiei publicitare pentru care lucrează. O altă «modă» în reclamă a fost introdusă de William Bernbach de la agenţia Doyle Dane Bernbach. El miza pe şocarea receptorului printr-o expresie grafică dramatică, cu scopul de a crea reacţii viscerale şi emoţii imprevizibile, care făceau reclama de neuitat. Bernbach punea în centrul mesajului publicitar trebuinţele umane esenţiale şi dădea soluţii radicale, ceea ce sugera vitalitate, energie şi o gândire pozitivă. Stilul său a rămas un model de prospeţime, originalitate şi imaginaţie, contribuind la consolidarea reputaţiei artistice a reclamei. Tipul de reclamă off beat, bazată pe stabilirea de relaţii noi, surprinzătoare, relevante, credibile şi de bun gust, între elementele care nu mai fuseseră asociate anterior, a fost propus de liderul Şcolii de la Chicago, Leo Barnett. Tot acesta a introdus în contextul reclamei o naraţiune menită să-l implice mai mult pe consumator (receptor) şi să-l recompenseze emoţional pentru efortul de a parcurge mesajul până la capăt. Formula lui 120

Barnett se baza pe identificarea problemelor/neplăcerilor curente la categoria de produse sau servicii de care aparţinea obiectul promovat şi consta în prezentarea lui în formă de minidramă. Barnett este «tatăl» unor eroi de reclamă, unii deveniţi personaje memorabile (cowboy-ul ca simbol al Americii pentru reclama la ţigările Marlboro). David Ogilvy de la agenţia Ovilgy & Mather a exploatat atractivitatea povestirii (în limba engleză story), introdusă în reclamă de Leo Barnett, şi a creat ca simbol al eleganţei masculine un personaj bizar, cu un petic negru pirateresc pe un ochi, domnul Hathaway. Ogilvy a readus în actualitate principiul lansat de Stanley şi Helen Resor, de individualizare a produselor şi serviciilor prin intermediul mărcii. Un merit deosebit al lui mai este şi că a sesizat riscul plictisirii rapide a publicului, dacă reclama se bazează pe simplul amuzament şi a atras atenţia designerilor asupra nevoii ca informaţia să fie concretă şi semnificativă pentru receptori. În sfârşit, Jack Trout de la agenţia Ries Capiello Cowell a remarcat că mintea umană acceptă informaţia nouă doar în măsura în care ea se leagă de ceva existent deja în memorie. El a emis un nou principiu, cel al poziţionării noilor produse în conştiinţa publicului cumpărător. După Trout, reclama se construieşte în funcţie de cerinţele şi aşteptările clienţilor, nu în funcţie de calităţile produsului sau ale producătorului”.* Reclama a devenit un element important al culturii de masă deoarece reflectă efortul de schimbare al stilului de viaţă al oamenilor. În acest sens ea se află într-un strâns contact cu mass-media aducând în plus, faţă de celelalte componente ale sistemului, un interes extrem de nuanţat pentru tipurile de comunicare nonlingvistice, cum este utilizarea imaginii. Oamenii sunt supuşi unui autentic bombardament informaţional prin intermediul reclamelor. Derularea acestora pe suportul tuturor componentelor sistemului mass-media creează un efect cumulat al cărui rol observabil determină forme de comportament, convingeri şi noi scări valorice. * Maria Moldoveanu, Dorina Miron, Psihologia reclamei - publicitatea în afaceri, Editura Libra, Bucureşti, 1995, pp 41-43, passim.

A pătruns atât de adânc în conştiinţa consumatorilor, încât cu greu aceştia ar putea-o despărţi de mass-media. Altfel spus, ziarele, revistele, emisiunile radio şi tv, mai nou reţelele multimedia ar arăta total diferit în absenţa reclamei. Firmele de reclamă devin transnaţionale, iar campaniile de publicitate a reclamei iau amploare globală. 121

În scopuri promoţionale se desfăşoară şi happeninguri, manifestări pentru promovarea unui produs, de obicei publicitar. Ele pot fi asemănătoare într-o măsură considerabilă conferinţelor de presă, dar caracterul spectacular, de eveniment, cum de altfel trebuie şi tradus termenul, primează. La aceste manifestări podiumul este însoţit de bannere, steguleţe cu sigle şi sloganuri ale firmelor participante la evenimentul în derulare. În materie de publicitate, o ultimă formă de comportament media a fost inventată de francezul Jean-Marie Boursicout, posesorul celei mai mari colecţii de reclame publicitare, pe care o prezenta într-un spectacol itinerant prin marile oraşe ale lumii sub denumirea, în traducere, Noaptea devoratorilor de publicitate, intrată din 1995 şi în circuitul românesc. Caleidoscopul publicitar, altfel spus cocktail-ul de imagini capătă şi conotaţii estetice, fiind totodată un festival de inteligenţă în materie de prezentare a mesajului cel mai persuasiv. Important de amintit este că, în preajma acestui tip de happening, se consumă foarte multă publicitate pe viu, evenimentul fiind sponsorizat de numeroase firme de publicitate, de producători care găsesc momentul drept un prilej optim pentru lansarea de produse promoţionale. Note 1. Alte realizări ale aceluiaşi Barnum au fost: Sirena Feejee (un obiect de 1,50 lungime, format din cap şi mâini de maimuţă şi „terminat” în corp de peşte, prezentat de Barnum în momentul culminant al dezbaterilor publice privind teoria evoluţiei speciilor; sclava Joice Hearth, care susţinea că are 161 de ani şi fusese doica lui G. Whasingthon; Jumbo cel mai mare elefant din lume (numele unui anume tip de avioane - Jumbo Jet - vine de aici, ca preluare a unui efect publicitar. 2. Ida Tarbell a scris o serie de articole intitulate Istoria Companiei Standard Oil (1903) în care ataca practicile necinstite şi corupţia din monopolul petrolului al lui Rockfeller. Upton Sinclair, în Jungla (1906), a scris despre practicile neigienice şi frauduloase din industria ambalării cărnii. Ca răspuns la aceste atacuri care reprezentau serioase lovituri date imaginii lor, unele companii (cum au fost cele ale petrolului, mineritului şi căilor ferate) au înfiinţat birouri de specialitate (Publicty) încă din 1905. 3. Pentru ca să fie acceptat de redacţii, mesajul este construit după regulile de bază ale jurnalismului: ton neutru, informaţie echilibrată, invocarea mai multor surse, apelarea la statistici sau alte tipuri de informaţii stocate în baze de date. Textul respectă modelul piramidei inverse. De obicei, funcţionarii PR sunt recrutaţi din rândul jurnaliştilor cu experienţă, care devin astfel comunicatori pentru că se ocupă exclusiv cu transmiterea de mesaje despre instituţia sau persoana pe care o reprezintă. Aceştia 122

asigură, prin cunoştinţele lor profesionale, credibilitatea sursei şi, totodată, uşurează munca redacţiei în momentele de pregătire a textului pentru publicare. Salariile din domeniu sunt substanţial superioare celor din presă. 4. Crearea mediului favorabil pentru apariţia reclamelor în presă i se datorează lui Benjamin Franklin, care conducea în 1729 „Philadelphia Gazette”. Transformarea. în 1784) a săptămânalelor „Pennsylvania Packet” şi „General Advertiser”, în cotidian aducea pe frontonul paginilor înştiinţări tip reclamă despre produse cum sunt alimentele, tutunul şi alte bunuri. 5. Acesta avea să devină industrie patru ani mai târziu, când William Procter şi James Gamble şi-au unit forţele ca să facă săpun şi lumânări, utilizând reclama publicitară. Astăzi compania Procter & Gamble este una din cele mai mari producătore din lume. De numele ei se leagă şi termenul soap opera, termen pătruns iniţial în universul radiofonic, iar după aceea în sistemul audio-video (televiziune) şi desemnând sponsorizarea unor produse culturale audio sau audio-video (povestioare în serial), pe parcursul cărora se difuzează reclama. 6. Referinţa nu se restrânge doar la afişajul pe suport de hârtie. Printre reclamele de generaţie mai nouă se numără şi fluxurile de informaţii de pe panouri (suport electronic) care-şi schimbă, prin „curgere” continuă, rulare sau efect de jaluzea textul ori imaginea. Sunt instalate sub forma unor ecrane de dimensiuni uriaşe în zonele cele mai circulate şi derulează non-stop reclamă, iar la dimensiuni mai reduse, în aeroporturi, staţii de metrou şi gări, aşa numitele tube(s). Bibliografie Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, Iaşi, 2000, pp. 303 - 320. Petre Barbu, Clienţii agenţiilor şi serviciile oferite în 1999 (Cartea de vizită a unei firme de publicitate străluceşte prin numărul şi faima clienţilor săi) în Capital, nr. 21. 25 mai 2000, p 23. Petre Barbu, Doi giganţi spală cu reclame micul ecran, în Capital, nr. 39, 28 septembrie 2000, pp. 34 - 35. Petre Barbu, Cascadorii au relansat Hopfen, în Capital, nr. 39, 28 septembrie 2000, p. 39. Petre Barbu, Oamenii care ne fixează întâlnirile cu publicitatea (Planificarea şi cumpărarea spaţiilor publicitare în mass-media sunt meserii care necesită rigurozitate, inspiraţie şi talent de negociator), în Capital, nr. 41, 12 octombrie 2000, pp. 38 - 39. Petre Barbu, Reclama este în top (În clasamentele celor mai tari firme din mass-media se îngrămădesc agenţiile de publicitate), în Capital, nr. 43, 26 octombrie 2000, p. 35. 123

Petre Barbu, SupeRNova a păşit în piaţa publicităţii, în Capital, nr. 46, 16 noiembrie 2000, p. 33. Petre Barbu, Lucaci: « Sunt aproape de ziarişti» (Purtătorul de cuvânt al Guvernului consideră că este obligat să dea informaţii jurnaliştilor), în Capital, nr. 7, 15 februarie 2001, p. 23. Petre Barbu, Mircea Enescu, Dacă te doare marketingul, du-te la o agenţie!, (O firmă de publicitate joacă rolul unui medic în probleme de comunicare) în Capital, nr. 28, 12 iulie 20001, pp. 22 - 23. Petre Barbu, Raluca Răsărean, Spune-mi ce sondaj alegi, că să-ţi spun cine eşti.(Serviciile Audimas şi CSOP încearcă să câştige încrederea editorilor şi agenţiilor de publicitate), în Capital, nr. 5, 1 februarie 2001, p. 22. Roland Barthes, Mitologii, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 48 - 50; pp. 105 - 107; pp, 196 - 198. Claude Bonnange, Chantal Thomas, Don Juan sau Pavlov ? (eseu despre comunicarea publicitară), Editura Trei, Bucureşti, 1999 (spre consultare). François Brune, Fericirea ca obligaţie (eseu despre standardizarea prin publicitate), Editura Trei, Bucureşti, 1996 (spre consultare). Alexandru Catalan, Ziarele au luat faţa televiziunilor (Într-o lună de campanie electorală, cotidienele au vândut partidelor 23 de metri pătraţi de reclamă), în Capital, nr. 23, 8 iunie 2000, p. 29. Cristina Coman, Relaţii publice şi tehnici de comunicare cu presa, Editura All, Bucureşti, 1999 (integral). Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, la Editura Polirom, Iaşi, 2000. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea simbolică (arhitectura discursului publicitar), Editura Dacia, Cluj, 1999. pp. 37 - 40; pp.47 - 50; pp. 148 - 150. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, Iaşi, 1999. pp.135 -161. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 43 - 50. Jean-Pierre Marheunda, Publicitatea şi mass-media, în Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 20001, pp. 147 - 158. Teodora Migdalovici, MindShare a câştigat bugetul BAT (Cea mai mare afacere publicitară din această toamnă valorează şapte cifre în dolari), în „Capital, nr. 47, 23 noiembrie 2000, p. 39. Maria Moldoveanu, Dorina Miron, Psihologia reclamei (publicitatea în afaceri), Editura Libra, Bucureşti, 1995 (spre consultare). Teodora Migdalovici, Tudor Potra: « Reclamele deştepte circulă ca nişte bancuri», în „Capital, nr. 48, 30 noiembrie 2000, p. 30. 124

Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001, pp. 156 - 161. Valentin Stanciu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica, Relaţii publice, succes şi credibilitate, Editura Concept Publishing, Bucureşti, 1997, pp. 53 - 96; pp. 109 -205. Stancu Şerb, Relaţii publice şi comunicare, Editura Teora, Bucureşti, 2000. (integral). Lucian Zorişteanu, Sondajele indică starea naţiunii (În România, institutele de sondaj lucrează după criterii de calitate standardizate), în Capital, nr. 44, 2 noiembrie 2000, p. 29.

125

VI. INFLUENŢE ŞI DETERMINĂRI

Dacă în ce priveşte istoria fenomenului se consemnează că începuturile acestuia datează de aproape două secole, dar având „rădăcini” pivotând adânc în trecutul mai îndepărtat al istoriei civilizaţiilor planetare, specialiştii consideră că dezvoltarea mass-media s-a produs cu precădere în ultimul secol, desigur strâns legat de evoluţia generală a societăţii. Totodată, trebuie adăugat că fenomenul cunoaşte o dinamică extrem de rapidă încât s-a ajuns ca aplicaţiile sale să depăşească într-o anume măsură prevederea asupra consecinţelor pe care le-ar putea avea. Înţelesurile întâmplării cu „ucenicul vrăjitor”, utilizată în acest caz numai ca o simplă metaforă, se profilează tot mai pregnant printre concluziile (cele pesimiste) despre mijloacele de comunicare în masă. 1. Paradigmele domeniului Cercetătorii fenomenului mass-media, proveniţi dinspre domenii precum sociologia, psihologia, lingvistica şi jurnalismul, au reuşit să individualizeze într-o mare măsură natura şi influenţele comunicării de masă. Procesul evoluţiei culturale, tehnologice şi sociale nu s-a încheiat. În plus, dezbaterile organizate pe marginea unor astfel de subiecte s-au transformat adesea în controverse, izvorâte, între altele, şi din impactul mass-media cu publicul larg. Acolo unde se stabilesc avantajele se întrevăd totodată neajunsuri, încât s-ar putea spune că reproşurile, ca şi calităţile, polarizează în jurul aceloraşi chestiuni: (1) pervertirea valorilor culturale ale publicului, (2) stimularea creşterii ratei delincvenţei, (3) contribuţia la degradarea morală generală, (4) dirijarea maselor către superficialitatea politică, (5) descurajarea creativităţii. Cei ce vorbesc despre binefacerile sistemului mass-media afirma că, dimpotrivă, acestea (1) demască păcatul şi corupţia, (2) acţionează ca gardieni ai preţioasei noastre libertăţi, (3) contribuie la ridicarea nivelului 126

cultural a milioane de oameni foarte puţin instruiţi, (4) asigură o distracţie zilnică nedăunătoare, (5) ne informează despre evenimentele care au loc în lume (6) ridică standardul nostru de viaţă stimulând astfel instituţia economică. Astfel de concluzii demonstrează necesitatea acumulării de date ştiinţifice pentru corecta descriere a domeniului şi studiul impactului avut asupra populaţiei. Rezultă înainte de toate că diferenţele antinomice apar din cauza eterogenei compoziţii sociale, stratificată arbitrar, şi a mentalităţilor, unele conservatoare şi mai apropiate de cultul tradiţiei, altele deschise spre nou. Complexitatea faptelor în discuţie provine şi din natura elementară a procesului comunicării umane care, trebuie spus, nu coincide decât într-o mare proporţie sistemului de comunicare dezvoltat prin limbaj, fiind, în acelaşi timp, mai simplu pentru fiecare componentă media în parte, dar şi mai complex prin rafinarea metodelor specifice de lucru, care abandonează o serie de caracteristici ale modelului uman de comunicare prin vorbire. Cercetători ai unor domenii cum sunt semantica, antropologia culturală, sociologia şi socio-psihologia au descris comunicarea umană verbală drept un proces bisocial care depinde de memoria umană, dar şi de factori cum ar fi percepţia, interacţiunea simbolică şi „stilul” limbii, specificul ei. Încă insuficient adâncită, această problemă lasă deschise întrebări cu răspunsuri incomplete sau nesatisfăcătoare. Spre exemplu, comunicarea umană verbală este un proces nedespărţit de gândire şi se manifestă ca un continuu al vieţii fiecărui individ. Vorbirea şi gândirea s-au „împletit” atât de strâns şi au reacţionat, prin percepţie, la factori externi diverşi, încât, spre exemplu, faptul că noi spunem în limba română „mă paşte un gând” sau „mi se încheagă o idee” e direct născut din preocupările de păstorit ale poporului român ca şi din tipurile de meşteşuguri practicate. La alte popoare, exprimarea ideii de gând şi judecată cunoaşte alte convenţii culturale, iar armonizarea acestora în cadrul unui sistem de echivalare, deşi e posibilă semantic şi abstract, nu are acelaşi conţinut de experienţă transpusă valoric. Cât priveşte sistemele de comunicare mass-media, acestea nu au reuşit încă să realizeze continuumul de viaţă, iar mesajul transmis devine tot mai specializat pe diversele funcţii ale comunicării, fiind, totodată, diferit de modelul iniţial. Sistemul mass-media depinde, pe de altă parte, de tipul de civilizaţie în care îşi desfăşoară acţiunea, care determină, la rândul ei, administrarea, proprietatea şi controlul asupra acesteia. Aşadar, structura mass-media ia turnuri diferite în funcţie sistemul politic, economic, cultural, care influenţează producţia, distribuţia şi consumul conţinutului lor. Ele sunt 127

consemnate în cele patru modele (autoritarist, comunist, liberal, al serviciului public), descrise de Mihai Coman*. În realitate, aceste modele nu se regăsesc în stare pură, unele fiind deduse din evoluţia istorică, altele din cea politică, dar sunt astfel decelabile dacă se ia în considerare rolul presei, libertăţile şi controlul exercitat de societate asupra acesteia. Chestiunea cea mai importantă se referă la impactul pe care îl are presa în societate, rezumat, după opinia autorilor De Fleur, Ball-Rokeach,** la trei întrebări cruciale: „(1) Care este impactul unei societăţi asupra mass-media ? (2) Cum are loc comunicarea de masă ? (3) Care este impactul comunicării de masă asupra individului ?”. După ce eşafodează o teorie a „paradigmelor”, cuvânt pe care autorii îl consideră de origine latină (din această limbă a fost preluat, dar în realitate el provine din grecescul paradigma „model”, de unde l-au împrumutat latinii), aceeaşi autori le configurează pe acestea în etape ce cuprind supoziţii, postulate şi ipoteze. Ca domeniu de utilizare, noţiunea „paradigmă” aparţine lingvisticii şi exprimă totalitatea formelor de manifestare a unui cuvânt într-o structură gramaticală dată, constituită teoretic pe baza unor reguli. Paradigma arată aşadar dispoziţia acestor elemente, cum ar fi, spre exemplu, totalitatea formelor flexionare ale unui verb, respectiv toate formele de conjugare la modurile, timpurile, persoanele şi numerele avute. Ea nu există, ca ansamblu, decât teoretic. Preluat de alte domenii, termenul îşi păstrează accepţiunea de dicţionar, nu şi pe cea a utilizării concrete, încât se poate spune că paradigmele sociale dau alte semnificaţii noţiunii, mai ales că acestea nu sunt studiate ca atare, ci slujesc unor ipoteze. Paradigmele astfel constituite includ seturi de supoziţii şi de postulate pe care psihologii, sociopsihologii şi etnopsihologii le-au extras şi reformulat în urma studiului societăţii în ansamblu şi a naturii umane în individualizarea ei. Din punct de vedere sociologic, patru sunt postulatele semnificative în ce priveşte studiul relaţiilor dintre media şi societate în procesul comunicării de masă: (1) procesul prin care societatea menţine stabilitatea socială, (2) procesul prin care societatea se schimbă în timp, (3) natura şi semnificaţia conflictului social şi (4) formele de manifestare interpersonală cu ajutorul cărora indivizii transmit semnificaţii. * Mihai Coman, op.cit., p. 87-104. 128

** Melvin De Fleur & Sandra Ball-Rokeach, op.cit., p.40-52.

Studiul comportamentului individual, asupra percepţiei, selecţiei şi influenţelor dominante în contact cu sistemul mass-media, efectuat de psihologi, relevă o serie de atitudini, crezuri, percepţii, necesităţi şi gratificări constituite în paradigma psihologică sau cognitivă. Odată stabilite paradigmele, autorii le asociază termenii tehnici sub care sunt conceptualizate şi cunoscute în cercetarea mass-media: funcţionalismul structural, evoluţia socială, modelul de conflict social şi interacţionismul simbolic. A. Funcţionalismul structural provine de la ideea că organizarea sau structura unei societăţi îi oferă sursa de stabilitate. Ideea este foarte veche, societatea ideală din Republica lui Platon fiind descrisă prin participarea fiecărei categorii sociale la armonia socială. Auguste Compte, Herbert Spencer şi Emile Durkheim au preluat, fiecare la timpul său, ideea, atribuind analogiei organice un rol central în concepţiile lor despre societate. Termini structură şi funcţie se referă la modalitatea în care activităţile repetitive ale unei societăţi sunt organizate şi respectiv la contribuţia pe care o anume formă de activitate repetitivă o are în menţinerea stabilităţii echilibrului societăţii. Cea mai clară reprezentare a supoziţiilor funcţionalismului structural este cea propusă de Robert Merton (Social Theory and Social Structure, 1949), în care sunt rezumate postulatele funcţionalismului structural despre natura societăţii, după cum urmează: „1. O societate poate fi cel mai bine reprezentată ca un sistem de elemente interdependente; este o organizare de activităţi interconectate, repetitive şi transformate în pattern-uri. 2. O astfel de societate tinde natural către un echilibru dinamic; dacă apare un dezechilibru, diverse forţe se vor activa şi vor tinde să readucă stabilitatea. 3. Toate activităţile repetitive din societate contribuie la starea ei de echilibru; cu alte cuvinte, toate formele persistente de acţiunile-paterrn joacă un rol în menţinerea stabilităţii sistemului. 4. Cel puţin unele din funcţiile repetitive, devenite paterrn-uri, dintr-o societate sunt indispensabile pentru continuarea existenţei acesteia. Adică, există premise funcţionale care întâmpină necesităţile esenţiale ale sistemului, fără de care acesta nu ar supravieţui”*.

129

* Idem

Media şi procesul comunicării de masă se bazează pe acţiuni repetitive – devenite paterrn-uri, iar dependenţele structurale existente influenţează inclusiv modul în care indivizii folosesc media în viaţă de zi cu zi, contribuind la echilibrul acelei societăţi. Mass-media ar putea fi enumerată printre componentele de bază, indispensabile ale structurii sociale. Pe de altă parte, comunicarea de masă poate fi disfuncţională, provocând dezechilibru mai degrabă decât stabilitate, dacă instigă indivizii la diferite forme de comportament deviant. B. Perspectiva evolutivă face parte, de asemenea, dintre interpretările clasice privind aspectele fundamentale ale societăţii, dar cu accentul pus pe evoluţie. Paradigma evolutivă se mai numeşte şi darwinism social, fiindcă cele mai multe idei ale acesteia, deşi unele au fost formulate înainte ca Darwin să avanseze teoria asupra evoluţiei speciilor, au similitudini în sensul că termenul evoluţie, deşi se referă la schimbările sociale, este dedus analogic din evoluţionismul biologic, între acestea existând o asemănare prin structura şi procesele schimbării. În esenţă, perspectiva evoluţionistă tinde să explice schimbarea socială în limitele unui anumit set de legi naturale. Mecanismele sociale ale schimbării evolutive sunt selecţia naturală, supravieţuirea celui mai puternic şi moştenirea calităţilor dobândite. Replica socială a acestui tip de mecanism biologic se referă la încorporarea unor forme standardizate de comportament într-o societate şi dispariţia din cultură a formelor precedente, transmise de la o generaţie la alta. După autorii citaţi, paradigmele evolutive sunt: „1. Societatea poate fi considerată ca un set de elemente interdependente; este un sistem de activităţi corelate, repetitive, stereotipe. 2. O altfel de societate se află într-un proces de permanentă schimbare, iar formele ei sociale devin din ce în ce mai diferenţiate şi specializate. 3. Formele sociale noi sunt inventate sau împrumutate de la alte societăţi de către indivizi în căutarea unor moduri mai eficiente de a realiza scopuri pe care le consideră importante. 4. Acele forme sociale care ajută oamenii să-şi atingă scopurile în mod mai eficient şi care nu intră în contradicţie cu valorile existente sunt adoptate, reţinute şi devin elemente de stabilitate ale societăţii în dezvoltare; dimpotrivă, formele mai puţin eficiente sunt abandonate.”* Autorii mai consideră că „de-a lungul istoriei, oamenii au conştientizat necesitatea unor sisteme de comunicare mai rapide şi care să poată acoperi un public mai larg”. 130

* Idem

Dând credibilitate paradigmei evoluţioniste, noi am spune că însăşi istoria umanităţii reclamă, ca suport esenţial el evoluţiei sale, comunicarea. Aceasta este marea virtute, sensul existenţial pentru umanitate şi, indiferent de căile pe care ar fi urmat, acesta ar fi fost vectorul, comunicarea devenind aproape imediat după ce oamenii au „inventat” vorbirea, nu un scop, ci un mijloc în sine. C. Conflictul social. Aceasta paradigmă consideră conflictul drept cel mai important proces social, mai important decât stabilitatea sau evoluţia. Modelul conflictului social e definit de schimbare, la rândul ei determinată de interacţiunea unor forţe opuse, constituită din raţionamente de tipul bine/rău, adevărat/fals. În dialogurile din Republica, Platon numeşte acest tip de rezolvare a unui conflict pentru a obţine ceva nou, proces dialectic. Logicienii examinează şi dezbat chestiuni referitoare la cunoaştere pornind de la modelul dialectic. Conflictul social ca proces uman a devenit teza centrală a teoreticienilor contractului social. Noţiunile de conflict social şi proces dialectic apar mai întâi în lucrările lui G.W. Hegel, Karl Marx şi Frederich Engels, ca elemente ale analizei schimbării sociale, determinate (la ultimii doi) de un tip de conflict care separă societatea în clase avute şi clase deposedate de avuţie. În plus, distribuţia acestei avuţii se face după criterii bazate pe un contract în care se ignoră o parte din valorile sociale, ceea ce duce finalmente la conflict. Modelul de societate care încorporează conflictul social în natura schimbărilor sale a fost descris de Ralf Dahrendorf (Toward a Theory of Social Conflict, în „Journal of Conflict-Resolution 2, nr. 2, 1958) şi poate fi rezumat prin următoarele ipoteze de lucru: „1. Se poate considera că o societate este alcătuită din categorii şi grupuri de oameni ale căror interese diferă clar unele faţă de altele; 2. Toţi aceşti membri ai societăţii încearcă să-şi urmărească propriile interese în competiţie cu ceilalţi sau să-şi conserve interesele, opunând rezistenţă la eforturile competitive ale celorlalţi; 3. O societate astfel organizată va experimenta permanent conflicte, deoarece membrii săi încearcă să obţină noi avantaje sau să-şi conserve interesele; conflictul, cu alte cuvinte este omniprezent; 4. Din acest proces dialectic al competiţiei şi conflictului rezultă un proces permanent de schimbare. Societăţile nu sunt caracterizate printr-o stare de echilibru, ci printr-un proces de continuă schimbare.”* 131

* Apud, Melvin De Fleur, op.cit., p.46.

În ce priveşte mass-media, fenomenul competiţional se desfăşoară într-o reţea complexă de constrângeri, impuse de tribunale, coduri morale ale societăţii, propriile structuri de tip organizaţional şi, nu în ultimul rând, de cei care îl susţin financiar. Alte situaţii se referă la „conflictele”, mai atenuat spus controversele, dintre public şi presă, cum sunt cele ce privesc libertatea presei faţă de dreptul cetăţeanului la intimitate, dreptul acestuia la justiţie sau la a fi protejat de manipularea de presă ori publicitară. Ele au un caracter individual, dar în aceeaşi categorie poate fi inclus, ca un tip de conflict de sorginte asemănătoare, dreptul guvernului de a-şi proteja secretele în situaţii de criză la nivel naţional D. Interacţionismul simbolic se referă la abordarea socio-psihologică a activităţilor mentale în raport cu procesul social al comunicării şi a constituit preocupare constantă a filosofilor. John Locke a descris în Eseuri despre înţelegerea umană relaţia dintre cuvinte, semnificaţiile percepute de indivizi şi legăturile dintre membrii societăţii, considerând limbajul ca un important instrument şi liant al societăţii. Mai târziu, filosoful german Immanuel Kant face distincţia între lumea reală şi cea lăuntrică, existentă, ca reprezentare a celei reale, în mintea noastră. Kant considera că fiinţele umane nu reacţionează faţă de lume, în sensul realităţii obiective, ci faţă de lumea pe care o construiesc în minte. O serie de lingvişti, între care trebuie amintiţi Benedetto Croce şi Karl Vossler, au statuat, pornind de la observaţii asemănătoare, aşa numita lingvistică idealistă, care pune un mare accent pe reprezentările lumii interioare, dominată de afect, gust, intuiţie. Distincţia dintre realitatea exterioară şi construcţiile mentale a fost reluată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor în scrierile pragmatiştilor americani John Dewey, William James şi Charles Pierce, care susţineau că semnificaţia obiectelor sau situaţiilor rezidă nu în natura lor obiectivă, ci în comportamentul oamenilor faţă de acestea. Aşadar oamenii modelează în mod colectiv ideile despre mediul înconjurător, în care trebuie să se adapteze, iar mass-media poate avea, în acest caz, un rol extrem de important. Interpretarea în acest mod a faptelor a dat naştere interacţionismului simbolic, ai cărui fondatori sunt consideraţi sociologul Charles Horton Cooley şi filosoful George Herbert Mead. Cooley a definit disputa „natură-educaţie” printr-o teză potrivit căreia natura umană este dobândită şi nu transmisă genetic, în timp ce Mead a elaborat teză naturii esenţiale a simbolurilor 132

lingvistice în viaţă umană individuală şi colectivă. Ipotezele fundamentale ale acestei paradigme sunt;„ 1. Societatea poate fi considerată un sistem de semnificaţii. Pentru indivizi, activitatea interpersonală reprezintă participarea la semnificaţiile comune legate de simbolurile unei limbi; de aici se nasc expectaţiile stabile, înţelese în comun, care orientează comportamentul către patter-uri previzibile. 2. Din punct de vedere comportamental, realităţile politice şi sociale sunt construcţii caracteristice ale semnificaţiilor; ca o consecinţă a participării individuale şi colective la interacţiunea simbolică, interpretarea realităţii este convenţionalizată social şi interiorizată individual.3. Legăturile dintre indivizi, percepţia celuilalt şi convingerile despre sine reprezintă construcţii individuale ale semnificaţiilor rezultate din interacţiunea simbolică; convingerile subiective despre celălalt şi sine constituie esenţa vieţii sociale. 4. Comportamentul individual într-o situaţie dată este influenţat de etichetele şi semnificaţiile pe care individul le asociază acestei relaţii; comportamentul nu este un răspuns automat la stimuli de origine externă, ci un produs al construc-ţiilor subiective despre sine şi ceilalţi şi al implicaţiilor sociale ale situaţiei.”* Conform acestei „paradigme”, mass-media modelează, prin intermediul interpretărilor evenimentelor sociale, dar mai ales pentru problemele la care există surse multiple de informaţie, comportamentul individual şi social. Constituindu-se în element central al proceselor de comunicare, mass-media oferă o interpretare a realităţii care se reflectă în conştiinţa publicului. Ea nu poate depăşi pragul dintre lumea reală externă şi cea internă, ca modalitate de descriere a acestui fenomen, dar contribuie salutar la înţelegerea mecanismelor de funcţionare a influenţelor indirecte şi profunde ale comunicării de masă asupra indivizilor şi societăţii. E. Paradigma psihologică este o abordare de tip neurobiologic, în sensul că această paradigmă identifică creierul şi alte sisteme nervoase drept baza cea mai importantă de la care se poate porni în explicarea comportamentului uman şi se referă la stimularea răspunsurilor individuale ca urmare a impactului cu mass-media. Asigură ipotezele de lucru despre natura psihologică a individului, facilitând înţelegerea mecanismului prin care un anumit stimul provoacă un tip specific de răspuns. Se caută un răspuns la întrebarea: ce efecte are expunerea la impactul comunicării de masă asupra individului? * Apud, Melvin De Fleur, op.cit., p.48. 133

Răspunsurile obţinute privesc relaţia dintre mass-media şi anumite fenomene sau atitudini, modalităţi conceptualizate (patternuri) cum sunt imitarea modelelor comportamentale, luarea de decizii şi adoptarea unor conduite transparente, ca votul şi achiziţionarea de bunuri. Psihologia stimulrăspuns (manifestată deschis, observabil, transparent, pe faţă) se încadrează în atitudinea comportamentală, numită behaviorism. În contrast cu aceasta, paradigma psihanalitică defineşte sistemul psihologic uman ca ansamblu de elemente (id, ego, supra-eu) conflictuale care controlează comportamentul, prin aspectele inconştiente ale personalităţii. Privite ca ansamblu al psihologiei individului, nici behaviorismul şi nici paradigmele psihanalitice nu s-au dovedit deosebit de utile în studiul mass-media. De altfel, ele pornesc de la observaţii făcute asupra comportamentelor psihice primitive ori deviante. F. Paradigma cognitivă nu acordă o importanţă particulară limbajului şi semnificaţiilor, ci unei varietăţi de concepte şi procese considerate caracteristice structurii personalităţii individului. Postulatele de bază ale acestei paradigme sunt; „1. Membrii unei societăţi pot fi consideraţi activi ai input-ului senzorial, iar răspunsurile lor comportamentale la aceşti stimuli sunt modelate de procesele psihice individuale (cognitive). 2. Procesele cognitive, oferă indivizilor posibilitatea să prelucreze input-urile senzoriale în diferite moduri; să le codifice, să le stocheze, să le interpreteze selectiv, să le modifice şi să le recupereze pentru a le folosi mai târziu în contextul unor decizii de comportament. 3. Procesele cognitive care deţin roluri cheie în modelarea comportamentului unui individ, includ percepţia, reprezentările, sistemele de gândire, atitudinile, valorile, tendinţe către echilibrul acestor factori, precum şi memoria, gândirea şi numeroase activităţi psihice. 4. Componentele cognitive ale organizării mentale individuale specifice sunt rezultatele propriei experienţe anterioare de învăţare-deliberată, fortuită, socială sau solitară.”* Paradigma cognitivă este frecvent utilizată în studiul efectelor comunicării asupra indivizilor şi reprezintă o tentativă de înţelegere a felului cum sunt percepute mesajele, cum sunt preluate şi învăţate patternurile de acţiune din reprezentările media. De asemenea, a felului cum se modifică, graţie persuasiunii de care dă dovadă mass-media, atitudinile, cunoştinţele, valorile şi tendinţele comportamentale. * Ibidem, p.50. 134

Pluralitatea paradigmelor teoretice puse la dispoziţia cercetătorului comunicării îi oferă acestuia marele avantaj al diversificării opţionale, fiecare alegere furnizând ipoteze particulare despre condiţia umană, fie la nivel de individ, fie la rang de societate. Acestea tind spre o descriere comprehensivă a organizării şi funcţionării proceselor care schimbă societatea, precum şi a factorilor psihologici de modelare a comportamentul uman individual sau colectiv. Varietatea paradigmelor prezentate se află într-o aparentă competiţie, atunci când vor să explice acelaşi lucru (de ex. evoluţionismul vs teoria conflictului, pentru a explica schimbarea socială sau behaviorimul vs orientările cognitive, pentru a se explica comportamentul individual), dar faptul nu trebuie privit ca o sursă de confuzie. Nu devine important care dintre acestea e cea adevărată sau infailibilă, într-un anumit sens toate fiind, în autonomia lor, adevărate. Trebuie, aşadar, avut în vedere că „livrarea” unei soluţii ideale este greu de atins. Au fost exprimate mereu serioase rezerve că s-ar putea studia exhaustiv rolul şi impactul (de toate naturile) al mass-media cu individul. Acest lucru este, din pornire, imposibil. Deşi alcătuirea anatomică şi aspectul fizic al tuturor indivizilor sunt asemănătoare până la identitate, fără a vorbi desigur de numărul infim de excepţii care nici nu intră în vreo discuţie, între aceste aparenţe se pot face numeroase distincţii ce ar duce la categorii, clase, grupuri, loturi, grupe de indivizi, ca nuanţe ale aceleiaşi entităţi. Asemănarea psihică a indivizilor este şi mai mult divizată, atât în ce priveşte psihicul conştient, cât şi cel subconştient, încât a se vorbi despre posibilitatea introducerii individului într-o ecuaţie a atitudinilor sale în faţa mass-media pare practic imposibil. Ceea ce-i uneşte pe toţi indivizii este ideea de evoluţie comună, chiar dacă şi în această privinţă se pot formula numeroase rezerve. Fiecare persoană aparţine, printr-o evoluţie care se derulează neîntrerupt de 40 000 de ani, unui spaţiu care va deveni comun, socialul. Observaţia a fost făcută de timpuriu, cu mult înainte de apariţia fenomenului mass-media care, în opinia noastră, nu acţionează asupra individului, ci asupra socialului, a comunităţii. Această totalitate a indivizilor s-a putut constitui prin intermediul comunicării verbale, ulterior îmbunătăţită şi rafinată prin noi mijloace, condiţia fiind ca să aibă ceva în comun, spaţiul de existenţă colectivă în care fiece individ acţionează ca om şi, în acelaşi timp, ca membru al societăţii. Tendinţa de apropiere a celor două tipuri de comportament existenţial dă unora dintre cercetători sentimentul că indivizii pot fi reprezentaţi printr-o imagine 135

„paralelă”, ca o mulţime de automobile de acelaşi tip, dar cu motorizări şi caroserii diferite. Când Aristotel a definit, în lucrarea sa Politica (I, 9), tendinţa înnăscută a omului de a căuta societatea semenilor săi, societatea se restrângea la agora. Astăzi, agora este planeta. Dar, tot în antichitate, un alt filosof grec, Democrit, a formulat celălalt mare adevăr al ecuaţiei puse acum în discuţie:„omul este un mic univers”. În plus, teoriile puse în discuţie au cunoscut propria lor evoluţie, unele dintre acestea născându-se nu ca idei, din tâmpla lui Zeus precum Athena/Minerva, ci fiind consecinţe ale evoluţiei generale. Nu ar trebui considerate, din această perspectivă, simple mode trecătoare, cum pare a fi mult prea umflatul model interacţionist ? În cei 40 000 de mii de ani de când omul vorbeşte, capacităţile sale de comunicare l-au făcut capabil să creeze, să utilizeze şi să transmită tehnici de comunicare. Primele au fost rudimentare, abilităţile omului primitiv, de conceptulizare, analiză, inovaţie şi comunicare a mesajelor complexe fiind sever limitate. După ce a devenit capabil să gândească abstract, să inventeze comunicarea scrisă, fiinţa umană a început să progreseze rapid, într-un ritm alert. Tiparul şi ulterior telegraful şi telefonul, au facilitat rapiditatea comunicării, televiziunea şi, foarte recent, computerul reprezintă schimbări semnificative. Se poate trage astfel concluzia că gândirea individuală este puternic influenţată de procesele comunicării de masă. 2. Controlul filosofic al mass-media (statutul existenţial) La întrebarea ce rol joacă presa în societate nu există un singur răspuns, ci opinii diferite, în funcţie de perspectivele din care este analizată chestiunea. Aceste perspective se referă la statutul presei şi la cel al jurnaliştilor în strânsă legătura cu sistemul politic, cu evoluţia istorică a relaţiilor sociale din ţara respectivă, gradul de cultură profesională şi conştiinţă al jurnaliştilor, deplasând fondul problemei în domeniul unei filosofii a profesiei, altfel spus al misiunii existenţiale a mass-media şi a determinărilor existente între cei care o profesează şi misiunea lor. Numeroşi cercetători s-au ocupat de acest conţinut propunând soluţii la fel de numeroase asupra cărora s-au văzut nevoiţi să adauge noi observaţii întrucât presa este unul dintre cele mai sensibile sisteme la schimbările sociale şi, în acelaşi timp, un fidel seismograf al mişcărilor din interiorul societăţii. 136

Distincţiile care se impun pornesc de la o realitate unică dezbătută din raportul între stat (ca sistem de organizare politică), presă ca mod de funcţionare şi public ca principal beneficiar al produsului mass-media. În funcţie de importanţa acordată, în ordine ierarhică, elementelor din această triadă se pot stabili mai multe modele de funcţionare ale sistemului massmedia. Un alt aspect este cel diacronic, de care trebuie să se ţină cont. Instituţiile mass-media îşi distribuie acţiuni existenţiale diferite. În orice caz, între aceste elemente există legături atât de puternice încât a se vorbi despre rolul presei în societate, ignorându-le sau diminuându-le importanţa, este practic imposibil. În O introducere în presa scrisă şi vorbită 1 sunt expuse succint cele patru modele ale presei: autoritarist, comunist, liberal, al serviciului public. Acestea pot fi astfel grupate dacă se urmăresc concomitent două planuri, cel istoric, evoluţionist, şi cel social. În realitate, credem că este iluzoriu să se vorbească despre modelul autoritarist-în-funcţiune, acesta constituind o formă primară de organizare a presei, de la începuturile sale, şi ale cărei conţinuturi au acţionat asemenea unui organism viu în funcţie de „climatul” (social, politic, cultural, economic) ulterior. Chiar autorul este de acord că din modelul autoritarist s-au dezvoltat alte două modele, cel comunist şi cel liberal, preluând multe dintre calităţile sau defectele acestuia. Prin urmare, modelul autoritarist va fi privit ca un model istoric, important de a fi cunoscut deoarece conţine „rădăcinile” celorlalte. Aceste modele au fost stabilite cu mult mai târziu, în timp ce unele îşi epuizaseră deja formele de manifestare. A. Modelul autoritarist este determinat de momentul apariţiei presei în Europa dominată politic de monarhii, constituite pe principiul teocentrismului. Monarhii europeni, ca reprezentanţi sau unşi ai divinităţii, îşi exercitau un rol paternalist manifestat prin stabilirea a ceea ce este folositor sau nu pentru individ. Apariţia presei pe o asemenea treaptă de evoluţie istorică reprezenta o noutate ale cărei consecinţe nu puteau fi cunoscute de la bun început. De aceea, încă de la apariţie, presa a intrat în atenţia unora dintre instituţiile statului care o priveau cu destule rezerve. Un control asupra acesteia s-a instituit prin restricţii şi privilegii. Restricţiile delimitau respectarea principiilor care stăteau la fundamentul societăţii şi erau de natură monarhică, religioasă, morală, în timp ce privilegiile demonstrau exercitarea 137

unui anume tip de oportunism, în sensul obţinerii de beneficii sau facilităţi. În general, categoria de privilegii practicată atunci se regăseşte destul de constant şi astăzi. Restricţiile erau de natură economică şi priveau plata unor taxe, de timbru sau juridice, de natură instituţională, în sensul necesităţii unei autorizări speciale. În cadrul luptei pentru recunoaşterea libertăţii presei în Anglia, notabile sunt Licensing Act, din 1695, prin care erau abolite autorizaţiile prealabile de funcţionare a ziarelor, urmat tocmai în 1793, de Libel Act, care reda presei anumite drepturi. În aceeaşi perioadă, regimul de cenzură ameninţa presa franceză printr-un control sever asupra conţinutului informaţiilor. Guy Lochard şi Henri Boyer, autorii cărţii La communication mediatique (traducerea românească în Editura Institutul European, Iaşi, 1998), consideră că „impunându-se cu greu în faţa puterilor care încearcă să interzică, să controleze sau să o corupă, comunicarea mediatică este deci, în inspiraţia sa fondatoare, fructul şi manifestarea unei libertăţi fundamentale: aceea de a gândi şi de a se exprima liber.” (p. 6). Din această formulă de existenţă a presei, au evoluat, conform cu realităţile existente, modelul liberal şi cel comunist. B. Modelul liberal pune accentul pe autonomia presei, stabileşte că nu există autonomie absolută, dar că e preferabil ca între autoritarismul de tip statal şi al societăţii (oamenilor) să funcţioneze cel de-al doilea. Drepturile omului sunt sacre şi, sub influenţa unor gânditori iluminişti, în centrul universului este aşezată fiinţa umană. Antropocentrismul ridică la rangul cel mai înalt ideea de libertate. Conform concepţiei liberale, omul este deţinătorul unor drepturi naturale, fundamentale şi inalienabile; el nu-şi pierde această autoritate în faţă noilor instituţii ale statului, care se sprijină pe dreptul său liber de a-i alege pe conducători, alegere din care decurge şi dreptul de a-i controla, sloganul „fraternitate, libertate, egalitate” eliminând, desigur numai aparent, ierarhiile. Acestea erau înţelese, iarăşi aparent, ca fiind controlabile de individ. Ideea ridică totuşi semne serioase de întrebare dacă într-o lume a interdependenţelor, autonomia funcţiilor mass-media nu este cumva formală. Numeroase dezbateri, purtate mai ales în presa americană, care a cultivat încă de la apariţia ei acest tip de model, arată ca „independenţa” presei este mai degrabă utopică, asupra sistemului acţionând numeroase forţe de presiune, sau chiar interese care pot produce derapajul acesteia de la obiectivele propuse. Se pune de asemenea întrebarea dacă proprietarii unor structuri mass-media nu exercită un control asupra acesteia 138

din momentul în care statul nu mai face aşa ceva. Trustizarea sistemului şi apariţia unor proprietari intercontinentali lasă loc deschis unor astfel de interpretări. Între modelul liberal şi varianta comunistă a mai vechiului model autoritarist, e de preferat cel dintâi. Acesta pune la temelia dezvoltării sale dezbaterea de idei şi confruntarea de opinii cu scopul aflării adevărului, iar singura instanţă capabilă să-şi asume ducerea la bun sfârşit a unei misiuni devine, în sens larg, mass-media prin organismele ei. Conform conceptului de egalitarism, promovat de doctrina liberală, presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlarea instanţelor Puterii, ca a patra putere, sau ca un câine de pază al societăţii. Astfel, după modelul liberal, presa nu are doar libertate de expresie, ci şi o mare responsabilitate asupra actului jurnalistic. Şi sub acest aspect chestiunile sunt discutabile, în sensul că deşi denumit un mijloc de comunicare în masă, presa ierarhizează continuu informaţiile privilegiind numai dezbaterile importante, cât şi controlul asupra unor evenimente de primă însemnătate. Presa dă, cu alte cuvinte, un drept de existenţă în societate, altul decât existenţa propriu-zisă. Acel cogito, ergo sum nu este chiar atât de „valabil” în ce priveşte libertatea de opinie. În modelul liberal, legile pieţei (concurenţă, profit) devin factori regulatori ai mass-media. Presiunea economică fiind îndeajuns de mare încât s-o ducă la dispariţie, presa se vede nevoită să adauge în sfera tematicii ei, pe lângă informaţie, şi alte preocupări, cum sunt cele de divertisment şi publicitare, acestea din urmă devenite principalul suport economic pentru aproape toate structurile sistemului. Însă, goana după un profit facil îi poate deforma serios conţinutul şi chiar înfăţişarea, ca să nu mai vorbim despre percepţia ei în rândul publicului. C. Modelul comunist derivă din exacerbarea şablonului autoritarist. Ar fi poate mai nimerit să se numească model dirijist întrucât nu numai în statele comuniste, ci şi în unele dictaturi, el pare a funcţiona după aceleaşi principii. Considerat a se fi născut la începutul secolului, o dată cu Revoluţia din Octombrie, şi aproape epuizat ca experienţă istorică, modelul acesta a reprezentat un recul chiar şi faţă de structurile din care se revendică. Dacă în privinţa modelului autoritarist, legile pieţei libere au acţionat şi au produs transformări evoluţioniste, dirijismul modelului numit comunist a acoperit şi acele componente de piaţă ale produsului mass-media. Faptele sunt, în general, cunoscute, dar ar fi greşit să se considere că formula pe care a 139

încercat-o presa în statul „democraţiilor populare” a fost de la bun început greşită. Ea şi-a propus iniţial un lucru imposibil: să dărâme un sistem considerat injust, dar constituit pe evoluţia lentă a unor tradiţii (în fruntea căruia se aflau totuşi elite intelectuale), şi să consolideze o structură utopică după modelul egalitarismului francez care a avut drept rezultat refacerea capitalismului, dar numai după ce revoluţia şi-a devorat liderii - cu o conducere formată de un grup restrâns de intelectuali anarhişti (după unele opinii intelectualii au stat la originea tuturor revoluţiilor şi la originea tuturor trădărilor) care, anunţând principii egalitariste, îşi consolidau sistematic statutul ierarhic elitist, prin înlocuirea termenului medieval de nobil ce cel de nomenclaturist. Acest sistem care demolase toate structurile, nu punea în loc nimic altceva decât vise irealizabile. Maşina propagandistică2 de fabricat vise a sistemului comunist a fost presa şi întrucât liderii primului stat comunist au înţeles repede ce se petrece au preferat să mintă, iar masele inconştiente au mers mai departe. Presa devenea principala pârghie ideologică a puterii şi, sub pretextul educării maselor, al mobilizării lor în scopul realizării marilor deziderate ce le aveau în faţă, s-a ocolit în mod sistematic adevărul. Cu toate acestea, presa a continuat să funcţioneze deşi nu îndeplinea tocmai menirea sa. Informaţiile cuprinse în ziarele şi revistele acelor vremuri erau neesenţiale, iar nivelul de realizare a altor componente (divertisment, cultură, morală) atingea cote de interes diverse, de la o situaţie la alta. Mai în glumă, mai în serios, singurele informaţii cu caracter neaşteptat erau cele meteo, surprize nevenind nici măcar din partea presei sportive şi a sportului rege, fotbalul. Deşi morala şi etica erau ţinute de acest tip de presă la mare cinste, ea însăşi, prin mulţi dintre reprezentanţii cei mai de seamă, era de o făţărnicie fără egal. Totuşi, presa în comunism a existat şi, referitor la ţara noastră, unii dintre cei mai cunoscuţi dintre ziariştii contemporani au ucenicit în cadrul ei. La întrebarea cum a fost posibil acest fapt, singurul răspuns plauzibil este primul dintre adevărurile cu caracter axiomatic enunţat de Paul Watzlawick, anume că nu există noncomunicare. Controlul total asupra structurilor organizatorice ale presei, funcţiunilor ei economice, desfăşurării în teritoriu, asupra componenţei redacţiilor (pe bază de dosar) şi, în cele din urmă, asupra informaţiei a devenit atribuţia aparatului de propagandă. Propagandei, ca instituţie comunistă, i se subordonau toate mijloacele de comunicare în masă, învăţământul, cultura ş.a.m.d., cele cu „deschidere” spre universalitate spirituală sau geografică fiind strict controlate, până la atrofierea funcţiilor mai importante pe care le avea. Presa dirijistă avea, preconcepută, propria ei 140

imagine despre realitate, iar atunci când acestea nu se „potriveau” era cu atât mai rău pentru realitate. De aceea, informaţia încetează de a mai conţine imaginea adevărului, ci conţine idei oficiale furnizate drept informaţii. Politologul francez J. J. Walter „consideră că blocarea accesului la informaţii nu exprimă atât o obsesie a spionajului sau o teamă faţă de ideile adverse, cât preocuparea de a limita circulaţia «informaţiei ca atare, ca material intelectual»; politologul francez vorbeşte despre o «poliţie a ideilor», care avea ca scop eliminarea din cunoştinţele indivizilor, a realităţii concrete şi impunerea unei alte realităţi, «doctrinară» total diferită de lumea de zi cu zi a comunismului” (apud Coman, Teorii, p. 93). Această formulă, a „poliţiei ideilor” nu ni se pare cea mai potrivită, având în vedere că statul de tip totalitarist poate controla prin intermediul cenzurii sofisticate, până la fenomenul indus al autocenzurii, scrisul, nu şi ideile. Faptul că oamenii puteau fi încarceraţi, dar nu şi gândirea lor, aşadar ideile, a reprezentat o şansă pentru cititorul presei dirijiste, confruntat pe de o parte cu structurile anchilozate ale unui limbaj de lemn, iar pe de alta cu îndeletnicirea cititului printre rânduri. Privind strict la presa românească dirijată propagandistic, se poate spune că din cenuşa acesteia au apărut ziarişti de primă clasă, care şi atunci erau la fel de bine cotaţi, numele noi din în peisajul contemporan venind dinspre domenii care până în acel moment nu avuseseră tangenţă cu presa, sau de la generaţii tinere care biologic nu se puteau exprima. D. Modelul serviciului public este la modă astăzi, deşi poate fi contestat din multe puncte de vedere. Acesta este mai degrabă teoretic decât pragmatic. Numit şi al responsabilităţii sociale, acest model aşează într-o relaţie interactivă trei instituţii: statul, societatea şi presa. Se bazează pe principiul că libertatea presei este o datorie publică şi porneşte de la premisele teoretice al modelului liberal, dar şi de la considerentul că acesta a abdicat de la principiile sale fundamentale. Modelul serviciului public poate fi considerat o treaptă evolutivă a tipului liberal, concentrată asupra noilor raporturi stabilite în societate, după revoluţia tehnologică din mass-media (radio-televiziune-multimedia) şi având printre determinaţii dezvoltarea conştiinţei. Conform acestui model, locul central în mass-media îl constituie dezbaterile de presă asupra rolului acesteia (mai ales în sensul eliminării practicilor excesive, orientate comercial), ca şi o exigenţă profesională sporită în direcţia favorizării tehnicilor de informare exactă şi corectă a publicului. 141

Principalul obiectiv al acestui model îl constituie ieşirea de sub tutela economicului prin participarea neinteresată a distribuitorilor de fonduri. Acest lucru poate fi realizat prin intervenţia statului sau a unor grupuri economice interesate să sprijine unele instituţii mass-media, dar fără a interveni în activitatea lor de presă (prin presiuni spre a se impune puncte de vedere partizane). Raţiunile unei participări neinteresate pot fi de ordin politic (sprijinirea democraţiei) sau de ordin filantropic (sprijinirea creaţiei culturale), dar, de fapt, acestea nu se regăsesc întocmai în realitate, cel puţin în ce priveşte ţara noastră. Mecenatul cultural se dovedeşte insuficient şi arată că sistemul mass-media a încetat de a mai fi unul din factorii importanţi în evoluţia culturii contemporane. Trist, dar adevărat, dezvoltarea culturii e înglobată în fenomenul civilizaţiei ca un subansamblu care înseamnă preponderent cultură de tip tehnicist. Existenţa, pe de altă parte, a unor posturi private mass-media şi a unora sprijinite de stat naşte dileme de tipul formulei funcţionale. Posturile private sunt posturi comerciale, cele de stat sunt finanţate având bugete, dar intră şi pe teritoriul concurenţei publicitare, care, este ştiut, constituie apanajul structurilor mass-media private. Ele se deosebesc atât prin poziţia administrativă (statal/privat), modul de finanţare (subvenţii/câştiguri cât şi prin activitatea proprie), conţinut (generalist, bazat pe informare, educare şi divertisment, elevat/specializat, cu accent pe divertismentul de consum), profilul audienţelor (public naţional/public-ţintă limitat), distincţii nu întotdeauna şi nici integral realizate. 3. Mass-media şi viaţa politică Rolul determinant al politicului în actuala organizare a societăţilor lumii civilizate e incontestabil. Politicul este nu doar principalul motor al funcţiunii unei societăţi, ci chiar „imaginea” acesteia. E de ajuns să se amintească zicala că fiecare popor are soarta (sistemul politic şi guvernarea) pe care şi-o merită, pentru a se cădea de acord asupra acestui adevăr. Politicului i se subordonează „puterile” guvernamentală, juridică, legislativă şi reprezintă modul în care acestea îşi regularizează, dialectic, funcţiunea. Între sistemul mass-media şi politic există numeroase puncte de interferenţă, datorate în primul rând rolului tot mai mare jucat de mass-media în comunicarea socială şi, într-o măsură apreciabilă intenţiilor politicienilor de a-şi face cunoscute deciziile şi hotărârile în faţă marelui public. Ocupându-se de istoricul problemei, Mihai Coman, Introducere, pp. 146-151, foloseşte termeni 142

precum spaţiul public (după Jürgen Habermas, reprezentant al Şcolii de la Frankfurt) şi opinia publică pentru a desemna locul şi rolul mass-media faţă de viaţa politică. „Spaţiul public, ca loc de formare a opiniei şi voinţei publice în mod liber” (Ladrière), a evoluat de la agora antică la saloanele, cafenelele literare, cluburile şi academiile secolului al XVII-lea, unde erau comentate deciziile politice. A cuprins apoi şi spaţiul instituţiilor de stat cu caracter public, dar s-a manifestat cel mai eficient, ca expresie a libertăţii individuale, prin presă. Pe o treaptă a evoluţiei sale, spaţiul public a creat premisele apariţiei şi dezvoltării celuilalt concept, opinia publică, resimţită în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ca ideologie profesională a unui grup restrâns de indivizi - o minoritate intelectuală - care, filtrând problematicile din viaţa socială, oferea o selecţie a acestora drept imagini ale unei voinţe populare. Aceste elite se plasau ca mediatoare între putere şi popor exprimând politicienilor voinţa mulţimilor, dar exercitând, în acelaşi timp, un rol educativ faţă de cei neinstruiţi, reprezentanţii poporului. S-ar putea spune că acest rol, de mediere între opinia publică şi puterea politică, revine astăzi presei, iar faptul că s-a ajuns aici se datorează în cel mai înalt grad evoluţiei sociale. Din secolul al XIX-lea, industrializarea şi urbanizarea determină o altă circulaţie a informaţiei, ca şi lărgirea sferei de acţiune a politicului. Alte consecinţe la fel de importante decurg tot de aici: masele au un acces tot mai mare la decizia politică prin votul universal. În consecinţă, politicienii sunt interesaţi să comunice cu electoratul, să-l convingă asupra gestionării acelei părţi din puterea şi drepturile lor naturale, cedate instituţiilor statului, guvernate de politic. Legalizarea unor forme de rezistenţă (marşuri, greve, proteste) ca şi creşterea nivelului de educaţie generală au dus la utilizarea presei ca „loc” al transmiterii mesajelor Puterii şi al dezbaterilor politice. Spaţiul public încetează de a mai fi ancorat în locuri bine determinate devenind mass-media. Cea mai cuprinzătoare definiţie a opiniei publice rezumată de Coman, Introducere, p.150, aparţine lui Judith Lazar (nu Lazăr, cum apare în carte): „1. Opinia publică se referă la comportamentele unui mare număr de indivizi, comportamente exprimate verbal; 2. ea se referă la ceva cunoscut de toată lumea; 3. acest «ceva» are caracteristica de a fi important pentru toată lumea; 4. opinia publică implică frecvent conştiinţa diferenţelor de atitudine faţă de acest «ceva»; 5. Grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât să-şi sporească eficacitatea în atingerea scopului propus; 6. Opinia publică se exprimă prin diferite canale de comunicare socială.”3 143

Rezultatul a fost apariţia unor sintagme care sintetizează noul rol al presei vis-à-vis de viaţa politică, presa fiind percepută mai întâi ca o forţă alternativă, devenită printr-o subtilă alunecare semantică în instanţă adversativă. Presa nu mai reprezintă locul de dezbatere sau de exprimare a opiniei publice, cât o instituţie de critică şi control care urmăreşte comportamentul Puterii, convinsă că acesta este incorect sau insuficient de responsabil faţă de mase. Astfel ea este numită a patra putere sau, având în vedre că deţine rolul de a aduce la cunoştinţa opiniei publice şi de a o apăra de toate tipurile de nereguli petrecute în societate, câinele de pază al acesteia. Dar, pentru a se ajunge la această situaţie, au fost necesari câţiva foarte importanţi paşi în evoluţia societăţi pe ansamblu. Aceştia privesc necesitatea indivizilor de a fi informaţi asupra existenţei cotidiene, lucru care nu putea fi realizat nici prin intermediul educaţiei şcolare, nici prin cultură, nici prin discuţiile de cafenea, ci prin mass-media 4. Această funcţie de informare a presei a creat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi distincţia care nu se făcea până atunci între cei care „trăiau” din scris, artiştii cuvântului şi jurnaliştii. Această distincţie generase conflictul, dacă se poate spune astfel, între scriitori şi ziarişti. Scriitorii, cum sunt numiţi în mod generalizat artiştii cuvântului, aveau şi au în centrul preocupărilor lor nu realitatea cotidiană, ci formele de reprezentare artistică a simbolurilor inculcate filosofiei existenţiale, pe care o surprindeau în formule magice, incantatorii ale textului, ca pe un mesaj de factură artistică şi direcţionat către emoţie şi reflecţie, plasat într-un mediu virtual chiar dacă în mod constant se face între acesta şi realitate o legătură. Scopul scriitorilor este înălţimea stilistică, strategia unei comunicări de tip artistic care apelează la sublimarea în lumea lăuntrică. Ei sunt cultivatorii existenţei lăuntrice pe care o anatomizează, dacă se poate spune astfel pentru a-i cunoaşte fiziologia. Pentru amuzament, amintim ca Stalin îi numea pe scriitori „inginerii sufletului omenesc”. Ziariştii, în schimb, trbuie să reflecte în scrisul lor realitatea schimbătoare a adevărului. Ei nu creează, ci informează. Stilul lor a devenit fundamental deosebit de cel al literaturii, dar se pune întrebarea dacă există totuşi un stil într-o instituţie care se străduieşte mereu să coboare nivelul înţelegerii. În opoziţie, scriitorii vor să-l înalţe. Cu alte cuvinte, începând cu secolul respectiv s-a conturat distincţia netă dintre cele două domenii ale scrisului, iar presa îşi dobândeşte stabilitatea instituţionalizată şi identitatea profesională prin funcţia de informare, participând prin intermediul ei la construirea spaţiului public. Lucrurile privite astfel sună simplist, în realitate prezentându-se cu mult mai complex. Numeroşi specialişti ai chestiunii sunt de acord că nuanţările se impun. Rezumându-le, vom arăta ca presa suportă mereu presiuni din partea 144

politicului, care încearcă să şi-o subordoneze, uneori pe orice căi. Rolul de instanţă al presei nu e rezultatul unor alegeri care să-i permită un comportament discreţionar (dar asta nu înseamnă că unele organe de presă, de la noi, nu s-au autoinstituit în instanţe (de la cele morale, juridice, politice, economice) dând verdicte de pe poziţii de o inflexibilitate morală şi etică încât se naşte firesc întrebarea dacă ziariştii care procedează astfel au vreo îndreptăţire, mai ales că, în viaţa de zi cu zi, unii au dat elocvente exemple de comportament antisocial şi imoral. De asemenea, crearea unei elite jurnalistice, cum este cea politică nu se legitimează cu vreo alegere, funcţiile democraţiei fiind eludate prin nerespectarea legislaţiei proprii. În plus, dacă vom accepta rolul de putere al presei, aşa cum e vorba şi despre puterea unor partide, se va vedea că exercitarea puterii de către mass-media diferă mult de formele de manifestare ale puterii politice. În primul rând, presa, ca a patra putere, este mult mai solidară, poate chiar exagerat de mult, comparativ cu reprezentanţii partidelor politice în ansamblu. S-ar putea spune că se comportă precum o putere aflată la guvernare. Deosebirile care apar între publicaţii - iar ţara noastră oferă un spectacol din cele mai ilustrative cu privire la împărţirea ei pe zone politice - demonstrează o evidentă subordonare a presei faţă de politic, manieră prin care presa caută să-şi rezolve dificultăţile economice. Dacă rolul presei este aflarea adevărului şi informarea opiniei publice despre acesta, e sigur că în România adevărul are mai multe feţe decât este posibil. O altă relaţie a presei cu Puterea este funcţia de public relation pe care o joacă presa prin sistemul de relaţii publice şi publicitar. Puterea se foloseşte de presă pentru a lansa campanii de presă, oferă spre publicare comunicate sau chiar plăteşte reclamă. Este o tendinţă a politicienilor de a apela al presă fără a se folosi de ziarişti ca intermediari. În aceste cazuri, mesajul aparţine omului politic sau partidului şi este conceput conform unei strategii de PR, fiind un text explicit şi nu mediat, în sensul de „tradus”. De altfel, privitor la imaginea omului politic în mass-media, acesta este interesat de o reprezentare transparentă a actelor sale (fiindcă el însuşi apelează la un mediu transparent) şi chiar să deţină capacitate de ubicuitate, în sensul de fi prezent pe cât mai multe canale de presă pentru a atinge segmente tot mai mari de public, pentru a face vizibilă politica de partid sau actele de guvernare. Astfel se explică preocuparea constantă a oamenilor politici de a asigura vizibilitatea acţiunilor sau declaraţiilor făcute şi, în aceeaşi manieră, presiunea pe care birourile de presă o exercită asupra jurnaliştilor o dată cu inflaţia de produse cu finalitate comunicaţională: anunţuri, conferinţe de presă, dosare, broşuri, publicaţii specifice, site-uri pe Internet, scrisori personalizate (informaţii suplimentare se regăsesc în capitolul despre mass-media şi relaţiile publice). 145

Un rol hotărâtor îl are carisma personală care „înfloreşte” în perioadele electorale devenind efervescentă, regizată, studiată în mici detalii. Modelarea limbajului politic, consideră Mihai Coman,* trebuie pusă pe seama mass-media, care i-a obligat pe politicieni să recurgă la mesajul de tip mediatic, adică scurt, cu fraze simplificate, foarte puţin retorizat (cum nu se obişnuia în deceniile trecute), lipsit de solemnitate, apropiat de limbajul popular în defavoarea jargonului politic (se dă ca exemplu faptul că un politician francez a înlocuit o pretenţioasă explicaţie despre nivelul de trai printr-o expresie plastică, şi prin aceasta memorabilă). Limbajul oamenilor politici se apropie mai nou de spontaneitatea oralităţii, dar nu considerăm că acest lucru a fost influenţat de mass-media, ci determinat de schimbările sociale generalizate. Modul de existenţă s-a schimbat, de la muzică şi spectacol, de la artă şi sporturi, de la modul de a comunica, încât ar fi fost desigur anacronic ca oamenii politici să rămână fixaţi în relaţiile rigide (şi conservator-tradiţionaliste) din viaţa parlamentară fiindcă ar risca într-o anume măsură să vorbească unui public care nu i-ar înţelege, mai ales generaţiile tinere. Această „adecvare” la realitate priveşte în întregime viaţa noastă socială şi nu este o determinată a mass-media, canalul în schimb favorizând o apropiere de noile mentalităţi care, altfel, ar fi îngreuiat mesajul. Trăim într-o lume de interdependenţe şi în continuă schimbare în care toate instituţiile se apără şi se străduiesc să prindă sensul schimbării pentru a rămâne în competiţie. Totuşi, aceasta se anunţă atât de acerbă şi cu modificări aşa de esenţiale încât există printre unii dintre specialişti opinia că politicul ar putea fi detronat de un alt sistem de organizare, datorat iniţiativei comerciale şi noilor media care permit, pe baza unor reglementări ferme, scoaterea din competiţie a rolului de echilibru pe care îl joacă actualmente politicul în societate. 4. Controlul juridic al mass-media Deoarece principala misiune a presei este furnizarea informaţiilor de interes general despre lumea în care trăim, se impune de la sine caracterul obiectiv al acestor relatări asupra lumii concrete. Deşi realitatea nu presupune a fi unul şi acelaşi lucru cu adevărul, realitatea fiind un element procesual, se poate admite echivalenţa celor doi termeni în formularea destul de răspândită că presa are drept obiectiv (şi responsabilitate) prezentarea în faţa opiniei publice a adevărului despre subiectul pe care îi dezbate. 146

* Mihai Coman, op.cit., p.166.

Dar căile adevărului nu sunt nici pe departe atât de drepte, cum şi le închipuie toată lumea. „Clar ca lumină adevărului” e un poncif, valabil în faţa netăgăduitelor evenimente, nu însă şi în zona de interpretare a lor. Astfel, dacă e limpede ca lumina adevărului că ziaristul nu e dispus să mintă 5 în privinţa celor mai multe dintre activităţile sale, pentru că astfel şi-ar distruge creditul profesional, lucrurile stau cu totul altfel atunci când realitatea supusă comentariilor este „psihică”. E vorba de acele chestiuni în care nu se dezbate propriu-zis adevărul ci, pornindu-se de la situaţii considerate veritabile, acestea sunt justificate sau interpretate în mod părtinitor, subiectiv, din motive independente de cel în cauză. Discuţia se poartă în doi termeni: primul se referă la dorinţa celor mai multor jurnalişti de a respecta deontologia profesiei. Aceştia nu intenţionează să deformeze realitatea, însă riscă să intre într-un conflict de opinii, generat de diversitatea punctelor de vedere exprimate de la o persoană la alta, care se poate sfârşi prin arbitrajul justiţiei. Al doilea aspect nu porneşte, nici el, de la intenţia de a eluda prin minciună adevărul, ci se referă la situaţii aflate la sau dincolo de limita impusă de legile morale ale societăţii, schimbătoare, în timp, şi acestea. Faptele intră, aici, sub incidenţa interpretărilor. Ele ar trebui mai degrabă înţelese ca reglementări între domenii mereu schimbătoare. Nu sunt luate în discuţie, pentru cele afirmate înainte, exclusiv publicaţiile care trăiesc din furnizarea informaţiilor scandaloase (aşa numitul yelow journalism) şi nici ultima modă de pe reţelele Internet, integrabile în ceea ce s-ar numi „lumina falsă şi ficţionalizarea”. Deşi „palpabilă”, zona de stimulare a interesului consumatorului se iveşte din climatul vieţii sociale şi politice, excesiv de polarizat, ca şi din indiferenţa autorităţilor faţă de cazurile de corupţie investigate şi dezvăluite de presă. Cele mai sensibile aspecte ale eticii sau deontologiei jurnalistice, situate la graniţele dintre legalitate şi depăşirea ei se opresc la viaţa privată, unul dintre domeniile considerate „tinere” ale legislaţiei, intrată în conflict cu dreptul fundamental al omului „de a fi lăsat în pace”. Principiile legislaţiei vieţii private s-au generalizat în ultimii cincizeci de ani pe măsură ce limitările penale ale presei (cenzura, delictul de opinie, privarea dreptului de semnătură, interdicţii de natură ideologică) au cunoscut o reducere a forţei legislative. Se face astfel distincţia între oficialitate şi individ. Oficialitatea are tendinţa de a limita controlul activităţilor de informare şi dezvăluirile asupra unora dintre activităţile/atitudinile/reacţiile ei 147

în mass-media. Ea trebuie privită ca o noţiune abstractă - instituţie bazată pe reguli de funcţiune şi nu pe oameni. În schimb, relaţiile individuale cu presa, fiind interpersonale, sunt de domeniu civil. Părinţii legislaţiei private sunt doi jurişti americani, Samuel D. Waren şi Louis D. Brandeis. Ei au publicat în „Harward Law Rewiew” un articol în care susţineau necesitatea apariţiei unui nou drept, care să favorizeze protejarea universului intim al familiei, atât pe calea jurisprudenţei, cât şi a legilor propriu-zise. Domeniul va fi restructurat coerent în 1960 de William L. Posser (apud Miruna Runcan, Straniul consens al tăcerii, în Manual de jurnalism, tehnici fundamentale de redactare, Editura Polirom, Iaşi, 1997) Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţă pot fi clasificate în patru domenii: (a) intruziunea, (b) dezvăluirea de fapte jenante, (c) punerea într-o lumină falsă, (d) publicarea numelui şi imaginii fără acordul persoanei. Apariţia acestor situaţii este legată în majoritatea covârşitoare a cazurilor de protagonişti din domenii ale vieţii politice, artistice, sportive sau lumii interlope. Se observă aşadar că aceste persoane reprezintă din punctul de vedere al mass-media subiecte potenţiale fiindcă asupra lor presa de toate tipurile aruncă un permanent fascicul de informaţii creând adevărate orizonturi de aşteptare, născând informaţia cu un grad foarte ridicat de entropie. Din acest motiv, dar mai ales privitor la viaţa politică, se poate admite observaţia că aceste persoane trebuie să accepte o oarecare transparenţă a universului intim spre a dejuca posibilele impresii că în „viaţa personală” sau în activitatea lor există ceva neclar. Aceste persoane au renunţat, se poate spune, la viaţa privată. Învestit cu încredere de către cetăţean, cei ce se regăsesc în categoria restrânsă de politicieni îşi oferă, ca un capital de încredere, imaginea lor. Intruziunea în viaţa privată cuprinde un număr mare de fapte având ca punct comun spaţiul privat (locuinţa, proprietatea, interiorul unei instituţii private), acţiunile şi relaţiile intime (de familie, prieteni, viaţă amoroasă), ca şi documentele aflate în posesia persoanei şi care o privesc numai pe ea. Intruziunea presupune „violarea de domiciliu” la orice tip de pătrundere şi procurare de informaţii din universul personal fără acordul persoanei sau al unui organism abilitat (procuratura, care mandatează justiţia şi poliţia). Şi unele date privind sănătatea persoanei se referă tot la încălcarea dreptului la intimitate prin faptul că între medic şi pacient se stabileşte un raport de confidenţialitate, considerat domeniu privat. 148

Dezvăluirea de fapte jenante se poate produce şi aşa-zicând retroactiv, în sensul că presa apelează uneori la pasaje de existenţă privată derulate cu mult timp înainte, dar necunoscute opiniei publice. Chiar dacă referirile se fac la persoanele publice sau la personalităţile (din lumea sportului, muzicii, filmului etc.) este discutabil dacă se poate invoca şi trecutul acestora. Apărătorii cauzei spun că pentru acele fapte persoanele respective au „plătit” de mult şi definitiv, încât nu este etic ca să se revină asupra lor. Nu există, după opinia noastră, nici o justificare pentru asemenea proceduri care ar trebui reglementate eventual doar pentru un spectru extrem de îngust din populaţie, redus la acei indivizi care doresc să acceadă în învestituri în virtutea cărora este necesară o conduită ireproşabilă pe parcursul întregii existenţe. Dar şi această idee este amendabilă, pentru că, mentalităţile din societate schimbându-se foarte des, pot determina caducitatea unora dintre cele mai inflexibile reguli etice şi morale Dacă în urmă cu patru decenii o dezvăluire despre viaţa privată a unui candidat la preşedinţia SUA atrăgea după sine ieşirea sa din cursă, fie prin abandon, fie prin retragerea sprijinului partidului respectiv, relativ recentul scandal Bil Clinton - Monica Lewinski a arătat cât de mari sunt deosebirile de mentalitate la o diferenţă de numai două generaţii. E adevărat însă că, deocamdată, pentru oamenii politici soluţia ieşirii dintr-un astfel de impas o reprezintă „turnarea cenuşii în cap”, în timp ce pentru alte domenii ale vieţii private, acelaşi tip de informaţie a adus persoanei, de cele mai multe ori, un plus de celebritate. De aici se poate trage concluzia că mesajul este condiţionat de mediul căruia i se adresează şi, de obicei, răspunsul/soluţia este cuprins deja în orizontul de aşteptare al masei de oameni care reprezintă acel segment al opiniei publice. Cât priveşte informaţiile „la zi” despre o personalitate, elementele de viaţă personală trebuie să rămână proprietatea persoanei împricinate, câtă vreme ele nu contravin, ca delicte, legilor ţării. În astfel de situaţii, jurnalistul sau organul de presă pe care acesta îl reprezintă se justifică prin demonstrarea oportunităţii şi interesului public al relatării. Chestiunea este discutabilă, mai ales atunci când informaţiile au fost obţinute pe căi nelegale sau doar ilegitime din cauză ca se intersectează două planuri diferite, intruziunea şi prezentarea faptelor jenante. Intruziunea se referă la mijloacele prin care s-a obţinut o informaţie, în timp ce faptele jenante se referă la conţinutul informaţiei.6 Dezvăluirea de fapte jenante 7 atrage după sine obligaţia ca jurnalistul să probeze existenţa unui interes public. 149

Numele şi imaginea delincventului minor sunt de obicei protejate pe considerentul etic că minorul trebuie să se îndrepte, iar şansele sale de a fi educabil sunt mai mari decât ale adultului. Atât etica profesiei, cât şi legea îl obligă pe ziarist la un comportament discret. Victimele unor catastrofe sau persoanele supuse maltratărilor (mai cu seamă situaţiile de viol) suscită un mare interes pentru presă, iar prezentarea publicului larg de către mass-media a figurilor victimelor agresiunii de viol sau a trupurilor mutilate (victimele unor accidentelor de circulaţie - feroviare, auto sau aviatice – reprezintă o încălcare a principiilor deontologice. În cazul acesta, informaţia devine o suferinţă în plus la câte au suportat deja victimele sau rudele lor. Unii specialişti se arată neputincioşi în a da un verdict în astfel de cazuri, deoarece legislaţia se arată mai permisivă ori interpretabilă. Lumina falsă şi ficţionarea reprezintă interpretarea incorectă a unor fapte reale prin inducerea în acelaşi subiect a unor informaţii imaginate. Se obţine un context rezultat din înlănţuirea dintre credibil şi imaginar a cărui reprezentare este în aparenţă logică. Noul adevăr, numai în parte bazat pe realitate, este menit să provoace daune onoarei şi respectabilităţii unor persoane. Astfel de eşafodaje se bazează, de cele mai multe ori, pe un privilegiu al presei, acela de a nu-şi dezvălui sursa, explicabil pentru situaţii adevărate, dar invocat ca un fel de paravan pentru obstacularea direcţionării discuţiei către elementele probante. „Ocolirea” barierelor legii devine vizibilă când jurnaliştii utilizează expresii precum „se pare”, „am putea concluziona”, „se zice”, „se aude”, „e posibil”. Frecvenţa utilizării lor în asemenea situaţii, reprezintă un indiciu că ne aflăm în faţa intenţiei de a pune în falsă lumină un eveniment sau o persoană. Expresii înainte amintite, dar şi altele, similare, limitează drastic şansele unui proces. Cele mai grave acuzaţii de punere într-o lumină falsă apar însă atunci când, prin dezacordul făţiş dintre titlu şi conţinutul articolului, ori prin însăşi substanţa relatării se obţine, cu sau fără voie, un neadevăr. Această practică se numeşte ficţionalizare şi se manifestă prin titluri-bombă acoperind relatări ambigue sau de-a dreptul distorsionate asupra vieţii personale şi afacerilor unor oameni. Cât priveşte situaţia din ţara noastră ne raliem opiniei Mirunei Runcan: „Zvonul, confidenţialitatea neverificabilă vândută ca informaţie sigură, trocul informaţional, relatările şi imaginile din spaţiul intim, obţinute şi publicate fără acordul persoanei aflate în obiectiv, interviurile şi imaginile deschise cu victime sau cu delincvenţi minori, tratarea suspecţilor în faza de anchetă drept 150

criminali judecaţi şi condamnaţi sunt în continuare monedă curentă în România”. Nu putem fi însă de acord cu victimizarea colectivă, pe care Miruna Runcan o formulează într-o aleasă, şi cam avântată retoric, frază: „Lucrul cu adevărat grav este însă acela că, în tumultul ameţitor şi fertil creat de noua jucărie colectivă a unei prese libere, publicul format din cetăţeni cu grade diverse de cultură nu a conştientizat încă faptul că intimitatea este unul din drepturile esenţiale ale fiinţei umane. Fiecare dintre noi favorizăm şi ca subiecţi potenţiali şi ca beneficiari - consumatori de informaţie - o anume promiscuitate a mediului informaţional, fie din ignoranţă, fie din dezinteres, fie chiar din vanitate de moment”. Convinşi că în această imagine, demnă de cutia Pandorei, accentul trebuie pus pe protagonişti şi nu pe colectivitate, impărtăşim în totalitate tulburătoarea observaţie dâmboviţeană (ca şi cum am fi spus hamletiană: „La urma urmelor, societatea de astăzi are presa pe care şi-a construit-o şi care o oglindeşte aproape fidel”. Altfel spus, mai direct, avem presa pe care o merităm. Dar în nici un caz cei care dau lecţii opiniei publice, adică unii dintre jurnaliştii consideraţi a fi „mandarinii” acesteia, nu se pot situa deasupra realităţilor „observate” de ei, uneori cu fine strâmbături de nas, fiindcă aceştia sunt, din păcate, principali actori. Note 1. Editura Polirom, Iaşi, 2001, coordonator Claude-Jean Bertrand. Vezi şi M. Coman, op.cit., p.87-104. 2. Încă din 1930 propaganda devenise un redutabil instrument de manipulare a maselor. Jaques Ellul (Les Propagandes, 1962) consideră că şi în zilele noastre unele medii (radioul, televiziunea şi mai ales publicitatea) pot fi puse în serviciul unor forme de „viol psihic” asupra indivizilor, ceea ce nu e foarte departe de acţiunea presei din sistemul comunist. 3. Cât priveşte noţiunea de opinie publică, vezi şi Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pp. 14 - 78, sau Sultana Craia, Teoria comuniării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp. 88 - 95; 107 - 112. 4. „Procesul începe încă din secolul al XVII-lea sub pana anumitor scriitori, ca La Fontaine care consideră că «orice făcător de ziare plăteşte tribut Vicleanului» (Lettre Simon de Troyes). El se intensifică în secolul XIX, când mercantilismul patronilor presei este din ce în ce mai denunţat, ca şi iresponsabilitatea ziariştilor, pentru care, ascultându-l pe Honoré de Balzac, «tot ceea ce este probabil este şi adevărat» (Monographie de la presse parisienne, 1843).”, în Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 7. La 151

acelaşi tip de atitudine s-ar mai putea adăuga şi cunoscuta aversiune a lui Charles Baudelaire faţă de ziaristul Emile de Girardin, transpusă în numeroase articole şi chiar „panseuri”. 5. Când jurnalistul furnizează cu bună ştiinţa sau din crasă incompetenţă date false este vorba de calomnie. La acuzaţia adusă de reclamant, că ziaristul a furnizat date false, se poate apăra aducând probe ale adevărului său. 6. Louis D. Brandeis, considerat unul dintre părinţii vieţii private americane, a folosit expresia într-un caz care intra sub incidenţa legilor prohibiţiei. Brandeis, spre surprinderea multora, i-a acuzat pe poliţişti de intruziune, motivând că legile americane trebuie să consfinţească în sfârşit un drept al omului de a fi lăsat în pace.* 7. În articolul amintit, Miruna Runcan dă exemplul Gill vs. Hearst Corporation şi Gil vs. Curtis Publ.: „În urma unei fotografii făcute de renumitul fotograf Henri Cartier Bresson, reprezentând doi soţi surprinşi în faţa casei de marcat a unui magazin ambulant de îngheţată dintr-o staţiune marină, cei doi «subiecţi» au acuzat de punere într-o lumină falsă două reviste care au reprodus imaginea. Cum ea era surprinsă întrun loc public (după opinia noastră privat), fotograful nu a fost încriminat, în schimb publicaţiile «Harper’s Bazar», da pentru comentarii, imaginea nefiind considerată ofensatoare sau neadevărată.” (p.205).

Bibliografie Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2000, pp. 193 - 201; 225 - 232; 291 - 298. Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 31 - 34. Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pp. 14 - 78; 216 - 235; 242 - 252. Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp. 88 - 95; 107 - 112. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 5 - 42; 105 - 109. Konrad Lorenz, Cele 8 păcate ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 (spre consultare). James Lull, Mass-media-Comunicare, manipularea prin informaţie, (traducerea Mihnea Columbeanu), Polity Press (samizdat), Oradea, f.a. (spre consultare). Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, pp. 28 - 37. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001, pp. 146 - 155. 152

Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicării, Editura Norma, Bucureşti, 1999 (spre consultare). Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Editura All, Bucureşti, 1998 (spre consultare). John B. Thompson, Media şi modernitatea (traducerea Miruna TătaruCazaban), Editura Antet, Bucureşti, f. a. (spre consultare). Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, (traducerea Mihnea Columbeanu) Editura Antet, Bucureşti, f. a. (spre consultare).

153

VII. FUNCŢIILE SOCIO-CULTURALE ALE MASS-MEDIA

Relaţia dintre mass-media şi societate poate fi definită ca una interactivă. Mass-media „redă” trăirile, reacţiile sociale, evenimentele care au captat atenţia generală, fiind o istorie a diurnului. În timp ce exercită influenţe asupra vieţii sociale modificând acţiunile umane (individuale sau de grup), mass-media se lasă modelată de solicitările şi aşteptările celor ce formează publicul. Complexitatea legăturilor mass-media cu celelalte instituţii de stat ori private, dintre aceasta şi grupurile sau persoanele care compun societatea, s-a aflat în atenţia unui număr mare de specialişti proveniţi din toate sferele de interes ale domeniului, de la jurnalistică, psihologie, sociologie şi filosofie, la politică şi drept. Aceştia au descris funcţiunea mass-media din unghiul lor de abordare profesională, stabilind pentru fiecare dintre segmentele înainte amintite un anume tip de interacţiune cu consecinţe favorabile (creatoare de funcţii) şi nefavorabile, autoare de disfuncţii. Deoarece sistemul mass-media nu e unul static ci, din contră, se află într-o continuă modificare, ilustrând în esenţă însăşi evoluţia societăţii, vor fi prezentate câteva dintre funcţiile considerate categoriale pentru mass-media, precizându-se iarăşi că între teorie şi practică există o diferenţă lesne vizibilă în sensul că teoria apelează la organizarea structurală a discursului în paradigme, în timp ce practica (în cazul de faţă a se citi „realitatea”) îşi schimbă mereu forma şi conţinutul ca rezultat al unor presiuni interactive desfăşurate în spaţiul relaţiilor economice şi sociale, dar mai ales acumulate în timp. Înainte de a prezenta „funcţiile” mass-media mai este necesară o paranteză. Prin însăşi raţiunea ei de a fi, mass-media are ca primă funcţie comunicarea lingvistică, valenţă pe care o satisface în cel mai înalt, dar şi cel mai general grad. Întrucât aceasta pare a se subînţelege, cercetătorii nu o mai pun în discuţie. Dacă, însă, facem distincţie între ea şi celelalte tipuri de comunicare existente, se constată că limbajul uman a avut un rol fundamental în dezvoltarea societăţii, pe care îl vom numi simplu nevoia de comunicare, 154

altfel spus axioma primă a lui Watzlawick. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cea lingvistică prezintă avantajul de a fi „operatorul” sau „mijlocitorul” celorlalte, aşadar un fenomen sau un factor supraordonator. Multe alte fiinţe comunică între ele, dar nu vorbesc folosindu-se de un cod lingvistic atât de complex şi rafinat cum este limba. Din păcate, distincţiile, atât de necesare în cazul acesta, nu sunt operate, încât se vorbeşte frecvent de „limbaje” ale necuvântătoarelor, ceea ce sporeşte şi mai mult confuzia. Nu e foarte convingător că omul a simţit chiar de la început necesitatea de a transmite informaţii, ci mai degrabă că în structura genetică a omenirii comunicarea este un dat pe care fiinţele umane şi l-au descoperit şi apoi folosit pentru a-şi transmite unele altora gama largă de trăiri (de la stări fizice şi psihice, experienţe personale, viziuni ş.a.m.d. şi până la împărtăşirea acestora altor semeni). Nu toate cele enumerate reprezintă informaţii, nevoia de a comunica fiind cu mult mai mare decât aceea de a afla noutăţi. De altfel, o mulţime dintre faptele şi lucrurile de care luăm act pot fi deja cunoscute şi nu mai au caracterul unor informaţii. Cu toate acestea le acceptăm fără nici o rezervă. Dintre cele „exterioare” organismului anatomic, comunicarea este singurul lucru pe care oamenii îl au în comun, o funcţie unică. Ceea ce ne scapă în analiza fenomenului este, cu o sintagmă preluată din lingvistică, conceptul de formă internă al comunicării, tendinţă manifestată nu în scopul de a satisface, prin intermediul informaţiei şi după modelul consacrat al acesteia ca mesaj, „transmiterea”, ci realizarea unei comunicări cât mai ample, totale, dacă ar fi posibil, între indivizii planetei. Oare nu spre aşa ceva se orientează cele mai recente structuri media ? Facem prin urmare această distincţie pentru a sublinia destinul sau vocaţia comunicaţională a oamenilor, exprimată memorabil de filosoful antic Aristotel („Omul este un animal social”, Politica I, 9).1 După cum Galileo Galilei a spus că matematica este limbajul în care e scris universul (fizic) , s-ar putea spune că scrisul şi cuvântul articulat (comunicarea lingvistică) reprezintă singurul mod de autocunoaştere (şi cercetare) al universului spiritual. Între timp, datorită amplorii pe care avea s-o cunoască mass-media şi, deopotrivă, graţie diversificării acestor mijloace de comunicare în masă, noi funcţii, determinate de necesităţile consumatorilor şi de interacţiunile cu domenii precum cele economice, culturale, politice se detaşează. Din bogata literatură de specialitate2 reţinem că mass-media are caracteristice între 3 şi 7 funcţii, sintetizate de Dennis McQuail în două componente: (a) funcţii pentru 155

societate în ansamblul ei (informare, corelare, organizare a continuităţii, divertisment, mobilizare) şi (b) funcţii pentru indivizi, cuprinzând informarea, stabilirea propriei identităţi, integrarea în societate, divertismentul. 1. Funcţia de informare Istoricul şi evoluţia fenomenului mass-media situează pe locul cel mai privilegiat între funcţiile sale, informarea. Încă de la primele manifestări ale presei, cu mult înainte de constituirea sistemului mass-media, informaţia şi comunicarea lingvistică în sensul cel mai larg (aici ca lucru pe care oamenii îl au în comun) constituie principiul dinamic al ei, o pârghie importantă fiind informaţia care se afla pe direcţia bună în tentativa de a-şi găsi un mediu optim de difuziune. În cadrul funcţiei de informare a mass-media, orizontul de aşteptare se lărgea direct proporţional cu apariţia noilor mijloace de comunicare, nereuşind niciodată să atingă saturaţia. El are o capacitate de absorbţie nelimitată, ceea ce a creat iluzia că „mass-media au devenit în lumea modernă, un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte sisteme ale societăţii - sistemul economic, sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”*. În pofida seducţiei pe care o poate exercita o astfel de afirmaţie, acceptarea ei riscă să contrazică, dacă nu cumva chiar să nege înţelesul termenului de mass-media, care pentru noi rămâne ceea ce sugerează semantic conţinutul sintagmei. Prin formele sale tradiţionale de manifestare, sistemul mass-media vehiculează informaţii care pot fi structurate divers, în funcţie de utilitatea lor imediată, de aria răspândirii sau chiar de semnificaţiile pe care le pot avea în „complexul” informaţional al societăţii contemporane. Alte tipuri de informaţii sunt corelate cu necesităţile consumătorilor, în timp ce ultimele utilităţi mass-media atrag atenţia asupra spectrului informaţional interactiv. „Toate aceste informaţii - observă Mihai Coman** - formează un repertoriu general specific, care se adaugă reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte canale şi de alte experienţe; acest ansamblu de cunoştinţe şi convingeri contribuie la crearea acelei concepţii despre lume pe care se întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor”. * Mihai Coman, op.cit., p.8. 156

** Ibidem, p.74.

Alături de informaţiile cu utilitate imediată, referitoare la programele cinematografelor şi teatrelor, transportul în comun, starea vremii, valorile bursiere şi valutare, anunţurile de mică publicitate, despre care nu e cazul să se mai argumenteze3, funcţia de informare mai cuprinde: A. Informaţii generale. Acestea sunt apanajul emiţătorului care le organizează şi centrează după o agendă proprie. Ele se conectează la complexitatea fenomenelor din societatea modernă şi se referă la un tip de agendă intrată în conştiinţa opiniei publice. Fără a se constitui şi în cronica unor fapte dinainte anunţate, ziarul transformă numeroase astfel de „evenimente” cunoscute tocmai pentru că aparţin unei agende. Altfel spus, la informaţiile foarte importante, deşi stereotipe, din viaţa de zi cu zi trebuie să aibă acces un număr cât mai mare de receptori. Accentul este pus pe generalitate, acea informaţie nespectaculoasă de care oamenii au nevoie în comunicarea lor cu instituţiile vitale din societatea contemporană, fie ele politice, economice, juridice, administrative. Aceste instituţii ale democraţiei moderne funcţionează conform unor „programe” de lungă durată. Massmedia, ca mijlocitor între ele şi publicul larg, selectează, transformă şi difuzează informaţii cu caracter general util. S-a creat chiar o dependenţă de mijloacele de informare în masă, în sensul existenţei unui flux continuu, cu mult mai bogat decât este necesar. Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la fluxul de informaţii, dispus să preia necritic fapte, evenimente, întâmplări ale căror semnificaţii nu se mai oboseşte să le interpreteze. Autoritatea „cuvântului scris” şi caracterul de produs finit, interpretat şi catalogat al informaţiei, dau sentimentul că nimic nu mai trebuie adăugat. Pericolul constă în faptul mass-media poate utiliza funcţia de informare în mod distorsionat. Ea are controlul asupra unei cantităţi de zeci, poate sute de ori mai mari decât ceea ce apare în mass-media şi e posibil ca în acest imens conglomerat din care au fost selectate, să ofere informaţii părtinitoare, interesate, despre realitatea unor evenimente şi conjuncturi social-politice. Spre exemplu, faptul că în mass-media apar interpretări diametral opuse despre acelaşi eveniment denotă modul distorsionat şi/sau distorsionant al funcţiei de informare. Bombardamentul informaţional massmedia nu mai lasă timp de reflecţie, de verificare ori de analiză critică asupra versiunilor oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ce priveşte supralicitarea informaţiilor dintr-un anume domeniu de activitate. Spre exemplu în deceniile al VII-lea şi al VIII-lea, mass-media din întreaga lume a 157

prezentat în mod insistent aventura umană a cuceririi spaţiului cosmic, culminând cu aselenizarea, acel „pas mic pentru om, dar mare pentru omenire”. În anii următori, scăderea bruscă a interesului mass-media pentru domeniul astronauticii (cu numai câteva scurte reveniri în actualitate) a dat multora impresia că în domeniul respectiv nu se mai petrece nimic spectaculos, mai grav chiar, că nu se înaintează, astronautica situându-se pe o spirală ascendentă mai lentă. În realitate, în acest domeniu, ca şi în multe altele care au ocupat pentru o vreme „pagina întâi” a mass-media, cercetările au continuat în acelaşi ritm. S-ar putea spune că astfel se creează privilegii în existenţa socială şi nu e deloc de mirare ca persoanele care lucrează în zonele vizibile sau invizibile din mass-media să se bucure de o celebritate conferită, între altele, şi de competiţia pentru întâietate în domeniu. B. Informaţii de prevenire. În lucrarea citată şi luându-se după impresionanta sursologie folosită, dar pe principiul jocului de puzlle, Coman*, vorbeşte şi despre informaţiile de prevenire, incluzându-le în viziunea prospectivă a mass-media. De altfel autorul substituie mass-media presei (în special celei scrise) şi aşează aici următoarele: „între acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile vizând prevenirea unor boli, incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi mesajele prin care diferitele oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţiunea sistemelor sociale: noi numere de telefon sau noi adrese ale instituţiilor de interes public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale, noi trasee şi orare ale transportului în comun, etc.” În realitate numai un segment extrem de redus şi având în întregime funcţia de comunicat oficial poate intra în acest „tip”, toate celelalte exemple aduse în discuţie fiind de fapt nişte prelungiri ale informaţiei de serviciu. Egalitarismul despre care se vorbeşte în cadrul acestui tip de informaţie de prevenire, ar confirma statutul de instrument al democratizării vieţii sociale. Noi suntem de părere că singura raţiune a mass-media este egalitarismul şi pare de neînţeles de ce, în interiorul acestui egalitarism, ar mai fi nevoie de încă unul. Exemplele oferite în acelaşi manual, în numele cărora se deplânge faptul că „în contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media, colectivităţile şi indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat” este o dovadă în plus că mesajele respective au fost primite şi interpretate în ambele sensuri, fie cu pasivitate, fie prin crearea unei psihoze, ca mesaje de informare şi nu ca informaţii de prevenire. 158

* Mihai Coman, op.cit., p.77.

2. Funcţia de interpretare Caracteristică presei de opinie, această funcţie pare a fi graniţa dintre două mari tipuri de presă, cea anglo-americană şi cea europeană (în special franceză). Pentru englezi şi americani, cum spune ziaristul englez G. P. Scott, editor la „The Guardian”, faptele sunt sacre, comentariile sunt libere. Desigur, faptele se desfăşoară pe relieful înşelător al aparenţelor. La rigoare se poate stabili că orice tip de activitate mass-media include în ea o mare doză interpretativă pentru că inclusiv selecţia în mass-media de informare (cazul celei anglo-americane) presupune o alegere, aşadar o interpretare valorică din mulţimea informaţiilor existente. Totuşi, prin funcţia de interpretare se înţelege necesitatea de a prezenta realităţile înconjurătoare după o anumită ierarhie şi adecvând-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Acesta se manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, cronicile, pamfletele. În media electronice (radio, tv, internet), funcţia de interpretare se manifestă prin emisiuni documentare şi dezbateri de idei. Din cartea autorului înainte citat extragem şi informaţia că „genurile de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia Federală de Comunicaţii” (p. 78). Dacă respectarea cu stricteţe a acestei reguli caracterizează jurnalismul englez şi american, cel european îşi păstrează, prin tradiţie, obiceiul de a furniza informaţia însoţind-o de opinii şi comentarii, care implică personalitatea jurnalistului, fără însă a denatura prin acestea realitatea prezentată. 3. Funcţia de legătură Funcţia de legătură se referă la oportunitatea creată prin intermediul canalelor media, ca mulţimi de oameni să fie conectate în acelaşi timp la un eveniment care le desparte în timp şi spaţiu. Funcţia de legătură creează o biosferă informaţională de contacte directe, refăcând un dialog altfel imposibil. Odată obţinută valoarea interactivă a comunicării, rezultă că funcţia de legătură poate fi menţinută numai prin stimuli specifici dialogului dintre emiţător şi receptor pe un subiect comun, furnizat de mass-media. Fenomenul priveşte presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale ei. Cât priveşte celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe calculator, dialogul este realizat în variante diferite: între un emiţător şi mai 159

mulţi receptori, între mai mulţi emiţători şi un singur receptor, sau între mai mulţi emiţători şi mai mulţi receptori, concomitent. Toţi, în cele trei variante posibile refac dialogul interpersonal, individual sau de grup, în cazul lor funcţia de legătură fiind inclusă direct în cea de comunicare. 4. Funcţia de culturalizare Funcţia de culturalizare este privită de o parte a specialiştilor cu multă circumspecţie. Adresându-se tuturor celor conectaţi într-un tip de reţea, massmedia dispune teoretic de totalitatea persoanelor de pe glob, şi în consecinţă, trebuie să apeleze la un mesaj exprimat prin intermediul unui limbaj posibil de a fi înţeles de toată lumea, formulându-se idei cu forţă persuasivă, prin acea mediere între emiţător şi receptorii posibili. Se spune în mod vulgarizator că e bun acel ziar care poate fi citit şi de academician şi de gunoier, de oameni cu înzestrări intelectuale geniale şi de către oameni obişnuiţi, cu nivel intelectual modest, dar că şi unii şi ceilalţi pot găsi informaţii demne de interes, exprimate într-un limbaj clar şi perfect inteligibil. Când se vorbeşte despre funcţia de culturalizare este evident că un segment relativ restrâns de populaţie, format din oameni de cultură, cadre didactice din medii academice, artişti care au, cum spune cineva, profesiunea lor cultura, nu va accepta o astfel de idee. Altfel spus, televiziunea, radioul, presa (cu excepţia celei de strictă specialitate) nu sunt instrumente de cultură pentru o restrânsă categorie umană. Aceştia reprezintă elita culturală şi nu lor li se adresează emisiunile, filmele, informaţiile, chiar dezbaterile cu subiecte culturale. Toate cele înainte menţionate sunt culturale pentru publicul larg, extrem de numeros (la acesta se face apel prin termenul „de masă”, din sintagma mass-media), căruia i se face, pe de o parte, educaţie culturală, pe de alta i se furnizează informaţie culturală. Termenul cultură are, în acest sens, două accepţiuni, şi mai corect ar fi să se admită că noţiunea consacrată patrimoniului cultural reprezintă ceea ce s-a înţeles instituţionalizat prin cultură, şi cultura de masă sau subcultură, fenomenul răspândirii acesteia prin mass-media. Este întru totul adevărat că „o dată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-media, o mare parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare a gândirii şi comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile distribuite de massmedia, circulă şi se fixează normele de comportament general acceptate, 160

altfel spus convenţiile tacite ale unei societăţi. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi comunităţii de perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a fi repere de acţiune”(Coman, Introducere în mass-media, p.82). Faptul este fără echivoc, dar funcţiile educative existente în mass-media fiind lipsite cel mai adesea de suportul pedagogic (care nu este prioritar în educaţia de tip massmedia) le transformă pe cele mai multe într-un teren de dispută. În ultima vreme se face simţită tendinţa mass-media de a se plia agresiv pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau mediatice. 5. Funcţia de divertisment Funcţia de divertisment are tendinţa de a ocupa prim-planul multora dintre ofertele mass-media. Ea porneşte de la posibilitatea oamenilor de a avea tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta din avantajul scăderii drastice a preţurilor bunurilor culturale difuzate prin mass-media. Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, numeroşi specialişti vorbesc despre naşterea unei societăţi numită fie a „spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie a „divertismentului” (N. Postman), fie a „efemerului” (G. Lipovetski), fie a „hedonismului” (G. Maffessoli). În lucrarea mai sus citată, p.84, se spune: „în publicaţiile cotidiene sau în posturile consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o poziţie marginală. Totuşi, el nu dispare cu totul: conform unor statistici, în ziarele din SUA, 12% din conţinut vizează divertismentul (jocuri, horoscoape, caricaturi, umor etc.), dacă integrăm aici şi sportul, atunci acest procent urcă la 26%” (sic!). În realitate, ideea de spectacol este mult mai contaminantă, astăzi putându-se vorbi şi în privinţa mass-media româneşti de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu, emisiunile de ştiri ale unor posturi tv private, în studiourile cărora, de la ambient la vestimentaţia redactorilor, de la fondul şi până la cortinele muzicale, de la dialoguri până la aparteuri, se poate observa o tendinţă spectaculară. Ele au devenit tot mai pronunţat talk-show -uri, deşi genul există independent.

161

Note 1. „Definit ca un animal social, omul şi-a manifestat în toate vremurile voinţa de a se înţelege cu semenii săi” (Şerban Cioculescu, în articolul Comunicarea condiţie fundamentală a artei). 2. Supravegherea mediului înconjurător, corelarea diferitelor segmente ale societăţii, transmiterea tradiţiilor între generaţii (H. Lasswell); socializare, identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment, educaţie (Leo Thayer); de inserţie, recreere, purificare sufletească (Fr. Balle); furnizoare de informaţii, analiză a informaţiei, cadru de referinţă pentru cunoaştere, divertisment, cunoaştere enciclopedică (Marshal Willey). 3. Acestea sunt numite de presa engleză instrumentale, iar de cea franceză de serviciu. Bibliografie Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp. 31 - 39. Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, pp. 236 - 241. Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp.69 - 85. Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp. 96 - 106. Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998. pp.39 - 42. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998 (spre consultare). Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, pp. 117 - 120.

162

VIII. CONSIDERAŢII FINALE

1. Prestigiosul jurnal „Le Monde” îşi încheie apariţiile din mileniul al doilea, în realitate neterminat, cu două numere speciale, subintitulate „Secolul” şi „Viitorul”, din 31 decembrie 1999. În cel dintâi, ziariştii cotidianului francez efectuează un tur de orizont spre a selecta evenimentele cele mai notabile din ultima sută de ani. Aceştia constată că „între progres şi regres, modernitate şi barbarie, speranţă şi nelinişte, drame şi plăceri, bogaţi şi săraci, istorie mare şi mică” bilanţul nu oferă prea multe motive de optimism. În retrospectiva amintită atrage, de asemenea, atenţia „cazul” Orson Welles & Citizen Kane, care a dinamitat, în mai 1941, ecranele americane, cunoscutul regizor dorind să prezinte în celebrul său film, printre altele, „ascensiunea celei de-a patra puteri şi controlul industriilor informatice, cu o tot mai mare pondere în modificarea jocului politic şi a regulilor sale” . Referitor la ultimii ani ai secolului trecut, paginile numărului special conţin şi alte informaţii despre mass-media, cum sunt cele privitoare la repertoarul de site-uri web www. yahoo. com., creat în 1994 şi devenit, prin expansiunea sa planetară, multinaţional sau despre site-ul californian Amazon, considerat cel mai mare succes mondial în materie de comerţ electronic, „librăria virtuală” cu acelaşi nume fiind parteneră de afaceri cu 4,5 milioane de clienţi cărora le-a furnizat catalogul complet al lucrărilor disponibile în limba engleză. O privire retrospectivă asupra sistemului mass-media şi a funcţiunilor sale seamănă în multe privinţe cu un excurs în istoria civilizaţiei. Chiar dacă despre mass-media se poate vorbi numai în ultimii o sută cincizeci de ani, n-ar fi greşit să se afirme că principalul suport al evoluţiei umanităţii l-a reprezentat 163

comunicarea, mai întâi sub forma limbajului interpersonal, ulterior prin capacitatea acesteia de a converti în informaţie patrimoniul nostru spiritual. Astăzi, mesajele au învins obstacole considerate odinioară de netrecut, ale spaţiului şi timpului, cea mai recentă dintre tendinţele mass-media fiind refacerea comunicării (individuale sau de grup), fără nici un fel de limitări. În introducerea cărţii Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975 Marshall Mc Luhan afirmă că „societăţile au fost totdeauna remodelate mai mult de natura medium-urilor („mijloacelor de comunicare”, n.n.) prin care oamenii comunică, decât prin conţinutul comunicării.” Există, prin urmare, o foarte puternică interdependenţă între tehnologiile comunicaţionale şi „treapta” dezvoltării sociale în care acestea au fost puse în act. Scoase din context, ele ar putea fi considerate unelte ideale pentru realizarea comunicării. Totuşi, în faza acumulărilor de tip capitalist, care coincide cu perioada apariţiei mass-media, dacă nu cumva i se şi datorează, numeroase iniţiative particulare au contribuit, pe lângă dezvoltarea tehnologică, şi la realizarea de profituri. Aproape mai toate tehnologiile au cunoscut, la puţin timp de la inventarea lor, o reorientare spre alte domenii, numite, printr-o formulă clasicizată, ale cererii şi ofertei, motiv pentru care şi-au schimbat semnificativ conţinutul şi scopul. În ultimul secol şi jumătate, ca urmare a presiunilor factorilor economici, s-a putut constata că, o dată cu marile avantaje produse de sistemul media, îşi făceau simţită prezenţa la fel de mari şi de numeroase neajunsuri. Faţă de varianta ideală a întrebuinţării sale, ca un bun al umanităţii, aşa cum este lumina soarelui, cum ar trebui să fie aerul şi apa (pentru că în absenţa lor nu e posibilă viaţa), mass-media a devenit în zilele noastre nu doar un fenomen de o mare complexitate, ci şi un instrument în mâinile celor ce îl au în proprietate. În cadrul eforturilor depuse de instituţiile care consideră informaţia un drept natural, al tuturor locuitorilor Planetei, trebuie amintit, pentru început, Articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1949), în care se proclamă dreptul oamenilor la informare şi comunicare. Un „moment” de referinţă îl constituie crearea în Japonia (1972) a primului Institut pentru Societatea Informaţională, obiectiv strategic japonez pentru anul 2000. Necesitatea unei noi ordini mondiale a informaţiei şi mai ales a accesului la fluxul liber al informaţiei a fost dezbătută în Congresul de la Nairobi (1976). Urmează, în 1980, raportul irlandezului Sean Mc Bride, numit „O singură lume, mai multe voci”, întocmit de acesta în calitate de preşedinte al 164

comisiei însărcinate de UNESCO să analizeze chestiunea fluxului liber al informaţiilor. În 1980, UNESCO a votat un document prin care se angaja să „încurajeze libera circulaţie a informaţiilor fără limitări ale libertăţii expresiei şi să dezvolte mijloace proprii prin care să promoveze distribuţia mai largă şi mai echilibrată a informaţiilor, fără limitări ale libertăţii de expresie şi să dezvolte mijloace proprii prin care să s prijine capacitatea de comunicare a ţărilor în curs de dezvoltare” (apud Mihai Coman, Introducere în mass-media, p. 140). În 1981apare Declaraţia de la Talloires, după numele localităţii franceze, unde lideri ai organismelor mass-media din 21 de ţări iau atitudine dezvăluind practici precum controlul informaţiei, blocarea jurnaliştilor la informaţie şi controlarea jurnaliştilor prin legi restrictive. În scopul democratizării accesului la informaţie, Comunitatea europeană a mai aprobat şi alte programe: Esprit (pentru coordonarea şi promovarea cercetării în domeniul tehnologiilor informaţiei); Impact (pentru stimularea cererii de servicii electronice); Media (pentru încurajarea creării de reţele audiovizuale transfrontaliere); Tendis (pentru promovarea schimbului de date informative). 1 Prima conferinţă mondială pentru dezvoltarea Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii a avut loc în 1994 la Buenos Aires, unde s-a luat hotărârea de a se realiza servicii universale pentru toţi membrii societăţii, la scară globală, şi de a se constitui infrastructuri informaţionale globale. Cu ocazia reuniunii din insula Corfu, în iunie, acelaşi an, un grup de experţi condus de comisarul UE pe probleme de comunicaţii şi tehnologia informaţiei, M. Bagemann, a prezentat documentul intitulat Europa şi societatea informatică planetară, structurat pe următoarele capitole: (a) Societatea informatică - noi modalităţi de a lucra şi trăi împreună; (b) O revoluţie industrială impusă de piaţă; (c) Punerea în aplicare a programului (în lucru); (d) Bazele tehnologice ale societăţii informaţionale (sarcini pentru sectorul privat). Clubul de la Roma a studiat, în cadrul lucrărilor sale din 1995, societatea şi multimedia, iar la reuniunea celor şapte ţări industrializate (Bruxelles, febr. 1995) s-a dezbătut un program de creare a aşa-numitelor autostrăzi ale informaţiei, ca suport al societăţii informaţionale. Începând cu deceniile 8 şi 9 ale secolului care a trecut s-a vorbit foarte mult despre societatea informaţiei şi noua ordine mondială în domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, despre aşa-numita societate globală informaţională, numită noua societate informatică holonică (de la cuvintele 165

greceşti holos „întreg” şi on „parte”). Corolarul argumentelor, ce sintetizează două decenii de căutări, este exprimat în termenii următori: „informaţia este un puternic catalizator al progresului. Este necesară o cooperare internaţională şi interguvernamentală între statele dezvoltate şi cele nedezvoltate, pentru ca informaţia şi comunicarea pozitivă să contribuie la întărirea păcii şi înţelegerii internaţionale, la promovarea drepturilor omului” (Francis Dessart). Iniţiativele înainte amintite reprezintă o contrapondere logică şi justă, cu un caracter mai degrabă de iniţiativă juridică faţă de tendinţele semnalate pe piaţa cererii şi ofertei. Din acest motiv discuţiile despre mass-media la sfârşit de secol şi mileniu iau turnura unor dezbateri polemice, iar cât priveşte viitorul, atât pentru mass-media cât şi pentru civilizaţia planetară, ele seamănă cu o călătorie pe o mare agitată, undeva între Scylla şi Charybda. Nimeni nu se îndoieşte de rolul pozitiv jucat de mass-media, ca instrument ideal pentru toate aspectele legate de fenomenul comunicării. Este neîndoios chiar şi că tendinţa globalizării informaţiei e, în sine, pavajul celor mai bune intenţii, din care se smulg totuşi porţiuni, segmente, fâşii pentru a se realiza şi alte căi de acces ducând spre profit. E clar pentru toată lumea că „informaţia înseamnă putere, reprezintă instrumentul esenţial al puterii” (Michel Crozier), puterea deţinând-o cel ce utilizează informaţia. Cercetătorii din domeniile conexe mass-media - am numit toate acele discipline de graniţă, în interferenţa cărora a luat naştere, o dată cu apariţia societăţii informaţionale, mass-media - dezbat aceleaşi chestiuni. Cât priveşte interesul arătat informaţiei 2, acesta se explică prin alegaţii precum: „A fi informat înseamnă a şti nu numai ce se petrece, ci şi a cunoaşte raţiunile şi metodele de decizie” (Alain Touraine) O altă „voce” nu numai competentă, cât mai ales oficială, l-am numit pe Robert E. Cahn, de la Agenţia pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării din SUA, spune: „Naţiunea care stăpâneşte domeniul prelucrării informaţiei va poseda cheile la conducerea lumii în secolul XXI” După cele prezentate mai înainte, tot mai strânsa legătură dintre politic şi economic în „viaţa” sistemului mass-media devine explicabilă şi scoate în evidenţă, ca pe o tendinţă de ultimă oră, concentrarea acestor forţe pe principiul centrului de interese, în care dominant va fi, la fiece palier, economicul. Comunitatea europeană, spre exemplu, care va avea în scurt timp o monedă comună, poate fi considerată o astfel de concentrare de forţe (economice, sociale, politice, culturale), constituite drept contrapondere pentru a stăvili ocuparea pieţei proprii de către capitalul american sau asiatic, 166

aflate în expansiune. Pe de altă parte, intensificarea relaţiilor mondiale necesită o circulaţie rapidă şi totală a ideilor, la ora actuală putându-se vorbi despre o biosferă informatică. Evenimente petrecute la mari distanţe „ating” instantaneu orice zonă a globului terestru, la fel ca şi cum s-ar fi petrecut în acel loc. Cu alte cuvinte, acest tip de evenimente s-ar putea spune că au devenit, deşi petrecute la distanţe de mii de kilometri, locale. Adevărul este numai pe jumătate exact. Nu toate evenimentele apte de a deveni ştiri vor fi „locale” deoarece filtrarea şi ierarhizarea acestui tip de informaţii se efectuează după criterii care îmbină aspecte subiective cu aspecte obiective, sfere de interes ş.a.m.d.3 Deşi se poate afirma că sistemul mass-media funcţionează ideal intrinsec, ca pârghie de influenţare şi comunicare informaţională, el va avea toate calităţile şi toate defecte celor ce-l manevrează. Analiştii iau deseori în calcul aceste perspective, studiile şi cercetările efectuate ilustrând exact că unghiul de abordare determină rezultatul, acesta, ca efect prospectiv, fiind cunoscut dinainte. Din astfel de motive, îşi face tot mai simţită prezenţa un fel de imperialism cultural, răspândit pe cale mediatică şi constând în tipuri de agresiune pe care unele culturi, cu reţele mediatice dezvoltate la nivel planetar, îl exercită asupra culturilor din ţările lumii a treia (şi nu numai). Imperialismul cultural desfide concurenţa anulând-o cu uşurinţă pentru că îşi vinde ieftin produsele culturale şi le impune în locul acelora ce reprezintă alte culturi. În acest mod, printr-un efect mass-media care priveşte exclusiv economicul şi legile sale de dezvoltare, este ameninţată identitatea culturală a zonelor în curs de dezvoltare. În realitate, faptele se prezintă cu mult mai complex, unul dintre aspectele de loc neglijabile fiind impunerea unei limbi de circulaţie universală. Acerba dispută pentru întâietate a fost în cea mai mare proporţie câştigată de limba engleză care s-a impus ca limbă comercială. Cultura, după opinia lui Michel de Certeau, devine terenul propice al unui tip de neocolonialism, un fel de ocupare de spaţii geografice prin intermediul forţei economice, care a înlocuit forţele militare, 4 consecinţele fiind următoarele: marile companii controlează industriile informaţiilor şi divertismentului; acestea sunt constituite în reţele dezvoltate pe orizontală (ca difuziune) şi pe verticală (ca structură organizatorică autonomă); dispun de proprietate asupra tuturor mijloacelor şi tehnicilor de realizare a produsului, de la materia prima până la tehnologiile care ni-l redau în forma sa finită; scopul acestor grupuri transnaţionale este profitul; logica 167

după care acţionează este adecvată acestui mobil şi intră deseori în conflict cu politica din acelaşi domeniu a guvernelor respective sau cu hotărârile unor organisme internaţionale. Între consecinţele majore pe care le are distribuţia la scară planetară a informaţiei produsă de marile concernuri occidentale, Mihai Coman, în Introducere, enumeră: (1) triumful şi generalizarea jurnalismului de tip occidental,(2)-impunerea la dimensiunea întregii planete a culturii de masă, (3) crearea unei audienţe de tip planetar, în special pentru evenimente de impactă global”, (4) accelerarea istorică, prin creşterea ritmului de succesiune a evenimentelor, (5)schimbarea politicilor internaţionale şi a tehnicilor diplomatice, (6) ignorarea unor zone şi evenimente şi supralicitarea altora, globalizarea publicităţii şi a relaţiilor publice. 2. Cât priveşte realităţile româneşti, dezvoltarea rapidă şi haotică a componentelor sistemului mass-media din ţara noastră relevă că ne aflăm şi în acest domeniu într-o fază de tranziţie. Dincolo de adevărurile evidente şi de avantajele vizibile pe care le-a adus expansiunea acestuia, ar trebui să se pună mai mult accentul pe limitele şi neajunsurile provocate de lipsa, pentru început, şi ignorarea, ulterior, a legislaţiei în domeniu. E de ajuns să amintim manipularea prin presă şi subiectele de „scandal” care invadează paginile de ziar şi jurnalele de actualităţi, căutarea cu obstinaţie a ştirilor emoţionale din zona grotesc-infracţională, a tragediilor personale, a evenimentelor care „explodează” uneori înainte de a se produce. Cât priveşte multimedia, alături de alte ţări învecinate, România deţine recordul piratării de soft şi CD-ROM (atât în sfera electronicii, cât şi a drepturilor de autor pentru filme, muzică, enciclopedii). Atitudinea de rezistenţă cea mai făţişă în privinţa globalizării massmedia se manifestă, ca peste tot în lume, şi în ţara noastră, prin elitele culturale. Cei interesaţi de evoluţia fenomenului sunt martorii a două tendinţe: una de simplificare şi optimizare, specifică socializării instrumentelor celor mai moderne cu care operează industriile informatice, a doua, cu accentul pus pe complexitatea vieţii înseşi a fiinţei umane, în numele căreia se formulează reproşul anulării, în maniera aceasta, a personalităţii. Altfel spus, contradicţia se referă la competenţă şi performanţă, doi termeni pe care cercetătorii limbajului îi situează în legătură unul cu altul. Cel mai elocvent exemplu constituindu-l impactul mass-media cu fenomenul cultural, reprezentanţi ai elitei intelectuale din România au atras atenţia 5 asupra consecinţelor ivite prin deprecierea valorică, sub toate aspectele, a 168

actului de cultură. Trebuie făcută, desigur, distincţia între adevărata cultură şi cultura de masă, arătând că, în comunism, cel puţin două componente, cultura şi protecţia socială, ambele adresându-se populaţiei dezavantajate, erau mai bine gândite. De aceea, nivelul cultural a scăzut brusc, lipsa oricărei forme de control al valorii - estetic, sau măcar al bunului simţ - permiţând apariţia pe piaţă, cu largul concurs de manipulare al mass-media, a produselor subculturale. Teoreticienii vorbesc despre generalizarea subculturii, concept utilizat (din sociologie) şi în domeniul jurnalismului dar care nu trebuie să se regăsească în paginile de ziar în locul autenticei culturi. Pentru descrierea şi înţelegerea fenomenului s-au purtat discuţii care au scos la suprafaţă opinii dintre cele mai incitante, de la ideea ca în România predecembristă a existat un fals interes pentru cultură, întreţinut artificial şi care, din acest motiv, nu e cazul să stârnească nostalgii şi resentimente (cultura va fi apanajul unei elite restrânse numeric în timp ce opinia publică se va rezuma la ceea ce i se oferă din produsul cultural mass-media, posibil de a fi utilizat în scopul manipulării, oricum de un nivel intelectual foarte puţin performant, însă extrem de diversificat). Nepierzând din vedere că, în fond, cultura este singurul nostru bun patrimonial într-o viitoare civilizaţie mondială, alte voci au fost şi mai radicale anunţând „moartea culturii” spre a atrage atenţia asupra relaţiei mai puţin studiate dintre economie şi cultură prin silogismul că, democraţie şi sărăcie nefiind termeni compatibili, cultură şi sărăcie nu sunt nici atât. Cele mai vehemente opinii se referă la tendinţa unor media de a se manifesta ca un tip de cultură numit expresiv „cultură CocaCola” Proiectarea conţinuturilor mass-media în avanscena interesului general are loc şi pe fondul unor mutaţii pe care specialiştii înainte amintiţi le pun în legătură cu societatea postmodernă. Fiind prin urmare un fenomen în permanentă transformare, se subînţelege că acestuia nu-i pot fi analizate consecinţele ultime. Situată în bucla fluidă a unei evoluţii neîncetate, e posibil ca mass-media să cumuleze contradicţii în raport cu propriile structuri stabile, mai vechi, istoricizate şi, prin aceasta, conservatoare. Explicarea lor prin apariţia societăţii postmoderne - despre care nu se poate afirma că s-a instalat în România - nu satisface toate exigenţele răspunsului. Mai oportun ar fi să se pornească nu de la postmodernism, ci cu mult înainte, mai exact de la momentele iniţiale ale revoluţiei tehnice, atunci când două tipuri fundamentale de cultură s-au confruntat pentru întâietate: unul de formaţie umanistică şi conservatoare în sensul selecţiei riguroase a tuturor valorilor 169

create de omenire şi constituind un patrimoniu universal, stabilit după coordonatele şi legităţi menite a-i asigura continuitatea, prin tradiţie, în viitor, iar celălalt, clădit din noile descoperiri din domeniul ştiinţelor exacte, cu mult mai dinamic, interesat de optimizarea şi crearea unui patrimoniu industrial, de folosire a tuturor resurselor, a progresului rapid, eficient, dar neînglobând, cu excepţia reglementărilor juridice, necesare valori de existenţă, precum morala, etica ş.a.m.d. S-a trecut, cu alte cuvinte, de la umanism la tehnicism fiind schimbate, de-a lungul unui secol şi jumătate, aproape toate „codurile” funcţionale în societate însumate de cultura generală, cu care rămân pentru restul vieţii absolvenţii de şcoli, gimnazii, licee, colegii şi facultăţi. Nu întotdeauna aceste mutaţii au fost resimţite în mod direct, fiindcă evoluţia în timp a fost, la început, relativ lungă devenind, ce-i drept, tot mai accelerată în ultima perioadă. Cercetarea contemporană a schimbat extrem de puţin maniera de lucru, concesiile de la rigoarea aproape rigidă a textului ştiinţific fiind înlocuite de cele privitoare la fluenţa lecturii. Şi aceste elemente se află în disoluţie, pentru că, pe plan mondial, studiile de acest tip, pentru a se bucura de o circulaţie internaţională, tind să se unifice, prin utilizarea câtorva limbi de circulaţie (engleza, franceză, germana) şi prin promovarea sistemelor de cercetare şi editare ştiinţifică din culturile respective. Aceasta impune imperialismul marilor culturi asupra celor considerate, cu un termen nepotrivit, minore (de mică răspândire geografică) fiind ştiut că audienţa e dată de un limbaj internaţionalizat. Apariţia în ţara noastră a câtorva mii de edituri (cu tirajele aferente) cumulează şi alte semnificaţii. Dincolo de eclectismul dezarmant oferit de noua piaţă de desfacere (cartea se vinde pe ... trotuar), dincolo de gustul cel puţin dubios comparativ cu ceea ce se înţelegea înainte prin carte sau cultură de bună calitate, ca prim rezultat, se observă scăderea alarmantă a standardelor de editare filologică sub nivelul elementar. De la tiraje pirat şi până la traduceri de acum câteva decenii, reciclate în fondul principal lexical de atunci, de la enorme greşeli de corectură şi până la grave erori de lecţiune, majoritatea tipăriturilor care abundă în astfel de anormalităţi a reuşit, împotriva semnalelor de alarmă trase, să acapareze piaţa cititorilor distrugând sau schimonosind criteriul de valori prin ignorarea cvasitotală a principiilor operaţionale şi în cultura de masă. S-a acreditat ideea că fără sprijinul şi competenţa filologilor editarea de carte este posibilă, iar din acest motiv ne aflăm astăzi într-o situaţie paradoxală ale cărei consecinţe vor fi vizibile în 170

următoarele decenii: cele mai mult ediţii critice trebuie refăcute din cauză că în anii dictaturii, din considerente de cenzură politică, editorii acestora au fost obligaţi să apeleze la croşete. Nu se găsesc la ora actuală bani şi editori nici măcar pentru această reparaţie urgentă şi necesară. Îşi aşteaptă, de asemenea, tipărirea după norme filologice, operele scriitorilor clasicizaţi. Mai mult, după 1990, mass-media românească nesocoteşte apariţia noii serii de reglementări academice, cărţile şi publicaţiile de presă, chiar unele reviste de cultură întrebuinţând variante grafice ale alfabetului, încât devine superfluu să se discute despre mai multe tipuri de filologie în editologia 6 zilelor noastre. Noul punct de vedere nu ia în considerare relevanţa codului utilizat pe considerente ţinând de istoria poporului, tradiţia sa lingvistică, apartenenţa la o anume rasă/ naţiune, (interpretate în sensul unei reparaţii morale) ori pur şi simplu artistice, considerându-se că aceste semnificaţii sunt „predate” suportului, în cazul mai vechi hârtia, în situaţia mai nouă, de ultimă oră, cel electronic.7 În situaţia suportului electronic, codul este şi mai mult simplificat creându-se necesitatea, nefastă pentru fostele texte editate filologic, renunţării la orice alte informaţii în afara aceleia de cod de comunicare. Utilizarea distinctă, după reguli precise a grafemelor care conţin semne diacritice (ă, â) nu mai e posibilă prin mediile de ultimă generaţie, după cum nici celelalte grafeme însoţite de simboluri diacritice (ş, ţ) nu-şi vor mai găsi utilizarea. Se pune prin urmare întrebarea cum vor arăta primele texte literare pe Internet şi cum vor fi utilizate cd-urile în biblioteci atât timp cât o tastatură universală nu a fost pusă la punct, iar deosebirile de natură a utilizării filologice diferind de la un popor la altul, de la o cultură la alta, ar necesita inventarea unui limbaj artificial de genul volapük, argument desigur nerealist.8 Dacă întrebarea prospectează un viitor incert, un alt amănunt este cel puţin previzibil: insinuarea competiţiei publicitare, fals ştiinţifice, ca etalon valoric. Vina tragică purtată aici de mass-media o constituie exacerbarea fenomenului publicitar, resimţit ca uzurpator al sistemului de valori, întrucât nu o instituţie sau persoane cu învestitură ştiinţifică promovează textul despre produsul respectiv, ci o echipă de specialişti concentrată în primul rând asupra metodelor persuasive, de convingere, şi de abia după aceea asupra valorii intrinseci. Publicitatea profită din plin de autoritatea clădită, de-a lungul istoriei umanităţii, în cuvântul scris (şi, prin extrapolare, în mijloacele audio şi video care au preluat „mitul”), folosindu-l, dacă se admite comparaţia, ca drog sau măcar euforizant. 171

3. Prefaţând cu aceste previziuni mileniul care începe, trebuie arătat că noile tehnologii mass-media se definesc printr-o accelerare9 fără precedent a funcţiilor mass-media şi refac „tabloul” comunicării umane la parametrii optimi ai funcţionării sale, care sunt o primă simbioză între individualitate şi societate, prin dispariţia distanţelor şi implicit a timpului. Practic, mesajele circulă între emiţător şi receptor fără restricţii, emiţătorul îşi poate individualiza sau personaliza în orice moment mesajul social, la cererea receptorului, fapt posibil numai datorită optimizării comunicării şi, în acelaşi timp, prin largul acces pe care îl au cei interesaţi la reţea. Reţeaua, noul canal de transmitere a comunicării are putere de acoperire mai mare decât necesităţile, iar mediul utilizat permite tipul de comunicare interactivă, făcând posibil dialogul, mai nou, chiar şi între persoane care nu deţin aceeaşi competenţă lingvistică, în sensul că sunt vorbitori de limbi diferite. În cel de-al doilea număr special din „Le Monde” intitulat „Viitorul” sunt redate o serie de dezbateri pe această temă. Din sumarul extrem de incitant al publicaţiei se detaşează subiecte precum : „incidenţa internetului asupra valorilor democraţiei, naşterea unei hiper-elite fondată pe puterea noilor utilităţi ale comunicării, bulversarea lumii artistice prin apariţia lumii virtuale, schimbarea fundamentală a noţiunii de muncă, omogenizarea culturilor şi opoziţia întâmpinată din perspectiva reflexelor identitare, ştergerea „graniţei” dintre masculin şi feminin şi încă altele, nenominalizate aici, însoţite fiecare în parte de cifre-cheie şi de un mini lexic al problematicilor abordate. Cât priveşte viitorul mass-media, răspunsurile la întrebările puse s-au concretizat în două variante predictive, una pesimistă, cealaltă optimistă. Pornind de la acestea, ziariştii francezi au lansat cele două ipoteze, care trebuie considerate simple scenarii cu o ridicată cotă de scince fiction. „Scenariile” propuse de Sylvain Cypel (ziarist la cotidianul „Le Monde”) se bazează pe opiniile unor foarte cunoscuţi specialişti: P. Drucker, E-Commerce, a Totally Unexpected Development, Hot Wired, oct. 1999; Manuel Castells, L’Ére de l’information. La societé en réseaux, Fayard, 1998; Jacques Attali, Dictionnaire du XXe siécle, Fayard, 1998 şi, după cum se observă, acordă o importanţă covârşitoare mass-media, mai exact în urma intrării în funcţiune a noilor ei sisteme. Mass-media se înscrie într-o spirală evolutivă fără precedent, „motorul” secolului următor aflându-se în strânsă determinare cu legităţile comunicării. De aceea, e de presupus că o serie de termeni ai epocilor de început ale domeniilor comunicării, utilizaţi încă astăzi cu o adevărată fervoare, îşi vor 172

stinge lumina semnificaţiilor precum aştrii morţi, viteza transformării, schimbării şi evoluţiei mass-media apropiindu-se de treptele superioare. În plan general, progresul civilizaţiei mondiale constă în evoluţie umană şi acumulare culturală, acestea fiind continue şi nu de puţine ori contradictorii. Intraţi recent în epoca mijloacelor de comunicare computerizate, şi fără a le cunoaşte, cu excepţia câtorva scenarii, între care şi cele amintite, consecinţele nu se pot stabili şi, cu atât mai mult, nici natura şi nici implicaţiile acestor transformări foarte recente. Cert este că, faţă de numeroasele schimbări intervenite, nu întotdeauna şi nu pentru toate invocarea progresului reprezintă soluţia justă. Triumfalismul care însoţeşte publicitar (şi financiar) activitatea sistemelor mass-media ignoră, s-ar putea spune cu deliberare, contradicţiile interne şi reacţiile de ostilitate10, e adevărat puţine, totuşi reale. Pentru cei mai mulţi, creşterea puterii reţelelor şi a maşinilor inteligente destabilizează elitele şi modifică modul de identificare a individului presând inexorabil la o trecere a puterii organizaţiilor (statale, de partid, sindicale) către indivizi şi mici grupuri, vectori ai inovaţiilor. O primă tendinţă pozitivă, dar accentuând ieşirea spre post-politic, emanaţie a supercetăţeanului, este dată de apariţia netizenului (netizen, cuvânt contras din net + citizen, adică „reţea” şi cetăţean”), liber şi fără frontiere. Acesta va duce la o terifiantă sfântă alianţă între stat, antrepriză şi noul expert, prin reducerea la neant a cunoştinţelor politice colective. Peter Drucker, considerat de Cypel un guru al managementului, anunţă bulversarea politicului de procrearea viitoare a comerţului electronic. E-commerce va transforma geografia mentală a oamenilor. Mulţi îşi imaginează deja o societate unde travaliul şi achiziţia constantă de cunoştinţe nu formează decât una şi aceeaşi activitate, educaţia şi tehnologiile inteligenţei. Comerţul electronic va crea o nouă clasă dominantă, deţinătorii de cunoaştere, o hiperclasă de antrepenori, supereducaţi şi deschişi la inovaţii. Un alt cercetător, Andrew Shapiro, inventatorul termenilor Cyberbia şi Cyberkeley consideră ca viitorul se deschide cu o confruntare între aceştia. De o parte Cyberbia, o hipersocietate controlată, supravegheată de poliţiile de reţea, unde spaţiul public este exclus, de altă parte Cyberkeley, un tip de Eden unde se întâlnesc servicii comune şi convieţuire paşnică. În primul rând se face simţită pe plan mondial o separaţie tot mai netă între vechile şi actualele înţelesuri ale noţiunilor pereche bogat-sărac. Astăzi este impropriu să se vorbească, într-o societate globalizată, despre ţări bogate şi ţări sărace. Graniţele naţionale s-ar putea 173

şterge, locul acestora fiind luat de graniţe sau cortine invizibile economice, ajungându-se la delimitarea globului în zone bogate şi zone sărace. Unele profesii, cum sunt cele din domeniul financiar-bancar, oferă, indiferent de buna sau greşita funcţionare a sistemului, bogăţie. S-ar putea vorbi aşadar despre profesii favorizante, unde competenţa nu e neapărat un criteriu al bunăstării. Se poate vorbi, de asemenea, despre separaţia indivizilor în persoane foarte bogate (acestea într-un număr extrem de restrâns) şi „ceilalţi”, spectrul teoriilor lui Marx revenind precum fantoma din Hamlet. Există în acest moment, în unele părţi ale lumii, oraşe ale bogaţilor, organizate după vechiul principiu de apărare al cetăţilor, cu deosebirea că în locul podurilor care se ridicau şi a canalelor cu apă împrejmuitoare se află, de astă dată, sisteme sofisticate de alarmare şi apărare, bodyguarzi înarmaţi, în fine un sistem de protecţie menit să-i apere pe unii dintre semenii noştri de ceilalţi. Şi în Bucureşti, cartierul francez este protejat de vizitatori. Întrebându-se care model va fi adoptat şi ce şansă mai au fundamentele democraţiei să supravieţuiască, Dominique Wolton afirmă: „Euforizante sau catastrofice, aceste viziuni tehniciste ale viitorului sunt toate fondate pe ideea dominantă în SUA, a primatului tehnologiei asupra societăţii. Cel mai mare neajuns al lor este necunoaşterea Istoriei. Şi e normal: popor fără istorie, americanii au zece lungimi de avans pe Internet, ceea ce corespunde în plus profundei lor culturi individualiste. Obnubilaţi de tehnologie, aceştia nu înţeleg că societăţile umane au fost totdeauna cu mult mai complicate cu cât tehnologiile sunt mai sofisticate”. Dominique Wolton admite importanţa comerţului electronic, care va constitui o enormă miză şi e de acord cu toate avantajele pe care Internetul le oferă celor întreprinzători, dar crede, în final, că după cincisprezece ani de „folie” Internet, vom asista la o mare reîntoarcere la Om. Note 1. În ţara noastră funcţionează Renac (reţeaua naţională de calculatoare) ,Renod/Renac (reţea nodală pentru Renac), Cedinf (cercetare şi dezvoltare informatică) ISR (infromatizarea societăţii româneşti). 2. „Informaţia este partea cea mai comunicabilă a realităţii, poate trece foarte uşor de pe o substanţă pe alta, ceea ce face posibil ca substanţe diferite să poată duce aceeaşi informaţie şi substanţe asemănătoare să poată duce informaţii diferite. Deşi este indisolubil legată de substanţa şi energia care o generează şi o transportă, informaţia reprezintă un alt aspect al materiei, care are capacitatea de transformare şi 174

de conservare” (A. Restian, Rolul informaţiei, în Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau Integronica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989). 3. Un exemplu îl constituie chiar revoluţia română din decembrie ‘89, larg mediatizată în Europa, dar mai puţin cunoscută pe celelalte continente. Un ziar local american, spre exemplu, conţinea pe prima sa pagină ştiri de mare interes pentru comunitatea urbană unde apărea, informaţia despre revoluţia din ţara noastră fiind inserată pe o pagină de final a publicaţiei sub forma unei simple note. 4. În Mihai Coman, Introducere în mass-media, p 141, conform unor statistici şi studii de specialitate, sunt date mai multe exemple din care extragem: „Cele mai mari 5 agenţii de presă din lume sunt localizate în statele care reprezintă marile puteri politico-militare ale epocii actuale; deşi în lume există 120 de agenţii de presă, aceste 5 mari agenţii ating cu informaţiile lor 98% din populaţia planetei; din cele 78 de mari firme care operează în sfera comunicării de masă, identificate de o cercetare UNESCO în 1989, nici una nu era originară sau bazată într-o zonă din lumea a treia; jumătate din acestea sunt americane, iar o pătrime sunt europene. În lume sunt produse anual 3600 de filme; deşi numai 10% din acestea sunt realizate în SUA, filmele americane ocupă 50% din timpul real de vizionare pe planetă şi 50% din totalul de venituri aduse de industria cinematografică; 90% din frecvenţele de radio disponibile sunt utilizate în ţările dezvoltate; 80% din producţia mondială de carte este plasată tot aici. (...) Sistemul industriilor culturale este controlat de tei mari trusturi multinaţionale: grupul Time-Werner, cea mai mare corporaţie mass-media, deţine un capital uriaş, foloseşte 340.000 de angajaţi, are filiale în SUA, Europa, Asia, Australia, America Latină şi a realizat în 1995 venituri de 17, 6 miliarde de dolari. În raportul său din 1990, grupul se definea ca o entitate planetară şi lansa logo-ul „Întreaga planetă este publicul nostru”. (p 141-142, passim). 4. În O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, JeanNöel Jeanneney, vorbind despre identitatea naţională, arată că factorul de îngrijorare este ameninţarea pe care ar putea-o constitui „tocirea” progresivă a acelor particularităţi venite din negura timpului, pe care se edifică originalitatea unui popor şi dorinţa sa de a trăi unit” şi conclude: ştim astăzi, din experienţele trecute, că nu putem accede la universal, cu un anumit grad de ambiţie, decât prin protejarea specificaţilor naţionale” (p. 364). 5. În două numere succesive, revista „Caiete critice” reproduce lucrările Colocviilor UNESCO din anii 1997 (Culturile estului în totalitarism) şi 1998 (Dialogul cultural Est-Vest în faţa mileniului III) în care sunt inserate numeroase luări de poziţie asupra trecerii de la sistemul cultural dirijist la cel liberal şi a decalajelor survenite prin implementarea noilor media, foarte bine reprezentate în perioada de tranziţie spre economia de piaţă. S-a ajuns la concluzia că noului model mediatic, în speţă de provenienţă americană, nu i-a fost opusă nici o rezistenţă, din cauza prăbuşirii economice a celui tradiţional, reprezentând valori europene şi în special ale culturii 175

franceze. Aspectele cele mai contradictorii se manifestă în domeniul presei scrise, constituită în ţara noastră, încă de la începuturile ei, ca presă de opinie mulţumită contribuţiei marilor scriitori, care au dat stilului publicistic o omogenitate şi o elevaţie pierdute azi, când se scrie tern, sec, lipsit de relief. 6. Editologia aduce pentru prima dată în prim plan chestiunea suportului de conservare a informaţiei, acesta prevalând modului ştiinţific de reproducere a ei. 7. Pentru a infirma o astfel de ipoteză trimitem la studiul Ecaterinei Mihăilă, Nivelul cel mai de suprafaţă al textului sau şocul grafic şi ortografic în poezia postmodernistă (1960-1980), în SCL, nr. 1-6, 1995 (XLVI). 8. Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti 1982 (ediţia I) şi Editura Clusium, 1998, ediţia a II-a. În articolul Tendinţe actuale ale formării cuvintelor în limba română actuală, apărut în publicaţia „Limbă şi literatură” cu peste trei decenii în urmă, arăta că „limba presei oglindeşte şi în acelaşi timp influenţează în cel mai înalt grad limba vie actuală”. 9. Modelul evoluţionist al originii omului este un model al evoluţiei în acceleraţie progresivă. Redăm, în acest sens, spre exemplificare, un fragment de la p. 97 a cursului de faţă. Simpla enumerare a bornelor temporale importante amintite: 65, 35, 10, 3,5, 1,5 milioane de ani, 30.000, 5000, 150, 30 ani arată o săgeată în acceleraţie exponenţială. Abia acum 150 de ani începe revoluţia industrială şi abia de cca 30 de ani devine dominantă tehnologia modernă, automatizată, computerizată şi informaţională. Cât priveşte etapele dezvoltării comunicării umane, ele ilustrează întru totul acelaşi tip de acceleraţie progresivă. De la perioada apariţiei presei de masă, la cea a presei audio şi apoi video şi până la noile sisteme mass-media (telefonie şi televiziune prin satelit, introducerea computerelor în sistemul internet şi e-mail, videotextul) timpul scurs de la o aplicaţie la alta s-a „contras” permanent. 10. Vezi în acest sens Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 144-147.

176

177

Bibliografie generală

*** Almanahul graficei române, 1926, Editura Grafică Craiova, Tiparul Scrisul Românesc. *** Almanahul graficei române, 1927, Editura Grafică Craiova, Tiparul Scrisul Românesc *** Dictionnaire des Médias, (sub direcţia lui Francis Balle), Editions Larousse-Bordas, Paris, 1998. *** Secolul XX, nr. 4 - 9, [421-426] 2000, intitulat Gutenberg, computer, Internet. Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2000. Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Shirley Biagi, Media/Reader. Perspectives on MassMedia Industries, Effects, and Issues (second edition), Wadsworth Publishing, Belmont, 1993. Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996. Claude Bonnange, Chantal Thomas, Don Juan sau Pavlov? (Eseu despre comunicarea publicitară), Editura Trei, Bucureşti, 1999. Philippe Breton, Serge Proulux, L’explosion de la communication, Edition La Déouverte, Paris, 1996. 178

Ion Bucheru, Fenomenul televiziune (limbajul imaginii, publicistică, producţie, programare), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997. Cristina Coman, Relaţii publice: tehnici de comunicare cu presa, Editura ALL, Bucureşti, 1999. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2000 (ed. a II - a, revăzută şi adăugită). Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Mihai Coman (coordonator), Manual de jurnalism (Tehnici fundamentale de redactare), Editura Polirom, Iaşi, 1997. Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Melvin L. De Fleur & Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea simbolică (arhitectura discursului publicitar), Editura Dacia, Cluj, 1999. Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti,1998. Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Donald L. Ferguson, Jim Patten, Journalism Today (an introduction), National Textbook Company, Skokie (SUA), 1982 Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, Iaşi, 1999. Ionel Funeriu, Editorialişti români (Noel Bernard, Ion Cristoiu,Mircea Dinescu, Ioan Iercan, Octavian Paler, Corneliu Vadim Tudor), Editura Augusta, Timişoara, 1996. Ion Haineş, Sistemul mass-media, Editura Era, Bucureşti, 2000. Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1999. Jean-Nöel Janneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997. John Keane, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. 179

Mirela Lazăr, Dicţionar de terminologie de mass-media şi comunicare francez-român, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, Bucureşti. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998. James Lull, Mass-media, comunicare, cultură: o abordare globală, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999. Mircea Maliţa, 10000 de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. Armand Mattelart, L’Inventation de la communication, Edition La Découverte, Paris, 1996. Paul Marinescu (coordonator), Managementul instituţiilor de presă din România (Teorie, practică, studii de caz), Editura Polirom, Iaşi, 1999. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999. Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975. Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998. Maria Moldoveanu, Dorina Miron, Psihologia reclamei (publicitatea în afaceri), Editura Libra, Bucureşti, 1995. Nicholas Negroponte, Era digitală, Editura ALL, Bucureşti, 1999. Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992. Marian Odangiu, Daniela Ciobanu, Violeta Ficard, Publicitatea audio (curs practic de strategii creative), Editura Hestia, Timişoara, 1997. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001. Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. Bryan Pfaffenberger, David Wall, Dicţionar calculatoare & internet, Editura Teora, Bucureşti, 1997. Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie, Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1998. 180

Petre Pânzaru, Mass-media în tranziţie, Editura Fundaţiei Rompres, Bucureşti, 1996. Dumitru Titus Popa, Dreptul comunicării, Editura Norma, Bucureşti, 1999. Ilie Rad, Stilistică şi mass-media (Aspecte ale experienţei jurnalistice), Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999. Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi, 2000. Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Editura ALL, Bucureşti, 1998. Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Ion Smeureanu, Georgeta Drulă, Multimedia (concepte şi practică), Editura Cison, 1997. Valentin Stancu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica, Relaţii publice (succes şi credibilitate), Editura Concept Publishing, Bucureşti, 1997. Stancu Şerb, Relaţii publice şi comunicare, Editura Teora, Bucureşti, 2000. Laurenţiu Şoitu, Acţiune şi comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1997. Angela Teşileanu, Dorina Chiriţescu, Mass-media şi educaţia civică (ghid metodic), Editura Sigma, Bucureşti, 1997. John. B. Thompson, Media şi modernitatea (O teorie socială a mass-media), Editura Antet, Bucureşti, f.a. Vasile Traciuc, Introducere în presa radiofonică (în regia autorului), Bucureşti, 1996. Immanuel Vasiliu, Introducere în teoria limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare ( De la calul troian la Internet), Editura Antet, Bucureşti, f.a. Henri Wald, Expresivitatea ideilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986. Henri Wald, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983. Dennis L. Wilcox, Philip H. Ault, Warren K. Agel, Public Relations. Strategies and Tactics, Harper Coolins Publisher, New York, f.a. 181

Stan Le Roy Wilson, Mass-media/Mass culture - an introduction, McGrawHill, Inc., 1993, 3-rd edition.

182