Terapia Existentiala [PDF]

Zitiervorschau

Rezumat: In primul rând am definit psihoterapia existenţialistă după care m-am referit la această psihoterapie dimensiunile de bază ale existenţei umane. În cadrul acestor dimeniuni am aflat că anxietatea este o condiţie a vieţii din punct de vedere existenţialist. Existenţialiştii înlocuisc boala psihică cu problema umana a impasului existenţial descriind mai departe şi care sunt consecinţele acestui impas existenţial. Mai departe vorbim despre Irvin Yalom care explică in teoriile sale despre problematica libertatii, a mortii, a izolarii si a lipsei de sens. In a doua parte a referatului explic care este scopul psihoterapiei si cum este structurat procesul terapeutic din punctual de vedere al unor psihoterapeuti precum: D. Polkinghorne si G. Corey.

Psihoterapia existențială a luat naștere la jumătatea secolului XX în Europa, din dorința de a găsi o modalitate mai realistă de a înțelege ființele umane. Acest tip de terapie nu constă într-un set de reguli tehnice, ci în întrebări profunde despre natura ființei umane și semnificația experiențelor sale.

Abordarea existenţială accentuează libertatea umană și responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu. Este o abordare profund umanistă, punând în centru ei omul, cu potențialul său de a-și construi propriul destin. Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după Mitrofan, 2008), sunt: experiența anxietății existențiale, impasul existențial, daturile existenței, capacitatea omului de a fi conştient şi de a lua decizii, străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alții. În ceea ce priveste anxietatea ea este privită de existenţialişti ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă, şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică, deoarece prin intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată (fragilă) și că el este singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți. Deci, aceasta este văzută - metaforic vorbind - ca “rampă de lansare” spre căutarea și conturarea unei noi vieți, a unui nou “modus vivendi” (Mitrofan, 2000). Anxietatea nevrotică, însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de a acţiona. Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia, ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic, cât și pentru dezvoltarea capacității de a trăi în condițiile acesteia. A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază cu anxietatea), a avea tăria să te confrunți cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine. Impasul existenţial- Abordarea existențialistă propune înlocuirea ideii de “boală psihică” cu cea de “problemă umană”, de impas existențial. Disoluția organizării triontice (Ipseitatea – Eu, Tuitatea – Tu, Ileitatea – El) duce la impas existențial, la depersonalizare și pierderea echilibrului, individul devenind consumat, condamnat, spulberat și anihilat (Mitrofan, 2000). Tuitatea exprimă necesitatea comunicării, este sursa afectivității, a iubirii și a cunoașterii, iar prin Ileitate se înlătură nesiguranța și anxietatea. Ileitatea este rădăcina generoasă a ființei umane și instanța purtătoare de valențe vindecătoare. Consecințele impasului existențial sunt: sentimentul eșecului, senzația de gol interior, nemulțumire de sine, neliniște, dezamăgire și anxietate. Principala sursă a impasului existențial este eșecul unui proiect de destin, în care omul a investit speranță și energie, credinta și așteptare. Irvin Yalom (2010) defineşte psihoterapia existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică, ce se focalizează pe accesarea şi rezolvarea printr-un demers de profunzime a conflictelor intrapsihice inconştiente, generatoare de anxietate şi care perturbă funcţionarea adaptativă a

individului. Conform concepţiei existenţiale, aceste conflicte interioare rezultă din întâlnirea cu preocupările ultime ale existenţei: moartea, libertatea, izolarea, lipsa de sens. Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de a fi nemuritor, de a continua viaţa la nesfârşit. Confruntarea cu moartea ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile. Deşi adesea este privită ca un blestem, luarea ei în consideraţie de-a lungul existenţei poate să ne îmbogăţească, decât să ne împovăreze viaţa. În viaţă există anumite situaţii limită, anumite „experienţe urgente” care pot deschide calea spre starea de conştientizare a perisabilităţii existenţei. O situaţie limită este un eveniment, o întâmplare care determină confruntarea individului cu realitatea existenţială (de exemplu, moartea unei persoane apropiate, o boală terminală, o tentativă suicidară, condiţia de martor sau victimă a unui cataclism, accident etc.). În toate aceste situaţii, contactul cu moartea ocupă un loc esenţial. Dacă această întâlnire este folosită în sens constructiv (ceea ce îşi propune psihoterapia), persoana poate ajunge să aprecieze cu adevărat darurile nepreţuite ale existenţei. Problematica libertăţii derivă din confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de fundamentare a universului în care trăim (oricând se poate întâmpla ceva teribil – un război, un cataclism natural, un accident – care să răstoarne ordinea de acum a lucrurilor) şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. Însă noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm . În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării . Problematica izolării ţine de tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale (de fapt, fiecare dintre noi intră în viaţă singur şi trebuie să iasă singur) şi dorinţa noastră de contact, de protecţie, de a fi parte a unui întreg mai mare. Oamenii care sunt îngroziţi de izolare încearcă, în general, să scape de această teroare prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal. Ei caută să stabilească relaţii nu pentru că doresc asta, ci pentru că trebuie s-o facă, iar relaţiile respective sunt bazate pe nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Pornind de la astfel de constatări, unul dintre obiectivele majore ale terapiei existenţiale este să resolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă trebuie să înveţe să intre în relaţie cu celălalt, fără să se lase furată de dorinţa de scăpa de izolare, devenind una cu celălalt sau fără a-l transforma într-un instrument de apărare împotriva izolării.

Problematica lipsei de sens se referă la dilema omului ce este aruncat într-un univers care nu are niciun sens prestabilit. Oamenii au potenţialul de a acţiona, dar și inacţiunea este o decizie. Prin acțiunile alese, oamenii își construiesc, parțial, destinul. Noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de a construi relații cu ceilalți. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea. Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat. Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este de a-i ajuta pe clienți să conştientizeze că au libertatea de a-şi construi propriul destin, dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. în felul acesta realizându-se atât obiective intrapersonale (autenticitate, creativitate, echilibru spiritual), cât și obiective interpersonale (spontaneitate în relația cu semenii, percepție și integrare socială). Omul, ca ființă liberă și creativă, construiește proiecte existențiale și apoi se angajează pe drumul prevăzut și cuprins în proiect. Eșecurile, blocajele sau orientarile greșite pe un astfel de “drum existențial” îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existențial o punte spre realitate, participă la eliberarea acestuia de teamă și complexe afective, redându-i speranța și libertatea. Cu alte cuvinte, o relație terapeutică autentică este fundamentală pentru procesul terapeutic. Terapia existențialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun și sănătos în ființa omenească. Nu există boală psihică în concepția existențialistă, ci numai situații problematice și impasuri existențiale. Impasul existențial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza, expresia disperării existențiale. Anxietatea, teama, panica și sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiției umane, fapt ce duce la depersonalizare și apatie, la “situații-limită” ce determină o existență umană alienată, absurdă, izolată și lipsită de sens. Universul existențial ai clientului nu trebuie distrus, ci metamorfozat într·unul realist și autentic. Clientul trebuie să fie motivat pentru schimbare, să dorească transformarea propriei personalități, să fie interesat și capabil de relaționare terapeutică. Se consideră că maturizarea

reprezintă o precondiție esențială a libertății și realizării de sine, iar sinceritatea și umorul sunt condiții ale creșterii autentice (Mitrofan, 2000). Existentialiștii utilizează noțiunea de “empatie mediată” pentru a înțelege “lumea” depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-se în situația pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor filosofice. Cea mai mare importanță o are relația terapeutică, care începe printr-o “întâlnire”, realizându-se astfel transferul terapeutic, posibilitatea de a comunica unul cu altul într-o manieră intuitivă, directă, empatică. Această întâlnire se produce “aici și acum”, dar și în devenire. În timpul relației terapeutice clientul trebuie să-și exprime cât mai clar gândurile și sentimentele, să-și exprime emoțiile “hic et nunc”, să-și caute singur un plan de acțiune, terapeutul asigurând climatul psihologic necesar unei dezvoltări armonioase a personalității. Climatul terapeutic este de acceptare necondiționată, înțelegere și comunicare mutuală, valorizare și încurajare. Terapeuții de orientare existențialistă împărtășesc clienților propriile sentimente, valori, experiențe de viață. Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau de terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor, clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de a fi în lume. Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici și proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt: tehnica fanteziei dirijate, tehnica dramatică, fantezia şi reveria, relaxarea şi reveria, relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale, tehnici de concentrare a atenţiei, tehnici de relaxare, tehnici de educare a voinţei, analiza viselor (Mitrofan, 2008). Accentul se pune pe felul cum clienții își descriu experiența și nu pe ceea ce au experimentat, reflectând la felul cum aceștia distorsionează înțelesul și semnificația experienței. Terapeutul îi ajută să-și elimine confuziile, să-și ordoneze experiența și să găsească modalități creative de realizare a unei vieți noi și semnificative. Durata analizei existențiale este între șase luni și un an și se aplică în cazurile de criză existențială (impas existențial). Paradigma terapeutică existențialistă presupune așadar un proces asistat și provocat de autodezvăluire, autoînțelegere și autorestructurare axiologică, prin redobândirea sensului ființei și bucuria asumării responsabilității și libertății de opțiune.

D. Polkinghorne (apud Mitrofan, 2000) propune următorul plan de acțiune în analiza existențiala: 1. Explorarea eului. Este o examinare amănunțită a celor patru dimensiuni ale vieții clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată și lumea ideală. Reprezintă descrierea propriei lumi, a memoriei, sentimentelor și reacțiilor proprii. Terapia se focalizează pe viața interioară a clientului, pe felul cum acesta își interpretează propriile experiențe. De cele mai multe ori, clienții sunt fascinați de descoperirea propriului interior. 2. Schimbarea directă a vieții, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieți. Terapeutul îl ajută pe client să analizeze și să evalueze toate alternativele posibile și să selecteze apoi varianta optimă. În felul acesta are loc o restructurare a sistemului axiologic prezent, chiar dacă vechile valori sunt adânc înrădăcinate. Noua viziune de viață care se structurează acum îl va determina pe client să-și accepte trupul său biologic, să accepte prezența semenilor, să-și construiască gânduri optimiste și speranțe pentru viitor. Se conștientizează rolul său în alegerea curentului existențial în care se va angaja pentru a trăi o viață liberă și responsabilă. 3. Manifestarea noii vieți demne. Se implementează și se manifestă noul sistem axiologic. În această etapă se stabilesc modalitățile de valorizare și punere în acțiune a talentelor clientului, a abilităților și deprinderilor personale. Dacă în faza inițială, subiectul este trist și depresiv, acum va fi plin de speranță și cu o actualizare a energiei psihice care îl va ajuta să se elibereze de disconfort și să evadeze din impasul existențial, să regândească criza sufletească ca fiind de domeniul trecutului și ca având partea sa de umor și de amuzament. G. Corey (apud Mitrofan, 2000) propune focalizarea dialogului existențial pe câteva teme mari ale condiției umane în timpul analizei existențiale: a. Examinarea problemelor maritale. Se investighează relația cu partenerul de viață, cu familia nucleară și extinsă. Clientul este încurajat să mărturisească câteva din impulsurile și gândurile care îl frământă și îl înfricoșează. În plus, este încurajat să discute acasă cu membrii familiei problemele care îl indispun și-i provoacă anxietate. b. Stabilirea unui nou sistem axiologic. Vechile valori care l-au condus la impas existențial sunt înlocuite cu altele noi care îi conferă autenticitate și libertate. c. Tratarea anxietății. Se analizează cauzele anxietății clientului. Dacă anxietatea este resimțită ca un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare. d. Explorarea sensului morții. Datorită anxietății, mulți clienți resimt o iminentă apropiere a morții. Subiectul trebuie ajutat sa-și evalueze sensul și calitatea vieții și să experimenteze

sentimentul morții. De exemplu, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonie despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebării: -

Ce ai făcut cu propria viaţă?

-

Cine te-a influenţat cel mai mult?

-

Ce aşteptări nu ţi-ai îndeplinit?

-

Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?

-

Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?

-

Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de a trăi?

Bibliografie

Ionescu, Angela, (2005), Psihoterapie: noțiuni introductive, Ed. A 2-a, Editura Fundației România de Mâine, București Mitrofan, Iolanda, (2000), Orientarea experențială în psihoterapie: dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală, Editura S.P.E.R., București Mitrofan, Iolanda, (2008), Psihoterapie: repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura S.P.E.R., București Yalom, Irvin, (2010), Psihoterapia existențială, Editura Trei, București