Teoriile Competitivitatii - Teza de Licenta [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Republica Moldova Academia de Studii economice din Moldova Catedra: Relaţii Economice Internaţionale

TEZĂ DE LICENŢĂ

Tema:

Teoriile competitivităţii

Autorul Verbiţchi Ludmila Grupa 957

Conducător ştiinţific: Dumitru Braghiş, Prim-ministru

Chişinău 1999

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONŢINUTUL ŞI EVALUAREA COMPETITIVITĂŢII Restructurările care au loc în prezent la nivelul economiei mondiale, internaţionalizarea, regionalizarea şi mondializarea piţelor, adîncirea integrării economice influenţează considerabil poziţiile economiilor naţionale, ale unor întreprinderi concrete, avantajele şi dezavantajele lor în raport cu celelalte. În acelaşi timp, creşte considerabil interesul şi eforturile întreprinderilor moderne de a obţine efecte benefice atît pe piaţa internă, cît şi internaţională. Tocmai capacitatea concurenţială sau competitivitatea este acel reper pe care se bazează puterea şi forţa economică a agentului economic în condiţiile unei economii de piaţă, ceea ce, de altfel, determină pînă şi existenţa lui. Prin urmare, dezvoltarea competitivităţii, dobîndirea şi menţinera avantajului competitiv, precum şi folosirea eficientă a factorilor care îl influenţează, devine scopul principal spre care tind toţi agenţii economici. În Republica Moldova, se simte o lipsă acută de literatură ştiinţifică şi elaborării metodice privitoare la aspectele metodologice ale evaluării şi asigurării competitivităţii, ceea ce face această problematică actuală atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic. Din aceste considerente, devine importantă o abordare conceptuală a problematicii în cauză, care ar lua în consideraţie experienţa mondială în acest domeniu şi ar permite stabilirea unor direcţii şi modalităţi posibile de asigurare şi dezvoltare a competitivităţii economice în Republica Moldova. În literatura economică, nu există pînă în prezent, o opinie unică referitoare la conţinutul noţiunii de competitivitate, fiind întîlnite mai multe aspecte de definire a acesteia. Astfel, în dependenţă de nivelul de analiză la care se referă problema în cauză - macroeconomic, microeconomic, de ramură, la nivel de agent economic sau un produs concret - putem întîlni noţiunea de competitivitate la nivelul ţării 2

(naţiunii), competitivitatea ramurei, competitivitatea la nivelul întreprinderii, competitivitatea produsului (serviciului). Respectiv, se aplică un şir de factori şi indicatori care permit aprecierea potenţialului competitiv la fiecare nivel. Analiza competitivităţii ţării se referă, în esenţă, la analiza conceptelor de competitivitate a ramurilor care o formează atît pe piaţa internă, cît şi pe cea externă. Competitivitatea ramurii pe piaţa internă poate fi determinată de obţinerea unor avantaje concurenţiale şi performanţe ale firmelor din această ramură faţă de firmele din celelalte ramuri ale economiei naţionale. Competitivitatea ramurii pe piaţa externă, la rîndul ei, poate fi apreciată prin prezenţa unui export masiv şi permanent, inclusiv de capital, într-un număr considerabil de ţări. Din cele indicate mai sus, este evidentă legătura de reciprocitate dintre competitivitatea ramurii şi cea a ţării. Dar nucleul principal care le determină pe ambele este, totuşi, capacitatea concurenţială a firmelor, întreprinderilor şi organizaţiilor ce formează ramura economică şi în final - economia ţării. Aceasta ne permite prezentarea tipologiei nivelurilor de competitivitate sub forma unei piramide, la baza căreia se află competitivitatea produsului, iar în vîrf competitivitatea ţării (naţiunii), (figura 1.1). Figura 1.1. Tipologia nivelurilor de competitivitate.

4. Competitivitatea ţării (naţiunii) 3. Competitivitatea ramurii 2. Competitivitatea întreprinderii 1. Competitivitatea produsului (serviciului) 3

1.1. Competitivitatea economică – concept, tipuri, trăsături Una din definiţiile principale ale competitivităţii ţării este cea înaintată de Comisia pe problemele competitivităţii de pe lîngă Preşedenţia SUA, conform căreia competitivitatea unei ţări reprezintă nivelul în care ţara, în condiţiile economiei de piaţă, produce mărfuri şi servicii ce satisfac cerinţele pieţei mondiale, mărind astfel veniturile reale ale cetăţenilor săi [26;27]. “Institul pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne (Elveţia), oferă o definiţie clară a competitivităţii: “capacitatea unei economii naţionale de a realiza o rată de creştere economică susţinută şi ridicată, ca măsură a modificării anuale a produsului intern brut (PIB) pe locuitor”; în plus, indicele de competitivitate ajută la explicarea ratelor de creştere în funcţie de evaluarea venitului iniţial; În fiecare an acest institut publică rezultatele cercetărilor în raportul sub denumirea “The World Competitivness Yearbook” unde se indică clasificarea ţărilor după categoria deţinută de economiile domestice în dependenţă de factorii analizaţi. În acest raport pe anul 1997, Institul în cauză, în scopul ierarhizării ţărilor, se bazează pe date cantitative şi pe informaţii diagnostice obţinute din anchete, colectate şi agregate în opt factori de competitivitate. Comensurările pentru cei opt factori, sînt apoi combinate într-un rang de competitivitate, care va fi denumit indice de competitivitate. Cei opt factori sînt [25]:  puterea economiei naţionale, determinată pe baza unei evaluări globale la nivelul macroeconomic, pe un număr de 48 de indicatori concreţi;  internaţionalizarea / deschiderea economiei, ce exprimă nivelul de participare a ţării în cauză la fluxul internaţional de schimburi şi de investiţii (60 indicatori);

4

 guvernul: eficacitatea politicilor publice în materie de competitivitate (54 indicatori);  finanţele: activitatea şi rezultatele piţelor de capitaluri şi calitatea serviciilor financiare (35 indicatori);  infrastructura: maniera în care resursele de bază şi sistemele de producţie şi de schimb satisfac nevoile întreprinderilor (46 indicatori);  managemetul: calitatea actului managerial în ce priveşte inovaţia, motivarea şi responsabilitatea personalului, capacitatea de a genera profit (37 indicatori):  ştiinţa şi tehnologia: ce capacităţi există în aceste domenii şi în ce măsură ţara în cauză ştie să dezvolte cercetarea fundamentală şi să o aplice (42 indicatori);  resursele umane: calitatea şi disponibilitatea (volumul) resurselor umane (56 indicatori); Toţi aceşti factori vor fi studiaţi mai detaliat în capitolul II (2.1). Este de menţionat şi faptul că nici o naţiune nu poate fi competitivă în toate tipurile de activităţi economice, accentuîndu-se tot mai frecvent şi caracterul dinamic al competitivităţii. În acest sens, Michael Porter, în “Avantajul Concurenţial al Naţiunilor”, prezintă rezultatele unor cercetări destul de ample, care au condus la stabilirea factorilor determinaţi ai avantajului competitiv naţional într-o anumită activitate economică (denumită generic-industrie). Cele patru categorii de elemente determinante sînt [14;17]: 1.

Parametrii factorilor: resursele umane, resursele naturale, cunoştinţe

tehnice, de piaţă, capital şi infrastructură. 2.

Parametrii cererii, respectiv, nivelul şi structura acesteia, gradul său

de sofisticare, capacitatea sa de a formula nevoi cu caracter anticipativ. 3.

Ramurile înrudite şi conexe.

4.

Strategia firmelor. Structura lor şi concurenţii (rivalitatea dintre

acestea). În afara factorilor indicaţi mai sus consideraţi a fi determinanţi direcţi ai competitivităţii, politica guvernantă, de asemenea, contribuie la crearea şi 5

susţinerea avantajelor concurenţiale prin influenţa celor patru categorii de elemente determinante. Succesiunea factorilor determinanţi ai competitivităţii determină ceea ce Porter numeşte “stadii ale dezvoltării competitivităţii”, acestea fiind următoarele:  stadiul I - dezvoltarea competitivităţii pe baza factorilor de producţie. La această etapă ramurile naţionale au succese pe piaţa mondială în baza factorilor de producţie (resurse naturale, braţe de muncă ieftine, solul fertil).  stadiul II - stadiul avantajelor bazate pe investiţii. La această etapă ramurile înrudite şi conexe stau pe loc.  stadiul III - stadiul avantajelor bazate pe inovaţii. La această etapă toate componentele rombului sînt încordate la maximum şi activează reciproc în direcţia măririi capacităţii concurenţiale a ramurilor naţionale.  stadiul IV - stadiul avantajelor bazate pe bogăţia naţională. La această etapă are loc micşorarea motivaţiei, concurenţa slăbeşte, cererea internă scade, clasterii se reduc. Atît determinantele avantajului concurenţial al ţării (rombul naţional) cît şi stadiile de dezvoltare economică care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei ţări în competitivitatea internaţională vor fi analizate mai detaliat în capitolul II (2.2). În trecut, problema competitivităţii era examinată doar în contextul schimburilor economice externe, atenţia principală fiind acordată competitivităţii tehnice a produselor. De aceea, este necesară înţelegerea şi tratarea corectă a noţiunii de competitivitate şi a perticularităţilor acesteia la orice nivel de evaluare (produs, întreprindere, ramură, noţiune). Menţionăm doar că pornind de la caracterul relativ al competitivităţii, evaluarea competitivităţii naţionale solicită o analiză comparativă la nivel mondial, iar cea a întreprindelor şi produselor - la nivel naţional şi mondial. Atît în primul caz, cît şi în al doilea, este necesară asigurarea corectitudinii comparării, luînd în consideraţie nivelul de dezvoltare economică, factorul timp, profilul activităţii, dimensiunile întreprinderilor, precum 6

şi abordarea întregului complex al problematicii competitivităţii din punct de vedere al caracteristicilor care o caracterizează la orice nivel.

Şi totuşi ce este competitivitatea? În căutarea răspunsului la această întrebare putem începe cu definiţia formulată de profesorul Stephane Garelli, care consideră că competitivitatea este capacitatea unei ţări de a crea valoarea adăugată şi astfel de a mări bogăţia naţională prin îmbinarea bunurilor şi proceselor, atractivităţii şi agresivităţii, globalizării şi localizării, şi prin integrarea acestor relaţii într-un model economic şi social. Să examinăm deci componentele de bază ai acestei definiţii, care la prima vedere nu explică destul de clar ce este totuşi competitivitatea şi care sînt aspectele ei pe plan mondial. Modelul social şi economic Teoretic, orice naţiune este liberă în alegerea modelului său social şi economic în scopul obţinerii competitivităţii. Însă, în realitate, acordurile regionale şi internaţionale limitează hotarele de manevrareale ţărilor. Politicile economice şi regurile businessului armonizează în mare măsură viaţa economică mondială cu accent puternic asupra economiei de piaţă. Din punct de vedere social, naţiunile se străduiesc să-şi păstreze suveranitatea. Ele au sistemele lor particulare de valori în acord cu consensul social bazat tradiţiile interne, gradul de detvoltare, şi concepţiile lor filozofice şi religioase. Deoarece problema competitivităţii adesea are un aspect social şi atinge satisfacerea necisităţilor societăţii, deciziile luate şi reformele înfăptuite la nivel de naţiune se intersectează cu cele efectuate de companii. Activele şi procesele 7

Competitivitatea poate reveni din capitalul sau bunurile moştenite, aşa cum sînt resursele naturale, mărimea tearitoriului sau a populaţiei şi/sau din procesele care determină capacitatea lor prezentă de a crea valoarea adăugată (Japonia, Suedia, Singapore). Frecvent, procesele care au contribuit la succesul naţiunii în trecut apoi devin bunuri valoroase în posesia lor în prezent. De exemplu, revoluţia industrială în Marea Britanie a fost un proces vital care a transformat resursele naturale ale ţării, cărbunele şi minereurile de fier, într-o valoare adăugată. Astăzi ceea ce a fost obţinut a devenit un activ pentru Marea Britanie, în comparaţie cu multe naţiuni dezvoltate care nu au avut avantajul să treacă acest proces. Necătînd la aceasta, astăzi revoluţia industrială este un activ şi nu mai este un proces, ea acum nu mai generează valoare adăugată importantă pentri economia Marei Britaniei. Acelaşi lucru se aplică şi în sistemul de educaţie: existenţa universităţilor de secole un activ, pe cînd transformarea tinerilor în persoane cu studii profesioniste astăzi este un proces. Atractivitatea şi agresivitatea Determinarea competitivităţii naţiunii poate fi înfăptuită numai prin testarea ei pe pieţele internaţionale. Naţiunile intră în procesul de internaţionalizare prin atractivitate, creînd un mediu intern care duce la investiţii străine, făcute în interiorul ţării, prin intermediul comerţului, întrprinderilor mixte cu asociaţii de peste hotarele ţării. Alte naţiuni accentuiază agresivitatea străduindu-se să pătrundă pe pieţele internaţionale, făcînd investiţii directe în afara ţării sale prin intermediul exporturilor (Koreea, Japonia). Numai Statele Unite se pare că au reuşit să folosească ambele metode în mod egal, şi astfel par a fi destul de atractive şi agresive în acelaşi timp. În interiorul naţiunii, agresivitatea aduce beneficii îndeosebi acelor care prosperă pe contul veniturilor de capital: deţinătorii de acţiuni, investitorii instituţionali, bankerii, etc. Atractivitatea pe de altă parte are un avantaj important de a crea noi locuri de muncă în economia internă. Astfel, o combinaţie din ambele este o bună soluţie pentru atingerea competitivităţii.

8

Globalitatea şi localizarea Această relaţie defineşte cantitatea prezeţei internaţionale pe care o urmăreşte naţiunea. Naţiunile stăpînesc două feluri de economii: una care este foarte localizată (proximată) şi alta care este îndreptată spre lărgire (globală). Economia proximă constă din activităţi tradiţionale cum sînt cele sociale (de exemplu medicina, învăţămîntul), activităţile administrative (guvernul şi justiţia), activităţi de susţinere - serviciile de deservire a clienţilor şi deci a asigura valoarea adăugată mai aproape de utilizatorul final. Economia globalităţii constă din activităţi internaţionale, care consideră din contra, că factorii apropiaţi de producere nu au nevoie neapărat să fie aproape de utilizatorul final. Ea, de asemenea, are un impact important asupra nivelului general al preţurilor şi salariilor interne. Cu cît economia este mai deschisă, cu atît ea are nevoie de a înfrunta concurenţa în preţuri şi salarii. Valoarea adăugată Economiştii de obicei calculează valoarea adăugată prin folosirea Produsului Naţional Brut al ţării sau Produsul Intern Brut. Alte metode scontează inflaţia, fluctuaţiile monetare etc. PNB şi PIB sînt, totuşi, inadecvate ca metode de măsurare deoarece ei nu includ toate aspectele valorii adăugate. De exemplu, ei nu fac diferenţă dintre veniturile generate de inflaţia bunurilor nerenovabile aşa ca petrolul şi veniturile generate de procese cum ar fi cele industriale. Mai mult ca atît ei iau în consideraţie numai aspectul monetar al economiei. Progresul în învăţămînt, ştiinţă şi tehnologie nu sînt luate în consideraţie. Bunăstarea naţională Bunăstarea naţională este rezultatul final al competititvităţii. Ea este compusă din active moştenite, aşa cum sînt resursele naturale, şi activele create, care sînt produse în decurs de ani de către procesul de competitivitate. Într-adevăr pentru multe ţări industriale dezvoltate bunăstarea este rezultatul competitivităţii generaţiilor trecute. Însă aceste două noţiuni e nevoie de decuplat. Unele naţiuni 9

sînt bogate, însă nu sînt neapărat competitive. Şi invers, unele sînt foarte competitive, dar încă nu atît de bogate. Singapore poate fi un exemplu. Această ţară crează o valoare adăugată mare în fiecare an, dar acumulare bunăstării este încă limitată, fiindcă ţara dată are nu mai mult de 30 de ani de existenţă. Pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă competitivitate, vom analiza mai detaliat în capitolul care urmează-(Capitolul II)-teoria avantajelor comparative a lui D.Ricardo, factorii de competitivitate propuşi de către “Institutul pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne (Elveţia) cît şi determinantele avantajului concurenţial al ţării (rombul naţional) şi stadiile de dezvoltare economică care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei ţări în competitivitatea internaţională.

10

CAPITOLUL II. TEORIILE COMPETITIVITĂŢII Economiştii clasici au evaluat competitivitatea naţiunilor prin factorii producerii aşa cum este pămîntul, capitalul şi munca. Teoria vestită a lui Ricardo, privitor la avantajul comparativ, care mai este validă şi astăzi, a fost într-adevăr o încercare de a înţelege cum concurează naţiunile. Totuşi, mai tîrziu economiştii au înţeles că faptele privitor la producţie singure nu explică totul. Spre exemplu, istoricienii pun întrebarea de ce în China, pe timpul lui Tang (sec.7-10) nu a izbucnit revoluţia industrială, întrucît nivelul cunoştinţelor tehnologice (banii de hîrtie, petrol, oţel) a fost mult mai înalt decît în Marea Britanie la sfîrşitul sec.18. Răspunsul a fost dat de K. Marx şi F. Enghels, care au afirmat că conjuctura socioeconomică a statelor este hotărîtoare pentru dezvoltarea economică, care are ca scop- a face bani, pe cînd China, a creat o societate închisă. În decursul sec.20, alţi savanţi renumiţi au contribuit la înţelegerea mai clară a competitivităţii. J. Chumpter a accentuat rolul cheie pe care antreprenoriatul l-a jucat, servind ca motor al dezvoltării (mai recent Peter Drucker a aplicat aceiaşi teorie la management). Robert Solou, deţinătorul premiului Nobel, în lucrarea sa a studiat factorii de bază a copetitivităţii. El a subliniat importanţa fundamentală a inovaţiilor tehnologice şi know-how-lui, care au avut o pondere de 50% din factorii studiaţi pentru anii 1948-1992 în economia SUA. Competitivitatea nu este, astfel,un concept monolit. Ea este compusă din părţi ce interacţionează între ele. În 1965, doi savanţi americani, R. Farmer şi B. Richman, au făcut o încercare de a descrie competitivitatea într-o formă matricială.

11

Ei au identificat patru sectoare mari ale aşa numitor “variabile desinestătătoare”: politice şi legale, educaţionale, socio-culturale şi economice, care au fost marcate apoi sub astfel de funcţii de afaceri ca planificarea, marketing, producţie, etc. Rezultatul a fost desigur prea complex şi rigid de a fi înţeles. Totuşi, conceptul a dus spre direcţia care a fost mai apoi urmată de mai mulţi economişti. Cel mai convingător sprijin pentru argumentul că există competiţie între naţiuni poate fi observat în aşa sectoare ca învăţămîtul şi know-how. În economia modernă, naţiunile concurează nu numai cu produse şi servicii, dar deasemenea şi cu “materia cenuşie”. Capacitatea naţiunii de a dezvolta sistemul de educaţie şi a susţine cunoştinţele într-o permanentă capacitate prin intermediul antrenamentului este vital de a concura eficient. Asociaţia Internaţională pentru Evaluarea Dezvoltării Sistemului de Învăţămînt din Washington a făcut aprecierea anuală a performanţei învăţămîntului naţiunilor pe întreaga lume. În ultimii ani, rezultatele denotă eforturile formidabile ale naţiunilor din Asia de Est de a-şi îmbunătăţi nivelul de educaţie. Cunoştinţele sînt probabil factorul cel mai critic al competitivităţii. Cu cît mai mult ţările avansează pe scara economică, cu atît în mai mare măsură ele au nevoie de cunoştinţe de a-şi asigura prosperitatea şi de a concura pe pieţele mondiale. Aici, putem trage concluzie: conceptul de competitivitate reiese din ambele aspecte -tangibile şi netangibile, pentru a explica cum naţiunea crează bunăstarea. El cuprinde dimensiunile sociale ale economiei, aşa cum sînt sistemele de valori şi educaţionale care deobicei sînt ignorate. Acest model stabileşte punţi între aşa discipline ca macroeconomia, managementul, politicele publice şi ştiinţele sociale. Aceasta oricum nu este o teorie matematică care asigură reţete în prezent sau formule de a prezice viitorul. Modelul serveşte numai o bună reprezentare posibilă a faptului cum naţiunile crează şi acumulează astăzi bunăstare. Iată de ce competitivitatea este unul din instrumentele cele mai puternice în ştiinţa economică modrenă.

12

2.1. Teoria avantajelor comparative (teoria lui D.Ricardo) Amploarea crescîndă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor cu coloniile din alte continente au adus în atenţia economiştilor timpului respectiv problema bazelor teoretice ale relaţiilor economice internaţionale şi ale politicii externe optime. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţări şi rezistenţa unora dintre ţări faţă de tendinţele expansionate ale Marii Britanii au imprimat acestei problematici un caracter de urgenţă. Răspunsul la aceste provocări ale practicii relaţiilor economice în situaţia de la începutul secolului al XIX-lea l-a constituit teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce în comerţul internaţional, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii iternaţionale a muncii, respectiv principiile alocării raţionale a resurselor şi cîştigul care poate fi obţinut din comerţul internaţiional de către ţările participante. Rudimente ale acestei teorii pot fi întîlnite în scriirile unor mercantilişti tîrzii care privesc comerţul internaţional ca pe un mijloc de a obşine produse care cer mai puţină muncă decît cea necesară în ţara dată, idee expusă într-o lucrare anonimă de la începutul secolului XVIII-lea (Consideraţiuni asupra comerţului cu Indiciile răsăritene-1701). Noţiunea de cost comparativ este utilizată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea eseu asupra comrţului exterior cu cereale (1815), unde urmăreşte să demonstreze că poate fi avantoajos comerţului exterior chiar dacă mărfurile

13

importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decît ar putea fi obţinute în ţara importatoare. Cu ajutorul acestei noţiuni noi, ricardo a expus, doi ani mai tîrziu (1817), o teorie coerintă asupra comerţului internaţional, în capitolul VII (Despre comerţ exterior) din celebra sa lucrare despre principiile economiei politice şi impunerii, cunoscută sub denumirea de teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce în comerţul internaţional. D. Ricardo continuă linia de gîndire a predecesorilor săi liberali, îndeosebi A.Smith, cu care este de acord în multe privinţe, dar, în acelaşi timp, are o putere mai mare de abstractizare şi generalizare, fructifică în măsură mai mare valenţele cognitive ale metodei deductive, ceea ce-i permite să ridice teoria economică pe o treaptă superioară. Lucrul acesta este mai vizibil în domeniul microanalizei deşi nu lipseşte şi în domeniul macroanalizei dinamice. Din opera lui D. Ricardo rezultă că schimbul de mărfuri este guvrnat de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul sau nivelul la care se desfăţoară acesta. D.Ricardo este de acord cu A.Smith că pe piaţa internă a unei ţări schimbul de mărfuri este guvernat de legea valorii bazată pe muncă, dar, spre deosebire de A. Smith care susţinea acest lucru pentru orice fel de schimb la orice nivel, Ricardo susţinea că pe piaţa mondială, deci în relaţiile comerciale internaţionale, schimbul de mărfuri era guvernat de o altă lege, de un alt principiu şi anume principiiul costurilor comparative sau comparate de producţie şi al avantajelor relative, presupune a fi, totodată, reciproce. Aceeşi regulă care reglementează valoarea relativă (valoarea de schimb sau proporţia în care se schimbă între ele două mărfiri-n.ns.-SSS) a mărfurilor într-o ţară (adică legea valorii bazată pe muncă-n.ns.-SSS) nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor shimbate între două şi mai multe ţări-scrise D. Ricardo... . Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului-continuă el-,fiecare ţară îşi consacră şn mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care i sînt cele mai avantajoase. Acestă urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor tuturor... . Acest sistem distribuie munca în mod cît 14

mai folositor şi mai economicos... .Acesta este principiul (costurilor comparative şi a avantajelor relative-n.ns.-SSS) care face ca grîul să fie cultivat în America şi Poloniai ca şi obiectele de metal şi alte bunuri (industriale-n.ns.-SSS) să fie fabricate în Anglia. Pasajul citat se referă atît la cauza diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional, respectiv la criteriul alocării raţionale a resursele productive (avantajul relativ), cît şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic, reafirmînd, într-o formî mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale dintre parteneri, nu numai la scara naţională, dar la scara mondială. Este vorba deci de o altă expresie mai sofisticată, a teoriei lui A. Smith, despre mîna invizibilă. În ambele cazuri, atît pe piaţa internă cît şi pe piaţa mondială, factorii determinanţi ai schimbului (valoarea mărfurilor, respectiv costul lor comparativ), sînt, doupă părerea lui D. Ricardo, de natură obiectivă ţi determinabili şi din punct de vedere cantitativ. Faptul că cele două legi sau principii economice diferă eset explicat de D. Ricardo prin dificultăţile mai mari care existau în calea mişcării internaţionale a capitalului şi a muncii (comparativ cu mişcarea lor pe deplin liberă în interiorul economiei naţionale). Urmaşii lui Ricardo au numit acest argument imobilitatea internaţională a factorilor de producţie. Pe scurt, teoria ricardiană a costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional constă în următoarele idei: - Ricardo consideră că nu este nici posibil, nici necesar ca fiecare ţară să producă toate felurile de mărfuri de care are nevoie; - mai raţional este ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor avantaje, fie naturale, fie dobîndite; - criteriul acestei specializări trebuie să fie avantajul comparativ, exprimat în unităţi detimp de muncă sau de bază legii valorii, întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective;

15

- din explicaţiile şi exemplele date de D.Ricardo rezultă că avantajul relativ de a produce (de a obţine) o marfă cu cheltuială de timp de muncă relativ mai mică în comparaţie cu o altă marfă din aceeaşi ţară, chiar dacă volumul absolut al cheltuielilor de timp de muncă ecte mai mare decît în alte ţări pentru aceeşi marfă. Pentru a uşura înţelegerea concepţiei sale, D.Ricardo dă următorul exemplu cifric ipotetic, cunoscut sub denumirea de modelul ricardian de comerţ internaşional cu două ţări şi două produse. Tabelul 2.1.1. A. „ Înainte de specializare” Produsul/ţara

Portugalia

Anglia

Vin Stofă Total Total mondial

80 u.m. 90 u.m 170 u.m.

120 u.m. 100 u.m. 220 u.m. 390 u.m.

Din Tabelul 1 rezultă că Portugalia cheltuia 80 unităţi de muncă (u.m.) pentru aproduce o unitate de vin şi 90 u.m. pentru a produce o unitate de stofă, iar Anglia cheltuia 120 u.m. pentru a produce o unitate de vin şi 100 u.m. pentru a produce o unitate de stofă. Timpul de muncă total cheltuit pe ansamblul celor 2 ţări este de 390 u.m. În această ipoteză, Portugalia avea un avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri (deoarece 120>80 şi 100>90 u.m.). Amîndouă ţările aveau însă un avantaj relativ pe baza căruia se impunea specializarea lor în producerea uneia din cele două marfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (deoarece 80