Taina Nuntii - 18 Apr PDF [PDF]

Zitiervorschau

DESPRE TAINA NUNŢII

Introducere

Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui barbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserica1. Taina Nunţii este acea taină în care un bărbat şi o femeie învoindu-se, în mod liber, să trăiască împreună toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, primesc prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei.2 Taina aceasta se numeşte: cununie, deoarece la săvârşirea ei se pun cununi pe capetele mirelui şi miresei; nuntă (din latinescul nuptiae), căsătorie. Romano-catolicii o numesc: conjugium, matrimonium (de la mater, care indică maternitatea), conubium nuptiae, nuptiale mysterium. Instituţia căsătoriei este veche, ca şi umanitatea însăşi. Creatorul Însuşi, după ce l-a creat pe Adam, a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur‖ (Fac. II, 18). Atunci, El binecuvintează primul cuplu uman, pentru înmulţirea oamenilor şi stăpânirea pământului (Fac I, 27; II, 24). Vorbind despre căsătorie, Mântuitorul Hristos se referă la Vechiul Testament, subliniind unitatea fiinţială a celor uniţi şi indisolubilitatea căsătoriei: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a unit dumnezeu, omul să nu despartă‖ (Matei XIX, 5-6). Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie (Fac. I, 27; V, 2; Matei XIX, 4). Prin cele spuse despre unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei şi participarea personală la nunta din Cana Galileii, unde a prefăcut apa în vin, făcând din aceasta 1

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul III, Bucureşti, 1997, p. 118. Prof. Nicolae Chiţescu, pr. prof. Isidor Todoran, pr. prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediţia a II-a, manual pentru Facultăţile de Teologice, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2005, p. 259. 2

1

începutul minunilor Sale (Ioan II, 1-11), Hristos însuşi a ridicat căsătoria la rangul de Taină. Sfântul Apostol Pavel a subliniat cu vigoare măreţia Tainei Nunţii în Hristos şi în Biserica Sa: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este… De aceea, va lăsa omul pe Tatăl său şi se va lipi de femeia Sa, şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos şi în Biserică‖ (Efeseni V, 23, 31-32). Sfântul Vasile cel Mare numeşte căsătoria creştină „cuplul (sau unirea celor doi), prin binecuvântare‖3. Sfântul Ioan Hrisostom recomandă „de a chema preoţi la nuntă şi de a întări prin rugăciuni şi binecuvântări intimitatea actului conjugal‖ 4. Legătura pe care o stabileşte Noul Testament între unirea lui Hristos cu Biserica Sa şi unirea bărbatului cu femeia în Taina Nunţii, cer bisericii să-şi facă simţite dreptul şi datoria ei de a se ocupa de-aproape de viaţa credincioşilor săi, de viaţa matrimonială. Căsătoria defineşte o nouă stare de viaţă a celor botezaţi. Mântuitorul Hristos restaurează ceea ce era „la început‖. De aceea omul nu trebuie să separe ceea ce Dumnezeu a unit. Iisus dă, astfel, căsătoriei celor ce sunt ai Săi o importanţă nouă şi restaurează pentru aceştia starea paradisiacă. Căsătoria creştină, ca şi fecioria, este o harismă, un dar al Duhului Sfânt (I Cor. 7, 7). Aici este raţiunea pentru care ea nu ar putea fi trăită în patimă şi în plăcere, ci în sfinţire şi cinste (I Tes. IV, 4). Aceste concluzii arată suficient de bine că Biserica are un drept şi o datorie în a se interesa de căsătoria membrilor Săi. Cei ce se căsătoresc sunt mădularele sale şi mădularele lui Hristos (I Cor VI, 15), care nu trebuie să întunece imaginea lui Hristos, primită în ei în apele Botezului, umplute de Duhul Sfânt în Taina Mirungerii şi aprofundată prin unirea cu Hristos Însuşi în Taina Sfintei Împărtăşanii. Nunta este un act eclezial, o taină a Bisericii prin care se împărtăşeşte harul uniunii bipersonale, celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei. Ei se pot bucura numai în comunitatea unuia cu altul de acest har5. Botezul este Taina naşterii din om prin împreună moartea şi învierea cu Hristos în Duhul Sfânt, iar Nunta este Taina iubirii

3

Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, 7, 5, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB 17, EIBMBOR, 1986, p.153. 4 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, II, Omilia 48, 6, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în col. PSB 22, EIBMBOR, 1989, p.166. 5 Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice‖, XVIII, 1966, nr. 9-10, p. 24.

2

bipersonale a bărbatului şi femeii. Şi nu din întâmplare Biserica edenică începe în căsătorie, în pleroma conjugală a primului cuplu.6 Clement Alexandrinul explică: „Dumnezeu a creat omul: bărbat şi femeie. Bărbat este Hristos, femeie este Biserica‖7. Căsătoria ca imagine arhetipală preexistă în cuplu, căci Adam este creat după chipul lui Hristos, iar Eva după chipul Bisericii.8 Iar Sfântul Ap. Pavel va formula esenţialul: „Mare este taina aceasta, iar eu zic în Hristos şi în Biserică― (Efes V, 32). Prefacerea apei în vin este pusă în relaţie strânsă cu Euharistia9, Taina comuniunii şi unităţii personale cu Hristos, Care ni se oferă ca mâncare şi băutură pentru creşterea în El şi viaţa veşnică. Mica comunitate a soţilor colaborează cu comunitatea Bisericii pentru ca fiecare să atingă un scop supranatural. Unirea soţilor este o parte a unirii lui Hristos cu biserica Sa, este un mădular al acestei alianţe misterioase. Soţii, înglobaţi în unirea lui Hristos şi a Bisericii, se unesc în Hristos, prin Taina nunţii. Ei prelungesc unirea lui Hristos şi a Bisericii sub un aspect particular. Unirea lor este o ramură a unui arbore, ea este în acelaşi timp o prelungire şi un chip al Bisericii10. Unitatea supranaturală a soţilor ca membrii şi organe ale Trupului lui Hristos, constituie marea Taină a căsătoriei creştine. Numai în Hristos, prin Duhul ce se revarsă din Biserică şi de sus, la cererea Bisericii (prin episcopul sau preotul ei, în Taina Nunţii), cei doi devin una, iar familia pe care aceştia au întemeiat-o, un mic altar în care este prezent Hristos. În aceasta îşi are temeiul şi întreita funcţie eclezială a părinţilor creştini: aceştia participă la jertfa lui Hristos pentru sfinţirea copiilor lor. Ei ştiu foarte bine că pruncii lor botezaţi aparţin lui Hristos, ca mădulare ale Trupului Său. În final, ei fac al lor cuvântul lui Hristos din rugăciunea Sa arhierească: „Pentru ei mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr‖ (Ioan XVII, 19). Căsătoria creştină este deci într-un mod minunat amestecată cu misterul însuşi al Bisericii. A le separa înseamnă a le răni în mod profund pe amândouă. 6

Paul Evdokimov,Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu-vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 294. 7 Ibidem, p. 319. 8 Ibidem. 9 Jean Meyendorff, Mariage Eucharistie, în „Messager Orthodoxe‖, nr. 51, 1970, trim. III, p. 23-30, apud Pr. Prof. D. Radu, Caracterul eclesiologic al Sf. Taine şi problema intercomuniunii în „Ortodoxia‖, 1978, nr. 1-2, p. 312. 10 M. J. Scheeben, Le mystère de l’ Eglise, p. 146, apud Pr. Prof. dr. D. Radu, art.cit., p.313.

3

Căsătoria ar pierde caracterul său mistic, ce vine din răsădirea ei în Hristosul Bisericii, iar Biserica ar fi lipsită de una din cele mai frumoase flori ale sale, expresie măreaţă a puterii sale supranaturale, care străbate şi transfigurează totul. Misterul Bisericii, prelungire a Întrupării, întemeiat pe Crucea şi Învierea lui Hristos, este o Cincizecime permanentă a Duhului în lume; el se realizează deplin în Euharistie, de la care şi căsătoria creştină îşi câştigă dimensiunea de unire a celor două persoanenală, prin Biserică, în Hristos.

1. Instituirea dumnezeiască a Tainei Nunţii Sfânta Treime – model al familiei creştine Nunta îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia; nu numai procreaţia, ci şi creaţia propriu-zisă de valori spirituale, morale şi materiale. Mai ales întru aceasta omul e chip al lui Dumnezeu, întrucât e şi el creator. Purtând într-însul pecetea Creatorului, trebuie să imprime la rândul lui propriul său chip, trăsăturile şi potenţele spiritului său în întreaga creaţie, s-o transforme, s-o înnobileze, s-o înalţe la „o întocmire cît mai desăvârşită, către conştiinţă, către om, căpetenia e―11, s-o umanizeze. Omul se creează şi se înalţă mereu prin Dumnezeu, natura prin om. În acest sens, Dumnezeu a zis : „Să facem pe om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului... Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească si parte femeiască i-a făcut― (Fac. I, 26, 27). Din textul biblic de mai sus putem reţine două lucruri importante: a) atunci cînd se referă la creaţia omului, Dumnezeu vorbeşte despre Sine la plural, si zice : „Să facem om―, înţelegând prin aceasta că şi pe om avea să-l creeze în pluralitatea persoanelor, după icoana Persoanelor dumnezeieşti; b) multiplicitatea persoanelor umane înseamnă totodată distingerea lor în sexe : „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut pe ei―.

11

Prof. N. Chiţescu, Premizele învăţăturii creştine despre raportul dintre har şi libertate, în „Ortodoxia―, 1959, nr.1, p. 8.

4

Omul, creator şi el după chipul lui Dumnezeu, nu creează în izolare, de unul singur, ci în comuniune. Procreaţia, adică viaţa, nu se naşte decît din iubire, din comuniune, din întîlnirea celor doi poli ai fiinţei omeneşti. Valorile creaţiei umane sunt şi ele rodul întregii familii umane. Taina facerii omului, ca şi taina nunţii însăşi, ne conduc spre taina Prea Sfintei Treimi. „Când bărbatul, şi femeia se află în nuntă – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – atunci ei nu sunt chipul vreunui lucru pămîntesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuşi‖12. Nunta este icoană a familiei divine a Sfintei Treimi. Iubirea este trinitară: noi ne iubim prin Dumnezeu, Care este esenţa, izvorul şi modelul iubirii. Privind pe semenul meu, nu-l văd niciodată singur, ci văd şi chipul lui Dumnezeu într-însul. Semenul meu e om, dar totodată e şi Teofanie, descoperire a lui Dumnezeu. Astfel, în nuntă, în unirea bărbatului cu femeia, cel ce îi uneşte este Dumnezeu. Este Hristos, pe Care noi trebuie să-L avem mereu ca icoană a dragostei, adică să ne iubim unul pe celălalt aşa cum El ne-a iubit, cu o iubire dumnezeiască. O pictură veche din catacombe înfăţişează Taina Nunţii. Ea Îl prezintă pe Hristos în mijlocul mirilor, ţinându-Şi mâinile pe creştetul fiecăruia din ei: El îi binecuvintează şi îi uneşte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „După exemplul mirilor de la Cana, să-L invităm între noi pe Hristos. Iar dacă în locul Său îi veţi aduce pe slujitorii lui Hristos, pe Hristos însuşi Îl veţi primi în mijlocul vostru‖.13 Prezenţa Sfintei Treimi în Taina Nunţii e afirmată şi de ritualul tainei. Mirii „se cunună – adică se unesc – în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh‖, iar rugăciunea de încheiere subliniază şi mai expresiv : „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de viaţă, o Dumnezeire şi o împărăţie, să vă binecuvînteze pe voi‖14. Mirii sunt binecuvîntaţi de Sfânta Treime, pentru că ei sunt chemaţi la aceeaşi unitate desăvîrşită a dumnezeirii. „Hotarul dragostei este ca doi să devină una‖, sau „un trup‖, o singură fiinţă, cum zice Scriptura. Pecetea Sfintei Treimi asupra fiinţei umane se araată prin afirmarea deodată atât a unităţii, cât şi a multiplicităţii, adică simultan identitate de fiinţă şi diferenţiere a persoanelor, după icoana Sfintei Treimi. De aceea a zis şi Dumnezeu, înainte de a face femeia : „Nu e bine să fie omul singur‖, pentru că binele, creaţia, îmbogăţirea,

12

Saint Jean Chrysostome, Discours sur le mariage, traduction par l’Abbe Fernand Marti, Paris, 1932,p.134,apud Pr. Constantin Galeriu, Taina Nuntii, în „Studii Teologice‖, 1960, nr. 7–8 p. 486. 13 Ibidem. 14 Molitfelnic, ediţia a V-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 92.

5

realizarea continuă a persoanei şi a vieţii umane, existenţa plenară nu se află în solitarul eu, ci în noi. Crearea omului, instituirea căsătoriei şi întemeierea Bisericii din rai sunt unite într-un singur act creator al lui Dumnezeu, ceea ce arată înrudirea lor strânsă. Biblia întrebuinţează o terminologie matrimonială specifică (logodnică, soţie, nunta Mielului), care-şi găseşte explicaţia tocmai în taina raporturilor dintre Dumnezeu şi om. Existenţa singuratică nu Îl reflectă pe Dumnezeu. Textul scripturistic subliniază că omul, Adam, are nevoie de comuniune cu cineva „pe potriva lui‖, ca şi cum ar sta faţă în faţă cu propria lui imagine15. Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei formează nu imaginea a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur 16. „Acolo unde sunt doi sau trei, Eu sunt în mijlocul lor" (Mat. 18, 20). Clement Alexandrinul aplică această expresie căsătoriei17. În acest joc adânc al valorilor arhetipale, căsătoria este o parabolă a veacului ce va să vie. Cel ce nu este legat cu legăturile căsătoriei nu posedă în el însuşi totalitatea fiinţei, ci numai jumătatea din ea18. „Bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă‖19, repetă mereu Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta este imaginea reducerii la unitate, însă nu a cuplurilor (pentru că „în împărăţia cerurilor nici nu se mărită şi nici nu se însoară― şi „suntem ca îngerii―), ci a masculinului şi femininului în totalitatea lor integrată, a omului împărăţiei: Adam reconstituit care o poartă pe Eva în coasta lui.

Familia în perspectivă eshatologică Demnitatea la înăţimea căreia este ridicată familia, în perspectiva Tainei creştine, o putem urmări în funcţie de harismele care-i sunt conferite de Sfântul Duh şi prin care ea devine într-adevăr „o biserică domestică‖ (Rom. 16, 5). În aceasta calitate nu mai este o simplă „celulă a societăţii‖. Familia creştină e cu totul altceva: ea este matricea generatoare a unei vieţi noi, este laboratorul sacru în care se pregăteşte, se formează şi se întreţine în fiecare ceas firea restaurată în starea originară, predestinată nemuririi.

15 16 17 18 19

Biblia sau Sfânta Scriptura, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 24. Sf. Ioan Gură de Aur, P.G. 61, 215; 62,387, apud Paul Evdokimov, op. cit., p.320. Clement Alexandrinul, P.G. 8,1169, apud Paul Evdokimov, op.cit., p.320. Sf. Ioan Gură de Aur, P.G.62,387, apud Paul Evdokimov, op.cit., p.321. Ibidem, p.321.

6

Omul care îşi asumă scopul existenţei sale, adică îndumnezeirea, şi care trăieşte viaţa familiei sale ca biserică, ajunge să aibă prin har ceea ce Dumnezeu are prin fire 20. Asemenea unui univers creat şi mărginit, familia creştină poartă în ea un scop nou, având şi o plinătate necreată şi nemărginită, în situaţia ei de „biserică mică‖, de familie creştină. Desigur, numai în Biserică, numai în unitatea Trupului lui Hristos, îi sunt împărtăşite darurile Sfântului Duh, iar membrii ei sunt chemaţi să se unescă cu Dumnezeu. Familia însă este chemată să intre în Biserica lui Hristos, pentru a fi preschimbată, după sfârşitul veacurilor, în împărăţia veşnică a măririi divine. Căile pregătirii, prin care Taina Căsătoriei conduce familia la desăvârşire spirituală, nu sunt străine de sarcinile ce-i revin acestei instituţii ca societate naturală. Mai întâi, familia contribuie prin nativitate la creşterea şi dezvoltarea neamului; prin ea, moartea este biruită din interior. Viaţa omenească s-ar stinge dacă nu ar fi bărbatul şi femeia, care să-şi împrumute reciproc darurile cu care sunt înzestraţi de Creator şi, atraşi de o dragoste reciprocă, să convină a stabili între ei o asociaţie atât de trainică şi de intimă, încât Sfântul Pavel, raportându-se la ei şi la lucrarea ce le-a fost încredinţată de Dumnezeu, repetând în parte cuvintele Facerii, a putut zice despre ei că nu sunt decât un singur trup în Hristos (Efes. 5, 31). Cuvânt sublim, care exprimă o latură a vieţii tot atât de sublimă21. În om, sufletul şi trupul sunt inseparabile; un singur trup nu poate să nu însemne şi un singur suflet. Pentru a se întemeia un cămin e nevoie de tineri, bărbat şi femeie, care acceptă să se unească prin legăturile căsătoriei. Sensul pregătirii lor în direcţia promovării vieţii, în albia familiei creştină, în care e rânduită atât naşterea cât şi succesiunea generaţiilor, nu priveşte instinctul întunecat şi năzuinţa oarbă a unei stări erotice, ce ţine de contranatură, ci vederea spirituală şi modelarea conştientă. Supunerea inconştientă la puterile instinctului nu este altceva decât anihilarea persoanei, semn al degradării iubirii conjugale, sau, după o expresie a Sfântului Simion Noul Teolog, „somnul sufletului‖. Dând naştere copiilor proprii, soţii credincioşi se găsesc aproape de rădăcinile dumnezeieşti ale vieţii, se află în slujba întregii creaţii. Nunta va fi mereu o sărbătoare aniversară a creaţiei. Atât familia, cât şi neamul renasc mereu în fiecare generaţie. Neamul nu este decât o familie mare, o comunitate de familii înrudite. Familia creştină nu este numai natură, ci natură transfigurată lăuntric în har. Ceea ce îi leagă pe oameni, ceea ce îi face să persiste în solidaritate în mijlocul nevoilor vieţii, ceea ce-i

20

21

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumneyeu, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 189. P. Bureau, L’indiscipline des moeurs, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.190.

7

face să participe la un destin istoric, nu este numai instinctul de conservare, ci disciplina spirituală, care împreunează harul cu fapta. Prin familie, se afirmă legea eternei creaţii, legea triumfului vieţii asupra morţii. Ea întruchipează continuitatea de viaţă între cer şi pământ, între cosmic şi etnic, între Biserică şi lume. Familia reprezintă un paradis regăsit, casa lui Dumnezeu, care se bucură de prezenţa Mântuitorului: „Eu sunt în mijlocul vostru‖ (Matei, 18, 20). Alungată din rai, perechea umană îl regăseşte în cadul familiei, care devine propriul spaţiu al fericirii. Locuinţa este cămară de nuntă, este casa din Cana, în care Iisus Se înfăţişează pe Sine drept piatra din capul unghiului. În jurul lui Hristos, Cel ce Se descoperă prin minunea prefacerii apei în vin, găsesc părinţii şi copiii puterea necesară în faţa tuturor încercărilor vieţii, şi conferă în final vieţii pământeşti rostul ei deplin, acela de germene al vieţii veşnice.

2. Înălţarea Nunţii la rangul de taină de către Hristos Prefigurarea Nunţii ca taină in rai Sfinţenia face din căsătorie o relaţie care transcende ordinea naturală, conferindu-i o structură fundamental spirituală şi prefăcând iubirea conjugală într-o punte de întâlnire a soţilor cu Dumnezeu. Experienţa trăirii împreună, în căsătorie, e situată astfel la nivelul vieţii celei mai înalte, din perspectiva căreia soţii pot să înţeleagă descoperirea tainelor mântuirii, ceea ce pentru ei înseamnă o autentică împărtăşire de Lumină. Având binecuvântarea cerească asupra lor, ei trăiesc prin unire o viaţă îndumnezeită şi harică. De fapt, numai sfinţenia face ca Nunta să fie o realitate spirituală nevăzută, prin care se împărtăşeşte mirilor, într-un aşezământ văzut, de origine apostolică, puterea care îi face asemănători unui model sublim: unirea dintre Hristos şi Biserică. Starea paradisiacă e o imagine ce preînchipuie Taina Nunţii. Ea priveşte iubirea drept comunicare şi voinţă de comuniune, care menţine unicitatea persoanelor dinstincte. Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci însuşi chipul lui Dumnezeu22. Iubirea dintre ei poartă în sine dorul după veşnicie şi exprimă sensul divin al vieţii. Ea este totodată şi forţă creatoare, întrucât cheamă la lumină valenţele ascunse prin actul creaţiei în făptura umană şi le actualizează. 22

Ibidem.

8

Creat după chipul lui Dunmezeu, omul nu a fost făcut ca fiinţă solitară, ci ca fiinţă în doi. Zidind natura umană, Dumnezeu devine autorul căsătoriei. El spune: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur. Să-i facem ajutor potrivit pentru el― (Fac. 2, 18). Crearea omului e o lucrare care nu ajunge la împlinire până la apariţia femeii. „Dumnezeu a creat coexistenţa―, ne va spune Sfântul Chiril al Alexandriei23. Eva nu este făcută în vederea înfrumuseţării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din el. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din costele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam― (Fac. 2, 21–22). Coasta semnifică ceva mai mult decât asistenţa morală, e o reală împlinire spirituală24. Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă25. Abia acum universul existenţei omeneşti oglindeşte cerul, iar viaţa celor dintâi soţi ilustrează împărtăşirea de o fericire de mai presus de lume. Întemeierea căsătoriei va mărturisi în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. La vederea femeii sale, bărbatul se recunoaşte în Eva pe sine însuşi: „Iată, acesta este os din oasele mele şi carne din carnea mea― (Fac. 2, 23). Cuvintele lui Adam se referă şi la oglindirea în cele două persoane umane distincte a chipului lui Dumnezeu. Prin femeie, Dumnezeu vorbeşte bărbatului într-un mod deosebit, mai direct şi mai intim; prin crearea femeii îi descoperă lumea dumnezeiască. Tradiţia Bisericii Ortodoxe afirmă în mod constant, în diverse surse teologice, liturgice şi canonice, sfinţenia căsătoriei întemeiată în Eden. Textele din Cartea Facerii sunt interpretate nu numai în sens literal, ci şi spiritual. În acest fel, Clement Alexandrinul ne spune: „Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie. Bărbatul este Hristos, iar femeia Biserica―. Tot el ne vorbeşte despre harul căsătoriei, de care s-a bucurat căsătoria în Eden, şi care reiese din cartea Facerii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl sau şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup― (Fac. 2, 24). Caracteristica iubirii conjugale este setea, dar nu numai după unitatea de gânduri, de sentimente sau atitudini, ci după o unitate mai adâncă: unitatea fiinţială, care este, la rândul ei, unitatea dintre natură şi har. Harul lui Dumnezeu face din dragostea unui soţ pentru celălalt o putere vie, o energie care se transformă treptat în forţă de unire a unei alianţe definitive. În cazul perechii umane,

23

Ibidem, p. 180. A. M. Henry, Le Mariage in „Initiation theologique”, tome IV, Paris, 1963, p. 742, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.79. 25 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.180. 24

9

harul căsătoriei este şi o chemare spre naştere de prunci. Sfânta Scriptură ne spune că, în starea originară, Adam şi Eva au primit de la Dumnezeu această poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi― (Fac. 1, 28). Iubirea este creatoare, pentru că poartă în inima ei răsunetul creator: „Să fie!―. Ea nu suportă marginire în timp, ci-şi aţinteşte văzul spre eternitate. Continuând pe un plan nou ultima zi a creaţiei, viaţa umană se naşte mereu din iubire. Copilul este „veşnicia în timp― a iubirii ce leagă pe cei doi soţi. În forma ei desăvârşită, căsătoria păstrează sfinţenia ca pe mirosul de bună mireasmă al nemuririi. Deşi protopărinţii noştrii au fost izgoniţi din rai, nunta a rămas bineplăcută lui Dumnezeu26. Ea a devenit o tradiţie sacră pentru popoarele care păstrau în viaţa de familie cinstea, pudoarea şi castitatea. Pentru creştini, Nunta este un har care nu este doar de pe pământ, ci vine din cer. Prin acest har căsătoria este înrudită cu fecioria creştină. Prin esenţa sa, relaţia dintre soţi dezvăluie o iubire pe care moartea nu poate să o distrugă. Şi după cădere, nunta poartă cu sine un dar tainic, darul iubirii conjugale, fără să se mai poată face o distincţie între ce aparţine lui Dumnezeu şi ceea ce constituie zestrea soţilor. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul a spus: „De la Adam până la Domnul, autentica iubire conjugală este sacrament desăvârşit―27. În acelaşi sens, poetul Vasile Voiculescu scria: „Alături de Lumina creată-n empireu, Iubirea fu o nouă lumină pentru lume; De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de hume, O poate-aprinde singur, el sieşi dumnezeu―.28

Restaurarea sfinţeniei în căsătoria din Legea Nouă Venirea Domnului, la plinirea vremii, a coborât cerurile şi a adus în mod real pe pământ fericirea împărăţiei veşnice, bucuria regăsirii paradisului pierdut. Iisus Hristos sfinţeşte unirea dintre bărbat şi femeie, în scopul readucerii ei la starea dintru început. „Iată, eu fac toate lucrurile noi― (Apoc. 21, 5). În înţeles creştin, Nunta nu mai e un simbol, ci întruchiparea nemuririi şi frumuseţii scăldate din nou de razele iubirii dumnezeieşti.

26

Silvestru, episcop de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, trad. Gherasim Miron, vol. 4, Bucureşti, 1903, p. 462-464. 27 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.183. 28 V. Voiculescu, Poezii, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 235.

10

Iudeii au venit la Mântuitorul, să-L întrebe dacă bărbatul îşi poate părăsi soţia din orice motiv. Iar El le răspunde: „N-aţi citit că Cel care i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă― (Matei 19, 4–6, cu referire la Fac. 2, 24). Evreii însă insistă, pentru că Moise le-a îngăduit divorţul (Deut. 24, 1–3), dar Hristos spune că nu a fost aşa din început (de la crearea omului), ci li s-a îngăduit acest lucru din pricina învârtoşării inimii lor. Când ucenicii însă aud cuvintele Domnului, în mod spontan mărturisesc că e de preferat ca oamenii nici să nu se mai căsătorească. Unirea pe viaţă cu o singură femeie li se va fi părut o înlănţuire, o întemniţare! Desigur, Mântuitorul vorbeşte în numele unei opere divine, care vine să restaureze imaginea căsătoriei ideale, să refacă existenţa paradisiacă, mai deplin chiar decât în condiţia ei iniţială. Însă Domnul spune ucenicilor: „Nu toţi cuprind cuvântul acesta, ci celor ce s-a dat… Sunt fameni, carii singuri s-au scopit pre sine pentru împărăţia cerurilor. Cela ce poate cuprinde, să cuprindă― (Mat. 19, 11–12). Aici este temeiul vieţii monahale, trăite în feciorie, pentru câştigarea împărăţiei cerurilor. Mântuitorul spune că aceasta este un dar, o chemare dumnezeiască. Acest cuvânt nu îl cuprind toţi, adică nu toţi au în ei înşişi puterile sufleteşti, nu poate oricine urma sfatul de a lepăda viaţa lumească, pentru a se dărui statornic luptei pentru câştigarea împărăţiei cerurilor. Totuşi, dintre cele două căi, cea a vieţii în feciorie îl aşează pe om mai aproape de Dumnezeu: „Cel neînsurat grijeşte de ale Domnului, cum va plăcea Domnului; iar cel însurat grijeşte de ale lumei, cum va plăcea femeii― (I Cor. 7, 32– 33). Vorbind însă despre căsătorie, Mântuitorul spunea iudeilor că, indiferent de pogorământul ce li se făcuse, faptul de-şi lepăda soţia pentru a o lua pe alta este desfrânare. Împăratul Solomon dăduse deja acest îndemn: „Fiule, bea apă din vasele tale, şi din izvorul fântânilor tale. Să-ţi fie averea numai ţie singur, şi nimenea străin să nu se împărtăşescă cu tine. Izvorul apei tale să fie al tău, şi te veseleşte cu femeia cea din tinereţile tale― (Pilde 5, 15–18). În acest text, nu se poate înţelege că se interzice ca cineva să dăruiască apă dintr-o fântână a sa celorlalţi, căci ar fi un lucru lipsit de omenie. Ci se referă la unirea conjugală, la dragostea pe care un soţ trebuie să o câştige numai de la soţia sa legiuită, „femeia cea din tinereţile sale―. Înţelegem şi faptul că un soţ n-are voie ca – printr-un comportament brutal

11

sau nepăsător – să piardă dragostea soţiei sale, ceea ce ar învenina viaţa soţiei lui sau ar împinge-o spre desfrânare. În continuare, proorocul spune: „Nu fii mult cu cea străină, nici să te cuprinzi cu braţele celeea ce nu este a ta, că înaintea lui Dumnezeu sunt căile omului, şi toate urmele lui le socoteşte. Fărădelegile vânează pe om, şi se strânge fiecare cu lanţurile păcatelor sale― (Pilde 5, 20–22). Aşadar, dacă bărbatul se abate către femeia străină, aceasta este o fărădelege pe care Dumnezeu nu o va lăsa nepedepsită. Cuvintele „se strânge fiecare cu lanţurile păcatelor sale― descriu împătimirea, care ajunge să înlănţuiască pe om; este şi o descriere a chinurilor iadului, de care iată că vinovat este omul, prin păcatele lui, şi nu Dumnezeu. Proorocul Maleahi le spune israelitenilor că Dumnezeu s-a mâniat asupra lor, fiindcă n-au păzit unirea conjugală, care desigur că este o Taină, fiindcă Dumnezeu a fost martorul ei: „Domnul au mărturisit între tine şi între muierea tinereţelor tale, pre care o ai lăsat. Şi aceasta este părtaşa, şi muierea legăturii tale. Păziţi cu duhul vostru, şi femeea tinereţelor tale să nu o părăseşti. Ci dacă, urând-o, o ai gonit, va acoperi păgânătatea cugetele tale – zice Domnul Atotţiitorul. Şi păziţi cu duhul vostru şi să nu o părăsiţi― (Mal. 2, 14–16). De aici se înţelege că cel ce se desparte de „femeia tinereţilor sale― săvârşeşte un păcat, care îl cufundă în păgânătate, despărţindu-l şi de Dumnezeu. Aceste porunci ale proorocilor veneau să schimbe mentalitatea evreilor, astfel ca ei să nu mai privească divorţul ca pe ca ceva îngăduit. Aşa că indignarea fariseilor faţă de cuvintele Mântuitorului era nejustificată. Dumnezeu însuşi, prin prooroci, schimbase Legea lui Moise, apropiind-o treptat de ceea ce avea să fie legea creştină, în care legătura conjugală este de nedesfăcut. Mântuitorul vede în căsătorie unitatea în dragoste dintre două făpturi umane distincte, prefigurată în Eden: „Nu mai sunt doi, ci un singur trup― (Mat. 19, 6), repetând cuvinte ce se află scrise în Cartea Facerii (2, 24). Unirea conjugală, atunci când nu e legitimarea „legală― a curviei, sau însoţire a două egoisme, ci întâlnirea a două suflete neprihănite, când e precedată de alegere liberă şi intenţie curată, dobândeşte prin consfinţire tainică un caracter divin pe care, în afară de păcatul adulterului, nimic nu-l mai poate nimici sau înlătura29. Alegerea e fără nici o schimbare, iubirea e fără nici o contrafacere, iar învoiala e fără de moarte. În cele două făpturi care îşi unesc destinul, sunt două inimi care se recunosc şi se regăsesc în iubire. Dorinţa de a fi într-un trup se preface în minunea de a fi doi într-un duh. O altă concepţie iudaică pe care Mântuitorul o va modifica este legea leviratului. La originea acestei legi stă concepţia că lipsa naşterii de prunci e un blestem al lui Dumnezeu 29

Paul Evdokimov, Sacrament de l’amour,Paris, 1962, p.143-196, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.90.

12

(Fac. 16, 2; I Regi 1, 6). Saducheii care vin să-L ispitească pe Hristos, zicând: „Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva, având femeie şi el nu a avut copii, să ia fratele lui pe femeie ş i să ridice urmaşi fratelui său" (Luca 20, 28; cu referire la Fac. 38, 8; Deut. 25, 5). Ei Îi cer lui Hristos să le spună căruia dintre fraţi va fi soţie – la învierea de obşte – femeia care, rămânând de şase ori văduvă, a cunoscut şapte căsătorii, după legea leviratului (Luca 20, 33). Răspunzându-le, Hristos afirmă că în cer nu mai există însurătoare ori măritiş, nu mai poate fi vorba de continuarea traiului de pe pământ, în care s-a rânduit cununia pentru naşterea de prunci. Ideea creştină despre nemurirea personală înlocuieşte grija de „nemurire― prin înmulţirea unui neam30. Fericitul Augustin ne spune că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai― 31. Săvârşind la nunta din Cana Galileei cea dintâi minune (Ioan 2, 1–11), Mântuitorul a ţinut să ne arate că restaurarea firii omeneşti în ordinea harului nu poate să înceapă decât de la izvoarele iubirii. A trăi în iubire, imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea raiul pe pământ. Prefacerea apei în vin are şi un alt sens: transformarea însăşi a iubirii dintre cei doi soţi în realitatea nouă, transfigurată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Vorbind despre căsătorie ca de un sacramentum nuptiarum, Fericitul Augustin afirmă că în ea sfinţenia tainei are o putere mai mare decât vitalitatea mamei32. Sfinţenia face ca Nunta să nu fie numai o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (Efes. 5, 32), ci însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală. Viaţa în comun a celor doi soţi devine viaţă creştină îndumnezeită. Puterea care a prefăcut apa în vin şi pasiunea erotică în iubire harismatică, preface şi căminul familial într-un altar domestic. Naşterea de prunci e o cucernică slujbă adusă lui Dumnezeu. Părinţii participă la jertfa lui Hristos pentru sfinţirea copiilor pe care i-au primit de la Dumnezeu, făcând să fie al lor cuvântul Domnului din rugăciunea arhierească: „Pentru ei Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr― (Ioan 17, 19). De altfel, Tradiţia creştină ne spune că mirele de la nunta din Cana a fost Simon Zelotul, iar acesta L-a urmat pe Mântuitorul, devenindu-I apostol, îndată după ce a văzut minunea prefacerii apei în vin şi a înţeles că înaintea lui stătea Dumnezeu întrupat. Vedem că iubirea pămânească, adusă la starea ei sublimă, a trecut fără dificultate în cea mai pură iubire dumnezeiască. Totodată, înţelegem că această minune s-a făcut nu numai spre binecuvântarea nunţii, ci spre atragerea mirelui şi păzirea lui în… viaţa feciorelnică, alături de Hristos şi de 30 31 32

J. Foussogrives, Devoir des epoux, D.T.C. VI, 1924, p.374 -386, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.93. Pr. Prof. D. Staniloae, op.cit., p.183. Fericitul Augustin, Despre nuntă, I, 10, P.L., XLIV, p.419, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.95.

13

comunitatea apostolilor, care „au lăsat toate şi au urmat Lui― (Mat. 19, 27), care au înţeles uşor că „nu este folos omului a se însura― (Mat. 19, 10).

3. Slujba Cununiei Săvârşitorul şi primitorii Tainei Săvârşitorul Tainei este preotul, pentru că prin el vine în faţa celor ce se căsătoresc şi în mijlocul lor în mod invizibil însuşi Hristos, Care pecetluieşte legătura naturală pe care ei o realizează prin consimţirea între ei şi care îi menţine pe aceştia uniţi în El. A considera căsătoria încheiată numai prin consimţirea soţilor, ca în catolicism, unde preotul e numai martor, înseamnă a o vedea numai la nivelul ei de legătură naturală. Încă Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Policarp (începutul secolului al II-lea), scria: „Cei ce se căsătoresc să nu efectueze legătura lor decât cu aprobarea episcopului―33. Binecuvântarea căsătoriei prin preot e cerută de canonul 7 de la Neocezareea. Primitorii Tainei sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi. Nu se pot cununa cei care au fost căsătoriţi bisericeşte de trei ori, nici cei care au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci. Căsătoriile mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, sunt permise cu condiţia ca pruncii să fie crescuţi în credinţa ortodoxă, iar Taina să se săvârşească ortodox 34. Se cere şi condiţia ca mirii să aibă binecuvântarea din partea părinţilor, nu însă şi în cazul în care ei refuză să o acorde din motive neîntemeiate. Atunci mirii vor urma porunca dumnezeiască: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa― (Fac. 2, 24; Mat. 19, 5). Clericilor nu li se îngăduie căsătoria după hirotonie.

Logodna Taina Nunţii are o introducere – logodna, care este făgăduinţa ce şi-o dau viitorii soţi de a se uni în căsătorie, făgăduinţă binecuvântată şi ea de preot. Ea se săvârşea (şi se mai întâmplă şi azi uneori) cu oarecare timp înainte de cununie, ca cei doi tineri să se pregătească 33

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola catre Policarp,V,2., în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. PSB 1, trad. note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979, p.188. 34 H. Andruţos, Dogmatica Biserici Ortodoxe Răsăritene, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p.425-426.

14

pentru ea, dar şi pentru a se angaja reciproc înainte de a fi gata pentru cununie. Dar, întrucât Biserica consideră pe cei logodiţi ca fiind obligaţi unul faţă de altul ca şi prin căsătorie, astăzi de cele mai multe ori logodna se săvârşeşte imediat înainte de cununie. Logodna se săvârşeşte prin schimbarea inelelor între viitorii soţi, după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii, spunând la bărbat cuvintele: „Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh―35. Acelaşi lucru îl face şi la femeie, indicând-o şi pe ea pe nume, ca să se arate egalitatea personală a lor şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act. Dar la fiecare se aminteşte şi numele celuilalt, şi cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin inele ei sunt legaţi unul de altul pe toată viaţa în numele Sfintei Treimi, ţinânduse seama şi de semnificaţia puterii spirituale a crucii pentru întărirea unităţii lor. Încă de la începutul rânduielii logodnei, bărbatul şi femeia, sau nunii în numele lor, ţin câte o lumânare aprinsă, arătând că vor umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, făcând prin aceasta din căsătoria lor o căsătorie plină de un sens superior.

Rânduiala Slujbei Cununiei Dacă logodna a început-o preotul cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...‖, ca pe o ierurgie, cununia o începe cu „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh‖, ca la orice Taină, prin care se dă harul. Căci de abia acum încep obligaţiile convieţuirii, care au nevoie de ajutorul harului. În prima rugăciune, preotul cere lui Hristos ca El însuşi să vină de faţă ca la nunta de la Cana Galilei şi să dea celor ce se cunună „viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, dragostea unuia faţă de altul, să-i menţină în lungime de zile, dar de prunci, cununa cea neveştejită a slavei... să păzească patul lor neispitit‖, belşug din roadele pământului, „ca să dea şi celor lipsiţi‖36. Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie unirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea între ei şi ferirea de ispita infidelităţii. Nu se uită nici de obligaţia dărniciei faţă de cei lipsiţi. Căsătoria nu e o monadă preocupată cu zgârcenie numai de ea însăşi. În a doua rugăciune, după ce se aminteşte că Dumnezeu l-a creat pe om ca împărat al zidirii şi, socotind că nu este bine să fie singur, i-a dat femeia ca să fie un trup nedespărţit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult păzirea de tot felul de primejdii a celor ce se cunună. 35 36

Molitfelnic, ediţia a V-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 89. Ibidem.

15

În legătură cu aceasta, cere lui Dumnezeu să le dea bucuria pe care a avut-o împărăteasa Elena când a aflat Sfâna Cruce, şi să-şi aducă aminte de cei doi precum şi-a adus aminte de cei patruzeci de mucenici, trimiţându-le cununi din cer. Se prevăd deci greutăţile care vor surveni în familie, crucea pe care ele o reprezintă şi pe care ei trebuie să o poarte cu răbdare, ca să ia cununa din cer. Se arată prin aceasta şi acest înţeles al cununilor cu care vor fi încununaţi cei doi, care reprezintă şi necesitatea unui efort plin de fermitate în viaţa de familie. Şi iarăşi preotul cere de la Dumnezeu pentru ei prunci buni, o întocmire de gând a sufletelor şi a trupurilor, sporire spre tot lucrul bun. Căsătoria fericită implică armonia sufletelor şi a trupurilor, care amândouă depind de unitatea de gând a celor doi. În rugăciunea a treia, preotul cere: „Şi acum, Însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, câştigare de prunci buni‖37. Unirea lor trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-un acord al inimilor, care concură spre această unire. Fiecare din cei doi se păstrează ca persoană, dar gândeşte, voieşte şi simte în acord cu celălalt; nici un gând contrar celuilalt nu-şi face loc în legătura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cunună de mărire şi de cinste. Iar aceasta numai pentru că acceptă zămislirea pruncilor, dacă ea le va fi dată de Dumnezeu. Astfel, unirea trupească dintre bărbat şi femeie devine, dintr-un act de concupiscenţă păcătoasă, un act de spiritualitate, voit de Dumnezeu şi binecuvântat de El. După a treia rugăciune, preotul aşează cununa pe capul bărbatului, după ce a atins cu ea fruntea fiecăruia şi a făcut semnul crucii pe faţa bărbatului, rostind cuvintele: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin‖. Apoi aşează în acelaşi fel cununa pe capul miresei. Acesta e actul central al Tainei, act prin care ea se realizează de fapt. Cununa e semnul măririi şi al cinstei, o spune preotul îndată după încununare: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii‖38. Mărirea şi cinstea lor constau în fidelitatea şi în iubirea dintre cei doi, în jertfelnicia unuia pentru altul, în exerciţiul răspunderii unuia faţă de altul, în asumarea străduinţelor necesare vieţii de familie. Cununa este în acelaşi timp un semn al cinstei şi al demnităţii: coroana o poartă împăratul, iar împărat este şi Hristos. Ea e semnul unei seriozităţi, al unei maturităţi: prin încoronare se arată că cei doi, ieşind de sub ocrotirea părinţilor, au primit răspunderea pentru 37 38

Ibidem. Ibidem.

16

propria lor viaţă şi a unuia pentru altul, răspunderea comună pentru familia lor şi pentru copiii lor viitori. Pe de altă parte, cununa se aşează pe capetele biruitorilor, pe cei ce au învins poftele trupeşti şi şi-au păzit neatinsă fecioria trupului şi sufletului, apropiinduse în deplină puritate de Taina Nunţii, şi aducând fiecare în dar celuilalt, ca ofrandă şi jertfă, un trup nespurcat, şi făgăduinţa unei iubiri depline numai a unuia către celălalt. Cununia încununează pe cei ce au aprins în altarul inimii lor dragostea numai către o singură făptură de pe pământ, căreia i se dăruieşte deplin, cu toate fibrele sufletului şi trupului, astfel ca ceălalt să îi fie stăpân până la sfârşitul vieţii. Iar cât priveşte iubirea faţă de Dumnezeu, e de la sine înţeles că ea va hrăni şi va da noi puteri dragostei faţă de oricare semen şi mai ales celei dintre soţi şi dintre soţi şi fiii lor. Hristos, aflând cele două suflete ale mirilor curate şi pline de dăruire şi jertfelnicie, va revărsa în ele din plin iubirea Lui cea curată, prin care oamenii gustă dulceaţa harului dumnezeiesc. Cununa este şi simbol al ascezei conjugale, pentru a atinge castitatea, integritatea 39

fiinţei . Cununile se dau mucenicilor pentru răbdarea lor în credinţă. Soţii vor trece şi ei prin cuptorul ispitelor, care le vor veni de la ei înşişi şi de la lume. De aceea, se face cu cununa semnul crucii pe faţa celor pe al căror cap e aşezată, iar puţin mai târziu se va cânta troparul care îi laudă pe sfinţii mucenici, care s-au nevoit bine şi s-au încununat. După citirea Apostolului şi a Evangheliei, preotul cere într-o rugăciune iarăşi păzirea cinstită a nunţii lor şi păzirea nespurcată a patului. Cu cât e dragostea mai deplină, mai adâncă, cu atât e mai pură. De aceea preotul cere în continuare lui Dumnezeu ajutor, ca legătura lor să fie fără de păcat. Numai aşa iubirea lor este deplină, iar legătura lor trupeascăse transfigurează, primind slava cea de la Dumnezeu. Mirilor li se dă apoi să bea dintr-un pahar comun, arătându-se că se vor îndulci din dulceaţa comună a dragostei şi a bucuriei (ritual care aminteşte Sfânta Euharistie, şi pe care n-ar trebui să-l înlocuiască. De altfel, nunta se oficiază în mod normal duminica, după Sfânta Liturghie, la care mirii s-au împărtăşit cu Sfintele Taine). Preotul îi conduce apoi, ţinându-se de mâini, în jurul tetrapodului, de trei ori, ceea ce înseamnă neîntreruperea legăturii şi iubirii lor. „Drumul vieţii conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa eternităţii; de acum mersul lor comun este asemenea axei

39

P. Evdokimov, Sacrement de l’amour, p. 205, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.133.

17

nemişcate a unei roţi care se învârteşte‖40, a mişcării stabile a sufletelor în Dumnezeu. Nimic nu va întrerupe iubirea şi fidelitatea lor, nimic nu o va scoate din statornicia ei. În timpul acestui drum, se cântă imnul de bucurie al proorocului Isaia pentru zămislirea lui Emanuel, adică Fiul lui Dumnezeu, în pântecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel întrupat. Cei ce se vor naşte din această căsătorie vor fi şi ei membri ai împărăţiei eterne a lui Dumnezeu. Cerul însuşi se bucură pentru această sporire a împărăţiei lui Dumnezeu. În timpul înconjurării se mai cere sfinţilor mucenici ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună, printr-o răbdare care imită răbdarea lor. Bucuria iubirii între soţi nu e lipsită de înfrânări, de chinuri, de dureri şi de strădanii. Sunt imne care se cântă şi la Botez şi la Hirotonie, pentru aceleaşi motive: pentru naşterea de noi membri ai împărăţiei lui Dumnezeu, pentru creşterea lor viitoare, care nu e lipsită de eforturile înfrânării, ale răbdării şi ale strădaniilor. Luând cununile de pe capul celor încununaţi, preotul vorbeşte iarăşi de mărirea lor, căci ei vor purta în chip nevăzut toată viaţa cununile lor de vor trăi în iubire adevărată, în curăţia fidelităţii şi în răspundere şi respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar în împărăţia cerurilor: „Dumnezeule... primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără prihană şi neispitiţi‖41. În otpustul rânduielii Nunţii sunt pomeniţi împăraţii Constantin şi Elena şi mucenicul Procopie. Cei cununaţi sunt ridicaţi la o cinste împărătească şi la conlucrare pentru credinţă, asemenea împăraţilor Constantin şi Elena, şi la răbdarea greutăţilor asemenea mucenicilor. Bucuria de cele bune, înălţarea la dragostea curată şi desăvârşită e împreunată cu lupta pentru cele bune, cu greutăţile înfrânării şi ale răbdării. Cine aşteaptă de la căsătorie numai fericire şi plăceri nu va putea suporta un timp prea lung convieţuirea in interiorul ei.

Partea nevăzută a Tainei Nunţii Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana Galilei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate

40 41

Ibidem, p.134. Molitfelnic, ediţia a V-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 89.

18

de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. Adevăratul sau principalul săvârşitor al Tainei Cununiei este cel care a instituit-o, adică Hristos, Care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică şi în mădularele acesteia – creştinii credincioşi, prin Duhu Sfânt. Harul ce se împartăşeşte în Taina Cununiei este lucrarea lui Hristos. În timpul slujbei cununiei pentru cei doi tineri se cere harul dumnezeiesc pentru ca aceştia să îşi poată înfrâna tendinţa spre satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaş al celuilalt. Se cere întărirea răbdării fiecăruia faţă de cusururile celuilalt, ca fiecare să fie mişcat spre a dori ajutorarea lui; de asemenea, adâncirea iubirii lor în Hristos, care nu e posibilă fără înfrânarea egoismului fiecăruia. Ceea ce îi uneşte pe soţi nu este doar atracţia fizică naturală dintre cele două genuri, ci înainte de toate Hristos. În noua casă nu împărăţeşte autarhic bărbatul sau femeia, ci Hristos, întrucât ambii doresc să se facă voia lui şi nu pe a lor înşile. Întemeierea unei familii creştine realizează întemeierea la scară mică a Împărăţiei lui Dumnezeu42

4. Scopul, efectele şi însuşirile Tainei Nunţii Nunta – cale spre împărăţia cerurilor Sfintele Taine sunt o arvună a harului de care ne vom împărtăşi deplin în viaţa cea veşnică. Ele vor înceta însă atunci când făptura noastră se va înnoi prin arătarea Domnului vieţii, când vom ajunge să prânzim împreună cu El, să ne împărtăşim plenar din viaţa Lui de neprihănire şi nestricăciune. Privirea „ca în oglindă― (I Cor. 13, 12) se va preface atunci în contemplarea directă, „faţă către faţă―. Taină nu va mai fi. Umbra morţii nu va mai întuneca privirea noastră. Atunci nici cununie nu va mai fi, pentru că vom fi ca îngerii, zice Domnul, şi moartea nu va mai pune capăt existenţei noastre. Căci prin naşterea de copii fiecare vrea să lase amintirea şi urma propriei sale vieţi. Pînă la înviere, când totul ar părea că se sfârşeşte în

42

Arhim. Vasilios Papadaki, Relaţiile din afara căsătoriei în teologia ortodoxă, Editura Egumeniţa, Galaţi / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 58.

19

moarte, când muritorul nu mai vede nimic pentru el după această viaţă 43, copilul apare ca o prelungire a vieţii fireştii. Aşa cum Fiul e Revelaţia Tatălui Său, „icoana nevăzutului Dumnezeu―, tot astfel copilul e o revelaţie a fiinţei tatălui său, pe care îl afirmă în veşnicia lui, ca şi pe strămoşii lui. De asemenea, prin urmaşi, omul ia parte la întruparea Domnului, la creşterea Trupului Său, Biserica, pentru că prin Botez, prin Taine, prin creşterea în duhul lui Hristos, copiii intră şi ei în Trupul Său. De aceea, cununia pe pămînt e binecuvîntată. Biserica o întemeiază, o sfinţeşte, face din ea cale către Împărăţie şi o apără de atacurile ereziei. Nu puţine sînt intervenţiile Bisericii în decursul veacurilor, cînd a trebuit să ia atitudine hotărîtă pentru a apăra aşezămîntul tainei. Cităm în acest sens cîteva canoane care definesc precis înţelegerea creştină cu privire la taina nunţii. Canonul 51 Apostolic: „Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon şi oricine din catalogul ieraticesc se abţine de la nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, uitând că toate sunt bune foarte şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar defăima făptura, ori să se îndrepteze, ori să se caterisească şi să fie lepădat din Biserică. Aşijderea şi laicul―44. În două din canoanele sinodului de la Gangra (ţinut împotriva eustaţienilor, care propovăduiau un ascetism potrivnic Evangheliei), se hotărăşte: – canonul 1: „Dacă cineva ar defăima nunta, şi pe aceea ce trăieşte cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia (cea cerească), să fie anatema―; – canonul 10: „Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, şi şi-ar bate joc de cei căsătoriţi, să fie anatema―45. Dar la înviere nu va mai fi căsătorie; şi nu va mai fi pentru că nici moarte nu va mai fi; acolo vom prăznui o cununie spirituală desăvîrşită cu Dumnezeu şi întreaga creaţie. Naşterea de prunci nu e nici unicul, nici principalul scop al nunţii. Eva şi Domnul Hristos nu s-au născut din nuntă. Deci nunta, pe lângă procreaţie, are şi un scop mai înalt: ajutorul reciproc în vederea mântuirii. Soţii se unesc unul cu altul, se sprijină şi se împlinesc, dar totodată încetul cu încetul îşi anulează patimile, îşi transfigureză simţurile, îşi

43

Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze maritale, omilii la casătorie, traducere din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Editura „Oastea Domnului―, Sibiu, 2004, p. 61. 44 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele bisericii ortodoxe, Arad, 1930, vol. 1, partea 1, p. 266, apud Pr. Constantin Galeriu, Taina Nunţii, în „Studii Teologice, 1960, nr. 7-8 p. 497. 45 Idem, vol. 2, partea 1, p.41 şi 44, apud Pr. Constantin Galeriu, Taina Nunţii, în „Studii Teologice, 1960, nr. 7-8 p. 497.

20

spiritualizează relaţiile. Se poate face o legătură între nuntă şi castitate. Există între posibilul procreaţiei şi al creaţiei o legătura intimă. Cine e în stare să procreeze, poate şi crea, dacă nu risipeşte cu nebunie energia. Eunucia este sterilă şi pe plan fizic, şi pe plan spiritual. Sfinţii, eroii, geniile, marile personalităţi creatoare au fost dotate cu un puternic patrimoniu de energie, pe care au convertit-o în valori spirtuale. Un bun exemplu este Sfântul Serafim de Sarov, despre care se spune că, departe de a fi fost un apatic, avea o natură puternică, bărbătească, vie, care dezvoltată în har a oferit lumii un admirabil exemplu de sfinţenie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune, vorbind despre căsătorie şi feciorie: „N-am nici un drept să osândesc pe un om care se mulţumeşte cu un bine mai mic pentru că nu poate atinge un bine mai mare. El singur se lipseşte de lauda şi de admiraţia cuvenită celui care a îmbrăţişat binele cel mare, fecioria! Cum poţi să-mi spui că opresc căsătoria, când nu osândesc pe cei căsătoriţi? Opresc desfrânarea, adulterul, dar nu căsătoria. Osândesc pe desfrânaţi, pe adulteri, şi-i alung din sânul Bisericii; dar nu încetez de a lăuda pe cei căsătoriţi, dacă trăiesc cu înţelepciune. Prin urmare, din concepţia noastră asupra căsătoriei rezultă două câştiguri: unul, că nu hulim creaţia lui Dumnezeu; al doilea, că nu înjosim fecioria, ci, dimpotrivă, o facem cu mult mai sfântă. Cel care huleşte căsătoria răpeşte şi slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină şi mai mult minunăţia fecioriei şi o face mai strălucită―46. Numai fecioria adevărată este capabilă să înţeleagă întreaga însemnătate a nunţii. Numai de la înălţime se poate aprecia înălţimea. Tot aşa, numai de la înălţimea stării feciorelnice a conştiinţei pot fi înţelese sfinţenia căsătoriei şi deosebirea calitativă dintre ea şi desfrâu. Şi invers, numai căsătoria curată, numai conştiinţa despre căsătorie în har, permite să înţelegi însemnătatea fecioriei47. Mîntuitorul a început minunile Sale la nunta de la Cana cu o prefacere a unei substanţe bune, cum e apa, în alta şi mai bună, în vin. Pe lângă un înţeles euharistic al acestei prefaceri, aflăm de la Sfântul Andrei Criteanul şi un alt sens spiritual al acestei minuni: „În Cana, la nuntă, apa în vin prefăcînd, a arătat Hristos întîia minune, ca şi tu să te prefaci, o, suflete‖ (Canonul cel mare, cântarea IX, stihul 24). Şi iubirea între soţi se schimbă şi se adânceşte mereu pe măsura convieţuirii, se preface din putere în putere, punând mereu suişuri. La început, când cunoştinţa lor abia înmugureşte, iubirea le e mai mult trupească, şi cei doi sunt un trup. Mai apoi, iubirea46

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, EIBMBOR, 2001, p. 9. 47 Ierom. Ioan Cotlarevski, Căsătoria crestină, în „Revista Patriarhiei din Moscova‖, nr.9, 1959, p.70.

21

cunoaştere evoluează spre sferele interioare ale sufletului, încât cei doi devin un trup şi un suflet. În sfîrşit, după ani şi ani, unirea lor devine atât de adâncă, încît cei doi ajung o inimă şi un suflet, o deofiinţime duhovnicească48.

Naşterea de prunci şi castitatea conjugală Naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, ca înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulţi, cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba cununiei un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, nesimţitor faţă de ceilalţi, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabil numai de ieşiri acaparatoare, nu şi de dărnicie. O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu e familie creştină. După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorţul, lipsa de acomodare sau sălbăticia spirituală, ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face „totul pentru familie―, dacă trebuie, chiar a fura, a trăda, a ucide. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie un templu al venirii Lui tainice. Nu lipsa de sfială sfântă faţă de familie, ci această autoidolatrizare a familiei face ca familia modernă să se sfărâme aşa de uşor. Este şi refuzul de a purta crucea. O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea, şi anume Dumnezeu, îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu49. Propriu-zis Hristos este cel care săvârşeşte Taina căsătoriei, dar o săvârşeşte unindu-i pe cei doi în Sine, şi ca atare El rămâne permanent mijlocul de unire dintre ei. Dacă ei se despart de El, se slăbeşte şi unitatea dintre ei. Înfrânarea acestui egoism în doi include şi înfrânarea de a folosi legătura căsătoriei pentru o simplă plăcere, cu evitarea naşterii de prunci. Calea spre Taina Căsătoriei o deschide castitatea. Noţiunea de castitate arată înainte de toate o calitate spirituală, „înţelepciunea― totală, puterea care susţine integritatea fiinţei, mai bine zis, a persoanei ce se bucură de nevinovăţie şi curăţia inimii. Sfântul Apostol Pavel spune: „[Femeia] se va mântui prin naşterea de fii, de vor petrece întru credinţă şi întru 48 49

Pr. Constantin Galeriu, op. cit.,p.499 Al. Schmemann, op. cit., p.110-111, p. 210, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.130.

22

dragoste şi întru sfinţire, cu întreagă înţelepciune― (I Tim. 2, 15). O posibilă traducere a textului grecesc ar fi: „[Femeia] se va mântui prin naştere de prunci... prin mijlocirea castităţii―, înţelegând prin acest lucru integrarea tuturor elementelor fiinţei umane într-un întreg feciorelnic, o stare de cuget şi simţire care este în mod esenţial manifestarea interioară a spiritului. Ar putea fi vorba despre orientarea eshatologică a vieţii spre veacul viitor, unde oamenii vor fi ca îngerii. Neputând fi vorba despre o contradicţie în termeni, ajungem să înţelegem prin feciorie o cale spre împărăţia lui Dumnezeu, o taină a lumii viitoare, care în conţinutul ei este una cu Taina Căsătoriei: naşterea eonului cel nou în căsnicie. În acest fel, fecioria, care se împărtăşeşte de taina dragostei divine, mai întâi preîntâmpină şi pregăteşte căsătoria, apoi o însoţeşte pe cărările acestei lumi şi o conduce până dincolo de hotarele ei, unde cei doi soţi, rezidiţi într-o fiinţă nouă, veşnic vie şi fericită, se regăsesc în Dumnezeu. Căsătoria şi castitatea nu sunt două noţiuni care se exclud. Dimpotrivă, integrată în orizonturile castităţii, căsătoria se depăşeşte pe sine prin propria sa simbolică: simbol al unităţii, ea se transcende spre integritatea spirituală a unei singure fiinţe conjugale, viaţa într-un singur duh. Virtuţile prin care fecioria pregăteşte realizarea Tainei Nunţii sunt cunoscute mai mult datorită sensului comun ce i se acordă acestei energii spirituale. E vorba de supunerea senzualului faţă de spiritual, identică cu puterea lui Hristos în suflet, care dezarmează orice obsesie a pornirilor senzuale, trezind până şi corpul la o astfel de viaţă, încât şi aceasta îşi integrează trebuinţele în sensul intereselor superioare. Fecioria este legea care trebuie să domnească în latura simţirilor înaintea căsătoriei şi ea constă în abţinerea totală de la orice exerciţiu al instinctului de procreare. O astfel de abţinere se impune în mod egal tinerilor şi fetelor, în numele demnităţii lor morale, în numele căsătoriei la care trebuie să ajungă intacţi la trup şi la suflet, în numele viitorilor lor copii, a căror sănătate fizică şi morală depinde de propria lor integritate. În feciorie sunt acumulate primăverile vieţii. Fiind virtutea aceea care apropie inimile, ea conferă unui partener intuiţia demnităţii personale a celuilalt, aflând în el „duminica aleasă a sufletului său―. Şi dacă este adevărat că „iubirea adevărată se naşte din virtute―, fecioria este tocmai starea morală din care se poate naşte o adevărată iubire. Fecioria este virtutea care dă putere tinereţii, pregătind-o pentru o viaţa de înălţimi, aratându-i culmea fără să-i ascundă urcuşul ce trebuie înfruntat, şi tocmai de aceea prin ea se rezolvă problema tinereţii în conformitate cu natura ei spirituală specifică. Ea îl face pe creştin veşnic tânăr, păstrându-i inima fragedă, voinţa tare, mintea mereu trează, vie. Însă,

23

după cum „cel ce se luptă în jocuri nu ia cununa dacă nu s-a luptat după legile jocului― (II Tim. 2, 5), tot astfel şi tânărul, care ia asupra sa ostenelile fecioriei, trebuie să-şi reamintească cea dintâi lege a acestei lupte, care constă în aceea de a fi făcută pentru Hristos, în vederea împărăţiei cerurilor. Fecioria este urmărită, în primul rând, pentru dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu. Sfinţenia sufletului şi a trupului constituie scopul principal al celor ce se luptă pentru feciorie. Castitatea depinde de inimă în ce priveşte provenienţa ei, dar se referă la trup ca la materia ei. De aceea ea se câştigă şi se păstrează printr-o lucrare lăuntrică şi se poate pierde prin toate simţurile exterioare ale corpului. Iubirea omului cast este cea mai înaltă, cea mai generoasă, cea mai trainică iubire – cu un cuvânt, este iubirea adevărată.

Unitate şi indisolubilitate Hristos a legiuit, încă pe când era pe pământ, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Apoi a grăit, prin Sfântul Apostol Pavel, completând porunca: femeia să nu se despartă de bărbat, iar de se va despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său; şi bărbatul să nu-şi lase femeia (1Cor. 7, 10-11). Taina Nunţii aduce asupra soţilor harul dumnezeiesc, pentru împlinirea acestor ţeluri: ajutorarea reciprocă a soţilor pentru câştigarea mântuirii, naşterea şi creşterea de copii, pentru înmulţirea oamenilor şi a credincioşilor Sfintei Biserici, înfrânarea patimilor, ca pază împotriva desfrânărilor (I Cor. 7, 2). La origine, primele două scopuri erau singurele scopuri ale căsătoriei. După căderea în păcat, căsătoriei i se mai adaugă şi al treilea scop. Mântuitorul restabileşte căsătoria în starea ei originară, subliniind unitatea şi indisolubilitatea ei, şi o înalţă la rangul de taină, dîndu-i harul dumnezeiesc. Taina nunţii este una şi de nedesfăcut50, ca icoană a unirii dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21—23). Sfântul Ioan Gură de Aur explică atât nevoia de a se căsători pentru a nu mai exista cazuri de desfrânare, cât şi posibilitatea câştigării prin căsătorie a sfinţeniei: „La început, căsătoria avea aceste două pricini: naşterea de copii şi potolirea poftelor. În urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea şi toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului şi a desfrânării. Căsătoria este de mare folos pentru cei care şi acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viaţă asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-şi

50

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, trad., introducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, în col. PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 157-157.

24

strica trupul şi sufletul în locaşurile de desfrâu. Pentru aceştia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăţie, îi scapă de umblatul din femeie în femeie şi le dă putinţa să trăiască în sfinţenie şi castitate―. Acest text, fără a minimiza importanţa căsătoriei, face parte din argumentaţie Sfântului Ioan în favoarea vieţii în feciorie. Deşi legea lui Moise permitea poligamia, totuşi desăvârşirea unirii dintre bărbat şi femeie nu putea fi atinsă decât prin căsătoria monogamă. Dumnezeu a rânduit în „legea harului― o unire atât de strânsă, încât ambii soţi formează un trup, căsătoria are şi caracterul indisolubilităţii, adică este socotită ca încheiată pentru toată viaţa. Odată săvârşită, ea nu mai poate fi desfăcută decât prin moarte: „Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă‖ (Matei 19,6). De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soţi prin căsătorie presupune egalitatea lor şi deci împărtăşirea lor de aceleaşi drepturi şi datorii, prevăzute atât de legile divine, cît şi de legile civile. Între aceste îndatoriri este menţionată, ca deosebit de importantă, credincioşia reciprocă. Dar căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, s-a răsfrânt curând, cu consecinţe păgubitoare, şi asupra căsătoriei. N-a fost respectată indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorţ, cât şi (mai ales) prin repudierea femeii de către bărbat. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reuşit să împiedice nici divorţul, nici repudierea, din cauza învârtoşării inimilor compatrioţilor săi. Este ceea ce a ţinut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat fariseilor care, ispitindu-L, L-au întrebat pentru ce a îngăduit Moise ca bărbatul să poată da carte de despărţenie soaţei şi să o lase, de vreme ce a fost rânduit ca ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Mat. 19, 8). Nereuşind să înlăture divorţul şi repudierea, Moise a căutat ca cel puţin să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de împlinirea scopului ei esenţial, de a asigura societăţii membri sănătoşi. În acest scop, el a interzis căsătoria cu două surori în acelaşi timp (Lev. 18, 18) şi legăturile incestuoase, adică între rude de sânge sau de cuscrie prea apropiate (Lev. 18, 6—18). Evreii nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soţului succesori. Aşa se explică practica repudierii soţiei care nu putea avea copii şi practica leviratului, potrivit căreia, dacă un evreu murea fără moştenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu cumnata sa văduvă (Deut. 25, 5—10). Dacă decedatul nu avea frate, obligaţia revenea unei rude apropiate (Rut, 4, 5). Şi într-un caz şi în celălalt, primul copil care se năştea dintr-o asemenea căsătorie era socotit ca fiind celui decedat.

25

În privinţa infidelităţii, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat pentru săvârşirea adulterului (Deut. 22, 22). În practică însă era pedepsită mai mult femeia. Şi înaintea Mântuitorului a fost adusă, pentru ca El să-i decidă soarta, o femeie prinsă în adulter, fără cel cu care săvârşise adulterul. Fariseii aşteptau ca El să aprobe condamnarea femeii la pedeapsa lapidării, după cum prevedea legea lui Moise, sau iertarea ei, şi astfel încălcarea legii. Hristos însă, scriind pe pământ păcatele acuzatorilor, n-a rostit nici o osândă asupra femeii păcătoase, ci le-a spus celor ce luaseră deja pietrele în mâini: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei‖ (Ioan 8, 7). Şi iată că toţi pârâşii, mustraţi de cuget, au plecat ruşinaţi, şi nici Mântuitorul n-a condamnat pe femeia adulteră, ci numai i-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască. Situaţia aceasta de decădere în care se găsea căsătoria la evrei, în timpul Mântuitorului Hristos, se găsea şi la greci şi la romani. În general, înainte de venirea lui Mesia, căsătoria şi familia erau, la toate popoarele, departe de principiile pe care le stabilise Creatorul la instituirea primei căsătorii şi a primei familii. Astfel, pentru ca ele să poată fi readuse la rolul important pentru care fuseseră instituite, era nevoie de ceva mai puternic şi mai constrângător pentru soţi, decât se dovediseră măsurile administrative sau sancţiunile legale. Harul revărsat de Mântuitorul Hristos prin Biserica Sa şi prin Sfintele Taine, inclusiv cea a Nunţii, aveau să dea puteri omenilor să depăşească neputinţele firii şi să făurească atât din ei înşişi făpturi noi, cât şi din căsătorie o unire sfântă, chip al Împărăţiei cereşti. Desigur că acest scop nu poate fi atins fără efort ascetic, iar în lipsa acestuia, nici creştinii nu sunt feriţi de abaterile de la credincioşia conjugală. Urmările unor astfel de căderi le putem deduce citind viaţa Sfintei Teodora, care a descris urcuşul ei, după moarte, şi trecerea prin cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului. Ea spune despre vama a șaptesprezecea: „Apoi am ajuns la vama preadesfrânării (sau adulterului), unde se cercetează păcatele celor care petrec în căsătorie, dar nu păzesc credinţa însoţirii unul cu altul, nici nu-şi feresc patul lor curat. La acea vamă şi eu mult m-am arătat a fi datoare, şi vădită am fost la o preadesfrânare. Şi acum necuratele duhuri şi nemilostivii cercetători voiau să mă răpească din mâinile îngerilor şi să mă pogoare în fundul iadului. Iar sfinţii îngeri, certându-se mult cu dânşii, şi toate ostenelile mele şi nevoinţele pe care le făcusem aducându-le după aceea la mijloc, abia m-au răscumpărat, nu atât cu ale mele fapte bune, pe care le-au pus acolo până la cea mai de pe urmă, cât mai ales din darurile Părintelui meu Vasile, din care, foarte mult scoţând, au pus în cumpănă împotriva fărădelegilor mele, şi aşa luminându-mă, ne-am dus mai departe―. Vedem deci că ostenelile, nevoinţele şi celelalte fapte bune au răscumpărat

26

greşeala adulterului, deşi cu greu. Sfânta Teodora a fost ajutată mult şi de rugăciunile cuviosului Vasile, şi prin toate acestea s-a izbăvit de osândire şi a ajuns la limanul mântuirii51.

Concluzii În loc de concluzii, am vrea să cităm câteva cugetări aparţinând mitropolitului Vladimir al Asiei Centrale, cuprinse în cartea „Cum să întemeiem o familie ortodoxă―: Sfinţind Taina Căsătoriei, Domnul le dă soţilor, în chip nevăzut, atotputernica Sa ocrotire de cursele răutăţii, care se străduiesc să întineze şi să distrugă dragostea omenească. În lumea căzută, căsătoria harică permite biruirea singurătăţii, a duhului dezbinării şi vrajbei, cu care diavolul a molipsit omenirea amăgită de către el. Sensul faptului că soţii sunt unici unul pentru celălalt constă tocmai în împotrivirea faţă de această distrugătoare dezbnare a lumii. Această alegere a lor, făcută de două voinţe libere, are loc o dată pentru totdeauna52. Căsnicia creştină este o viaţă îngemănată, cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Este o taină a unirii duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti, sfinţite de însuşi Domnul: „Cinstită să fie nunta întru toate, şi patul nespurcat― (Evr. 13, 4). Sunt sfinţite toate: osteneala pentru întreţinerea familiei, treburile de zi cu zi, tandreţea dintre soţi. După cuvântul Apostolului, „toate sunt curate pentru cei curaţi― (Tit 1, 15). O asemenea căsătorie devine lucrare sfântă, fiindcă în es totul se săvârşeşte în numele dragostei, aşadar întru slava atotiubitorului Dumnezeu. Se înţelege că a păstra tot timpul o asemenea înălţime în relaţiile dintre soţi este mai presus de slabele puteri omeneşti. De aceea, căsătoria este înaripată prin rugăciune, prin cereri către Atotputernicul Dumnezeu, pentru trimiterea de ajutor haric, şi este luminată prin rugăciune, prin rugăciuni ale copiilor credincioşi, faţă de Tatăl ceresc pentru fericirea ce le-a fost dăruită, fericirea dragostei reciproce. Aşa se crează o mică biserică domestică: familia devine casă a lui Dumnezeu. Potrivit făgăduinţei Domnului, unde sunt doi adunaţi în numele Mântuitorului Hristos, acolo este şi El, în mijlocul lor―53.

51

Protos. Nicodim Măndiță, Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor, Editura Agapis, București, 2005, p. 37. 52 Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale, în Cum să întemeiem o familie ortodoxă. 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, Editura Sophia, Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 27. 53 Ibidem, p. 32.

27

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptura, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 24. Molitfelnic, ediţia a V-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1992.

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, trad., introducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, în col. PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, vol. II (Omilia 48), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în col. PSB 22, EIBMBOR, 1989. Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la casătorie, traducere din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Editura „Oastea Domnului―, Sibiu, 2004. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, EIBMBOR, 2001. Sf. Ignatie Teoforul, Epistola catre Policarp, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. PSB 1, traducere, note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB 17, EIBMBOR, 1986.

Andruţos, H., Dogmatica Biserici Ortodoxe Răsăritene, trad. rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Sibiu, 1930. Chiţescu, prof. Nicolae; pr. prof. Isidor Todoran; pr. prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediţia a II-a, manual pentru Facultăţile de Teologice, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2005. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu-vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996. Măndiță, protos. Nicodim, Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor, Editura Agapis, București, 2005.

28

Papadaki, arhim. Vasilios, Relaţiile din afara căsătoriei în teologia ortodoxă, Editura Egumeniţa, Galaţi / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011. Silvestru, episcop de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, trad. Gherasim Miron, vol. 4, Bucureşti, 1903. Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul III, Bucureşti, 1997. Vladimir, mitropolitul Asiei Centrale, în Cum să întemeiem o familie ortodoxă. 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, Editura Sophia, Bucureşti / Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011.

Chiţescu, prof. Nicolae, Premizele învăţăturii creştine despre raportul dintre har şi libertate, în „Ortodoxia―, 1959, nr.1. Cotlarevski, ierom. Ioan, Căsătoria crestină, în „Revista Patriarhiei din Moscova‖, nr.9, 1959. Galeriu, pr. Constantin, Taina Nunţii, în „Studii Teologice‖, 1960, nr. 7–8, p. 486 şi urm. Radu, pr. prof. dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sf. Taine şi problema intercomuniunii în „Ortodoxia‖, 1978, nr. 1-2. Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice‖, XVIII, 1966, nr. 9-10.

29

CUPRINS

Introducere ..................................................................................................................................................... 1 1. Instituirea dumnezeiască a Tainei Nunţii .................................................................................................. 4 Sfânta Treime – model al familiei creştine ......................................................................................................... 4 Familia în perspectivă eshatologică .................................................................................................................. 6 2. Înălţarea Nunţii la rangul de taină de către Hristos .................................................................................. 8 Prefigurarea Nunţii ca taină in rai .................................................................................................................... 8 Restaurarea sfinţeniei în căsătoria din Legea Nouă ........................................................................................ 10 3. Slujba Cununiei ....................................................................................................................................... 14 Săvârşitorul şi primitorii Tainei ....................................................................................................................... 14 Logodna ........................................................................................................................................................... 14 Rânduiala Slujbei Cununiei ............................................................................................................................. 15 Partea nevăzută a Tainei Nunţii ....................................................................................................................... 18 4. Scopul, efectele şi însuşirile Tainei Nunţii ............................................................................................... 19 Nunta – cale spre împărăţia cerurilor ............................................................................................................. 19 Naşterea de prunci şi castitatea conjugală ...................................................................................................... 22 Unitate şi indisolubilitate ................................................................................................................................. 24 Concluzii ...................................................................................................................................................... 27 Bibliografie .................................................................................................................................................. 28

30