Taina Casatoriei [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

Introducere I. Căsătoria şi familia în Sfânta Scriptură II. Desăvârşirea în iubire ca scop al căsătoriei II.1 Distincţia dintre două semnificaţii ale căsătoriei, înainte şi după Hristos II.2 Sensul unic al căsătoriei "în Hristos şi în Biserică". Concluzii

Introducere

Căsătoria reprezintă uniunea legală liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii. Trai comun între soţi, viaţa conjugală.1 Căsătoria, este o alianţă liber consimţită între două persoane de sex diferit, încheiată potrivit dispoziţiilor lor legale, în principiu pe viaţă cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii.2 Familia este o valoare fundamentală a oricîrei societăţi. O dată cu celebrarea căsătoriei, noul cuplu intră astfel în societate, are un statut social, un rol bine definit, o existenţă legală şi oficială. Fiecare dintre soţi are un rol bine determinat şi cuplul este introdus în comunitatea civilă. Cei doi formează acum o familie cu contururi sociale precise, care este protejată de lege şi astfel nu este abandonată în ea însăşi. Conform Codului de Drept Canonic, căsătoria este definită ca fiind legământul matrimonial prin care un bărbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregei vieţi rânduită prin caracterul său natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor şi care a fost ridicat de Hristos Domnul între cei botezaţi la demnitatea de sacrament.3 Taina Sfintei Cununii este taina prin care, un bărbat şi o femeie, care consimt liber să trăiască împreună în scopul desăvârşirii personale şi a creşterii copiilor, primesc prin rugăciunea preotului harul divin care sfinteşte legatura lor. Familia este cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai prin cuvintele: " Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-I facem ajutor potrivit pentru el ". (Facere2, 1). În Noul Testament, participând la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a sfintit această legătură naturală, ridicând-o din ordinea naturală, în ordinea harică. Sfântul Ignatie Teoforul, în "Epistola către Policarp” spune: " Trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă " (5,2), Clement Alexandrinul afirmă că a existat un "har 1

Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Univeristară Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Alexandru Mihăilă, Dialoguri în agora cu Ioan Chelaru, Ed. A92, Iaşi, 2004, p. 73 3 Pr. Ioan Tamaş, Codul de drept canonic, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2004, p. 123 2

2

paradisiac al căsătoriei" (Stromate III, 12, p.224), iar Sfântul Chiril Alexandrinul zice că: "Dumnezeu a creat coexistenţa" (Comentariu la Ev.Ioan,II,1). Caracterul haric al Sfintei Cununii îl afirmă explicit Sfîntul Apostol Pavel la Efeseni 5,32, unde aseamănă legătura sfântă a Cununiei cu legătura dintre Hristos şi Biserică, zicând: "Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică." Familia este locul în care oamenii prind rădăcini pentru ca apoi să poată creşte; în familie oamenii pot dărui viaţa mai departe, în ea descoperă copiii frumuseţea lumii, în ea trăiesc valorile umane şi sunt transmise generaţiilor viitoare valori care sunt valabile pentru toată viaţa.4 În lucrarea de faţă, am încercat să suprind în mod special simbolismul Sfintei Taine a Cununiei şi rolul primordial al acesteia din punct de vedere duhovnicesc: acela de a aduce mântuire soţilor şi copiilor.

4

Albert Holenstein, trad. Pr. Florin Farcaş, Căsătoria şi familia, Ed. Sapienţia, Iaşi 2007, p. 82

3

I.Căsătoria şi familia în Sfânta Scriptură Vorbind despre căsătorie şi familie, trebuie să ne referim în primul rând la relatarea biblică despre crearea omului. Potrivit acestui text vechi testamentar, omul a fost făcut de Dumnezeu după crearea celorlalte făpturi, ca o încoronare a lucrării Lui din cele şase zile ale facerii lumii: "Şi a zis Dumnezeu: să facem om după Chipul şi Asemănarea noastră…", relatează cartea Facerii (1, 26). Apoi continuă: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi ( 27-28). În capitolul II al Facerii este istorisită crearea Evei din coasta lui Adam (21-22), din cauza faptului că pentru aceasta nu se găsise, ajutor pe potriva lui (V-20). Când a văzut-o pe Eva, Adam a exclamat: "Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea", ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (V.23-24). Din aceste puţine cuvinte, care exprimă cu o forţă aparte, deşi într-o formă atât concisă, taina creării omului, se desprind câteva coordonate principale ale învăţăturii biblice cu privire la căsătorie şi familie. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică persoană cu voinţă liberă cu capacitate de gândire şi de iubire, dându-i şi stăpânire asupra pământului. Dumnezeu l-a creat pe om bisexual, bărbatul şi femeia fiind deopotrivă după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul este destinat, prin însăsi creaţia

sa, vieţii de comuniune, după modelul comuniunii care există între

Persoanele Sfintei Treimi. "Cele două sexe sunt coplementare nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare". Dumnezeu a binecuvântat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva, facându-i colaboratori ai Săi în transmiterea vieţii: "Creşteţi şi vă înmuţiţi şi umpleţi pământul" . (Fac 1, 28)5 Între cei doi trebuie să stăpânească legea iubirii. Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită, de aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod 5

Pr. Dr. Constantin Mihoc, "Taina CăsătorieiI si Familia Creştină ",Editura Teofania, anul 2002, pag.24

4

deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completa esenţial şi femeia la fel. De aceea, vorbind despre căsătorie, Mântuitorul Iisus Hristos prezintă acestă unire între bărbat şi femeie ca pe o lucrare a lui Dumnezeu: "N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?"(Mt. 19,4). Aşadar, căsătoria are un caracter sacru încă de la creaţie. Importanţa pe care o are căsătoria şi unirea deplină în iubire a soţilor este dovedită şi de felul în care apare ea prezentată atât în Vechiul Testament, fiind folosită ca metaforă pentru relaţia dintre Iahve şi poporul Său (Iez:16,23,Is.54;62), cât şi în Noul Testament unde căsătoria apare ca o figură profetică a unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Păcatul protopărinţilor noştri, ca şi păcatele urmaşilor lor au afectat profound legătura căsătoriei. Prin venirea Sa, Hristos întăreşte din legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa.Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înalţarea căsătoriei. Ceea ce s-a petrecut la acea nuntă este subliniat şi de o rugăciune de la slujba cununiei. Mântuitorul Iisus Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronuntându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la acea rânduială, a căsătoriei monogame. Deci, Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o femeie, lucru pe care îl afirmă, în comentariile lor, şi unii din Sfinţii Părinţi. Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut concesii în această privinţă. Mântuitorul Iisus Hristos îşi argumentează poziţia pe datul natural al creaţiei:"din început nu a fost aşa"(Mt 19,8). Numai păcatul a fost cauza nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii familiei care sunt rânduite

de Dumnezeu: "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa-

reaminteşte El- şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Mt 19,5-6). Ruperea unităţii familiei este ingăduită numai pentru motive e desfrânare. Mântuitorul Iisus Hristos, spune: "Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia în afa ră de pricină de desfrânare săvârşeşte adulter" (Mt 19, 9). Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ceea ce Dumnezeu a

5

legat, desfrânarea însă este în stare să desfacă această legătură atât de puternică, căci ea sfâşie legătura sfletească dintre soţ şi soţie. Dar cu toate că unirea sufletească dintre soţ şi soţie este sfâşiată, "legătura căsătoriei nu s-a desfinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o". Acest lucru reiese din cuvintele Mântuitorului în legătură cu părăsirea soţiei şi recăsătorirea cu alta sau căsătorirea cuiva cu cea lăsată de bărbat, şi într-un caz şi în celălalt se săvârşeşte adulter. Soţii îşi aparţin unul altuia, lucrarea dumnezeiască a unirii lor neputând fi desfiinată printr-un act omenesc. Apostolul neamurilor îşi fundamentează învăţătura pe cea Sfintei Scripturi a Vechiului Testament şi cea a Evangheliei, recunoscând întemeiera divină a căsătoiei şi a familiei. Ea este un dar al lui Dumnezeu, ca şi fecioria (I Cor 7, 7). Scopurile căsătoriei sunt după Sf.Apostol Pavel, atât naşterea de prunci şi iubirea şi într-ajutorarea reciprocă a soţilor, cât şi un remediu împotriva concupiscenţei. Dar din cauza desfrânării spune Apostolul, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeia să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său , ci femeia. Satisfacerea poftelor trupeşti nu este acceptată în afara căsătoriei, fiind calificată drept desfrânare. Păcatul desfrânării reprezintă o gravă abatere de la chemarea omului de a fi mădular al trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica, şi nu mădular al unei desfrânate (I Cor 6, 15), de a fi sălaş al Duhului Sfânt (I Cor 6,19), păstrânduşi "vasul său în sfinţenie şi în cinste" (I Tes 4,4).6 Legătura trupească între soţ şi soţie nu este nmai legitimă, ci şi voită de Dumnezeu, prin ea realizându-se o comuniune totală de iubire, care face posibile şi naşterea de prunci, şi într-ajtorarea reciprocă a soţilor. Întelese prin prisma iubirii jertfelnice şi responsabile atât stăpânirea bărbatului cât şi supunera femeii devin pentru amândoi îndatoriri, care, răsfrânte aspra celuilalt, se convertesc în daruri făcute aceluia. Darurile şi calităţile unuia se comunică pe altarul familiei. Întâietatea bărbatului în familie nu este o supremaţie despotică, ci este o întâietate a iubirii jertfelnice: "Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a da pe

6

Ibidem, pag. 28

6

Sine pentru ea" (Efes 5, 25) şi este o supunere plnă de aceeiaşi iubire, prin care femeia recunoaşte bărbatului rolul conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii. Caracterul de taină al căsătoriei este exprimat cum nu se poate mai bine de Sfântul Apostol Pavel în cap 5 din Efeseni v 22 - 33, unde printre altele spune: "Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică". Soţii creştini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, participă la taina nunţii şi a iubirii fecunde dintre HristosMirele şi Biserica-Mireasa. Căsătoria creştină este astfel nu numai semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică este o Sfântă Taină.

II. Desăvârşirea în iubire ca scop al căsătoriei Iubirea dintre soţi e o punte de comuniune cu Dumnezeu.încă de la zidire, căsătoria se încadrează în relaţia generală dintre Creator şi creatură şi prin ea străluceşte puterea, lumina şi frumuseţea divină. Cea mai deplină descoperire a măreţiei pe care Dumnezeu o reflectă în căsătorie nu o aflăm din Cartea Facerii, ci din Evanghelie. Privind creaţia dintr-o persspectivă platonistă, Origen ne atrage atenţia asupra faptului că în Geneză uniunea naturală aşează prima pereche de oameni în rândul speciei la care aparţin, pe treapta de existenţă de unde protopărinţii aud: "Creşteţi şi vă înmulţiţi!"7 Deşi eronată, observaţia lui Origen nu este lipsită de însemnătate. În Evanghelie soţii nu mai sunt priviţi doar în rândul speciei, ci în ordinea nouă inaugurată de Cruce şi Înviere, în care omul a devenit fiinţă eternă, dezbrăcat de făptura cea veche şi innoit după Chipul celui ce l-a creat. După cum firea divină şi firea umană se unesc în mod tainic în persoana Cuvântului, cei doi soţi, bărbat şi femeie, se unesc şi ei, printr-o altă taină, precedată de taina Întrupării şi asemănătoare ei.8

II.1 Distincţia dintre două semnificaţii ale căsătoriei, înainte şi după Hristos 7 8

Ibidem , pag.64 Pr.Prof. Ilie Moldovan, "În Hristos şi în Biserică", Adevărul şi frumuseţea căsătoriei,Teologia iubirii II

7

Taina Nunţii ridică pe om la starea de înnoire şi transfigurare adusă în lume de Hristos. "Când bărbatul şi femeia se unesc prin căsătorie, ei nu apar ca oarecare lucruri pământeşti, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ci ca chipul lui Dumnezeu Însuşi". 9 Dumnezeu nu e o singură persoană, dacă ar fi o singură persoană nu ar mai fi Dumnezeul iubirii. Tot la fel şi la fiinţa omenească, dacă ar fi o monadă închisă nu s-ar putea asemăna cu Dumnezeu. Lucrurile lumii sunt create doar după anumite "idei" ale Înţelepciunii divine, dar prototipul omului e Însuşi Dumnezeu-Cuvântul. Acesta ne-a adus real pe pământ fericirea Împărăţiei veşnice. Întreaga fire creată, rezidită în Hristos, dobândeşte o nouă semnificaţie. Prin învierea şi înălţarea Sa la Tatăl Ceresc, Domnul nu a părăsit lumea, ci "rânduit întru putere"(Rom 1,4), a rămas o realitate permanentă actuală pentru credincioşi. Firea noastră omenească e ridicată întru mărire ca fire a Cuvântului dumnezeiesc, de aceea suntem încredinţaţi că ea este înveşnicită în Dumnezeu, există nu numai în afară de lume, ci în chip negrăit există înlăuntru ei. Iisus Hristos devine astfel izvor şi putere transfiguratoare şi a vieţii conjugale, prezenţa Lui modelând neîntrerupt această realitate. Iubirea dintre soţi se intensifică, se adânceşte, se înnobilează continuu, şi mai presus de toate, dobândeşte un sens divin, pe care îl descoperă cu adevărat iubirea Domnului. Căsătoria apare ca o mare taină înrucât închipuie raportul dintre Hristos şi Biserică. Analogia este deplină şi ea ridică căsătoria la nivelul întâlnirii cerului cu pământul, a divinului cu umanul. Sfinţenia creştină nu e o simplă înşiruire individuală şi subiectivă a darurilor câştigate de Hristos, ci lucrare structural fndamentală a harului divin, în toate relaţiile pe care Hristos le stabileşte cu viaţa omenească şi prin care se ralizează o unire continuă şi efectivă cu Dumnezeu. Astfel, "reînvierea" care priveşte căsătoria, nu se referă în mod simplu la o anumită normă de organizare a ei, deoarece ea nu se săvârşeşte numai la nivelul formelor contingente, ci priveşte însăşi viaţa duhovnicească, la înălţimea căreia cei doi soţi trăiesc vremea Paştilor şi a Parusiei. 9

Paul Edokimov, Taina iubirii, Asociaţia medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 53

8

II.2 Sensul unic al căsătoriei "în Hristos şi în Biserică". Scopul vieţii creştine, după concepţia ortodoxă, e dobândirea Duhului Sfânt. Acest lucru priveşte respectul priorităţii absolute a harului izbăvitor în relizarea căsătoriei ca taină. Viaţa conjugală trebuie să fie şi ea o lucrare omenească condusă de Sfântul Duh, căci numai Acesta transcede şi biruie toate obstacolele ce stau în calea restaurării firii omeneşti şi a ridicării ei la o demnitate nouă. Înnoirea vieţii, pe care Duhul Sfânt o împlineşte în virtutea jertfei şi învierii lui Hristos, e o lucrare ce se desfăşoară pe cele două planuri ale existenţei, planul fenomenelor naturale şi cel al misterului, între care nu există nici un hiat, căci amândouă formează unitatea realităţii transfigurate. De aceea şi căsătoria creştină este o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Ca atare, ea nu poate fi înţelasă decât "în Hristos şi în Biserică". Din faptul că Logosul ziditor al lumii e însăşi faţa lui Dumnezeu care se întrupează, gândirea ortodoxă mărturiseşte că între creaţie şi răscumpărare există o relaţie tainică încă înainte de veac, care arată că lucrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul mântuirii. Taina Căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia , este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina atotcuprinzătoare a existenţei, şi acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi prin Biserică, întreaga lume. Familia sănătoasă, observă Pr.Dumitru Stăniloae, este în primul rând celula sănătoasă a Bisericii, iar numai apoi celula de bază a societăţii. De aici se limpezeşte şi adevăratul scop al căsătoriei, care este comuniunea interpersonală desăvârşită a ipostazelor umanului, dar şi a umanului cu divinul, prin harul atotcuminecător al iubirii, partenerii conjugali contemplând fiecare în celălalt, "însuşi chipul Lui Hristos întrupat", intru care toţi sunten chemaţi să fim una scrie înspirat Paul Edokimov.10 Căsătoria este o vocaţie specială spre a atinge plinirea fiinţei în Dumnezeu. "Iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor", spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi adaugă "numai iubirea face din două fiinţe una singură". Numai iubirea cunoaşte Iubirea, numai iubirea 10

Ibidem, p. 67

9

uneşte fiinţele cu Dumnezeu şi apoi le reuneşte cu celelalte. Iubirea ajunge o formă a harului spre a depăşi starea de păcătoşenie, de separare şi de izolare egocentrică. Tipul iubirii conjugale este în esenţă pnevmatofor. Materia tainei este iubirea mutuală, care îşi are scopul în sine însăşi, căci darul Duhului Sfânt face din ea unirea nedezlegată a iubirii.11

Concluzii Ca fenomen ce aparţine ordinii divine inaugurată în lume de Hristos, căsătoria creştină nu poate fi înţeleasă în afara datelor fundamentale ale teologiei, în afara dogmelor credinţei, singura mărturie a unei trăiri creştine afirmate de către Biserică. Scopul vieţii creştine este însăşi unirea cu Dumnezeu. Căsătoria este o formă particulară a acestei uniri. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Sfinţenia face ca nunta să nu fie numai o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica ci însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală. Locul căsătoriei creştine în unirea lui Hristos şi a Bisericii se arată într-un mod foarte izbitor ca o ramificaţie a acestei uniri. În prezent putem observa criza familiilor din România cauzată de problemele cu caracter social. Imposibilitatea soţilor de a-şi asigura din salariu sau alte venituri un trai decent pentru familie duce în mod treptat la o evidentă alienare umană, iar dacă persoana respectivă aflată în dificultate nu are un caracter foarte puternic şi o educaţie creştină solidă îşi caută o justificare sau un refugiu în: alcool, droguri, jocuri de noroc, legături extraconjugale, violenţe fizice sau verbale, imposibilitatea de a înţelege ce anume înseamnă o familie şi obligaţiile pe care soţii le au pentru familie. Nu este de neglijat nici credinţa care s-a diminuat treptat în viaţa soţilor şi care a favorizat parcă stingerea iubirii din relaţia de cuplu, motiv pentru care asistăm la creşterea numărului de divorţuri. Divorţul răneşte iubirea soţilor, iubirea care a fost baza legământului solemn dat în faţa lui Dumnezeu.

11

Răzvan Codrescu, "Teologia sexelor şi Taina nunţii", Editura Christiana, Bucureşti,2002 pag.163

10

Este timpul ca toate instituţiile: statul, biserica, organizaţiile neguvernamentale şi fiecare om în parte să înţeleagă că valorile morale care pot salva o familie sunt iubirea, respectul reciproc, dragostea între soţo şi faţă de copii. Există riscul ca noi românii să căutăm soluţii extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoriile de probă, relaţiile între persoane de acelaşi sex, încercări de a diversifica legătura dintre bărbat şi femeie. A iubi familia tradiţională înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile care o ameninţă spre a le putea învinge. Există momentul crucial în care omul, fiinţă responsabilă trebuie să facă dovada iubirii de familie, redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, poate mai mult ca niciodată astăzi când soţii, bîrbat şi femeie sunt încercaţi de atâtea lipsuri şi îngrijoraţi de greutăţile sporite ale vieţii.

BIBLIOGRAFIE *** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIMBOR, Bucureşti 2006.

11

*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Universitară Enciclopedic, Bucureşti, 1998. *** Codul Familiei, Ediţia a II-a, Ed. Hamagiu, Bucureşti, 2006. Răzvan Codrescu, Teologia

sexelor şi Taina nunţii, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2002. Paul Edokimov, Taina iubirii, Asociaţia medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994. Albert Holenstein, trad. Pr. Florin Farcaş, Căsătoria şi familia, Ed. Sapienţială, Iaşi, 2007. David şi Mary Ford, Vieţile sfinţilor căsătoriţi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001 Alexandru Mihăilă, Dialoguri în agora cu Ioan Chelaru, Ed. A92, Iaşi, 2004. Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină, Ed. Teofania, anul 2002. Pr.Prof. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică; Adevărul şi frumuseţea căsătoriei,Teologia iubirii II. Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000. Pr. Ioan Tamaş, Codul de drept canonic, Ed. Sapienţială, Iaşi, 2007.

12