Sinteza Etica Si Integritate Academica [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE CONSTANŢA DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE ECONOMICE PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT: MANAGEMENT ORGANIZAŢIONAL ŞI ANTREPRENORIAT ANUL DE STUDII: I

ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACADEMICĂ - Sinteză -

Titularul activităţilor de curs: Lect. univ. dr. Ciobănică Mihaela - Lavinia

CONSTANŢA - 2018 -

-1-

CUPRINS CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIN ETICA UNIVERSITARĂ 1.1 Conceptul de etică în general………………………………………………………………….4 1.2 Etica universitară……………………………………………………………………………...5 1.3 Sistemul de valorile etice universitare.......................................................................................6 1.3.1 Valorile etice universitare...............................................................................................7 1.3.2 Abateri de la sistemul de valori etice universitare..........................................................8 CAPITOLUL II – CODURILE DE ETICĂ UNIVERSITARE 2.1. Reglementarea eticii în Codurile de etică universitare..........................................................10 2.2 Carta universitară potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011.............................................11 2.3 Etica în Carta universitară și în Codurile de etică ale universităților naționale..................................12 2.3.1 Abordarea Universității “Spiru Haret” București privind etica și integritatea academică.........................................................................................................................12 2.3.2 Abordarea Universității de Vest din Timișoara privind etica și integritatea academică.........................................................................................................................13 2.3.3 Abordarea Universității Transilvania din Brașov privind etica și integritatea academică........................................................................................................................13 CAPITOLUL III – INTEGRITATEA ACADEMICĂ 3.1 Conceptul de integritate academică........................................................................................15 3.2 Integritatea academică reflectată în Codurile de etică și integritate ale universităților.........17 3.3 Principii care asigură integritatea promovate de Strategia Națională Anticorupție în Educație...............................................................................................................................21 3.4 Integritatea în Codul de etică și normele de conduită profesională ARACIS.......................23

CAPITOLUL IV – STANDARDE PRIVIND ÎNTOCMIREA LUCRĂRILOR CU CARACTER ŞTIINȚIFIC 4.1 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică..............................................................................24 4.2 Rezultatele cercetării................................................................................................................25 4.3 Reguli privind lucrarea de finalizare a studiilor și abilitarea...................................................26 4.4 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări................................................................27 4.5 Reguli de redactare a textelor ştiinţifice.................................................................................28 4.5.1 Abrevieri, codificări, simboluri......................................................................................28 4.5.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi argumentaţii)...................................................................................................................30 4.5.3 Bibliografia...........................................................................................................................32 4.5.4 Apendicele, indexul şi anexa................................................................................................34 -2-

CAPITOLUL V – PLAGIATUL ÎN DEONTOLOGIA ACADEMICĂ 5.1 Conceptul de plagiat și autoplagiat..........................................................................................36 5. 2 Tipologia plagiatului...............................................................................................................38 5.2.1 Plagiatul copy-paste.......................................................................................................39 5.2.2 Plagiatul tip mozaic sau plagiatul fragmentat................................................................39 5.2.3 Plagiatul involuntar........................................................................................................39 5.2.4 Parafrazarea greșită........................................................................................................40 5.2.5 Plagiatul prin traducere..................................................................................................40 5.2.6 Cyberplagiatul................................................................................................................41 5.3 Sancțiuni pentru plagiat și autoplagiat.....................................................................................41 5.4 Drepturile de autor și drepturile conexe..................................................................................42 5.5 Criterii de detectare a plagiatului.............................................................................................44

CAPITOLUL VI – GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE ŞTIINȚIFICE 6.1 Obiectiv....................................................................................................................................46 6.2 Definire....................................................................................................................................46 6.3 Principii și clasificări în analiza plagiatului.............................................................................47 6.3.1 Severitatea.................................................................................................................47 6.3.2 Combinația text plagiat/text original nu exclude plagiatul.......................................48 6.3.3 Plagiatul este preluare de text, dar poate fi și preluare de idei..................................48 6.3.4 Bunele practici de integritate nu sunt dependente de contextul legal.......................48 6.3.5 Plagiatul din lucrări colective...................................................................................49 6.3.6 Plagiatul și „cunoașterea comună”............................................................................49 6.4 Procedee...................................................................................................................................49 6.4.1 Severitatea plagiatului......................................................................................................49 6.4.2 Recunoașterea plagiatului prin norme cantitative............................................................51 6.4.3 Falsa problemă a cunoașterii comune..............................................................................52 6.4.4 Autori fantomă.................................................................................................................52 6.4.5 Expertiza de evaluare a plagiatului..................................................................................52

-3-

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ETICA UNIVERSITARĂ 1.1 Conceptul de etică în general Etica își are originea în cuvȃntul « ethos » din limba greacă, acesta făcȃnd referire atȃt la caracterul unui individ, cȃt și la cultura unei comunități. Într-un context mai larg, etica se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și a rolului acestora în viața socială. În sens restrȃns, etica reprezintă totalitatea normelor de conduită morală, iar în sens și mai restrȃns reprezintă un ansamblu de principii și reguli ale membrilor unei unei profesii. În Oxford Dictionary of Business, etica este definită ca un comportament considerat a fi bun, corect, drept și onorabil pe baza principiilor sau indicațiilor dintr-o teorie etică specifică. Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, termenul de etică semnifică : 1. Ştiința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conținutul lor și cu rolul acestora în viața socială ; 2. Totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți ; 3. Etica este una dintre formele conștiinței sociale ; 4. Totalitatea normelor de conduită morală. Ştiința eticii este o disciplină socio-umană, îndrumătoare și prescriptivă, bazată pe principiile deliberării și alegerii, vizȃnd natura personalitții și vieții, formarea caracterului, studiul moravurilor. Etica este specifică democrației și mai ales strȃns legată de procesul democratic: democrația presupune dereglementare, iar locul lăsat liber prin dereglementare este luat de coduri de etică în diferite domenii. Teoretic vorbind, etica, în general, este o zonă neclară, deoarece nu există un set universal de principii etice, care să definească ce este bine și ce este rău, circumstanțele avȃnd un rol important. Nu tot ce este nedrept și greșit este neapărat și neetic, după cum nu tot ce pare a fi neetic este nedrept sau greșit ; puterea de convingere a obiceiurilor și religiei influențează conceptul nostru personal despre bine și rău. Conceptul de a face bine merge mult mai departe decȃt cerințele legale sau etice. Cȃți dintre noi dăm telefon la serviciu pentru a spune că suntem bolnavi ? Dacă mergeți în autoturismul prietenului care conduce cu viteză mare și este oprit de poliție, iar el vă cere să spuneți că nu avea viteză, ce faceți din moment ce știți că nu este adevărat ? Îl sprijiniți, refuzați să îl apărați sau faceți altceva ? Comportamentul etic merge dincolo de respectarea legilor, regulilor și reglementărilor ; este un angajament de a face ceea ce este bine și numai ceea ce este permis. De altfel, într-o accepțiune populară, a fi etic înseamnă ceea ce trebuie să faci, numai ceea ce trebuie să faci, pentru că trebuie să faci și nu pentru că te obligă cineva, scrie undeva sau te vede cineva. În altă ordine de idei este posibil ca încrederea în adevăr ca factor determinant al binelui să nu fie atȃt de sigură pe cȃt am vrea de fapt să credem. De exemplu, avem o înțelegere a -4-

evenimentelor istorice, dar în practică acestea sunt scrise în general de cei învingători ; în această situație mărturia istorică este într-adevăr precisă ? Un comportament etic implică neapărat echitate și curtoazie față de alții, dar în același timp presupune restricții asupra propriei noastre libertăți ; de exemplu, un fumător și un nefumător nu pot fi amȃndoi liberi în același timp într-un birou sau într-un compartiment de tren ; fie fumătorul renunță la libertatea sa de a fuma, fir nefumătorul își pierde dreptul la aer curat. Rezultatele unui studiu din S.U.A. pe tema eticii în afaceri au concluzionat că factorii esențiali pentru mersul unei organizații competente în materie de etică au fost următorii : Conducere – trebuie demonstrată grija companiei față de etică și valori, precum și față de propriile rezultate ; Consecvență – compania trebuie în mod efectiv să practice ceea ce predică ; altfel spus între vorbe și fapte trebuie să existe consecvență ; Echitate – oamenilor le pasă de modul cum sunt tratați și aceasta este considerată problema etică numărul unu ; Transparență – angajații de astăzi așteaptă să existe transparență în comunicările furnizate ; Recompense – percepția angajatului este aceea că este mai important să recompensăm ceea ce este pozitiv decȃt să pedepsim comportamentul neetic. Există, în general, o strȃnsă legătură între educație și etică ; comportamentul etic presupune un anumit nivel de competență care se obține și se menține prin acțiuni educative. Educația în general și educația în etică în special sunt garanții ale dezvoltării valorilor morale și profesionale. 1.2 Etica universitară Subiectele referitoare la etica universitară ori buna conduită în cercetarea științifică sunt de mare actualitate în prezent, fiind de notorietate cazurile amplu mediatizate de încălcare a regulilor de cercetare academică, iar plagiatul este una din aceste situații. Nu în ultimul rȃnd, legislația, atȃt națională cȃt și preocupările internaționale referitoare la bunele practici în domeniul cercetării, tratează învățămȃntul și cercetarea în același timp și este și firesc să fie așa. În lucrarea intitulată Protagoras, Platon își centrează atenția asupra dilemei “Poate fi predată-învățată virtutea? Poate fi, astfel, cineva profesor, dascăl de virtute?” Dilema platoniană dă curs supoziției că procesul de predare-învățare privește nu numai știința, dar și putința. Aceasta deoarece cunoașterea însăși, ține nu atȃt de aflarea a ceva care rămȃne exterior, ci și de receptarea prin intensitatea trăirii sensibile a unei stări sau relații anterior străine, neștiute. Virtutea nu poate fi, altfel știută decȃt pe calea acestei interferențe în care gȃndul și sensibilitatea se contopesc. În general, toate tipurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării, în sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, fără a se subordona unor scopuri sau criterii, prefigurate într-un sistem de principii și norme. Cunoașterea nu este o simplă copie a realității, ea presupune o reflectare activă și o reconstrucție a lumii reale în conștiința individuală. -5-

Subiectul eticii în cercetarea științifică ar trebui să preocupe în bună măsură atȃt pe student cȃt și pe masterand, pe studentul doctorand pe percursul anilor de licență-masteratdoctorat, dar și ulterior, în întreaga activitate de cercetare post universitară care include redactarea de orice fel de lucrări cu caracter științific. Preocuparea ar trebui să fie identică în ceea ce privește respectarea prevederilor legii cu privire la cercetarea științifică, dar și a normelor de etică nu doar din partea personalului implicat în cercetare-dezvoltare, ci din partea tuturor cadrelor didactice din învățămȃnt care au ca obligație de serviciu scrierea și publicarea de articole de specialitate, cărți, tratate, monografii. Prin urmare, pentru evitarea situațiilor care pun sub semnul îndoielii calitatea activității de cercetare științifică, este necesar să se cunoască, pe de o parte conceptele precum etica universitară, integritate academică ori buna conduită în cercetarea științifică și, pe de altă parte, legislația aplicabilă bunei conduite academice i eventualele sancțiuni în caz de încălare a acestora. În concluzie, așa cum s-a subliniat în doctrină, normarea activității umane reprezintă o cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire, indiferent de gradul evoluției sale sau de calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia. 1.3 Sistemul de valorile etice universitare Etica în general și etica universitară în special ori integritatea academică sunt strȃns legate de un set de valori. Sistemul de valori etice universitare constituie cadrul de formalizare a regulilor consensuale morale și de integritate în domeniul academic, expresie a pozițiilor definitorii față de ceea ce este permis sau nu în mediul universitar. În acest sens s-a elaborat o metodologie de etică și integritate academică utilizată în procesul de evaluare a universităților din Romȃnia. Metodologia de etică și integritate academică vizează, în mod direct următoarele aspecte: ✓ conturarea dimensiunii eticii și integrității în cadrul evaluărilor instituționale; ✓ a nu afecta autonomia universitară; ✓ introducerea unui sistem de referință și totodată numitorul comun pentru toate acestea și anume reguli unitare de etică și integritate academică a evaluărilor instituționale pentru clasificarea universităților. Ideea de la care s-a plecat în elaborarea Metodologiei menționate este că „în esență, universitatea, ca spațiu al cercetării, este, sau ar trebui să devină cadru generator de valoare națională, de elite intelectuale și, desigur, morale. Aici, tinerii pot să-și formeze principii de viață și profesionale solide, dar, mai cu seamă să învețe să le urmeze. De aceea, nu poate rămȃne indiferent climatul moral în care se face pregătirea studenților. Universitatea trebuie să fie capabilă, fundamental, să furnizeze modele umane și profesionale la care aceștia să aspire și să se raporteze, repere de comportament moral și de integritate – profesori competenți din punct de vedere științific, dar, în același timp, și dascăli, în cel mai adevărat sens al cuvȃntului. Nivelul eticii și integrității dintr-o organizație este foarte mult influențat de o sumă de aspecte subiective, cu atȃt mai mult cȃnd este vorba despre reglementarea domeniului universitar în care operează un număr important de entități, avȃnd misiuni și interese dintre cele mai variate. -6-

Prin această Metodologie se urmărește promovarea în sistemul învățămȃntului superior național a unei conduite general acceptate care să mențină sub control etic și al integrității procesul de evaluare instituțională. Metodologia prezintă următoarele caracteristici: 1. Stabilește normele de etică și integritate aplicabile în procesul de evaluare instituțională prevăzut de lege; 2. Are aplicabilitate generală și reglementează la nivel național aspectele de etică și integritate a evaluărilor instituționale; 3. Nu substituie prevederile procedurilor de evaluare instituțională, ale cartelor universitare, ale codurilor de etică și deontologie profesională din universități și nici alte prevederi legale care vizează învățămȃntul superior național; 4. Metodologia conține: a) Sistemul de valori etice universitare la care se raportează activitatea de evaluare instituțională; b) Principiile eticii și integrității academice. 1.3.1

Valorile etice universitare

Valorile etice orientează activitatea în domeniul învățămȃntului superior, în general, precum și în interiorul mediului academic și al comunității universitare. Acestea definesc relațiile moral – profesionale dintre membrii comunității universitare, între aceștia și colaboratorii externi, inclusiv cu membrii echipelor de evaluare instituțională pentru clasificarea universităților. Valorile etice universitare sunt următoarele: a) Libertatea academică – proclamă faptul că universitatea este un spațiu liber de ingerințe, presiuni și constrȃngeri, altele decȃt cele de natur științifică, legală și etică; b) Autonomia personală – asigură exercitarea consimțămȃntului propriu și posibilitatea opțiunii asupra programelor, concursurilor și oportunităților de studiu și cercetare; c) Transparența – se referă la asigurarea accesului public, în mod oportun, la toate categoriile de acțiuni, date și informații care interesează membrii comunității universitare și societatea din care aceasta face parte; d) Etica relațiilor între membrii comunității academice – solicită evitarea legăturilor și pozițiilor care duc la conflicte de interese și incompatibilități de natură să afecteze judecățile, evaluările obiective și acțiunile membrilor comunității și să permită: favoritismul, nepotismul, aplicarea de standarde duble în apreciere/evaluare, acete de persecuție sau de răzbunare; e) Respectul, grija și toleranța impun prețuirea demnității fiecărui membru al comunității academice într-un climat liber de orice discriminare, hărțuire, umilire, dispreț, amenințare, intimidare, rezolvarea disputelor prin argumente raționale și nu prin utilizarea unui limbaj (cuvinte, etichetări, stil și ton) sau a unor atitudini/acțiuni inadmisibile în mediul academic. De asemenea, încurajează politețea, respectul, solicitudinea, aprecierea, mȃndria, altruismul, empatia, înțelegerea solidaritatea, promptitudinea, optimismul; f) Dreptatea și echitatea – determină atitudini corecte și de respingere a discriminării, inegalității de șanse și exploatării; promovarea culturii organizaționale bazate pe -7-

performanță și probitate; stimularea metodelor și tehnicilor de lucru consultative și flexibile; descurajarea și eliminarea oricăror forme de corupție. g) Profesionalismul – înseamna competență în exercitarea profesiei; încredere în validitatea deciziilor profesionale și față de profesie; identificarea cu specialitatea și cu cei din același domeniu; atașamentul față de cariera academică; obligați morală de a lucra în serviciul studenților, evitȃnd tratamentul preferențial nejustificat; menținerea standardelor profesionale; h) Primatul meritocrației – constă în recunoașterea, cultivarea, recompensarea realizărilor, valorii și calității personale/colective și în încurajarea: eficacității, eficienței și performanței; dedicării față de profesie și față de studiu, talentului și creativității; loialității față de instituție și membrii comunității academice; i) Responsabilitatea profesională și socială – reclamă implicare în problemele profesionale și publice, colegialitate și spirit cetățenesc responsabil; interzicerea dezinformării, calomnierii, denigrării publice a persoanelor din instituție și a programelor de studii; responsabilitatea manifestată față de studenți, față de subordonați și față de angajați. Valorile etice de mai sus asigură sistemul de referință etic și de integritate la care se raportează activitatea de evaluare instituțională. 1.3.2

Abateri de la sistemul de valori etice universitare

Metodologia de etică și integritate în procesul de evaluare a universităților din Romȃnia, mai sus amintită, reglementează și situația abaterilor de la valorile etice universitare, astfel cum le prezentăm în cele ce urmează. În mediul academic, raportat la sistemul de valori etice mai sus specificate, sunt considerate abateri următoarele fapte: a) Obstrucționarea activității didactice, de cercetare științifică, administrative sau a oricărei funcții a universității; b) Frauda sub orice formă în procesul de învățămȃnt, de cercetare științifică, precum și în cadrul celorlalte activități din universitate; c) Acceptarea sau lissa de reacție față de corupție, favorizarea acesteia, obținerea, pretinderea sau nerefuzarea unor avantaje necuvenite; d) Inducerea în eroare a conducerii universității prin dezinformare; e) Agresarea fizică sau morală săvȃrșită sub orice formă împotriva membrilor comunității universitare sau în legătură cu activitatea academică; f) Discriminarea, în toate formele de manifestare ale acesteia; g) Favoritismul, sub orice preț; h) Participarea la activitățile din cadrul universității prin încălcarea prevederilor legale a dispozițiilor cartei universitare privind consumul de alcool, droguri, de alte substanțe interzise; i) Practicarea unor atitudini și comportamente indecente, insultătoare sau obscene și folosirea unui limbaj neconform spiritului academic; j) Denigrarea publică a personalului sau instituției de către membrii comnunității universitare; k) Folosirea abuzivă a calității de membru al comunității academice; -8-

l) Organizarea și desfășurarea de activități nepermise în universitate, folosirea numelui, a resurselor umane, financiare sau materiale ale acesteia în scopuri nelegale sau contrare acesteia; m) Distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor și a bazelor de date ale universității, ca și utilizarea lor în scopuri ilicite; n) Pătrunderea neautorizată în soațiile în care accesul este reglementat prin măsuri speciale; o) Utilizarea neautorizată și provocarea cu vinovăție de prejudicii în dauna patrimoniului universității.

-9-

CAPITOLUL II CODURILE DE ETICĂ UNIVERSITARE 2.1. Reglementarea eticii în Codurile de etică universitare Un cod de conduită este în general definit de profesioniști ca un ansamblu de principii profesionale de etică ce reglementează exercițiul profesional al unor activități. Conform directivelor europene privind serviciile, un cod de etică trebuie să includă, în funcție de specificul profesiei, atȃt modalitățile de comunicare referitoare la profesia reglementată, cȃt și regulile referitoare la condițiile de exercitare a activităților profesioniștilor ca reguli deontologice. Așa cum s-a observat recent în doctrină “Universitatea în Romȃnia este de dată relativ recentă și este strȃns legată de crearea statului romȃn modern, fiind o creație a acestuia înființată pentru trebuințele sale”. În opinia lui Craiovan, “În doctrină, diferitelor tipuri de valori (economice, politice, morale, juridice, științifice, filosofice, religioase) li s-au conferit importanță și ranguri diferite după modul și măsura în care diferitele specii de valori contribuiau la satisfacerea unor necesități, trebuințe, aspirații ale omului din acel moment istoric. Determinarea rolului și locului valorilor în relație cu dezvoltarea socială și perfecționarea condiției umane implică o abordare completă, reală și istorică. Aceasta deoarece, de-a lungul istoriei omenirii valorile s-au constituit în configurații distincte, în sisteme ierarhice, în care ele erau ordonate în funcție de semnificația lor pentru om, de importanța acordată lor de colectivitățile umane, de formațiunile sociale concrete și istoric determinate. Prin urmare, ceea ce se prezintă în această secțiune, reflectă valorile societății din aceste timpuri pe care le trăim în prezent, aplicate în Carta universitară și Codurile universitare, avȃnd ca punct de plecare Legea educației naționale. Autonomia universitară este cea care, prin lege, a a deschis pentru Universități calea afirmării celor mai importante valori în care acestea cred și pe care le-au dezvoltat în documentele proprii. De aceea, un punct comun îl au toate aceste documente la nivelul universităților, cadrul general legal, însă, mult mai mult, s-au identificat chestiuni care le diferențiază, atȃt sub aspectul întinderii reglementării cȃt și al elementelor specifice valorilor acelor universități. Acesta este motivul pentru care în unele documenete ale unei universități regăsim, cu privire la subiectul etică și integritate academică doar prevederi minime, iar la alte universități, pagini întregi cu explicații și exemplificări, proceduri, ceea ce din punct de vedere legal, este corect în ambele situații.

- 10 -

2.2 Carta universitară potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011 Unul din cele mai importante documente care trebuie să se regăsească la nivelul fiecărei universități este Carta universitară. Potrivit art. 128 din Legea educației naționale, Carta universitară1: (1) Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot spaţiul universitar. (2) Carta universitară se referă, în mod obligatoriu, cel puţin la: a) modalităţile de desemnare şi revocare din funcţie a persoanelor care ocupă funcţii de conducere sau care fac parte din structurile şi organismele de conducere ale universităţii, în conformitate cu legislaţia în vigoare; b) Codul de etică şi deontologie profesională universitară; c) modul în care se realizează gestiunea şi protecţia resurselor universităţii; d) condiţiile în care se constituie fondurile proprii şi stabilirea destinaţiei acestora şi a condiţiilor în care sunt utilizate; e) condiţiile în care se pot încheia contracte cu instituţiile publice şi cu alţi operatori economici în vederea unor programe de cercetare fundamentală şi aplicativă sau a creşterii nivelului de calificare a specialiştilor cu studii universitare; f) condiţiile în care universitatea se poate asocia cu alte instituţii de învăţământ superior sau cu alte organizaţii pentru îndeplinirea misiunii sale; g) modalităţile în care se pot construi, deţine şi folosi elementele aferente bazei materiale a universităţii, necesare educaţiei şi cercetării ştiinţifice; h) modalităţile în care se derulează acţiunile de cooperare internaţională ale instituţiei de învăţământ superior, încheierea de contracte şi participarea la organizaţiile europene şi internaţionale; i) modalităţile de colaborare dintre structurile de conducere ale universităţilor şi sindicatele personalului didactic, de cercetare, tehnic şi administrativ şi organizaţiile studenţeşti legal constituite; j) orice alte aspecte considerate relevante de către senatul universitar şi care corespund legislaţiei în vigoare. (3) Carta universitară se elaborează şi se adoptă de către senatul universitar, numai după dezbaterea cu comunitatea universitară.

1

https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2017/legislatie%20MEN/Legea%20nr.%201_2011_ actualizata2018.pdf

- 11 -

(4) Carta universitară nu poate conţine prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv. (5) Carta universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării instituţiei de învăţământ superior. (6) În cazul în care termenul prevăzut la alin. (5) nu este respectat, Carta universitară se consideră avizată potrivit procedurii aprobării tacite. 2.3 Etica în Carta universitară și în Codurile de etică ale universităților naționale Universitățile, în virtutea autonomiei universitare, au adoptat în regulamentele interne o serie de prevederi privind normele etice. 2.3.1 Abordarea Universității “Spiru Haret” București privind etica și integritatea academică În Codul de etică al Universității Spiru Haret2, regăsim conceptele de corectitudine intelectuală şi onestitate. Art. 241. Universitatea Spiru Haret încurajează şi apără cu fermitate dreptul de proprietate intelectuală. Art. 242. (1) Atunci când un drept de proprietate intelectuală este deţinut de către un colectiv de autori, iar acesta este valorificat, beneficiile obţinute trebuie distribuite proporţional cu contribuţia fiecăruia dintre autori şi cu acordul tuturor părţilor. (2) În spiritul onestităţii profesionale şi al recunoaşterii meritelor intelectuale, toate persoanele ce au luat parte la diferite proiecte şi studii de cercetare trebuie menţionate în momentul în care rezultatele se fac publice. Art. 243. (1) Se interzice orice formă de fraudă intelectuală, care trebuie sancţionată conform practicilor şi uzanţelor academice. (2) Sunt interzise denaturarea conţinutului ştiinţific al lucrărilor şi cercetărilor ştiinţifice, fabricarea sau alterarea rezultatelor cercetării, utilizarea unor date ireale şi improvizate într-o cercetare sau într-un experiment, modificarea cu rea-credinţă a datelor, citarea unor articole sau a unor autori fictivi etc. (3) Este interzisă orice formă de plagiat sau autoplagiat. Conform prevederilor legale, plagiatul constă în expunerea, într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale. Art. 244. (1) Universitatea încurajează şi sprijină membrii comunităţii academice care denunţă situaţii de plagiat.

2

https://www.spiruharet.ro/codul_etic.html

- 12 -

(2) O acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie să fie însoţită, obligatoriu, de probatoriul care să ateste plagiatul, prin indicarea, fără echivoc, a textului sau a textelor incriminatoare. Art. 245. Îndrumătorii lucrărilor de finalizare a studiilor răspund, solidar cu studenţii sau absolvenţii, pentru asigurarea caracterului original al acestora. Art. 246. Este interzisă comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de doctorat. Art. 247. Universitatea încurajează comunicarea cunoştinţelor profesionale prin schimburi academice şi sprijină activitatea de reprezentare didactică şi ştiinţifică internă şi internaţională a tuturor membrilor comunităţii academice. 2.3.2 Abordarea Universității de Vest din Timișoara privind etica și integritatea academică În Codul de etică al Universității de Vest, regăsim prevederi cu privire la conceptele de corectitudine intelectuală şi onestitate, redate în continuare3. Universitatea de Vest respectă şi apără dreptul la proprietate intelectuală. Toţi membrii comunităţii academice care deţin calitatea de autor în sensul Legii 8/1996, a actelor normative conexe precum şi a celor care reglementează şi stabilesc regimul juridic al proprietăţii industriale trebuie să se abţină de la a întreprinde orice fel de demersuri de natură a leza dreptul de proprietate intelectuală şi să facă tot ceea ce este legal şi moral în a recunoaşte acest drept. Beneficiile şi recompensele vor fi acordate celor care se află la originea proprietăţii intelectuale. Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării, indiferent dacă rezultatele demersului intelectual au fost sau nu făcute publice trebuie menţionaţi, în spiritul onestităţii profesionale, al recunoaşterii dreptului de autor şi/sau de proprietate industrailă. Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală şi /sau de contrafacere indiferent de modul de realizare, prin aceasta înţelegându-se cu titlul exemplificativ dar nelimitativ: plagiatul, copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, contrafacerea rezultatelor cercetărilor, substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate, preluarea lucrărilor de la colegi sau profesori fără acceptul acestora, ca şi tentativele de corupere spre fraudă. 2.3.3 Abordarea Universității Transilvania din Brașov privind etica și integritatea academică În Carta Universității Transilvania din Brașov se definesc abaterile de la buna-conduită în cercetare-dezvoltare, incriminarea plagiatului și procedura de soluționare a acuzațiilor de încălcare a eticii academice4. Art. 22. Fabricarea datelor - Constituie o abatere gravă de la buna conduită în cercetare atât în cazul cadrelor didactice și al cercetătorilor, cât şi al studenţilor, următoarele fapte: utilizarea unor date nereale într-o cercetare sau experiment, modificarea intenţionată a datelor unei cercetări sau unui experiment, citarea unor articole inexistente etc. 3 4

https://www.uvt.ro/files/c508b1ca9c5b73dc42afd458775b8484226f0d49/ https://www.unitbv.ro/documente/despre-unitbv/regulamente-hotarari/carta-universitatii/Carta%20UnitBv.pdf

- 13 -

Art. 23. Plagiatul (1) Cunoaşterea reglementărilor legale cu privire la proprietatea intelectuală şi a normelor de scriere academică este o obligaţie profesională a cadrelor didactice, a cercetătorilor, a doctoranzilor și a studenților. Necunoașterea acestor reglementări și norme nu constituie o scuză pentru plagiat. (2) În scopul unei bune diseminări a cerinţelor legale generale şi specifice domeniului, universitatea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 206/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi a actelor de punere în aplicare, asigură măsurile educaţionale, administrative şi tehnice, care contribuie la garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, master, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor asemenea lucrări. (3) În cadrul măsurilor educaţionale sunt incluse: i. Obligativitatea profesională și morală a cadrelor didactice de a face explicite normele scrierii academice studenţilor și doctoranzilor și de a asigura respectarea lor în toate împrejurările; ii. Informarea Comunităţii UTBv asupra cazurilor de plagiat şi a situaţiilor ce pot genera suspiciuni de plagiat; iii. Informarea periodică a Comunităţii UTBv cu privire la normele de etică şi deontologie în cercetarea ştiinţifică. (4) Plagiatul se definește ca preluare integrală sau parţială a unui material realizat de un alt autor şi prezentarea acestuia ca aparţinând propriei persoane fie într-o lucrare scrisă, de tipul articolelor, cărţilor, cursurilor universitare, referatelor, lucrărilor de licenţă/ diplomă/master/doctorat etc., fie într-o prezentare orală. (5) Exemple de plagiat pot fi considerate: a) compilaţia de fragmente din mai multe surse/autori, fără referinţe clare la textele sursă; b) întrepătrunderea dintre fragmentele de texte plagiate şi materialul propriu; c) preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text, şi/sau inversarea unor paragrafe/propoziţii/capitole; d) omiterea marcajelor clare de citare în text şi a menţionării corecte şi complete a lucrării sursă în bibliografie; e) prezentarea aceleiaşi lucrări în mai multe publicaţii – acest tip de plagiat poartă numele de autoplagiat; tema poate să fie reluată, conţinutul lucrării nu; f) plagiatul poate fi intenţionat (plagiat propriu-zis) sau prin neglijenţă (folosirea greşită a sistemul de citare sau neindicarea corectă şi completă a sursei unui material).

- 14 -

CAPITOLUL III INTEGRITATEA ACADEMICĂ 3.1 Conceptul de integritate academică În prezent, societatea romȃnească, și nu numai, tinde către o cultură a integrității și a responsabilității acțiunilor sociale. Faptul că viața socială este reglată în ceea ce privește formele de organizare și de manifestare a colectivităților umane, de o serie de reguli de conduită, necesare desfășurării în bune condiții a activității membrilor comunității umane, este o realitate. Experiența demonstrează că viața cotidiană a oamenilor nu este posibilă fără astfel de reguli. Integritatea este o virtute a omului, o trăsătură de caracter complexă. Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, aceasta semnifică: „însușire morală pozitivă a omului; însișire de caracter care urmărește în mod constant idealul, binele”. Pe plan academic, chestiunile referitoare la integritate dunt extrem de delicate și complexe. Se tinde către o cultură a integrității în toate domeniile de activitate, către asumarea responsabilă a consecințelor oricărei forme de activități, iar în mediul academic, cu atȃt mai mult deoarece aici se pune problema formării viitorilor specialiști. Potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011, comunitatea universitară este constituită din: „studenți, personal didactic și de cercetare și personal didactic și de cercetare auxiliar, precul și persoane cărora li s-a conferit calitatea de membru al comunității universitare, prin hotărȃre a senatului universitar”. Membrii comunității universitare au drepturile și îndatoririle stabilite prin reglementările legale în vigoare și prin Carta universitară. Cercetarea adevărului științific, filosofia acestuia și transmiterea lui (metodologia predării, metoda de gȃndire și cercetare pentru desăvȃrșirea unei lucrări, și/sau realizarea unei experiențe în laborator, analiza unui studiu de caz) asigură universităților un statut ce depășește nivelul comun al altor instituții din societate din moment ce efectele activităților fundamentale care se desfășoară în universități trebuie să se reflecte în performanța tuturor celorlalte instituții ale societății. În Ghidul privind standardele de integritate în sectorul educației, document disponibil public pe pagina de internet a Ministerul Educației Naționale și Cercetării Ştiințifice, se definesc conceptele cu care se operează în cuprinsul său, astfel: ➢ Integritate: semnifică caracterul integru, sentiment al demnității, dreptății și conștionciozității, care servește drept călăuză în conduita omului, onestitate și incoruptibilitate; ➢ Standard: normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma unui produs sau a unei activități; document în care sunt consemnate aceste norme; totalitatea prescripțiilor de standardizare; document, act oficial în care sunt consemnate aceste prescripții.

- 15 -

➢ Etică: ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor. ➢ Deontologie: normele de conduita și obligaiile etice și morale în exercitarea unei activități profesionale. ➢ Integritatea publică: poate fi definită atȃt prin prisma integrității proceselor de luare și implementare a deciziilor, de gestiune a banilor publici, cȃt și prin prisma integrității personalului sau agenților publici.

Termenul de integritate conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, are mai multe semnificații: - Însușirea de a fi integru; cinste, probitate, incoruptibilitate; - Caracter integru – semntiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servește drept călăuză în conduita omului; onestitate; cinste; probitate. Integritatea academică este definită de Centrul pentru Integritate Academică din SUA ca fiind un angajament față de cinci valori fundamentale atȃt pentru conduita profesională, cȃt și pentru cea morală: Onestitatea; Încrederea; Corectitudinea; Respectul; Responsabilitatea. În viziunea celor de la Centrul pentru Integritate Academică, integritatea se construiește pe baza unor discuții continue despre cum aceste valori sunt sau nu sunt incluse în activitatea instuției respective. Aceste discuții se interconectează cu misiunea instituției, politicile și strategiile acesteia, și astfel s eîncurajează dezvoltarea unui climat de integritate, bazat pe valorile sus menționate pentru obținerea și menținerea integrității la nivelul proceselor de predare și instruire. Onestitatea reprezintă un fundament al activităților de predare, învățare, cercetare și al altor tipuri de activități. În orice instituție de învățămȃnt este imperativă sancționarea fraudei, furtului, înșelătoriei și a altor comportamente indecente care pot pune în pericol drepturile celorlalți și/sau binele comun. În cursa pentru cunoaștere, studenții trebuie să fie onești cu ei înșiși și cu ceilalți, indiferent că se găsesc în sălile de clasă, în laboratoare, în bibliotecă sau în sala de sport. Cultivȃnd onestitatea, punem fundația pentru integritate pe tot parcursul vieții, dezvoltȃnd în fiecare dintre studenți curajul de a face alegeri dificile, de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale și consecințele acestora. Încrederea studenții răspund la onestitate cu încredere. Încrederea este promovată de instituțiile de învățămȃnt deoarece numai cu încredere putem colabora, face schimb de idei fără să ne fie teamă că munca noastră va fi furată sau că reputația ne va fi afectată. Corectitudinea O evaluare corectă este esențială în procesul de învățămȃnt. Pentru studenți sunt importante anumite comportamente ale corectitudinii, cum ar fi: predictibilitate, așteptări clare și sancționarea necinstei. - 16 -

Respectul Studenții arată respect ajungȃnd la orele de curs, fiind atenți, participȃnd la dezbateri, respectȃnd termenele limită și performȃnd la nivelul lor de performanță. Cadrele didactice arată respect ascultȃnd ideile studenților, dȃnd feedback onest în urma evaluării activității acestora, valorizȃnd aspirațiile și idealurile acestora. Responsabilitatea Atȃt studenții cȃt și cadrele didactice, ar trebui să aibă un comportament responsabil. Indiferent de circumstanțe, membrii unei comunități educaționale nu ar trebui să tolereze sau să ignore un comportament necinstit din partea altora.

3.2 Integritatea academică reflectată în Codurile de etică și integritate ale universităților Din cercetarea întreprinsă pe paginile de internet ale universităților cu privire la identificarea prevederilor referitoare la integritatea academică, respectiv Codul de etică și Carta universitară, vor fi prezentate în continuare o serie de aspecte referitoare la integritatea academică națională. Codul de etică al Universității Spiru Haret, prevede referitor la integritatea academică următoarele aspecte: Art. 235. (1) În Universitate se aplică principiul egalităţii de şanse şi al nediscriminării, astfel că toţi membri comunităţii universitare vor fi trataţi echitabil, corect şi drept, fără niciun fel de discriminare. (2) Este interzis orice tratament discriminatoriu aplicat unei persoane pe considerente de rasă, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilităţi, etnie, religie, naţionalitate, categorie socială, stare mintală sau mediu de provenienţă. Art. 236. (1) Membrii comunităţii universitare vor urmări permanent evitarea şi eliminarea conflictelor de interese, de natură să afecteze obiectivitatea evaluărilor. 2) Membrii comunităţii academice trebuie să promoveze nediscriminarea şi egalitatea de şanse cu privire la accesul la studii, la inserţia pe piaţa muncii, la programe de mobilităţi, să acţioneze pentru eliminarea conflictelor de interese şi pentru prevenirea şi combaterea oricăror forme de corupţie şi favoritism. Art. 239. Se interzic cu desăvârşire şi se consideră forme grave de corupţie următoarele practici: a) pretinderea sau primirea de bani, bunuri, servicii sau orice fel de avantaje necuvenite în vederea influenţării unei decizii la nivelul instituţiei; b) condiţionarea promovării unor examene prin pretinderea sau primirea de bani sau alte bunuri şi valori sau orice fel de foloase nepatrimoniale; c) colectarea de fonduri de la studenţi pentru cumpărarea de cadouri sau pentru mese de protocol oferite cadrelor didactice care fac parte din comisiile de examene, referate sau orice alte proceduri de evaluare; d) exercitarea influenţei în raport cu cadrele didactice care examinează studenţii pentru câştigarea bunăvoinţei lor în vederea favorizării acestora; e) luarea de bani sau alte bunuri şi oferirea de servicii de către studenţi, indiferent de natura acestora, pentru a cumpăra bunăvoinţa profesorului examinator. - 17 -

Art. 240. Se interzice cu desăvârşire oricărui membru al comunităţii academice să administreze, să utilizeze sau să exploateze, în interes personal sau în interesul ilicit al unui terţ, baza materială sau baza de date a Universităţii. Referitor la conceptul de integritate în contextul activității de cercetare științifică, în Codul etic al Universității Spiru Haret sunt prezentate următoarele aspecte: Art. 241. Universitatea Spiru Haret încurajează şi apără cu fermitate dreptul de proprietate intelectuală. Art. 242. (1) Atunci când un drept de proprietate intelectuală este deţinut de către un colectiv de autori, iar acesta este valorificat, beneficiile obţinute trebuie distribuite proporţional cu contribuţia fiecăruia dintre autori şi cu acordul tuturor părţilor. (2) În spiritul onestităţii profesionale şi al recunoaşterii meritelor intelectuale, toate persoanele ce au luat parte la diferite proiecte şi studii de cercetare trebuie menţionate în momentul în care rezultatele se fac publice. Art. 243. (1) Se interzice orice formă de fraudă intelectuală, care trebuie sancţionată conform practicilor şi uzanţelor academice. (2) Sunt interzise denaturarea conţinutului ştiinţific al lucrărilor şi cercetărilor ştiinţifice, fabricarea sau alterarea rezultatelor cercetării, utilizarea unor date ireale şi improvizate într-o cercetare sau într-un experiment, modificarea cu rea-credinţă a datelor, citarea unor articole sau a unor autori fictivi etc. (3) Este interzisă orice formă de plagiat sau autoplagiat. Conform prevederilor legale, plagiatul constă în expunerea, într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale. Codul de etică al Universității de Vest din Timișoara este un document public, așa cum s-a arătat anterior, disponibil online și ușor accesibil. Astfel, sunt prezentate în continuare selectiv cele mai importante prevederi, în optica acestei universități cu privire la integritatea academică. Art. 11. al Codului de etică, intitulat „Principiul integrității” prevede: (1) Integritatea membrilor comunităţii academice este esenţială pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţii didactice şi de cercetare. (2) Fiecare membru al comunităţii academice este dator a se preocupa de evitarea oricăror conflictelor de interese şi de a nu săvârşi acte sau fapte de corupţie sau de altă natură susceptibile să afecteze integritatea sa, care slăbeşte coeziunea şi sentimentul apartenenţei, viciază climatul universitar în ansamblul său şi aduce prejudicii grave imaginii instituţiei. Art.12. Conflictul de interese reprezintă situaţia în care un membru al comunităţii universitare/un cadru didactic, student, o persoană care face parte din personalul administrativ al universităţii, are un interes personal, direct sau indirect, contrar interesului pe care, în calitatea sau funcţia pe care o are în cadrul Universităţii, are obligaţia legală sau statutară să-l protejeze, interes de natură să creeze prejudicii de imagine şi sau materiale instituţiei sau altor membrii din comunitatea academică. Art.13. Există conflict de interese atunci când persoana evaluată sau examinată este soţul/soţia, ruda sau afinul până la gradul III inclusiv al cadrului didactic care face parte din comisia de evaluare sau examinare, din comisia de doctorat sau comisia de concurs. - 18 -

Art.14. În cazul unui conflict de interes, persoana în cauză are obligaţia de a informa, în scris, organele competente şi de a se abţine de la orice decizie care afectează soţul/soţia, ruda sau afinul până la gradul al III-lea inclusiv. Art. 15. În cazul în care conflictul de interes apare în activitatea de examinare sau evaluare, cadrul didactic în cauză are obligaţia de a informa organele competente şi să ceară înlocuirea sa din comisia de evaluare sau examinare, comisia de doctorat sau comisia de concurs. Dacă înlocuirea sa nu este posibilă din cauza lipsei unui cadrul didactic care are acelaşi domeniu şi nivel de competenţă, se va numi un alt cadru didactic, având o specialitate cât mai apropiată, pentru a-1 asista pe titularul disciplinei la examinarea sau evaluarea studentului/candidatului respectiv. Art.16. Persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate. Art.17. În relaţia cadru didactic – student, integritatea presupune evaluarea corectă, obiectivă a performanţelor studentului, fără favoritism, în mod nepărtinitor. Art.18. În relaţia cadru didactic – student, constituie încălcări ale principiului integrităţii următoarele fapte: a) pretinderea sau acceptarea de favoruri de orice natură, inclusiv sexuală; b) pretinderea sau acceptarea de cadouri sau alte foloase materiale; c) hărţuirea în toate formele sale; d) împrumutul de bani între cadrul didactic şi studenţi; e) prestarea de către cadrul didactic a unor activităţi remunerate în favoarea studentului, a soţului/soţiei acestuia, a unei rude sau a unui afin, până la gradul III inclusiv; f) obţinerea de liberalităţi din partea studentului, soţului/soţiei acestuia, a rudelor sau afinilor acestuia până la gradul III inclusiv; g) copiatul şi orice altă formă de înşelăciune care are loc în timpul examinării, ca şi facilitarea copierii şi oricăror altor forme de înşelăciune; h) condiţionarea participării la orice formă de examene de cumpărarea materialelor bibliografice. În același document, mai sus menționat, se prevede ce presupune conceptul de integritate în contextul activității de cercetare științifică. Art.19. În activitatea de cercetare ştiinţifică, integritatea presupune: a) acceptarea şi menţionarea ca autori ai unei opere doar a persoanelor care au participat efectiv la elaborarea ei; b) indicarea sursei din care a fost preluată o idee, o expresie, un rezultat al unei cercetări anterioare, indiferent dacă acestea au fost sau nu publicate. Această regulă priveşte şi elementele preluate din lucrări de orice natură ale studenţilor sau doctoranzilor şi utilizate ulterior de un cadru didactic în propriile cercetări. c) recunoaşterea explicită a contribuţiei oricărei persoane care a participat în mod real la o activitate de cercetare. In situaţia în care contribuţia a constat doar într-o activitate de supervizare, supraveghere sau consiliere, nu este necesară o recunoaştere formală a contribuţiei. In aceste cazuri, însă, se recomandă includerea unei formule de mulţumire. - 19 -

d) respectarea riguroasă a destinaţiei fondurilor alocate unui proiect de cercetare. Sursele de finanţare care au stat la baza unei cercetări vor fi menţionate în publicaţiile în care s-au materializat rezultatele cercetării. e) respectarea normelor speciale de etică referitoare la cercetarea efectuată pe subiecţi umani sau prin experimente desfăşurate cu ajutorul animalelor şi a oricăror altor elemente ce ţin de etica cercetării; f) evaluarea corectă, obiectivă, a performanţelor cadrului didactic, fără părtinire sau favoritism, în cadrul examenelor de doctorat , perfecţionare a pregătirii profesionale etc., a concursurilor de ocupare a posturilor, în cadrul evaluărilor periodice, în cadrul interviurilor şi examenelor de promovare. Art.20. Constituie încălcări ale principiului integrității în materia cercetării ştiinţifice: a) plagiatul sau însuşirea de către un autor a rezultatelor muncii altui autor (indiferent dacă este vorba de reproducerea exactă a unui text sau de reformularea unei idei cu adevărat originale), fără ca aceste din urmă să fie menţionat ca sursă a textului sau ideii respective; b) confecţionarea de rezultate prin metodele care nu sunt folosite în cercetare; c) înlocuirea datelor cu date fictive; d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor; e) neatribuirea, ascunderea sau nerecunoaşterea corectă a paternităţii unei lucrări; f) deturnarea fondurilor de cercetare în alte scopuri decât cele pentru care ele au fost alocate; g) omisiunea recunoaşterii, fie prin menţionare ca autor al unei opere, fie prin indicarea sursei, a contribuţiei unor terţi la elaborarea unei opere; h) obligarea autorilor unei opere de a menţiona ca autori şi persoane care nu au participat la elaborarea acesteia; i) orientarea activităţii de cercetare a studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor în scopul obţinerii unui avantaj personal de către îndrumător; j) încălcarea celorlalte reguli prevăzute la art. 19. Art.21. În activitatea administrativă şi managerială, integritatea presupune: a) respectarea corectă a tuturor procedurilor de derulare a examenului, concursului sau a altor forme de verificare prevăzute pentru selecţie şi promovare a cadrelor didactice; b) respectarea corectă a tuturor procedurilor de alegere sau numire a structurilor de conducere ale Universităţii; c) desfăşurarea corectă a procedurilor de selecţie şi promovare a personalului administrativ; d) încheierea de acte juridice (contracte, angajamente, parteneriate sau orice altă formă de colaborare) sau operaţiuni în interesul Universităţii, cu excluderea oricărui conflict de interes. Art.22. Constituie încălcări ale principiului integrităţii în activitatea de conducere şi cea administrativ managerială: a) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de selecţie şi promovare a cadrelor didactice; b) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de alegere sau numire a structurilor de conducere ale universităţii; - 20 -

c) fraudarea prin orice mod şi cu intenţie a procedurilor de selecţie şi promovare a personalului administrativ; d) participarea unui membru al conducerii şi adminstraţiei universităţii la negocieri comerciale cu firme sau organizaţii în care are un interes personal, direct sau indirect; e) încheierea de către membrii conducerii şi sau administraţiei de contracte, angajamente, parteneriate sau orice altă formă de colaborare externă, în care un membru al universităţii are un interes personal, direct sau indirect; f) colaborările şi angajamentele externe ale unor membri ai corpului didactic şi administrativ al Universităţii împiedică îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor înscrise în statele de funcţii şi fişele posturilor pe care le ocupă etc dacă se dovedeşte că prin aceasta au fost cauzate prejudicii efective instituţiei.; g) Se consideră decizii sau acte adoptate ori încheiate în condiţii de conflict de interese şi cele ale structurilor deliberative la care cel puţin unul dintre membrii se află în conflict de interese şi nu s-a abţinut de la vot ori de la dezbateri. h) În cazul în care o persoană se află în situaţia unui conflict de interese, aceasta are obligaţia să informeze în scris, de îndată, structura deliberativă sau persoana care ocupă o funcţie executivă superioară ierarhic. i) Persoanele care au fost notificate de către comisie cu privire la existenţa unui conflict de interese sunt obligate ca, în termen de cel mult trei zile de la data luării la cunoştinţă, să ia măsurile necesare pentru încetarea respectivuluzi conflict. j) Dacă într-o perioadă de şase luni, o persoană este nevoită să se abţină de cel puţin trei ori de la adoptarea deciziei ori încheierea unor acte din cauza iminenţei unui conflict de interese, Comisia de etică şi deontologie profesională universitară procedează, la solicitarea rectorului, la verificarea existenţei incompatibilităţii şi a altor interdicţii prevăzute de lege. 3.3 Principii care asigură integritatea promovate de Strategia Națională Anticorupție în Educație În Romȃnia este adoptată Strategia Anticorupție în Educație prin Ordinul nr. 5144/2013 al Ministrului Educației Naționale, scopul acestei strategii fiind prevenirea și reducerea fenomenului corupției la nivelul sectorului educațional și valorizarea rolului important al procesului educațional în demersurile de prevenire a corupției pe termen mediu și lung la nivelul societății romȃnești. Valorile fundamentale promovate prin Strategia Anticorupție în Educație sunt: Educația: promovarea rolului fundamental al educației în societate; Integritatea: promovarea responsabilității morale, civice, sociale și profesionale a personalului implicat în sistemul educațional; Transparența: asigurarea vizibilității și accesibilității deciziilor, cu informarea și coparticiparea societății civile; Obiectivitatea: asigurarea imparțialității și nediscriminării în întreaga activitate desfășurată la nivelul sistemului educațional; Prioritatea interesului public: datorită responsabililor din cadrul sistemului educațional de a considera interesul public mai presus de orice alt interes.

- 21 -

Principiile promovate de Strategia Națională Anticorupție în Educație sunt: 1. Principiul prevenirii corupției pe termen mediu și lung, în baza căruia demersurile de prevenire a corupției fac obiectul unei abordări strategice, bine planificate și sustenabile; 2. Principiul calității actului educațional, în baza căruia activitățile din învățămȃnt se raportează la standarde de calitate și la bune practici naționale și internaționale. 3. Principiul echității, nediscriminării și al egalității de șanse, în baza căruia accesul la învățare, cȃt și la procesele de selecție, promovare și evaluare a personalului din sistemul de învățămȃt se realizează în mod echitabil, fără discriminare. 4. Principiul statului de drept, în baza căruia este consacrată supremația legii, toți cetțenii fiind egali în fața acesteia. 5. Principiul responsabilității, potrivit căruia autoritățile statului răspund pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin în domeniul prevenirii și combaterii corupției. 6. Principiul cooperării și coerenței, ce vizează necesitatea cooperării cu instituțiile competente în prevenirea și combaterea corupției. 7. Principiul consultării societății civile și al dialogului social, care impune transparența deciziilor și a rezultatelor și consultarea membrilor societății civile în cadrul acestui proces. 8. Principiul comportamentuluin etic, care presupune ca personalul din sectorul educațional să acționeze într-o manieră responsabilă din punct de vedere etic. 9. Principiul proporționalității în elaborarea și punerea în aplicare a procedurilor anticorupție, conform căruia instituțiile publice trebuie să elaboreze și să aplice proceduri proporționale cu riscurile și vulnerabilitățile instituționale la corupție. Obiectivele strategiei sunt: Creșterea gradului de educație anticorupție a personalului ce activează în cadrul procesului educațional; Creșterea gradului de educație anticorupție a tinerei generații; Implicarea factorilor cointeresați aferenți sectorului educațional în demersuri comune de informare și prevenire a corupției; Informarea adecvată a publicului. Obiectivul general al Strategiei Naționale Anticorupție în Educație pornește de la ideea conform căreia sectorul educațional prezintă, alături de celelalte sectoare, unele vulnerabilități la fenomenul de corupție. Astfel, instituțiile din sectorul educațional au responsabilitatea asigurării condițiilor necesare pentru punerea în aplicare a cadrului normativ la nivelul sectorului educațional, cȃt și al monitorizării și evaluării periodice a eficienței măsurilor adoptate. În acest sens au fost conturate o serie de obiective specifice: Obiectiv specific 1: Remedierea vulnerabilitățilot specifice sectorului educațional prin implementarea sistematică a măsurilor preventive. Obiectiv specific 2: Creșterea transparenței instituționale prin sporirea gradului de disponibilitate a datelor publice deschise puse la dispoziție de către instituțiile din sectorul educațional. - 22 -

Obiectiv specific 3: Consolidarea integrității personalului din sectorul educațional prin promovarea standardelor etice profesionale și prin stimularea comportamentului etic, a profesionalismului și a rezultatelor obținute. Obiectiv specific 4: Creșterea eficienței mecanismelor de prevenire a corupției în materia achizițiilor publice și a utilizării fondurilor publice în general, la nivelul sectorului educațional. 3.4 Integritatea în Codul de etică și normele de conduită profesională al ARACIS Integritatea ca principiu conform căruia activitatea experților ARACIS este exercitată cu onestitate și corectitudine, în deplină concordanță cu celelalte principii etice asumate în momentul înscrierii în Registrul ARACIS al experților în evaluare și acreditare. În acest sens, membrii trebuie să respecte următoarele reguli de conduită: a) Să își exercite atribuțiile de serviciu cu onestitate, corectitudine, bună-credință și responsabilitate; b) Să respecte reglementările legale în vigoare și să sancționeze în conformitate cu cerințele activității, în interesul sistemului de învățămȃnt superior și al instituției pe cere o reprezintă; c) Să activeze permanent în interesul beneficiarilor serviciilor oferite de organizațiile furnizoare de educație; d) Să se comporte astfel încȃt să construiască, să păstreze și să consolideze publicului în onestitatea, corectitudinea și imparțialitatea lor în procesul de evaluare externă a organizațiilor furnizoare de educație; în acest sens aceștia nu trebuie să accepte cadouri, servicii, avantaje de natură materială ori personală, alte foloase necuvenite, precum și alte tentative de influențare din partea celor evaluați; e) Să evite orice activitate care le-ar putea afecta credibilitatea, obiectivitatea și imparțialitatea; f) Să semnaleze conducerii ARACIS dacă se află în situația de incompatibilitate sau conflict de interese între calitatea de evaluator și alte calități care decurg din activitatea sa și să solicite înlocuirea cu un alt evaluator la vizita de evaluare a organizației furnizoare de educație. g) Să nu se folosească de calitatea de expert în evaluare și acreditare în alte circumstanțe decȃt cele pentru care a fost desemnat; h) Să nu furnizeze informații sau date false în timpul, și/sau după efectuarea vizitelor de evaluare externă a organizațiilor furnizoare de educație.

- 23 -

CAPITOLUL IV STANDARDE PRIVIND ÎNTOCMIREA LUCRĂRILOR CU CARACTER ŞTIINȚIFIC 4.1 Tipologia lucrărilor de cercetare ştiinţifică Deşi nu sunt uşor de sistematizat şi caracterizat, tipurile de lucrări ştiinţifice rezultate din diferite cercetări pot fi încadrate, mai mult sau mai puţin logic, în câteva categorii reprezentative5. Vom considera doar lucrările destinate publicării sau destinate prezentării la manifestări ştiinţifice. În prima clasă putem considera tipurile de lucrări consacrate, în conformitate cu standardele internaţionale în domeniu. 1. Monografia: lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând atinge chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o anumită problemă, o temă punctuală sau o zona delimitată geografic, economic, social, conţinând concluziile, direcţiile şi perspectivele evoluţiei, ca şi aspectele de lămuriri ale domeniului. Acest tip de lucrare prezintă obligatoriu elemente de originalitate, contribuţii ale autorului. 2. Tratatul: lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini), publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent aspectele fundamentale (concluzii, principii, teorii, metode şi strategii de cercetare) ale unei ştiinţe, ramuri de ştiinţă. Acest tip de lucrare caracterizează nivelul de dezvoltare al respectivei ştiinţe sau ramuri ştiinţifice şi cuprinde elemente de contribuţie ale autorului, mai ales în materie de sistematizare şi interpretare. 3. Manualul: lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil, în funcţie de domeniu şi destinaţie (manualul universitar se apropie, în unele privinţe de tratat), prezentând sintetic şi structurat didactic cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă, destinată formării profesionale a specialiştilor. Acesta surprinde ceea ce a devenit deja clasic în domeniul abordat. Unele manuale universitare deoarece aduc şi contribuţii ale autorului devin tratate. 4. Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate: lucrări de referinţă în domeniul lor, publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită zonă ştiinţifică sau aplicată, compilaţii ştiinţifice sintetizând acumulările dintr-un anumit domeniu într-o formă structurată şi după criterii epistemiologice selectate în funcţie de preferinţele autorilor sau de cerinţele destinatarului. 5. Studiul de cercetare: lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii, recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor cercetări de nivel; formulează noi probleme şi direcţii de cercetare, ipoteze şi strategii de cercetare. Studiul de cercetare este de dimensiuni relativ reduse (câteva zeci de pagini) şi apare în reviste de specialitate sau volume consacrate. 6. Articolul ştiinţific: o formă scurtă (5-20 de pagini) a unui studiu de cercetare, publicat în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv; surprinde aspectele esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii, recomandăi şi, mai ales, interpretări, idei sau teorii noi, metode şi instrumente de cercetare. 5

Sistematizare propusa de Adriana Zaiț pentru procedurile de evaluare a activitatii stiintifice de cercetare.

- 24 -

7.

8.

9.

10.

11.

12.

Raportul de cercetare: lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind constatările, concluziile unei cercetări întreprinse; se referă, de regulă, la cercetările pe bază de contract realizate pentru agenţi economici; pot fi publicate numai cu avizul beneficiarului şi cu respectarea anumitor condiţii de fidelitate şi confidenţialitate. Comunicarea ştiinţifică: lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultate sau concluzii parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte (numai cu acordul beneficiarului) de cercetare. Recomandată ca formă de „pretestare” a poziţiei specialiştilor faţă de abordare, rezultate şi metodologia utilizată. Referatul ştiinţific: lucrare ce prezintă rezultatele unui studiu de cercetare într-o dezbatere cu o tematică focalizată (simpozion, conferinţă), pentru a obţine soluţii şi concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialişti şi autorităţile domeniului, şi a impune decizii pentru întreprindere, sector, regiune, ţară sau la nivel mondial. Aceste rezultate sunt expuse oral, deseori fiind însă necesară punerea la dispoziţia organizatorilor a unui material scris (10-15 pagini) care poate fi publicat. Eseul ştiinţific: lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o problemă importantă ca şi opinii ale unor specialişti din domeniu, în formă accesibila şi realizată armonios lingvistic. Acest tip de lucrare ştiinţifică urmăreşte formarea unui curent favorabil de opinie, atât printre specialişti, cât şi pentru publicul larg, faţă de ideile, recomandările, soluţiile, concluziile autorului. Eseul ştiinţific este de dimensiuni reduse (câteva pagini). Articolul de popularizare: lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil curat şi general accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect anume, de interes comun, pentru lărgirea accesului la cultura de specialitate pregătitoare într-un domeniu, anticipând, de regulă, schimbări viitoare. Note de lectură, comentarii şi recenzii: lucrări prin care specialiştii în domeniu marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii pentru a avertiza lumea ştiinţifică sau cea a practicienilor asupra respectivelor lucrări; sunt eficace lucrările specialiştilor recunoscuţi în domeniu. 4.2 Rezultatele cercetării

-

Rezultatele cercetării se pot concretiza în: Confirmarea sau infirmarea ipotezelor; Obţinerea de soluţii formale sau practice; Conturarea de recomandări, sugestii, linii de acţiune; Identificarea de contradicţii, neconcordanţe, lacune sau limite ale teoriei sau soluţiilor anterior propuse; Sesizarea de noi direcţii de cercetare.

Concluziile la cercetare vor urmări: ▪ Sublinierea rezultatelor cercetării întreprinse; ▪ Sistematizarea într-un subsistem coerent, integrat structurii generale a domeniului (ştiinţei, ramurii de ştiinţă), a rezultatelor obţinute; ▪ Marcarea diferenţelor faţă de ceea ce se realizase anterior, deci a contribuţiei efective a cercetătorului; ▪ Evidenţierea unor limite, dificultăţi şi direcţii posibile de cercetare ce ar putea fi parcurse pentru o dezvoltare a teoriei, pentru ameliorarea şi completarea soluţiilor sau găsirea altor soluţii. Elementele importante în concluzii: • Rezultatele obţinute prin cercetarea întreprinsă, pornind de la scopul propus iniţial; - 25 -

• Dificultăţile întâlnite în timpul demersului de cercetare, modalităţile de depăşire a acestora, aspectele care nu au putut fi clarificate şi pentru care pot fi propuse cercetări ulterioare; • Contribuţia autorului, prin sublinierea aspectelor teoretice şi aplicative pe care acesta lea pus în evidenţă, a dezvoltărilor conceptuale, metodologice sau aplicative realizate, raportate la cunoştinţele anterioare; • Aspectele neabordate ale temei, motivele care au determinat o asemenea poziţie a cercetătorului; • Recomandările cercetătorului pentru încadrarea rezultatelor în teoria economică (cazul lucrărilor de sinteză sau a acelora care propun abordări teoretice cu caracter de generalitate) sau pentru aplicarea soluţiilor propuse în activitatea practică a întreprinderii, a organismelor publice şi private vizate prin abordarea propusă; aceste recomandări trebuie însoţite de argumentele potrivite, eventual de evaluări ale consecinţelor, efectelor economice, sociale sau de altă natură; • Consideraţii personale privind impactul posibil al cercetării întreprinse pe plan teoretic sau aplicativ. Concluziile cercetării trebuie formulate concis, precis şi argumentat, cu trimiteri la textul de bază al lucrării sau la referinţele bibliografice folosite. 4.3 Reguli privind lucrarea de finalizare a studiilor și abilitarea Prin redactare trebuie atinse obiectivele propuse iniţial şi, în primul rând, făcut înţeles mesajul, respectiv realizările cercetării şi modul în care acestea au fost atinse. Textul obţinut prin redactare este esenţial în actul comunicării rezultatelor cercetării. Combinare între artă şi ştiinţă, har, experienţă, abilitate a mânuirii condeiului şi stăpânire a unor reguli precise, textul ştiinţific trebuie să realizeze o comunicare corectă a mesajului. Condiţii în redactarea unui text ştiinţific: Rigurozitatea, realizată prin enunţuri exacte, corecte şi conforme cu sensul avut în vedere prin mesajul dorit. Rigoarea presupune o bună stăpânire şi folosire a elementelor conceptuale şi metodologice, o interpretare corectă şi precisă a datelor, determinărilor şi rezultatelor obţinute în fiecare fază şi în finalul cercetării. Coerenţa priveşte atât logica de fond a tratării problemei, cât şi aspectele de ordin lingvistic ale lucrării. Redactarea textului trebuie să respecte structura logică, raţională a demersului, astfel încât să se asigure comprehensibilitatea mesajului. Linvistic (cuvinte, expresii, succesiuni de fraze), textul trebuie să ajute la înţelegerea mesajului ştiinţific, pe de o parte, şi să fie în acord cu principiile şi normele lingvistice şi gramaticale ale limbii române. Completitudinea (integralitatea) este o condiţie care impune textului obligativitatea de a realiza o abordare integrală a cercetării întreprinse, de la alegerea temei şi lansarea primelor ipoteze până la obţinerea şi interpretarea rezultatelor. În acest fel, lucrarea poate fi analizată şi apreciată ca un tot, furnizând ansamblul elementelor prin care poate fi susţinută. Eleganţa stilului prin care se realizează combinarea între estetica textului şi caracterul personal (original), concret, focalizat şi adaptat ale acestuia. - 26 -

Corectitudinea textului se raportează la elementele de fond, pe de o parte, şi la cele de formă ale prezentării, pe de altă parte. Pentru aspectele de fond, corectitudinea se referă la folosirea şi definirea conceptelor, scrierea şi interpretarea simbolurilor şi relaţiilor de calcul, sistematizarea ideilor, tipologizarea unor elemente structurale sau de ordine. Onestitatea este complementară stilului, apărând ca o dimensiune a caracterului cercetătorului. Acesta trebuie să aibă discernământul şi buna credinţă necesare sublinierii antecedentelor în domeniu, contribuţiilor autorilor, indiferent de afinităţi şi prestigiu. Onestitatea se traduce printr-o corectă trimitere la surse, chiar şi atunci când acestea sunt de domeniul oralului sau a comunicărilor directe (dialog cu specialiştii, comunicări la simpozioane, congrese sau conferinţe), extrase din experienţă, etc. Onestitatea, împreună cu rigoarea şi corectitudinea, obligă la marcarea elementelor de dificultate a aspectelor pentru care nu s-au găsit soluţii sau interpretări, precum şi precizarea poziţiilor divergente, totdeauna cu argumente, şi nu cu patimă şi răutate. Redactarea trebuie astfel realizată încât textul să aibă acurateţe, sobrietate şi eleganţă, să fie inteligibil şi să comunice cu claritate rezultatele la care s-a ajuns. Textul este recomanadat a prezenta elementele proprii ale demersului, argumentele şi interpretările, precum si rezultatele originale, prin recursul la pesoana I plural. Formulele cu caracter pasiv („s-a realizat”, „s-a demonstrat”, „s-au adus argumente”), precum şi invocarea directă a propriei persoane („eu am realizat”, „am demonstrat”) trebuie evitate, ele sugerând infatuarea autorului, fiind deseori neconforme cu realitatea, de cele mai multe ori, antecedende mai laudabile. 4.4 Prezentarea şi susţinerea rezultatelor unei cercetări Prezentatarea sau expunerea trebuie dezvoltată, în principal, pe trei etape succesive: introducerea (exordiul), tratarea subiectului şi concluzia (peroraţia). Prin introducere autorul realizează o punere în temă ce previne asupra subiectului propus. Este o expunere de motive ce previne alegerea făcută, caracterizarea problemei şi plasarea ei în domeniu. În această etapă, cercetătorul urmăreşte şi orientarea atenţiei publicului către anumite dimensiuni mai importante ale demersului întreprins. Tratarea subiectului cercetării se realizează prin descrierea succintă a metodei, formularea ipotezelor de lucru şi prezentarea ştiinţifică şi precisă a rezultatelor obţinute. Această componentă a expunerii trebuie să fie în acelaşi timp simplă, competitivă şi foarte convingătoare. Rezultatele obţinute trebuie subliniate şi susţinute prin argumentele forte ale demersului întreprins. Prin tratarea subiectului, cercetătorul trebuie să convingă cititorul sau auditoriul de forţa argumentelor, raţionamentelor şi faptelor dovedite, precum şi de rigoarea, corectitudinea şi realismul utilizării metodelor de cercetare. Concluzia lucrării este, în acelaşi timp, o sinteza a principalelor aspecte ale cercetării şi o încercare de a impune rezultatele, opiniile şi convingerile autorului. - 27 -

În expunerea lucrării este necesara o anumită artă a retoricii, prin care se realizează o exprimare corectă, un discurs coerent şi un stil elegant şi armonios al discursului. 4.5 Reguli de redactare a textelor ştiinţifice 4.5.1 Abrevieri, codificări, simboluri Prin abrevieri, codificări şi simboluri se realizează o mare economie de spaţiu, simplificarea şi uşurarea demersului formal şi argumentativ. Abrevierile sunt admise în lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-au impus ca atare, în literatura de specialitate sau prin standardele de redactare a textelor de specialitate. Pentru cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional, chiar dacă se foloseşte denumirea în limba română, se prefera abrevierea în limba de circulaţie în care acestea sunt cunoscute (e.g.: pentru Venitul net actualizat se preferă VAN – Valeur actuelle nette – în franceză; pentru fluxuri de lichidităţi – CF- Cash flow – în engleză). Abrevieri în tehnica redactării textelor: - apud („după”, în latină), pentru citatele reproduse după alţi autori sau în cazul unor informaţii sau referinţe din autori ale căror lucrări nu au fost direct studiate; - cf. sau conf. (compară sau confruntă, în latină), se foloseşte pentru a face o trimitere la o sursă sau o lucrare de referinţă în care pot fi găsite detalii şi elemente lămuritoare cu privire la aspectul avut în vedere; - e. g. (de exemplu = „exempli gratis”, în latină), se foloseşte în cazul unei enumerări cu caracter exemplificator; - etc. – de la latinescul et cetera sau et caetera cu sensul de „şi celelalte lucruri”, „şi restul” sau „şi aşa mai departe”) – se pune după o enumerare de lucruri, obiecte, fapte care poate continua implicit; - et al. – din latinescul et alii, cu sensul de „şi alţii” – se pune după o enumerare de nume de persoane care poate continua în maniera implicită; - ibid („în acelaşi loc” – ibidem, în latină) indică aceeaşi sursă (invocată anterior) pentru un citat sau o informaţie folosită în text; - idem („acelaşi” – idem, în latină), invocă autorul citat într-o notă anterioară; - idem, ibid. – asocierea siglelor idem, ibid. trimite la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare sau pagină; - infra („după”, „mai jos”, în latină) ca şi supra („înainte”, „mai sus”, în latină) fac trimiteri în textul propriu; - l.c. („locul citat”, „pagina citată” – loco citato, în latină), ca şi l.l. („locul invocat” – locus laudatus sau loco laudato, în latină), fac trimiteri la un paragraf dintr-o lucrare citată anterior, fără a fi reluate datele bibliografice; - n.b. (nota bene, în latină), în sensul de a pune accentul, printr-o mai bună observare sau un mai atent studiu; - op. cit. sau op. laud. („lucrare invocată sau citată”, în latină) face trimitere la o lucrare pentru care s-a facut o prezentare într-o notă anterioară, situată pe o altă pagină, fiind similar cu ibid. pentru aceeaşi pagină; - p. – pagina la care poate fi găsit citatul sau alt element invocat din lucrarea menţionată; - pp. – paginile din lucrarea menţionată din care s-a făcut preluarea.

Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare (abreviere) cu ajutorul cărora se operează mai ales în demersurile formale (demonstraţii logice sau formale), dar nu numai. - 28 -

Pentru economie si management, pot fi folosite câteva reguli, fără a le considera, deocamdată, obligatorii. 1. Pentru termeni, concepte şi definiţii consacrate se folosesc simbolurile intrate în uzul internaţional, fără precizări suplimentare sau amendamente. Astfel de simboluri sunt destul de rare, în economie şi gestiune: ▪ K – capital (în general, ca factor de producţie); ▪ L – factor de muncă; ▪ i – coeficient (notă) de actualizare; ▪ r – rentabilitate, randament. 2. Corectarea minoră a sensului pentru unele concepte sau definiţii poate fi marcată printr-un asterisc ataşat simbolurilor intrate în uz cu semnificaţia de bază (e.g. K*; L*; r*, pentru a marca amendamente la definiţia sau conţinutul capitalului, forţei de muncă sau randamentului). 3. Pentru desemnarea unor mărimi absolute (globale, integrale sau nete) se utilizează numai litere mari din alfabetul latin, în funcţie de cuvântul prin care se desemnează conceptul definit. Diferenţierea, în situaţia în care prima literă este aceeaşi pentru mai multe concepte definite, se realizează prin folosirea următoarelor litere majuscule din cuvânt sau a primelor litere majuscule pentru următoarele cuvinte din sintagma conceptuală. Se recomandă folosirea notaţiilor (simbolurilor literale) folosite în literatura de specialitate de autorul invocat (pentru elementele care apar numai la acesta). Noi simboluri pot fi propuse numai pentru elemente noi introduse (numite, precizate şi definite) de cercetători şi folosite ca atare în redactarea lucrării (de licenţă sau de disertaţie, în cazul nostru). Folosirea unor simboluri construite din mai mult de trei litere crează dificultăţi de înţelegere, memorare şi utilizare. 4. Mărimile specifice (unitare), ca şi cele relative, sunt simbolizate prin litere mici de tipar din alfabetul latin, de regulă iniţialele conceptelor prin care sunt desemnate. Se pot folosi şi combinaţii de litere mici pentru a face diferenţierea între conceptele desemnate prin cuvinte care încep cu aceeaşi literă. 5. Scrierea de ecuaţii, funcţii prin implicarea de variabile şi parametri economici se realizează folosind regulile de bază ale matematicii. Variabilele endogene (output-uri, în economie) sunt desemnate prin litera Y sau y (ca element a lui Y), variabilele exogene (input-uri, în economie) prin litera X sau x (ca element a lui X), variabila reziduală prin  sau  (ca element a lui  ), iar parametrii prin litere mici ale alfabetului latin (a, b, c, ...), exclusiv cele care sunt recunoscute ca desemnând variabile (endogene sau exogene). Pentru variabilele exogene sunt reţinute şi notaţiile z, t, u şi v, care intervin în mod special în anumite dezvoltări, u şi v apar în econometrie, cu sensul de variabilă reziduală (măsurată la nivelul eşantionului, şi nu al întregii populaţii). 6. Literele alfabetului grecesc se folosesc în cazuri particulare. Se recomandă utilizarea acestora numai în situaţiile în care au intrat ca atare şi sunt folosite cu semnificaţii precise în - 29 -

literatura de specialitate (  = 3,14159, raportul între circumferinţa cercului şi diametru;  = matricea covariantelor). Literele alfabetului grecesc se folosesc mai puţin în economie. Ele au fost introduse în calculul elasticităţilor (  ,  ), iar în statistică şi econometrie pentru notarea unor mărimi specifice:  - coeficient (empiric) de corelaţie;  - abaterea standard;  - variabila reziduală. 7. Indicii ataşaţi simbolurilor literale trebuie utilizaţi cu prudenţă pentru a nu îngreuna prea mult înţelegerea şi utilizarea în raţionamente sau dezvoltări formale. Indicii (care sunt aici adaosuri numerice sau literale la simbolul de bază şi nu mărimi indice, ca în statistică) vor fi utilizaţi numai dacă este absolut necesar, pentru a atrage atenţia asupra perioadelor de timp (ani, luni), a nivelurilor calitative sau distribuţiilor geografice sau pentru a marca o operaţie pentru care există deja standarde. 8. Se recomandă o indexare (iniţială sau finală) a simbolurilor utilizate în lucrare (ca de altfel şi pentru diferitele abrevieri, dacă acestea au fost impuse şi folosite în afara standardelor sau uzanţelor).

4.5.2 Preluări, împrumuturi (citate, expresii, date, exemple, idei, interpretări şi argumentaţii) Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinând altor autori (cercetători). Folosirea citatelor este recomandată în următoarele situaţii: • când se fac referiri la idei, relaţii, enunţuri foarte importante care au fost cuprinse într-o lucrare a altui autor şi sunt esenţiale în precizarea poziţiei proprii, conturarea unui punct de vedere personal, dezvoltarea unor idei, verificarea unor ipoteze, descrierea unei soluţii. • pentru a se oferi integral elementul asupra căruia este concentrată critica ştiinţifică, atunci când există motive ştiinţifice pentru a anula, amenda sau ameliora o idee, un enunţ, o relaţie a altui autor sau reluate până la momentul respectiv ca valabile fără alte demostraţii (argumentaţii). • dacă textul surprinde o idee, formulă sau dezvoltare grafică fundamentală pentru care au fost găsite argumente suplimentare pentru a o impune în raport cu alta referitoare la acelaşi domeniu (aceeaşi secvenţă, parte sau problemă). Citatele sunt redate între ghilimele, eventul scrise cu alte caractere (cursive sau italice de exemplu) cu trimitere obligatorie la sursă. Identificarea sursei citatelor se face între paranteze pătrate, cu trimitere la lucrarea ce figurează cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la numărul respectiv al paginilor. De exemplu [8, p. 45] precizează faptul că citatul după care a fost plasată respectiva paranteză este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 8 în lista bibliografică, la pagina 45. Pentru citatele care trec pe două pagini succesive, se menţionează ambele pagini (exemplu, [8, pp. 45-46]).

- 30 -

Preluările de idei sunt recunoscute în note sau casete speciale care marchează începutul lucrării, al unui capitol sau subcapitol, şi nu prin simple trimiteri, precum citatele (care sunt preluări integrale de secvenţe de text). Preluările de idei presupun împrumutul sau adoptarea întregului sistem raţional al demersului pe care se bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul a altui autor. Este vorba de premise, restricţii, ipoteze. Deseori, precizând punctul de plecare, prin invocarea autorului de origine şi eventual a întregului sistem al acestuia, se procedează la introducerea sau considerarea unei noi condiţii, restricţii sau ipoteze de bază, pentru a lărgi demersul, a extinde generalizarea sau a consolida o anumită concluzie sau soluţie la o problemă cunoscută. Dacă astfel de preluări nu presupun şi o prezentare sumară sau una exhaustivă (caz în care casetele de text devin obligatorii), trimiterile în text se realizează ca şi citatele obişnuite, eventual cu sublinieri din partea autorului, între paranteze pătrate, în subsolul paginii sau la sfârşitul capitolului (dacă apar şi comentarii succinte). În mod similar sunt invocate comentarii, raţionamente şi argumentaţii speciale, oferite prin aspecte critice sau ca suport al propriilor dezvoltări. Exemplele, datele, graficele şi prelucrările preluate din alte surse vor fi obligatoriu menţionate corespunzător prin invocarea sursei: o carte de autor, un studiu sau raport de cercetare, un raport static, un anuar etc. Trimiterea la sursă este obligatorie ca şi în cazul în care datele sau exemplele iniiale au fost modificate, adaptate sau prelucrate. Astfel de trimiteri se realizează, de regulă, direct în text, imediat înainte sau imediat după preluare. Invocarea se poate face prin diverse modalităţi: „...Exemplul este preluat din ... (autor, titlu lucrare, volum, articol etc. cu precizarea locului şi anului publicării sau pagina din lucrare şi numărul de ordine al acesteia în lista referinţelor bibliografice) ...’’; „Datele folosite sunt preluate (adaptate) după... (autor, lucrare ş.a.m.d.)”; „Graficul, evoluţia apare ca o sinusoidă, aşa cum sugerează... (autor, lucrare etc.)”.

Utilizarea datelor preluate, preluate şi prelucrate sau numai prelucrate după diferite surse este totdeauna marcată prin trimiteri corespunzătoare (datele au fost preluate, preluate şi prelucrate sau prelucrate după – sursa). Menţiunea respectivă se faceşi sub tabelele ce fac parte din textul de bază sau sunt folosite ca anexă la lucrare. Expresiile reproduse în text sunt rareori invocate prin sursă dacă ele au intrat în uzul comun. Expresiile care sunt de dată mai recentă, cu caracter de parabolă sau metaforă, pentru care autorul este cunoscut (fie că expresia este parte integrantă a unui text cunoscut, fie că aceasta poate fi pusă pe seama acestuia ca fiind rostită cu o anumită ocazie), trebuie prcizate prin menţionarea autorului, a textului acestuia sau a circumstanţelor în care ea a fost propusă.

- 31 -

În cazul expresiilor celebre, anonime, nu se fac precizări suplimentare. Pentru cele al cărui autor este cunoscut, sub motto, de regulă, în dreapta, se înscriu numele acestuia şi, mai rar, sursa. Expresiile împrumutate sunt marcate prin scris cu bold sau între ghilimele şi o precizare menită a sugera faptul că nu aparţin autorului lucrării. 4.5.3 Bibliografia Reconstituie sistematizat şi exhaustiv lista surselor bibliografice folosite de autor în elaborarea lucrării de licenţă sau de disertaţie. Sursele bibliografice, indiferent de caracter, moment şi loc de apariţie sau origine, sunt listate, de regulă, alfabetic şi rareori în ordinea importanţei (apreciată de autor) sau invocării în lucrare, prin precizarea următoarelor elemente: - prenumele, iniţiala şi numele autorului lucrării, aşa cum sunt înscrise pe pagina de titlu a acesteia; - titlul complet al lucrării (însoţit eventual de subtitlu), aşa cum apare în pagina de titlu; - editura şi locul (oraşul) apariţiei lucrării. În cazul editurilor de mare prestigiu (Dunod, Editions d’Organization, Economica), locul (oraşul) poate fi omis; pentru lucrările needitate sau aflate în manuscris în biblioteci, arhive, trezorerii, se precizează caracterul şi locul de deţinere; - anul apariţiei; atunci când lucrarea a apărut în mai multe ediţii se precizează şi numărul ediţiei. Pentru articole, studii, recenzii apărute în reviste de specialitate, cotidiane, periodice, locul editurii, va fi luat în listarea bibliografică de numele complet al publicaţiei. Pentru studiile, rapoartele de cercetare, sintezele documentare, colecţiile de date şi alte materiale elaborate la cerere şi din raţiuni speciale, cu caracter de unicat sau în număr redus, se va face precizarea necesară în listă. Astfel de materiale, ca şi unele lucrări speciale cu caracter şi importanţă deosebite, pot fi incluse cu precizări suplimentare în note de referinţă distincte sau în rezumatele la capitolele lucrării. Lucrările elaborate de colective mari, sunt înscrise prin precizarea prenumelui, iniţialei şi a numelui coordonatorului sau editorului principal, însoţit de precizarea „sub coordonarea” sau „sub redacţia”. Pentru lucrările elaborate de colective mari, în cadrul unor instituţii specializate (gen anuare, dicţionare, enciclopedii, studii şi cercetări, rapoarte, liste bibloigrafice la care nu se menţionează numele coordonatorului, editorului sau îngrijitorului ediţiei), locul numelui autorului (coordonatorului sau editorului coordonator) este luat de trei steluţe (***). În general, chiar dacă nu este vorba de lucrări de autori, se va identifica numele unui îngrijitor de ediţie care va poziţiona în lista bibliografică lucrarea aflată într-o astfel de situaţie. Dacă în lucrare contribuţia autorilor este precizată (pe capitole, părţi, subcapitole sau studii autonome), referirea se va face direct la aceastea, cu precizarea volumului în care se găseşte. Bibliografia poate fi realizată şi prezentată în două forme, după amploarea, frecvenţa invocărilor (citărilor, preluărilor, trimiterilor) şi importanţa atribuită lucrărilor folosite:

- 32 -

▪ după fiecare capitol, caz în care se poate opta pentru o ordonare după importanţa atribuită lucrărilor sau în ordinea invocării (trimiterilor); în ultimul caz, bibliografia devine o listă a tuturor trimiterilor ce se realizează în lucrare, eventual însoţită de explicaţii succinte sau lămuriri. Sistemul este recomandat pentru lucrările de cercetare de anvergură, cu foarte multe trimiteri bibliografice şi contrapuneri de opinii pentru subiecte controversate; este greoi şi mai puţin pretabil pentru elaborarea lucrărilor de licenţă, dar de preferat pentru lucrările de disertaţie; ▪ la sfârşitul lucrării, după prezentarea concluziilor şi înaintea anexelor şi indexurilor, situaţie în care se recomandă listarea exhaustivă, în ordine strict alfabetică, după iniţiala numelui autorilor principali (primi autori), aşa cum sunt aceştia înscrişi în pagina de titlu. Lucrările fără autor principal, marcate prin „*** ”, vor fi listate alfabetic, după litera iniţială a titlului figurând pe pagina de titlu a lucrării, intercalat cu lucrările precizate şi prin numele autorilor principali. Actele normative, elementele de legislaţie, hotărârile şi deciziile cu caracter operativ folosite vor fi înscrise alfabetic, după iniţiala primului cuvânt şi succesiunea următoarelor litere, prin marcarea iniţială a celor trei steluţe, după încheierea listei lucrărilor bibliografice principale.

Exemple de bibliografii: a) Bibliografie de capitol Referinţe bibliografice 1. Coulbois Paul, Politique Contractuelle, Cujas, Paris, 1971, p. 125. ........................................................................................................................................................... ......5. Atkinson Lloyd C., Economics, Irwin, 1982, pp. 20-25. Chiar dacă nu sunt în totalitate admisibile, restricţiile respective par raţionale şi nu pot fi neglijate într-o argimentaţie de acest tip. ........................................................................................................................................................... ..... 18. Conţinutul Ordonanţei Guvernamentale nr. poate fi interpretat, el fiind doar o încercare de a depăşi un impas conjunctural. ........................................................................................................................................................... ......

b) Bibliografie de lucrare 1. Arrow K.J. şi Hare F.H., General Competitive Analysis, Holdern – Day, San Francisco, 1971. ................................................................................................................................................ .....

- 33 -

141,

15. Radner R., A note on the Theory of Cost-Benefit Analysis in the Small, in Capital, Investment and Development, ed. K. Boser, M.K. Mayermdar and T. Mitra, 129Basic Blackwell, Oxford, 1993. ................................................................................................................................................

..... 35. *** Legea nr. ............ privind ....................., publicată în M.O. nr. 18/ 2005.

Lucrările din lista bibliografică sunt scrise cu caractere standardizate, între ele lăsându-se un spaţiu suplimentar faţă de scrierea adoptată în lucrare ( de exemplu, la o scriere de 1,5 rânduri, între două lucrări succesive individualizate va fi lăsat un spaţiu de două rânduri. Sistemul cel mai răspândit, recomandat pentru redactarea lucrărilor pentru publicare, adoptă următoarele standarde: • pentru numele autorilor, format 12 pct., bold; • pentru titlurile articolelor şi studiile publicate în volume, reviste sau cotidiane se folosesc ghilimelele; • titlurile lucrărilor, volumelor de studii, revistelor şi cotidianelor se scriu cu litere cursive (italice); • celelalte elemente de identificare se scriu cu caracterele folosite pentru scrierea titlurilor articolelor sau studiilor din volume (format 12 pct.).

4.5.4 Apendicele, indexul şi anexa Apendicele este un element conex important în cazul lucrărilor care impun enunţuri de principii, reguli, teoreme şi dezvoltări de raţionamente formale ample, esenţiale pentru înţelegerea conţinutului, dar care nu aparţin autorului (studentului-absolvent). Mai mult, într-un apendice sunt dezvoltate, de regulă sintetic şi simplificat, elemente ale teoriei de bază care au deţinut un loc comun, fiind practic, rezultatul unui întreg parcurs în evoluţia disciplinei, ramurii de ştiinţă sau ştiinţei respective. Apendicele, care are rolul unei anexe speciale, rezumă deci ansamblul unei demonstraţii, într-o manieră comprehensibilă, astfel încât să poată fi folosită ca punct de plecare sau ca suport în argumentarea sau dezvoltarea pe care cercetarea în cauză, concretizată în lucrarea de licenţă sau de disertaţie, o presupune. Apendicele se plasează la sfârşitul capitolului căruia îi serveşte ca intermediar pentru facilitarea înţelegerii demersului sau ca punct de sprijin în continuarea unor demonstraţii, în argumentarea corectă a unor raţionamente sau în construirea unor noi propoziţii, enunţuri, ipoteze. Acest tip de anexă este mai puţin practicat în elaborarea lucrărilor de licenţă, recomandat însă pentru susţinerea lucrărilor de disertaţie care trebuie să aibă ambiţia chiar a unor dezvoltări teoretice fundamentale. Apendicele are formatul şi respectă scrierea folosită în redactarea lucrării, definiţiile, enunţurile de principii, leme şi teoreme, precum şi relaţiile intermediare şi finale, scriindu-se în bold. Etapele succesive ale demersului expus în apendice pot fi marcate prin titluri sau subtitluri având o numerotare proprie. Fiecare apendice trebuie să aibă un titlu corespunzător care să reflecte conţinutul său. - 34 -

Indexul (alfabetic, noţional sau de autori) este o anexă specifică, figurând, de regulă, la sfârşitul lucrării, după concluzii şi înaintea referinţelor bibliografice. Indexul reia, în ordine alfabetică, principalele concepte, noţiuni, nume de autori sau specialişti sau chiar referinţe bibliografice (rareori) pentru care precizează pagina sau paginile la care pot fi găsite în diferite contexte, fără alte explicaţii. Indexul este un instrument de lucru pentru utilizatorii (cititorii sau cercetătorii) lucrării. El este recomandat în cazul lucrărilor de mar dimensiuni, care folosesc un număr mare de concepte, definiţii, menţiuni şi fac multe trimiteri bibliografice sau de altă natură. O listă index va fi precizată printr-un titlu corespondent (index alfabetic de noţiuni, index alfabetic de idei, index alfabetic de cuvinte-cheie, index alfabetic de autori sau de autori citaţi) şi va respecta formatul general de scriere (pagină, literă) folosit în redactarea lucrării. Indexul poate fi şi un instrument propriu de verificare a structurii şi conţinutului lucrării. Anexa cuprinde elemente de dimensiuni mari (tabele de calcul, grafice complexe, diagrame) prin care se sintetizează sau se dezvoltă determinări şi prelucrări de date, se expun detalii mai puţin semnificative, din structura lucrării sau se redau valori de calcul necesare în determinările, analizele şi intrepretările din faza de cercetare a temei sau de rezolvare a problemei. De regulă, anexele de acest gen sunt cuprinse la sfârştul lucrării, constituindu-se ca ultima parte a acesteia. Elementele cuprinse în anexe sunt invocate, prin trimiteri corespunzătoare, în textul de bază al lucrării, prin paranteze (vezi graficul sau tabelul nr. ... din anexa nr. ...). Anexele se numerotează, în mod obişnuit prin cifre romane, iar elementele componente, în funcţie de dimensiune, respectă formatul lucrării, sunt mai mari ca dimensiune (făcând necesară plierea) sau sunt scrise în format redus pentru a se încadra în formatul general al lucrării. În cazul unor prelucrări, în josul elementului corespondent din anexă se face trimitere la sursă (preluat, preluat şi adaptat sau prelucrat, etc.). Anexele impun numai în cazurile în care elementele pe care le cuprind nu sunt direct necesare în elaborarea textului, având totuşi importanţă pentru mai buna înţelegere a acestuia. În cazul în care elementele de calcul, prelucrările sunt de domeniul contribuţiei eventuale a autorului, ele vor fi incluse ca parte integrantă a textului de bază, şi nu ca anexă.

- 35 -

CAPITOLUL V PLAGIATUL ÎN DEONTOLOGIA ACADEMICĂ 5.1 Conceptul de plagiat și autoplagiat În ultima perioadă, există tendința, atunci cȃnd se pune problema încălcării normelor care reglementează buna conduită în cercetarea științifică, de a reduce această situație la plagiat. Însă, nu toate abaterile de la normele de conduită sunt situații de plagiat sau doar de plagiat. În doctrina juridică au fost exprimate păreri multiple, dar niciuna dintre ele nu oferă răspunsuri atotcuprinzătoare la întrebări cum ar fi: → Unde să fie sediul materiei plagiatului, în legea cadru ori în legi speciale prin care se protejează juridicanumite creații de proprietate intelectuală? → Care să fie modul în care ar trebui să fie definit plagiatul? → Ce criterii trebuie utilizate pentru stabilirea creațiilor plagiate? → Care ar fi natura juridică a răspunderii ce trebuie angajată în sarcina plagiatorului? În Romȃnia, o cercetare realizată în aprilie-mai 2005, sub egida Ministerului Educației și Cercetării, a relevat că aproximativ 55% dintre studenții din eșantionul reprezentativ național cunosc cazuri de preluare de către colegi în referatele lor a unor paragrafe întregi sau fragmente fără să precizeze sursa, că peste 60% recunosc faptul că au copiat la examene, că aproximativ 20% au prezentat ca aparținȃndu-le rezultatele cercetării altora. Ancheta pe bază de chestionar autoadministrat s-a desfășurat în 14 universități (10 de stat și 4 private) din București, Timișoara, Cluj-Napoca, Craiova, Ploiești și Tȃrgu-Jiu. Cuvȃntul “plagiat” provine din limba latină (plagiarius = persoană care fură sclavi ori răpitor sau negustor de oameni, vȃnduți ca sclavi)6. Termenul de plagiat, conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, are următoarea semnificație: Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală. Potrivit dicționarului Larousse7, plagiatul este “acțiunea cuiva care, în domeniul artistic sau literar își dă pentru sine ceea ce a luat de la altul” sau “ceea ce este împrumutat, copiat, demarat”. În opinia unui autor consacrat “orice profesor de bună credință și cu o oarecare experiență, cunoscȃnd potențialul intelectual al studenților cu care lucrează, își poate da cu ușurință seama de decalajul dintre nivelul gȃndirii unui debutant și subtilitatea gȃndirii unui autor consacrat, poate sesiza cȃnd în textele studenților apar rupturi de stil, cȃnd pasaje elevate, cu fraze bogate, utilizȃnd termeni noi, de mare profunzime, alternează cu pasaje de slabă calitate. În astfel de cazuri, plagiatul este ca și dovedit”8. Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, 2007, p.41. 7 http://www.larousse.fr/dictionnaires 8 Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, 2007, p.44. 6

- 36 -

Potrivit unei lucrări de specialitate se recomandă: “să se dea sursa ideii sau modelul de analiză care a stat la baza unor cercetări și analize personale și care au determinat desfășurarea studiului și obținerea concluziilor diferite; Să se arate contextul în care s-a formulat o anumită propunere și să se caracterizeze critic, constructiv această propunere în ce privește oportunitatea și eficiența; Să se arate punctele de vedere divergente existente în ce privește posibilităile de perfecționare a unei activități, cu redarea concisă a acestora, prin citate și și să se formuleze vis-a-vis de ele propria poziție, care înseamnă alinierea totală sau parțială la unele puncte de vedere deja conturate, care să fie argumentate temeinic”9. Cu alte cuvinte, a plagia înseamnă “a-ți însuși integral sau parțial ideile, textele, creațiile altora, fără a cita”, subliniază Septimiu Chelcea. Termenul de plagiat, în opinia lui Ilie Rad, “nu trebuie confundat cu cel foarte răspȃndit de piraterie, prin care se înțelege, reproducerea fără autorizație a unei melodii, a unui disc sau C.D., a unui spot publicitar sub numele autorului, dar fără autorizația acestuia, în scopul obținerii unor cȃștiguri materiale”10. În literatura de specialitate s-a arătat că “prin plagiat se înțelege prezentarea operei ori a unei părți din opera altui autor, fără a menționa sursa de inspirație, astfel încȃt să se înțeleagă că opera respectivă, ori părți din aceasta, preluate ar aparține celui ce le face publice”11. În concluzie, plagiatul presupune, însușirea fără drept a ideilor altora și prezentarea ca fiind ale tale, cu intenție sau involuntar, din necunoașterea regulilor de citare. De aceea, problema plagiatului este o chestiune extrem de sensibilă și, deși pare simplă la prima vedere, diagnosticul de plagiat pus cu ușurință unor lucrări de cercetare științifică, făcute publice, trebuie analizat extrem de atent de la caz la caz, autorul beneficiind de prezumția de nevinovăție pȃnă la demostrarea vinovăției sale. Cȃt privește cadrul legal al reglementării plagiatului, potrivit legislației în vigoare trebuie reținute următoarele aspecte: • Noțiunea de plagiat nu este definită de Legea educației naționale nr. 1/2011, dar este considerat în art. 310 abatere gravă de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară; • Noțiunile de plagiat și de autoplagiat sunt definite de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare; • Pe de altă parte Legea nr. 206/2004, privind buna conduită are aplicabilitate numai asupra categoriilor de personal ce desfășoară activități de cercetaredezvoltare prevăzute în Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, precum și de către alte categorii de personal din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare”;

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Consultații privind lucrarea de diplomă în învățămȃntul superior economic, 1996, p. 27. 10 Ilie Rad, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, 2017, p. 217. 11 Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (II), în R.R.D.P.I. nr. 2/2017, p. 81. 9

- 37 -

Un alt termen des întȃlnit în ultimul timp este autoplagiatul sau autocitarea. Dicționarul explicativ al limbii romȃne nu definește însă autoplagiatul și autocitările. În ceea ce privește definițiile date de către legiutor plagiatului și autoplagiatului, acestea sunt redate sintetic în tabelul 5.1 Tabelul nr. 5.1 Comparație între plagiat și autoplagiat

Nr. Crt. 1.

Comparație

2.

Definiție

Temei juridic

Plagiat

Autoplagiat

Art. 4, alineat (1), lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare. Expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori metode științifice, extrase din opere scrise, iclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale.

Art. 4, alineat (1), lit. e) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare. Expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori metode științifice, extrase din opere scrise, iclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale.

Prin urmare, așa cum și doctrina a observat, definițiile legale au în comun două cerințe cumulative pentru calificarea unei fapte ca plagiat și autoplagiat: Preluarea unor informații din categoriile enumerate din alte opere anterior publicate fără a menționa acest lucru; și fără a se face trimitere la sursele originale12”.

5. 2 Tipologia plagiatului Din practică s-a observat că, plagiatul are mai multe forme sub care își dobȃndește identitatea. Unele forme sunt ușor observabile chiar la prima vedere a textului, însă pentru alte tipuri de plagiat, este puțin mai dificil de identificat. Doctrina subliniază că: “Plagiatul are nuanțe (“a împrumuta” o idee nu este același lucru cu a reproduce pagini întregi fără să citezi) și se diferențiază în tipuri după13: intenționalitate: (plagiat deliberat și plagiat involuntar, “de bună credință); după modelul copiat (auto plagiatul și plagiatul propriu-zis); după domeniu (plagiatul în artă și plagiatul în știință); după gravitate (plagiatul în lucrările de an sau în lucrările de licență, în tezele de doctorat sau în volumele tipărite); Viorel Roș, Andreea Livădariu, Controversata problemă a protecției ideilor în dreptul romȃn, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014. 13 Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, 2007, p.42. 12

- 38 -

după frecvența acestei practici (plagiatul întȃmplător, plagiatul ca stil, constant, recidivist). În continuare sunt prezentate principalele tipuri de plagiat. 5.2.1 Plagiatul copy-paste Cea mai frecvent întȃlnită formă de plagiat și cea mai banală este copiatul copy-paste în care autorul copiază textul pe care îl apreciază util și îl lipește în lucrarea sa, fără să schimbe nimic din acesta. Modalitatea de realizare a acestei forme de copiat este simplă, însă ceea ce nu știu studenții este că, în cazul în care lucrarea este verificată pe un program antiplagiat, se detectează pe lȃngă pagina de internet de unde a fost copiat textul și data și ora la care s-a realizat această operațiune. În plus, pot interveni și alte probleme legate de operațiunea de preluare fără drept a informației, caz în care pot fi antrenate și alte forme de răspundere juridică, inclusiv cea penală, în funcție de complexitatea situației. De aceea, deși toată lumea știe că plagiatul nu este permis de lege, paradoxal este, că mult lume recurge la el cȃnd are de redactat o lucrare. 5.2.2 Plagiatul tip mozaic sau plagiatul fragmentat Această formă de plagiat, este următoarea ca frecvență după plagiatul copy-paste, la care se recurge, cu intenția de a prelucra ordinea unor cuvinte în textul preluat, astfel încȃt să nu se observe că ceea ce s-a preluat ar aparține altui autor. De asemenea, și această formă de plagiat se depistează prin programele antiplagiat în sensul că se colorează cuvintele a căror ordine a fost schimbată în text, astfel încȃt, prin comparare, se observă că s-a operat brutal asupra textului. 5.2.3 Plagiatul involuntar Acest tip de plagiat este generat de confundarea bunurilor comune din știință cu proprietatea intelectuală. Cine își mai amintește că tabla înmulțirii a fost descoperită de Pitagora din Samos (...)?14. De fapt, în jurisprudența romȃnă, cu mult timp în urmă s-a decis că “atunci cȃnd într-o lucrare științifică se expun idei din domeniul comun al specialității din care a ales subietul lucrării ori ideile altor autori, sau se descriu alte fenomene este greu să nu se întrebuințeze anumiți termeni consacrați sau să nu se observe oarecare asemănări cu alte lucrări publicate mai înainte asupra aceluiași subiect și de aceea acest fel de asemănări nu pot fi socotite ca o contrafacere. Dacă s-ar admite altfel, ar însemna că nimeni nu ar mai putea publica o lucrare științifică al cărui subiect a mai fost tratat și publicat de cineva, de teamă de a nu se găsi oarecare asemănări cu lucrările anterioare.

14

Ibidem, p.44.

- 39 -

5.2.4 Parafrazarea greșită Plagiatul involuntar se poate ivi și în cazurile în care parafrazăm enunțurile altora, cȃnd exprimăm cu cuvintele noastre ce au spus alții înaintea noastră.15 Chelcea, exemplifică, din rațiuni didactice, modul cum trebuie realizată parafrazarea onestă pentru a o distinge de plagiat. Astfel, arată Chelcea “În teoria și practica investigațiilor sociale, Henri Stahl scrie: “Lăsăm la o parte pe interesanții, dar neutilizabilii filosofi sociali, constructori de vagi teorii cu privire la viața socială asupra căruia nu au făcut niciun fel de cercetare și care se aseamănă cu niște surdo-muți care ar fi învățat teoria armoniei și contrapunctului și s-ar considera în drept să învețe pe alții ce este muzica. Mai util este să fim atenți la experiența investigatorilor de teren, de la care avem într-adevăr ceva de învățat, deși nu toți au fost sociologi propriu-ziși.” “Plagiază fără să-și dea seama cei care menționează cui aparțin aceste reflecții și reproduc textul, schimbȃnd ordinea ideilor și doar cȃteva cuvinte.16” “Este util să studiem experiența cercetătorilor de teren chiar dacă nu toți au fost sociologi în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali, care au construit teorii generale vagi, cu privire la o societate asupra căreia nu au făcut niciun fel de cercetare, nu aflăm prea multe lucruri. Ei au procedat ca niște surdo-muți, pretinzȃnd că știu compoziția muzicală, și consideră că sunt în drept să-i învețe pe alții ce este muzica.” O parafrazare onestă, acceptabilă, subliniază Chelcea, ar următoarea: “De la cei care nu au desfășurat cercetări sociologice concrete asupra realității sociale, dar au construit teorii vagi despre societate (de exemplu, filosofii sociali), avem mai puțin de învățat decȃt de la cei care au făcut investigații de teren chiar dacă nu au fost toți “sociologi propriu-ziși”17 Prin urmare, diferența dintre plagiat și parafrazare este uriașă: • textul parafrazat este mult mai scurt decȃt textul sursă/plagiat; • în parafrazare intervine autorul prin propriile cuvinte care rezumă ceea ce a vrut autorul inițial să spună, fără să schimbe sensul textului; • și în parafrazare trebuie indicate complet, toate detaliile despre sursa citată: autor, titlul operei, editura, locul, anul, pagina/adresa de internet și data acccesării sau autorul, titlul articolului, revista unde s-a publicat, numărul și anul publicării, pagina/paginile. 5.2.5 Plagiatul prin traducere O altă formă des întȃlnită de plagiat este aceea în care autorul traduce textul din limba în care a fost scris și își atribuie paternitatea ideilor ca și cȃnd ar fi fost ale sale. Sunt situații, cȃnd necunoașterea foarte bine a limbii străine din care se realizează traducerea, duce la denaturarea sensului termenilor, schimbȃnd cu totul înțelesul textului. De aceea, se recomandă prudență în realizarea acestei operațiuni. În practică, s-a observat că atunci cȃnd s-a

Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, 2007, p.45. 16 Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, 2007, p.46. 17 Ibidem. 15

- 40 -

apelat la traducere, cinstit este ca autorul să insereze la nota de subsol mențiunea “traducerea îmi aparține”, astfel încȃt să se evite orice altă problemă ulterioară. O altă modalitate de a evita acuzația de plagiat sau denaturarea sensului termenilor traduși, atunci cȃnd se apelează la traducere, este să se treacă în paranteze sau la nota de subsol textul original, scris în limba străină și apoi redată între ghilimele traducerea, cu mențiunea completă a sursei, așa cum o cer regulile de citare alese de autor. 5.2.6 Cyberplagiatul O altă formă de întȃlnită și foarte ușor de realizat este aceea a plagiatului de pe internet sau cyberplagiatul. Acesta presupune ca textul să fie textul să fie copiat cu funcția Ctrl + C și lipit cu Ctrl + V direct în textul nostru, din materialele disponibile online pe internet și nu din cărți sau articole. Acest tip de plagiat se aseamănă foarte mult cu plagiatul copy-paste. Ca și în cazul plagiatului copy-paste, la cyberplagiat nu ne referim la conspecte ori simple rezumate ci la furtul ideilor altora, fără a menționa autorul original al textului sau ideii respective. 5.3 Sancțiuni pentru plagiat și autoplagiat În cercetarea științifică se utilizează și alte denumiri ale încălcării normelor și anume: autoplagiatul, confecționarea de rezultate sau de date, falsificarea de rezultate sau date, acestea fiind definite de asemenea de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, în art. 4. Conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011, art. 310, constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau publicațiilor altor autori; b) confecționarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive; c) introducerea de informații false în solicitările de granturi sau de finanțare. Prin urmare, semnificația termenilor mai sus enumerați, potrivit prevederii Legii nr. 206/2004 este următoarea: Confecționarea de rezultate sau date: raportarea de rezultate sau date fictive, care sunt rezultatul real al unei activități de cercetare – dezvoltare; Falsificarea de rezultate sau date: raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustrațiilor; alterarea aparatului experimental ori numeric pentru a obține datele dorite, făr a altera raportările efectuate; Plagiatul: expunerea într-o operă scisă sau ocomunicare orală, inclusiv în format electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori metode științifice, extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a ase face trimitere la sursele originale. Autoplagiatul: expunerea într-o operă scisă sau ocomunicare orală, inclusiv în format electronic a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate, ori - 41 -

metode științifice, extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași autor, fără a menționa acest lucru și fără a ase face trimitere la sursele originale. Așa cum s-a arătat anterior, Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltare tehnologică și inovare stabilește sancțiuni pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Sancțiunile aplicate pot fi: Avertisment scris; Retragerea și/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită; Diminuarea salariului de bază, cumulat, cȃnd este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și control; Suspendarea pe o perioadă determinată de timp, între un an și zece ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții superioare sau de conducere, de îndrumare și de control ca membru în comisii de concurs; Destituirea din funcția de conducere a instituției de cercetare – dezvoltare; Desfacerea disciplinară a contractului de muncă. De asemenea, cu privire la tezele de doctorat, legislația prevede că “în cazul unei sesizări cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existența plagiatului în cazul unei teze de doctorat, Consiliul general al C.N.A.T.D.C.U. (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) adoptă una dintre următoarele măsuri: a) Menținerea titlului de doctor; b) Retragerea titlului de doctor și propunerea de măsuri care se impun referitor la conducătorul tezei de doctorat, în baza prevederilor legale. Totodată, Consiliul general al C.N.A.T.D.C.U. va propune ministrului educației naționale și cercetării științifice luarea următoarelor măsuri: a) Retragerea calității de conducător de doctorat / atestatului de abilitare; b) Retragerea titlului de doctor; c) Retragerea acreditării școlii doctorale, ceea ce implică retragerea dreptului școlii doctorale de a organiza concurs de admitere pentru selectarea de noi studenți doctoranzi.

5.4 Drepturile de autor și drepturile conexe Orice creație umană și cu atȃt mai mult orice idee, lucrare cu caracter științific are un moment zero cȃnd se naște, după care ideile circulă. Paternitatea ideilor însă este o problemă mult discutată în zilele noastre și este foarte dificil de demostrat că o idee ne aparține. De aceea, sunt des întȃlnite situațiile cȃnd realizăm că ideile noastre le-au avut și alții. Modestia literară nu mai este ceea ce a fost odată, cȃnd mințile strălucite chiar aveau ceva de spus în domeniile lor de activitate și operele lor mai dăinuie si astăzi. În prezent, întȃlnim - 42 -

mult mai multe situații în care afirmăm idei ca fiind ale noastre, dar de fapt nu sunt. Corect și onest ar fi, să exprimăm faptul că „ideea nu ne aparține” în cazul unei astfel de situații. „Creațiile intelectuale se nasc pe terenul operelor intelectuale existente, într-un patrimoniu spiritual dat, pe care îl îmbogățesc continuu”18, afirmă Florea. „Acest fond spiritual existent este format, pe de o parte din creațiile intelectuale aflate sub protecție juridică și, pe de altă parte din creaiile intelectuale căzute în domeniul public”, arată autorul citat. De aceea, linia de demarcație dintre plagiat și încălcarea drepturilor de autor este extrem de subțire și numai un practician desăvȃrșit poate pune acest diagnostic sau dimpotrivă, va soluționa cu certitudine disputa transformată într-un litigiu cu privire la această chestiune. Proprietatea intelectuală este protejată de lege atȃt pe plan național cȃt și internațional. Astfel, pe plan internațional există: O.M.P.I. – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (W.I.P.O.) și Organizația Mondială a Comerțului (W.T.O.). Pe plan național există două autorități: O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci; O.R.D.A. – Oficiul Romȃn pentru Dreptul de Autor. Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă în art. 27 că: „fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărui autor este”. Potrivit Tratatului O.M.P.I., „protecția privind dreptul de autor se întinde doar asupra expresiilor și nu a ideilor, procedeelor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice ca atare”. Dreptul de autor și drepturile conexe sunt protejate național de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, care în art. 1 prezintă: - alin. (1): dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra oricăror asemenea opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este garantat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. - alin. (2): opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nerealizată. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe stabilește în cuprinsul art. 33 intitulat limitele dreptului de autor următoarele aspecte19: „sunt permise, fără consimțămȃntul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca aceasta să fie conform bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (I), op. cit., p. 42. Informațiile sunt publice și disponibile la adresa http://www.orda.ro/fisiere/2015/Legislatie/Lege_8_1996_ultima_modificare_9%20nov_2015.pdf , accesat la data de 6.12.2018. 18 19

- 43 -

a) Reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranța publică; b) Utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit; d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect; f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale; g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată; h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică; i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.

5.5 Criterii de detectare a plagiatului Unul din cele mai importante criterii de detectare a plagiatului este analiza efectuată privind originalitatea lucrării. Conform Dicționarului explicativ al limbii romȃne, termenul „original” are mai multe semnificații: • •

care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat; care este propriu unei persoane sau unui autor, neimitat după altcineva, personal, nou, inedit;

- 44 -

•

care crează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul (despre artiști, scriitori, oameni de știință)20. Pornind de la dreptul de autor, „a te manifesta original într-o operă de creație, înseamnă a-ți pune amprenta personalității, a-ți transpune fantezia, a-ți proiecta eul în expresia pe care alegi să o dai ideilor, cu consecința de a te bucura de protecția dreptului de autor prin simplul fapt al creației, chiar dacă nu ai adus opera ta la cunoștința publicului”21. Dreptul de autor protejează creația, condiționat de originalitatea acesteia, originalitate care, în funcție de sistemul de drept, este privită subiectiv sau obiectiv, astfel: din punct de vedere obiectiv, o operă este originală dacă din comparația cu opere anterioare reiese că nu este copiată (altfel spus, are un aport de noutate) și prezintă un minimum de efort intelectual; din punct de vedere subiectiv, o operă este originală atunci cȃnd poartă amprenta personalității autorului ei, această accepțiune a originalității fiind specifică cu precădere dreptului continental, dreptul francez și belgian avȃnd cea mai lungă tradiție privind originalitatea”22. Originalitatea presupune lipsa plagiatului și, pe de altă parte, eventualele fraude academice, inclusiv plagiatul, atrag răspunderea studentului doctorand și/sau conducătorului de doctorat, conform art. 20 alin. 3 din Cod23. De altfel, legiuitorul nici nu are în vedere plagiatul grosolan de tip copy-paste pe care probabil îl socotește incompatibil cu noțiunea de teză de doctorat, ci doar plagiatul subtil al ideilor, teoriilor, argumentelor sau demonstrațiilor altuia, pe care studentul doctorand le poate prezenta ca ale sale24. În opinia lui Florea, un al doilea criteriu de stabilire a gradului de plagiere a unei lucrări îl reprezintă evaluarea originalității acesteia în raport cu categoria de creație căreia îi aparține25. Ca atare, arată autorul citat, „operele protejate prin normele dreptului de autor vor fi evaluate în privința originalității prin raportare la opere de aceeași natură (științifice, artistice sau literare). Creațiile cu aplicabilitate industrială vor fi examinate asupra noutății lor în funcție de anumite elemente cum ar fi: anterioritățile existente la nivelul acestor tipuri de creație, în vreme ce semnele distinctive vor fi supuse criteriului priorității faț de altele din această materie”26. De asemenea, Florea remarcă: „un alt criteriu de analiză a existenței plagiatului îl reprezintă ca opera sursă de plagiere să fi îmbrăcat o formă concretă de expresie”. Un alt criteriu pentru stabilirea existenței faptei de plagiat, potrivir aceluiași autor, este ca opera preexistentă să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publică.

Informație publică, diponibilă online la adresa de internet: https://dexonline.ro/definitie/original, accesat la data de 5.11.2018 21 Gheorghe Gheorghiu, Criteriul originalității operelor protejate prin dreptul de autor, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014, p.13. 22 Viorel Roș, Andreea Livădariu, Condiția originalității în operele științifice, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014, p.13. 23 Daniela Negrilă, Protecția ideilor prin drept de autor. Aplicare în domeniul Codului studiilor universitare de doctorat, în R.R.D.P.I. nr. 1/2017, p.13. 24 Ibidem, p. 33. 25 Bujorel Florea, Reflecții privind plagiatul (II), op. cit., p. 85. 26 Ibidem. 20

- 45 -

CAPITOLUL VI GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE ŞTIINȚIFICE 6.1 Obiectiv Ministerul Cercetării și Inovării prin Consiliul Național de Etică a Cercetării Ştiințifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării a elaborat un Ghid de identificare a plagiatului în lucrările științifice, care a fost dat publicității în luna noiembrie 2017. Materialul prezintă principii generale și bune practici (procedee specifice) în diagnosticarea plagiatului. Poate fi un instrument util în diagnoza cazurilor de nerespectare a deontologiei de cercetare științifică. Este destinat, în principal, activității de la nivelul Consiliului Național de Etică, dar poate fi folosit ca ghid și în alte situații similare din spațiile academicuniversitare. 6.2 Definire Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic. Definiția este concordantă cu cea din legea 206 din 200427. Definiția de lucru pe care o adoptăm este pe deplin consistentă cu formulări de referință în abordări din literatura internațională care conceptualizează plagierea ca ”prezentare de informații, idei sau cuvinte” ale altui autor ca și cum ar fi proprii . În formulare simplificată, dar corectă, plagiatul este furt intelectual. Juridic se poate discuta de variații ale consecințelor publice ale furtului, însăși Legea 206/2004 specificând faptul că plagiatul constituie o abatere de la buna conduită în cercetare, dacă nu întrunește cumva chiar condițiile unei infracțiuni. Din punct de vedere moral, însă, indiferent de formă și consecințe, furtul este furt, iar consecințele sale pentru piața produselor de cercetare științifică nu pot fi decât negative . Definiția operațională cu care lucrăm nu este una de tip normativ ci circumscrie caracteristicile esențiale ale bunelor practici în cercetarea științifică de lungă durată din Romania. Modul în care operaționalizăm definiția plagiatului, în acest material, are legitimitate strict pentru lumea cercetării științifice28 . Diferitele tipologii ale plagiatului derivă din variațiile posibile asociate termenilor cheie din definiție – produs intelectual (plagiat de idei, de text, de În accepțiunea legii 206/2004 plagiatul este ”expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. 28 Definiția din legea 206/2004 este consistentă nu numai cu descrierea bunelor practici de cercetare din România cu multe decenii în urmă, ci și cu definiri de largă circulație din spațiul internațional, cel puțin pe științe sociale. Earl Babbie, spre exemplu, unul dintre autorii de manuale de cercetare socială de succes din Statele Unite, se referă la plagiat ca fiind “ the theft of another’s words and/or ideas—whether intentional or accidental—through the presentation of those words and ideas as your own” (Babbie, E. R. 2013. The practice of social research, Wadsworth Pub Co, p.514). 27

- 46 -

date, de metode noi neacreditate încă etc.), prezentate în spațiul public (articole, cărți, text în format electronic pe internet sub semnătura celui care pretinde a fi autor, comunicări științifice la conferințe sau congrese etc. ), cu grade diferite de certificare a caracterului de proprietate (ISBN, ISSN, teză de master, teză de doctorat, spațiu-timp de prezentare publică etc.). Este de subliniat că definiția operațională a plagiatului este esențială, în detaliu de formulare, pentru ghiduri de tipul celui de față. În funcție de domeniul de aplicabilitate a acestui document) în categoria celor afectate sau nu de plagiat. Desigur sancțiunile care se asociază diferitelor grade și moduri de plagiat sunt legate de o altă temă, neabordată în prezentul material. Este de subliniat, însă, ideea că frauda intelectuală de tip plagiat trebuie, în primul rând, să fie corect identificată și, ulterior, sancționată proporțional cu gravitatea care îi este asociată și consecințele ei. O diagnosticare inexactă duce, ca și în medicină, la tratament inadecvat. Sancțiunile nu sunt numai juridice. Pot fi și sunt, frecvent aplicate și în lumea editorială prin retragerea din reviste a materialelor dovedite ca fiind rezultat al plagierii, retragerea încrederii publice în materiale semnate de autorul în discuție, etc. Specificări ale definirii respective pe domenii mari ale cercetării – științe exacte, științe sociale, științe ale naturii, discipline umaniste etc. În științele exacte și în disciplinele normative există o pondere mai mare de formulări fixe, asociate diferitelor forme de regularități descoperite sau construite. Desigur, acest specific trebuie luat în considerație în evaluarea conduitelor pentru textele care provin din familia disciplinelor menționate. Similar, sunt necesare, de asemenea, precizări legate de acceptabilitatea folosirii unor formulări preluate fără citare strictă dar cu referire la regularități intrate deja în spațiul cunoașterii comune sau de largă circulație într-un domeniu. Autoplagiatul nu este plagiat, în sensul strict, adoptat prin definiția dată. Preluarea în acest caz se face nu după opera unui alt autor, ci din lucrări proprii autorului în discuție, dar fără specificarea faptului că opera actuală reproduce total sau parțial o operă mai veche a aceluiași autor. Autoplagiatul este de inclus mai mult în seria practicilor de conduită științifică inadecvată. Trebuie descurajat, însă, pentru că poate duce la recunoașteri profesionale nefundamentate prin multiplicarea aceleiași lucrări ca fiind probă de nouă producție intelectuală. Gravitatea autoplagiatului, dar și a plagiatului din operele altor autori, trebuie estimată în corelație cu mai mulți factori asupra cărora vom reveni în secțiunea de procedee. Preluarea unei părți dintr-un text semnat în calitate de coautor fără specificarea clară a lucrării colective-sursă este însă plagiat, care apare ca uzurpare a unui bun colectiv în interes personal.

6.3 Principii și clasificări în analiza plagiatului 6.3.1 Severitatea Principala caracteristică pe care trebuie să o pună în evidență analizele de evaluare a unor lucrări suspecte de plagiat este severitatea acestuia. Plagierea în cadrul unei opere este cu atât mai severă cu cât preluările ilegitime: a) au o mai mare extensie; b) sunt localizate în zone mai importante din arhitectura lucrării; c) decurg nu din necunoașterea bunelor practici de redactare; - 47 -

d) se înscriu în mai mare măsură într-o serie repetitivă pentru autorul respectiv. Extrinsec, dar cumulativ, contează și avantajele pe care autorul în cauză le obține din plagiere. 6.3.2 Combinația text plagiat/text original nu exclude plagiatul Prezența unei părți originale și corect editate în materialul supus evaluării nu compensează în niciun fel plagiatul dovedit pentru alte părți ale aceluiași material. Desigur, construcția lucrării prin alternanța de secțiuni originale și plagiate trebuie luată in considerație la stabilirea procedurilor de sancționare. Evaluarea, însă, trebuie să semnaleze și să diferențieze clar ceea ce este „bolnav” și, ceea ce este „sănătos” în lucrare. 6.3.3 Plagiatul este preluare de text, dar poate fi și preluare de idei Constituie plagiat atât preluarea de idei cât și preluarea de text fără citările de rigoare. Prin procedee specifice domeniului, se vor identifica pragurile și tipurile de situații dincolo de care absența marcatorilor de citare corectă duce la fraudă intelectuală. Furtul intelectual are loc prin parafrazarea unor idei, fără semnalarea intenționată a legăturii dintre lucrarea care expune și lucrarea sursă a ideii. Așa cum specifică și definiția din legea 206/2004, dar și documentele de referință internaționale, există și un plagiat prin preluare frauduloasă de cuvinte sau de text. Plagiatul este furt din opera altui autor, nu a unor idei sau a unor cuvinte, ci a unor idei exprimate prin cuvinte sau a unor cuvinte care exprimă idei. Extinderea nelimitată a toleranței la plagiat prin atitudini de tipul „a copiat multe paragrafe dar acestea se referă la cunoștințe comune, la formulări generale” este o ideologie pro-plagiat care nu are suport nici în bunele practici de durată din România, nici în legislația din România, nici din țările cu tradiție în acțiunile antiplagiat. La secțiunea de procedee vor fi făcute și specificările necesare în legătură cu relevanța principiului pentru domenii de cercetare diferite.

6.3.4 Bunele practici de integritate nu sunt dependente de contextul legal În pofida variațiilor de context social-politic și de etapă de dezvoltare a cercetării științifice, în România a existat tot timpul și o cultură a bunelor practici în materie de integritate în prezentarea rezultatelor de cercetare. Contactul cu modelele occidentale de bune practici în domeniu, mai simplu sau mai dificil, a existat în permanență. O simplă analiză pe text a lucrărilor științifice de doctorat, coordonate de personalități ale culturii românești, sau a publicațiilor din reviste naționale de prestigiu poate susține fără dificultăți afirmația. Implicația de principiu a acestei constatări este că, indiferent de perioada de elaborare a lucrărilor de cercetare științifică, exigențele de bună conduită au fost aceleași29. Este adevărat că Niciunul dintre conducătorii de doctorat ai celor care au constituit subiect de dezbatere publică în România, pe tema plagiatului, începând din 2012, nu a apărut în spațiul media în susținere ideii că la momentul elaborării tezei doctorandului în discuție nu era cunoscută regula că orice preluare din lucrările altui autor trebuie făcută prin marcare cu ghilimele și/sau trimitere explicită la lucrarea sursă. Se poate face, dacă mai există dubii în acest sens, un sondaj la nivelul profesorilor sau cercetătorilor care au condus lucrări de doctorat după anul 1990. Similar, pot fi analizate teze de master sau doctorat coordonate de personalități ale vieții științifice românești pentru a identifica tipul de practică dominantă în raportarea cercetării științifice la momentul de referință. 29

- 48 -

dezbaterea publică pe tema plagiatului din perioada de după 2011 a redus toleranța publică și instituțională la plagiat, a sporit gradul de conștientizare a riscurilor de furt intelectual. Începutul acestui proces, însă, nu poate fi interpretat ca moment în care plagiatul a fost descoperit ca practică nocivă în România. Explozia plagiatului în România postdecembristă este, sociologic vorbind, parte a procesului de accentuare a fenomenelor anomice, de încălcare sistematică a normelor formale sau informale, juridice sau cutumiare, în condiții de tranziție de la un tip de societate la altul. În mod particular este un mod de îmbogățire rapidă, fără muncă, prin furt de idei, pentru titluri de prestigiu sau aducătoare de prestigiu și de bani. 6.3.5 Plagiatul din lucrări colective Preluarea fără citările de rigoare din lucrări semnate în calitate de coautor poate fi tot o formă de plagiat dacă se face pe scară largă, repetată și poate aduce prejudicii de imagine celorlalți coautori. 6.3.6 Plagiatul și „cunoașterea comună” Suspiciunea de plagiat nu se poate extinde și asupra creațiilor intelectuale care intră în categoria a ceea ce se cheamă „cunoașterea comună”. Principiul trebuie aplicat, însă, cu rigoarea cuvenită spiritului său. Formulările interpretative asupra unor texte normative sau asupra unor date de largă cunoaștere publică sau a unor evenimente istorice nu sunt, în sine, texte normative sau simple descrieri de fapte și evenimente. Prezența unor astfel de formulări interpretative preluate din operele altor autori, fără citările de rigoare, sunt tot plagiat, ca formulări care au marcă de originalitate asociată unui autor anume. Toate cele șase principii anterioare se aplică la toate domeniile de cercetare-dezvoltare. Desigur, există particularități de domeniu de cunoaștere care obligă la nuanțări. Revine experților din domeniu să explice variațiile de formă și limite între care se aplică fiecare dintre principiile anterioare. 6.4 Procedee 6.4.1 Severitatea plagiatului Plagierea, la nivelul unei opere date, poate avea grade diferite de severitate. Patru criterii sunt definitorii pentru diagnosticarea severității plagierii: extensia preluărilor ilegitime; localizarea lor în arhitectura lucrării; caracterul realmente voluntar sau involuntar al actelor de plagiat; repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări. Un al cincilea criteriu de gravitate a plagiatului este de natură extrinsecă și se referă la avantajele obținute, nemeritat, de către autor ca urmare a plagierii. Marcatorii anterior menționați, detaliați în paragraful următor, reprezintă propuneri de instrumente sau de reguli operaționale de evaluare a lucrărilor suspecte de plagiat în diagnosticarea severității fraudei. - 49 -

Criterii de evaluare a severității: 1. Numărul de paragrafe plagiate. Cu cât numărul de paragrafele copiate ca atare (verbatim), în bloc, este mai mare, cu atât probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare. 2. Numărul de cuvinte. Cu cât numărul de cuvinte identificate în paragrafele copiate ca atare , în bloc, este mai mare, cu atât probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare. 3. Plagierea parafrazărilor Preluarea nelegitimă, fără citările de rigoare, de către autorul III (C) a parafrazărilor pe care autorul II (B) le-a realizat după texte ale autorului I (A) este semn sigur de intenționalitate a plagiatului practicat de autorul de evaluat (C). Sunt mai multe variante ale acestui gen de furt intelectual: 3.1. Preluarea incorecta de către C se face atât pentru parafrazare cât și pentru citarea semnate de B cu referire la A. Altfel spus, plagiatorul își asuma atât interpretarea dată de B despre A cât si modul in care B citează lucrarea semnată de A. Probabilitatea ca un astfel de lanț de similitudini între plagiatorul C și sursa plagiatului (autorul B) să fie întâmplătoare este practic, nulă. 3.2. Preluarea incorectă de către C se face pentru parafrazarea textului semnat de B despre A, fără a mai menționa, însă, trimiterea bibliografică cu care B s-a raportat la lucrarea semnată de A. Probabilitatea ca si C și B sa parafrazeze identic textul semnat de A este apropiată de zero. 3.3. Preluarea ca atare de către C a unor citări incorecte ale autorului B despre un text semnat de A. 4. Practicarea plagiatului de tip mozaic Se preia un bloc de text, fără citarea de rigoare, iar în interiorului textului respectiv se înlocuiesc cuvinte, dar cu păstrarea structurii de ansamblu a frazării. 5. Localizarea plagiatului în introducerea lucrării ca zonă de definire a obiectivelor de cercetare, în partea de prezentare a metodologiei proprii, contribuțiilor originale și concluziilor constituie circumstanțe agravante în diagnosticarea severității plagiatului. 5. Falsitatea motivației de necunoaștere a bunelor practici de citare O astfel de situație apare atunci când persoana suspectă de plagiat A susține în apărarea sa ideea că „atunci când am scris eu teza sau articolul nu se știau toate aceste reguli de citare corectă de astăzi”, dar B are în propria lucrare secvențe multiple în care citează corect. Este o autoinfirmare a motivației pe care o dă pentru plagiat. Nu poți susține că nu ai știut regulile citării prin ghilimele și note de subsol dacă în aceeași lucrare citezi, cu multiple ocazii, corect.

- 50 -

6.4.2 Recunoașterea plagiatului prin norme cantitative 1. Dacă textul preluat fără citările de rigoare depășește limita unei posibile memorări de cuvinte succesive - variabilă, desigur, pentru domenii diferite, dar și pentru persoane atunci se poate vorbi de probabilitate sporită de plagiat cuvânt cu cuvânt. 2. Pentru științele exacte și pentru discipline cu înalt grad de formalizare, această limită poate fi mai mare. În astfel de cazuri de formalizare puternică a abordării este normal ca formulările standardizare extinse să aibă o largă circulație în spațiile profesionale. Revine specialiștilor din domeniu să estimeze dacă textele standard preluate fără citare pot fi considerate drept cunoaștere comună. 3. Situația de mai sus nu trebuie să fie confundată, însă, cu un pretins drept de a prelua, fără citare corectă, interpretarea unor acte normative, realizată de către alți autori. Forma extremă a plagiatului derivat din ipoteza că orice text normativ fără autor unic poate deveni ”al meu” este ilustrată de cazuri precum cel referitor la plagierea unor propuneri de acte normative elaborate la nivelul unor organisme internaționale. 4. Contează foarte mult și cât anume se preia, fără citare corectă, explicită, din surse relevante pentru cunoașterea comună (a se vedea punctele de mai sus). În condițiile în care preluarea este de mare întindere, modalitatea de citare specifică domeniului este obligatorie pentru că frazarea în sine are încărcătură de originalitate. 5. Severitatea plagiatului în funcție de dimensiunea fraudei intelectuale este variabil sancționată de la societate la societate, de la domeniu la domeniu. 6. Contează mai mult intenționalitatea dovedită a plagiatului decât cantitatea acestuia, estimată prin analize de similitudine. În măsura în care plagiatul intenționat în lucrarea de referință este dovedit ca fiind repetitiv, indiferent de partea din lucrare afectată, atunci diagnosticarea plagiatului prin intenționalitate devine prioritară ca importanță față de estimarea cantitativă a textelor preluate incorect sub aspectul deontologiei profesionale. 7. Dacă totuși se apelează la estimări cantitative ale plagiatului este indicat ca acestea să fie atât de tip procentual, relativ, cât și în cifre absolute, eventual de număr de cuvinte. Ceea ce se incriminează prin deciziile asupra plagiatului în sferă academică și de cercetare este intenția realizată de a plagia. Într-o societate precum cea românească actuală, în tranziție spre adoptarea în masă a bunelor practici de deontologie a cercetării științifice, este fundamental ca practicarea plagiatului să fie descurajată foarte clar prin normative precise, exigente. Stipularea unui prag procentual de text care poate fi plagiat fără probleme este cu consecințe negative grave, ușor de estimat. Stabilirea la nivel central a unui prag oficial sau acceptabil de x% până la care se poate plagia va avea consecințe negative ușor de estimat pentru practica academică din învățământ și din publicistica de specialitate.

- 51 -

6.4.3 Falsa problemă a cunoașterii comune Ieșirea din capcana toleranței la plagierea textelor normative sau de cunoaștere comună. Faptul că anumite texte preluate incorect se referă la evenimente istorice cunoscute sau la interpretarea unor acte normative nu face justificabil în niciun fel actul de plagiere. Detaliile de interpretare și modul de frazare sunt marcă de originalitate și trecerea lor în pachetul „plagiatului care poate fi justificat prin caracterul neimportant al textului” nu poate fi acceptată. Dimpotrivă, astfel de practici fac parte din arsenalul de apărare mascată a plagiatelor. Una este un text de lege sau un eveniment istoric și cu totul altceva interpretarea sau evaluarea acestora. 6.4.4 Autori fantomă 1. Suspiciunea de implicare a unor autori fantomă (ghost writers) este greu de verificat dar poate fi întărită prin: 1.1. listarea unui număr mare de referințe la bibliografie care nu apar explicit folosite în lucrare, în pofida faptului că în aceeași lucrare apar frecvent citări corecte; 1.2. erori repetate în text, indicative pentru implicarea unui autor fantomă (care este departe de a înțelege particularități elementare ale redactării unui text științific14). 2. Preluarea prin traducerea unor texte, de orice fel, dintr-o limbă străină și prezentarea lor – în bloc compact sau în stil mozaicat - ca text propriu nu este decât altă formă de plagiat intenționat. 6.4.5 Expertiza de evaluare a plagiatului 1. Sunt necesare expertize multiple, transparente, în evaluarea suspiciunilor de plagiat. 2. Implicarea unor specialiști independenți în diagnosticarea cazurilor de plagiat este obligatorie. Grupurile de evaluare a lucrărilor suspecte de plagiat trebuie să includă, în primul rând, experți din domeniul la care se referă, în principal, opera analizată. În al doilea rând, în grupul de evaluare este bine să fie inclus și un specialist dintr-un domeniu diferit de cel al lucrării evaluate pentru a evita apariția unor comportamente de solidaritate profesională deficitar înțeleasă. De asemenea, trebuie evitată includerea în grupul de evaluare a unor persoane direct sau indirect subordonate autorului lucrării supuse analizei. 3. Aplicațiile informatice care duc la estimarea ponderii pe care o au textele din lucrarea de referință similare cu alte texte semnate de alți autori, prezente pe internet, nu pot suplini evaluările experților prin analize calitative. Contează nu numai, și nu în primul rând , cât s-a plagiat ci și ce s-a preluat ilegitim. Plagiatul în secțiuni de sinteză ale lucrării nu poate fi evaluat corect doar în termeni cantitativi de număr sau procente de text preluat incorect. Similar, preluarea copy-paste a citatelor și a interpretărilor lor, fără indicarea sursei, este probă de necontestat a intenționalității plagiatului. Practica de a evita răspunderea în luarea deciziei de (ne)plagiat prin referire exclusivă la rezultatele obținute cu ajutorul softurilor de recunoaștere a similitudinilor trebuie descurajată. - 52 -

4. În faza de verificare a suspiciunilor de plagiat, evaluatorii specializați trebuie să asigure pe deplin confidențialitatea dezbaterii pe cazul în discuție, să argumenteze temeinic deciziile pe care le iau. O dată luată decizia instituțională de respingere sau acceptare a suspiciunii de plagiat pe cazul dat, este util ca argumentarea să devină pe deplin transparentă în spațiul public.

- 53 -

BIBLIOGRAFIE

1. Basno, C., Dardac, N., Consultații privind lucrarea de diplomă în învățămȃntul superior economic, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996. 2. Chelcea, S., Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane, Ed. Comunicare.ro, 2007. 3. Florea, B., Reflecții privind plagiatul (II), în R.R.D.P.I. nr. 2/2017. 4. Gheorghiu, Gh., Criteriul originalității operelor protejate prin dreptul de autor, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014. 5. Negrilă, D., Protecția ideilor prin drept de autor. Aplicare în domeniul Codului studiilor universitare de doctorat, în R.R.D.P.I. nr. 1/2017. 6. Rad, I., Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, 2017, Ed. Polirom, București, 2017. 7. Roș, V., Livădariu, A., Controversata problemă a protecției ideilor în dreptul romȃn, în R.R.D.P.I. nr. 2/2014. 8. Ştefan, E., Etică și Integritate Academică, Ed. Pro Universitaria, București, 2018. 9. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în M.Of. nr. 18 din 10.01.2011, cu ultima modificare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, nr. 48/2018 privind drepturile elevilor şcolarizaţi în unităţi de învăţământ înfiinţate în procesul de organizare a reţelei şcolare, precum şi cu modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, publicată în M. Of. nr. 499 din 18.06.2018. 10. Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, publicată în M.Of. nr. 505 din 04.06.2004, cu ultima modificare prin O.G. nr. 2/2016. publicată în M.Of. nr. 51 din 21.01.2016, aprobată prin Legea nr. 178/2016. 11. Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, publicată în M.Of. nr. 530 din 23.07.2003, cu ultima modificare prin Legea nr. 69/2018, publicată în M.Of. nr. 245 din 20.03.2018. 12. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe 13. https://dexonline.ro/definitie/original 14. http://www.larousse.fr/dictionnaires 15. https://www.spiruharet.ro/codul_etic.html 16. https://www.uvt.ro/files/c508b1ca9c5b73dc42afd458775b8484226f0d49/ 17. https://www.unitbv.ro/documente/despre-unitbv/regulamente-hotarari/regulamenteleuniversitatii/cercetare/Codul_de_etica_in_cercetare_stiintifica_social-umana.pdf 18. http://cne.ancs.ro/wpcontent/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf

- 54 -