Senzatii, Perceptii, Reprezentari [PDF]

Zitiervorschau

1

UNEFS Psihologia educaţiei

SENZAŢIILE, PERCEPŢIILE, REPREZENTĂRILE (Analiză comparativă şi corelaţii)

2

SENZAŢIILE

PERCEPŢIILE

REPREZENTĂRILE

Definiţie: Senzaţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale, elementare, prin care se semnalizează şi reflectă, sub forma imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în conditiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatorilor).

Definiţie: Percepţia este procesul psihic cognitiv senzorial primar, care simbolizează obiectele şi fenomenele în totalitatea însuşirilor lor.

Definiţie: Reprezentarea este procesul psihic senzorial care reflectă obiectele şi fenomenele pe baza informaţiilor primite prin percepţie, în absenţa acţiunii directe a obiectelor şi fenomenelor asupra organelor de simţ.

Tipuri de senzaţii după conţinutul informaţional:

Conţinut informaţional:

Tipuri de reprezentări după conţinutul informaţional:

Senzaţii exteroceptive:  senzaţii vizuale (de lumina, culoare)  senzaţii auditive (sunete si zgomote)  senzaţii olfactive (ex.: benzina, liliac etc.)  senzaţii cutanate (de tact, de durere, termice)  senzaţii gustative (acru, amar, dulce, sarat si combinatii ale acestora)

Formele complexe ale percepţiei :

Analizatorii sunt aparatele anatomo-functionale care fac posibilă producerea senzaţiilor prin analiza şi sinteza informaţiilor provenite de la diferite tipuri de stimuli, pe baza acţiunii mai multor segmente structural-funcţionale: periferic (receptorul), intermediar (calea de conducere a influxului nervors) şi central (aria corticală specializată în decodificarea impulsurilor nervoase şi transformarea acestora în senzaţii). Conexiunea inversă este componenta analizatorului care realizează aferentaţia inversă directa, pe căi eferente, de la veriga centrală catre organele periferice.

Senzaţii interoceptive: senzaţii despre modificările organelor interne (foame, sete, durere, disconfort) Senzaţii proprioceptive: senzaţii despre poziţia şi mişcarea corpului şi ale segmentelor corpului (verticalitate, rectilinie, rotaţie, înclinare)  senzatii de echilibru  senzatii kinestezice (direcţia corpului, sensul de mers, amplitudinea mişcărilor) Funcţii: reflectare şi semnalizare



percepţia spaţiului (forma obiectelor, mărimea, distanţa, direcţia, tridimensionalitatea)



percepţia timpului (durata, ritmul, tempoul)



percepţia mişcării (se referă la mişcarea propriului nostru corp şi la mişcarea obiectelor în jurul nostru ; integrează informaţii proprioceptive - kinestezice şi interoceptive ; un rol important în perceperea adecvată a mişcării îl au reperele, în absenţa lor putându-se forma iluzii ale mişcării)

Funcţii: Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar este mai complexă. Percepţia are şi o funcţie adaptativreglatorie, îndeplinind roluri majore în adaptarea organismului la mediu şi în activităţile complexe (scrisul, cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe)



Reprezentări reproductive (statice, cinetice, de transformare)



Reprezentări anticipative

Funcţii: - Funcţia de simbolizare - Funcţia de pregătire a generalizării conceptului - Funcţia de sprijin pentru imaginaţie

3

Structuri operatorii: -

Produsul semnalizării senzoriale: imagini senzoriale primare. Senzaţiile depind atât de particularităţile stimulului (de ex. intensitatea), cât şi de particularităţile subiectului (tonalitatea afectivă).

Legile generale ale sensibilităţii: 1. Legea pragurilor senzoriale absolute şi diferenţiale 2. Legea semnificaţiei 3. Legea adaptării 4. Legea contrastului senzorial 5. Legea interacţiunii analizatorilor

Structuri operatorii: Percepţia este primul proces la nivelul căruia putem vorbi despre o serie de operaţii de nivel concret intuitiv. Sunt operaţii de analiză, sinteză, comparaţie, după criterii perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc. .

Structuri operatorii: Reprezentarea este un proces dinamic, ce îmbină analiza şi sinteza imaginilor senzoriale. Caracteristica principală este generalizarea în plan senzorial. Prin aceasta, reprezentarea face trecerea de la nivelul intuitiv la nivelul logic.

Produsul percepţiei: Percepţia este procesul psihic de integrare a informaţiilor senzoriale într-o imagine primară cu sens. Percepţia unui obiect este concomitentă cu cea a obiectelor care îl înconjoară. Percepţia depinde de: - setul perceptiv : starea de pregătire a subiectului, motivaţia, atitudinea faţă de obiectul perceput; - încărcătura afectivă a stimulului/obiectului; - experienţa anterioară a subiectului; - caracteristicile de personalitate ale subiectului.

Produsul reprezentării: Reprezentarea apare în absenţa obiectului. Deşi la prima vedere pare un proces inferior percepţiei, reprezentarea este superioară percepţiei, bazându-se pe o experienţă cognitivă mai mare.

Fazele percepţiei: 1) detecţia (conştientizarea prezenţei stimulului în câmpul perceptiv, orientarea spre stimul şi focalizarea atenţiei) 2) discriminarea (presupune desprinderea stimulului de fondul perceptiv şi sesizarea caracteristicilor sale) 3) identificarea (presupune formarea unei imagini unitare şi raportarea ei la experianţa anterioară) 4) interpretarea (presupune integrarea verbală şi desprinderea semnificaţiei)

Fazele formării reprezentărilor:

Legile percepţiei: 1. Legea integralităţii percepţiei 2. Legea proiectivităţii imaginii 3. Legea selectivităţii perceptive 4. Legea constanţei perceptive 5. Legea semnificaţiei

Imaginea formată prin reprezentare se bazează pe imaginile perceptive, însă nu mai păstrează detaliile şi caracteristicile fiecărui obiect, ci elementele comune, însuşirile caracteristice unei clase de obiecte.

Reprezentarea mişcării propriului corp 2.1. Reprezentările mişcărilor Toate manualele de psihologie consideră reprezentările ca imagini consecutive perceperii unui obiect sau fenomen în cazul nostru a mişcărilor altora sau a mişcărilor proprii, mai ales - imagini care apar în lipsa obiectului sau fenomenului şi care sunt declanşate prin evocare în limbaj intern sau la sugestia altei persoane. De regulă reprezentările au grade calitative diferite, de la simple imagini consecutive, la reprezentări vii, până la reprezentări cu caracter generalizat, care fac trecerea spre noţiuni. Într-un studiu de referinţă Epuran (1958) descrie procesul formării şi dezvoltării reprezentării mişcărilor, de la reprezentări vagi şi preponderent vizuale, la reprezentări complexe, multisenzoriale, care pentru sportiv sunt nu numai imagini a ceea ce trebuie să facă, dar chiar imagini a cum face, adică “reprezentări de lucru”. Sportivul se vede pe sine făcând o anumită mişcare, comandând-o şi controlând-o prin toate registrele senzoriale stimulate cândva de mişcările reale. Modelul învăţării unei mişcări are ca substrat intim formarea reprezentării, de la reprezentarea iniţială la cea finală, prin tehnici şi metode verbale şi neverbale, folosite de profesor, şi prin execuţii practice succesive, dublate de analiza propriilor senzaţii şi verbalizarea lor de către cel care învaţă. Reprezentările mişcărilor au astfel caracter complex -

4

vizual, kinestezic, proprioceptiv, de orientare şi echilibru etc. - şi se dezvoltă stadial. Dinamica lor va depinde de caracteristicile subiecţilor, de măiestria profesorului şi de condiţiile de organizare a însuşi procesului de învăţare. S-a constatat faptul că cel care învaţă va continua să execute şi în gând mişcările, chiar fără să vrea. Uneori, în somn, sportivul face unele mişcări în mod spontan, ca urmare a apariţiei în minte a unei imagini trăite mai intens în timpul lecţiei de învăţare. Întâlnirea teoriei cu practica a condus de-a lungul anilor la precizarea condiţiilor psihopedagogice de practicare a repetării în reprezentare a mişcărilor, la antrenamentul mental aşa cum este el înţeles astăzi. Folosirea cuvântului (vocal sau subvocal) în declanşarea reprezentărilor şi mai ales în derularea lor face parte din funcţia reglatorie a limbajului, la care se adaugă, în anumite condiţii funcţia persuasivă, sugestivă a acestuia. Astfel se explică de ce conceptul actual de antrenament mental nu se limitează la repetarea mişcărilor în reprezentare şi cuprinde o gamă mai largă de metode şi tehnici “mentale” construite pe “fundaţia” mecanismului ideomotor al reprezentărilor şi pe funcţiile cognitivă şi reglatorie a limbajului. Referinţele cu privire la utilizarea repetării în reprezentare a mişcărilor de către subiecţii care temporar nu au posibilitatea exersării practice sunt numeroase şi au fost evocate mai sus. Diferitele modele experimentale au confirmat deplin efectele bune ale unei asemenea metode de menţinere la un nivel superior a capacităţii de executare a mişcărilor, de la cele mai simple până la cele mai complexe (aruncarea săgeţii la ţintă, aruncarea la coş, slalomul la schi, pilotarea avionului). R. Christina (1988), citându-i pe Mahoney & Avener, este mai specific: reprezentările externe sunt ca şi cum te-ai vedea cu ochii unui observator, ca într-un film despre sine, iar reprezentările interne sunt acelea în care îţi imaginezi că eşti în propriul corp, trăind senzaţiile pe care le-ai aştepta în situaţia reală. Etape şi condiţii ale învăţării, repetării mişcărilor în reprezentare Există mai multe etape ale învăţării tehnicii “antrenamentului mental”, ale însuşirii modalităţilor eficiente de reprezentare a mişcărilor, precum şi mai multe modalităţi de prezentare a lor, după puncte de vedere adoptate în direcţia aceasta. Astfel, unele etape vor fi discutate din punct de vedere didactic, sub forma paşilor şi a ordinei în care ei trebuie să

5

fie făcuţi în învăţare; alte etape vor privi modul intim de structurare a strategiei, iar altele după logica internă a dezvoltării deprinderii de folosire a reprezentărilor în învăţare. R. Christina (1988) descrie următoarea secvenţă: * stagiul iniţial: observarea şi ascultarea indicaţiilor - utilă când se combină o serie de deprinderi cunoscute cu alta nouă şi mai complexă. Acest stagiu poate fi numit şi “cognitiv”, elevul aflând ce trebuie să facă; * stagiul intermediar: reprezentările vii, implantate în minte, sunt folosite pentru păstrarea modului corect de execuţie (închizi ochii şi-ţi imaginezi execuţia în condiţiile concrete ale ambianţei); * stagiul avansat, în care reprezentarea este eficientă după ce s-a învăţat. În sezonul sportiv se combină reprezentarea cu practica, iar în afara sezonului se programează timp pentru repetarea reprezentată a deprinderilor. În perioadele de concurs repetarea reprezentărilor se face în stare de relaxare şi contribuie, în acelaşi timp, la reducerea anxietăţii.