Scrisori Catre Seneca [PDF]

Zitiervorschau

VIRGILIU GHERASIM

SCRISORI CĂTRE SENECA

© ASOCIAŢIA PRIETENII BUCOVINEI Grafica: Cristian Mucileanu Culegere text: Gabriela Chihai Coperta I - Socrate şi Seneca / Ianus (Altes Museum Berlin) Foto: Gabriel Herea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Gherasim, Virgiliu     Scrisori către Seneca / Virgiliu Gherasim ; cu o pref, de pr. Gabriel Herea. - Pătrăuţi : Heruvim, 2019     ISBN 978-606-93375-8-5 I. Herea, Gabriel (pref.) 821.135.1

VIRGILIU GHERASIM

2019 PĂTRĂUŢI

CUPRINS Prefață.........................................................................13 Date biografice............................................................17 CARTEA I-a.............................................................21 Scrisoarea I Fugă și înstrăinare, aceasta-i deviza. ....................... 23 Scrisoarea II-a Foamea de spațiu este mai mare decât cea a stomacului. ...................................................... 24 Scrisoarea III-a ... nimeni nu mai cultivă prietenia. .......................... 25 Scrisoarea IV-a ... nimeni nu mai e în stare să moară... ................... 26 Scrisoarea V-a ... robii unui prezent pe cât de iluzoriu pe atât de tiranic. ...................................................... 27 Scrisoarea VI-a ... ne e groază să dăm ochii cu noi înșine. ................ 28 Scrisoarea VII-a Echității și bărbăției i-a luat locul șiretenia. ............ 29 Scrisoarea VIII-a Din „sclavii” lui Dumnezeu am devenit sclavii lucrurilor... .................................................... 32 Scrisoarea IX-a ... ne pierdem în fiecare zi sub mulțimea obiectelor care ne devorează. .................................................... 33 Scrisoarea X-a ... ne sufocăm, nu din pricina numărului cât, din pricina „înstrăinării”. ......................................... 35 Scrisoarea XI-a Cine va mai putea corecta ce-i strâmb, dacă însăși rigla refuză să fie dreaptă? ........................................ 36

Scrisoarea XII-a ... sunt strivit între nemulțumirea timpului trecut și spaima zilei care urmează. ......................... 38 Scrisoarea XIII-a Doamne, dăruiește-ne un nou destin, pentru a ne putea salva demnitatea de a rămâne oameni. ..... 39 Scrisoarea XIV-a Ce nu pot ierta cruzimii nu este atât grozăvia torturii, cât aceea că obligă victima să se renege. .....41 Scrisoarea XV-a Omorându-l pe Dumnezeu ne-am legat orbește de viață. Dar și această certitudine pare să se clatine... 42 Scrisoarea XVI-a Vom mai putea oare regăsi liniștea dinaintea oricărei filozofii? ....................................................... 43 Scrisoarea XVII-a Înțelepciunea a murit! În locul ei s-a născut „abilitatea”. .................................................... 46 Scrisoarea XVIII-a Biciuiți de exces, sfărâmăm piedestalul lui Dumnezeu în speranța că ne vom simți însfârșit liberi. ..........................................................48 Scrisoarea XIX-a Mișelia ... te lovește la tot pasul. ............................... 49 Scrisoarea XX-a Nu pot rămâne om decât printre oameni. ................51 Scrisoarea XXI-a ... iertate fie păcătosului aceste patimi, pentru că bogat cum este în mulțimea lor, l-aș sărăci lipsindu-l de una dintre ele. ..................................... 53 Scrisoarea XXII-a ... murind, ne chinuie sărutul și iubirea pe care nu le-am dat sau ne-au fost refuzate. ...................... 56

Scrisoarea XXIII-a Din ziua aceea începură să umble peste întinderi duhurile fricii, lașității, pizmei, lenei, urii, asmuțindu-i pe unii împotriva celorlalți. ................ 57 Scrisoarea XXIV-a Binele provine din neliniștea celui care împărțind tuturora propria-i viață, o vede sfârșind înainte de-a tămădui și ultima suferință. ................ 59 Scrisoarea XXV-a Vechii măști i-a luat locul o alta, la a cărei înfățișare tremurăm cuprinși de groază. ................. 62 Scrisoarea XXVI-a Dă-mi un om care mai roșește de greșelile lui și voi transforma lumea. .......................................... 63 Scrisoarea XXVII-a Drept este ca înainte de a învăța să murim, să învățăm a trăi. ...................................................... 65 Scrisoarea XXVIII-a Deobicei nestatornici, oamenii se încăpățânează uneori să rămână fideli tocmai acelor lucruri pe care ar trebui să le refuze. ......................................... 67 Scrisoarea XXIX-a Treziți într-o lume plină de semne a căror muțenie ne înspăimântă, ne pomenirăm cuprinși de nesăbuința „cunoașterii”. .................................... 70 Scrisoarea XXX-a Născută sub osândă, forța uriașă a autoironiei îl ridică pe Sisif deasupra destinului său. ................ 72 CARTEA a II-a........................................................ 75 Scrisoarea XXXI-a Fericirea ... ................................................................ 77

Scrisoarea XXXII-a Binele adevărat ... .....................................................83 Scrisoarea XXXIII-a Numai acela care înțelege rosturile adânci ale propriei sale vieți poate aspira la înțelepciune. ....... 86 Scrisoarea XXXIV-a ... nimeni nu poate scăpa de silnicia care ne copleșește între fapte și vorbe. ................................. 87 Scrisoarea XXXV-a Ce este ... iubirea: instinct, deziderat sau iluzie? .....90 Scrisoarea XXXVI-a Orice cugetare este o confruntare dramatică dintre „eu” și lume. ................................................... 96 Scrisoarea XXXVII-a Rațional și irațional................................................... 99 Scrisoarea XXXVIII-a Astăzi am primit vestea morții tatălui meu... ........ 102 Scrisoarea XXXIX Te previn de la început că e vorba despre o utopie... .................................................... 106 Scrisoarea XL-a Fiecare etapă din istoria umanității își are spaima ei... ...............................................................113 Scrisoarea XLI-a ... violența a devenit terorism ... urmărind în ultimă instanță eliminarea din cadrul istoriei a noțiunii de „om”. .................................................. 120 Scrisoarea XLII-a Într-o epocă de esențială tehnologie și totodată de obsesivă demistificare a zonelor celeste, aspirația omului spre transcendent, spre valori permanente și imanente, reapare... ........................125 Scrisoarea XLIII-a Sunt internat în spital... .......................................... 128

Scrisoarea XLIV-a Într-o lume sărăcită de metafizică, ... „sexul” a făcut posibilă o nouă fascinație colectivă. ........... 129 Scrisoarea XLV-a Compromis...............................................................133 Scrisoarea XLVI-a ... timpul nostru a neantizat conținutul comunicării, reducând raportul uman la un simplu act mecanic datorat inerției.........................133 Scrisoarea XLVII-a Comunicare ..............................................................137 Scrisoarea XLVIII-a Incurabila prostie omenească................................. 139 Scrisoarea XLIX-a Cantitate sau autenticitate? .................................... 139 Scrisoarea L-a Politețe .................................................................... 143 Scrisoarea LI-a Protest în numele demnității umane ..................... 146 Scrisoarea LII-a Știu că nu-mi vei citi scrisorile... ............................ 148 ANEXE....................................................................153

Prefață Avalanșele succesive de „descoperiri științifice” petrecute în ultima sută de ani au transformat radical și iremediabil evenimentul viețuirii umane. Astăzi, la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al mileniului al III-lea pare de neconceput că au existat perioade istorice lungi, de sute sau chiar mii de ani, în care viața oamenilor se desfășura liniar, fără schimbări tehnologice radicale. Părinții dăruiau copiilor uneltele moștenite de la strămoși, educându-i în lucrul pământului, în creșterea animalelor și în amenajarea spațiului de locuit. De la o generație la alta se mai aduceau ceva îmbunătățiri în eficiența uneltelor, în știința cultivării plantelor sau a creșterii și vânării animalelor, dar aceste îmbunătățiri nu creau rupturi în liniaritatea existenței omenești. Atâta timp cât viața economică a rămas dependentă de mijloacele de producție limitate la forța exclusiv umană și animală, realitățile fizice și credințele metafizice se schimbau foarte încet. Sute și chiar mii de ani, majoritatea oamenilor și-au perpetuat credințele și obiceiurile sociale, au mâncat aceleași lucruri, au locuit în același tip de case și s-au îmbrăcat asemănător în funcție de ceea ce le oferea regiunea geografică în care locuiau. Singurele întreprinderi care aveau putere se a perturba sau de a modifica viețuirea oamenilor erau comerțul și războiul. Și acestea două erau însă limitate. Războiul era limitat de tehnologia militară dependentă de puținele descoperiri științifice și de – 13 –

armurierii exclusiv umani. Comerțul era limitat de greutatea de a călători și de nivelul economic atins la acel moment de culturile popoarelor planetei. Toate aceste limite creau o anumită stabilitate în dinamica dezvoltării societății omenești, stabilitate care susținea continuitatea culturală și religioasă a omenirii. Lucrurile s-au schimbat radical odată cu revoluția industrială. Totul a început în Anglia secolului al XVIII-lea, a continuat în Franța, Germania și SUA secolului al XIX-lea și s-a extins pe întreaga planetă în secolul al XX-lea. Odată cu descoperirea, captarea și dirijarea energiilor latente în fenomenul aburului, în combustia petrolului și în particulele subatomice, viețuirea oamenilor a evoluat spre ceea ce se va numi „civilizație”. Pe măsura modificării stilului de viață s-au produs mutații culturale profunde. Omul proaspăt „civilizat” de tehnologie a intrat repede în conflict cultural cu moștenirea secolelor și mileniilor trecute. Revoluțiile declanșate de iluminism au fost în primul rând conflicte culturale și mai apoi politice. De atunci, din secolul al XVIII-lea, etapele parcurse de umanitate nu se mai măsoară în secole ci în zeci de ani. Așa s-a ajuns ca un om născut în anul 1935 într-o cultură arhaică a Europei, adică într-un spațiu în care oamenii trăiau încă asemenea strămoșilor neatinși de revoluția industrială, să treacă până la vârsta de 84 de ani prin mai multe cicluri de schimbări tehnologice și culturale uneori radicale. Un asemenea om este Virgiliu Gherasim. – 14 –

Profesor de vioară al Universității din Cape Town în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Virgiliu Gherasim s-a născut în ziua de 2 iulie a anului 1935 în localitatea Pătrăuți pe Suceava din Regatul României. Fiu al preotului Oreste Gherasim, pruncul Virgiliu a beneficiat de o copilărie și o educație patriarhală în prejma bisericilor istorice de la Pătrăuți și Rădăuți. Asemenea multor preoți bucovineni din acea perioadă, tatăl viitorilor profesori de vioară și de pictură acumulase o educație teoretică profundă și s-a implicat direct în transmiterea acesteia către cei doi băieți ai săi: Virgiliu și Marin. Din textele lui Virgiliu se înțelege clar că atitudinea preotului nu era dogmatică ci bazată pe gândire critică și problematizare (Unde ești astăzi, școală de Cernăuți!). Scrisoarea a XXXVIII-a către Seneca – text pe care îl recomand ca o pregustare utilă a scrisorilor – este o mărturie vie despre intensitatea cu care s-a dăruit pe sine preotul Oreste: „Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată un sentiment puternic în care el să nu fie prezent... fericirea cea mai deplină o aflam când, în cumpăna unei întrebări, descopeream pe căi diferite unul și același răspuns.” Extraordinara relație de prietenie dintre tată și fiu a fost întreruptă brusc de fuga lui Virgiliu din lagărul utopiei comuniste. Trecerea înot prin apa rece care marca granița „cortinei de fier” dintre Ungaria și Austria avea să deschidă tânărului violonist perspective culturale nebănuite anterior. Lucrurile și faptele nu erau așa cum păreau sau cum ar fi trebuit să fie. Luciditatea și spiritul critic antrenate în intensele discuții purtate cu tatăl – 15 –

său au problematizat repede conflictele societății occidentale. Încet, Virgiliu Gherasim avea să ajungă un bun cunoscător al realităților de pe ambele părți ale cortinei de fier. Concluziile sale nu au fost însă îmbucurătoare. Comunismul nu era singura problemă a oamenilor! Întreaga omenire se afla în fața unor probleme structurale care nu își găsesc răspuns nici în trecutul și nici în prezentul ei! Internat într-un lagăr pentru imigranți din Germania, Virgiliu Gherasim simte nevoia unei analize etice și filozofice a realităților cu care se confrunta. Partenerul său de dialog rămăsese însă în spatele cortinei de fier, în Republica Socialistă România. Utopia și perspectiva războiului cenzurau interacțiunea fizică dintre cei doi prieteni... Într-o asemenea situație, „Scrisorile către Lucilius” ale lui Seneca au devenit un bun pretext pentru ca discuțiile dintre tată și fiu să fie continuate la un nivel ideatic. Scrise între 1968 și 1979, „Scrisorile către Seneca” marchează o etapă importantă din viața lui Virgiliu Gherasim. În acest timp se petrec acomodarea sa la societatea occidentală, recrutarea sa de către Filarmonica din Cape Town, o călătorie în jurul lumii și titularizarea sa ca profesor de vioară la universitatea din Cape Town. Astăzi, A.D. 2019, la 40 de ani de când au fost finalizate, „Scrisorile către Seneca” văd pentru prima dată lumina tiparului la Editura Heruvim din Pătrăuți, în localitatea unde s-a născut, acum 84 de ani, autorul. Pr. Gabriel Herea – 16 –

– 17 –

– 18 –

– 19 –

– 20 –

CARTEA

I-a

Scrisoarea I-a Putea-vei ierta întârzierea răspunsului la scrisorile pe care mi le-ai trimis acum două mii de ani? Am tot dorit să-ți scriu, când în Renaștere, când în timpul Iluminismului sau pe vremea lui Sturm und Drang. Mânat însă din urmă de tot felul de necazuri, am ajuns pe negândite în acest secol XX. Nu este mai liniștit decât celelalte. Din contră. Mă vei întreba, desigur, de ce mi-am ales tocmai acest timp neprielnic pentru a-ți scrie. O fac de frică. Acesta-i adevărul! Niciodată viața și moartea nu mi-au cerut răspunsuri mai sfâșietoare. Zorit, destinul se vrea plătit la soroc. Rău platnicului, dobânda îndoielii crește cât toată agoniseala sufletului. Blestemat fie cămătarul acesta, care ne sărăcește de veșnicie! Îmi scrii să mă dedic mie însămi. Nu, nebunia asta n-am s-o fac. Cum aș mai putea scăpa vreodată de chinul regăsirii. Fugă și înstrăinare, aceasta-i deviza. Nu mai cunosc astăzi pe nimeni care să nu i se supună. Cât despre timpul dat altora, n-o mai facem în pierdere: pentru noi „timpul este bani”. Socot că ești mulțumit aflând acestea, deoarece în prima scrisoare spuneai cu amărăciune: „nici unul dintre cei cărora le sacrifici timpul, nu socotesc că-ți datorează ceva”. Cu bine

– 23 –

Scrisoarea II-a Aș fi dorit să nu te dezamăgesc, dar nu sunt în stare să-ți urmez sfatul: „cine este pretutindeni nu este nicăieri”. Sunt nevoit să alerg în toate părțile și să fiu neliniștit. Foamea de spațiu este mai mare decât cea a stomacului. Cu cât consum din „pretutindeni”, cu atât foamea crește, ajungând să mă obsedeze. Pentru că nu pot fi în același timp în toate părțile, am sentimentul că sunt frustrat. Nu mă-mpac cu ideea că undeva se întâmplă ceva fără ca eu să nu fiu prezent. Toți suntem la fel: vrem să fim cât mai mult în lume, pentru a rămâne cât mai puțin cu noi înșine. Citesc cu nostalgie sfatul pe care mi-l dai: „nu este lucru atât de folositor, ca să poată folosi numai din fugă”. Ce iluzii aș mai putea să-mi fac când toate ale noastre, de la scrisori până la avioanele supersonice, poartă pe ele indicația „express”. Și ca să nu-ți rămân dator cu nici un răspuns, îți spun că „sprijinul zilnic împotriva sărăciei, împotriva morții și a tuturor celorlalte nenorociri”, nu-l mai găsim în paginile scriitorilor consacrați ci, în revistele ilustrate, din care neputând alege nici un fel de idei, rămânem cu convingerea că lumea poate trăi și fără ele. Cu bine

– 24 –

Scrisoarea III-a Mă pui la grea încercare scriindu-mi: „dacă socotești prieten pe cineva în care nu ai aceeași încredere ca și în tine însuți, faci o mare greșeală”. Află, am ajuns până acolo că nimeni nu mai cultivă prietenia. Acordul spiritualităților pe care aceasta o presupune, cere timp. Ori existența noastră „expresă” de care îți pomeneam, a compromis orice încercare de-a rămâne fideli. Nimeni nu mai admite să „rămână”. Simțim nevoia să schimbăm cât mai repede și cât mai des decorurile. Nefiindu-ne deajuns întreaga lume, cum ar putea oare să ne sature existența unui singur om. Pentru că, iubite maestre, în psihologia noastră s-a produs o stranie schimbare: calității îi preferăm cantitatea. Incapabili să credem puternic și îndelung în noi înșine, „prietenului” îi iau locul „cunoștințele” câștigate fără greutate și pierdute fără nici o părere de rău. Cât privește „încrederea” pe care o socotești indispensabilă oricărei prietenii, sunt nevoit să-ți spun că timpul nostru crede numai în ceea ce se desminte cu ușurință. Pe acest teren alunecos nimănui nu i se mai poate ridica o statuie; cu atât mai puțin prietenului. Cu bine

– 25 –

Scrisoarea IV-a Crede-mă, ai trăit vremuri minunate. Oamenii cuprinși de patima vieții, aruncau morții verdictul nimicitor: ești absurdă! De aceea nu te înțeleg când îmi scrii: „mulți dintre noi se agață de viață, așa cum se agață de stânci cei furați de șuvoiul apelor”. Nu-i normal să fie așa? Felurite sunt motivele pentru care oamenii se agață de viață, dar cel mai puternic din toate este acela, că ea ne oferă șansa unică de-a descoperi lumea și pe noi înșine, în străfulgerarea unei clipe. Din această cauză, orice promisiune, dincolo de fruntariile vieții, ne lasă întotdeauna atât de sceptici. Și totuși oamenii își disprețuiesc viața din pricini neserioase. Zici: „unul atârnă spânzurat de un laț la ușa iubitei, altul, un sclav fugar își împlântă sabia în pântece, ca să nu fie adus din nou acasă”. Crezi cu adevărat că sinucigându-se, acești oameni și-au disprețuit viața? Din contră: primul nu putea crede că n-a fost iubit, celălalt, că nu mai este liber. În gesturile lor văd o imensă părere de rău. Ajungând aici, simt nevoia să repet cele spuse mai înainte: fericite timpuri ai trăit. Nu vreau să te las nedumerit în privința insistenței mele. În răstimpul acesta dintre scrisoarea dumitale și răspunsul meu s-a petrecut un lucru de necrezut: în ziua în care am aflat că nu numai moartea, dar viața însăși, este o absurditate, ne-a cuprins pe toți o frică atât de cumplită, încât nimeni nu mai este în stare să moară. Măsori întreaga grozăvie a dilemei noastre? Cu bine – 26 –

Scrisoarea V-a Nici nu mai poate fi vorba „să las totul deoparte și să mă ocup de un singur lucru: cum să devin în fiecare zi un om mai bun”. În primul rând pentru că mi-am format plăcuta convingere că sunt suficient de bun. În al doilea rând pentru că treaba aceasta îi privește desigur pe alții. În sfârșit pentru că problema principală a timpului meu, nu stă în aceea de a deveni „mai buni” ci de a ne „adapta mai bine”. Într-o lume artificială, pe care de bună voie am creat-o, viața lăuntrică pe care tu o ceri „să fie deosebită”, din păcate, seamănă cu a tuturor. Nu mai avem viață lăuntrică! Prin aceasta am devenit noi înșine un produs „standard”, cum obișnuim a numi toate cele de care suntem înconjurați. De aceea orice ciudățenie, oricât de mare ar fi, nu mai miră pe nimeni. Neavând un criteriu al nostru, suntem permeabili în egală măsură la tot și la nimic. Rezultatul? Cel pe care l-ai prevăzut: ne-am îndepărtat de rosturile vieții; suntem în veșnică criză de sociabilitate. La aceasta se mai adaugă nesăbuința de care suntem cuprinși cu toții. Nefiind în stare a ne limita la câteva lucruri esențiale, consumăm în grabă orice, înainte de a ști cât de necesar este. Dorințele nasc dorinți și neputându-le satisface pe toate avem sentimentul frustrării, acuzând pe toți și pe toate de o vină care de fapt ne aparține. Sfâșiați între speranță și temere, rupți de trecut și încrezători în viitor, gonim din inerție spre o țintă – 27 –

de care nimeni nu este preocupat, pe care nici măcar nu ne dorim s-o cunoaștem. În acest fel am devenit robii unui prezent pe cât de iluzoriu pe atât de tiranic. Cu bine

Scrisoarea VI-a Îmi scrii citându-l pe Hecaton: „am ajuns să-mi fiu prieten”. La aceasta adaugi propria mărturisire: „frumos rezultat; nu va fi niciodată singur . Un astfel de om este prietenul tuturor oamenilor”. M-am gândit mult la lucrul acesta. Nouă celor de azi ne este groază să dăm ochii cu noi înșine. Avem convingerea, din păcate confirmată, că nu ne vom putea regăsi. În locul nostru am lăsat un strigoi. De aceea folosim orice prilej de a amâna cât mai mult această posibilă întâlnire. Nici nu-ți închipui cât de inventivi am devenit pentru realizarea acestui lucru. Să-ți dau numai un exemplu: milioane de oameni folosesc astăzi un fel de cutie, prin care fără nici un efort, vin în contact cu toate năstrușniciile lumii. Vei spune că nu vezi nimic rău în asta. Dar scumpe Maestre, legea de căpetenie în folosirea acestei cutii este „tăcerea”. Nimănui nu-i este îngăduit să scoată o vorbă. Îndărătnici în dorința noastră de a fi distrați cât mai comod, orice încercare de „împărtășire” o socotim un sacrilegiu. Rezultatul? Cu cât știm mai multe despre cele ce se întâmplă în lume, cu atât știm mai puține despre noi înșine. Ca – 28 –

să-ți devii prieten trebuie să te stimezi, să știi că oricând întorcându-te la tine însuți vei da peste bogăția propriului suflet. De locurile goale fuge oricine. De aceea omul, în măsura în care s-a înstrăinat de el însuși, s-a înstrăinat de toți ceilalți. Primejdiile au devenit astfel de nesuportat. Tremurăm înfricoșați la cea mai mică adiere a soartei. N-ai fi în stare să ne deplângi pe atât cât merităm. Cu bine

Scrisoarea VII-a Îmi mărturisești tristețea ce te-a cuprins, când, voind să te destinzi la un spectacol de amiază, în loc de jocurile și glumele la care te așteptai, ai asistat la un adevărat omor. Continui indignat: „spre deosebire de timpurile trecute, astăzi luptătorii sunt complet descoperiți pentru a nu mai întârzia moartea. Cel care a ucis e pus în fața altuia pentru a fi ucis și el”. Ai apucat vremuri vrednice de laudă. Exista baremi o anumită etică a morții. Nimănui nu-i era îngăduit să omoare fără ca la rându-i să nu plătească pentru asta. În pauză, pentru a distra publicul, câțiva erau sugrumați sau dați fiarelor. Pentru a te liniști îți voi spune că, după 2000 de ani de „civilizație”, nevoia omului de violență nu numai că a rămas în esență aceeași, dar a primit și unele „îmbunătățiri”. Cei ce – 29 –

omoară nu sunt întotdeauna obligați să răspundă pentru fapta lor. S-a ajuns chiar la o situație paradoxală: cu cât numărul victimelor crește cu atât responsabilitatea celui în cauză scade. Ca rezultat al „umanismului” (noțiunea aceasta a fost câștigată cam la o mie patru sute de ani după ce mi-ai expediat scrisoarea) cei ce se înfruntă nu mai au voie să-și cântărească șansele, uitându-se unii în ochii altora. Echității și bărbăției i-a luat locul șiretenia. Putem omorî de la distanță fără a fi văzuți. În felul acesta am creat iluzia că moartea nu reprezintă altceva decât nenorocul victimei. Învingătorului i se ia și această ultimă șansă: de-a contempla urmările faptei sale. Nu știu dacă ai auzit vreodată de Hiroșima. Iată cum s-a întâmplat: Când s-au întors învingători (erau doar trei oameni) cineva i-a întrebat: câți oameni ați omorât? „Nu știm”, au răspuns. „Credem că sunt foarte mulți”. Apoi au băut ca să le treacă oboseala drumului și au fost decorați. Printre altele trebuie să-ți mai spun că omul „modern” are un acut simț pentru marile dimensiuni. „Grandiosul” ne este în așa măsură de necesar, încât nu putem renunța la el nici când e vorba de moarte. Nu ne mai mulțumim doar cu sacrificarea câtorva oameni într-o arenă. Pentru ca „violența grandioasă” să ne dea satisfacție, statisticile de război trebuie să cuprindă cifre de sute de mii, chiar milioane de morți, și asta dacă s-ar putea, pe parcursul a câtorva ore. Vezi dar, scumpe Maestre, spectacolul pe care mi l-ai descris, era abia un joc de copii. Cunoscându-ți dreapta judecată sunt sigur că vei aprecia cum se cuvine „progresul” pe care l-am făcut. – 30 –

Întrebându-te cândva de ce anume să mă păzesc îndeosebi, mi-ai răspuns: de mulțime. „Dușmanul nostru este împreuna viețuire cu cei mulți. Nu este unul dintr-aceștia care să nu ne îmbie la vreun viciu, sau să nu ni-l transmită”. Îți împărtășesc frica de mulțime, dar în ce mă privește nu pentru viciile prin care ar putea să mă corupă. Sunt destul de puternic ca să rezist. Cauza este alta. De fiecare dată când mă amestec cu ea, am sentimentul straniu că-mi pierd identitatea, că devin un număr, că lipsa ei de finalitate îmi neagă propriul drum, câștigat cu atâta trudă în ceasurile mele de singurătate. Și totuși nu pot renunța la această „mulțime”. Un sentiment de solidaritate mă leagă de ea. Sunt sfâșiat între nevoia de „mulțime” și aceea de a rămâne mereu cu mine însumi. Ajută-mă! Îți găsesc îndemnul la sfârșitul scrisorii: „cautăți comoara din lăuntrul tău!” Ce se va întâmpla dacă căutând-o, n-o voi găsi? Cu bine

– 31 –

Scrisoarea VIII-a Îmi scrii: „M-am retras de lume și de lucrurile mele, lucrând pentru urmași. Pentru ei scriu câte ceva ce le-ar putea folosi”. În privința îndemnurilor tale, stai cum nu se poate mai prost. Vrei să ți-o spun fără părtinire? Degeaba ți-ai ostenit ochiii ținându-i treji la lucru. „Rețetele de medicamente utile” pe care mărtusisești că le-ai încercat pe propriile bube cu succes, nu mai au astăzi nici un efect. Bubele noastre, din nefericire, sunt incurabile. Nu numai că am îndrăgit capcanele soartei, dar am creat o mulțime de altele noi. Ne amăgim cu bună știință, dar numai cu lucruri neesențiale. Strigătul tău disperat: „păziți-vă de tot ce-i pe placul mulțimii, opriți-vă neîncrezători și temători în fața oricărui dar al norocului” răsună în pustiu. În locul revelațiilor fundamentale am pus micile satisfacții imediate. Nu credem decât în lucruri cu durată limitată. Și paradoxul, cu cât suntem mai legați de efemer cu atât îl absolutizăm. Dumnezeul nostru este „mașina”, morala noastră este „televizorul”, calea spre suflet ne-am barat-o cu milioane de obiecte. Nu mai concepem să trăim fără ele; suntem nefericiți când nu le avem. Îmi scrii: „pentru un suflet mare, nimic altceva nu e mare”. Îți răspund: pentru un suflet mic, nimic altceva nu poate fi mare. Îmi scrii: „disprețuiți tot ce truda zadarnică socotește podoabă și fală”. Îți răspund: nu mai suntem în stare să disprețuim podoabele zadarnicei noastre trude. Înlăturând vechile religii pe motiv că sunt „incompatibile” cu noțiunea de „om liber”, ne-am – 32 –

făurit una nouă, cea a „standardului de viață”. Prin ea am pierdut complet și pentru totdeauna adevărata libertate. Din „sclavii” lui Dumnezeu am devenit sclavii lucrurilor, însă culmea, de data aceasta fără să ne mai revoltăm. Cu bine

Scrisoarea IX-a Ne-am pomenit refuzând cu încăpățânare, chiar cu furie, vechiul criteriu de valoare „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Protestul s-a născut în momentul în care ne-am dat seama că nu mai avem nici o „măsură”. Făptuitori de acte incredibile, trăim cu toții sub zodia aceluiași blestem: nimeni nu mai este nevinovat, nimănui nu-i mai pot fi crezute „adevărurile”. Ajunși aici, orice încercare de a salva „măsura noastră” este de-a dreptul imposibilă. Totuși nu încetăm o clipă să numim societatea noastră drept „umanistă”. Paradoxul se explică prin aceea că suntem destul de orgolioși, pentru a renunța la imaginea pe care am fi dorit-o despre noi. Oricum, orgoliul n-a putut schimba adevărul – pe care din același motiv nu-l mărturisim –: „lucrurile sunt acum măsura omului”. Acceptând fără condiții încheierea acestei convenții rușinoase, omul a făcut mărturisirea universală a neputinței de-a mai fi uman. Consecințele n-au întârziat să se arate: ne pierdem în – 33 –

fiecare zi sub mulțimea obiectelor care ne devorează. Și totuși, de necrezut, nimănui nu i se mai dă, decât valoarea lucrurilor a căror victimă este. Acestea însă, cuprinse de un fel de furie a „degradării” și asta așa, de la o zi la alta, ne măresc până la sfâșiere neputința în care suntem. Poate că generațiile viitoare vor face apel. Ele însă nu vor putea scăpa de chinuitorul gând că omului i-a fost rușine de propria măsură. Abia atunci poate vom înțelege sensul spuselor lui Stilbon către Demetrius: „toată averea mea este cu mine”. Răspunsul l-a dat după ce-și pierduse patria, familia, bunurile. În scrisoarea ta îmi spui: „că acest om era fericit, pentru că credea că este”. Mai degrabă fericirea lui deriva din unitatea cu el însuși, din acea măsură pe care nimeni nu i-o putuse lua. Pentru că spunând apoi „n-am pierdut nimic”, însemna că n-a pierdut nici fericirea care era cu el. Noi cei de azi suntem nefericiți deși „credem” contrariul. Să fie numai confuzia trecătoare a temerilor sau această confuzie a distrus unitatea dintre noi și realitatea la care se refereau acești termeni? În cazul acesta ar trebui să reinventăm „unitatea” pentru a regăsi „fericirea” și prin ea „măsura”, la care am renunțat într-o clipă de nebunie. Crezi că vom fi în stare de toate acestea? Cu bine

– 34 –

Scrisoarea X-a Stăruința cu care revii mereu asupra acestei idei „păzește-te de oameni, mulți, puțini, unul singur de-ar fi”, mă uluiește. Nu pot crede că-i urai. N-ai fi meditat atât pentru îndreptarea lor. Singura explicație care o pot da conceptului este aceea că ea deriva dintr-o realitate care te-a șocat: puternica legătură dintre oameni. Adept al ideii de perfecțiune interioară, erai cuprins de frică în fața „celorlalți”, de la care, spui tu, „ne vine tot răul”. Să vedem în ce măsură ai dreptate. Deși diferențiați după clasă, averea, rangul sau libertatea de care dispuneau, contemporanii tăi simțeau legătura umană care-i unește și care în ultimă instanță făcea posibilă „comunicarea”. Și chiar atunci când această comunicare lua forma contestării violente, ea păstra totuși ceva omenesc. Însăși răul propagat sub forma contaminării, este o demonstrație, dacă vrei prin absurd, că oamenii își duceau lipsa, că se voiau solidari. Comunicarea, dădea fiecăruia senzația omenescului de care era înconjurat. Înfruntându-se în arenă, pe câmpurile de luptă, crucificați, fericiți pentru pâinea și jocurile pe care le primeau, în toate acestea și în multe altele, oamenii se dăruiau fie și prin negație. Și dacă nu mă înșel, orașele, chiar cele mai mari, nu depășeau câteva mii de locuitori, iar imensele imperii doar câteva milioane. Vrei să știi unde am ajuns? În orașele noastre de milioane de oameni, locuind cu sutele în una și aceeași casă, suprapuși pe etaje și cuibăriți în – 35 –

minunscule apartamente, pe zi ce trece ne simțim tot mai străini, tot mai inutili. Îți va veni să crezi că putem locui o viață întreagă, ușă-n ușă, fără să ne cunoaștem vecinul? Declarând deprecierea limbajului, insinuând incapacitatea cuvintelor de-a transmite adevărul asupra lucrurilor, făcându-ne un crez din relativitatea cunoașterii, noi, aceste milioane înghesuite în spații minuscule, ne sufocăn nu din pricina numărului cât din cea a „înstrăinării”. Nevoia noastră de „comunicare” este însă o boală naturală: o purtăm în noi incurabilă. Nebunia care ne-a cuprins stă tocmai în dorința de-a o vindeca. Ce-ar mai rămâne din noi, devenind „sănătoși”? Cu bine

Scrisoarea XI-a Am ajuns atât de sceptici când e vorba de oameni, încât nimănui nu i se mai dă dreptul de-a fi un adevărat „model”. Exemplele pe care mi le dai, un Cato, Mucius Scaevola sau Socrate, nu ne mai pot înrâuri. Istoria, dându-le celebritatea i-a mortificat într-o sublimă sterilitate. Citim astăzi viețile acestor oameni din orgoliul culturii, nicidecum pătrunși de dorința însușirii pildei. Mă vei întreba desigur de ce nu urmăm atunci exemplul unor fapte contemporane. Timpul nostru dornic de senzațional, prin nenumăratele sale mijloace de publicitate, a – 36 –

modificat structural noțiunea de „model”. Savantului, artistului, omului de stat, filozofului, vedetei de cinema, li se comentează până la epuizare numai micile ticuri, preferințele culinare sau vestimentare, tăinuita viață de familie. Liniile de forță: drumul interior al desăvârșirii, patetismul întrezăritelor adevăruri, drama revelațiilor insolite, chinuitoarea creație, sfâșietoarea durere în fața limitelor propriului spirit, sunt cu grijă ascunse marelui public. Lui nu i se dă decât partea cea mai ușor comestibilă, care prin relativitatea ei, sfârșește prin a-i fura modelului însăși puterea cu care este înzestrat. De aceea, oricât de mare ar fi fapta unui om, oricât de valoros i-ar fi sufletul, oricât de strălucitoare inteligența, nimeni nu poate rămâne în conștiința publică decât atât cât interesul publicitar o cere. Prezentându-ni-se mereu și sub aceeași formă, doar fantoșa personalității, ne simțim incapabili s-o respectăm. În schimb suntem cuprinși de furia imitării a ceea ce are ea mai fragil. Dar ce tristețe te va cuprinde aflând că însăși „oamenii model”, infectați de microbul publicității, pentru un zâmbet frumos pe coperta revistelor ilustrate, acceptă să renunțe de bună voie la rolul lor. Cine va mai putea corecta ce-i strâmb, dacă însăși rigla refuză să fie dreaptă? Cu bine

– 37 –

Scrisoarea XII-a Nici nu-ți poți închipui cât te invidiez citindu-ți scrisoarea. Îți privești bătrânețea și totuși nu te sperii de ea. O socotești chiar „mai gustoasă ca oricând”. Îmi explici că liniștea îți vine de la conștiința împăcată de a fi trăit fiecare zi în mod deplin. Spune-mi cum ai reușit? Eu am doar jumătate din vârsta ta de-atunci și sunt strivit între nemulțumirea timpului trecut și spaima zilei care urmează. Pe cea prezentă o socotesc de-a dreptul insuportabilă. La început mi-am zis că e o boală de care sufăr numai eu. Mai târziu mi-am dat seama că bolesc într-un mare spital. Mai toți se chinuie în același fel. Simptomul principal al bolii este insatisfacția de a nu ne fi trăit viața. Nu mai putem crede că existența noastră este veriga necesară, între om și absolut. Spațiile astrale în care ne mișcăm, departe de-a ne reda „sensul pierdut”, au surpat și ultimele punți. În ziua primului zbor cosmic, ne-am prăbușit pentru a doua oară din „înalturi”. Printre dărâmături, zilele vieții noastre par niște cărămizi. Nici una nu mai are valoare în fața întregului în care au fost cuprinse. De aici sentimentul inutilității, de aici frica de moarte, de aici izolarea. Poate totuși vom fi în stare să redescoperim secretul meșteșugului de a trăi, pe care îl știam odinioară:”fiecare zi e la fel ca oricare alta”. Viața ar putea avea atunci înțelesul: fiecare zi trăită deplin este la fel ca toate celelalte. Cu bine – 38 –

Scrisoarea XIII-a În timp ce îți răspund la scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, ascult muzica simfoniei a cincea. Este opera unui compozitor de care sigur n-ai auzit: germanul Ludwig van Beethoven. Lumea o cunoaște sub numele de simfonia „destinului”. Curioasă coincidență. Și dumneata vorbești în scrisoare tot despre destin. Dar câtă deosebire! În timp ce muzica se zbate tumultos, revenind obsesiv la motivul celor trei lovituri ale soartei, amintindu-ne neînduplecarea ei, rândurile tale sunt de un calm desăvârșit. Încerc să-mi formez o imagine unitară asupra acestui destin, dar muzica și rândurile tale nu mă lasă. Pentru tine destinul nici nu există. Spui: „mă chinuiesc și mă amărăsc degeaba; răul îl inventez eu”. Celălalt: omule destinul tău e aici. El bate la ușa vieții tale. Ascultă-l! Vei avea curajul să-l înfrunți? Tu: „este într-adevăr o nenorocire sau numai o sperietoare”? El:nu pot scăpa de chinurile loviturilor tale sinistre. Cine ești și ce vrei? Tu zici: „și ce dacă va veni? Vom vedea cine va învinge!” Simt tot disprețul pe care îl arunci soartei. Beethoven însă încearcă lupta hotărâtoare. El o dorește chiar. Vrea prin asta să-și dovedească puterea. Dar nu trece mult și glasul omului încleștat, seamănă mai degrabă a strigăt de ajutor decât de biruință. Tu, rămâi același: „Înfrânează-ți teama prin speranță”. Și minune! Amândoi vorbiți în clipa aceasta la fel. Tema luminoasă a speranței plutește – 39 –

peste întreaga orchestră, într-un marș triumfal: „omule ajută-te singur!” Să vă cred? Este oare în stare omul să se ajute prin speranță? Și ce este această speranță: făgăduiala că lupta noastră se va sfârși cu victoria noastră? De la scrisoarea ta au trecut două mii de ani, de la muzica germanului Beethoven două sute. Ce înțeles au pentru noi, cei de azi, cuvintele: destin, luptă, speranță, victorie? Destin: absurditatea condiției umane. Luptă: la ce ne-ar mai folosi. Speranța: veche iluzie din care se hrănesc doar bătrânii și muribunzii. Victorie: după ea vom rămâne aceiași, demni de plâns. Ultimele acorduri ale muzicii s-au terminat. Scrisoarea ți-o împăturesc, punând-o lângă celelalte. Și mă rog, mă rog fierbinte cum n-am făcut-o niciodată: Doamne, dăruiește-ne un nou destin, pentru a ne putea salva demnitatea de a rămâne oameni. Cu bine

– 40 –

Scrisoarea XIV-a Dintre toate uneltele de tortură născocite de cruzimea omenească a timpului tău, nu mai folosim astăzi nici una. Câteva care au ajuns până la noi, le-am așezat în muzee. Timpul indiferent, a șters urmele mâinilor călăilor și sângele victimelor. Groaza stârnită cândva de ele a pierit și ea. Din spatele vitrinelor de sticlă de unde stau, purtând numere de înregistrare și etichete cu explicații savante, nu mai răzbat strigătele disperate ale schingiuiților. Totul ne apare atât de departe, încât nu ne mai putem simți solidari cu acești nenorociți. Memoria omenească e scurtă. Un lucru însă oamenii nu uită: să rămână cruzi. În cele douăzeci de secole care au trecut, uneltele durerii s-au schimbat. „Civilizați” și „umanizați” am înlocuit butucul cu scaunul electric; țărușului înfipt i-am preferat unul la fel de crud, cartușul (are abia câțiva centimetri). Nu te aștepta să ți le numesc pe toate; numărul lor este imens. Ți-am dat doar câteva exemple ca să vezi că mileniile nu-s deajuns. Blestemul cruzimii omenești înfrânge până și timpul îndărătnic. În numele acelorași „umanism” și „civilizație”, chinurile nu mai au loc în piețe publice sau în arene. Societatea a admis consemnul: totul trebuie să se petreacă în cel mai desăvârșit secret. Călăii nemaipurtând însemnele meseriei lor, se bucură de aceiași stimă datorată oamenilor generoși. Mai putem oare strânge o mână ce ni se întinde, fără a n-o bănui? Ce nu pot ierta cruzimii nu este atât grozăvia torturii, cât aceea că obligă victima să se renege. – 41 –

Spiritul trădat de lașitatea cărnii, măsoară în străfulgerarea unei clipe, întreaga și cutremurătoarea lui neputință. Dincolo de asta nici o tristețe nu mai este cu putință. Cu bine

Scrisoarea XV-a Spui: „Pentru ce să mă chinuiesc? Iată aceasta este ziua cea din urmă”. Dacă într-adevăr ai trăit conform acestei convingeri, ori ai fost un mare fericit, ori un mare nenorocit. Fericit pentru că după această zi nu mai era posibil nici un fel de chin, nenorocit pentru că, chiar de-ai fi dorit să te chinui, nu mai aveai timp s-o faci. Nouă celor de azi, această „ultimă zi „ ne apare într-un fel destul de ciudat. Negând posibilele „lumi de dincolo”, omul modern vede în ea, plata falsificată a unei promisiuni nerespectate. Astfel „ultima zi” este ilogică, mostruoasă, nedreaptă. De aici și neputința noastră de a accepta moartea. O ocolim prin zeci de tertipuri: smulgem morților organele pentru a le răsădi în trupuri bolnave, amuțim glasul celei mai mici dureri, înghițind munți de medicamente, prelungim agonia bătrâneții cu elixiruri „savante”; până și cei morți se vor conservați în frigidere, așteptând ziua în care știința îi va putea învia. Plătim oricât, ne supunem la orice, nimic nu ni se pare – 42 –

ridicol când e vorba să rămânem „aici”. Omorându-l pe Dumnezeu ne-am legat orbește de viață. Dar și această ultimă certitudine pare să se clatine. De aici toată vânzoleala, de aici imensul, covârșitorul, înnebunitorul ritm al vieții moderne. Din milioane de glasuri aud rostindu-se aceleași cuvinte: după ziua „cea din urmă”, nimic nu ne mai este îngăduit. Cu bine

Scrisoarea XVI-a Mă îndemni stăruitor să urmez studiul filozofiei „singura care ne poate duce spre o viață fericită”. Nu numai că nu-ți pot urma sfatul dar mă simt dator să-ți spun încă de la început că, nimic nu-mi stârnește mai multă neîncredere și frică ca filozofia. Multe nenorociri ni se trag de pe urma ei. Drumul îi este presărat de victime, de distrugeri, de sânge. Dar mai presus de toate, poate că nicăieri ca în filozofie trădarea principiilor fundamentale nu a fost mai evidentă. Să luăm un prim exemplu: filozofia creștină. După declarația „iubirii aproapelui” ce-a urmat? Cruciade, ruguri, procese contra ereticilor, josnice tranzacții cu indulgențe, împilarea așazișilor „păgâni”, sfârșind într-un dureros și lamentabil compromis. Filozofia iluminiștilor: declarând drepturile omului la libertate, egalitate, fraternitate, a – 43 –

deschis drum revoluției. Ce-a urmat după asta se știe: ghilotinări, surghiunuri, împilări de tot felul, războaie mondiale. Ba mai mult, numai după două sute de ani de la elaborarea ei, filozofia aceasta a degenerat în cele mai hidoase forme ale violenței, egoismului, intrasigenței. Libertate da, dar numai pentru cei puternici. Egalitate da, dar numai între cei cu putere economică covârșitoare. Cât despre fraternitate ce să mai vorbim. E destul să-ți dau exemplul celor două războaie mondiale, în care au murit sute de milioane de oameni. Ce-a urmat „supra omului” lui Nietzsche? Convingerea că numai o singură rasă omenească are dreptul să viețuiască și să conducă. De aici Dachau, Auschwitz, Lidice. Și Kierkegaard? Dintre paginile cărților sale de filozofie s-a ridicat spectrul unei noțiuni devoratoare: absurdul! Ofilită, existența noastră trăită sub semnul acesta, ne apare drept nebunie. Numai sinuciderea mai poate reda vieții un oarecare sens. Albert Camus, disperat și dezorientat încearcă să forțeze ieșirea, folosind absurdul drept mijloc de salvare. Sisif devine astfel propria noastră imagine, propriu nostru destin. Vom continua să ridicăm la infinit piatra căzută, folosindu-ne de o minciună pe care trebuie s-o credem, dacă vrem să supraviețuim: Sisif a fost cu adevărat fericit. În sfârșit filozofia marxistă. Pornită din intenția lăudabilă de a uni toți suferinzii nedreptăților sociale într-o mare comunitate socială, marxismul, printr-o abilă și monstruoasă metodă a introdus ideea „luptei de clasă”. Știi ce a urmat? Revoluția, războiul civil, – 44 –

grozăvii pentru milioane de oameni, sugrumarea și desființarea națiunilor mici. „Proletari din toate țările uniți-vă” a devenit hidoasa lozincă, în spatele căreia zac cadavre și bubuie tunuri. Șirul suferințelor produse de filozofie este nesfârșit. Ți-am dat doar câteva exemple. Știu, îmi vei spune că filozofia prin ea însăși nu a produs nicicând o nenorocire cuiva. Aici însă mă voi folosi de un argument de-al tău. Zici: „filozofia nu stă în cuvinte ci în fapte”. Faptele ei le-am arătat. Oricât respect îți port pentru exemplul ce ni l-ai lăsat, punând în practică virtuțile stoice, nu pot renunța la convingerea mea: o dată cu apariția filozofiei a început pentru om și umanitate perioada marilor dureri, marilor conflicte și chiar premizele distrugerii noastre totale. Vom mai putea oare regăsi liniștea dinaintea oricărei filozofii? Cu bine

– 45 –

Scrisoarea XVII-a Înțelepciunea a murit! În locul ei s-a născut „abilitatea”. Pruncul acesta bicisnic nu mai amintește prin nimic măreția de altă dată a părintelui său, „Înțelepciunea”. Lipsită de propria-i măsură, „abilitatea” împrumută orice măsură preferând îndeobște pe cele mărunte. Iubește drumurile întunecoase și întortocheate, rânjește binevoitor „puterii” și „prostiei” cocoțate de întâmplarea oarbă în înalte jilțuri, urcușului îi preferă ocolișul, bărbătescului „da!” pirpiriul „s-ar putea”, tragicul „nu!” îl știe îmblânzi prin „dacă nu, atunci poate...”, vinovăției îi găsește „circumstanțe”, se sfiește de adevăr spunând „lucrurile pe jumătate”, nedreptății îi surâde prietenos nutrind în ascuns gândul că nu va dura mult, la moarte nu se gândește decât atunci când nu are încotro, pe Dumnezeu l-ar dori ceva mai mic și mai prietenos, din ce este slab face complice, fericirea o diluează în călduța „plăcere”, nebunilor le deschide porțile forumului, înțelepților le năclăește mintea cu „relativitatea a toate”. Iată prin ce încercăm să ne punem de acord cu noi înșine și cu lumea. Dar neputând, ne creăm cu nesaț și cu o repeziciune uimitoare un mediu mereu mai străin, mereu mai artificial. Adresăm un refuz constant și neînduplecat naturii noastre inițiale. A devenit rușinos să trăiești în spiritul legilor naturale. Puținii care-și încearcă vocația aceasta, sunt priviți drept cazuri neevoluate. Omul „civilizat” de astăzi nu mai poate concepe viața în rosturile ei firești decât în măsura în care se poate bucura de toate obiectele – 46 –

pe care și le-a creat. Fără îndoială, prin unele din ele viața a devenit mai comodă dar sațiul comodității n-are limite. Din stăpâni ai obiectelor am devenit sclavii lor. Și sclavia asta n-are margini, pentru că fără de margini este imaginația omenească. Consecințele n-au întârziat să se arate. Ne-am pomenit dintr-o dată la fel de artificiali în noi înșine ca și cele pe care le-am făcut. Ajuns aici omul își privește abisul: amestecat de-avalma cu propriile-i născociri, nu numai că nu se mai poate recunoaște dar sfârșește prin a crede că singura-i menire este de-a înmulți lucrurile din jurul său. În debaraua asta supraîncărcată, înțeleptul, care după propria-ți spusă „se conformează naturii văzând în toate celelalte o deșertăciune”, trebuie să cedeze locul „abilului”. Acesta știe doar să se strecoare, încercând să-și prelungească agonia cu încă o zi. Cu bine

– 47 –

Scrisoarea XVIII-a „Excesul a devenit lege generală”, zici. Stranie lege, din moment ce învingând mileniile, a ajuns până la noi. Dar în timp ce tu te plângi doar de excesul mâncării și băuturii, pe mine mă înfricoșează lipsa de măsură pe care omul modern o manifestă în toate acțiunile sale. Ne-am făcut chiar o profesiune de credință din a distruge orice „normă”. Puținii care încearcă să le respecte sunt „retrograzi”, „anacronici”, sau pur și simplu huiduiți. Așteptăm orice prilej pentru a dovedi că „măsura” nu-i decât o stupidă prejudecată. Tehnica i-a dat omului de azi nu numai iluzia că se poate folosi de exces, dar că e în dreptul lui să-l facă. Numai în câțiva ani am împins viteza spre limitele ei. Oamenii aflați la zeci de mii de kilometri depărtare, pot conversa în același timp. Privim imagini proiectate de la depărtări uriașe. Am ajuns să conservăm vocea omenească, reproducând-o aidoma oridecâteori vrem. În câteva minute suntem în stare să distrugem fără urmă tot ce-am creat în milenii. Din excesul ideilor s-au născut sângeroasele revoluții, apocalipticele războaie mondiale. Biciuiți de exces, sfărmăm piedestalul lui D-zeu în speranța că ne vom simți însfârșit liberi. Ne disprețuim închinându-ne roboților. Cu voluptate bolnăvicioasă ne izolăm într-o societate de peste șapte miliarde de oameni. Același exces ne chinuie cu nostalgia după fericire, a cărei imagine ne scapă mereu. Târâți și ademeniți, sufletul nostru capătă dovada slăbiciunii lui, transformată de exces într-o incurabilă anxietate. Dorind mereu și mereu – 48 –

altceva, ne otrăvim clipa în speranța că va veni o alta care să ne mulțumească. Dar excesul n-are limită. El renaște din sine într-o nesăbuită rostogolire, ducând în vârtejul amețitor micile noastre satisfacții pe care le ignorăm. Nimic nu ne este deajuns. De aceea, înloc s-o luăm înaintea loviturilor soartei, le sporim puterea, până într-o zi, când zdrobiți de nesațiul din noi, vom ști să prețuim cumpătarea înțeleaptă. Va fi însă prea târziu! Cu bine

Scrisoarea XIX-a Pentru călătoria asta m-am pregătit aproape două mii de ani. Ivirea primelor așezări ale Romei, în amurgul unei zile de vară, mi-a zvâcnit inima. Gândul revederii noastre mă tulbura. Eram asemeni unui tânăr la prima sa întâlnire de dragoste. Fiind tare obosit de drum, n-am mai intrat în cetate, odihnindu-mă peste noapte în casa unor oameni sărmani. Lungit pe pat, priveam întunericul. Vorbele celor din casă ajungeau din când în când până la mine, dar peste puțin timp amuțiră. Cum somnul binefăcător se lăsa așteptat, mă lăsa-i în voia gândurilor. Din ele se nășteau imagini care mai limpezi, care mai șterse. Cred că trecuse destul timp. Deodată s-a deschis o ușă. În fața mea un bătrân c-o față chinuită, privindu-mă trist, blând și – 49 –

tare obosit, mi-a spus întinzându-mi mâna osoasă: intră prietene, te așteptam demult. Mâna i-a căzut apoi încet de-a lungul togăi. Pânza groasă și aspră a îmbrăcăminții lui îmi pironi ochii. Gândul s-a rupt apoi c-o trosnitură de vreascuri călcate; bătrânul dispăru. Am strigat scurt, fără să m-aud, numele tău, Seneca. Soarele răsărise demult când m-am trezit. După cele de cuviință am intrat în cetate. Drumul spre casa ta trece astăzi de-a lungul unor străzi străjuite pe ambele părți de „blocuri”. Sunt mândria civilizației moderne. Nu te-aș sfătui să locuiești în ele. Te știu îndrăgostit de vila ta de piatră, răcoroasă și singuratecă. În mijlocul livezii. Dacă vrei să știi ce-i acela un „bloc”, gândește-te la zeci de case anonime construite una peste alta. Pe vremea ta se spunea cu mândrie: casa lui Cato, casa lui Maecenas, casa lui Crassus. Astăzi casele nu ne mai reprezintă; sunt biete cutii în care ne chircim sufletul. În jur un zgomot înspăimântător. Nu-i nici strigătul purtătorilor de lectici, nici cel al clienților. Mașini pe care nu le-ai cunoscut, sgâlțâie timpanele pietonului fericit de fiecare dată că n-a nimerit sub roțile lor. Și drumul continuă. Mișelia urmașilor tăi te lovește la tot pasul. Din piatra templelor, palatelor și termelor s-au construit orgolioasele clădiri ale Renașterii. O basilică creștină, închinată unui zeu pe care nu l-ai cunoscut, răsare printre coloanele trunchiate ale templului lui Antonio și Faustina. Uriașului Colosseum i s-au furat pietrele, pentru a sta la temelia caselor fără nume. Forul, gloria unei lumi creată din putere, logică și eleganță, este astăzi jalicul maidan al unor pietre – 50 –

sfâșiate. Doar Senatul, singurul care amintește de neîntrecuta ardoare a minților voastre neliniștite. Și casa ta. Unde este casa pe al cărui prag să mă-ntâmpini? Speranța mă îndreaptă către un tânăr: Amice, unde este casa lui Seneca? Dintre pletele-i răvășite și barba năclăită mă-nproașcă răspunsul mâlos: „crezi că-i cunosc pe toți neisprăviții?” Măn-tunec. Cu bine

Scrisoarea XX-a Era o vreme când înconjurat de oameni, doream nespus să am parte de singurătate. Oamenii mă oboseau, mă chinuiau cu grijile, cu dragostea lor. Îmi furau timpul și asta nu le-o puteam ierta. Mă zbăteam între furie și disperare. Adevărata bucurie o simțeam doar între cărți, în liniștea camerii. Atunci mă abandonam voluptos mie. Eram al meu; numai al meu! Deodată în mijlocul tăcerii ciuleam urechile: căutam să prind zgomotele din spatele ușii. Și nu știam cum, dar ele îmi deveneau din ce în ce mai prietenoase. Un timp ezitam. Îmi spuneam că trebuie să rămân singur dar auzul dibuia mereu drumul spre ușa zăvorâtă, voind s-o deschidă. Râsul scurt al cuiva mă ridica în picioare. Primul pas îl făceam în neștire. Liniștea îmi era nesuferită, cărțile străine, pereții – 51 –

înăbușitori. Deschideam ușa zăvorâtă de două ori. Ea se uita la mine cu lacrimile oprite pe obraji. O mângâiam încet pe cap. Pentru nimic în lume n-aș mai fi plecat de acolo. Părul mătăsos îmi urca de-a lungul degetelor un fel de căldură, care se cuibărea în inimă. În lumina palidă, priveam fără părere de rău timpul singurătății mele lunecând de-a lungul coridorului. Femeia se lipea de mine. Mi-era nespus de dragă cu toate grijile ei, cu lacrimile, cu muta ei îngrijorare știindu-mă rupt de ale mele. O, de-ar fi venit atunci toți. Le-aș fi purtat în brațe viețile lor grele, cu fericirea mamei care naște primul ei prunc. Bunule învățător, învață-mă ce să fac. Acum sunt singur. Ți-am urmat sfatul: „părăsește lumea și caută să fii mulțumit de tine și de tot ce-și are obârșia în tine însuți”. De ce tânjesc atunci. De ce mi-e frică. De ce toate mi se par fără rost. Voiesc numai bine și totuși nu mai sunt în stare să fiu înțelept. Mă îndoiesc mereu mai tare că putem fi vreodată fericiți, părăsind lumea. Nu pot rămâne om decât printre oameni. Pândesc tremurând prada: durerea unui om. Mă voi arunca atunci asupra ei, sfâșiind-o cu colții inimii mele flămânde de altul. Iartă-mă. E în firea învățăceilor netrebnici să-și caute drumul lor. Cu bine

– 52 –

Scrisoarea XXI-a Îmi transmiți îndemnul lui Epicur, cerându-mi totodată să cuget asupra lui: „Dacă vrei să-l faci pe Pytocles un om bogat, nu trebuie să-i sporești averea, ci să-i împuținezi patimile”. Mulțimea slugilor, eleganța veșmintelor, strălucirea casei, n-am avut-o nicicând. Bogăția cea mare cu care m-am născut sunt patimile. Patimă pentru omul mărunt, speriat, care dibuind în neștire un drum spre luminișul fericirii, chinuie cu rugăciuni un Dumnezeu ocupat mereu cu altele. Patima celui străin lui însăși și lumii indiferent, doborât, horcăind după trudita zi, în patul prea mic pentru deșiratu-i trup. Patimă pentru cel care neputând gândi nedreptatea din juru-i, se svârcolește ațâțat la revoltă, sfârșind întotdeauna sub lovituri. Patimă pentru cel ce suferă de toată nedreptatea lumii, făcând din inima lui oază celor însetați de bunătate. Patimă pentru smintitul care-ar vrea să cânte un imn al bucuriei de-a trăi printre oameni. Patimă pentru cel care înțelegând zădărnicia vieții lui, nu pregetă să dea ajutor celui ce speră în propria lui viață. Patimă celui sugrumat de toate întrebările lumii, căruia nici un răspuns nu-i poate aduce adevărata liniște. Patimă pentru cel care mângâie pe alții, tocmai atunci când ar avea cea mai mare nevoie de mângâiere. – 53 –

Patimă nesăbuitului care-ar vrea să dea lumii, înfățișarea îngerului necârtitor. Patimă celui care, luptând pentru propria-i omenie și-a cheltuit zilele, nemaigăsind răgazul agoniselii. Patimă făcătorului de frumusețe, căruia imperfecțiunile zămislirii îi scormone cugetul cu ciocul neîndurător al nemulțumirii. Patimă pentru cel care înfricoșat de apropiata-i moarte, găsește puterea să-i îmbărbăteze pe cei ce mor odată cu el. Patimă pentru cel ce are curajul să mărturisească adevărul, știind dinainte prețul îndrăznelii sale. Patimă pentru femeia care știe a face din trupul și inima ei, lăcaș al întâlnirii cu misterul lumii. Patimă pentru cel ce știe să-și prelungească viața, făcând din fiecare zi una de neuitat. Patimă copacului singuratec, care în imensitatea pustiei dă drumețului rătăcit umbra frunzelor sale și credința că nu este singur. Patimă celui mereu înșelat care mai poate crede. Patimă de-a scrie, știind că alții au făcut-o mai bine și tot n-au fost în stare să rodească bobul căzut pe piatră. Patimă împotriva celui care cuibărește în sufletul său memoria micilor rele pe care le-a suferit de la alții, strigând în neștire: „lumea e de vină”. Patimă împotriva celui care în sminteală „revoluționară” sau „mistică” găsește puterea înfricoșătoare de-a ridica ruguri trupurilor și gândurilor, chinuind memoria lumii c-o cenușă pe care nici un uragan n-o mai poate împrăștia. – 54 –

Patimă împotriva celui care de bună voie închizându-se în ghiocul strâmtului său suflet, își spumegă mânia împotriva „măreției”, nutrind s-o poată încovoia, pentru a rămâne singurul mare printre cele mărunte. Patimă împotriva celui care se crede începutul și sfârșitul, uitând că el este doar o treaptă peste care calcă „trecerea”. Patimă împotriva femeii care uitând durerea facerii pruncului, îl poate părăsi, găsind bucurie în altceva pentru care n-a suferit. Patimă împotriva celui care nu și-a câștigat liniștea din înțelegerea adâncă a rosturilor lumii, ci din convingerea că lui îi merg toate din plin. Patimă împotriva celui care primind puterea asupra altora, o folosește împotriva acestora, uitând că prin aceasta mărturisește neputința de a fi cu adevărat puternic. Patimă împotriva celui care îmbătrânind, în loc să-și sporească lumina, suflă în ea cu deznădejde, voind să arunce întunericului pe toți cei care vor supraviețui morții lui. Patimă împotriva tânărului pentru care viața este locul în care numai lui îi este îngăduit să rămână nestingherit. Patimă împotriva măsluitorului de gânduri, care amestecând cele drepte cu cele nedrepte, dosește tocmai acel gând, singurul în stare să ne aducă fericirea. Așa cum te cunosc vei spune: iertate fie păcătosului acesta patimile, pentru că bogat cum este în mulțimea lor, l-aș sărăci lipsindu-l de una dintre ele. Cu bine – 55 –

Scrisoarea XXII-a Zici: „dacă cineva moare tot pe atât de liniștit, precum era în momentul nașterii, înseamnă că a ajuns la înțelepciune”. Nu cunosc pe nimeni care ar mai putea vreodată atinge în acest caz înțelepciunea. Apoi nu știu cât este de drept să vorbim de liniștea morții, asemuind-o celei a nașterii. În timp ce prima deschide prima poartă a lumii, cealaltă o închide de-a pururea pe ultima, cu amintirea tuturor porților la care am bătut zadarnic. Venind, deși țipăm, încă nu știm nimic despre durere. La plecare însă simțim gustul de putregai ce ne-a ofilit de fiecare dată florile umilelor noastre nădejdi. Nu ne este îngăduit să alegem începutul. Sfârșitul este însă în mâna noastră. Și totuși nu ne curmăm viața. De ce? De frică? Monstruoasa balanță a cărei talere le-am numit bine și rău, ne ține spânzurați deasupra abisului abia la ultima cântărire, când nimănui nu-i mai este ingăduit să înșele. Pentru început primim scutece de pomană; la sfârșit, suntem zidiți între lucrurile noastre mari și mici pe care nu mai voim a le pierde. Venind ne sărutau și ne iubeau alții fără s-o știm; murind ne chinuie sărutul și iubirea pe care nu le-am dat sau ne-au fost refuzate. Laptele îl luam în contul dragostei; abia la urmă ne tremură mâna gândind cu amărăciune la mulțimea banilor noștri, pentru care nici un vânzător nu se mai încumetă să-și vândă marfa. – 56 –

Nu știam nimic despre suflet. Era în noi precum sâmburele în fruct. Și câte griji nu ne facem apoi. Numai îndoiala dacă ne supraviețuiește e deajuns să zădărnicească totul. Pentru cei câțiva, roși de gândul inutilității esențiale a toate, moartea nu-i decât totalul fals al unui calcul absurd. Oare nu-i deajuns pentru a nu putea închide ochii cu liniștea cu care i-am deschis? Înțelepciunea e doar visul cuibărit între pleoape: neadevărat și minunat. Cu bine

Scrisoarea XXIII-a Citind cartea unui gânditor din sec. 18, printre altele dau peste această afirmație: „Primul om care împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu și care a găsit oameni destul de proști care să-l creadă a fost întemeietor al societății civile. De câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii și orori ar fi scutit omenirea cel care ar fi strigat semenilor săi: „Sunteți pierduți dacă uitați că roadele sunt ale tuturor și că pământul nu este al nimănui”. I-au trebuit aproape două secole acestei idei să dospească în covata conștiinței omenești, ca în sfârșit cineva să aibă curajul s-o pună în aplicare. Nu discutând, convingând, implorând ci neînduplecat, – 57 –

violent, sângeros, rupând liniștea timpului a zis: „De azi pământul și toate ale lui vă aparțin”! Și-a fost atunci revoluție, rămasă în memoria istoriei sub numele de „cea din Octombrie”. Oamenii cuprinși de o furie izbăvitoare, smulgeau țărușii haturilor, îngropau șanțurile care-i ținuseră separați. Mângâiau bulgării de pământ de pe fostul pământ al vecinului; priveau încremeniți florile copacului, pentru ale cărui roade se înjunghiară frații. Lăsau gardurile să putrezească. Turmele pășteau iarba pământului spre toate zările, nepăzite și nerâvnite. Vechea ură încremeni. Întreg pământul acesta părea patria bucuriei. Li se promisese tuturora parte egală din toate, după muncă, și așteptând liniștiți în lungi șiruri, vorbeau între ei despre ale lor. Bucuriei primei zile îi urmă a doua. Asta însă nu mai semăna cu cealaltă. Oameni țăruș, oameni șanțuri începură să scormonească liniștea pământului. Ridicară între ei și ceilalţi garduri de netrecut pe care sta scris rangul puterii lor. Mulțimea continuă să stea liniștită în rânduri lungi, așteptând ca și ieri dreapta împărțire. Dar ea nu veni. Oamenii n-au murmurat. Își ziceau cuminți „așa o fi trebuind să fie; știu ei conducătorii rostul lucrurilor”. A treia zi fiecare primi un sac de grăunțe. A patra un pumn. Iar în a cincea, se zvoni că fiecăruia i se va da doar un bob. Atunci cei mai isteți, văzând cele ce se întâmplă, se furișară din mulțime și voind un bob mai mult șoptiră în taină oamenilor țăruș și oamenilor șanțuri, vorbele necăjite ale celorlalți. Din ziua aceea începură să umble peste întinderi duhurile fricii, lașității, pizmei, lenei, urii, asmuțindu-i pe unii împotriva celorlalți. – 58 –

În a șaptea zi, pământul îmbătrâni umplându-se de gunoaie. Oamenii căutau vechii țăruși de lemn să-mpungă pe cei care-i trădară și negăsindu-i, ciopleau în ascuns alții din crengile copacilor abia înfloriți. Cine a greșit preabunule? Înțeleptul, adeptul, făptuitorii sau mulțimea care străină de toate iluziile, patimile, strâmbătățile acestora, n-a putut sări nici măcar șanțurile pe care singură și le-a astupat. Cu bine

Scrisoarea XXIV-a Întreaga zi m-am tot gândit la scrisoarea ce mi-ai trimis-o. Voiam să văd unde mă vor duce gândurile tale însoțindu-le pe ale mele. Seara mă pomenii cuprins de neliniște. Simțeam că undeva ai dreptate și totuși multe lucruri rămâneau nelămurite, orbecăind calea adevărului. Ca să mă liniștesc, m-am lăsat pe mine deoparte încercând să văd efectul ce l-ar putea avea îndemnul tău, aplicându-l altora. Spui „se bucură numai acela care nu-și pune fericirea în puterea altuia”. Apoi continui: „orice bucurie venită dinafară n-are temei”. Scrisoarea ți-o închei printre altele cu aceste cuvinte: „ce este binele sau din ce provine, mă întrebi? Îți voi răspunde: din conștiința curată, din gândurile cinstite, din faptele drepte, din disprețuirea a tot ce – 59 –

aduce întâmplarea, dintr-un fel liniștit de viață care ține mereu acelaș drum”. Demult cunoaștem, dar tăinuim speriați acest adevăr: bucuria n-o putem nicicând afla în noi; neîncetat întindem mâinile sufletului implorându-o altora: copiilor, părinților, pasiunii, prietenilor, oamenilor necunoscuți, bunurilor noastre. Ele par întruchiparea însăși a puterii de-a făptui pentru noi promisiunea fericirii. Copiii însă țin în gheare puterea aceasta pentru ei; părinții prea departe, așteaptă resemnați sorocul; pasiunea uită adesea jurământul; prietenii obosesc, voind pentru ei ceea ce li se cere; necunoscutului, puterea fericirii pentru altul părându-i-se nefolositoare o aruncă; bunurile tac, încăpățânându-se să rămână în lumea lor. Privim îngroziți locul. Liliecii întunecatelor noastre gânduri atârnă de grinzile sufletului. Păianjeni pioși, purtând cruce în spinare, țes pânză opacă, acoperind intrarea altarului din noi. Șobolanii îndoielii au ros temelia convingerilor de altă dată. Viermii umezi și reci ai păcatelor se târăsc pretutindeni, lăsând în urmă balele remușcării. Broaștele patimilor saltă grotesc în apa puturoasă a viciilor. O singură albină, una singură, straniu de aurie, lihnită de foamea fericirii și adevărului, zumzăie zadarnic deasupra florilor cu nectarul speranței otrăvit. Cine n-ar da viața lui toată, să-și poată uita locul „dinăuntru”, pe care tu într-o clipă de entuziasm l-ai numit „oază a singurei bucurii adevărate”. Dacă fericirea n-o putem cunoaște în noi, poate binele ne este răsplata. Ce-ar putea fi aceea o conștiință curată cât timp nimănui nu-i mai este îngăduit să – 60 –

creadă în privilegiul de a fi opera perfectă a spiritului absolut. Gânduri cinstite? Numește-mi un singur om, de când există lumea, care a gândit tot timpul cinstit. Unul singur să fi fost, însăși Dumnezeu s-ar fi cutremurat: ar fi avut în clipa aceea un concurent. Veni și rândul faptelor drepte. Să le privim. Unul își înjunghie femeia necinstită pedepsind în ea vătămarea adusă credinței. Un altul, curmând viața impilatorului poporului, strigă deschizând porțile palatului: apropiați-vă, nu vă temeți, eu sunt noul vostru părinte. După un timp cade răpus pentru același motiv. Porțile le redeschide un altul. Nici el nu uită declarația: toate vor fi spre binele vostru. Cineva găsi cu cale că sunt prea mulți oameni în lume. Și ca să dea o mână de ajutor „dezvoltării în condiții optime”, omorî într-o clipă jumătate din ei. Urmară mereu alți zeloși ai faptelor bune de pe urma cărora omenirea se alese numai cu răni. „Să disprețuim tot ce aduce întâmplarea”, zici. Te întreb, tu ai putut-o face? Însăși zeii ascultă de ea. Niciodată Prometheu n-ar fi putut fura focul din Olimp pentru noi, fără ajutorul întâmplării. Iar cunoașterea tot prin ea am primit-o. Se „întâmplă” ca Eva să dorească tocmai mărul oprit. „Binele provine dintr-un fel liniștit de viață, care ține mereu același drum”. Zâmbesc auzindu-te. Nu maestre. Nu! Binele provine din neliniștea celui care împărțind tuturora propria-i viață, o vede sfârșind înainte de-a tămădui și ultima suferință. Acesta-și ține mereu același drum. Cu bine – 61 –

Scrisoarea XXV-a „Prin urmare să smulgem masca nu numai oamenilor dar și lucrurilor și să le redăm adevărata față”. La inutilă treabă mă îndemni. Înainte de toate ar trebui s-o smulg pe-a mea. M-am obișnuit într-atâta cu mine, cel ce sunt, încât nu pot concepe să dau peste un altul. Încrustată, măsurată și fixată, masca pare menită rolului pe care-l joc. Descântată de bătrânele clanului meu, ea poartă semnele vrăjilor chemătoare de duhuri. Când veselă, când tristă, solemnă sau ridicolă, pătimașă, gânditoare, avântată și lașă, de multe ori stupidă, ce-ar putea fi altceva decât eu însumi. Cunosc lumea şi ea mă recunoaşte doar cu această mască. La ce-ar folosi atunci s-o smulgem? Chinuit de esență, tu vezi în mască „falsul”. Iartă-mi îndrăzneala, pentru mine ea nu-i decât reflectarea esenței. Știu, te va revolta afirmația. Să ne păstrăm însă cumpătul. Ce-ar putea fi aceea „adevărata față a oamenilor” dacă nu chiar însăși masca pe care o poartă. Când spunem despre ei că se ascund în spatele ei, oare nu ne pripim? Actorii timpului tău, jucând tragediile elene purtau măștile nu pentru a-și ascunde adevărata față, ci din contră pentru a o face de neuitat. Și chiar dacă ei interpretau alte personagii, aceste măști nu reprezentau oare și adevărul asupra lor înșiși? A smulge masca oamenilor înseamnă a-i lipsi de identitate, înseamnă a-i privi fără să-i poți vedea. O idee preconcepută ne face că credem că oamenii și-au compus măști pentru a se ascunde de ei și de – 62 –

alții. Despre unul se spune c-o face pe eroul dar în fond e un laș. Despre altul că bunăvoința-i doar o „mască”. Atât la primul cât și la celălalt masca nu face decât să reveleze „adevărata față”. Cu cât va fi mai „falsă”, cu atât va exprima mai bine adevărul. Discrepanțele sunt prin însăși natura lor chemate să sublinieze. În ce privește lucrurile, în acești din urmă două mii de ani, multe „măști” le-au fost smulse. Cunoști rezultatul: misterul lumii s-a mărit până la sfâșiere. Eliberați din strânsoare, atomii pot astăzi omorî dintr-o dată milioane de oameni. Vechii măști i-a luat locul o alta, la a cărei înfățișare tremurăm cuprinși de groază. Închei așteptându-ți răspunsul: oare adevărata „față”, nu-i și ea tot o mască în spatele căreia se ascuns mereu alte și alte măști? Cu bine

Scrisoarea XXVI-a Dă-mi un om care mai roșește de greșelile lui și voi transforma lumea. Sub obrajii noștri palizi am îngropat pentru totdeauna rușinea. Ea aparținea unei lumi în care mai existau criterii, în care faptele, gândurile, puteau fi raportate la o măsură ideală. Rușinea era în vremurile tale un soi de nostalgie pe care sufletul o încerca ori de câte ori nu reușea să atingă înălțimea aspirațiilor. A greși însemna desigur a trăda. Am fost născuți pentru a face binele. – 63 –

Îmi scrii: „atât timp cât ucenicul meu, deși are 40 de ani, roșește de greșelile lui, mai e motiv de speranță”. Sunt pradă disperării. Astăzi fiecare se simte îndreptățit. Orgolioși, ne privim bolile cu mândria datorată cândva sănătății. Ce s-a petrecut cu noi; prin ce viclenie a putut istoria să ne răstălmăcească. Ascuns în adâncuri, sângele nu mai năvălește nici măcar în obrajii copiilor. „Omenescului” din noi, departe de-a ne îngrijora, i-am ridicat statui, nutrind perfidul gând că nimic nu ne mai poate sta deasupra. Greșelilor leam dat nume noi, în speranța netrebnică că astfel nu mai putem fi făcuți răspunzători. Împilării i se supune acum „limitarea libertății”, cotropirii țării, „apărarea împotriva dușmanilor poporului”; trădării, „circumstanță dictată de împrejurări”, lașității, „simț de conservare”, imoralității, „emancipare”; hulii, „demistificare”; nedreptatea, „noțiune abolită”; neobrăzării, „om stăpân pe soarta sa”; războiului, „cauză sfântă”; exterminării, „rațiune de stat”; falsificării, „ideologie”; mizeriei, „standard de viață”; distrugerii bunurilor spirituale, „revoluție culturală”; minciunii odioase, „dezinformare”; lagărelor de exterminare, „stații de reeducare”. Mă opresc aici. Mulțimea mă copleșește. Mă îndemni să mă pun sub oblăduirea unui om mare și să-i urmez exemplul. Cine mai poate fi mare în această lume mică. Când Mucius Scaevola s-a pedepsit jertfindu-și mâna pentru că nu reușise să-l omoare pe regele Porsenna, el a văzut în greșeala sa „căderea”. Purpura rușinii urcată atunci în obrajii săi de soldat i-a conferit mai mult decât nemurirea: ciung el este simbolul omului integru. – 64 –

Bunule învățător, ce trebuie să facem cu sângele îngroșat și negru, pentru că simțindu-l urcând din nou spre palizii noștri obraji, să putem privi rușinați, ca odinioară, genuna păcatelor noastre și astfel să facem binele pentru care suntem sortiți. Cu bine

Scrisoarea XXVII-a Mă-ncumet – iertată fie-mi cutezanța – să spun că Epicur n-a avut dreptate. Gândesc că îndemnului „învață a muri” i-ar putea lua locul un altul, cu mult mai trebuincios; infinit mai înfricoșător: „învață a trăi”. Pentru a-mi înlesni gândul morții, m-ai împovărat cu mulțimea exemplelor de tot soiul. Îmi scrii printre altele: gândește-te la Cato, la Pompeius, la Rutilius. Toți aceștia și încă mulți alții au murit ca niște bărbați. Ba mai mult, Socrates a refuzat să se salveze, deși îi sta la îndemână s-o facă. Nu sunt ușuratec. Cum aș putea să nu mă înclin în fața acestor oameni. Și totuși, nici în moartea lor nici într-a altora nu văd pricina să-mi schimb spusa. Să fie viața un lucru atât de netrebnic încât nu merită osteneala învățăturii? Îți presimt răspunsul: nu văd de ce mi-aș osândi mintea pentru un lucru care n-are ființă mai mult de-o clipă. Adevărat grăiești, asemuind viața unei clipe, dar clipa aceasta – 65 –

ține în cumpănă moartea făr’ de margini. Iată un lucru care-mi dă de gândit. Cum aș putea nesocoti unul din talere fără să nu stric echilibrul balanței. Drept este deci, ca înainte de-a învăța să murim, să învățăm a trăi. Din păcate în nici una din scrisori nu găsești cu cale să mă luminezi în privința acestei teribile învățături. Ajuns astfel la strâmtoare și nevoind a rămâne netrebnicul învățăcel, m-am căznit singur. Soarele abia răsărise când m-am apucat de lucru. Tăblița de gresie și stiletul le-am pregătit de cu seară. În sfârșit am scris titlul: „Învață să trăiești!”. Timpul însă trecea și eu tot la titlu rămăsesem. Disperat de neputința-mi îndărătnică ceru-i ajutor mulțimii cărților din jur. Deschise-i câteva la întâmplare. Una îmi istorisea războaiele, alta decoperirea pământurilor noi, câteva se căzneau să-l înțeleagă pe om fără a reuși. Mai erau acolo și cărți de filozofie, de artă, de religie, matematică. Soarele se ridicase de-o suliță și eu continuam să caut. Deodată, negurile înserării cuprinseră cerul. Goleam rafturile unul după altul, gonind prin istoria culturii omenești în toate direcțiile. Se lumina și se-ntuneca de nenumărate ori. Cărțile crescuseră grămadă în jur. Înfricoșat nu îndrăzneam să arunc ochii spre tăblița pe care era scris doar titlul lecției. Dădu-i din nou peste cărțile tale. Le-am recitit cu nesaț. Ceea ce căutam era însă de negăsit. Să fie această lecție atât de grea încât nimeni nu s-a încumetat până acum s-o scrie? Rafturile sunt goale, praful s-a așternut pe tăblița de gresie. Peste fruntea obosită degetele se – 66 –

înfioară de mulțimea cutelor. Lumina tulburată a ochilor ascunde lucrurile într-o ceață străvezie. Simt că timpul nu-mi mai este prieten. Cineva mă așteaptă. Într-un târziu îi aud întrebarea în șoaptă: „ai învățat să mori?”. Mă cutremur: „Poate ai un pic de răbdare. Îmi pregăteam tocmai lecția «Învață să trăiești»”. „E prea târziu”, îmi răspunde. „Ești ultimul. Ceilalți au plecat de mult”. Cu bine

Scrisoarea XXVIII-a Iată au trecut două mii de ani. Multe încă din cele pe care le-ai cunoscut au rămas neschimbate. De n-ar fi decât aceasta: „Înțelepciunea de-ar fi de vânzare n-ar găsi cumpărători. Nebunia în schimb se cumpără zilnic”. De obicei nestatornici, oamenii se încăpățânează uneori să rămână fideli tocmai acelor lucruri pe care ar trebui să le refuze. Treaba asta dă de gândit. Gârbaciul timpului, biciuindu-ne spinarea sufletului, ne-a învățat să deosebim cele de trebuință de cele potrivnice. Până și pruncii presimt pragul între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade a face. Cum se face așadar, că dreptei și mult încercatei împărțeli, omul preferă înțelepciunii, nebunia. Să fie numai păgubitoarea noastră chemare către cele oprite? – 67 –

Când nebunia a luat locul înțelepciunii, oamenii s-au lăsat duși desigur de-un gând mai adânc. El răsări abia atunci când înțelepciunea își vădi marginile și o dată cu ele neputința. Cu mirare înfricoșată oamenii văzură cum maiestoasa înțelepciune își pleacă grumazul sub povara necuprinselor taine. Umbra lor întunecată, mistuind plăpânda lumină, lăsă oamenii pradă întunericului. Strigară disperați spre toate colțurile lumii. Niciun răspuns. Prin mulțimea înghesuită de groază, cineva își făcu atunci drum cu coatele: era nebunul îmbrăcat în straie de ocară. Strigă din rărunchi: nu vă temeți fraților; cunosc o tăinuită cale spre lumină. Făcu apoi câteva giumbușlucuri ca să-i înveselească. La început nimeni nu-l crezu, dar erau bucuroși să-l știe printre ei. Scuturându-și clopoțeii încălțărilor, nebunul începu a le vorbi oamenilor. Mulțimea prinse curaj. Mulți clătinau din cap auzindu-i spusa. Ba unii găsiră cu cale că vorbele nebunului erau mai înțelepte decât cele ale înțelepților. Schimonosindu-se, el lățea gândurile înguste, subțiind pe cele umflate fără rost, răsucea cele drepte vindecând mulțimea celor schilodite. Găsea rosturi în vorbe neînțelese, tăinuind înțelesul altora. Râdea besmetic de lucruri serioase, plângând la te miri ce nimicuri. Bârfea cu spoială pe cei puternici, dându-le bobârnace cu vorbe de duh. Înaltelor temeiuri le găsea cheia, pe care apoi ca un nebun ce se afla, o aruncă în apele mâloase a vreunui lac de cugetări savante. Unii, minunându-se foarte, îl rugară să-i primească la învățătură. Fu bucuros auzindu-i. – 68 –

Cineva îi spuse: „dacă nebunia e mai tare decât înțelepciunea, fă lumină în întunericul care mă împresoară”. „Unde ți-e feștila”, întreabă nebunul. „Am pierdut-o”, răspunse celălalt. „Cum îi fi vrând să-ți dau flacără, dacă nici măcar feștila nu te-ai învrednicit s-o păzești?”. Altul îi zise: „înțelept fiind n-am gustat din nici una din plăcerile vieții. Dă-mi de poți acum gustul lor”. Nebunul zise: „dacă ai fi fost cu adevărat înțelept, le-ai fi cunoscut până acum”. Unul dintre învățăcei îl întrebă: „învățătorule, ce trebuie să fac ca să găsesc calea cea dreaptă?”. „Mergi pe ea”, îi răspunse acesta. „Cum aș putea, de vreme ce n-am găsit-o”, se îndârji învățăcelul. La care nebunul râse zornăindu-și clopoțeii de la picioare. Tot vorbind locul se lumină. Mulți se spăimântară văzând minunea. Unii strigară atunci o vorbă care ajunse până în vremile noastre: „Înțelepciunea nebunului”. Ceea ce-i fu cu neputință înțelepciunii îi fu cu putință nebuniei. De atunci înțelepții sunt luați drept nebuni și nebunii înțelepți. Nu vezi întru aceasta oare tâlcul după care nebunia se cumpără mai lesne decât înțelepciunea? Cu bine

– 69 –

Scrisoarea XXIX-a Hotărât lucru, sunt unul dintre cei mai netrebnici învățăcei ai tăi. Mi-ar fi plăcut să-ți primesc învățătura împăcat, rodind sămânța îndemnurilor înțelepte. Păcatul nu este de-a-ntregul al meu. Parte din nevolnicie mi se trage de pe urma celor două mii de ani care ne despart și mai ales ai ultimilor din acest secol al douăzecilea. Dau în scrisoare peste spusa lui Epicur pe care mi-o dăruiești, dorind-o spornică: „cunoașterea e începutul salvării”. Ca în atâtea rânduri te fac părtașul neliniștii mele. Treziți într-o lume plină de semne a căror muțenie ne înspăimântă, ne pomenirăm cuprinși de nesăbuința „cunoașterii”. Cum era și firesc începurăm prin a scormoni locul unde ne aflam. Treaba dură o bună bucată de timp, până într-o zi când unul din mulțime glăsui cu îngâmfare: din moment ce toate se rotesc în jurul locului nemișcat pe care stăm, se cuvine a fi cei mai osebiți. Oamenii își îndreptară spinarea. Dar nu trecură decât vreo mie și ceva de ani și o biată lunetă clătină vechea „cunoaștere”. Năpasta nu întârzie să cadă pe capul celor dintâi răzvrătiți. Pe unul „cunoașterea” îl târî pe rug; celălalt scăpă doar recunoscându-și păcatul. Mulțimile, pierzând pământul de sub picioare, își plecă grumazul, spăimântate sub povara uriașă a nimicului care erau. Demonul cunoașterii ispiti însă din nou cugetele. Totul începu într-o zi când unul glăsui ca ieșit din minți: „Dumnezeu a murit”. Câțiva plămădiră un fel – 70 –

de fus și spărgând bolta cerului se făcură nevăzuți. La întoarcere, pe fețele lor înmărmurite mulțimea citi prețul cunoașterii: „dincolo” era la fel ca „dincoace”. Tainele își mutară cuibul. Dar „cunoașterea” nu cotrobăi doar în odăile mari. Ea deschise cămările, adulmecând. Așa se făcu că atomul antic fu îmbucătățit în și mai mici părți până la neutroni și protoni. Nu trecu mult, că o groaznică trosnitură spulberă într-o clipă câteva orașe cu oameni cu tot. În amintirea scurtă a oamenilor se înfipse atunci ceva de neuitat. Cât despre ei, oamenilor le fu dat să afle lucruri pe care nici o mângâiere nu-i mai poate liniști. „Cunoașterea” coborâ treptele tainițelor, răscolind praful adunat de furtunile de deasupra. În pâcla plumburie ne înecăm bâjbâind drumul spulberat al „fericirii de-a nu ne cunoaște”. Lumii laolaltă de până atunci îi luă locul o alta în care fiecare pas trebuie făcut cu băgare de seamă. Ce lucru mai poate fi gândit sau înfăptuit fără a nu ne cutremura la ideea „cunoașterii” care pândește? Cum ne-ar putea așadar „salva” cunoaștere, când tocmai ei îi datorăm chinul de-a fi pierdut pentru totdeauna fericirea promisă. Cu bine

– 71 –

Scrisoarea XXX-a Instanța supremă a infernului pare să fi avut în cazul lui Sisif, dificultăți serioase în alegerea pedepsei. Și asta nu pentru că infractorul se arătase mai periculos decât alții. Ea nu putea uita însă, condamnările date de celălalt tribunal - al Olimpului - și care se dovediră uneori nu numai ineficiente, dar chiar periculoase prin rezultatele lor neașteptate. Cel mai incomod fusese desigur cazul hoțului Prometheu. Însușindu-și focul, el primise osânda cea mai teribilă din câte erau înscrise în codul pedepselor. Supliciul avusese loc sub ochii mulțimii. Prin aceasta se urmărise desigur avertizarea eventualilor noi infractori. În poporul acela înfricoșat și paralizat de oribila sfârtecare, se născu însă gândul teribil al „jertfei”. Asemeni unui fulger, el rupse catapeteasma cugetelor, iluminându-le. În amurgul răcoros, bărbații aprinseră focurile. Voiau să-i privegheze osânda. Judecătorii erau pradă spaimei. Trupul condamnatului însângerând stânca de care era ferecat, crescu dintr-o dată cât toți munții din jur, acoperind zările, întunecând strălucirea Olimpului. În noaptea luminată de flăcări, sub privirile neputincioase ale zeilor și-n țipătul vulturilor călăi, Prometheu înlănțuit deveni simbolul „Omului”. Mulțimea era acum de temut. Conștient de pericol, Infernul se arătă în cazul lui Sisif perspicace. Cântări cu grijă toate aspectele osândei și-o alesese pe cea care, spera el, nu se va putea nicicând transforma în simbol. A rostogoli o piatră la infinit n-avea nimic măreț, nimic care – 72 –

să înfierbânte imaginația oamenilor. Nu va curge sânge, nu se vor auzi gemete. Rezultatul părea sigur. Judecătorii se puteau felicita. Sisif fu adus la locul osândei. I se arătă stânca și muntele. La început n-a prea înțeles despre ce-i vorba. Se așteptase desigur la casne, la dureri înfricoșătoare. Nimic din toate acestea. Se scărpină la ceafă ca omul necăjit, când află că treaba asta nu folosește nimănui. Dar fiind voios din fire se apucă pe dată de lucru. Piatra era grea și panta abruptă. Nădușit, ajunse cu ea în vârf. Piatra însă se rostogoli cu repeziciune. Sisif contemplă o clipă zările și trecându-și palma peste frunte coborî. O dată ajuns jos și trebuind să reia lucrul, el are revelația destinului său cinic. Gândește: „iată o pedeapsă drăcească”. În această clipă, cât toată veșnicia – ceea ce urmează nu-i decât rutina durerii – Infernul și Sisif își măsoară forțele. Mulțimea privește mută. Judecătorii neliniștiți, caută semnele supunerii pe chipul acum sever al osânditului. Stânca însăși pare cuprinsă de fiorii înfruntării. Sisif decide: încordează mușchii pentru o nouă ridicare. Infernul jubilează. Poporul, neînțelegând rosturile, tace încă. Stânca rostogolită, scrâșnește pe muchii. În străfulgerarea temutei clipe, Sisif simte născându-se în el un imens hohot de râs. Conștiința, asemeni oglinzilor de bâlci, îi reflectă destinu-i grotesc și absurd. Sisif privește imaginea. Dar râsul e acum mușcătură veninoasă. Colții autoironiei sfâșie carnea moale a speranței și milei de sine. Vine rândul măștilor rigide și ridicole ale durerii și fericirii. Rațiunea însăși cade sub colții aceștia fără îndurare. – 73 –

Abia acum ridicarea stâncii devine confruntare și înfruntare. Ar fi greșit să ni-l închipuim pe Sisif sfidând zeii. El știe că asta nu i-ar folosi la nimic. Dar câte foloase imense are această autoironie. Să râzi profund și sincer de propriu-ți destin, să-ți privești viața ca și cum nu ți-ar aparține, să ridici stânca la infinit, fără spaimă, cu voioșie chiar, să găsești rosturi tocmai acolo unde mintea refuză să le găsească. Gândește amuzat: un vicleșug pe care Infernul încă nu l-a aflat. Născută sub osândă, forța uriașă a autoironiei, înmănunchind și transformând revolta, blestemul, injuria, râsul și clarviziunea, îl ridică pe Sisif deasupra destinului său. Din această perspectivă uluitoare, nefericirea și fericirea își pierd conturul, confundându-se. Autoironia, ferindu-l de extreme, a făcut din Sisif un înțelept. Sub ochii uimiți ai Infernului, el a reușit să transforme osânda-i lipsită de nimb în victorie. Mulțimilor în așteptare le dărui un nou simbol al „Omului”. Tainele puterii Olimpului și Infernului erau pentru totdeauna spulberate. .................................................................................... Scrutând nemărginirea goală, oamenii fură cuprinși din nou de teamă. În singurătatea prea mare pentru ei, se născu atunci Dumnezeul unic. El era chemat să dea acestei lumi un înțeles nou, fără de care nu se putea trăi. Cu bine

– 74 –

CARTEA a II-a

Scrisoarea XXXI-a Zici: „Fă-te singur fericit!”. Te întreb: Cum? Fericirea...?!? Sensul cel mai înalt al lipsei noastre de sens. Fericirea...?!? Păcăleală divină pentru a putea îndura viața. Fericirea...?!? Promisiune care nu trebuie nicicând împlinită. Fericirea...?!? Pierderea memoriei a ceea ce-ar fi trebuit să fim. Fericirea...?!? Sugrumarea inocentului. Fericirea...?!? Plânsul celui care nu mai poate râde îndeajuns văzându-se. Fericirea...?!? Chinul de-a ne fi descoperit necesari într-o lume indiferentă. Fericirea...?!? Sila de-a ne ști prietenii abisului. Fericirea...?!? Paradoxul că lumea nu poate exista înafara conștiinței noastre. Fericirea...?!? Îndoiala care se naște ori de câte ori primim răspuns întrebărilor noastre. Fericirea...?!? Locul întâlnirii omului cu „sine”, trecând unul pe lângă altul fără a se cunoaște. Fericirea...?!? Destinul, despre care am aflat că nu ne poate face nici bine, nici rău, fără a fi cuprins de teama că „imponderabilul” i-ar putea juca o farsă neașteptată. Fericirea...?!? Balanța pe ale cărei talere greutățile sunt falsificate sub ochii cumpărătorului. Fericirea...?!? Țipăt de groază văzând în neant propria noastră înfățișare. – 77 –

Fericirea...?!? Frica că o dată am putea descoperi „adevărul” de pe urma căruia rănile noastre ar rămâne pentru totdeauna deschise. Fericirea...?!? Ridicolul și neputința răului. Fericirea...?!? Ridicolul și neputința binelui. Fericirea...?!? Moartea care ar vrea să ne distrugă, dar nu reușește decât să ne sâcâie. Fericirea...?!? Disperarea posibilei înfăptuiri a „dreptății”, lipsindu-ne astfel de curajul sublim al răzvrătirii. Fericirea...?!? Imposibilitatea absolută de-a fi iertați de „greșală”, singura care ne face egalii divinității. Fericirea...?!? Dreptul de-a tortura și de-a fi torturați, pentru a ne izbândi de infernul „păcii absolute”. Fericirea...?!? Dreptul de-al omorî pe Dumnezeu, pentru ca în spațiul rămas liber să ne putem îndepărta cât mai mult unii de alții și astfel să recâștigăm nostalgia „aproapelui”. Fericirea...?!? Să te întrebi ce se poate face și să-ți răspunzi: nu se poate face nimic. Fericirea...?!? Să te întrebi ce poți face și să vezi că poți face totul, chinuindu-te de măsura puterii tale. Fericirea...?!? Același samaritean înjunghiat de victima care-i ceruse ajutorul. Fericirea...?!? Cum reușim s-o așteptăm până la sfârșit, îndurând lucruri de care până și „nepăsarea” s-ar simți cuprinsă de neliniște. Fericirea...?!? Cauza veșnicului nostru dezechilibru. – 78 –

Fericirea...?!? Nu suntem oare de plâns că neputând-o găsi, ne iubim „nefericirea” uneori cu aceeși patimă. Fericirea...?!? Să vezi că oricât de puternic ai fi, n-ai nicio putere asupra ei. Fericirea...?!? Și noi care credem că se va înfăptui ca orice promisiune solemnă. Fericirea...?!? Te-ai întrebat cum vom arăta dacă într-o zi „fericirea” și-ar ține cuvântul, devenind o dată pentru totdeauna. Responsabilitatea de-a n-o pierde ne-ar frânge, făcându-ne să strigăm: vai nouă, „fericiții”. Fericirea...?!? Să porți în tine ca pe un blestem, urletele tuturor acelora sfârtecați pe câmpurile de bătălie. Fericirea...?!? Să nu știi dacă „libertatea” nu-i mai de temut decât veșnica „osândă”. Fericirea...?!? Neliniștea care ne cuprinde, presimțind-o aproape. Fericirea...?!? Născută din ură și răzbunare. Fericirea...?!? Jocul antinomiilor care ne face prizonierii absoluți ai „impasului”. Fericirea...?!? Să propui vieții un nou sens și să constați la sfârșit că și acesta este tot atât de lipsit de sens ca și toate celelalte. Fericirea...?!? Ceva între violență și intoleranță, imposibil de uitat: moartea. Fericirea...?!? Absurditatea unui destin împotriva căruia ne răzvrătim necontenit, sfârșind prin a-l accepta din lașitate. Fericirea...?!? Viața, ceva dat, luat, redat și reluat fără nicio explicație. – 79 –

Fericirea...?!? Între dușmani: măștile propriei noastre ființe. Fericirea...?!? Damnarea singurătății, născând setea de ceilalți. Fericirea...?!? Refuzul transcendentului în genunchi. Fericirea...?!? Să vezi că „binele” și răul sunt în așa fel amestecate, încât nu se pot deosebi. Singurul lucru ce se poate face: să renunți la ele în folosul amândurora. Fericirea...?!? Și ce rost să faci războaie, revoluții, să iubești sau să urăști, să speri sau să disperi, să lupți pentru înalte idealuri sau să zaci în noroi, într-un cuvânt, să trăiești când toate se reduc la unul și același nonsens care este Existența. Fericirea...?!? Cum am reușit să-l omorâm pe Dumnezeu pentru a doua oară, după ce Iohann Sebastian Bach, coborându-L de pe cruce, I-a legat rănile, vindecându-le cu armonia cutremurată a muzicii sale. Fericirea...?!? Să alergi frenetic în întâmpinarea filozofiei și să cazi istovit în fața unui munte de hârtie îngălbenită de pe care timpul a șters toate literele. Fericirea...?!? Să dorești cu ardoare să ți se pălmuiască și celălalt obraz și să vezi că nu mai este posibil, pentru că nimeni nu mai are „criterii” Fericirea...?!? Bântuit de „lume”, să îmbrățișezi copacii. Fericirea...?!? Să atingi trupul artei în speranța că te vei vindeca de neant. Fericirea...?!? Să te întrebi asupra demnității tale și îngrozit să ocolești răspunsul. – 80 –

Fericirea...?!? Între „niciodată” și „totdeauna” un singur spațiu: zădărnicia. Fericirea...?!? Oare inechitatea care domnește aici pe pământ nu este dovada sigură a inechității universale, întrucât aceleași legi conduc întregul și părțile din care este construit? Fericirea...?!? Poate „tristețea”, singura făcătoare de oameni. Fericirea...?!? Să descoperi că fiecare clipă este miracol, sub osânda timpului care întunecă totul. Fericirea...?!? Să găsești o „utopie” în numele căreia sacrificarea vieții să ți se pară nu numai necesară ci imposibilă de refuzat. Fericirea...?!? Între mistificare și adevăr o singură cale: solitudinea. Fericirea...?!? Între subiectivism și obiectivitate tragica noastră neputință. Fericirea...?!? Între inocență și mișelie singura noastră scăpare: ambiguitatea. Fericirea...?!? Într-o lume unde nu pot fi „eu” decât negându-i pe „ceilalți”. Fericirea...?!? Între nebunie și înțelepciune aceiași nehotărâre chinuită de nostalgia opțiunii pierdute. Fericirea...?!? Acel stat despre care s-ar putea spune: nu se mai vede turma din cauza păstorului. Fericirea...?!? Să te fi întrebat necontenit ce-ar putea fi acela sufletul tău și să nu primești răspuns decât într-o limbă necunoscută și abia în clipa în care-l pierzi. Fericirea...?!? Între spiritualitate și animalitate o singură clipă de răgaz: îndoiala. – 81 –

Fericirea...?!? Să vrei să devii Om și să nu știi cum, să vrei să rămâi Om și să știi că nu se poate. Fericirea...?!? Între a putea și a nu putea, o singură punte: aceea a temerității. Fericirea...?!? Acest punct suspendat între naștere și moarte pe care conștiința îl resimte ca pe o fatalitate. Fericirea...?!? Între luciditate și delir aceeași speranță: viața. Fericirea...?!? La frontiera dintre uman și antiuman (noțiunea de inuman este falsă) un singur paznic: omul. Nu-i de mirare deci că se întâmplă atât de dese treceri frauduloase. Fericirea...?!? Spune-mi care din ele, speranța sau deznădejdea îl fac pe om să reia viața și de fiecare dată cu aceeași patimă chinuitoare. Fericirea...?!? Între victorie și înfrângere nu există decât un singur loc liber: el este întotdeauna ocupat cu următoarea victorie și înfrângere. Fericirea...?!? Nimic nu poate stinge setea de absolut a omului, afară doar de relativul însăși. ............................................................................. Zici: „Temeiul fericirii vieții: a-ți pune nădejdea numai în tine”. Din păcate persoana noastră nu prezintă garanții. A-ți pune nădejdea într-un lucru care se clatină (ți-am adus destule mărturii) iată temeiul sigur al nefericirii. Cu bine

– 82 –

Scrisoarea XXXII-a Astăzi, 27 Noiembrie, am primit cea de a 32-a scrisoare de la tine, una din cele mai scurte din câte mi-ai trimis până acum, dar tot atât de bogată în meditații și îndemnuri ca și celelalte. Ceea ce mă fascinează este statornicia cu care urmărești desăvârșirea mea interioară. Nici vârsta, nici starea sănătății (am aflat cu durere că ai fost mult timp bolnav), nici depărtarea, nici măcar acești două mii de ani care ne despart (pe oricare altul l-ar fi dezarmat) n-au fost în stare să te facă să renunți. Trebuie să văd în aceasta proba dragostei ce mi-o arăți sau mai degrabă nevoia de a dovedi că desăvârșirea interioară este posibilă? Temelia pe care ai dori să vezi ridicat acest edificiu ar fi aceasta: să găsesc împăcarea cu mine însumi, dobândind cunoașterea „binelui adevărat”. După câte știu „binele adevărat” reprezintă pentru tine realizarea integrală a tuturor virtuților. Înainte de-a vedea dacă lucrul este posibil, îți voi adresa următoarele întrebări: Este „binele adevărat” un deziderat al sufletului, deplin sieși și rupt de condiționările dinafară sau, din contră, el nu reprezintă decât glasul istoriei frânt în noi ca un ecou? Dacă binele nu este decât al nostru, cum se face că nu-l putem nici cunoaște, nici realiza decât în cadrul istoric. Dacă din contră el ține doar de evenimentele lumii, ce-l face să se manifeste doar în opoziție cu ele și numai în cadrul limitat al eului anistoric? – 83 –

Este „binele adevărat” necesitate supremă spre care mă îndrept vrând-nevrând, același pentru toți oamenii, sau, din contră, am putința să creez un bine doar pentru mine, pe care apoi să-l schimb după necesități? Binele este afirmație sau negație? Dacă este afirmație mă poate el împăca pe mine cu mine și în același timp cu lumea. Dacă, din contră, este negație, ceea ce neg eu este ceea ce neagă toată lumea, lăsându-mi în același timp întreaga libertate individuală a alegerii? Poate binele, prin el însuși, să se transforme în opusul său și dacă da, are oare dreptul să devină o normă pe care eu să fiu obligat s-o respect necondiționat? Este binele o măsură apriori a lucrurilor sau mai degrabă raporturile dintre lucruri au dus la ideea de bine? Când binele meu nu coincide cu binele istoriei, căruia dintre ele trebuie să-i dau întâietate? Cum aș mai putea recâștiga vreodată liniștea, văzând cât rău a produs celorlalți, înfăptuirea „binelui meu adevărat”? Ce trebuie să gândesc asupra binelui când pentru a se înfăptui îmbracă de nenumărate ori haina răului. În acest caz are dreptul la circumstanțe atenuante sau această aparență – folosită doar pentru că „nu se putea găsi altă soluție” – îl condamnă la aceeași pedeapsă ca și pe opusul său? Avem oare dreptul în numele „binelui adevărat” să fim de neînduplecat sau din contră el este expresia supremă a înțelegerii, pe care trebuie s-o arătăm – 84 –

în fiecare clipă „nedesăvârșirii a toate” celor ce ne înconjoară? Ce trebuie să gândesc despre cel care, făcând altora bine își face sieși cel mai mare rău. Este drept să suferim de pe urma binelui nostru. Și dacă este nedrept, cum să acceptăm paradoxul? Ai văzut și tu desigur nenumărate rele a căror singură rațiune de-a fi era realizarea binelui. Dar noi nu știam aceasta. Abia la sfârșit jocul umbrelor s-a deslușit; era însă prea târziu. Ne-am încărcat deja sufletul cu blesteme. Binele este sensul mișcării sau din contră tocmai reținerea unui punct câștigat din teama de-a nu pierde certitudinea? Cum îl voi judeca pe cel care, înfăptuind binele cu bună știință, a făcut apoi răul pe care nu-l dorea? Binele și adevărul sunt unul și același lucru sau tocmai dialectica lor opoziție face ca unul fără altul să nu poată exista. Și dacă este așa, cum se face că de cele mai multe ori trebuie să facem binele eliminând adevărul. La rândul său adevărul trebuind să triumfe, după ce binele a fost sacrificat? Cum am putea ști ce este acela „binele adevărat”, din moment ce el este doar ținta din fața noastră, ascunsă mereu privirilor de omeneasca noastră neizbutire? Dacă „binele adevărat” este din această lume, cum se face că oamenii văd în cel care l-ar realiza, o ființă asemenea zeilor? Binele adevărat este tot una cu „binele absolut” sau primul nu reprezintă decât relativizarea celui din urmă, pentru a fi întrucâtva pe măsura noastră? – 85 –

De partea cui este binele: de partea celui care luptă sau de partea celui care acceptă, știind că și unul și altul sunt la fel de departe de împăcarea cu sine, pe care tu o socotești drept rezultatul „binelui adevărat”? Vrei să știi deci de ce oamenii doresc cu sete ziua de mâine? Nu fiindcă nici unul nu-și ajunge sieși – precum spui – ci pentru unicul motiv: fiecare speră că va realiza „binele adevărat” și prin aceasta se va elibera de povara acestui ideal care ne copleșește. Cu bine

Scrisoarea XXXIII-a Iată-mă ajuns la jumătatea drumului. Rândurile tale mă dojenesc cu blândețe, dar în spatele cuvintelor presimt statornica ta teamă de-a nu mă risipi în zadar. Îmi scrii: „Este rușinos pentru un om care se apropie de bătrânețe să fie înțelept după însemnările altora; dă ceva și de la tine. Adevărul este deschis tuturor”. La greu drum mă îndemni și de mare cinste mă faci răspunzător. Numai acela care înțelege rosturile adânci ale propriei sale vieți poate aspira la înțelepciune. Ea nu este altceva decât GENEROZITATE. Cu bine – 86 –

Scrisoarea XXXIV-a Iată Skylla: faptele și Kharybdis: vorbele. În fața lor, eu, ucenicul tău, căruia îi scrii: „Dacă vei izbuti ca toate faptele tale să consune și să corespundă cu vorbele tale...” Sunt oare făcute să consune între ele sau din contră opoziția dintre fapte și vorbe, dezvăluie un sens mai adânc: existența nu poate fi altceva decât tragica confruntare, negare, lipsa de sens în permanentă căutare de sens, care s-o justifice și prin aceasta s-o facă acceptabilă. Prin fapte, spiritualul încearcă să se realizeze în ordinea materială și tot el o neagă numind-o. Dar se întâmplă și invers ca vorbele să dea naștere faptelor, pentru ca apoi să le nege, relativizându-le. Raportul de precedență între fapte și vorbe a fost și va rămâne tema de predilecție a filozofiei, dar ceea ce este cu adevărat important stă în întrebarea: de la care din ele putem primi un răspuns asupra noastră. Dacă faptele sunt ireversibile în esența lor, ce face ca vorbele să le poată transforma la un moment dat, exact în contrariul lor? Cine dă sens faptelor, vorbele sau, din contră, nici o vorbă nu poate căpăta valoare fără proba faptei? Sunt oare în stare faptele să dea vorbelor o putere mai mare decât au avut-o ele însele? Cum sunt în stare vorbele să determine fapte care n-au fost niciodată în intenția lor? Se găsesc faptele reflectate în întregime în vorbe, și dacă nu, ce reprezintă acest rest și cum poate el fi cunoscut? – 87 –

Vorbele numesc faptele sau numai ceea ce noi putem gândi despre ele? Când faptele nu concordă cu vorbele, suntem oare îndreptățiți să credem că unele sau altele sunt false sau mai degrabă în aceasta ar trebui să vedem imposibilitatea noastră esențială de-a cunoaște ce este adevărul absolut. Cum pot vorbele amăgitoare să declanșeze resorturile faptei, transformându-le pe primele în necesitate? Dacă fapta corespunde vorbei, putem crede că suntem pe calea cea adevărată sau din contră acesta este semnul că ne-am rătăcit în hățișul aparențelor? Cum se poate explica realitatea că fapte ambigue pot da naștere la vorbe ferme și invers? Între aceleași vorbe neadevărate și fapte neadevărate, trebuie să vedem un raport de necesitate sau ele sunt condiționate de factori separați, creînd doar aparența de cauzalitate? Când cineva lăudându-ți faptele strecoară și cuvântul „dar”, faptele tale nu mai pot fi socotite drept ceea ce au fost? Când faptele bune sunt determinate de vorbe rele și invers, nu ne găsim oare într-un raport de cauzalitate a cărui nume nu poate fi decât „neant”? Atunci când oamenii folosesc vorbele pentru a ascunde faptele, o fac din conștiința culpabilității sau din iluzia că nicio faptă nu poate exista înafara cuvântului care o exprimă? Singurul document care atestă existența faptei este vorba. Dar multe vorbe au murit și faptele la care ele se refereau continuă să trăiască în vorbe noi. În – 88 –

acest caz obișnuim să spunem că faptele au căpătat o nouă „semnificație”. Dar oare faptele nu suferă și ele de pe urma noii semnificații, murind la rându-le? În vremea din urmă, mulți s-au aruncat împotriva vorbelor acuzându-le de trădare. Se afirmă că, alienându-se, vorbele ar fi distrus raporturile de comunicare dintre noi și lume, lăsând în lume drept unică consolare, revelația absurdului. Mai putem face oare o singură faptă sau rosti o singură vorbă care să nu ni se pară la fel de paradoxală ca oricare alta? Este drept să ne fie teamă mai mult de o faptă înfricoșătoare decât de o vorbă înfricoșătoare? De ce vorbele cele mai veninoase au fost îndreptate împotriva sfinților, geniilor, eroilor. Poate pentru că mulțimea a simțit dintotdeauna primejdia care o pândește de pe urma faptelor acestora. Tu însă nu te lași abătut. Revii spunând: „Știi ce înțeleg eu prin «bun». Un om desăvârșit, eliberat, pe care nicio putere, nicio silnicie nu-l poate face rău”. În acest caz nimeni n-a fost și nu va fi „bun”, pentru că nimeni nu poate scăpa de silnicia care ne copleșește între fapte și vorbe. Cu bine

– 89 –

Scrisoarea XXXV-a „Învață să iubești!” Nu mi-o lua în nume de rău; poruncii tale îi voi da ascultare abia după convingerea că acest lucru trebuie cu adevărat învățat. Ce este așadar iubirea: instinct, deziderat sau iluzie? Dacă iubirea este instinct, ar trebui să fie tot atât de oarbă, tenace și permanentă ca și toate celelalte. Dacă iubirea este instinct, ar trebui să ne supună, slujind-o împotriva voinței noastre. Dacă iubirea este instinct, ar trebui să fie în noi ancestrală și nu determinată de cauze relative. Dacă iubirea este instinct, cum se face că omul poate săvârși crima. Dacă iubirea este instinct, s-ar supune în aceeași măsură mecanismului perversiunii. Ori o iubire perversă este un non sens. Dacă iubirea este instinct, niciun om n-ar mai fi chinuit de singurătate. Dacă iubirea este instinct, rațiune de-a exista și-ar fi căpătat deja răspunsul. Dacă iubirea este instinct, nu ne-ar mai putea cuprinde oroarea neantului. Dacă iubirea este instinct, de ce ne limitează doar la „ceva-cineva”, lăsându-ne tot restul indiferent. Dacă iubirea este instinct, moartea oricărui om ar trebui s-o simțim ca pe propria noastră moarte. Dacă iubirea este instinct, viața mea n-ar putea fi altceva decât viața pentru ceilalți. – 90 –

Dacă iubirea este instinct, de ce după împreunare, bărbații și femeile își mai pot regăsi fiecare nu numai viața lor proprie, ci și puterea înfricoșătoare de-a se urî. Dacă iubirea este instinct, ar mai fi posibil absurdul? Dacă iubirea este instinct, binele și răul ar dispărea, cedând locul externei ingenuități. Dacă iubirea este instinct, nu ne-ar mai rușina cuvinte ca acestea: „oamenii sunt orbii instinctului”. Dacă iubirea, din contră, este deziderat, va trebui să știm desigur în ce măsură ea corespunde sau nu intereselor umane. Pot rezolva oamenii prin iubire-deziderat, conflictul fundamental dintre individ și societate? Ne convinge iubirea-deziderat că viețile tuturor oamenilor sunt la fel de importante, incriminând astfel orice tentativă de suprimare, împilare sau înjosire? Cum poate fi judecată iubirea-deziderat a multor moraliști și morale care, în dorința de a o impune s-au folosit până și de crimă. De ce oamenii nu aderă la iubirea-deziderat decât prin constrângere. Este aceasta un simptom al lipsei de umanitate sau din contră indică mai degrabă refuzul omului de-a se lăsa umanizat. Care dintre iubirile-deziderat dominante la un moment dat într-o epocă ar trebui considerată adevărată: cea care a dat mai mulți eroi sau cea care și-a plâns mai multe victime? Pare de necrezut, dar tot iubire-deziderat este considerată și aceea în numele căreia o clasă socială, – 91 –

un popor, o rasă sunt asmuțite împotriva altor clase, altor popoare, altor rase. Astfel iubirea se numește după caz: luptă de clasă, idealurile sfinte ale națiunii sau puritatea rasei. Oamenii, deși urăsc orice îngrădire a individualității lor, se lasă cuprinși deodată de halucinația unei unice iubiri-deziderat, transformându-i pe toți într-o masă indistinctă și de temut. Dar oricare dintre aceste iubiri-deziderat născută din entuziasm și trăind în delir, n-a putut ocoli sfârșitul, același pentru toate: oroarea. Spune-mi, nu ți se pare uluitor faptul ca nici o iubire-deziderat nu admite generozitatea. Lucrurile au mers până acolo că nici un om generos nu i-a supraviețuit. Cele mai desăvârșite forme de manifestare ale iubirii-deziderat sunt războiul și revoluția. Antrenând mulțimile, ea are prilejul să-și dovedească universalitatea. Cine ar mai îndrăzni s-o conteste? Unii oameni poartă în ființa lor tragică și paradoxală nevoia de absolut. Tirania acestei aspirații (oricât ar părea de absurd) devine însăși rațiunea lor de a exista. Resimțind limita condiției umane ca pe un act de injustiție (autorul verdictului rămânând întotdeauna obscur), oamenii aceștia n-au ales decât o singură cale: cea a iubirii-iluzie. Ea reprezintă totodată și cel mai înalt punct al revoltei, pe care o conștiință o poate îndrepta împotriva relativului din lume. Iubirea-iluzie dă martirilor tăria de-a „mărturisi”, mai presus de oroarea sfâșierii cărnii. Ea transformă urletele în iertare, îndoiala în certitudine, – 92 –

slăbiciunea în forță cutremurătoare. Călăilor ea le strecoară chinuitorul gând că totuși „ceva” nu poate fi suprimat. Mulțimile însă, fără să știe de ce, fără să știe cum, și după ce locul a fost curățat de sânge, cenușă și strigăte, sunt cuprinse de aceeași veche și neistovită foame de relativ. Abia în acest moment ne e dat să înțelegem aprigul adevăr: toate rămân cum au fost! Nici un război nu poate fi conceput fără eroi. Ei sunt singurii care, în vârtejul orgiei mulțimilor încleștate, caută absolutul. În timp ce pentru ceilalți războiul reprezintă realitatea „omoară înainte de-a fi omorât”, pentru erou războiul înseamnă „sublimarea morții prin iubirea-iluzie”. În timp ce soldatul își omoară inamicul pentru a-și salva propria viață, eroul vede în moartea inamicului său un dușman mai puțin. În timp ce soldatul omoară sub puterea unei voințe străine lui, eroul, animat de iubirea-iluzie, omoară din necesitate interioară. În timp ce soldatul cântărește mereu și până în cele mai mici detalii șansele pe care le are de-a supraviețui, prețuind mai mult propria-i viață decât moartea inamicului, eroul se avântă în chiar mijlocul primejdiei, distrugând dușmanului orice șansă de-a supraviețui, chiar dacă acest lucru trebuie plătit cu viața. În timp ce soldatul se mulțumește să execute ordine, acceptând de bunăvoie să reintre în anonimatul statutului de disciplină militară, eroul, sub puterea iubirii-iluzie, execută ordine care nu – 93 –

aparțin nici unui comandant și nu sunt înscrise în nici un cod de război. În timp ce soldatul își așteaptă mereu moartea sperând totuși în permanență că ea îl va ocoli, eroul nu are decât o unică obsesie: moartea dușmanului. În timp ce soldatul blestemă pe cei care i-au impus un război pe care nu-l dorește și nici nu-l poate înțelege, eroul simte că războiul îi oferă șansa supremă de-a incendia absolutul cu flacăra istovitoare din el, aceea a iubirii-iluzie. În timp ce soldatul murind, este chinuit de regretul că absurdul și-a ținut promisiunea, eroul se răzvrătește, văzând în moartea lui pierderea unui vis. În timp ce soldatul, la terminarea războiului, se întoarce între ai săi flămând de liniște, de dragoste, de viață, eroul vede în pacea încheiată împotriva voinței lui, triumful relativului. Tuturor le e dat să înțeleagă în acest moment aprigul adevăr: toate rămân cum au fost. Fără vizionari Dumnezeu n-ar putea exista! Arși de flacăra iubirii-iluzie, ei fac din revelație singura cale de comunicare directă cu absolutul. Astfel, prin natura lor spirituală, vizionarii devin victimile unei tragice damnări: singuri în fața adevărului suprem! În jur, nesfârșitele întinderi ale relativului, colcăind de întrebări, frică, incertitudini... Vizionarii: „Dumnezeu, dragoste supremă!” Oamenii: „Dachau/Auschwitz, Lidice, Hiroșima, Nagasachi”.... Vizionarii: „Dumnezeu, bunătate fără margini!” Oamenii: „De ce atunci crima, împilarea, nedreptățile, robia, răutatea, intransigența, cinismul, – 94 –

înjosirea, ura, trădarea, invidia, egoismul, ipocrizia, minciuna, cruzimea, răzbunarea .....” Vizionarii: „Dumnezeu, înțelepciune absolută!” Oamenii: „Ar fi trebuit să știe!... De la cuțitul de piatră, săgeata de aramă, lancia de fier, oțelul tunurilor, praful de pușcă, napalmul bombelor, până la uraniul armelor atomice... Nu mai există acum decât un singur pas, între a fi și a nu fi.” Vizionarii: „Dumnezeu, unică certitudine!” Oamenii: „De unde venim? Pentru ce-am venit? De ce și unde ne ducem?” Vizonarii: „Dumnezeu, sens absolut!” Oamenii: „De ce absurdul?” Vizionarii: „Dumnezeu, justiție imanentă!” Oamenii: „De ce moartea inocentului?” Vizionarii: „Dumnezeu....” Oamenii: „Sssttt!... Nu vă mai osteniți”. .................................................................................... Marea aventură a MĂRTURISIRII este imposibilă. Oamenii de prea multe ori înșelați vor dovezi, vor să pipăie. Vizionarii imploră. Dumnezeu tace. Tuturor le e dat să înțeleagă în acest moment aprigul adevăr: toate rămân cum au fost! Numai posedații fac istoria lumii. Demonismul iubirii-iluzie le dă misterioasa și uriașa forță de-a tăia trepte în indiferența timpului. În urma lor, milioane înghesuite, străine efortului, străine lor înșile, imploră odihna pe care n-o merită. Posedații însă, împătimiți de iubirea care-i devoră, urcă treptele lumii mereu mai sus. Gloatele, rămase în urmă, urlă cuprinse de frică: deajuns, deajuns. Nu mai putem. Dați-ne puțin – 95 –

răgaz. Vrem să mai rămânem cât mai aproape de ce este posibil. Nu mai recunoștem locurile. Eram atât de liniștiți, atât de mulțumiți în culcușul ignoranței noastre. Cineva râde: toate rămân cum au fost! Îndrăznesc deci a spune: oamenii nu par a avea nevoie atât să „învețe a iubi” cât mai degrabă însușirea profundă a unei alte învățături, mult mai trebuincioase, aceea a „generozității”. Prin ea am putea găsi calea care duce la Om, acest uriaș plăpând, tulburat de incertitudini între relativ și absolut. Cu bine

Scrisoarea XXXVI-a Te vei fi întrebat desigur ce mă face ca, în mai toate răspunsurile la scrisorile pe care mi le trimiți, să mă opresc la câte o idee sau alta de-a ta, răstălmăcind-o, combătând-o sau pur și simplu refuzând-o. Cauza reală a acestui lucru stă în nedumerirea care mă încearcă uneori când te citesc. Și de data aceasta, sunt în aceeași situație. Îmi scrii: „Este rușinos că cugetarea nu ne dă liniștea la care ajunge lipsa de cugetare”. Aparent afirmația aceasta pare să fie întru totul adevărată. Unii spun chiar că omul n-a cunoscut neliniștea decât o dată cu nașterea cugetării, preamărind totodată zilele fericite când trăiam într-o totală ignoranță. – 96 –

Îngăduie-mi să mă alătur colocviului. Când după acel lung, istovitor și întunecat ev mediu, cineva copleșit de o fericire sfâșietoare striga „cuget deci exist”, temeliile lumii se clătinară, prăbușind secole de teamă, ignoranță și violență. Măștilor hâde ale intransigenței și ipocriziei eclesiastice, cugetarea le opunea ironia volteriană, cunoașterea enciclopedică, desacralizarea naturii. Demnitatea cugetării – în antichitate ea dădea mai multă strălucire gânditorilor decât regilor – fu repusă în drepturile ei legitime. A cugeta înseamnă a mărturisi că lumea n-ar avea niciun sens fără o conștiință care s-o reflecte și totodată a atesta că această conștiință există, din moment ce lumea se reflectă în ea. Poate de aici crima ignoranței era mai infamantă decât oricare încălcare a legilor. Deși distanța între tine și epoca carteziană este considerabilă, nu-mi poate da totuși o satisfăcătoare explicație în legătură cu grija ce ți-o faci. Poate cugetarea în ea însăși să neliniștească sau neliniștea vine de la lucrurile pe care le-am aflat, folosind cugetarea drept instrument de cunoaștere? Când cugetarea neliniștește, descoperă adevărul sau ia drept adevăr o ficțiune? Ce sens ar mai avea o cugetare care nu neliniștește, știind că numai în această stare ea există și produce. Neliniștea este semnul cugetării de elită: prin ea conștiința sondează adâncimile necunoscutului, luminând o porțiune din drumul care duce spre misterul fundamental al lumii. Trebuie oare să ne rușinăm sau mai degrabă să fim mândri simțind neliniștea produsă de cugetare: – 97 –

e semn sigur că nu ne-am împăcat cu ceea ce suntem. O cugetare care aspiră la liniște dă dovadă de netăgăduit nu numai asupra proprilor limite, ci confirmă în același timp lașitatea de care se simte cuprinsă la ideea că și-ar putea pierde această liniște. Cele câteva adevăruri relative pe care cugetarea le-a aflat, sunt rodul neliniștii care aspiră – fără a o realiza vreodată – spre ideala liniște a adevărului absolut. Orice cugetare este o confruntare dramatică dintre „eu” și lume. A pretinde liniște e ca și cum ai refuza să auzi zgomotul unei lupte în mijlocul căreia te afli. Liniștea cugetării da, nu și liniștea de după cugetare. Liniștea care urmează cugetării este semnul sigur că n-am reușit să fim îndeajuns de onești cu noi înșine, bucurându-ne de aparențe ca și cum am fi aflat adevărul însuși. Ar putea vreodată adevărata cugetare să ne dea liniștea de care omenescul din noi are atâta nevoie? Nu, niciodată; pentru că între prima și cealaltă nu există niciun raport de cauzalitate. Afirmând, deși cu regret, că „lipsa de cugetare ne dă liniștea”, te găsești într-o dublă contradicție. În primul rând că „lipsa” poate „crea”, știind că niciun efect nu poate exista fără o cauză prealabilă, în al doilea rând, că ceea ce există, adică cugetarea nu poate „realiza” performanța proprie-i negații. Dacă totuși liniștea urmează lipsei de cugetare e datorită unei confuzii, pe care imperfecta natură omenească o ia drept adevăr. Frica noastră ancestrală de responsabilitate, ne târăște mereu pe panta minimei – 98 –

rezistențe. Dorim în așa măsură liniștea, încât suntem în stare să plătim chiar prețul dezonorant al lașității. Revenind asupra ecuației ideilor tale, îndrăznesc a spune: trebuie să fim fericiți că cugetarea nu ne poate da liniștea la care ajunge lipsa de cugetare. Deci completa formulare a lui „cogito ergo sum”, ar putea fi aceasta: Cuget deci exist; exist deci sunt neliniștit; sunt neliniștit deci cuget! Cu bine

Scrisoarea XXXVII-a Pentru a-ți putea răspunde scrisorii de față am simțit nevoia să recitesc dicționarul enciclopedic în dreptul cuvintelor: rațional și irațional. Iată ce se spune: „Rațiunea, facultatea omului de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca; motiv, temei, ceea ce justifică existența cuiva sau a ceva. Irațional, împotriva gândirii logice”. Consecvent ca întotdeauna îmi transmiți îndemnul: „Dacă vrei să-ți supui totul supune-te rațiunii; este singura cale care duce la adevărata libertate, cel mai de preț lucru pe lume”. Înainte de a-ți urma sfatul, aș dori să aflu dacă „rațiunea există cu adevărat”. Dacă este unică, permanentă și fundamentală. Ce raporturi există între ea și propria-i negație? Ce face ca rezultatele iraționalului să fie de multe ori mai decisive pentru soarta oamenilor, decât rațiunea cea mai întemeiată? – 99 –

Dacă a te supune ei este un bine? Cum e posibil ca idei raționale să dea naștere la fapte iraționale și invers? Dacă există un raport de cauzalitate între rațiune și libertate? Unde sfârșește rațiunea și începe iraționalul? Rațiunea și opusul ei sunt reflectarea desfășurării istorice în diferitele ei etape sau există înafara condiționărilor, incoruptibile și inalienabile? Ce face ca în legătură cu unul și același subiect să existe „rațiuni diferite”, degenerând de cele mai multe ori în conflicte sângeroase, în timp ce iraționalul rămâne mereu egal cu sine însăși indiferent circumstanțelor? Cum se explică faptul că iraționalul poate „crea” și rațiunea poate „distruge”? Când sunt pus între „da” și „nu”, ce rațiune voi folosi, cea care mă reprezintă sau cea comună obștii în mijlocul căreia trăiesc? Ce raport există între rațiunea mea și a celorlalți? Cum se explică tragicul impas la care a ajuns civilizația noastră, rezultatul efortului milenar a rațiunii? Cine a produs mai multe pagube omenirii, rațiunea sau iraționalul? Cum se poate ca ceva irațional să justifice existența cuiva sau a ceva și raționalul să le arunce în neant? Putem vorbi de o logică a iraționalului; dacă da, suntem nevoiți să admitem că există logici antinomice? Cum se face că tocmai cei mai iluștri reprezentanți ai rasei umane au fost socotiți de cele mai multe ori drept oameni iraționali? Când „rațiunea neagă” și „iraționalul afirmă”, nu ne pripim oare alegând-o pe prima numai pentru considerentul că se bucură de respect? Cum se face că raționalul poate fi uneori mai de temut decât iraționalul? Cum se explică faptul că de multe ori raționalul îmbracă haina iraționalului și invers, – 100 –

pentru a-și realiza în acest incognito chemarea? Este drept să socotim irațional pe cineva numai pentru faptul că nu se supune rațiunii celor din jurul său? Când iraționalul realizează ceea ce raționalul consideră drept „imposibil”, nu este de datoria noastră să-l considerăm pe acesta din urmă drept laș, acoperindu-l cu dispreț? Dacă prin irațional obținem o mai mare libertate în sondarea abisalului, nu e drept să-l considerăm drept mijloc de cunoaștere a lumii, redându-i demnitatea pe care rațiunea i-o refuză? Cum și de ce rațiunea se poate schimba „în funcție de...”, ajungând până acolo încât să se nege pe sine însăși? Când folosim rațiunea devenim oare liberi cu adevărat, stăpâni asupra noastră și a tot ce ne înconjoară sau mai degrabă devenim sclavii propriului nostru sistem de gândire? Există o rațiune universală, absolută și imuabilă, și dacă da, nu-i oare o eroare fundamentală a ne supune rațiunii noastre limitate, relative și schimbătoare? Dacă din contră, universul este irațional, rațiunea noastră nu poate fi decât negare a universalului, ceea ce duce la propria ei neantizare. Cum acest șir de întrebări ar putea urma la nesfârșit, mă opresc aici. Nevoind a te îndurera prin nesupunere, voi încerca să realizez dezideratul „adevăratei libertăți” folosind calea mai puțin glorioasă dar mai sigură, aceea a „expectativei”. Cu bine

– 101 –

Scrisoarea XXXVIII-a Astăzi am primit vestea morții tatălui meu. Viața ne despărțise demult. Deși trăiam la o mare distanță unul de celălalt, ne simțeam puternic legați. Odată cu trecerea anilor, noțiunile de tată și fiu își schimbară înțelesurile, contopindu-se la nivelul mult mai înalt, acela al prieteniei. Desigur, unii vor zice că aceasta reprezenta mai degrabă o „decădere” decât o „înălțare”. Nu voi încerca să-i conving de contrariul. În astfel de cazuri a demonstra înseamnă a te apăra. Se apără doar cei care se simt vinovați. De altfel, nu-mi amintesc să fi existat între mine și el altfel de raporturi. Faptul că-mi era tată, nu-i sporea cu nimic prestigiul imens de care se bucura în ochii mei. Încă din anii adolescenței mele și a deplinei lui maturități, simțirăm misterioasa atracție între spiritele noastre, pe care timpul o adânci și o amplifică. Construită pe temeiul adevăratei libertăți (îngrădită doar de respectul ce ni-l purtam reciproc), prietenia deveni însăși rațiunea noastră de a fi. Iubirea, atât de fluctuantă când își are temeiul doar în legătura de sânge, devenise act de responsabilitate. Ne simțeam solidari în fața bucuriilor, deznădejdilor, succeselor sau căderilor noastre. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată un sentiment puternic în care el să nu fie prezent. Pășisem atât de departe pe acest drum, încât ne însușeam ca pe ceva „numai al nostru” orice emoție de care eram cuprinși. Frumosul (luat în sens de revelație a adevărului) statornicea mai întotdeauna între noi o lungă tăcere. – 102 –

Când într-un târziu ne priveam, ochii lui erau întotdeauna năpădiți de o stranie lumină, topită în lacrimi izvorâte fără voie. Ne dibuiam atunci mâinile pe care ni le strângeam cu un fel de „disperare a noastră”. O fericire tristă își făcea drum între mine și el și rămâneam așa până când fiecare din noi se regăsea pe sine, plin de celălalt. Reușisem să umplem acel „spațiu al nimănui” – care desparte în general pe oameni, chiar atunci când se iubesc – eu cu impetuozitatea tinereții, el cu înțelepciunea maturității. Dar această balanță era uneori amenințată să-și strice echilibrul datorită mie. Încărcăm atunci talerul meu cu o mulțime de fapte inutile, reprobabile, stupide, iresponsabile. În asemenea ocazii, nu protesta, nu se agita, nu folosea autoritatea lui de părinte sau de prieten mai vârstnic. Mă privea doar. Nici dojenitor, nici aspru, nici furios, nici disprețuitor. O, dar în privirea aceea întrebătoare, speriată, uneori deznădăjduită, mă vedea clar, asemeni îngerului căzut, sărăcit de grația divină. În anii maturității mele ne întâlneam rar și pentru scurt timp. În acele câteva zile petrecute împreună, nu ne mai ajungeau cuvintele. Era o adevărată beție a comunicării (nu logoree, cum vor încerca să insinueze unii de rea credință). Tot ce strânsesem unul și altul de-a lungul lungilor despărțiri, era verificat, confruntat, cântărit. Departe de orice pedanterie sau emfază intelectuală, conversațiile noastre, alimentate în permanență de suflul entuziasmului, se transformau adesea în incendii, din care nu lipseau sofismele menite să – 103 –

întrețină focul. Dar fericirea cea mai deplină o aflam când, în cumpăna unei întrebări, descopeream pe căi diferite unul și același răspuns. Zăream atunci în ochii lui acea blândețe nesfârșită cu care mă învăluia ori de câte ori urcam o treaptă. Când sosea sorocul despărțirii eram cuprins întotdeauna de revoltă. Mă dezlănțuiam, proferam injurii, simțeam nevoia imperioasă de-a distruge. Oamenii, alcătuirea socială, obligațiile profesionale, necesitățile cotidiene, toate interpuse între mine și el, le simțeam atunci ca pe un destin dușmănos, implacabil și perfid, râzând cinic de „prietenia noastră”. El, senin, iluminat, neclintit în sine însuși, îmi întindea mâna-i delicată, încercând să-și stăpânească ușoara tremurare a degetelor. „Să ne scrii”. Erau singurele cuvinte ce mi le adresa în timp ce sirena locomotivei anunța iminenta clipă a plecării. Dar abia despărțiți, ne pregăteam în taină viitoarea întâlnire cu înfrigurare de îndrăgostiți, pentru care timpul și spațiul erau doar capetele unui pod, arcuit peste hăurile neființei. Bunule învățător, mă îndrept către tine cerându-ți sfatul în acest ceas al „despărțirii noastre supreme”. Sunt singur, descurajat și neputincios. N-am putut nici măcar atât: să-i stau la căpătâi în ceasul morții. Cei care l-au cunoscut și l-au iubit mi-au transmis vestea, însoțind-o cu vorbe de jale. Unii dintre ei se întreabă cu amărăciune dacă mai putem crede într-o „dreptate supremă”, atâta timp cât oameni de calitatea prietenului meu sunt răpiți înainte de vreme. Ce să le răspund; ce să-mi răspund mie însumi? – 104 –

Am răsfoit din nou – pentru a câta oară – scrisorile primite de la tine. Caut vorbele-ți care m-ar putea ajuta să înțeleg neînțelesul: moartea prietenului. Zici: „Înțeleptul suportă liniștit pierderea unui prieten, deoarece el nu va fi niciodată lipsit de un prieten, fiind în puterea lui să înlocuiască pe cel pierdut. Înțeleptul, zice Crisip, nu suferă lipsa nici unui lucru, și totuși are trebuință de multe. Prin urmare, zici tu, oricât s-ar mulțumi cu sine, înțeleptul are nevoie de prieteni, nu ca să fie fericit, căci el poate fi fericit și fără prieteni. Binele suprem nu-și caută sprijin înafară; dacă și-ar căuta o împlinire înafară ar începe să fie supus soartei. Temeiul dreptății este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricină naturii, care nu ne-a pus alte legi decât și-a pus sieși. Tot ce ea întocmește, risipește și tot ce risipește, întocmește iarăși. Moartea este o necesitate egală pentru toți, deoarece viața nu ni s-a dat decît sub această rezervă. Nu există o singură moarte; ne înșfacă doar cea de pe urmă. Moartea nu este o pagubă, căci ar trebui să existe ceva păgubit de dânsa; ea nu răpește ci doar întrerupe viața. Nu de moarte ne temem, ci de gândul morții”. Nu mă îndoiesc că în cele spuse de tine stă mult adevăr; totuși eu, umilul tău învățăcel în ale înțelepciunii, fără a mă rușina de propria-mi neputință, îți mărturisesc: niciunul din îndemnurile tale și nici ale altora nu mi-au folosit astăzi spre a-mi potoli încrâncenata durere. Lasă-mă deci să mă zbucium; lasă-mă să fiu eu. Judecă-mă aspru dacă aceasta ți-e voia; disprețuiește-mă dacă așa simți, dar nu-mi zădărnici această clipă de omenească – 105 –

disperare cu îndemnuri bune doar pentru zei. Vreau, trebuie să plâng, să strig, să urlu, să zgârii pământul cu unghiile, să blestem, să las blidul neatins, să fac din nopți veghe chinuit de spaimă, să-i repet neîncetat numele, să-mi biciu memoria, obligând-o să-și reamintească toate cele câte au fost între noi, să-i aud glasul, să-i simt dulceața îmbrățișării, să văd în toți doar umbre, în timp ce el, mai viu ca oricând să mă privească cu aceiași ochi de copil speriat, ori de câte ori vorbeam despre moarte. Poate așa, poate numai așa voi reuși să „înțeleg pierderea prietenului meu”, pășind astfel pe calea înțelepciunii, atât de plăcută ție. Cu bine

Scrisoarea XXXIX-a Te previn de la început că e vorba de o utopie, asta din onestitate, pentru că te știu scrupulos. Gândirea simte uneori imperioasa necesitate de-a evada, lăsându-se purtată pe aripile de vis ale fanteziei. Zborul acesta fără busolă, nu-i răzvrătire, ci mai degrabă nostalgie. În cazul utopiei, nostalgia gândirii nu înseamnă „întoarcere” spre imagini presupus fericite, ci o „proiectare” într-un spațiu ideal, unde imaginile sunt incontestabil fericite. Acest salt în necunoscut, gândirea îl face sub imboldul unei aprige necesități, aceea a confruntării dintre „ce este” și „ce-ar putea fi, dacă...”. Admițând termenul de – 106 –

„confruntare” suntem nevoiți a-l accepta și pe acela de „dramatic”. Orice confruntare este dramatică. În cazul gândirii utopice însă, caracterul dramatic nu este determinat atât de confruntare cât de apariția unui termen nou, pe care l-aș numi „responsabilitate absolută”. „Ce-ar putea fi, dacă...” devine astfel însăși rațiunea de-a fi a gândirii utopice. Istoria, recunoscând în utopie pe unul dintre cei mai periculoși adversari a ei (curios lucru, deoarece gândirea utopică este eminamente inocentă) a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-i împiedica realizarea finală. Pe de altă parte însă, omenirea obsedată de ideea imposibilului, i-a dat utopiei cuvântul ei de onoare: promisiunea solemnă de a o înfăptui. Obsedat, subjugat și subminat de tehnologie, secolul acesta a ridicat ideea de specializare, randament, capacitate profesională la rangul de normă absolută. „Homo universalis”, cu care Renașterea s-a mândrit câteva secole de-a rândul, a cedat locul tipului uman anonim, a cărui cunoaștere este limitată uneori la dimensiunile unui șurub. Împotriva voinței noastre, șurubul acesta a devenit parte integrantă, scop, justificare, suport material și spiritual, condiție sine-qua-non pentru a fi admis în calitate de „cetățean onorabil”. Mai mult decât atât, șurubului i s-a conferit privilegiul de-a deveni simbol. Străină tuturor ideologiilor, concepțiilor politice, structurilor sociale, neținând seama de nicio convingere religioasă, „legea șurubului” este astăzi unicul criteriu al valorii umane, stabilind ierarhii, conferind drepturi, pedepsind pe cei care nu i se supun. – 107 –

Într-o economie eminamente industrială, factorul productivității este asociat celui de capacitate profesională. Depersonalizând individul, reducându-l doar la stricta lui abilitate de-a produce bunuri materiale, societatea actuală a pierdut orice respect pentru mesajul uman, pentru valoarea spirituală a omului, considerând-o perimată, chiar periculoasă. Virtuțile caracterului, „spiritul de finețe”, înălțimea vieții morale, cunoașterea metafizică, dramatica confruntare a eului cu sine însuși, proiectarea conștiinței în spațiul absolut al idealului sunt privite de societatea noastră de consum drept „situații limită”. A continua „să crezi” este un act de temeritate, plătit de cele mai multe ori cu prețul izolării. Ceea ce este cu adevărat sfâșietor în acest context, este faptul că marea majoritate a oamenilor din țările așa-zis dezvoltate și-a însușit noul criteriu al „șurubului” ca pe ceva de la sine înțeles. Așa stând lucrurile, valoarea omului devine egală cu însăși valoarea obiectelor pe care le produce. Nimeni, deci, nu te mai întreabă „cine ești” ci „cât câștigi” sau ce poziție ocupi în ierarhia socială. Prin aceasta, societatea îți oferă, pe de-o parte, posibilitatea să afli cât valorezi pe lună, sau săptămână, iar pe de alta, îți conferă drepturi și-ți impune obligații derivate direct din această valoare. Cum această bursă monetar-umană este permanent fluctuantă, nimeni nu mai are certitudinea valorii sale reale, creându-se astfel un permanent climat de suspiciune, revanșă, subminare, impostură, teamă, injustiție, favoritism. Umilit îndeajuns, omul secolelor viitoare se va revolta cu siguranță împotriva „legii șurubului”. El va căuta cu disperare o cale de reabilitare – 108 –

a valorii sale umane. Acest proces însă, presupune redescoperirea unor criterii uitate sau abandonate, fie crearea altora noi. Este un lucru de netăgăduit că, nu peste mult timp, omenirea se va vedea nevoită să facă apel la una sau alta dintre utopii și asta din nevoia de a-și regăsi „visul spulberat”. Printre acestea se va găsi poate și cea care voiu să ți-o împărtășesc. Toate încercările de-al umaniza pe om (fie că s-a folosit sau nu metoda constrângerii) au eșuat mai întotdeauna în mod lamentabil. În același timp, destinul rasei umane depinde tocmai de această umanizare pe care lumea o refuză cu încăpățânare criminală. Întrebarea care se pune este aceasta: „Ce se mai poate face?” Iată răspunsul meu: „Nicio persoană, indiferent de vârstă, sex, naționalitate, rasă, convingere politică sau religioasă, pregătire profesională, nu-și va putea câștiga existența decât în urma confirmării legale a «valorii umane instrinsece»”. – Ierarhiile, de orice natură ar fi ele, vor fi stabilite și recunoscute ca atare numai în urma competiției, conform aceluiași principiu. – Nimeni și sub niciun motiv nu va putea câștiga, acumula sau folosi decât acele bunuri materiale care sunt direct proporționale cu valoarea lui „umană intrinsecă”. – Toate instituțiile, intreprinderile, indiferent de mărimea și importanța lor, particulare sau de stat vor fi obligate să publice lunar, într-un buletin de informare internă, situația „valorii umane” a membrilor lor, fiecare după numele său. – Orice abatere de la respectarea acestui principiu va fi sancționată folosindu-se metoda – 109 –

reducerii proporționale a câștigului material și atât timp cât persoana în cauză nu va face dovada îmbunătățirii valorii sale umane. – Cazurile deosebit de grave, punând în pericol fericirea individului sau a comunității, vor fi deferite unor tribunale speciale (judecătorii, procurorii și avocații vor fi aleși dintre oamenii cu cea mai înaltă „valoarea umană”) având dreptul de-a aplica o singură pedeapsă, diferită doar în gradul ei de intensitate. Sancțiunea va consta în privațiunea, limitată sau pe viață, a oricărui contact uman, deși în libertate. – Ziarele, publicațiile de orice natură, radioul, televiziunea și în general orice formă de informare publică, vor avea obligația ca, pe lângă activitatea specifică fiecăreia dintre ele, să includă zilnic articole, comentarii, reportaje, imagini fotografice ale oamenilor cu o deosebită valoare umană. – Gradul capacității profesionale a individului va fi luat în considerare numai după ce acesta va face dovada sigură a „valorii sale umane instrinsece”, dând celui în cauză dreptul la o remunerare materială superioară. – Determinarea „valorii umane intrinsece” pentru fiecare persoană în parte se va face conform următorului chestionar: 1. Câtă omenie ai acumulat de-a lungul anilor? 2. Cât ești în stare să împarți cu alții luând din propria ta viață? 3. Ce-ai făcut cu suferința celor care, din slăbiciune sau disperare, au încercat să se sprijine de tine, sporindu-ți astfel greutatea vieții? – 110 –

4. Cum ai reușit să-i înțelegi și ierta pe oameni, chiar atunci când faptele lor îți produceau o adâncă nedumerire și te loveau fără să fii vinovat? 5. Cum ai reușit să te domini, rămânând totuși dezarmat în fața violenței din lume? 6. Ce miracol zace în tine de mai poți crede în bine, frumos, adevăr și dreptate, într-o lume inămolită în derută? 7. Cum disperarea nu te-a zdrobit, văzându-te singur în mijlocul mulțimilor care te înconjoară? 8. Ce forță te îndeamnă să reiei totul de la început și asta, după fiecare cădere? 9. Cum poți suferi mai mult pentru răul descoperit în tine, decât pentru cel descoperit sau venit de la alții? 10. Cum ai reușit să-i iubești pe oameni în general și pe câțiva în mod deosebit, lăsându-le în același timp întreaga libertate de a fi ei înșiși? 11. Cum ai reușit să te bucuri profund de succesul altora, fără să fii chinuit de întrebarea „de ce nu eu și de ce ei?” 12. Cum ai reușit să adopți „toleranța” în legătură cu toate care ți se opun, rămânând în același timp credincios și neclintit în propriile tale convingeri? 13. Cum ai reușit să devii doar „OM” (noțiunea de supra-om este ridicolă) rămânând în același timp modest și temător că nu ți-ai îndeplinit întru totul misiunea? 14. Cum ai reușit să folosești „negația” fără să devii nihilist? 15. Cum ai reușit să te impui fără să faci pe alții să sufere sau să te pizmuiască pentru aceasta? – 111 –

16. Ce forță te face să zâmbești cu înțelegere la cei care spumegă de mânie, dorindu-ți chiar moartea? 17. Care zi ți s-a părut mai lungă, cea în care te-ai îndoit profund de tine însuți, sau cea în care ai pierdut nădejdea în alții? 18. De care prieten te-ai simțit mai aproape, de cel care-ți spunea minciuna pe care o doreai și prin aceasta te făcea să te simți bine, sau de cel care-ți spunea adevărul de care-ți era frică? 19. Când alții ți-au spus „te înțelegem” ai zâmbit sau te-ai întristat? 20. Când ai tăiat copacul ce părea să-ți stea în drum te-ai gândit numai la tine? 21. Care dintre imaginile lui Dumnezeu ți se pare mai potrivită cu firea omenească: cea care promite, făcându-te să aștepți încrezător, sau cea care tace făcându-te să speri? 22. Care filozofie ți se pare mai demnă de crezare, cea care încearcă să răspundă la o întrebare veche sau cea care formulează una nouă? 23. S-a făcut oarecare lumină, când „ai văzut moartea cu ochii”? .................................................................................... Prezenta UTOPIE-LEGE, elaborată în A.D. 1972, va putea intra în vigoare fără prealabilă autorizație a autorului ei, ba chiar împotriva voinței acestuia, în cazul când a fost exprimată într-un testament legalizat și descoperit post-mortem. Cu bine

– 112 –

Scrisoarea XL-a Fiecare etapă din istoria umanității își are spaima ei, exprimată mai întotdeauna în cuvintesimbol, capabile până la urmă (datorită unui mecanism insidios) să terorizeze prin ele însele. În timpul meu, acest lucru se întâmplă cu noțiunea de „poluare”. Aproape nefolosit până nu demult, cuvântul poluare s-a instalat pe nesimțite în vorbirea curentă, publicații, radio, televiziune, congrese științifice, mitinguri publice, discursuri parlamentare, s-a înscris pe agenda șefilor de state cu indicația „urgent”. O primă concluzie care se poate trage ar fi aceasta: „murdăria” în secolul 20 (noțiunea de poluare este folosită pentru a diminua dezgustul) a devenit realitate obiectivă, acționând independent și împotriva voinței oamenilor, creând obsesii, condamnând individul și societatea la peseapsa „iremediabilului”. În psihologia umană există însă o fantastică capacitate de escamotare a adevărurilor tragice. Astfel poluarea și consecințele ei sunt atribuite în exclusivitate activității materiale a speciei umane, încriminându-se doar unul dintre aspectele problemei: murdăria, irefutabil rezultat al tehnologiei moderne. Nu-i de mirare, deci, că toate eforturile care se fac în acest sens, privesc în mod exclusiv doar controlul, limitarea și combaterea murdăriei fizice, prezentată drept inamicul public N=1, capabil într-un viitor imprevizibil să extermine însăși rasa umană. Pentru ca să capete un caracter solemn, lupta împotriva – 113 –

poluării a fost învestită cu valoare etică. Blocurile militare și ideologice, încleștate în confruntări furibunde, ireconciliabile, sângeroase, par cuprinse de un extaz comun când e vorba de poluare. În această euforie, „murdăriei” i se dă dreptul de-a deveni subiect comun de discuție, semnându-se tratate și convenții cordiale, prilejuind simpozioane, invitații și ceremonii între dușmani de moarte. Cineva însă, care ar fi tentat să cerceteze rezultatele reale ale „cruciadei”, va fi fără îndoială surprins să constate că nu poluarea fizică pune în primejdie soarta planetei și rasei umane, ci o murdărie cu mult mai periculoasă: „poluarea spiritului sec. 20”. Pentru a înțelege fenomenul, va fi necesar să răspundem la câteva întrebări: – care este natura poluării spirituale – care sunt agenții nocivi – ce rezultate produce – prin ce mijloace poate fi combătută sau anihilată Poluarea spirituală este prin natura sa un fenomen de dezintegrare. Asemeni omonimei ei „fizice”, ea distruge integritatea spiritului, alterându-i raporturile interioare și prin aceasta neantizându-i substanța. Cu alte cuvinte, spiritul sec. 20 a devenit (excepțiile confirmă întotdeauna regula) o imensă masă în putrefacție, păstrând viabile doar microorganismele care-l descompun. Din bogata varietate a agenților nocivi, voi alege pe cei care mi se par mai importanți: – 114 –

- Dezinformarea și informarea tendențioasă - Îndoctrinarea brutală - Diversiunea - Abrutizarea - Toate variantele lui „anti...” în care „ura” este prezentă - Anarhismul - Bestialitatea - Teama creată și întreținută cu scop profitabil - Arbitrarul - Birocrația paranoică - Autoritatea care nu se bazează pe valoarea intrinsecă ci doar pe circumstanțe - Aversiunea fără niciun temei logic - Calomnia - Avangardismul pueril, imbecil sau criminal - Ambiguitatea - Bigotismul - Cameleonismul convingerilor - Disimularea - Clericalismul, chiar atunci când nu are o nuanță religioasă - Blasfemia - Ipocrizia - Cabotinismul - Dogmatismul - Demagogia - Falsitatea - Idolatria înafara sferei mistice (vezi cazurile Hitler, Stalin, Mao-tse-dun) - Șovinismul - Naționalismul – 115 –

- Rasismul - Brutalitatea - Divulgarea - Imixtiunea - Reacționarismul - Relativitatea înțeleasă în sens vulgar - Pornografia - Insolența - Religiozitatea ipocrită - Oportunismul - Notorietatea cu orice preț - Bufoneria, în special cea politică - Cinismul - Colectivismul ipocrit și criminal - Egocentrismul - Inconsecvența - Lașitatea - Materialismul adoptat ca unică formă de gândire - Tirania, pe lângă altele și cea a modei - Protestul fără acoperire etică - Toate formele lui „pseudo” vizând zonele spirituale - Rentabilitatea golită de conținut uman și împotriva umanului - Corupția - Delațiunea - Colaboraționismul - Terorismul - Vandalismul - Presa, indiferent de poziție și culoare - Pesimismul fără acoperire filozofică – 116 –

- Trivialitatea - Divinizarea tehnologiei - Parazitismul - Rivalitatea lipsită de onestitate - Sacrilegiul - Sectarismul - Luxul impertinent - Insensibilitatea - Pogromul - Ingratitudinea - Infamia - Superficialitatea - Vedetismul - Convenționalismul - Exclusivismul - Diletantismul - Servilismul - Idealizarea - Snobismul - Canibalismul convingerilor proprii - Comunismul în versiunea lui aplicată - Carierismul - Conformismul - Inechitatea - Subiectivismul cu consecință dezastruoasă - Intoleranța - Castitatea ipocrită și agresivă - Despostismul în toate domeniile - Invidia - Zoomania Caracteristic acestor microorganisme de putrefacție spirituală e faptul că ele nu acționează – 117 –

separat ci în grupuri, alcătuite în conformitate cu „legea atracției pestilențiale”. La întrebarea ce rezultate produce „poluarea spirituală” nu există decât un singur răspuns: ALIENAREA! Fie că privește individul sau societatea umană în ansamblu, alienarea, după cum o indică și numele, este înstrăinare. Omul, nemaisimțindu-se solidar cu el însuși, dar voind cu orice preț să supraviețuiască (în virtutea inerției biologice), face eforturi disperate în a-și pierde identitatea spirituală, în speranța că aceasta îl va salva. Nimeni nu se mai dorește pe sine în confruntări solilocvi. Omul caută, imploră, face sacrificii pentru a fi separat de el însuși, și cât mai departe cu putință. Societatea umană a devenit deci suma tuturor înstrăinaților de ei înșiși, punând la dispoziție, inventând, făcând investiții uriașe în tot ceea ce ar putea-o ajuta în realizarea dezideratului alienării. Intoxicate – cu sau fără voia lor – arta, literatura și știința sec. 20 participă din plin la perfectarea alienării spirituale în curs. Invocând dreptul de-a reflecta realitatea – așa cum este – arta și literatura reproiectează în lume masca hâdă a acesteia, incapabile de soluții și declinându-și orice responsabilitate pentru eventualele consecințe ale activității lor. Abstractizate, sofisticate, exprimate în cifruri secrete, golite de emoțiile specific umane, iconoclaste cu orice preț, cultivând morbidul ca ideal de frumusețe, perplexitatea, indiferența sau furia ca reacții în fața vieții, arta și literatura au devenit împotriva menirii lor OGLINZI ale NEANTULUI. – 118 –

Pe de altă parte, știința, însușindu-și drept emblemă „ciuperca atomică”, a devenit simbolul distrugerii totale, deci NEANTUL în EL ÎNSUȘI. Cum ne putem salva de poluarea spirituală? Distrugând pentru totdeauna sursele ei! Din păcate, cei aproape o sută de agenți de putrefacție spirituală aparțin omului, sunt parte integrantă a structurii lui, indisolubil legați de el, ca însăși organizarea lui fizică. A-i distruge înseamnă pieirea omului, sau în caz de supraviețuire, tranformarea lui într-o „vietate sterilizată”. Așadar, nici de data aceasta „salvarea omului” nu poate scăpa din ghearele paradoxului: păstrarea integrității umane implică în același timp conservarea agenților de poluare spirituală. Raționamentul logic nu-l poate decât omorî pe om! Cu bine

– 119 –

Scrisoarea XLI-a Desigur că violența este o trăsătură fundamentală a naturii. Fără ea întregul univers s-ar fi prăbușit de mult într-o somnolență iremediabilă. Grecii, cu instinctul lor formidabil pentru esențial, au asociat „destinul” ideii de „violență”. Proiectând-o însă în spațiul metafizic, violența Olimpului își pierdea caracterul ei irațional, acționând doar ca un mijloc de purificare: pentru prima oară în istoria umanității, violența devenea „etică”. Desigur, aceasta nu rezolva violența ancestrală a omului. Ea continua să existe, imuabilă, permanentă, irațională. Pasul cel mare era însă făcut: între violența „destinului” și cea a individului nu mai exista nicio legătură, nicio filiație, nu se mai putea face nicio analogie. Actul de violență izolat devenit simplu act penal, se ofilea din lipsă de justificare filozofică, chinuind conștiința autorului cu sentimentul futilității și ingratitudinii. Acestei epoci îi datorăm nașterea tragediei, severa eleganță a coloanelor dorice, moartea fără cusur a lui Socrate și cea vitejească a lui Leonidas. Crepusculul zeilor însă nu era departe. Pe temeliile încă solide ale civilizației elene și în pofida prăbușirii coloanelor, se năștea o nouă lume, viguroasă în aspirații, dar plăpândă încă în fața răului din lume pe care trebuia să-l înfrunte. Dar cum se întâmplă de obicei cu fiecare naștere, toate marile și micile probleme fură repuse în discuție, căutându-se noi soluții pentru fiecare dintre ele. Dar dintre toate, violența părea să fie cea mai îndărătnică. Pe de-o parte, refuza convertirea la noua idee – 120 –

(violența etică), pe de altă parte, lăsa să se înțeleagă că fără ea, „iubirea” n-ar avea nicio șansă. Victime ale propriei lor bune credințe și nebănuind straniul paradox, partizanii fanatici ai iubirii folosiră din plin violența pentru a impune o nouă etică. Sărăcită însă de nimbul ei metafizic, violența noii lumi era readusă în spațiul terestru. Cu aceasta ea își pierdea pentru totdeauna privilegiul de care se bucurase secole de-a rândul, acela de-a fi socotită parte inseparabilă a destinului imuabil. Destinul însuși, deposedat de atributul „violenței metafizice”, devenea accident, întâmplare, coincidență, circumstanță, supus astfel jocului liberului arbitru. Olimpul, răzvrătit încă dar neputincios, servea Zeilor destituiți din rangul „destin-violență metafizică”, ultima cină. Pentru ei speranța învierii era pentru totdeauna pierdută. Redevenită umană și simțindu-se liberă de orice obligații „etice”, violența izbea cu întreaga ei putere în „iubirea” care abia se născuse. Dar ca orice mercenar, slujind celui ce plătește mai bine, violența se aruncă cu aceeași patimă și numai câteva secole mai târziu, împotriva „dușmanilor iubirii”. Cu lipsa de limite care o caracterizează, violența dădu semn începerii sardanapalicului festin. Cruzimea, intransigența, ura, mărturia mincinoasă, lașitatea, trădarea, bestialitatea, lipsa de rațiune și încă multe altele, purtau tăvile încărcate ale războaielor religioase, inchiziției, crimelor de tot felul. Sângele inocenților și vinovaților, era amestecat în aceeași cupă din care violența sorbea nesățioasă și satisfăcută de – 121 –

succesul ei. „Iubirea”, neputincioasă și voind a salva aparențele, se mulțumea doar să zâmbească discret celor din jur. Dar această complicitate imbecilă și criminală a costat viețile a milioane de oameni, mutilarea conștiinței umanității și condamnarea fără apel a iubirii. Toate religiile vorbesc de dragoste, de supremul ideal, acela al comuniunii umane, de fundamentul imperativ al binelui, de mereu mai înalta spiritualitate a vieții interioare. În fapt însă, niciuna dintre ele nu urmărește decât dominarea sau eliminarea celorlalte, pe care le socotește potrivnice. Astfel, violența este folosită pentru a distruge iubirea ta, binele tău, spiritualitatea ta, pe care eu le socotesc a fi dușmanele de moarte ale iubirii mele, binelui meu, spiritualității mele. Pentru a-ți da un singur exemplu, voi aminti doar de Irlanda de nord unde grupurile catolice și protestante nu ezită a se distruge reciproc în numele unuia și aceluiași Dumnezeu. Acest secol al 20-lea, unul dintre cele mai frustrate din câte a cunoscut istoria, voind a se salva de pericolul neantizării, a împins violența la limita ei extremă. Agresivitatea ideilor, ireconciliabilitatea dintre diversele forme ale gândirii, intoleranța în domeniul politic și social, suspiciunea dușmănoasă, preparativa criminală a revanșei sunt transformate în tot atâtea modalități pentru a folosi violența și totodată a o justifica. Astăzi mai mult ca oricând, ideologiile politice vorbesc de colaborare, de relații de bună vecinătate, de respectul reciproc dintre state, de neamestec în treburile interne. De fapt însă, niciuna dintre ele nu – 122 –

urmărește decât eliminarea și distrugerea celorlalte, socotite drept dușmane. Astfel, colaborarea, buna vecinătate, neamestecul în treburile interne, coexistența pașnică sunt transformate în tot atâtea motive pentru a cotropi, a declara război, a subjuga, a anexa teritorii străine. Deși stăpână a lumii, violența pare să fie nemulțumită. Ea nu mai este dispusă să recunoască clauzele formale ale „legalității” ori justificării. Se vrea liberă de orice constrângere, de orice etichetă, oricât de transparentă ar fi ea. Supremul ideal spre care tinde este realizarea „violenței în sine”, sau cu alte cuvinte „violența în stare pură”. Pentru a face posibil dezideratul s-a supus de bună voie procesului metamorfozării: violența a devenit „terorism”. În această nouă stare, violența pare a reaminti condiția ei metafizică de odinioară. Probă, terorismul își recrutează făptașii din rândul fanaticilor, urmărind în ultimă instanță eliminarea din cadrul istoriei a noțiunii de „om”. Eliberat de împovărătorul balast al „criteriului”, terorismul sec. al 20-lea nu recunoaște delimitări. Singurul comandament căruia i se supune este acela al „distrugerii”: cauza și efectul sunt asimilate astfel unuia și aceluiași fenomen. Când unul dintre teroriști, după omorârea unui leader politic, s-a aruncat furibund asupra victimei sale sorbindu-i sângele, n-a făcut altceva decât să demonstreze că „violența” și-a ținut promisiunea: deplină în ea însăși. Devenită stăpână pe propria ei putere, violența-teroare nu mai recunoaște nicio instanță, niciun judecător. Omul și faptele sale nu mai au identitate, violența transformându-le – 123 –

în „oricine” și „oricare”. Slabei opoziții venită din partea „criteriilor” violența îi oferă o singură șansă, aceea de a sucomba în tăcere. După masacrarea inocenților de pe unul din aeroporturile din Israel și a atleților la Olimpiada din München, omenirea n-a făcut altceva decât să aștepte ziua unui nou dezastru. Celor câțiva care mai speră în căderea „tiranului” le voi aminti cele spuse de unul dintre valeții săi (ministru de externe într-o țară africană): „Petru noi, violența și puterea sunt mult mai importante decât pacea”. Ai fi poate tentat să crezi în tristețea ce m-a cuprins scriindu-ți aceste lucruri. Nimic mai adevărat. Sunt liniștit! Pot spune chiar împăcat: „ultima ratio” a violenței este propria ei neantizare. Nu se poate distruge la infinit fără a ajunge o dată în fața propriei tale distrugeri. Cât privește violența-creatoare, nu-i decât un paradox dialectic: creat pentru a fi distrus. Cu bine

– 124 –

Scrisoarea XLII-a Motto: Where a man has once taken up his stand, either because it seems best to him or in obedience to his orders, there I believe he is bound to remain and face the danger, taking not account of death or anything else before dishonor. Socrates Watergate! Watergate!! Watergate!!! La început a fost doar un nume, acela al unei case pe care puțini o știau, de care și mai puțini auziseră. Pe nesimțite însă numele acesta a început să circule, să se facă auzit tot mai des. Cum se întâmplă de obicei, el fu pomenit doar de câteva ziare și nu în locul cel mai vizibil. Dar nu peste mult timp cuceri presa națională, refuzând oricare altă pagină înafară de prima. De aici trecu peste fluvii, oceane și munți, supuse țări, continente și civilizații străine. Se coborî apoi la nivelul caselor, pătrunse prin ferestrele și ușile închise, se transformă în cuvânt repetat zilnic în toate limbile. După toate acestea (pare de necrezut, dar lucruri asemănătoare s-au întâmplat de-a lungul istoriei și cu alte nume) s-a oprit pentru odihna bine meritată într-un loc ferit: conștiința omenească, așteptând cu răbdare coacerea roadelor. Primele fructe s-au și început rumeni: Watergate și-a pierdut pentru totdeauna inocența. Odată ajuns aici, nu-i greu să aluneci în abis. Așadar, am aflat că „Watergate” mai înseamnă și corupție, sperjur, șantaj, lașitate, revanșă, infidelitate, trădare, spionaj, minciună, tâlhărie, crimă. Nu, desigur, prin aceasta nu ți-am – 125 –

adus la cunoștință ceva nou. Păcatele înșirate sunt aceleași dintotdeauna, devenite prin repetare „loc comun”. Ceea ce mă face însă să-ți scriu e faptul că „Watergate” a reușit să adune și articuleze într-un tot unitar o covârșitoare cantitate de mizerie omenească. Nu-ți voi descrie faptele; îți respect timpul la care ții atât de mult. De altfel, chiar dacă m-aș hotărî, nu mă simt în stare să-ți redau imaginea clară a unui lucru atât de confuz. Ceea ce doresc însă, e faptul de-a obține o corectă interpretare și posibilă semnificație a fenomenului „Watergate”. În cazul de față, legea a fost sistematic și brutal încălcată. Pentru aceasta au fost necesari mai mult de o sută de jurisconsulți. Lucrul pare neverosimil, dar aceasta nu schimbă datele problemei. Cei chemați să apere adevărul au folosit întreaga lor iscusință pentru a înșela, orbi și submina legea. Prin aceasta, vechea, solida și respectata demarcație dintre criminali și oamenii legii a dispărut. Confuzia criteriilor este atât de profundă, încât amenință să distrugă în conștiința (deja șubredă) a societății, ideea de respect pentru norma instituită. Haosul a fost împins până la limita disperării când s-a aflat că însăși părintele cetății este vinovat. Desigur, nu este nici primul, nici ultimul. Dar în cazul lui, ca unul ce stăpânește peste una dintre cele mai mari și puternice țări ale lumii, păcatul s-a transformat în simbol. Păgubit de Dumnezeu, timpul nostru nu poate trăi totuși fără o anumită metafizică. Locul dumnezeului mort a fost ocupat de persoana „Conducătorului”. Necesitatea maselor de a fi împinse de la spate a rămas aceeași, în ciuda faptului – 126 –

că astăzi nu se mai vorbește decât de „democrație”, „puterea poporului”, „libertate”, „drepturile inalienabile ale persoanei”, „egalitate” etc. etc. etc. Conducătorii sunt areolați cu nimbul „puterii de stat” și așezați de imaginația milioanelor de anonimi într-un Olimp de virtuți iluzorii. La rândul lor, conducătorii, după o veche și experimentată rețetă, ignoră cu desăvârșire aceste mase, folosind când e cazul șiretlicul „respectării drepturilor cetățenești în numele constituției”. Singura regulă a jocului pe care „conducătorul” trebuie să se prefacă că o respectă este aceea a „legalității”. Cazul „Watergate” a căpătat amploarea amintită, tocmai pentru nerespectarea de către conducător a acestei reguli a jocului. Rezultatul: o tragică incertitudine domnește pretutindeni, tinzând să paralizeze întreaga structură socială. Oamenii se întreabă speriați dacă a mai rămas ceva în care să se poată crede cu certitudine. Astfel, într-o epocă de esențială tehnologie și totodată de obsesivă demistificare a zonelor celeste, aspirația omului spre transcendent, spre valori permanente și imanente reapare: e un memento înscris undeva în străfundurile cele mai adânci ale conștiinței. Pasiunile, detaliile, incertitudinile, eroii și păcatele lor, pedepsele, jutificările și încă multe altele vor fi cu siguranță uitate de istorie, dar va rămâne din toate acestea o lecție numită „Watergate”. Ea va reaminti omului că desacralizarea lumii trebuie plătită cu totala și absoluta lui responsabilitate. Cu bine – 127 –

Scrisoarea XLIII-a Sunt internat în spital pentru prima dată. Curios, foarte curios. S-a întâmplat pe neașteptate. La ora șapte încă lucram, la zece eram deja pe masa de operație. Chirurgul, un bărbat între două vârste, îmi vorbește prietenește. Îi ascult vocea caldă depănând șirul vorbelor, dar spiritul mi-e absent, straniu, nu simt nicio frică dar nici curaj. Neant. Apoi doctorul părăsește cabinetul cu o viteză de necrezut, lăsându-mă pradă unui sentiment de profundă nedumerire. Două femei tinere, îmbrăcate în halate albe se apropie: „D-le...vă rugăm să ne urmați...”. sunt o mulțime de coridoare, uși, lumini, dar totul într-o singură culoare: gri. „După ce semnați acest formular, vă rugăm să vă dezbrăcați”. Mă supun mecanic ordinului. Peste câteva momente sunt absolut gol. Mă îmbujorez, cuprins de un adânc sentiment de jenă. Simt că amețesc. Nu-mi pot da seama cum, dar stau întins pe un pat și cineva aplecat deasupra îmi bărbierește părul pubic. Nu mai există trecut, nici prezent; timpul pare o masă indistinctă. Așa cum sînt, arăt ca un evadat dintr-o pictură a lui Hieronimus Bosh: jumătate impuber, jumătate bătrân, cu barba din fericire neatinsă. Apoi timpul dispare. E o senzație de cădere fără sfârșit. Lucrurile încep să se-nvârtă în jurul meu cu o greutate care crește cu fiecare moment. Fragmente de lucruri asociate în bizare combinații, trec prin fața gândirii mele dezarticulate, dispărând apoi într-o masă indefinită, neagră și densă. Acesta pare să fie momentul când conștiința se confruntă cu moartea și curios, fără nicio frică. Spațiu gol.... – 128 –

Poate una din cele mai fantastice experiențe este aceea a conștiinței după operație. Realitatea apare într-o lumină complet ireală: un pat necunoscut, o cameră necunoscută, oameni străini și o teribilă durere fără memoria unui inițial „de ce?” Încetul cu încetul încep să admit și să încorporez ceea ce s-a întâmplat. Dar întâlnirea cu moartea în loc să fie acceptată, este acum mai acută și frica de ea incurabilă. Cu bine

Scrisoarea XLIV-a „Toți cei care se iubesc se recunosc” Suzanne Lilar „Dumnezeu a murit”, a declarat filozoful german Fr. Nietzsche și lumea s-a grăbit cu o vervă fără precedent să distrugă și ceea ce mai rămăsese din falnica construcție a cerului, acum desacralizat și jefuit de mister. Proporțiile dezastrului încă n-au putut fi estimate în întregime, în ciuda unui secol care a trecut. Specialiști și profani în ale filozofiei nu încetează să adauge noi date, la deja voluminosul document „funerar”. Printre dărâmăturile Divine, veniții la fața locului au putut descoperi și ireparabila distrugere a „iubirii”. Bătrână ca însăși creația lumii, iubirea fusese deja supusă de-a lungul istoriei unor radicale – 129 –

schimbări de poziție: erosul lui Platon, philia lui Aristoteles, caritasul sau agape-ul creștin. Într-un fel sau altul însă, toate aceste idei asupra iubirii, până în momentul declarației de deces al Creatorului, își fundamentaseră structura pe convingerea că ea este de natură divină, că a iubi înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu. Secolul al 19-lea, într-un disperat efort de-a salva măcar în parte pierderea ireparabilă a divinității, și-a întors privirile către iubire, potențializând-o cu o nouă dimensiune, aceea a „tragicului”. Iubirii însă, devenită acum pe de-antregul profană, i se cerea să răspundă la mai toate marile întrebări, așteptându-se de la ea adevărate miracole. Acestea însă, cu încăpățânarea metafizică care le caracterizează, au refuzat să aibă loc. Încercarea de reconciliere dintre carnal și spiritual se dovedi încă odată sortită eșecului. Ca rezultat, o imensă disperare existențială clatină temeliile sufletului european în acel sfârșit de secol. Următorului nu i-au trebuit mai mult de două războaie mondiale pentru a arunca în pulbere și restul ce mai rămăsese. După cele întâmplate, nu mai putu fi iubită nici măcar ființa umană. Milioanele de cadavre, mutilații, dispăruții, văduvele, orfanii demonstrau fără echivoc că morții lui dumnezeu, iubirea umană nu-i putuse supraviețui. După cum bine știi, nădejdea umană renaște din cenușa statuilor sfărâmate ale iluziilor și aceasta pentru că nu putem trăi fără o justificare. Iubirii în acest context i se ceru prezența. Reapariția ei „complet renovată”, stârni însă, după cum era – 130 –

și de așteptat, un adevărat uragan de pasiuni contradictorii. Generațiile s-au înrolat în cruciade: unele „pentru ceea ce a fost iubirea”, altele „pentru ceea ce este”. Acestea din urmă se pare că au repurtat victoria finală. Și pentru că trebuia să i se dea un nume nou, iubirea fu numită „sex” și deveni simbol. Desigur că mă vei întreba ce este acest „sex” sau „sexual”. Pe planul real-obiectiv, „sexual” reprezintă în primul rând tipul uman care poate provoca (n-are importanță prin ce mijloace) o reacție de excitație în mediul în care se găsește. Când spun excitație nu mă refer la acel aspect profesional pe care femeile de o anumită categorie trebuie să-l aibă pentru a-și câștiga existența. „Excitația” aceasta de care vreau să-ți vorbesc e un soi de modă, un anumit fel de-a te comporta, îmbrăca, vorbi, privi, merge, mișca etc. Ea este folosită de un număr tot mai mare de femei, indiferent de vârstă, poziție socială sau convingeri. Se poate spune chiar și despre o fetiță de trei ani că este „sex”. Aceleași lucruri se pot spune și despre bărbați. Pe plan spiritual-subiectiv noua formă de iubire „sex”, înseamnă o cale mai ușoară de-a parveni în societate, un criteriu extra-profesional, dar care prevalează adesea. „Sex” împarte pe oameni în (indiferent de generație) în demodați și moderni, după cum îl admiți sau nu. „Sex” reprezintă realizarea fericirii aici, acum, imediat. „Sex” nu are dimensiunea viitorului. – 131 –

„Sex” fără viitor a mărit până la sufocare ideea și frica de moarte. „Sex” a creat o nouă și insiduoasă scară de valori umane, un turmentat „criteriu”, fără nicio altă considerație decât „sex-ul” în sine. Obiectele însăși sunt catalogate în funcție de apariția lor. O fetiță de nouă ani m-a întrebat dacă păpușa ei are o apariție „sex”. Când i-am răspuns că nu-mi pot da seama, m-a părăsit cu o vădită disatisfacție. Aspectul economic al „sex-ului” pare să aibă o importanță covârșitoare: instituțiile, intreprinderile, firmele uriașe, publicațiile de mare tiraj, grafica cărților, publicitatea comercială, televiziunea, până și obscurul magazin de coloniale, toate folosesc unul sau altul dintre aspectele „sex” pentru a-și atrage clientela și mări profitul. Prosperitatea economică a unor branșe este condiționată direct de modul cum este folosit acest „sex”. Într-o lume sărăcită de metafizică ca cea în care trăim, „sexul” a făcut posibilă o nouă fascinație colectivă, devenită peste noapte „mitul sex”. Sub un cer rămas gol și pe o planetă în parte devastată, sexul a ridicat altare unor dumnezei necunoscuți până ieri: Brigitte Bardot, Sophia Loren, Silvia Coscina, Marylen Monroe etc. etc. ca să nu-ți pomenesc decât de câteva nume. Prin această performanță spectaculară, „sex” a parat lovitura perisabilului având șansa să supraviețuiască în fortificata redută a mitului. Numai TIMPUL însă va putea decide dacă „sex” este noua iubire promisă prin care să ne putem din – 132 –

nou „recunoaște” după lunga pierdere a indentității noastre spirituale. Cu bine

Scrisoarea XLV-a Nu sunt specialist în nici una dintre ramurile științei, care pot da un răspuns mulțumitor la întrebarea, când a apărut noțiunea de „compromis”. Pot spune doar ceea ce cred eu. Cu siguranță ea a fost aceea care a împărțit istoria umanității în două: înainte de compromis și după compromis. „După compromis” e ceea ce specialiștii numesc astăzi „civilizație modernă”. Cu bine

Scrisoarea XLVI-a Nu, cu siguranță nu-ți vei putea imagina că am reușit în fapt, să eliminăm absolut orice efort când este vorba de comunicare. E destul să ridicăm un receptor, să folosim alfabetul Morse, radioul, televiziunea, telegraful și încă multe altele, pentru a lua „contact”. Așadar nu mai avem nevoie nici de atletul marathonist, nici de călărețul călărind pe cai înspumați, nici de poștalioanele cu opriri obligatorii – 133 –

la hanuri cu hoți și fete deocheate, am renunțat până și la porumbeii călători, pe care i-am redus la simpla condiție de „mesageri ai păcii” (asta doar așa ca să nu se piardă simbolul). Deosebirea fundamentală dintre comunicarea timpului tău și luarea de contact modernă stă în faptul că pentru noi „contactul” uman direct nu mai este o necesitate absolută. Putem astfel „comunica” fără a fi nevoie să ne privim în ochi. Aceasta ne scutește de obligația onestității și de neplăcuta roșeață ce s-ar putea ivi în obraji, în cazul când...... Și dacă totuși persoana de la celălalt capăt al firului insistă, nimic mai simplu decât o scuză oarecare (se poate și fără asta) și „luarea de contact” încetează printr-o simplă manevră tehnică. Osteneala deplasării de-acasă (per pedes apostolorum) pe orice vreme, fie ea cât de vitregă, pentru a-ți vedea un prieten, dădea comunicării din timpul tău prestigiu, greutate, dinamism și mai presus de orice căldură omenească. Oamenii se priveau, se cântăreau, puteau râde și plânge cu lacrimi adevărate, își puteau spune păsul, pune întrebări și cu greu ocoli răspunsul, puteau tace cu subînțelesuri sau acoperi adevărul cu vorbe fără sfârșit. Dar puteau, mai presus de orice, să se destăinuiască, să mărturisească adevărul care trebuia spus cu orice preț. Până și dușmanii trebuiau să comunice pe calea omenească a contactului direct. Așadar, fie că ți-era prieten sau dușman, comunicarea însemna înainte de toate confruntare umană. Distrugând confruntarea directă dintre oameni, timpul nostru a neantizat conținutul comunicării, – 134 –

reducând raportul uman la un simplu act mecanic datorat inerției. Obișnuim să ne telefonăm sau chiar să ne adresăm unii altora câteva cuvinte, pentru că de fapt „așa face toată lumea”. Devenit rutină, luarea de contact poate fi întreruptă în orice moment, pe orice durată de timp, sau pur și simplu abandonată, fără ca cineva să protesteze sau să sufere. Pentru a te convinge de adevărul celor spuse până acum, am ales două exemple, din nenumărate posibile. Primul provine din țara Germanilor. Acolo, oamenii au găsit un ingenios mijloc de-a face imposibilă comunicarea umană directă. În acest scop s-a apelat la ceea ce noi numim astăzi „tehnologie”. Un sistem electronic a fost instalat în aproape toate casele germane, cu scopul de a proteja pe oameni de pericolul comunicării dintre ei. Datorită acestei instalații (foarte economică și igienică, lucru de căpetenie pentru germani), nimeni, chiar dacă ar vrea, nu poate deveni „mosafir nepoftit”. Înainte de-a fi putut ajunge sub zidurile casei, trebuie să apeși pe un buton plasat împreună cu un difuzor pe unul din pilonii porții de la intrare. Peste câteva momente, vei auzi un fel de voce omenească, metalică, impersonală și de cele mai multe ori dușmănoasă, întrebândute ce dorești. Dacă persoana de la capătul celălalt al firului se întâmplă să-ți recunoscă vocea și mai mult decât atât, n-are nimic împotrivă să te și vadă, atunci vei auzi un bâzâit într-o tonalitate joasă, după care poarta de la intrare se va deschide singură, ca într-un basm povestit copiilor cuminți. De cele mai multe ori însă, porțile rămân închise! – 135 –

Al doilea exemplu provine din Statele Unite, o țară cât un continent, de care sunt sigur, n-ai auzit vorbindu-se în vremea ta. În ea locuiesc cca. trei sute și treizeci de milioane de oameni. Năstrușnici din fire, au găsit o soluție și mai ingenioasă împotriva comunicării directe: orice ai de zis (de bine sau de rău, n-are prea mare importanță) se înregistrează pe o bandă de magnetofon, folosind în acest scop un telefon obișnuit. Trebuie să ai grijă însă ceea ce ai de spus, să nu depășească o anumită durată, oficial înscrisă pe banda de înregistrare. Cei cărora te-ai adresat, vor folosi un magnetofon pentru a-ți asculta comunicarea sau, pur și simplu, vor apăsa un buton care te va „șterge”, înainte de-a avea șansa să spui un singur cuvânt. Între comunicarea umană directă și mijloacele tehnologice de comunicare, timpul nostru a stabilit un raport invers proporțional. În măsura în care comunicarea directă se ruinează, în aceeași măsură mijloacele tehnice de comunicare se perfecționează. Acest raport conține un dramatic paradox: suntem înfometați de „informații”, dar ne putem lipsi de comunicare. Nimeni nu poate prevedea rezultatele finale ale acestei iresponsabile și criminale distrugeri. Dar dacă totuși, în viitor, omenirea va căuta disperată o soluție împotriva neantizării proprii, ea nu va găsi altă cale decât aceea a restabilirii în drepturile ei firești a „comunicării directe”, singur capabilă să ne redea umanitatea pierdută. Cu bine – 136 –

Scrisoarea XLVII-a În dimineața aceasta cineva mi-a spus: „te iubesc”. Câteva clipe mai târziu, foarte distinct, am simțit că mi-am pierdut identitatea. O panică aproape irațională m-a cuprins deodată la ideea că mi-a fost refuzată „opțiunea”, că am fost cu desăvârșire ignorat, că defapt devenisem obiectul unei posesii. În același timp „cealaltă parte”, pare cuprinsă de un fel de fericire extatică. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, se repetă acum cu o frenezie maniacă. Încerc să-mi regrupez forțele pentru o contra ofensivă, dar rezultatul e penibil. Nu pot articula nici măcar un cuvânt. „Cealaltă parte” simțind slăbiciunea întețește focul, pândind clipa capitulării finale. Un dram de voință totuși mi-a rămas și cu ea, asemeni unei spade frânte, încerc să mă apăr contra agresiunii. Pentru o clipă „cealaltă parte” pare descumpănită în fața umilitei mele rezistențe. „Te iubesc” devine acum din ce în ce mai înalt, mai ascuțit, mai strident, rostit aproape fără răgaz și din ce în ce mai repede. Acum e momentul când „cealaltă parte”aruncă în luptă o altă armă: lacrimile! O lungă și temeinică educație, plus felul meu de-a fi, mă îndeamnă aproape involuntar la un gest de tandrețe. „Cealaltă parte” interpretează imediat acest lucru, drept o recunoaștere a capitulării. Cu un surâs printre lacrimi: „spune-mi că mă iubești! Nu-i așa că mă iubești?”. Cineva mă strigă în mine pe nume. Tresar. Nu, nu cu nici un preț. Toată viața am încercat să fiu un om onest și în parte am reușit. Nu pot afirma împotriva convingerilor. Dar această ființă se zbate – 137 –

în fața mea, privindu-mă cu o intensitate feroce: „eu știu că tu mă iubești”!! Întotdeauna mi-a fost frică să lovesc în plin. Caut cu disperare o soluție. Singura posibilă e adevărul, dar simt că nu-l pot spune. Și tac. „Cealaltă parte” ia asta drept sfidare și începe să mă molesteze fizic. Îi bănuiesc plăcerea de-a mă lovi și de aceea nu încerc să mă apăr. Trebuie să plătesc într-un fel sau altul refuzul de-a mărturisi că o iubesc. După un timp, sleită de puteri „cealaltă parte” încetează agresiunea. Pe locul armonioasei fizionomii pe care o știam, a rămas acum o mască dezgustătoare. „Te urăsc!” îmi aruncă vorba. În acel moment simt că posesiunea în numele iubirii a luat sfârșit și mi-am câștigat libertatea. Abia acum am curajul să-i vorbesc. Din acest moment relația dintre noi a devenit ceea ce trebuia să fie: COMUNICARE. Cu bine

– 138 –

Scrisoarea XLVIII-a Crede-mă, ceea ce va distruge într-o zi omenirea, nu vor fi nici armele atomice, nici epidemiile, nici chiar catastrofele naturii ci, incurabila prostie omenească! *** Omenirea nu este altceva în esență decât omul individual. Gelozia dintre religii și disputa pentru întâietatea dumnezeilor, nu-i altceva decât proiecția relațiilor inter-umane. Cu bine

Scrisoarea XLIX-a Câteva zile în urmă am primit scrisoarea unui prieten din copilărie, om valoros și respectat printre ai săi. Citind-o, am fost cuprins de o neliniște ciudată. Cum tu mi-ai cerut întotdeauna să te țin la curent în legătură cu toate lucrurile deosebite ce se ivesc în parcursul timpului, m-am hotărât să-ți pomenesc de amintita scrisoare. Iată ce cuprinde printre altele: „Teribil aș dori să aflu ce sensuri extragi din mulțimea (cantitatea) de fapte trăite de tine. Mă întreb uneori, e nevoie oare cu adevărat de această cantitate, de această experiență „in extenso”, pentru a mărturisi la urmă că „ai trăit”? Mă întreb. Și caut răspuns și pentru mine. E nevoie numaidecât de cantitate sau e necesară – 139 –

mai ales intensitatea cu care parcurgem existența, autenticitatea și profunzimea cu care o trăim.... Sau poate sunt necesare amândouă?”. Înainte de-a îndrăzni vreun răspuns, supune dreptei, severei și înțeleptei tale judecăți, gândurile mele născute de întrebările amintite. Ceea ce desigur va trebui lămurit de la bun început este aceasta: care sunt raporturile dintre cantitatea faptelor trăite și esența trăirii și ce rol joacă ele în înțelegerea sensului existenței noastre. Din mulțimea tipurilor umane, aș alege două care prin însăși natura lor extremă, mi-ar putea da sugestii în legătură cu problema în cauză: aventurierul și schimnicul. Neîndoios, atât unul cât și celălalt, căutând să realizeze dezideratul fundamental, acela al „fericirii” (presupusul sens al existenței umane), vor fi determinați în alegerea mijloacelor de însăși structura diferită a tipului uman căruia îi aparțin. Cum alegerea este imposibilă, (structura este imanentă) aventurierul nu va putea fi altceva decât un „dinamic”, iar schimnicul un „static”. Astfel aventurierul, supus dinamismului său aprioric va fi nevoit să urmeze calea „cantității faptelor trăite”, în timp ce schimnicul va fi constrâns la „esența trăirii” de însăși structura sa statică. Este această constrângere incompatibilă cu fericirea pe care fiecare din ei caută s-o realizeze? Nu, pentru că ea nu privește decât mijloacele de realizare nu și obiectul realizării. Deci o primă concluzie s-ar putea trage: între cantitatea faptelor trăite și esența trăirii, există raporturi de concordanță. – 140 –

Conform dicționarelor, pe de-o parte, și a părerii comune consacrate de tradiție, pe de altă parte, aventurierul este asimilat omului neserios, superficial, vagabond. Dacă ar fi să dăm crezare celor spuse, această viață trăită „in extenso”, n-ar putea duce în final la mărturisirea de a fi trăit cu adevărat deoarece „cantitatea de fapte” n-are nicio semnificație pentru el și cu atât mai puțin pentru alții. Dar această arbitrară interpretare mi se pare nu numai ridicolă dar și primejdioasă. Ridicolă pentru că afirmă fără a confirma cu dovezi demne de crezare, primejdioasă pentru că exclude fără apel din cadrul valorilor, o realitate umană. Poate fi aventurierul socotit drept un simplu colecționar de fapte, animat doar de o singură satisfacție, aceea de-a le spori numărul, sau mai degrabă trebuie să vedem în aventurier tipul uman damnat de-a nu se putea realiza decât numai în acest efort al cantității? Este neîndoios faptul că aventurierul, cu sau fără voia sa, este nevoit a se defini în raport cu fiecare „nouă faptă” adăugată celor deja existente. Setea de „fapte” este poate setea de acel unic, semnificant, esențial „fapt”, care să-l exonoreze pe condamnat de osânda „cantității”. Dacă admiți această ipoteză, aventurierul ar putea fi socotit drept un alter ego al schimnicului, care încearcă realizarea esenței din unicul fapt pe care îl trăiește. Mă tentează de altfel și o altă ipoteză. Necesitatea imperioasă a aventurierului de a trăi „in exteso”, ar putea fi socotită drept unica cale prin care el încearcă să adune fragmentele de esență risipite – 141 –

în fapte, câștigând astfel în ultima clipă a existenței sale supremul privilegiu de-a mărturisi că a trăit cu adevărat. Pe de altă parte, profunzimea, autenticitatea și intensitatea trăirii esențiale a schimnicului nu sunt atât de lipsite de aventuri pe cât par. Jucând totul pe o singură carte, schimnicul este conștient că a pierde este echivalent cu a se pierde pe sine. Riscul de-a nu putea „mărturisi” devine astfel enorm. Cum revelația e doar o chestiune de șansă, (simplul fapt al trăirii esențiale n-o presupune) schimnicul se află mai totdeauna în tragica dilemă a alegerii acelui „fapt” care să-l ducă la un rezultat sigur. Desigur nu-ți poate scăpa faptul că aici ne găsim în fața unei contradicții. Pe de-o parte schimnicul este constrâns să rămână fidel structurii sale statice, pe de alta „alegerea” îl împinge spre aventura libertății, care este eminamente dinamică. Schimnicul simte primejdia și neputând-o ocoli se angajează într-o tragică și eroică confruntare: „esența trăirii nu poate fi decât unul și același lucru cu faptul trăirii”. Primejdia de-a nu putea „mărturisi” că au trăit realizând fericirea, îi pândește în egală măsură pe amândoi. După cea din urmă faptă, aventurierului i se va lua dreptul de-a mai încerca încă una, chinuindu-se cu speranța că poate dacă ar mai fi avut vreme ar fi reușit. Schimnicul, înfrânt de neșansa „faptului”, va fi chinuit de aceeași speranță, venită poate prea târziu pentru a se putea agăța de ea. Între aceste două tipuri, luate în discuție tocmai prin caracterul lor de „cazuri limită”, se află specia umană cu uriașa ei diversitate. Dar în pofida acestei – 142 –

diversități, întreaga masă a oamenilor poate fi socotită ca raliindu-se la unul sau altul din aceste două cazuri; desigur nu la intensitatea dramatică pe care prototipurile o presupun. Scrisoarea prietenului de care îți aminteam la început se încheie însă cu această imensă nedumerire: poate pentru a putea mărturisi la sfârșit „că am trăit” e nevoie atât de “cantitatea faptelor cât și de esența trăirii lor”. Cu bine

Scrisoarea L-a În drum spre casă m-am oprit la locuința unor bătrâni pe care îi cunosc de mult. Sunt căsătoriți de vreo patruzeci de ani, au doi copii și o căsuță în fundul unei livezi părăginite. Întotdeauna când mă văd își arată bucuria pe față și mă invită la o cafea. Astăzi par a fi uitat protocolul. Sunt tăcuți, triști iar ea, bătrâna, pare să fi plâns îndelung, înainte de-a sosi eu. Îmi dau seama că ceva s-a întâmplate și-i întreb, nu din politețe, sau curiozitate, dar pentru că îi respect și-mi sunt dragi. Ca și cum întrebarea mea era așteptată, au început să-și depene necazurile. Nu ți le voi înșira cu de-amănuntul. Mai mult sau mai puțin seamănă cu cele pe care le știi și tu. Subiectul principal sunt copiii. Da, sunt amărâți. Bătrâna se hotărăște să vorbească. După un timp, ceva începe să mă supere în povestea pe care o ascult – 143 –

cu cea mai mare atenție. Indispoziția mea spirituală crește pe măsură ce această confesiune își adună apele vorbelor mereu mai învolburate. Bătrâna se zbate, din ce în ce mai violent, din ce în ce mai confuz. Vorbele nu-și mai găsesc locul potrivit, nici alcătuirea, se lovesc unele de altele, spărgându-se în interjecții. Fizionomia până atunci armonioasă și senină, s-a acoperit de umflături, acoperindu-i ochii, mărindu-i buzele, înroșindu-i obrajii cu o culoare nenaturală de păpușă prost vopsită. La răstimpuri aproape regulate, își aduce degetele, cuprinse acum de un tremur convulsiv, prin părul alb, răvășindu-l în toate direcțiile. Privesc această ființă, pe care o cunosc din ce în ce mai puțin și încerc c-o sforțare mereu mai dureroasă, să-i urmăresc istorisirea. Ghicindu-mi poziția dificilă în care mă găsesc, mă întreabă c-o regularitate exasperantă: „nu-i așa că am dreptate, nu-i așa că am dreptate... Ea, numai ea e de vină, i-a distrus viața... Câteva icnituri și lacrimile încep să-și facă drum pe fața brăzdată. Gândesc: e o mamă nefericită, are nevoie de consolare, ajut-o într-un fel. „Nu-i așa că am dreptate” completat acum cu un foarte ascuțit și strident „o urăsc” repetat spasmodic, mă paralizează. Caut să văd dacă între timp n-a găsit că și fiul ei are partea lui de vină în această „viață distrusă”. Încercare zadarnică. Inima aceasta rănită nu vede decât vina mortală și de neiertat a unei singure părți. Nici o singură remarcă pozitivă la adresa „aceleia”. O avalanșă de acuzații, istorii stranii, unele chiar indecente, toată această mizerie omenească e scoasă la lumină, răscolită, răstălmăcită și completată – 144 –

cu fapte care se petrec doar în imaginația ei. Am din ce în ce mai puternic sentimentul că trebuie să intervin, pentru a curma spectacolul acesta penibil. Dar în ciuda efortului meu interior, nu pot găsi nici un cuvânt potrivit, capabil s-o liniștească pe bătrâna femeie. Continui să tac, ascultând-o resemnat. Furtuna vorbelor s-a potolit. Cerul înnourat al sufletului ei pare că s-a înseninat. După un răgaz, luându-mi mâinile între palmele ei îmi zice: „am știut de la bun început că o să-mi dai dreptate”. Buimăcit, mă bâlbâi căutând un răspuns. Știu că mint în ceea ce îi spun. Sângele îmi năvălește în obraji fără voie, dând la iveală vinovăția mea dinăuntru. Bătrâna doamnă continuă să-mi strângă mâinile cu aceiași devotată afecțiune și recunoștință. Cerul ei s-a limpezit; al meu arde.

Cu bine

– 145 –

Scrisoarea LI-a Protest în numele demnității umane! „Panem et circenses” strigau romanii acum mai bine de două mii de ani. „Panem et cicenses” strigăm noi cei de azi, cu deosebirea că nici una nici alta nu se mai distribuie gratuit. Ceea ce rămâne însă remarcabil de reținut este „permanența naturii umane”. Când spun aceasta mă gândesc în special la psihologia gloatei. Iată faptul: într-o dimineață, pe la începutul lui Martie, ziarele unui oraș de provincie, aduc pe frontispiciul primei pagini vestea răsunătorului „proces al foarfecelor”. Mizeria umană a unei crime pasionale, umple coloanele cu nume, date, situații, declarații, ipoteze, probe, comentarii și în special fotografii. Ca urmare tribunalul este luat cu asalt. Oamenii, la sute de kilometrii depărtare de locul dramei, se scoală în puterea nopții, își pregătesc desaga, pornind la drum în speranța că vor găsi un loc la galeria rezervată publicului. În fața porților încă zăvorâte ale tribunalului, se dă lupta pentru „întâietate”. Femeile, ca întotdeauna își au gata pregătit, coșul cu împletitură. La ora începerii, oamenii se împing, se înghesuie, se sufocă, se strivesc. Unii chiar leșină. Mirosul sângelui, promisiunea obscură a unui spectacol „adevărat”, îi întărâtă. Poliția distribuie doar 200 de bilete la galeria rezervată publicului. Cei nenorocoși caută disperați o soluție. Se urcă pe capota mașinilor, în copaci, pe acoperișul caselor, atârnă spânzurați pe garduri în speranța că vor reuși să vadă, cel puțin – 146 –

pentru o clipă, pe criminali. Întregul univers a încetat să mai existe, pentru această masă înfierbântată. „Noile știri, cele mai multe din ele fără nici un temei, se încrucișează în aer ca niște spade. Fiecare știe câte ceva care pare să fie de o importanță enormă. Ziarele, în misiunea lor de-a „informa” publicul, aduc noi știri, noi dezbateri, noi fotografii. Oameni până mai ieri, obscuri, indiferenți, fără nici o identitate spirituală, devin idolii zilei. Printr-o ironie a soartei, ei reușesc să se impună în pofida mizeriei morale pe care o reprezintă. Seducătorul fără scrupule, femeia sentimentală capabilă de crimă, secretele de familie ale unor soți de vârstă mijlocie, aceste și încă multe altele sunt aruncate mulțimii înfierbântate. Nimic nu este cruțat. Toată murdăria aceasta trebuie consumată până la ultima bucățică. Și febra crește cu fiecare zi. Anihilate sub greutatea acestui „important eveniment” celelalte fapte, (unele de-o reală valoare politică sau socială) dispar intimidate. Nu se mai vorbește decât despre „procesul foarfecelor”. Gloata doarme, se scoală și mănâncă doar “procesul foarfecelor”. Așteptarea înfrigurată atinge punctul paroxistic în ziua sentinței. Mulțimea ia din nou cu asalt tribunalul. Poliția e nevoită să facă uz de câini dresați. Mârâitul bestiilor se contopește cu strigătele mulțimii cuprinsă de panica momentului suprem. În incintă, femeile leșină, țipă, protestează, plâng, blesteamă. Bărbații își ling buzele pofticioși privind criminala de 19 ani care și-a înjunghiat rivala folosind o banală pereche de foarfece. Un singur om a fost uitat: victima. Ea este singura care n-are dreptul la gratificația gloriei. – 147 –

Mâine această apă turburată se va limpezi cu siguranță, dar ceva va rămâne pentru totdeauna, ceva amar, ceva pe care memoria nu va reuși niciodată să uite:gloata nu cunoaște noțiunea demnității umane! Pentru ea, pâinea și distracțiile sunt singurele realități și justificare a unei existențe lipsită de orice semnificație. Cu bine

Scrisoarea LII-a Acest lucru s-a întâmplat astăzi. Ar putea fi patru sau cinci după amiază. Plaja din fața golfului e lungă, îngustă și plină de lume. Stau întins pe nisipul cald de culoare cenușie și privesc la apele oceanului. Alături, prietenul meu îmi vorbește – atent întotdeauna la aspectul logic al expunerii – despre ceea ce el consideră a fi „căutarea semnificației filozofice a unei zile obișnuite”. Îl ascult, dar jocul valurilor, puritatea aproapte geometrică a liniei orizontului, m-au absorbit aproape cu totul. Unele vorbe par adevărate, multora însă nu le găsesc sensul. El totuși continuă să-și expună ideile netulburat de vădita mea absență. După o scurtă pauză, continuă cu o voce aproape iritată: „nici viața și nici moartea nu pot fi acceptate fără o semnificație filozofică”. M-am hotărât să-i dau replica mea, când un grup de oameni, răsărit pe plajă de undeva, se trudesc să dea la apă o barcă grea. Printre pescari zăresc doi sau trei bătrâni, ce par să – 148 –

știe rostul întregii manevre. Am uitat ce răspuns mă pregăteam să-i dau prietenului meu, absorbit acum pe de-antregul de cele ce se petrec nu departe de noi. După sforțări repetate, oamenii reușesc să pună barca pe valuri, vâslind cu niște lopeți ce mi se par enorme. În timp ce unii mânuiesc ramele împingând barca spre larg, alții aruncă în apă nețul năvodului. Fiecare dintre cei aflați în grup, acționează cu siguranță profesională. Fără îndoială sunt pescari de meserie. Nețul cade în apă la intervale regulate, dispărând în albastrul-verde al apei. Deasupra, doar plutele se leagănă în unduirea valurilor. „Scenă biblică în plin secol atomic”, exclamă prietenul meu. E adevărat gândesc, dar urmăresc cu interes crescând și de ce să n-o spun, chiar cu emoție scena, așa că nici de data asta nu-i răspund. Barca face apoi un ocol spre dreapta, în timp ce nețul cade în apă cu acelaș ritm monoton. La jumătatea cercului, unul din bătrânii din barcă, fluturând șapca face semne spre pescarii rămași pe plajă. Capătul unei funii e tras afară din apă, bucată cu bucată. La trasul funiei se asociază treptat și câțiva veniți pe plajă din curiozitate. Lucrul continuă fără ezitare, în timp ce barca se întoarce spre mal, executând cel de-al doilea ocol, din dreapta. Odată ajunși pe mal, oamenii din barcă încep trasul capătului opus al funiei. Foarte încet dar suficient de vizibil, linia curbă a plutelor se strânge într-un fel de sac, care se gâtuie treptat pe măsură ce grupurile trag funia din apă. Din nou, unul din bătrâni ordonă o nouă manevră, aceea de încrucișare a funiilor. Năvodul este astfel închis. Acum începe trasul nețului din apă, operație făcută cu o mare grijă și pricepere. – 149 –

Tăcerea lucrului este deodată întreruptă de țipete și agitație. Pescarii își fac semne, aleargă de-alungul nețului ridicându-l din apă deasupra capetelor. Apa începe pe neașteptate să fiarbă. Țipetele se întețesc, copiii sunt așa de emoționați, încât încep să plângă. Mulțimea, într-un cerc compact, stă tăcută în jurul pescarilor care trag năvodul. O zbatere furibundă, isterică, haotică, spasmodică. Trupurile peștilor prinși se svârcolesc între ochiurile nețului pe jumătate tras din apă. Mii de svâcniri, mii de guri deschise larg într-un răcnet mut, mii de cozi și aripi bat apa cu disperarea sfârșitului care e aici. Câțiva pești reușesc să scape prin ochiurile năvodului. Unul dintre ei este prins și azvârlit alături de ceilalți. Nu pot deosebi specii diferite. Pare același pește multiplicat: albastru-argintiu, cu abdomenul alb și aripioarele roz. Sub soarele încă foarte fierbinte, frunțile oamenilor nădușesc. Năvodul este greu. Zbaterea, salturile, lupta pentru apă a început să se potolească. Năvădoul e acum desfăcut. Câțiva pescari scot peștii din năvod, aruncându-i într-o grămadă tremurândă pe plaja fierbinte. Agonia și moartea. Trupurile ude ale peștilor acoperite de nisipul gri aruncat la întâmplare de picioarele celor care lucrează la căratul lor, a transformat această agonie într-o masă de noroi tremurător. Cineva cumpără pentru cinzeci de cenți, cinci pești. Plaja se golește de lume. Grămada peștilor morți, pare în lumina apusului de soare o movilă ca oricare alta. Simt că după atâta tăcere ar trebui să-i spun ceva prietenului meu, care a găsit în cei cinci pești cumpărați, o altă sugestie biblică. – 150 –

Dar nu pot formula nimic și mă simt singur și trist. Nu știu ce voi gândi mâine, dar acum nu pot găsi nici o „semnificație filozofică” care ar putea reconcilia în mine ideea morții și vieții. Și ca să fiu sincer, cred că nu există nicio semnificație filozofică pentru niciuna din ele. Cu bine

P. S. Știu că nu-mi vei citi scrisorile acestea mult prea târzii. Le-am scris așa, ca să scap de o povară: piatra aceea grea a nedumeririi și îndoielii care îmi tot apasă sufletul.

13.9.1979

– 151 –

ANEXE

Virgiliu Gherasim, Ariadna Gherasim (mama), Marin Gherasim, Preot Oreste Gherasim (tatăl).

– 154 –

– 155 –

– 156 –

– 157 –

– 158 –

– 159 –

Yahoo Mail - RE: ferpar

RE: ferpar From: Robin Gherasim ([email protected]) To:

[email protected]

Date: Monday, March 27, 2017, 10:27 PM GMT+3

Dragă și stimate Părinte Gabriel, Prin voia lui D-zeu aţi devenit vestitorul morţii fratelui meu Marin. Văd în aceasta pronia cerescă şi semnificaţia destinului întâlnirii noastre de la Pătrăuţi. Fără Sf. Voastră n-aş fi aflat trista veste. Vă rămăn îndatorat. Robin, soţia mea, Vă mulţumeşte din inimă. Sunteţi un om între oameni!! Vă sărut mâna Părinte Gabriel. D-zeu să Vă aibă în paza Sa împreună cu toată familia. Cu respect și dragoste Virgil şi Robin Gherasim

From: Gabriel Herea [mailto:[email protected]] Sent: 27 March 2017 19:43 To: Robin Gherasim Subject: ferpar

Cu regret vă anunțam ca, pictorul Marin Gherasim s-a stins din viață azi 27 martie.

Dumnezeu să-l odihnească!

https://gabrielherea.wordpress.com/

0740057712

– 160 –

Yahoo Mail - O RUGĂMINTE

O RUGĂMINTE From: Robin Gherasim ([email protected]) To:

[email protected]

Date: Wednesday, March 14, 2018, 12:54 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel, Pe data de 27 Martie, se împlinește un an de la trecerea fratelui meu Marin la Domnul. Dacă nu m-ați fi anunțat Dvoastră, n-aș fi putut-o afla de la nimeni din țară. Cu plecăciune, Vă rog, dacă binevoiți, să-i citiți o slujbă de pomenire a sufletului și pentru odihna cea veșnică, de ziua morții lui. Este în mâna Domnului ziua chemării noastre la El! Sufletul meu Vă cere îngăduința pentru această milostivire creștinească. Dacă aveți timp și tragere de inimă, Vă rog să-mi trimiteți o vorbă prin internet. Cu ocazie Invierii Domnului, vă doresc D-voastră și familiei binecuvântarea și pacea Cerească. Cele mai sincere doriri de bine și dela soția mea. Cu respect și dragoste Virgil şi Robin Gherasim

– 161 – 1/1

– 162 –

– 163 –

– 164 –

– 165 –

Yahoo Mail - BUCOVINA DE ALTĂDATĂ

BUCOVINA DE ALTĂDATĂ From: Robin Gherasim ([email protected]) To:

[email protected]

Date: Friday, February 8, 2019, 5:32 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel, Răsfoind din nou cartea Bucovina de Altădată, la pagina 286, pictura No 359 (atașată), am dat peste o fotografie de familie pe care am crezut-o pierdută. Ce bucurie! Dumnezeu să Vă binecuvânteze pentru sârguința pe care ați depus-o, împreună cu alții la alcătuirea acestui document de importanță natională. Cu adânc respect Virgiliu Gherasim 1. GHEORGHE TIMUȘ - tatăl 2. ELISABETA TIMUȘ - soția (născută GHERASIM, sora Preotului ORESTE GHERASIM) 3. DRAGOȘ - fiul cel mare, omorît de comuniști ca partizan în 1946/1947 4. ȘTEFAN - fiul mijlociu, angajat la CFR 5. MARIOARA - fetița, de pe genunchii mamei PICTURA NO 359.jpg 880.1kB

1/1

– 166 –

Yahoo Mail - Re: From Bucovina to IFA Măgurele

Re: From Bucovina to IFA Măgurele From: Robin Gherasim ([email protected]) To:

[email protected]

Date: Sunday, January 20, 2019, 7:13 PM GMT+2

Dragă și stimate Părinte Gabriel, Cu o mare bucurie am primit video cu proiețiile solare de la biserica din Pătrăuți. Este o lucrare remarcabilă vrednică de laudă. Ceea ce mă uimește est acuitatea mintală a ziditorilor și cunoașterea astronomică pe care o posedau. Un lucru asemănător l-am văzut în Egipt la Abu Simbel când razele solare luminau statuia lui Ramaes II pe zuia de 22 Octombrie și 22 Februarie (1279 BC). În contextul culturii românești lucrarea D-voastră rămâne deschizătoare de drum și inspirație pentru generațiile viitoare. Dumnezeu să Vă binecuvânteze! Al D-Voastră, Virgiliu Gherasim On Tue, Jan 15, 2019 at 8:19 PM Gabriel Herea wrote: Proiecțiile solare simbolice de la Pătrăuți

Proiecțiile solare simbolice de la Pătrăuți Această comunicare își propune să aducă în atenția cercetătorilor români observații asupra mai multor aliniament...

cu drag, Gabriel Herea

1/1

– 167 –

– 168 –

Yahoo Mail - Răsp.: Re: Răsp.: LETTER

Răsp.: Re: Răsp.: LETTER From: Gabriel Herea ([email protected]) To:

[email protected]

Date: Wednesday, July 31, 2019, 01:56 PM GMT+3

Bună ziua! Departe de mine a fi supărat de scepticismul scrisorilor! Relația mea cu textul scrisorilor e alta: de suferință pentru faptul ca lucrurile merg din rău în mai rău și de uimire pentru ca în 1979 se vedeau la fel ca astazi. Cunoșteam scepticismul scrisorilor, dar corespondenta noastră nu îmi explicase ce îl generase. Acum, dacă tot am ajuns sa pregătesc un text despre ele, a venit vremea sa ma lămuresc. Ma așteptam ca să găsesc în scrisori efecte ale luptei anticomuniste. In fapt, scrisorile au un caracter de generalitate care depășește cu mult cortina de fier. Analiza dumneavoastră este asupra omului secolului al 20 lea. În aceste condiții, tind sa cred ca scrierea lor în Germania, după refugiu, e puțin important. Puteau sa fie scrise la fel și la New York sau Cape Town. Mă înșel? Cu drag, Gabriel Herea Trimis din Yahoo Mail pe Android Pe Mie, iul. 31, 2019 la 13:13, Robin Gherasim a scris:

Please see attached letter of 31 July 2019. On Wed, Jul 31, 2019 at 12:27 AM Gabriel Herea < [email protected]> wrote: Bună dimineața! Noi încă nu am reușit sa ne culcam... Ieri am început sa recitesc textul Scrisorilor către Seneca. Ultima recitire înainte de tipar. As dori sa va întreb ceva. 1. Recunosc în textul dumneavoastră acuza asupra bolilor societății consumeriste contemporane. Mereu am crezut că aceste boli apar undeva în preajma lui 1990... Să înțeleg ca la 1970, în Germania, v-ați confruntat cu problemele umane pe care le deplangeti și care sunt atât de actuale astăzi? Existau aceste probleme în societatea comunista de unde ați plecat? 2. Textul mustește de scepticism. Astăzi, la vârsta pe care o aveți, după ce v-ați împlinit în viață, simțiți în continuare acest scepticism? Cu drag, Gabriel Herea

1/2

– 169 –

– 170 –