Revista Pleroma nr.3 2005 [PDF]

Zitiervorschau

[Pleroma anul VII nr. 3 (2005) 5-40]

NOŢIUNEA DE LEGĂMÂNT ÎN REVELAŢIA BIBLICĂ VECHITESTAMENTARĂ (I) Asist. univ. drd. Ciprian Flavius Terinte

Revelaţia Vechiului Testament este arena activităţii lui Dumnezeu. El este prezentat în calitate de Creator şi Conducător al poporului Israel, iar scriitorii sacri au consemnat aceste fapte măreţe în operele lor. Aceşti scriitori au privit istoria în calitate de oameni ai credinţei şi tot aşa au şi scris. Pentru ei, esenţa istoriei era revelaţia lui Dumnezeu şi, implicit, înţelegerea corectă a istoriei ajuta la înţelegerea lui Dumnezeu, de aceea în Scripturile Vechiului Testament istoria şi credinţa sunt inseparabile. Această contopire dintre istorie şi credinţă este ilustrată foarte convingător de modul în care sunt prezentate două evenimente de importanţă majoră: exodul şi Legământul sinaitic. Împreună, ele constituie un moment crucial din istoria lui Israel. Izbăvirea din Egipt este un act prin care Atotputernicul Dumnezeu îşi vădeşte lămurit interesul deosebit pentru poporul Israel, iar ceea ce Vechiul Testament arată că s-a întâmplat până atunci capătă sens numai în lumina acestui eveniment. Prin Legământul de la Sinai, poporului i s-au adus la cunoştinţă poruncile Domnului Dumnezeu, dar şi calitatea sa de popor ales. De fapt, de aceste două aspecte – cunoaşterea lui Dumnezeu de către Israel şi înţelegerea propriului rol în istoria mântuirii – avea să depindă pe mai târziu soarta aceastui popor. Cunoaşterea lui Dumnezeu îi parvenea poporului pe calea aducerii aminte a lucrărilor Sale şi mai ales a Legământului de la Sinai.1 De fapt, 1 Henry Jackson Flanders, Jr., Robert Wilson Crapps, David Anthony Smith, People of the Covenant, Oxford, Oxford University Press, 1996, p. 5.

6

Ciprian Terinte

„primul mijloc de mântuire pe care Dumnezeu îl dă omenirii este Legământul pe care El îl face cu poporul ales”. 2 Aşadar, conceptul de legământ este unul central pentru întreaga revelaţie biblică, deoarce orice act dumnezeiesc şi uman relatat stă sub semnul unuia dintre legămintele cu Yahweh şi fiecare text biblic îşi capătă coloritul în mare măsură doar în lumina legământului în care se înscrie. Din momentul în care înţelegem faptul că Dumnezeu a ales să-şi desfăşoare planul eshatologic printr-un popor ales, trebuie să ştim că pentru o bună înţelegere a acestui plan este necesară cercetarea relaţiei eterne dintre Dumnezeu şi acest popor, care se stabileşte şi evoluează prin intermediul legămintelor relatate în Sfintele Scripturi. Legămintele biblice pot fi împărţite în două mari categorii: legăminte minore şi legăminte majore. În general, din categoria celor minore fac parte: legămintele încheiate între indivizi (Iacov şi Laban – Gen 31:44-55; Ionatan şi David - 1Sam 18:3,4; 19:1–7; 20:1–42; 23:16–18); legămintele încheiate între indivizi şi grupuri de persoane (Isaac şi Abimelec – Gen 26:28; Nahaş Amonitul şi lucuitorii Iabesului sin Galaad - 1Sam 11:1, 2); legămintele între naţiuni (interdicţia adresată lui Israel de a face legăminte cu popoarele din Canaan - Ex 23:32; 34:12,14; legământul dintre Efraim (Israel) şi Asiria - Osea 12:1). Legămintele biblice majore (principale) sunt: Legământul cu Noe (Gen 9:9-17), Legământul avraamic (Gen 12-17), Legământul sinaitic (mozaic) (Ex 19-24 şi urm.; Deut 28); Legământul davidic (2Sam 7:8-16) şi Legământul cel nou (Ier 31:31-40). 3

2 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Bucureşti, Sophia, 2004, p. 189. 3 Charles Fred Lincoln, „The Biblical Covenants”, în Bibliotheca Sacra, v. 100 (398), aprilie 1943, pp. 313-314.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I)

7

În lucrarea de faţă vom aborda foarte pe scurt mai întâi semantic noţiunea de legământ, întrucât datele privind etimologia şi folosirea termenului în documente mai vechi sau contemporane Scrierilor Sfinte ale Vechiului Testament ne vor fi de ajutor în conturarea accepţiunii pe care termenul tyrIB. o avea la vechii evrei. Este drept că filologia nu ne poate oferi prea multă lumină nici în privinţa originii şi nici a dezvoltării conceptului de legământ, de aceea interesul studiului de faţă nu este simpla stabilire a semnificaţiilor termenului tyrIB,. ci găsirea acelor înţelesuri care transcend datele filologice, semnificaţii căpătate pe parcursul unei evoluţii, atât în gândirea şi experienţa scriitorilor sacri, cât şi în trăirea şi în percepţia de sine a poporului ales. Pe larg, apoi, ne vom opri doar în dreptul legămintelor principale (majore) din Vechiul Testament, cu scopul de a identifica semnificaţiile noţiunii de legământ şi importanţa acestui concept pentru poporul Israel, pentru statutul Bisericii lui Dumnezeu şi pentru relaţia dintre cele două comunităţi. 1. Legămintele în vechiul Orient Apropiat Majoritatea cercetătorilor este de părere că pentru investigarea istorică a celor mai importante legăminte din Vechiul Testament, din perspectiva cadrului în care au fost încheiate, trebuie luate în considerare legămintele seculare care oficializau relaţiile dintre popoare, adică dintre două părţi sociale şi politice diferite. Dovezi ale existenţei acestui fel de legăminte ne parvin din sursele sumeriene de pe la jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. şi din textele accadiene vechi, cu câteva secole mai târzii. Deşi s-au păstrat doar fragmente, datele care ne parvin din aceste izvoare sunt suficiente pentru a şti cu siguranţă că existau la data respectivă tipare bine definite sub care se desfăşurau astfel de

8

Ciprian Terinte

legăminte. Cele mai utile şi mai clare materiale în această privinţă provin din Imperiul Hitit, din perioada mai târzie a Epocii Bronzului (cca. 1400-1200 î.Hr.), care conţin informaţii despre relaţiile acestui Imperiu cu Mesopotamia, Egiptul şi cu oraşelestate din nordul Siriei. 4 Dintre acestea, cele mai relevante pentru studiul nostru sunt aşa-numitele tratate de suzeranitate, care s-au păstrat în număr destul de mare, pentru că ele constituiau baza formală a coeziunii dintre provinciile Imperiului. Aceste tratate plasau statele vasale sub protecţia Imperiului Hitit şi, în acelaşi timp, asigurau Imperiul suzeran de loialitatea forţelor armate ale vasalilor. În urma minuţioaselor analize întreprinse asupra formelor în care erau concepute aceste tratate, s-a ajuns la distingerea unor elemente caracteristice acestor legăminte. 5 Prima parte poate fi numită preambulul. Tratatul se deschide cel mai adesea cu formula: „Acestea sunt cuvintele lui ...”, urmată de numele suzeranului, titlurile şi, eventual, genealogia lui.6 A doua parte era prologul istoric. Acesta consta într-o descriere a relaţiilor dintre cele două părţi, anterioare încheierii legământului, subliniindu-se în mod special binefacerile suzeranului faţă de vasal. De altfel, cel mai adesea, suzeranul hitit îl aducea pe tron pe vasalul respectiv. Aceste acte de bunăvoinţă a suzeranului faţă de vasal constituiau fundamentul obligaţiilor pe care cel de-al doilea avea să le îndeplinească faţă de primul, de aceea prologul istoric era o parte foarte atent elaborată. 7 Urmau apoi stipulaţiile. Această secţiune conţinea obligaţiile pe care vasalul se îndatora să le respecte faţă de suzeran. Ele diferă G. E. Mendenhall, „Covenant”, în George Arthur Buttrick (ed.), The Interpreter’s Dictionary of the Bible, Nashville, Abingdon, 1980, p. 714. 5 Ibid., p. 715. 6 Ibid. 7 Ibid. 4

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I)

9

mult de la un tratat la altul, dar nu lipsesc niciodată precizările de natură militară, potrivit cărora vasalului nu-i era permis să încheie alianţe cu alţi regi independenţi, ci să fie prieten cu ce-i care-i erau prieteni suzeranului său şi să le fie duşman celor care îl duşmăneau pe acesta. Vasalul trebuia, de asemenea, să participe cu tot potenţialul său militar la campaniile purtate de suzeran. Problema prăzii de război era una foarte delicată, de aceea genera foarte adesea discordii între cei doi. În afară de acestea, mai apar reglementări precum cele referitoare la exprimarea nemulţumirilor. 8 Următoarea fază era citirea publică şi depunerea legământului. Documentul care conţinea acest tratat era păstrat, de obicei, în sanctuarul unuia dintre templele vasalului şi trebuia recitit în pubic la anumite intervale de timp (o dată până la patru ori pe an). 9 O altă parte era lista martorilor. Spre deosebire de alte acte legale, la întocmirea cărora erau chemaţi martori, în cazul legămintelor dintre suzerani şi vasali erau numiţi şi zeii ambelor ţări printre martori. Pe lângă aceştia mai erau amintite şi elemente ale naturii, precum: munţii, râurile, anotimpurile, marea, cerul, pământul, vânturile şi norii. În situaţia unei încălcări a legământului, era de aşteptat ca zeii să acţioneze punitiv asupra părţii vinovate, de aceea se poate vorbi de implicarea serioasă a factorului religios în încheierea acestor tratate. De fapt, în cazul unei dovezi de neloialitate din partea vasalului, erau prevăzute numai sancţiuni religioase, chiar dacă suzeranul îşi pedepsea vasalul întotdeauna prin forţă militară. 10

G. E. Mendenhall, „Covenant”, în George Arthur Buttrick (ed.), The Interpreter’s Dictionary of the Bible, Nashville, Abingdon, 1980, p. 715. 9 Ibid. 10 Ibid. 8

10

Ciprian Terinte

În cele din urmă erau incluse binecuvântările şi blestemele. Această parte consta în enunţarea unor binecuvântări şi a unor calamităţi, pe care martorii divini erau chemaţi să le reverse peste vasal în cazul supunerii, respectiv al nesupunerii. Ca blesteme, erau pronunţate anumite nenorociri, atribuite bineînţeles mâniei zeilor: distrugerea cetăţii, sterilitate, mizerie, sărăcie, calamităţi şi foamete. Binecuvântările, pe de altă parte, erau considerate manifestări ale protecţiei divine, precum rămânerea descendenţilor vasalului pe tron, sănătate, prosperitate şi pace. 11 În afară de acest document întocmit cu ocazia încheierii legământului, se presupune că mai avea loc şi rostirea jurământului de către vasal, chiar dacă nu ni s-a păstrat conţinutul nici unui astfel de jurământ. Se cunoaşte, însă, faptul că la moartea vasalului, când urmaşul acestuia urca pe tron, legământul trebuia înnoit, ceea ce înseamnă că de jurământul respectiv era legat numai cel care îl rostea. Acelaşi lucru se întâmpla şi la moartea suzeranului, ceea ce ne face să credem că nu exista conceptul de legământ încheiat pentru eternitate. 12 În comparaţie cu vastitatea materialului păstrat din timpul Imperiului Hitit, se deţin relativ puţine informaţii cu privire la legămintele din perioada Asiro-babiloniană. S-au găsit, totuşi, suficiente tratate pentru a se constata apariţia multor schimbări în decursul lungilor perioade acoperite de negura lipsei de izvoare. Spre deosebire de legămintele hitite, în care prologul istoric amintea anumite evenimente ca bază a renunţării vasalului la libertate pentru a deveni un aliat al suzeranului, tratatele din această perioadă mai târzie nu precizează nimic despre o astfel de etapă în încheierea unei alianţe. Diferenţele dintre cele două tipuri de legăminte par a fi mai multe, însă numărul restrâns de 11 12

Ibid. Ibid.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 11 legăminte hitite care ni s-a păstrat şi forma lor fragmentară nu ne permit o conturare clară a acestor deosebiri. 2. Terminologia veterotestamentară Legământul este un contract sau un acord solemn între două sau mai multe părţi, încheiat în baza unui jurământ sau angajament. 13 Etimologia termenului tyrIB. este neclară. Unii cercetători spun că termenul este format de la un radical cu sensul de „a tăia”. Alţii susţin că ar proveni de la un radical care înseamnă „a mânca”, pornind de la obiceiul antic de a întări un legământ printr-o masă festivă. Cel mai adesea, însă, termenul este asociat cu accadianul birîtu, „lanţ”, deoarece legământul implică o legătură 14 între părţile participante. 15 Termenul tyrIB. se referă de obicei la actul sau ritualul de încheiere a unui legământ, precum şi la contractul existent între cei doi parteneri. În legătură cu acest substantiv sunt folosite diferite verbe, cel mai adesea apărând în expresia tyrIB. tr;K', care literal se Gary A. Herion, „Covenant”, în David Noel Freedman (ed.), Eerdmans Bible Dictionary, Grand Rapids, Eerdmans, 2000, p. 288. 14 Legămintele se constituiau ca nişte acorduri diferite de înţelegerile juridice tocmai prin acest aspect relaţional care le caracteriza. Buna lor funcţionare depindea în primul rând de integritatea partenerilor care îşi luaseră angajamentul de respectare a promisiunilor făcute. Părţile erau direct răspunzătoare una faţă de cealaltă, nu în faţa unui supraveghetor. Dacă vreuna dintre părţi se dovedea nesinceră atunci când făcea promisiuni sau nu şi le respecta, relaţia acelor parteneri era periclitată. Reabilitarea ei depindea, în această situaţie, de căinţa părţii greşite şi de disponibilitatea părţii ofensate de a ierta. Datorită acestui caracter etic de care trebuiau să dea dovadă părţile, legământul căpăta chiar o dimensiune spirituală, dată de onestitatea, integritatea, loialitatea, încrederea şi generozitatea persoanelor participante. 15 Dicţionar Enciclopedic de iudaism, Bucureşti, Hasefer, 2001, p. 447. 13

12

Ciprian Terinte

traduce prin a tăia un legământ. Ea indică spre ritualul antic de sacrificare a unui animal, care era tăiat în două pentru a se trece printre jumătăţi, la încheierea unui legământ. 16 De asemenea, sunt folosite anumite verbe pentru a exprima participarea omului la legământul cu Dumnezeu: tyrIB. Wabo – a intra în legământ (2Cron 15:12); tyrIb. b;[' – a trece în legământ. O trăsătură distinctivă, însă, a legământului cu Dumnezeu, aşa cum vom vedea mai clar în secţiunea următoare, constă în faptul că iniţiativa îi aparţine întotdeauna lui Dumnezeu. El este acela care încheie legământul cu poporul Său, stabilind termenii acestui legământ, în sensul că Israel îl poate accepta sau nu. Poporul nu este obligat să intre în acest legământ; este o chestiune de liberă alegere. 17 Amintim aici această particularitate, deoarece ea afectează şi terminologia legată de cuvântul tyrIB.. Pe lângă expresiile amintite mai sus, s-a simţit nevoia introducerii şi a altor expresii, care păreau mai potrivite pentru a reda ideea de iniţiativă divină în încheierea legământului, precum: tyrIB. myqihe ta, din Gen Cei care propun provenienţa lui tyrIB. din această rădăcină aduc spre exemplificare săvârşirea acestui ritual de către Avraam. „Iar Domnul i-a zis: «Găteşte-Mi o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel». Şi a luat Avram toate aceste animale, le-a tăiat în două şi a pus bucăţile una în faţa alteia; iar păsările nu le-a tăiat. Iar după ce a asfinţit soarele şi s-a făcut întuneric, iată un fum ca dintr-un cuptor şi pară de foc au trecut printre bucăţile acelea” (Gen 15:9,10,17). În Ieremia 34:18-20 se vorbeşte despre acelaşi ritual: „Pe cei ce au călcat legământul Meu şi pe cei ce nu s-au ţinut de cuvintele legământului pe care l-am încheiat înaintea feţei Mele, despicând în două viţelul şi trecând printre cele două bucăţi ale lui, pe cei mari ai lui Iuda şi pe cei mari ai Ierusalimului, pe eunuci, pe preoţi şi pe tot poporul ţării, care au trecut printre bucăţile viţelului despicat, îi voi da în mâinile vrăjmaşilor şi în mâinile celor ce vor să le ia viaţa, iar trupurile lor vor fi hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului” (Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 311). 17 Ludwig Köhler, Old Testament Theology, translated by A.S. Todd, Philadelphia, Westminster Press, 1957, p. 63. 16

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 13 6:18 (lit. a ridica [a stabili] un legământ cu...); !ybeW AnyBe tyrIB. myqihe, din Gen 17:7 (lit. a ridica [stabili] un legământ între...). În Gen 17:2 avem expresia !ybeW AnyBe AtyrIB. !t;n" (lit. a pune [a aşeza, a da, a garanta] un legământ între... ). Se observă faptul că în toate aceste expresii, cea de-a doua persoană (omul) este amintită, dar rolul ei în încheierea legământului este diminuat. Mai avem în Num 25:12 formularea ytiyrIB.-ta, Al !tenO ynIn>hi – lit. Iată, îi voi da lui legământ cu mine – unde al doilea partener devine doar beneficiarul legământului. Diversitatea acestor expresii poate fi pusă pe seama faptului că termenul tyrIB. nu reda cu exactitate caracterul legământului instituit de Dumnezeu, care se deosebea în multe privinţe, cum vom vedea, de legămintele omeneşti din vremea respectivă. Termenul a continuat să fie folosit, deoarece nu s-a găsit un altul mai apropiat de noţiunea care se dorea a fi transmisă. tyrIB,. însă, prin aria lui semantică, nu cuprindea, de pildă, faptul că în urma legământului cu Dumnezeu, care avea iniţiativa încheierii lui, Israel devenea cea mai preţioasă comoară a lui Yahweh: Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, îmi veţi fi Mie comoară preţioasă 18 între toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu (traducere proprie) (Ex 19:5). 19 Având în vedere faptul că vom aloca o secţiune din studiul nostru şi Noului Legământ, atât din perspectiva profeţiei lui Ieremia, cât şi din perspectiva relaţiei cu legămintele Traducerea lui Cornilescu nu redă cu exactitate preţuirea de care Dumnezeu spune că se va bucura Israel (hL'gUs. yli ~t,yyIh.w)I . Alte traduceri moderne, însă, surprind foarte bine exprimarea acestei realităţi. De pildă, în traducerea engleză NIV, partea a doua a versetului sună astfel: ... then out of all nations you will be my treasured possession…; în traducerea franceză BFC (La Bible en français courant) - vous serez pour moi un peuple particulièrement précieux parmi tous les peoples; în traducerea spaniolă Reina Valera revizuită (1995) - vosotros seréis mi especial tesoro sobre todos los pueblos. 19 Ludwig Köhler, op. cit., p. 64. 18

14

Ciprian Terinte

veterotestamentare, considerăm că este potrivit a face câteva menţiuni şi despre termenul grecesc cu care a fost tradus ebraicul tyrIB.. Cuvântul grecesc pentru legământ este diaqhvkh, care apare de treizeci şi trei de ori în textul Noului Testament. 20 La autorii clasici, începând cu Platon de exemplu, diaqhvkh este utilizat cu sensul de testament, dorinţă, dispoziţie, care intrau în vigoare după moarte; apare, însă, uneori şi cu sensul mai general de înţelegere sau învoială. 21 De cele mai multe ori, el apare în LXX ca şi corespondent al lui tyrIB,. însă acesta din urmă nu a avut niciodată conotaţia de testament, ci doar pe cea de legământ sau înţelegere solemnă. Totuşi stabilirea sensului din LXX este importantă, deoarece scriitorii noutestamentari l-au preluat pe diaqhvkh aşa cum era folosit în LXX. Termenul uzual pentru noţiunea de legământ era, în greceşte, sunqhvkh, care se referea la o înţelegere între două părţi egale şi tocmai de aceea el a fost evitat de către scriitorii sacri, în referirile la legământul dintre Dumnezeu şi om. 22 Pe de o parte, datorită unor pasaje precum Evrei 9:16-17, pe de altă parte din cauza influenţei traducerii latine a Noului Testament, care are pentru legământ termenul testamentum, s-a creat o legătură strânsă între diaqhvkh şi ideea de testament, iar scrierile Apostolilor au fost numite Noul Testament, şi nu Noul Legământ, aşa cum ar fi fost mai bine.

Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 311. Johannes Behm, „diaqhvkh”, în Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, vol. II, Grand Rapids, Eerdmans, 1964, p. 124. 22 Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 312. 20 21

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 15 3. Caracteristici generale ale legământului cu Yahweh în Vechiul Testament În Sfintele Scripturi, legămintele încheiate între Dumnezeu şi poporul Său au câteva trăsături comune, care le dau şi specificul. Analizându-le, vom ajunge să distingem şi mai clar unicitatea legămintelor biblice, iniţiate de către Dumnezeu. În primul rând, privitor la forma literară a legământului, se poate constata existenţa câtorva formule folosite în alcătuirea declaraţiilor (promisiuni sau condiţii) lui Dumnezeu pentru partea umană. Legământului avraamic îi este caracteristic(ă) cuvântul (expresia) „(Eu) voi...” din Gen 12:1-3 şi 17:1-8. Aceeaşi trăsătură o găsim şi la Legământul palestinian din Deut 30:1-10, unde formularea „Domnul (îţi) va...” apare în şapte din cele zece versete, şi tot de atâtea ori găsim viitorul la pers I, singular „(eu) voi...” în Ier 31:33-40, în descrierea Legământului celui nou. Aceste gen de formulare a promisiunilor caracterizează şi Legământul davidic (2 Sam 7:12-17). Pe de altă parte, Legământului mozaic îi este caracteristică conjuncţia „dacă”: în Ex 19:5 şi urm. şi în Deut 28:1-14 pentru binecuvântare, iar în Deut 28:15-68 pentru blestem.23 Tot un aspect formal al stabilirii relaţiei prin legământ este şi faptul că fiecare legământ începe cu o declaraţie a lui Dumnezeu pentru partea cu care încheie legământul. De exemplu, în cadrul Legământului cu Avraam, aceste declaraţii se găsesc în Gen 15:18: „În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: «Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului»” (17:1–14 circumcizia ca semn al legământului); 12:1–3: „După aceea a zis Domnul către Avram: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi 23

Ibid., p. 313.

16

Ciprian Terinte

din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului»”). 24 Totdeauna, subiectul acţiunii este numai Dumnezeu sau mijlocitorul omenesc însărcinat cu legământul.25 Din trăsătura amintită anterior decurge o alta, anume că, prin intermediul acestor declaraţii, poporul capătă cunoştinţa voii divine. Nu-i sunt adresate doar nişte porunci, ca exigenţe ale sfinţeniei dumnezeieşti, ci i se face şi o promisiune hotărâtoare: „voi fi Dumnezeul vostru, şi voi poporul Meu” (Lev 26:12).26 Cuvintele Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 312. Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 189. 26 Vorbind despre relaţia dintre religie şi naţiune, ea nu trebuie înţeleasă în termenii religiei Naturii, aşa cum apărea în gândirea popoarelor păgâne. Legământul cu Dumnezeu nu transmitea ideea unei legături între un dumnezeu naţional şi popor sau între dumnezeul respectiv şi ţara poporului care I se închina. Religia lui Israel era una reglementată de alegerea divină, ceea ce arată că Dumnezeul suveran a ales să-Şi desfăşoare planul în istorie prin poporul cu care închieie un legământ. Un alt element care ne ajută să facem această distincţie clară între religia alegerii divine a lui Israel şi cea naturală a păgânilor îl constituie ritualurile jertfelor, care în cazul neamurilor deveneau eficiente numai prin efectuarea lor corectă din punct de vedere formal; ele erau nişte automatisme. Ceea ce le lipsea era baza şi orientarea de natură morală care erau esenţa ritualurilor religiei israelite. Tot în acest sens poate fi menţionat şi faptul că, spre deosebire de zeii păgâni, Dumnezeul lui Israel intra din propria-I iniţiativă în legământ cu poporul Său, legământ pe care era liber să-l rupă oricând, în cazul în care poporul nu respecta stipulaţiile. Aşadar nu se poate nicidecum vorbi despre o asociere indisolubilă între Dumnezeu şi popor, mai ales având în vedere faptul că Dumnezeul lui Israel era etern şi transcendent, deci existenţa Sa nu depindea de cea a poporului Său, pe care era liber să-l părăsească în cazul în care nu-I erau ascultate poruncile. Tocmai această concepţie despre un Dumnezeu 24 25

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 17 acestea dau alegerii şi vieţii lui Israel un sens clar, o semnficaţie bine definită, care aduce cu sine şi atmosfera de încredere şi siguranţă în mijlocul situaţiilor de criză, atmosferă ce contrastează puternic cu temerile din lumea păgână, cauzate de capriciile şi deciziile arbitrare ale zeilor ei. 27 O altă trăsătură demnă de remarcat este natura practică a legământului cu Dumnezeu. Ne referim aici la faptul că revelarea de Sine a lui Dumnezeu nu este una speculativă, asemenea unei lecţii de filosofie. Dimpotrivă, în urma legământului cu Yahweh, poporul începea să-L cunoască prin experienţă, în urma intervenţiilor divine miraculoase. 28 De aici rezultă o altă trăsătură a legământului cu Dumnezeu, anume că acest legământ dă sens istoriei poporului care îl rexpectă. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a actului Său răscumpărător (izbăvirea din Egipt) i-a oferit lui Israel capacitatea de a concepe istoria ca pe un produs al voinţei divine. 29 Că această suveran, care are iniţiativa legământului, era menită să le amintească mereu evreilor faptul că Legământul sinaitic era diferit de orice contract omenesc, el fiind o manifestare incontestabilă a harului dumnezeiesc, înţelegere care trebuia să determine respectul, evlavia şi închinarea cu teamă faţă de acest Dumnezeu. Faptul că a dezlănţuit lepra, şerpii şi urgia împotriva propriului Său popor (Ex 4:1-7; Num 21:6 şi urm.; 11:33) lasă să se înţeleagă că legământul pe care Dumnezeu îl face cu poporul nu este un bastion la adăpostul căruia omul să facă uz de puterea divină pentru foloase proprii. 27 Walt-Her Eichrodt, Theology of the Old Testament, vol. 1 (translated by J.A. Baker), Philadelphia, Westminster Press, 1975, p. 38. 28 Ibid., p. 37. Autorul aminit mai observă şi faptul că, în cazul Legământului sinaitic, pentru că era primul legământ comunitar, intervenţia divină miraculoasă (izbăvirea din robia egipteană) a şi precedat legământul; de fapt, ea a şi avut ca finalitate imediată încheierea acestui legământ. 29 Aici este bine de precizat faptul că atitudinea lui Israel faţă de istorie este un aspect prin care poporul ales se deosebea net de restul popoarelor Orientului Apropiat antic, care vedeau doar în anumite evenimente izolate intervenţia

18

Ciprian Terinte

concepţie era adânc înrădăcinată în gândirea iudaică ne arată textele, din Pentateuh, din cărţile istorice, dar şi din cele profetice, în care scoaterea din Egipt apare ca o paradigmă a ajutorului dumnezeiesc (Lev 11:45; Deut 6:22-23; 1Regi 8:21; 2Regi 17:7-8; Is 11:16; Ier 11:7; 31:31-32; Ezechiel 20:9-11; Osea 13:4; Amos 2:10; Mica 6:4). 30 Din această cauză, găsim în Vechiul Testament şi conceptul de înnoire a legământului. Generaţiile poporului Israel au încălcat legământul cu Dumnezeu, fiecare în felul ei, de aceea a fost nevoie ca Moise să înnoiască legământul lui Dumnezeu cu Israel în ţara Moabului, înainte de trecerea Iordanului, la patruzeci de ani după darea Legii (Deut 29, 30). Acelaşi lucru l-a făcut şi Iosua la Sihem, când a cerut poporului să renunţe la dumnezeii străini şi să-I slujească numai lui Yahweh (cap 23, 24). Tot o reînnoire a legământului pare a fi şi cea din 1Sam 12, chiar dacă termenul tyrIB. nu apare, însă profetul Samuel, la sfârşitul activităţii sale de judecător, reaminteşte poporului legile şi poruncile Domnului, determinând totodată şi înnoirea ataşamentului lui Israel faţă de Dumnezeu. După toate acestea, cărţile istorice ale Vechiului Testament ne prezintă scurte biografii ale unor regi neevlavioşi, care au târât poporul în idolatrie, în timp ce alţi regi, evlavioşi, au reîntors poporul către împlinirea Legii Domnului, reînnoind legământul cu Yahweh (Asa – 1Regi 15:9 şi urm.; 4Regi divinităţilor, dar nu identificau firul istoriei cu activitatea unui Dumnezeu atotputernic. 30 Conform profeţilor Vechiului Testament, Israel este considerat poporul lui Dumnezeu în baza a cel puţin două experienţe: alegerea lui de către Dumnezeu şi izbăvirea din Egipt. Dumnezeu a şi motivat chiar judecăţile rostite împotriva lui Israel prin faptul că acesta nu a trăit la înălţimea privilegiului alegerii (Amos 3:2). În schimb, izbăvirea din Egipt, Legământul Sinaitic, Legea, promisiunile făcute lui David sunt toate semne ale credincioşiei lui Dumnezeu faţă de planul Său.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 19 14:1 şi urm.; Iosafat – 1Regi 22:41; 4Regi 20:31; Ezechia – 2Regi 18; 4Regi 34-35; Iosia – 2Regi 22-23; 4Regi 34-35).31 Tocmai prin faptul că acordă cunoaşterea voii divine, legământul lui Dumnezeu cu Israel mai conferă şi unitate poporului. Faptul că întreg poporul este supus uneia şi aceleiaşi voinţe dumnezeieşti creează o legătură ce se opune tendinţelor centrifugale egoiste pe care le poate manifesta o naţiune formată din douăsprezece triburi. Închinarea, conştiinţa istorică şi Legea, comune tuturor seminţiilor lui Israel, le-au dat un puternic simţământ al solidarităţii.32 Ideea aceasta de unitate se extinde chiar şi dincolo de aspectul ei etnic, în sensul că este încurajată mereu integrarea străinilor care vor să se alăture poporului, integrare posibilă nu pe baza unor criterii etnice, ci în baza dorinţei individului de a se supune aceleiaşi voinţe divine (Ex 12:48-49; Lev 19:34; 24:22; Num 9:14; 15:14-15; Deut 10:19). În felul acesta, poporul ales are să se înmulţească nu doar prin factorii naturali, ci şi prin aderarea unora dintre neamuri la legământul cu Dumnezeu, iar comunitatea ce rezultă în urma chemării lui Dumnezeu şi a răspunsului pozitiv al părţii umane este descrisă ca lh'q' sau hd'[e - adunare, congregaţie. 33 J. Alberto Soggin, Israel in the Biblical Period, Edinburgh, T&T Clark, 2001, p. 57. 32 Walt-Her Eichrodt, op. cit., p. 39-40. 33 Cei doi termeni ebraici erau chiar sinonime parţiale, cu menţiunea că hd'[e se referea mai cu seamă la Israel ca grup etnic, ca popor, nu neapărat adunat întrun singur loc, pe când lh'q' desemna strângerea poporului (sau a liderilor) întrun anumit loc, ca urmare a unei înţelegeri; deci o adunare organizată. Tot cu privire la relaţia dintre cei doi termeni ebraici, hd'[e şi lh'q', putem observa că, deşi primul era cel mai răspândit în Exod, Levitic, Numeri şi în Iosua, el nu apare deloc în Deuteronom şi nici în cărţile mai târzii. În Cronici nu apare decât în 2Cron 5:6, apoi de două ori în Psalmi şi de tot atâtea ori în profeţi. În cărţile poetice nici lh'q' nu este prea des intâlnit, dar este folosit foarte frecvent în Cronici, Ezra şi în Neemia. Înţelegem de aici că după exil, acest termen a 31

20

Ciprian Terinte

Într-un ultim rând, în toate legămintele găsim promisiunea potrivit căreia, în cazul în care condiţiile sunt respectate, binecuvântările divine se vor extinde şi asupra fiilor şi a generaţiilor viitoare ale poporului (sau persoanei) cu care a fost încheiat iniţial legământul. Ca exemple, vom lua de data aceasta Legământul mozaic, din Deut 6:1-2: Iată poruncile, legile şi rânduielile pe care a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru, să vă învăţ să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire; ca să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, păzind, în toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău toate legile şi toate poruncile Lui pe care ţi le dau şi să ai zile multe; şi pe cel davidic, din 2Sam 7:12-17: Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui vecinic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie. 34 În contrast cu tendinţa lui Israel de a încălca legămintele, Dumnezeu îşi aduce mereu aminte 35 de legămintele Sale (Ex 2:24; Lev 26:42, 45; Ezechiel 16:60; Ps 105:8).

început să cuprindă semnificaţiile ambelor cuvinte ebraice, însemnând atât congregaţie, cât şi strângerea acesteia la un loc. O descriere mai generală a acestei comunităţi o avem exprimată prin sintagma ~yhil{a/h' ~[; (Jud 20:2; 2Sam 14:13). 34 Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 313. 35 Această exprimare nu face referire la memoria Sa, ci la credincioşia cu care El Îşi respectă promisiunile.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 21 4. Marile legăminte din Vechiul Testament Chiar dacă unii cercetători consideră că primul legământ din istoria mântuirii este cel edenic, în studiul de faţă nu vom aborda un asemenea legământ, pentru că în Sfânta Scriptură nu găsim niciodată acest termen folosit pentru relaţia lui Dumnezeu cu Adam. Ne vom opri foarte pe scurt asupra Legământului cu Noe din câteva motive. În primul rând, acest legământ constă doar în promisiunea lui Dumnezeu de a nu mai nimici pământul prin potop, ceea ce îi conferă un caracter foarte general. Viaţa omului nu este condiţionată în nici un fel de relaţia cu Dumnezeu, aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte legăminte. În al doilea rând, istoria poporului ales de Dumnezeu pentru împlinirea planului Său eshatologic începe, de fapt, cu Legământul avraamic. Abia începând cu acest eveniment se poate vorbi de încheierea unui legământ care stabileşte o legătură între Dumnezeu şi un anumit individ – Avraam, părintele multor popoare. De fapt, chiar şi Legământul avraamic este unul atât de important pentru istoria mântuirii numai din perspectiva faptului că prin el se are în vedere constituirea unei comunităţi sfinte, a unui popor ales, şi nu prin simpla înţelegere dintre Dumnezeu şi un individ ales. De aceea, Ludwig Köhler 36 este de părere că legământul, în accepţiunea biblică a termenului, este înţelegerea prin care se întemeiază relaţia lui Dumnezeu cu un popor, nu cu un individ. Yahweh este interesat de un popor şi Îşi desfăşoară planul eshatologic printr-un popor, nu printr-un individ. Cel care, totuşi, intră în legământ cu Dumnezeu (Avraam, David, Fineas etc.) are parte de această experienţă nu în calitatea lui de personalitate individuală, ci în calitatea lui de părtaş al legământului lui Dumnezeu cu poporul pe care îl reprezintă. Pe de 36

Ludwig Köhler, op. cit., p. 65.

22

Ciprian Terinte

altă parte, poporul nu este pur şi simplu suma tuturor membrilor săi, adică o cantitate matematică. Dimpotrivă, această comunitate este reprezentată de fiecare dintre grupurile care o reprezintă, chiar şi de indivizi. Individul, însă, nu este niciodată singur în legământ, ci el stă înaintea lui Dumnezeu ca membru al comunităţii alese. Din acelaşi motiv, şi Walt-Her Eichrodt afirmă că legământul este conceptul prin care în gândirea iudaică se exprima legătura poporului cu Dumnezeu, concept în baza căruia evreii se şi considerau poporul ales. 37 Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a fiecărui legământ, considerăm necesară formularea unei definiţii a legământului biblic major. Acesta este o înţelegere pe care Dumnezeu, în mod suveran, motivat de dragostea Sa, o încheie cu poporul Său (sau cu un individ care îl reprezintă), prin care îi promite anumite binecuvântări (folosind formula eu voi), condiţionate de împlinirea voii divine (dacă vei...), şi prin care îl avertizează asupra judecăţii divine în cazul desconsiderării statutului de popor ales. 38 4.A. Legământul lui Dumnezeu cu Noe (Gen 9:9-17) Ceea ce s-a spus anterior despre Israel ca fiind singurul popor cu care Dumnezeu a intrat în legământ nu contravine deloc relatării biblice despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe şi cu întrega rasă umană prin el, deoarece acest legământ, după cum precizam mai sus, nu garantează decât faptul că Dumnezeu nu va mai distruge Creaţia prin potop de ape (Gen 9:11). Prin natura sa, Legământul cu Noe este, într-adevăr, diferit de celelalte legăminte, pentru că nu are în vedere actul divin 37 38

Walt-Her Eichrodt, op. cit., p. 36. Charles Fred Lincoln, art. cit., p. 316.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 23 răscumpărător pentru un popor ales. Cu toate acestea, el trebuie considerat unul major, pentru că are în vedere toată Creaţia, iar aceasta nu trebuie separată de Heilsgeschichte, istoria mântuirii. André LaCocque dovedeşte că „miracolul creaţiei este un miracol al răscumpărării”, iar „creaţia divină este, fundamental, o doctrină eshatologică.” 39 Ricœur, de asemenea, îşi concluzionează eseul „Cum să înţelegem Creaţia”, spunând că „teologia Creaţiei nu este un apendice la istoria Mântuirii, nici o temă separată: acel dintotdeauna existent al Creaţiei nu are sens independent de viitorul perpetuu al Răscumpărării.” 40 În afară de locul Creaţiei în istoria mântuirii, se poate vorbi mult şi despre rolul pe care aceasta îl ocupă în cadrul revelaţiei lui Dumnezeu. Ea a fost mereu înţeleasă, atât de scriitorii biblici, cât şi de cei patristici, ca o metodă a Creatorului de a se descoperi pe sine omenirii. Amintim aici doar una dintre afirmaţiile Sfântului Ioan Gură de Aur privitoare la acest subiect, deoarece este una care prezintă foarte succint esenţa învăţăturii biblice şi patristice. El îşi încheie una dintre omiliile privitoare la Creaţie spunând: „aşa cum ne-a slăvit Dumnezeu pe noi prin această minunată creaţie, tot aşa şi noi să-L slăvim printro viaţă curată. Cerurile spun slava lui Dumnezeu numai prin intermediul vederii lor. Şi noi să spunem slava lui Dumnezeu, nu numai prin cuvintele noastre, ci şi prin tăcere şi să-i surprindem pe toţi prin strălucirea vieţii noastre”. 41 Folosirea termenului legământ în relatarea biblică despre Noe a dat naştere unor probleme, legate de semnificaţia sa în acest context. Se observă, de pildă, faptul că aici legământul nu este o André LaCocque, „Crăpături în zid; Facerea 2-3”, în André LaCocque, Paul Ricœur, Cum să înţelegem Biblia, Iaşi, Polirom, 2002, p. 16-17. 40 Paul Ricœur, „Cum să înţelegem Creaţia”, André LaCocque, Paul Ricœur, op. cit., p. 85. 41 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IX-a către antiohieni, Bucureşti, Editura Bizantină, 2003, p. 28. 39

24

Ciprian Terinte

înţelegere între două părţi, cu obligaţii şi beneficii, ci este mai degrabă o acţiune unilaterală, Dumnezeu fiind singurul care face o promisiune, aceea de a-l salva pe Noe din apele potopului (Gen 6:18). Din această cauză, pentru termenul tyrIB,. aşa cum este el folosit în acest context, au fost propuse traduceri precum „promisiune”, „jurământ” sau chiar „relaţie”, în lumina posibilei lui provenienţe din accadianul birîtu. 42 Pentru stabilirea semnificaţiei lui tyrIB. în contextul relaţiei lui Dumnezeu cu Noe, trebuie văzut mai întâi dacă legământul acesta iniţiază o relaţie sau doar o confirmă pe cea deja existentă. Despre Noe se spune clar că „era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui” şi că „umbla cu Dumnezeu” (Gen 6:9), ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se îndure de Noe şi de familia lui. Deci, privind doar din perspectiva acestui caz, legământul doar a confirmat o relaţie care exista de multă vreme. Pe baza unui singur exemplu, însă, nu pot fi trase nişte concluzii pertinente. Este necesar să luăm în considerare şi alte pasaje din Genesa, în care apare termenul tyrIB,. pentru a-i descoperi sensurile cât mai precis. Primul dintre cele trei texte asupra cărora ne vom opri este Gen 21:22-32, în care este relatat conflictul dintre slujitorii lui Avraam şi cei ai lui Abimelec, regele filistin al Gherarului, din cauza fântânii de la Beerşeba. După ce ajung la un acord comun privitor la această chestiune, cele două părţi încheie un legământ, exprimat în textul biblic prin formula tyrIB. tr;K' - a tăia un legământ (v. 32). Al doilea text relevant este Gen 26:26-33, care descrie o situaţie foarte asemănătoare cu cea anterioară, avându-i ca personaje pe Isaac şi pe acelaşi Abimelec, iar al treilea este Gen 31:43-54, unde se vorbeşte despre Iacov şi Laban. Expresia W.J. Dumbrell, Covenant and Creation. A Theology of the Old Testament Covenants, Carlisle, Paternoster, 1993, p. 16.

42

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 25 folosită în aceste două texte pentru încheierea legământului este tot tyrIB. tr;K'. În plus, în toate trei textele este precizat faptul că legământul a cuprins şi rostirea unui jurământ (21:27, 31; 26:28, 31; 31:44, 53), iar în două dintre cazuri (Isaac şi Abimelec – 26:30; Iacov şi Laban – 31:46) s-a organizat şi câte o masă ceremonială. În toate aceste cazuri este vorba despre relaţii care existaseră şi înainte de legăminte, acestea nefăcând altceva decât să înnoiască legăturile care între timp se tensionaseră. Deşi terminologia din Gen 6:18 este diferită43 , putem trage deocamdată concluzia că în Geneza, deci şi în 6:18, legământul este o înţelegere încheiată între două părţi, care confirmă sau întăreşte o relaţie deja existentă. Relatarea biblică despre legământul cu Noe a mai ridicat anumite probleme legate de terminologia folosită, constatându-se faptul că în cazul de faţă nu avem un limbaj specific iniţierii în legământ, aşa cum este cazul altor legăminte biblice. Mai mult, spre deosebire de majoritatea textelor veterotestamentare ce relatează încheieri ale unor legăminte, unde este folosită expresia tyrIB. tr;K' (a tăia un legământ), în Gen 6:18 avem expresia tyrIB. myqihe (a stabili un legământ). S-au formulat de către cercetători şi câteva explicaţii pentru absenţa acestui limbaj al iniţierii. S-a presupus, de pildă, că lipsa terminologiei în discuţie se datorează sursei folosite în redactarea cărţii Geneza, susţinându-se şi teoria tradiţiilor

D.J. McCarthy („Berît and Covenant in the Deuteronomistic History”, citat de W.J. Dumbrell, op. cit., p. 19) întreprinde o analiză a conceptului de legământ în cărţile istorice, luând în discuţie legămintele încheiate de Iosua cu gabaoniţii (Ios 9), de galaadiţii din Iabes cu Nahaş amonitul (1Sam 11:1-3), de David cu Ionatan (1Sam 18:3), de David cu Israel (2Sam 3:21; 5:1-3), de Ahab cu Ben Hadad (1Regi 20:31-34), Iehoiada şi Ioas (2Regi 11:17). Concluzia autorului amintit este aceea că, deşi terminologia nu este constantă, iar statutul părţilor diferă de la un caz la altul, legământul este tot un angajament solemn menit să oficializeze nişte relaţii deja existente. 43

26

Ciprian Terinte

diferite folosite pentru naraţiunea potopului. 44 Doi cercetători cunoscuţi ai Vechiului Testament, Francis I. Andersen şi G.J. Wenham, au dovedit, însă, că naraţiunea potopului este atât unitară din punct de vedere stilistic 45 , cât şi coerentă din punct de vedere cronologic. 46 O altă explicaţie propusă a fost aceea că, în Gen 6:18, termenul tyrIB. ar avea sensul de jurământ, fapt pentru care nu ar mai fi nevoie de nici un ritual, pentru că, de fapt, n-ar mai fi vorba de un legământ. 47 O analiză mai atentă a textelor din celelalte cărţi istorice în care apare expresia tyrIB. myqihe (Lev 26:9; Deut 8:18; 2Regi 23:3; Ier 34:18) va dovedi faptul că presupoziţia este neîntemeiată. 48 Explicaţia cea mai plauzibilă în aceste condiţii ar fi aceea că în Gen 6:18 nu avem de a face cu instituirea unui legământ, iar S-a încercat adesea demonstrarea faptului că textul din Gen 6:1-8 este tributar sursei J (Yahwistul), iar 9-22 reflectă influenţa sursei P (Tradiţia preoţească). Despre capitolele 7 şi 8 s-a spus că ar fi compuse pe baza unei combinaţii de texte din J şi P. 45 F.I. Andersen, The Sentence in Biblical Hebrew, The Hague, Mouton, 1974, p. 126. 46 G.J. Wenham, „The Coherence of the Flood Narative”, VT, XXVIII, 1978, p. 336-348. 47 S.E. McEvenue, The Narative Style of the Priestly Writer, Analecta Biblica 50, Rome, Biblical Institute Press, 1971, p. 74. 48 Textul din Deut 8:18 aduce, într-adevăr, în discuţie ambele concepte: legământul şi jurământul prin rostirea căruia a fost stabilit, dar nu avem nici un motiv pentru a pune semnul egalităţii între acestea două. Un text precum Deut 29:14 ne arată clar că, deşi legământul conţine depunerea unui jurământ, totuşi scriitorul acestei cărţi biblice face distincţie între cele două concepte. În Lev 26:9 nici nu se aminteşte de jurământ, iar în 2Regi 23:3 se spune că Iosia „a tăiat un legământ” cu poporul, pentru a stabili (~yqih') cuvintele legământului scrise în carte. Acelaşi lucru se poate constata şi cu privire la Ier 34:18, unde nu doar că nu avem referire la jurământ, dar se şi vorbeşte clar despre „stabilirea” unui legământ, pe care cele două părţi „îl tăiaseră” anterior (Ier 34:8). 44

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 27 analizarea terminologiei folosite aici şi cu privire la legământ, în general, ne va fi de mare ajutor. Astfel, constatăm că ori de câte ori este vorba despre instituirea unui legământ în Vechiul Testament, apare expresia tyrIB. tr;K' (Gen 15:18; Exod 24:8; Ps 89:3; Ier 31:31), în schimb, atunci când avem alte expresii formate cu termenul tyrIB,. este vorba doar de continuarea sau confirmarea unor legăminte încheiate anterior. 49 Având în vedere că în Gen 6:18 nu avem tyrIB. tr;K', ci tyrIB. myqihe, putem trage concluzia că aici nu este cazul instituirii unui legământ. Conotaţiile cauzale 50 ale verbului myqihe (folosit alături de myqihe în Gen 6:18) ne dau de înţeles Expresia tyrIB. rb;[' din Deut 29:12 (Stai ca să intri în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, în legământul acesta încheiat cu jurământ) se referă la readoptarea de către comunitatea mozaică a legământului deja existent (vezi 29:1); în 1Sam 20:8 avem expresia tyrIB. aAB (a intra în legământ), care are în vedere legământul dintre David şi Ionatan, încheiat la o dată anterioară, eveniment pentru relatarea căruia s-a folosit expresia tyrIB. tr;K' (1Sam 18:3); aceeaşi expresie apare în Ier 34:10, unde se reia discuţia despre legământul „tăiat” în 34:8; în 2Sam 23:5, expresia ~yf face trimitere la Legământul davidic din 2Sam 7, despre care în Ps 89:3 se spune că a fost „tăiat”. 50 W.J. Dumbrell (op. cit., p. 25-26) este de părere că myqihe este o formă cauzală a verbului jWq, care înseamnă a ridica, a sta sus. În acest caz, valenţa cauzală pe care o capătă verbul din Gen 6:18 este aceea de a face să stea sus, ridicat sau, în funcţie de context, a stabili(za) ceva dejat ridicat. În Vechiul Testament, el este folosit adesea cu această conotaţie cauzală: pentru cerinţe ale legământului, care trebuie respectate (Deut 27:26; 2Regi 23:3), sau care au fost respectate (1Sam 15:11; 2Regi 23:24). Aceeaşi nuanţă de cauză a ceva care este stabilit o are acest verb şi în anumite contexte privitoare la împlinirea promisiunilor divine (Deut 9:5; 1Sam 1:23; Is 44:26; Ier 28:6). În 2Sam 7:25 David îl foloseşte când se roagă ca Dumnezeu să confirme toate promisiunile făcute în acel context (cap. 7). În 1Regi 12:15 se spune că ceea ce a spus Dumnezeu prin Ahia despre dezbinarea împărăţiei s-a împlinit. În texte precum Ier 11:5; 23:20; 29:10; 30:24; 33:14 verbul exprimă un scop divin sau împlinirea de către Dumnezeu a ceea ce spusese anterior. În Gen 26:3, Dumnezeu reia în dreptul lui Isaac promisiunile făcute lui Avraam şi îi spune că Îşi va împlini jurământul făcut acestuia din urmă. 49

28

Ciprian Terinte

că aici avem de a face mai degrabă cu anticiparea unui legământ, despre care vom găsi scris în Gen 9:1 şi urm. Am ajuns, deci, să constatăm că legământul, în general, nu iniţiază o relaţie, ci confirmă şi întăreşte una deja existentă. Am văzut, de asemenea, că în Gen 6:18 nu se are în vedere instituirea unui legământ, ci doar anticiparea celui din cap. 9. Abia atingând acest stadiu al dezbaterii vom putea lua în discuţie şi o altă problemă amintită mai sus, anume caracterul unilateral al Legământului cu Noe, în care doar una din părţi – Dumnezeu – face promisiuni şi se angajează să le împlinească. Constatarea lui Dumnezeu potrivit căreia întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui (Gen 8:21) îi include, bineînţeles, şi pe cei opt oameni scăpaţi de apele potopului. Asta ne face să înţelegem că neprihănirea lui Noe era ceva extrinsec, adică inima omului nu fusese nicidecum schimbată de experienţa potopului, ci el va continua să-L ofenseze pe Dumnezeu prin păcat. De aici rezultă că promisiunea de a nu mai distruge Creaţia prin potop de ape se datorează numai harului lui Dumnezeu. 51 Ceea ce mai trebuie, apoi, observat este asemănarea izbitoare dintre Gen 1:28 şi 9:1 şi urm., conceptul major comun fiind acela de nou început. În cap 9, omului i se dau aceleaşi porunci (creştere, înmulţire, stăpânirea pământului) ca şi în cap. 1. Aşadar, în 6:18 este vorba de un legământ ce se va încheia nu numai cu Noe, ci cu întreaga umanitate, căreia i se şi promite că nu va mai fi anihilată prin potop. Aşa se explică faptul că Dumnezeu este singurul care promite şi îşi asumă răspunderea de a împlini aceste promisiuni, indiferent de atitudinea omului, care doar va beneficia de acest legământ. Valabilitatea lui universală este indicată şi de semnul care îl însoţeşte, căruia Dumnezeu îi dă 51

W.J. Dumbrell, op. cit., p. 27.

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 29 menirea de a-I aminti de acest legământ veşnic. Nu trebuie înţeles de aici că memoria lui Dumnezeu este imperfectă, trebuind ajutată de factori exteriori. Conotaţia veterotestamentară a verbului a aminti nu este aceea de actualizare psihologică a unui eveniment, ci se referă la faptul că ceea ce are loc în prezent se datorează unui eveniment din trecut. În cazul nostru, Dumnezeu va ţine mereu departe potopul de Creaţie, datorită legământului pe care l-a făcut cu Noe şi cu întreaga omenire reprezentată atunci de el. 52 Faptul că Legământul cu Noe este un act răscumpărător, având deci însemnătate soteriologică, şi nu o simplă garanţie privitoare la siguranţa Creaţiei, este dovedit cel mai convingător de evocarea lui în 1Pet 3:19-21. Noua eră a Împărăţiei lui Dumnezeu, deschisă prin învierea şi glorificarea Mântuitorului este pusă în paralel cu „noua Creaţie” de după salvarea lui Noe de potop. Răscumpărarea lui Noe din generaţia sa păcătoasă, prin apele potopului, este interpretată tipologic prin răscumpărarea creştinilor din păcătoşenia veacului lor, prin Taina Botezului. Termenul grecesc evperw,thma, tradus în general prin mărturie, apel, promisiune poate avea şi înţelesul de angajament, garanţie 53 , ceea ce înseamnă că Sfântul Botez trebuie privit şi ca legământ. 4.B. Legământul avraamic (Gen 12-22) Importanţa Legământului avraamic pentru o înţelegere corectă a mesajului Sfintelor Scripturi este universal recunoscută Ibid., p. 31. W. Arndt, F.W. Gingrich, F.W. Danker, W. Bauer, A Greek-English lexicon of the New Testament and other early Christian literature : A translation and adaption of the fourth revised and augmented edition of Walter Bauer's Griechisch-deutsches Worterbuch zu den Schrift en des Neuen Testaments und der ubrigen urchristlichen Literatur, Chicago, University of Chicago Press, 1979, p. 285. Vezi, de asemenea, J.P. Louw, E.A. Nida, Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on semantic domains, vol I, New York, United Bible Societies, 1989, p. 406. 52 53

30

Ciprian Terinte

în cercetarea biblică. El ne furnizează cheia pătrunderii tainelor Vechiului Testament, în care Dumnezeu se revelează prin istoria descendenţilor lui Avraam, dar şi a tainelor Noului Testament, care se adresează descendenţilor duhovniceşti ai aceluiaşi patriarh. a. Terminologia legământului avraamic În relatările cărţii Geneza despre Avraam, termenul tyrIB. este folosit cu privire la legământul lui cu Dumnezeu doar în Gen 15:18 şi 17:1-21. Există, însă, alte texte din Pentateuh care vorbesc despre relaţia lui Dumnezeu cu Avraam folosind acest termen (Exod 2:24; 6:4-5; Lev 26:42-44; Deut 4:31), dar şi verbul a jura [B;F' (Ex 13:5, 11; 33:1; Num 11:12; 14:16, 23; 32:11; Deut 1:8 4:31; 7:7-8). 54 Noul Testament aminteşte doar de cinci ori despre Legământul (diaqhvkh) lui Dumnezeu cu Avraam (Lc 1:72; FA 3:25; 7:8; Gal 3:17; 4:24). Termenul preferat este promisiune (evpaggeli,a), care nu este niciodată folosit în LXX pentru Legământul avraamic. El este, însă, folosit în NT de nouăsprezece ori cu referire la promisiunile făcute de Domnul lui Avraam (FA 7:17; Rom 4:13, 14, 16, 20; Gal 3:16, 17, 18, 21, 29; 4:23; Ev 7:6; 11:9, 13, 17).55 Aşadar, se impune clarificarea modului în care vom Keith H. Essex, „The Abrahamic Covenant”, The Master’s Seminary Journal, 10/2 (Fall 1999), p. 193. 55 În aceste condiţii, se ridică problema relaţiei dintre promisiune şi legământ în Noul Testament. Se poate stabili o legătură foarte strânsă între cele două concepte, aşa cum reiese din expresia „legămintele făgăduinţei” din Ef 2:12. Legământul Domnului cu Israel include întotdeauna promisiuni (Andrew T. Lincoln, Word Biblical Commentary. Ephesians, Dallas, Word, 1990, p. 137). De aceea, cei doi termeni nu sunt sinonime; Sfântul Apostol Pavel face diferenţa între cele două concepte în Rom 9:4. Evrei 6:13-18, pasaj care se referă la relaţia dintre Dumnezeu şi Avraam, prezintă două lucruri care nu se schimbă niciodată (v. 18): (1) promisiunea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi (2) jurământul legământului Său (F.F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, Grand Rapids, 54

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 31 folosi aceşti termeni şi anume: (1) promisiunea este declaraţia prin care Dumnezeu îşi exprimă intenţia de a face ceva pentru Avraam şi descendenţii săi; (2) legământul este actul, însoţit de ritualul specific, prin care Dumnezeu se angajează în mod oficial, prin jurământ, să facă ceva pentru Avraam şi descendenţii săi; (3) legământul Avraamic constă în totalitatea declaraţiile divine la un loc, privitoare la Avraam şi descendenţii lui. b. Legământul avraamic în Genesa 12 Cuvintele Domnului din Gen 12:1-3 constituie baza a tot ce urmează să facă El cu Avraam, Isaac, Iacov şi cu tot poporul Israel. Pentru început, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-şi părăsească ţara şi să meargă într-o ţară care îi va fi arătată (Gen 12:1). Potrivit materialului genealogic din Gen 10: 5, 20, 31, 32, naţiunile erau delimitate în funcţie de ţările în care locuiau. De aceea, pentru Avraam, a-şi părăsi ţara însemna părăsirea propriei naţiuni. Expresiile „din rudenia ta” şi „din casa tatălui tău” confirmă această realitate. Conform datelor din Gen 10, descendenţa din aceiaşi strămoşi conferea şi identitatea naţională a indivizilor, de aceea putem spune că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să renunţe la identitatea pe care i-o dădea o naţiune rebelă faţă de Dumnezeu. 56 Ca răspuns la ascultarea lui Avraam, Dumnezeu îi promite binecuvântarea Sa sub trei aspecte. Mai întâi îi spune: „Eu voi ridica din tine un popor mare” (12:2a). Datorită faptului că Avraam a acceptat să renunţe la identitatea sa naţională, acum Dumnezeu îi promite că îl va face strămoşul unei naţiuni mari, Eerdmans, 1964, p. 131; Paul Ellingworth, The Epistle to the Hebrews, Grand Rapids, Eerdmans, 1993, p. 342; William Lane, Hebrews 1– 8. Word Biblical Commentary, Dallas, Word, 1991, p. 152. 56 Keith H. Essex, art. cit., p. 197.

32

Ciprian Terinte

adică a unei naţiuni numeroase, care va stăpâni un teritoriu vast şi care va avea un caracter şi o înţelepciune deosebite. 57 Dumnezeu i-a mai spus apoi: „te voi binecuvânta” (Gen 12:2b), ceea ce înseamnă că Dumnezeu însuşi îi va acorda favorurile Sale lui Avraam, vădite de prosperitatea patriarhului. A treia parte a binecuvântării era: „voi mări numele tău” (12:2c). Pentru a înţelege măreţia acestei promisiuni, trebuie înţeleasă importanţa faptului de a avea un nume mare pentru contemporanii lui Avraam. În Gen 6:4, ni se spune despre oamenii deosebit de viteji de dinainte de potop, care urmau a fi pedepsiţi, că erau „vestiţii viteji din vechime”, adică aveau o reputaţie căpătată în răzvrătire faţă de Dumnezeu. După potop, rebeliunea oamenilor faţă de Creator nu a încetat, astfel încât au decis să înceapă construirea Turnului Babel, unul dintre scopurile declarate fiind tocmai acesta: „să ne facem faimă” (Gen 11:4). Şi aici este vorba tot despre un renume căpătat printr-un act de răzvrătire contra lui Dumnezeu. 58 Se înţelege deci că ceea ce oamenii căutau prin eforturi proprii, neevlavioase, Avraam avea să primească din partea lui Dumnezeu, de îndată ce decidea să împlinească porunca de a-şi părăsi ţara şi familia de origine, pentru a merge în Canaan. 59

Gordon Wenham, Word Biblical Commentary. Genesis 1-15, Dallas, Word, 1987, p. 275. 58 Walter Kaiser, Jr., Toward an Old Testament Theology, Grand Rapids, Zondervan, 1978, p. 86. 59 Robert Chisholm, Jr. observă faptul că promisiunile lui Dumnezeu din Gen 12:2-3 nu sunt total necondiţionate, chiar dacă împlinirea lor nu a fost explicit condiţionată de supunerea lui Avraam. Cu toate acestea, anumite texte, care reiau promisiunile făcute lui Avraam, menţionează anumite fapte ce dovedesc ascultarea patriarhului faţă de Dumnezeu. Asta înseamnă că pornirea lui către Canaan a fost prima dintr-un lung şir de fapte de supunere („Evidence from Genesis”, în A Case for Premillenialism, Donald K. Campbell and Jeffrey L. Townsend [eds.], Chicago, Moody, 1992, p. 38). 57

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 33 Punctul culminant al acestei prime părţi din Legământul lui Dumnezeu cu Avraam este ultima promisiune din v. 3: „se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”. În texte precum Gen 18:18, 22:18 şi 26:4 este folosit termenul yAG, pe când în textul de faţă termenul folosit este txoP.v.mi, clanuri, familii. Acestea sunt familiile care formează naţiunile, aşa cum reiese din Gen 10:32, unde sunt înşirate familiile fiilor lui Noe. Mai înţelegem apoi că nu orice individ va fi binecuvântat în Avraam (cei care îl vor blestema vor fi blestemaţi), ci orice grup etnic din lume va fi binecuvântat în el. 60 c. Legământul avraamic în Genesa 15 Textul din Gen 15:1-21 redă cea de-a doua parte principală a comunicării lui Dumnezeu cu Avraam, care are în centru două concepte de bază ale acestui legământ: „sămânţa” lui Avraam şi „ţara” pe care o va stăpâni. Tot în acest capitol, găsim prezentat şi ritualul Legământului avraamic. În prima secţiune a textului (15:1-5) este vorba despre „sămânţa” lui Avraam. Dumnezeu îl încurajează spunându-i să nui fie frică, deoarece răsplata îi va fi foarte mare (v. 1). Avraam era, totuşi, derutat, pentru că nu avea încă urmaşi, iar moştenitorul său trebuia să fie un rob, Eliezer. Dumnezeu, însă, îl asigură că nu sluga îi va fi moştenitor, ci acela care se va naşte din Avraam. Mulţimea descendenţilor lui este comparată cu mulţimea stelelor de pe cer, care nu pot fi numărate cu ochiul liber (v. 4-5). În v. 6, scriitorul cărţii, Moise, introduce un comentariu extrem de important: „Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate”. Această afirmaţie arată că toată supunerea din trecutul lui Avraam dovedea de fapt credinţa lui (Gen 12:1-4, 7; 13:14-18). Sfântul Irineu de Lugdunum observă că atunci când a 60

Gordon Wenham, Genesis, p. 278.

34

Ciprian Terinte

fost îndreptat, „Avraam era încă necircumcis, iar pentru ca măreţia credinţei sale să poată fi cunoscută, El i-a dat tăierea împrejur, în locul netăierii împrejur, ca pecete a credinţei din starea de netăiere împrejur”. 61 Pe baza acestei credinţe, manifestate prin fapte, Dumnezeu îl consideră pe Avraam îndreptat, el devenind astfel robul loial, cu care Dumnezeu va intra în legământ. 62 Credinţa nezdruncinată a patriarhului a fost dovedită cu prisosinţă atunci când, la porunca lui Dumnezeu, el a fost gata să-şi sacrifice fiul, pe Isaac (Gen 22:12), despre care i se spusese: „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Gen 21:12). În ce a constat măreţia credinţei lui Avraam? În Epistola către evrei ni se spune că patriarhul a crezut „că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui” Sfântul Irineu de Lugdunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice, trad. Prof. Dr. Remus Rus, Bucureşti, IBMBOR, 2001, p. 88. 62 John H. Sailhamer descrie relaţia dintre credinţa şi neprihănirea lui Avraam şi legământul cu Dumnezeu în felul următor: „Dumnezeu avea să încheie cu Avraam un legământ ca bază a relaţiei cu el şi cu urmaşii lui, începând din acea zi. Nu este întâmplător faptul că afirmaţia din v. 6 precede scena încheierii acestui legământ. Ea sugerează că nu legământul l-a făcut pe Avraam neprihănit, ci prin credinţa sa a fost îndreptat. Numai după ce a fost îndreptat prin credinţă, a intrat el în legământ cu Dumnezeu” (Expositor’s Bible Commentary. Genesis, Frank E. Gaebelein [ed.], Grand Rapids, Zondervan, 1990, p. 132). Considerăm, totuşi, că autorul amintit omite rolul cardinal al faptelor, fără de care credinţa nu poate fi nicidecum dovedită, aşa cum afirmă Sfântul Iacov (2:21-23). Momentul în care Domnul l-a îndreptat pe Avraam a fost acela în care, după auzirea promisiunii, patriarhul L-a crezut fără preget pe Dumnezeu. Avraam, însă, nu s-a limitat la a crede în puterea lui Dumnezeu de a-Şi respecta promisiunea, ci a acţionat în baza promisiunii (Cuvântului) lui Dumnezeu, încrezându-se în ce avea să facă Dumnezeu. Aceste fapte ale lui Avraam au făcut să se împlinească neprihănirea pe care Dumnezeu i-o atribuise în momentul în care crezuse. Acea credinţă, însă, nu l-ar fi determinat în nici un caz pe Dumnezeu să-l îndreptăţească pe Avraam, dacă El, în suveranitatea Sa, n-ar fi ştiut că Avraam va şi acţiona în baza credinţei sale. 61

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 35 (Ev 11:19). Prin acea jertfă – comentează Sfântul Grigorie Palama – socotea că promisiunea este sigură şi fără greş. 63 Acelaşi Sfânt Părinte arată şi consecinţa sublimă a credinţei lui Avraam: „Învoiala de a-l aduce pe Isaac drept jertfă (...) s-a făcut şi pricină a naşterii lui Hristos din seminţia lui, iar prin El s-au binecuvântat într-adevăr toate seminţiile pământului, împlinindu-se astfel făgăduinţa. Căci celui ce l-a dat pentru Dumnezeu pe fiul său cel unul născut şi adevărat, Dumnezeu i-a devenit oarecum dator (...) să dea jertfă la rândul Lui pe Fiul Său cel Unul Născut şi Adevărat”. 64 Cea de-a doua secţiune din cap. 15 (v. 7-21) conţine descrierea legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, iar accentul, aşa cum aminteam mai sus, cade pe „ţara” promisă descendenţilor săi. La întrebarea lui Avraam privitoare la modul în care va ajunge să stăpânească ţara, Dumnezeu îi răspunde intrând în legământ cu el. S-ar părea că patriarhul cunoştea procedura uzuală pentru asemenea legăminte, pentru că Dumnezeu i-a spus doar ce animale să aducă, iar Avraam a ştiut că ele toate trebuie despicate, cu excepţia păsărilor. Avraam mai cunoştea şi semnificaţia acestui ritual, anume că moartea ar fi fost consecinţa nerespectării stipulaţiilor legământului.65 Cu toate acestea, legământul nu s-a constituit prin asumarea unor obligaţii de către ambele părţi. Avraam a căzut într-un somn adânc, iar între timp Domnul, reprezentat prin fum şi flăcări, a trecut doar El printre animalele despicate (15:12, 17), promiţând să-i dea lui Avraam ţara Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, trad. Dr. Constantin Daniel, Bucureşti, Anastasia, 2000, p. 106 64 Ibid. 65 Richard S. Hess, „The Slaughter of the Animals in Genesis 15: Genesis 15:8-21 and its Ancient Near East Context”, He Swore an Oath: Biblical Themes from Genesis 12-50, R.S. Hess, P.E. Satterthwaite and G. Wenham (eds.), Grand Rapids, Baker, 1994, p. 62-63. 63

36

Ciprian Terinte

ai cărei ocupanţi i-a şi amintit (v. 18-21). Siguranţa absolută a respectării acestui legământ venea din certitudinea absolută că Dumnezeu nu putea muri niciodată. 66 Sfântul Ioan Gură de Aur declară, de asemenea, că Dumnezeu S-a îndatorat faţă de Avraam, atunci când i-a zis „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului”. „Chiar dacă noi suntem nevrednici – parafrazează Sfântul ca şi cum ar spune Avraam – dar El a făcut promisiune”. 67 d. Legământul avraamic în Genesa 17 Când Avraam era în vârstă de nouăzeci de ani, Dumnezeu i s-a arătat cerându-i loialitate şi supunere şi vorbindu-i din nou despre un legământ (termenul tyrIB. apare de treisprezece ori în Gen 17:1-21). Faptul că Domnul iniţiase deja legământul încă din momentul cuprins în Gen 15 i-a făcut pe unii să creadă că aici, în Gen 17, avem de a face cu un legământ diferit. 68 Considerăm, însă, că opinia lui Cleon L. Rogers, Jr. clarifică foarte bine relaţia dintre cele două episoade: „Într-o scriere istorică în genul Vechiului Testament nu era necesară reproducerea compactă a textului unui tratat, cu toate părţile lui componente. Acest mod de prezentare a legămintelor nu apare nici în sursele extrabiblice şi nu

Victor P. Hamilton, The Book of Genesi. Chapters 1-17, NICOT, Grand Rapids, Eerdmans, 1990, p. 459. 67 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, trad. Pr. Marcel Hancheş, Sibiu, Oastea Domnului, 2004, p. 57. 68 T. Desmond Alexander (From Paradise to the Promise Land: An Introduction to the Main Themes of the Pentateuch, Grand Rapids, Baker, 1998, p. 52-54) subliniază trei diferenţe dintre legământul din Gen 17 şi cel din Gen 15: (1) în Gen 17 avem un legământ condiţionat; (2) este numit „un legământ veşnic” (v. 7); (3) legământul din Gen 17 se concentrează mai mult asupra lui Avraam ca părinte al multor neamuri, decât asupra moştenirii descendenţilor lui. 66

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 37 se practică nici de către istoricii moderni. Cel mai bine este să vorbim aici despre mai multe părţi ale aceluiaşi legământ”. 69 Aşadar, Moise ne determină în Gen 17 să recapitulăm părţile anterioare ale Legământului avraamic şi să le adăugăm pe cele ulterioare, ceea ce ne ajută să distingem câteva elemente de bază ale acestui legământ: (1) supunerea lui Avraam şi a descendenţilor lui faţă de Dumnezeu, pentru a avea parte de binecuvântările prevăzute în legământ (17:1, 9-14); (2) promisiunea lui Dumnezeu privitoare la descendenţii extrem de numeroşi ai lui Avraam şi la ocuparea ţării făgăduite (17:2, 4-8a); (3) angajamentul lui Dumnezeu de a fi Dumnezeul urmaşilor lui Avraam (17:8b); (4) stabilirea ritualului circumciziei70 ca semn al legământului veşnic. (5) Cu Isaac şi urmaşii săi, Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile Legământului avraamic (17:15-21). O dată înfăptuit ritualul legământului din Gen 15:7-21 şi semnul din 17:121 stabilit, se poate spune că Legământul avraamic, prin care Dumnezeu se angajează să aducă la îndeplinire promisiunile din Gen 12:1-15:5, este finalizat. e. Natura Legământului avraamic În cercetarea biblică mai recentă a legămintelor biblice, problema cea mai intens dezbătută privitoare la Legământul avraamic este aceea a naturii lui. Este acesta un legământ condiţionat sau unul necondiţionat? Cleon L. Rogers, Jr., „The Covenant with Abraham and Its Historical Setting”, în Bibliotheca Sacra, 127 (1970), p. 249-250. 70 Circumcizia este numită atât „legământul Meu” (v. 10), cât şi „semnul legământului” (v. 11). Cu siguranţă, în cazul primei denumiri este vorba de o sinecdocă. Circumcizia era, de fapt, semnul prin care Avraam şi urmaşii lui recunoşteau domnia lui Dumnezeu pentru totdeauna. De asemenea, ea avea să fie şi semnul distinctiv pentru Israel, în calitate de popor al legământului cu Dumnezeu. 69

38

Ciprian Terinte

Anumite date biblice sugerează faptul că Avraam trebuia să îndeplinească nişte condiţii, pentru ca, mai apoi, Dumnezeu să-Şi respecte promisiunile. În primul rând, pot fi identificate poruncile pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Avraam, potrivit cărţii Genesa: „ieşi... şi vino” (12:1); „Scoală şi cutreieră pământul acesta în lung şi în lat” (13:17); „Priveşte la cer şi numără stelele” (15:5); „Găteşte-Mi o junincă de trei ani ...” (15:9); „fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană” (17:1). În al doilea rând, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să primească semnul legământului – circumcizia, la fel şi urmaşii lui (17:9-14). În al treilea rând, Dumnezeu Însuşi a declarat că Îşi va ţine legământul datorită credincioşiei lui Avraam (Gen 22:18; 26:5). Aceste date par să indice spre natura bilaterală a legământului.71 Pe de altă parte, avem indicaţii biblice şi către natura unilaterală a acestui legământ. În primul rând, Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi i-a făcut promisiuni, necerându-i decât să se deplaseze într-un anumit loc, fără a-l pune să facă, la rândul lui, promisiuni. Aşadar, numai Dumnezeu era Cel care avea de împlinit făgăduinţe (Gen 12:1-4). În al doilea rând, în ritualul încheierii legământului numai Dumnezeu a trecut printre animalele despicate (15:17). În al treilea rând, promisiunile (13:15) şi legământul (17:7-8, 13, 19) sunt veşnice. Deci, împlinirea lor se întinde pe o perioadă atât de îndelungată încât numai Dumnezeu le putea aduce la îndeplinire. 72 În aceste condiţii, a apărut o diversitate de opinii privitoare la relaţia dintre răspunderea umană şi angajamentul lui Dumnezeu de a-Şi respecta promisiunile, în Legământul avraamic. S-a afirmat, cum am mai amintit, că supunerea din partea omului este absolut Ronald Youngblood, “The Abrahamic Covenant: Conditional or Unconditional?”, The Living and Active Word of God: Studies in Honor of Samuel J. Schultz, ed. by Morris Inch and Ronald Youngblood, Winona Lake, Ind.: Eisenbrauns, 1983, p. 31-46. 72 Keith H. Essex, art. cit., p. 209. 71

Noţiunea de legământ în revelaţia biblică vechitestamentară (I) 39 necesară, pentru ca Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţele. 73 La polul opus se află cei care exclud necesitatea supunerii din partea omului, pentru împlinirea legământului. 74 Există, apoi, părerea celor care susţin că Domnul a încheiat cu Avraam două legăminte: unul necondiţionat (Gen 15:17-21) şi celălalt condiţionat (Gen 17:1-21). 75 O a patra părere, singura la care şi subscriem în studiul de faţă, este aceea că Legământul avraamic a fost unul necondiţionat, pentru patriarhul cu care Dumnezeu l-a iniţiat. Ulterior, însă, el a devenit condiţionat de supunerea celor care s-au făcut părtaşi legământului, prin credinţa în Dumnezeu. Walter Kaiser face următoarele precizări cu privire la natura acestui legământ: „Obligaţiile pe care le identificăm în Legământul avraamic îi condiţionează doar pe urmaşii patriarhului, care vor şi beneficia de împlinirile făgăduinţelor. Datoria supunerii (exprimată prin Lege, de pildă) era strâns legată de promisiune, ca o urmare firească a acesteia. 76 f. Legământul avraamic în Noul Testament După întruparea Mântuitorului, revelaţia Noului Testament ne arată cum anume continuă să se împlinească Legământul avraamic. În primul rând, venirea lui Iisus constituie împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam şi urmaşilor săi (Lc 1:54-55; 6875). Mesia are să-i întoarcă pe fiii lui Avraam de la căile lor rele (FA 3:26-26).77 În al doilea rând, deşi în Noul Testament sunt recunoscuţi evreii ca descendenţi naturali ai lui Avraam, totuşi este clar afirmat faptul că descendenţa fizică din Avraam nu garantează nimănui împărtăşirea binecuvântărilor ce ţin de Legământul avraamic (Mat Oswald T. Allis, Prophecy and the Church, Nutley, N. J.: Presbyterian and Reformed, 1945, p. 31-36, 56-58. 74 Clarence E. Mason, Jr ., Prophetic Problems, Chicago, Moody, 1973, p. 27-42. 75 T. Desmond Alexander, op. cit., p. 51-54. 76 Walter Kaiser, op. cit., p. 94. 77 Keith H. Essex, art. cit., p. 211. 73

40

Ciprian Terinte

8:11-12). Orice israelit trebuie să vină la Dumnezeu prin credinţa în Hristos, urmată de pocăinţă, pentru a avea parte de izbăvirea şi binecuvântările promise (FA 3:19-26). Faptul că există o rămăşiţă credincioasă în Israel arată că, în viitor, Dumnezeu va mântui pe tot Israelul şi îşi va împlini făgăduinţele făcute faţă de Avraam (Rom 11:1-32).78 În al treilea rând, în Noul Testament, şi credinioşii din celelalte neamuri sunt numiţi „sămânţa lui Avraam”, în virtutea unirii lor cu Hristos, „sămânţa lui Avraam” (Gal 3:6-9). Biserica trăieşte acum în Hristos pârga binecuvântărilor pe care le va trăi împreună cu Israel, atunci când Dumnezeu va împlini în chip desăvârşit Legământul avraamic. 79 Constatăm, deci, că Legământul avraamic stă la baza întregii revelaţii biblice. Promisiunile pe care le conţine, specificate în Genesa, guvernează tot ceea ce are loc din Exod până în Apocalipsa. Prin acest legământ, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam binecuvântări personale, naţionale şi universale. Acestea au fost condiţionate numai de credincioşia lui Dumnezeu, care nu va avea sfârşit, de aceea împlinirea lor nu ţine de contribuţia umană. Cu toate acestea, urmaşii lui Avraam vor deveni părtaşi acestui legământ numai prin credinţa urmată de supunere faţă de voia divină. Avraam s-a bucurat de binecuvântările acestui legământ, iar Biserica formată din evrei şi neamuri deopotrivă se bucură de cele duhovniceşti în prezent. Însă împlinirea desăvârşită a acestui legământ va avea loc numai la revenirea glorioasă a Mântuitorului. (continuare în numărul următor)

78 79

Keith H. Essex, art. cit., p. 211. Ibid., p. 212.

[Pleroma anul VII nr. 3 (2005) 41-80] 63 (2005) 91-104]

ÎNTÂLNIREA CU TRECUTUL – O LECTURĂ A NARAŢIUNII PATRIARHULUI IACOV PENTRU CREŞTINUL CONTEMPORAN Asist. univ. drd. Romulus Ganea

Descrierea istoriei vieţii patriarhului Iacov începe în capitolul 25 (v. 19) şi debutează cu prezentarea evenimentului venirii pe lume a celor doi fii ai lui Isaac. În urma intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu, Isaac a primit răspunsul mult aşteptat al rugăciunilor sale (25:21). Rebeca, soţia lui, era însărcinată. Imediat după prezentarea intervenţiei miraculoase din partea lui Dumnezeu în familia lui Isaac, naratorul ne face de cunoscut un „mic” amănunt cu adânci conotaţii futuriste. Cei doi copii încă nenăscuţi „se băteau în pântecele mamei lor”. Această „confruntare” a prilejuit şi a motivat desluşirea prin cuvânt profetic a destinului gemenilor a căror venire pe lume era iminentă: Şi i-a spus Dumnezeu: Două naţiuni (sunt) în pântecele tău şi două popoare din interiorul tău vor fi despărţite. Un popor, faţă de celălalt popor, va fi mai puternic şi cel mai mare îi va sluji celui mai mic. Geneza 25:23, (Traducere personală, TP) 1 1

a a\ b b\

Hl' hw"÷hy> rm,aYOw: Şi i-a spus Dumnezeu ei: %nE ë j . b i B . Î~yI AgÐ ¿~yyIgOÀ ynEÜv. Două naţiuni (sunt) în pântecele tău (şi) două popoare din interiorul tău vor Wdre_P'yI %yI[:ßMemi ~yMiêaul. ynEåv.W fi despărţite. #m'êa/y ybi_a' tyBeä-la, ~Alßv'b. (28:21b, TDC) De asemenea constatăm că pentru Iacov asocierea numelui strămoşilor săi cu cel al lui Dumnezeu nu avea darul de a sublinia acea relaţie personală existentă între aceştia şi Yahve, Cel care a fost cu ei şi care Şi-a împlinit promisiunile făcute. În cazul lui Iacov, această asociere avea rolul de a-L identifica pe Dumnezeul care i se descoperise la Betel şi indica în aceeaşi măsură un raport de posesiune, pe care ca moştenitor al strămoşilor săi şi-l asuma. (Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! qx'_c.yI ybiäa' yheÞl{awE ~h'êr'b.a; ybiäa' yhel{a/ èbqo[]y: érm,aYOw: 32:9, TP) 7

Realitatea naşterii mai întâi a lui Esau nu putea fi nicidecum contestată şi schimbată.

Întâlnirea cu trecutul

45

mult pe Iacov decât un blid de mâncare. Foarte posibil că eroul nostru s-a gândit că acum este momentul unei bune afaceri pentru el. Trebuia profitat de o asemenea oportunitate: slăbiciunea fratelui său – pentru o mâncare. Să cumpere atât de mult, o proprietate, un dumnezeu, cu atât de puţin? Nici măcar în vis nu s-a gândit la aceasta. Şi iată că imposibilul se poate transforma în realitate dacă ştii să speculezi preţul, la momentul oportun. Foarte probabil că Iacov ştia ceva despre vechea descoperire dumnezeiască făcută mamei sale pe când era însărcinată. Oare nu vorbea ea despre faptul că cel mai mare copil al familiei lui Isaac îi va sluji celui mai mic!? Dacă această predicţie urma să se împlinească cândva, iată că acum era cel mai nimerit prilej pentru ca ea să-şi înceapă transpunerea în realitate. În acest sens nu trebuia precupeţit nici un efort. Iacov l-a şantajat pe fratele său, Esau, şi nu i-a oferit hrana atât de necesară lui până nu i-a acceptat condiţiile. Exagerându-şi starea, Esau, gândind parcă cu muşchii săi epuizaţi de atâta efort depus la încordarea arcului folosit la vânătoarea de la care tocmai s-a întors, a acceptat târgul. Şi-a primit astfel ciorba de linte, „care-l va readuce la viaţă” în schimbul dreptului de întâi născut, care nu-şi mai avea nici o semnificaţie acum, când tocmai era epuizat de moarte. Numele primit de Iacov, chiar dacă în primă fază avea de-a face doar cu evenimentul lipsit de semnificaţie de la naşterea celor doi copii ai familiei lui Isaac, şi-a confirmat cu acest prilej nota profetică privitoare la caracterul lui. Iacov l-a urmărit îndeaproape pe Esau, i-a aflat slăbiciunea, l-a înşelat şi i-a furat dreptul de întâi născut, printr-o sustragere de la prevederile legii, care reglementa moştenirea. 8 8

Vezi nota 3.

46

Romulus Ganea

Iacov, laş, şi fără nici o remuşcare, şi-a înşelat fratele, urmărindu-şi în mod egoist propriul scop. Era un „tip şmecher”, asemănător multora dintre contemporanii noştri, cu un simţ al „adaptabilităţii” nemaipomenit de dezvoltat, prin intermediul căruia, credea el, va reuşi să se descurce cu succes în orice situaţie şi să profite din plin de orice ocazie, chiar potrivnică lui, aşa încât avantajul să fie mereu de partea sa. La finalul pericopei, naratorul, prin afirmaţia sa acuzatoare la adresa lui Esau, subliniază caracterul uşuratic al acestuia şi ne lasă să înţelegem că necazurile lui nu se vor sfârşi aici din cauza felului lipsit de înţelepciune în care s-a raportat la dreptul de întâi născut. Verdictul naratorului este deosebit de aspru: Şi Esau (şi-)a dispreţuit dreptul de întâi născut.(hr'(koB.h;-ta, wf'Þ[e zb,YIïw: 25:34f, TP) 9 Pofta pântecului l-a determinat pe Esau să-şi dispreţuiască chemarea, iar această nechibzuinţă va face imposibilă trecerea binecuvântării divine de la părintele său spre sine. Astfel, consecinţele faptei sale vor fi iremediabile, chiar dacă îi va părea rău mai târziu. 10 În capitolul 26 ne sunt descrise câteva aspecte legate în mod special de viaţa nomadă a lui Isaac prin ţara făgăduită. Naratorul insistă asupra acestui aspect spre a accentua cum Isaac, în ciuda cusururilor sale (26:7-11), Îl ascultă pe Dumnezeu şi I se supune, refuzând să „fugă” de procesul dificil al locuirii într-o ţară promisă care încă nu-i aparţine. Răbdarea sa şi statornicia hotărârii sale au oferit dovada faptului că prezenţa lui Dumnezeu era cu el în hz"B' vb. a dispreţui, a privi cu dispreţ, - cu sfidare Esau s-a lipsit fără remuşcare de ceea ce îi aparţinea lui şi nu a pus preţ pe dreptul său de întâi născut pe baza căruia urma să-i moştenească averea lui Isaac şi dumnezeul tatălui său. Chiar dacă Esau şi-a dispreţuit chemarea sa, acest fapt nu justifică fapta fratelui său, Iacov.

9

10

Întâlnirea cu trecutul

47

orice aspect al vieţii sale11 (26:12-33), fapt care avea să îi determine pe rivalii săi, locuitorii ţării Canaanului, să îi ceară străinului acestuia realizarea unui legământ al păcii sub a cărui protecţie băştinaşii să ducă o viaţă liniştită (26:28-29). După descrierea acestor evenimente din viaţa lui Isaac, naratorul ne mai oferă un detaliu picant din viaţa lui Esau. Ca gest al „maturităţii” sale, la 40 de ani, el hotărăşte să se însoare. Fără acceptul părinţilor se căsătoreşte cu două canaanite, din neamul hetiţilor, dovedindu-şi din nou uşurătatea. După cum era de aşteptat, a fost o pricină de mare amărăciune (x;Wr+ tr;moå – amărăciune a duhului) pentru părinţii săi (26:34, 35). Textul biblic continuă şi ni-l descoperă pe Isaac într-o altă ipostază: îmbătrânit de zile şi cu vederea slăbită. În aceste condiţii, Isaac, crezând că sfârşitu-i aproape, a hotărât că a venit momentul să-şi facă de cunoscut testamentul, adică să-l desemneze pe cel care va beneficia de binecuvântările legământului avraamic. Actul era foarte important şi nu era doar un simplu ritual. El asigura în mod cert continuitatea binecuvântării divine (legământului Domnului) în viaţa aceluia care se va bucura de alegerea părintelui. Sortitul a fost Esau. Isaac l-a chemat pe Esau şi ca un muribund i-a rostit acestuia ultima dorinţă, care, o dată împlinită, avea să-i deschidă fiului său calea spre izvorul binecuvântărilor cereşti şi pământeşti. Preferatului său, Isaac i-a cerut să-i aducă o mâncare gătită dintr-un animal proaspăt vânat. Nemaipierzând nici o clipă, Esau a plecat în câmp spre a-i satisface dorinţa „muribundului” său părinte (27:1-4).

11

Paul R. House, op. cit., pp. 76-77.

48

Romulus Ganea

Printre ale gospodăriei treburi, Rebeca a luat aminte la hotărârea soţului ei, care se opunea întru totul intereselor sale. Năzuinţele lui Iacov, „băiatul mamei”12 , erau pe cale de a fi atinse. Uitând de grija specială pe care Dumnezeu se angajase să i-o poarte celui mai mic dintre copiii săi, fapt descoperit încă înainte de naşterea celor doi prunci prin cuvântul profetic, Rebeca a luat iniţiativa şi a pus la cale o conspiraţie ale cărei victime vor fi Esau şi Isaac şi în urma căreia marele câştigător va fi Iacov. Ca „sorţii să fie schimbaţi” în favoarea preferatului ei, Iacov trebuia numaidecât să ia aminte la planul mamei sale şi să îl îndeplinească cu toată îndârjirea. O astfel de situaţie disperată cerea măsuri disperate, nefiind o altă cale pentru a-i fi salvate interesele legitime ale „băiatului mamei”... (Şi totuşi, Iacov avea peste 40 de ani! 26:34). Sub asediul conspiraţiei Rebecăi, Iacov este trecut printr-un proces de conştiinţă care-l ajută să înţeleagă că reputaţia sa înaintea părintelui său va avea de suferit, iar în loc de binecuvântare se va putea alege cu blestem, dacă mârşăvia va fi descoperită de Isaac. Conştiinţa lui Iacov, trezită de planurile mamei lui, a fost grabnic reanesteziată prin asumarea întregii Iacov era în vârstă de peste 40 de ani când s-a făcut părtaş complotului organizat de mama sa pentru a stăvili iniţiativa lui Isaac. Acest fapt îl transformă într-un complice responsabil al mamei sale, căci era demult trecut de vârsta adolescenţei „inocente” sau a tinereţii năvalnice. În versetele 34 şi 35 din capitolul 26, în care ne este prezentată căsătoria lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov, naratorul ne dezvăluie că acesta era în vârstă de 40 de ani. Pasajul (cap. 27) care deconspiră furtul binecuvântării părinteşti de către Iacov urmează imediat după descrierea căsătoriei lui Esau cu cele două hitite din Canaan şi deci putem considera în mod logic că mariajul lui Esau precede din punct de vedere cronologic înşelăciunea lui Iacov. Astfel, faptul potrivit căruia Iacov ar fi avut mai mult de 40 de ani în momentul în care a primit binecuvântarea lui Isaac prin înşelăciune este foarte plauzibil. 12

Întâlnirea cu trecutul

49

responsabilităţi de către Rebeca: Blestemul tău peste mine să fie, fiul meu! (27:13, TP) (27:5-13). După acest transfer verbal de responsabilitate, fără să-şi mai exprime vreo altă îndoială în privinţa succesului planului, Iacov a acceptat să-i fie complice mamei sale..., căci şi ea pentru băiatul ei se sacrifică. Astfel, Iacov a dat fuguţa în poiată, a ales doi miei pe care i-a dat mamei sale spre a fi gătiţi după plăcerea lui Isaac. În urmă, Rebeca l-a îmbrăcat pe Iacov cu hainele cele bune ale lui Esau şi i-a acoperit mâinile şi gâtul, care erau fără păr, cu pielea iezilor. Deîndată ce toate pregătirile erau încheiate, i-a dat mâncarea şi pâinea şi l-a trimis înaintea lui Isaac (27:14-17). Iacov s-a înfăţişat înaintea părintelui său, dându-se drept Esau. Isaac, motivat de lipsa de asemănare a vocii celui care-i stătea înainte cu cea a lui Esau, l-a supus pe Iacov la un amănunţit test de verificare. Scopul era clar. Dorea să-l intimideze pe eventualul înşelător şi în aceeaşi măsură să fie sigur că cel care i se prezentase nu era altul decât Esau. Evidenţierea cu atâta minuţiozitate a dialogului dintre Iacov şi Isaac are scopul de a sublinia, în primul rând, dubla declaraţie mincinoasă a lui Iacov, prin intermediul căreia eroul nostru, folosindu-se de neputinţa părintelui său, şi-a arogat o identitate falsă. (27:18, 19, 24). Prin această iniţiativă, naratorul ne ajută să percepem într-un mod foarte clar transformarea interioară de care avusese parte Iacov. Dintr-o simplă victimă a complotului pus la cale de mama sa, înăbuşirea conştiinţei l-a transformat întrun conspirator mârşav, care-şi găsea plăcere în rolul de înşelător care-i fusese oferit. De asemenea dialogul scoate în relief şi uşurinţa cu care Iacov L-a „implicat” pe Dumnezeu în nelegiuirea lui. Sublinierea intervenţiei directe a Domnului în găsirea „vânatului” avea scopul hotărât de a-i demonstra părintelui lui

Romulus Ganea

50

religiozitatea sa, care, o dată exprimată, mai putea şterge din eventualele îndoieli ale acestuia. După verificarea identităţii celui care îi stătea înainte, folosindu-şi simţurile cognitiv şi auditiv, Isaac a acceptat hrana. Această masă era cheia care deschidea “lada de zestre” în care se aflau binecuvântările pentru moştenitorul său Adu-mi aproape ca să mănânc din hrana fiului meu, de dragul căreia să te binecuvânteze sufletul meu! 27:25a, TP). După ce a mâncat, într-o ultimă încercare de a-l verifica pe cel care-i stătea înainte ca nu cumva să fie altul decât Esau, l-a chemat pe Iacov aproape de sine pentru a-i da o sărutare. Dacă celelalte simţuri l-au înşelat până acum, capacităţile sale olfactive îl vor descoperi chiar şi în ceasul al 12-lea pe eventualul înşelător. Mama, prevăzătoare, l-a îmbrăcat pe Iacov cu haina lui Esau, iar această ultimă redută a rezistat cu succes „atacului” final al părintelui său (27:18-27). După ce această analiză minuţioasă s-a încheiat, Isaac, sigur pe el şi fără nici o rezervă, l-a binecuvântat pe Iacov (27:27-29). Binecuvântarea îi asigura deţinătorului, pe baza unei relaţionări speciale cu Dumnezeu, „moştenire de familie” 13 , o multitudine de resurse materiale din partea Domnului şi o poziţie net superioară, atât faţă de celelalte triburi, cât şi faţă de cei din neamul său (27:27-39). Ea deschidea calea intrării lui Iacov în legământul avraamic, căci moştenitorul familiei avea să fie şi moştenitorul promisiunilor patriarhale. 14 13

Vezi notele 4 şi 5.

14

a a\ b

Iată, mirosul fiului meu (este) ca mirosul câmpului pe care l-a binecuvântat Domnul Să-ţi dea Dumnezeu: roua cerului,

haer> ynIBë . x;yreä hd,êf' x;yreäK. `hw")hy> Akàr]Be rv éhd'r'x] qx'äc.yI dr;x/Y - Atunci când te vei răzvrăti vei sfâşia jugul lui (Esau) de pe gâtul tău (27:40b, TP) 18 19

54

Romulus Ganea

mânia lui Esau se va potoli şi apoi Rebeca va trimite pe cineva după el, să-l cheme acasă (27:41-43). Cuvintele adresate de către Rebeca lui Iacov ne dau simţământul că ea a încercat, într-o oarecare măsură, să se eschiveze de responsabilitatea ce îi revenea, Iacov devenind astfel singurul răspunzător de cele ce i se întâmplaseră lui Esau (ALê t'yfiä['rv,a] taeä xk;v'w> - până va uita ce i-ai făcut lui 27:45b, TP). De asemenea, Rebeca a realizat că această situaţie conflictuală dintre cei doi copii ai ei ar putea avea consecinţe dezastruoase. Foarte probabil, această criză relaţională dintre Iacov şi Esau, pe fondul înşelăciunii comise, i-a deschis ochii Rebecăi să înţeleagă că acest tip de relaţionare părinţi-copii din familia ei îşi poate găsi finalitatea în pierderea nu numai a unui copil, ci a amândorura (Pentru ce să fiu lipsită, de asemenea, de amândoi într-o zi? 27:25, TP). După încheierea discuţiei, ai cărei interlocutori au fost Rebeca şi Iacov, Rebeca i s-a adresat lui Isaac, explicându-i şi motivându-i decizia pe care a luat-o deja în dreptul lui Iacov. Astfel, potrivit ei, scopul călătoriei lui Iacov la Padan-Aram era acela de a evita o eventuală căsătorie a lui Iacov cu una dintre fetele hetiţilor, deoarece alegerea lui Esau în privinţa mariajului său îi pricinuise multă întristare. Această ultimă intervenţie o evidenţiază pe Rebeca drept liderul din umbră al familiei lui Isaac, cu o mare putere de influenţă, situaţie la care contribuie şi neputinţa bătrânului patriarh. Ea ştie cum anume să se adreseze fiecăruia şi se foloseşte cu subtilitate de fiecare situaţie la maximum, aşa încât orice obstacol care-i stă în calea planurilor sale este eliminat, scopurile împlinindu-i-se negreşit (27:46). Isaac a fost de acord cu propunerea Rebecăi şi i-a poruncit lui Iacov să-i dea curs acesteia numaidecât, ca nu cumva şi el să o ia pe urmele lui Esau în privinţa căsătoriei cu „fetele lui Canaan”. Totuşi motivul primordial al acestei fugi în grabă a lui Iacov din

Întâlnirea cu trecutul

55

casa părinţilor săi era ura pe care Esau o nutrea faţă de el. Prin binecuvântarea de care a avut parte Iacov, înainte de plecarea sa spre Padan-Aram, i se reconfirmă calitatea de moştenitor al lui Isaac. Isaac se roagă pentru prezenţa lui Dumnezeu în viaţa fiului său, astfel încât, ca urmare a acestui fapt, Domnul să asigure continuitatea legământului avraamic prin el. Astfel, înainte de plecarea sa, Isaac a statuat în mod clar că Iacov era cel care trebuia să ducă mai departe credinţa avraamică şi să primească binecuvântările avraamice (28:1-3). Deşi până în acest punct, Iacov nu a demonstrat că are un caracter pios, cu frica lui Dumnezeu, totuşi harul lui Dumnezeu l-a ales în ciuda imperfecţiunilor sale şi nu pe baza meritelor sale. Oare cum va fi posibilă perpetuarea moştenirii avraamice prin Iacov, când acesta în mod vădit a dovedit că nu are nimic din caracterul înaintaşilor săi, Avraam şi Isaac!? 21 Dragostea divină a dictat această hotărâre. Aşa cum s-a descoperit faţă de Avraam şi Isaac, în aceeaşi măsură s-a revelat şi lui Iacov, prin păstrarea efectului promisiunilor lui Dumnezeu făcute cu două generaţii în urmă. 22 Profeţia divină de la naşterea celor doi copii ai lui Isaac s-a împlinit. Lui Iacov, cel de-al doilea copil dintre gemenii lui Isaac, i se promisese calitatea de moştenitor al legământului avraamic, chiar înainte să se nască. Domnul şi-a împlinit cuvântul rostit cu acea ocazie, iar Iacov, în ciuda dorinţelor lui Isaac, a devenit continuatorul legământului. Astfel, Geneza 25:23 este şi un exemplu al felului în care lucrează alegerea suverană a lui Dumnezeu (Rom. 9:11-13). În cazul lui Iacov, aveau să mai treacă mulţi ani până să înţeleagă acest adevăr al lucrării suveranităţii lui Dumnezeu, ani în care se va lupta să-şi croiască un drum propriu 21 22

Paul R. House, Op. cit., p. 77. Ibidem, p. 78.

56

Romulus Ganea

prin hăţişul de împotriviri ce păreau că i se aşează în faţa împlinirii promisiunilor divine din viaţa sa. Pasajul în care Iacov a primit porunca de a pleca în PadanAram şi binecuvântarea părintească se închei cu un verset concluzie (v.5) al cărui scop a fost acela de a evidenţia încuvinţarea lui Isaac ca fiul său să plece în ţara rudelor Rebecăi. Asocierea lui Isaac cu Rebeca la transformarea lui Iacov în moştenitor al legământului avraamic şi la trimiterea lui din Canaan în Padan-Aram pentru a-şi lua o nevastă necanaanită avea să-l determine pe Esau să-şi mai ia încă o soţie. De data aceasta a luat pe una dintre fiicele lui Ismael. Naratorul ne lasă să înţelegem că Esau a fost martorul atât al binecuvântării cu care Isaac l-a învrednicit pe Iacov, cât şi al poruncii părintelui său ca fratele lui să nu-şi ia de soţie pe una dintre „fetele lui Canaan”. Probabil că ascultarea lui Iacov faţă de porunca părintească în privinţa căsătoriei şi amărăciunea duhului 23 părinţilor săi faţă de un astfel de mariaj l-a condus la decizia de a-şi lua o soţie rudă cu familia sa. Căutând trecere înaintea părinţilor săi a uitat că această faptă, chiar „pe placul părinţilor”, nu va putea şterge lipsa de maturitate şi conformare după voia părintească şi în ultimă instanţă după voia lui Dumnezeu (15:16f, 18-21)24 , de care a dat dovadă în trecut. Iacov a pornit de îndată spre Haran. Pe drum, însă, noaptea l-a ajuns şi a înnoptat în dreptul cetăţii Luz. Dormind cu o piatră la căpătâi, Dumnezeu i s-a descoperit prin intermediul unui vis. A visat o scară rezemată pe pământ, al cărei vârf ajungea până la cer, `hq")b.rIl.W qx' c.yIl. x;Wr+ tr;moå !"yy ~yhi_l{a/ tyBeä hy Hm'_x.r;-ta, xT;Þp.YIw: ha'êle ha'äWnf.i(-yK hw"hy> ar.Y:Üw:). Iacov, neînvăţând nimic din favoritismul distrugător din casa părintească, a ales să meargă pe aceeaşi cale şi în căminul său. De aici va rezulta o situaţie conflictuală care se va permanentiza în căminul său, a cărei influenţă negativă va fi resimţită din plin. (vv. 31-35) anEf' vb. a urî - la qal (În text verbul este la qal, pasiv, participiu feminin, singular, absolut.) 32 Ruben (Vedeţi fiu), Simeon (Ascultare), Levi (Alipire), Iuda (Lădat fie Domnul!). Primindu-i pe aceşti patru copii, Lea nu a înţeles că ei sunt rodul binecuvântării lui Dumnezeu în viaţa sa, şi nu un mijloc pentru a-şi câştiga soţul pierdut. 31

Întâlnirea cu trecutul

61

Lipsa copiilor i-a indus Rahelei un sentiment de gelozie faţă de Lea (30:1b - Ht'_xoa]B; lxeÞr' aNEïq;T.w:). În ochii ei principalul responsabil era Iacov (30:1c - ykinO*a' ht'îme !yIa:ß-~aiw> ~ynIëb' yLiä-hb'h'). Iacov, mâniindu-se şi în mod probabil fără să fie prea conştient de ceea ce spune, i-a împărtăşit Rahelei adevăratul motiv al lipsei copiilor: Dumnezeu ... a oprit rodul pântecului tău (30:2 - !j,b'(-yrIP. %MEßmi [n:ïm'-rv,a] ykinOëa' ~yhil{a/ tx;t;Ûh]). În acest context Rahela a găsit o soluţie, fără să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu: A hotărât ca Bilha să-i devină soţie lui Iacov şi astfel ea va avea copii prin intermediul roabei sale. Bilha i-a născut doi fii: pe Dan (a judecat) şi pe Neftali (luptele lui Dumnezeu). Astfel, şi în familia patriarhului Iacov, la fel ca în cea a bunicului său, Avraam, graba intervenţiei umane a luat locul timpului şi lucrării dumnezeieşti. Motivaţiile 33 care au stat la baza acordării numelor, mai înainte menţionate, ale celor doi copii ai Rahelei, pe care i-a avut cu ajutorul roabei sale, ne descoperă o adâncă lipsă a cunoaşterii voii lui Dumnezeu. Ea a crezut că Dumnezeu, fiind supus căutărilor sale deşarte, a ascultat-o şi a răzbunat-o în ochii surorii sale. Nimic mai fals. Dumnezeu, niciodată, nu se coboară atât de jos, aşa încât să devină un instrument al voii omeneşti. Îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de nimicnicia omului şi faţă de „soluţiile salvatoare” ale acestuia, întotdeauna cu grave şi îndelungate consecinţe, nu este cauzată de limitarea lui Dumnezeu, ci de incapacitatea omului de a întrezări voia Lui şi de a se supune ei. Timpul şi mijloacele omeneşti par de cele mai multe ori mai la îndemână decât timpul şi mijloacele lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când omul îşi alege propria cale, la timpul hotărât, Dumnezeu Îşi yliqê oB. [m;äv' ~g:w> ~yhiêl{a/ yNIn:åD' – Mi-a judecat (cauza)/mi-a susţinut cauza Dumnezeu şi de asemenea a ascultat glasul meu... yTil.ko+y"-~G: ytixÞ oa]-~[i yTil.T;p.nI ~yhiól{a/ yleWTp.n: - Luptele lui Dumnezeu / am luptat cu sora mea (şi) de asemenea am triumfat...

33

62

Romulus Ganea

va dovedi puterea şi suveranitatea Sa, dând la o parte motivaţiile greşite şi gunoiul lucrării mâinilor omeneşti spre a face loc voii Sale. Şi, dacă uneori omul iese biruitor, aceasta nu se întâmplă pentru că motivaţiile şi soluţiile omeneşti sunt corecte, ci pentru că Dumnezeu Îşi este credincios propriului Său cuvânt. (30:1-8) 34 La fel cum a procedat Rahela, şi Lea, înţelegând că deocamdată nu mai poate avea copii şi fiind în concurenţă cu sora sa, a hotărât să apeleze la acelaşi mijloc prin care să-şi mărească numărul copiilor săi. Zilpa i-a fost dată de soţie lui Iacov, iar Lea a avut doi copii prin ea: Gad (noroc) şi Aşer (fericit). Motivaţia faptei Leei este o dovadă edificatoare că nici ea nu a înţeles că binecuvântarea din viaţa ei nu se datorează lucrărilor ei, ci purtării de grijă speciale din partea lui Dumnezeu. (30: 9-13) Dezbinarea şi concurenţa dintre membrii căminului lui Iacov mărturisesc din nou despre întâlnirea lui Iacov cu trecutul său. Acasă, Iacov nu a fost un liant al unităţii părinţilor săi şi a fratelui său în jurul împlinirii scopului lui Dumnezeu pentru familia sa, ci s-a lăsat prins în laţul intrigilor care i-au distrus căminul părintesc. Pentru că nu a avut tăria să se opună acestor porniri fireşti, nici în trecut şi nici în primii ani ai vieţii sale de familie, ele îşi vor face simţită prezenţa şi în viaţa copiilor săi. Începând cu versetul 14 al capitolului 30, naratorul ne dezvăluie încă un eveniment prin care Iacov avea să-şi amintească din nou fapta mişelească din trecut, care i-a adus dreptul de întâi născut. De data aceasta însuşi, Iacov a ajuns să fie cumpărat, fiind obiectul tranzacţiei. Preţul fratelui lui avea să fie şi preţul său. Într-o zi, pe vremea seceratului, Ruben a ieşit la câmp, a găsit

Iacov urma să fie patriarhul care va da naştere seminţiilor poporului Israel, iar copiii Bilhei se înscriu în acest plan desăvârşit al lui Dumnezeu.

34

Întâlnirea cu trecutul

63

mandragore 35 şi le-a adus mamei sale, Lea. Mandragorele erau considerate afrodiziace, iar Rahela i-a cerut câteva sorei sale cu nădejdea că folosirea lor o va face în stare să zămislească. Lea a speculat bine momentul şi i-a propus Rahelei o tranzacţie. În schimbul mandragorelor, Iacov urma să-i aparţină Leei pentru o noapte (30:16). Ca obiect al tranzacţiei, Iacov a fost cumpărat pe un preţ de nimic - pe o mâncare. Mijlocul tranzacţiei, „mâncarea”, a fost exact acelaşi cu cel pe care şi el l-a folosit pentru cumpărarea dreptului de întâi născut de la Esau. De data aceasta, atât negustorii erau diferiţi, cât şi obiectul şi scopul tranzacţiei. Lea şi Rahela, soţiile lui Iacov, erau comercianţii, obiectul (victima) era Iacov, iar scopul tranzacţiei era întâietatea pe care Lea şi-o dorea înaintea soţului său. În urma acestei conspiraţii, relatate în vv. 14-66 din cap. 30, Iacov s-a întâlnit iarăşi cu trecutul său, dar în calitate de victimă neputincioasă, ajunsă în „umila” situaţie să se supună jocurilor soţiilor sale. Se pare că acel Iacov, care stăpânea bine arta mânuirii situaţiilor şi a oamenilor spre a-şi atinge propriile scopuri, a început să-şi cam piardă abilităţile şi să se transforme zi pe zi, tot mai mult, în subiect al înşelăciunilor şi uneltirilor altora. În spatele omenescului acestor conjuncturi nefavorabile se afla, însă, Dumnezeu, care, potrivit planului său suveran, dorea să-l yd;WD - ~yaid'Wd) mandragoră/mandragore Mandragora este „fructul” Mandragorei officinarum, membră a familiei Solanaceaelor sau al cartofului şi înrudită cu Atropa belladonna. Este o plantă des întâlnită în Israel, care înfloreşte îndeosebi primăvara şi se coace cam în vremea secerişului grâului (Gen 30:14). Fructele, care se aseamănă cu cele ale roşiilor, au un miros suporific (narcotic) şi şi un gust dulceag, dar sunt prea otrăvitoare ca să fie folosit pentru hrană. Mandragorele erau recunoscute de către antici prin calităţile lor afrodiziace. Se credea că produc dorinţe sexuale şi favorizaeză concepţia. (Gen 30:14 f; CC 7:13) Sunt încă folosite în medicina tradiţională din Israel. 35

64

Romulus Ganea

transforme din punct de vedere spiritual pe Iacov şi să-i modeleze caracterul, aşa încât în el să ia fiinţă chipul unui veritabil slujitor al Dumnezeului părinţilor săi, Avraam şi Isaac. (30:14-16) În urma acestei tranzacţii, Lea l-a câştigat pe Iacov şi i-a mai născut acestuia încă doi fii şi o fiică: Isahar (Răsplătire), Zabulon (Locuinţă) şi Dina (Judecată). Observăm din cuvintele Leei falsa încredinţare că şi aceşti doi băieţi pe care i-a născut lui Iacov se datorează tot eforturilor ei 36 şi astfel soţul ei ar fi câştigat pentru totdeauna pentru ea 37 (30:18-21). În mod ironic, pe fondul autosuficienţei manifestată de Lea şi ca dovadă că planurile omului nu îşi au izvorul în voinţa divină, Dumnezeu a hotărât că sosise şi vremea ca Rahela să aibă copii. Ea i-a născut lui Iacov un fiu, căruia i-a pus numele Iosif (Adaos). (30:22-24) Se pare că naşterea lui Iosif a indicat împlinirea celor şapte ani de slujire pe care Iacov îi mai datora lui Laban pentru Rahela. Versetul 25 îl descrie pe Iacov mergând la socrul său şi cerându-i permisiunea de a pleca acasă, în ţara sa. Laban, însă, i-a cerut să mai rămână şi să accepte plata unei simbrii, deoarece în mod evident slujirea lui Iacov fusese bună şi, după cum singur recunoscuse, Domnul l-a binecuvântat din pricina ginerelui său, propăşind mult. Iacov şi-a dat acordul, subliniindu-i lui Laban că este vremea să muncească şi pentru familia sa şi astfel ar fi bine să se hotărască amândoi în privinţa unei simbrii, după cum adusese vorba Laban la începutul discuţiei. Iacov a cerut ca simbria sa să-i Geneza 30:18 Lea a zis: ,,M-a răsplătit Dumnezeu, pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea. „De aceea i-a pus numele Isahar (Răsplătire).” 37 Geneza 30:19-21 Lea a rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un al şaselea fiu lui Iacov. 20 Lea a zis: „Frumos dar mi-a dat Dumnezeu! De data aceasta, bărbatul meu va locui cu mine, căci i-am născut şase fii.” De aceea i-a pus numele Zabulon (Locuinţă). 21 În urmă, a născut o fată, căreia i-a pus numele Dina (Judecată). 36

Întâlnirea cu trecutul

65

fie socotită „orice miel sein şi pestriţ şi orice miel negru şi din capre tot ce este pestriţ şi sein” (30:32). După ce şi-au separat oile şi caprele, potrivit înţelegerii lor, Iacov luându-şi ce era a lui, a rămas să-i slujească în continuare socrului său, păzindu-i turmele. Astfel, folosindu-se de ceea ce era a lui Laban, Dumnezeu a hotărât ca Iacov să se îmbogăţească. Dumnezeu l-a binecuvântat mult pe Iacov, iar în versetul 43, ne este descrisă în termeni generali, dar sugestivi, bogăţia pe care a strâns-o Iacov, atâta timp cât i-a slujit lui Laban. În ciuda ajutorului evident al lui Dumnezeu, probabil şi determinat de faptul că Laban i-a schimbat de „zece ori simbria” deoarece vedea cum ginerele său prospera (31:7-10), Iacov, aşa după cum era obişnuit, nu s-a dezis nici cu acest prilej de folosirea micilor şiretlicuri omeneşti pentru a câştiga lupta pentru avere. A găsit soluţii „băbeşti” care puteau să le facă pe animalele pe care le avea în grijă să zămislească după cum îi era hotărâtă simbria în acel moment (30:37-42). Deşi în versetul 9 din capitolul 32 găsim afirmaţia lui Iacov prin care recunoaşte intervenţia divină în prosperarea sa38 , folosirea de către el a mijloacelor 39 omeneşti subliniază refuzul lui Iacov de a se încrede în mod deplin în promisiunile şi ajutorul dumnezeiesc. Versetul 10 al aceluiaşi capitol, amintit mai înainte, reliefează în mod uimitor preocuparea lui Dumnezeu pentru Iacov şi felul în care Acesta lucra la Geneza 31:7- 10 Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească. 8 Ci când zicea el: „Mieii pestriţi să fie simbria ta,” toate oile făceau miei pestriţi. Şi când zicea: „Mieii bălţaţi să fie simbria ta,” toate oile făceau miei bălţaţi. 9 Dumnezeu a luat astfel toată turma tatălui vostru, şi mi-a dat-o mie. 10 Pe vremea când se înfierbântau oile, eu am ridicat ochii, şi am văzut în vis că ţapii şi berbecii cari săreau pe capre şi pe oi, erau bălţaţi, pestriţi şi seini. 39 Eficienţa metodelor folosite de Iacov face subiectul unei alte analize ce nu îşi găseşte locul în lucrarea de faţă. 38

66

Romulus Ganea

împlinirea decretelor Sale, neezitând chiar să-i descopere în vis lucrul acesta. 40 Astfel în spatele reuşitei lui Iacov nu stătea înţelepciunea sa, ci lucrarea cea binecuvântată a lui Dumnezeu, fapt de care eroul istoriei biblice avea să devină mult mai târziu conştient. (30:35-43, 31:7-10) Pe fondul înmulţirii averii lui Iacov, cumnaţii săi deveneau tot mai nemulţumiţi de pierderile pe care le sufereau în favoarea lui: „Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta.” (31:1) Nici Laban nu mai părea mulţumit de prezenţa ginerelui său, căci prosperarea acestuia era evidentă, în ciuda piedicilor pe care i le punea. (31:2) În aceste condiţii neprielnice pentru o bună convieţuire, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Iacov că a sosit timpul să se întoarcă în Canaan, în ţara părinţilor săi. (31:3) Imediat, Iacov le-a chemat pe soţiile sale în câmp, acolo unde îşi păzea turma, şi le-a comunicat situaţia conflictuală dintre familia sa şi cea a lui Laban, determinată de bogăţia pe care şi-a acumulat-o, fapt ce împiedica o bună convieţuire în viitor. După evaluarea situaţiei prezente, Iacov şi-a exprimat şi reproşul cu privire la desele înşelăciuni pricinuite de socrul său în repetate rânduri. Discursul său s-a încheiat cu sublinierea mesajului pe care l-a primit din partea lui Dumnezeu, care evidenţia şi soluţia optimă aplicabilă într-un asemenea context: El împreună cu familia sa şi cu tot ceea ce Dumnezeu îl binecuvântase trebuia să se întoarcă în ţara în care s-a născut. (31:4-13) Rahela şi Lea l-au aprobat pe Iacov şi, mai mult decât atât, şi-au exprimat chiar şi ele nemulţumirea faţă de gestul părintelui lor prin care au fost „vândute” şi lipsite de vreo moştenire. Fără să întârzie, Iacov a strâns tot ceea ce agonisise, şi-a luat soţiile şi 40

Geneza 31:10

Întâlnirea cu trecutul

67

copiii şi a aplecat din Padan-Aram spre ţara Canaan. Momentul plecării era deosebit de prielnic, deoarece Laban era plecat la tunsul oilor, fiind astfel prea departe să împiedice fuga ginerelui său şi a familiei lui. (31: 14-18) Drept răzbunare, în graba pregătirilor pentru plecare, Rahela i-a furat idolii tatălui său (31:19). Rahela ştia că prin gestul său îl lipsea pe Laban de calitatea de lider absolut al clanului şi implicit de titlul şi slujba de preot al tribului. Astfel, lipsirea de posesiunea sau controlul asupra idolilor clanului îl transforma pe Laban într-un lider a cărui autoritate îi putea fi contestată oricând de oricare dintre membrii clanului, deoarece el înceta să mai fie şeful absolut al acestuia prin pierderea calităţii de intermediar (preot) dintre zeii şi membrii familiei sale. Rahela cunoştea prea bine că abaterea unui astfel de „cataclism” asupra tatălui său ar fi creat bune premise pentru o „fugă în deplină siguranţă” din Padan-Aram, fiindcă doar posesorul zeilor familiei ar putea pretinde că ştie care este voia zeilor cu privire la Iacov şi la familia lui. De asemenea, în ciuda dispariţiei familiei lui Iacov, pe Laban nu l-ar mai fi preocupat nimic altceva decât regăsirea zeităţilor pierdute, fapt care i-ar fi acordat din nou o poziţie de forţă în clanul său. În aceste condiţii ameninţătoare pentru Laban, dar pe deplin în avantajul lui Iacov, lipsa oracolului din partea zeilor, determinată de dispariţia acestora, i-ar fi putut fi chiar fatală bătrânului şef al tribului (neglijenţă în serviciu). După trei zile de la plecare, vestea „înşelăciunii” lui Iacov 41 a ajuns la Laban. Ginerele său, fără să-i spună, a luat tot ceea ce Geneza 31:20 Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa.

41

68

Romulus Ganea

avea şi a fugit spre Canaan, trecând râul Eufrat în direcţia muntelui Ghilad. (31:20-22) Hotărât să-i prindă pe fugari, Laban şi fraţii săi l-au urmărit pe Iacov cale de şapte zile până ce l-a ajuns la muntele Ghilad. (31:23) La muntele Ghilad, Dumnezeul tatălui lui Iacov i s-a descoperit lui Laban în timpul unui vis, avertizându-l să nu-i facă nici un rău şi să nu-i spună nici o vorbă rea lui Iacov. (31:29) Astfel, lipsa oracolului din partea zeilor săi a fost compensată de mesajul pe care i l-a transmis Dumnezeu. Primirea acestui avertisment divin i-a reconfirmat lui Laban poziţia de lider şi preot în faţa acelora care îl urmau îndeaproape, deoarece faptul în sine dovedea că zeii încă mai comunicau cu el. Dorinţa de a-şi recâştiga autoritatea pierdută l-a obligat să-i recunoască caracterul autoritativ, chiar dacă mesajul era opus intereselor sale. (31:24) După ce şi-a întins corturile, Laban l-a întâlnit pe ginerele său, căruia i-a reproşat fuga pe ascuns. Laban şi-a motivat această urmărire precipitată prin intermediul unui discurs în care nu a uitat să presare o mulţime de sentimentalisme cu scopul de a-i dovedi lui Iacov „grija” pentru el şi familia sa şi de a-l îndupleca mai apoi să-i înmâneze zeii, în caz că i-ar fi luat drept răzbunare. Discursul şi l-a condimentat şi cu o reafirmare a puterii sale „suverane asupra vieţii şi morţii”, (31:29) a cărei limitare, de această dată, se datora doar concesiei pe care i-o făcea Dumnezeului lui Isaac, fapt care ar trebui să-l pună pe gânduri pe Iacov şi să-l determine să coopereze. Astfel, Laban a încercat să se impună în faţa lui Iacov, deşi caracterul absolut şi ameninţător al poruncii divine era evident: [r'(-d[; bAJïmi bqOß[]y:-~[i( rBEïD;mi ^l. rm,V'óhi („Fereşt e-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”). În ciuda mesajului ameninţător al lui Laban, cuvântul dumnezeiesc, prin nuanţa sa categorică, dovedea limpede că acestuia nu i-a fost lăsată nici o alternativă, iar o atitudine greşită din partea sa ar fi atras după sine represalii din

Întâlnirea cu trecutul

69

partea lui Dumnezeu. În realitate, ceea ce îl împiedica pe Laban să acţioneze în forţă era teama de aceste represalii şi nu concesia pe care el i-o făcea lui Iacov. 42 Trecerea abruptă de la discursul cu nuanţe sentimentale la unul ameninţător şi mai apoi la declararea furtului dumnezeilor săi exprimă ideea că găsirea acestora era adevărata preocupare a lui Laban. Tristeţea îi era determinată de pierderea idolilor săi şi nu de fuga pe ascuns a lui Iacov şi a fiicelor lui, fapt care în realitate nici nu-l prea sensibiliza, ci dimpotrivă îi producea o mare uşurare sufletească. (31: 25-30) Iacov i-a permis lui Laban să-i cerceteze bagajele în vederea găsirii idolilor, hotărând de asemenea o judecată aspră în privinţa aceluia la care vor fi găsiţi idolii: Să piară acela la care vor fi găsiţi idolii! Iacov nu ştia că Rahela îi furase. Laban a cercetat cortul lui Iacov, cortul Leii, al celor două roabe şi nu a găsit nimic. A urmat apoi cortul Rahelei. Între timp Rahela a luat idolii, i-a ascuns în samarul cămilei şi s-a aşezat deasupra. Motivându-şi cu rânduiala femeilor imposibilitatea de a se ridica, bagajul cămilei pe care stătea nu a fost cercetat. În rest, Laban a căutat peste tot şi nu a găsit nimic. În condiţiile în care obiectul furtului nu a fost găsit, Iacov, nemulţumit de percheziţia la care fusese supus, a găsit cu cale că este timpul potrivit pentru a-i spune lui Laban toate nemulţumirile sale legate de condiţiile grele de slujire în cei douăzeci de ani cât a lucrat în Padan-Aram. Discursul lui Iacov s-a încheiat cu invocarea protecţiei şi judecăţii Dumnezeului lui Isaac, care în tot acest timp a fost cu el şi l-a protejat în ciuda răutăţii lui Laban. Lucrul acesta ar fi trebuit să-i fie suficient de clar lui Laban, pentru că însuşi Domnul i s-a arătat şi l-a avertizat în acest sens. Atitudinea sa pacifistă, determinată în mod vădit de decretul divin, era o dovadă clară că recunoştea autoritatea Dumnezeului părintelui lui Iacov (Gura păcătosului adevăr grăieşte!). 42

70

Romulus Ganea „36b Care este nelegiuirea mea şi care este păcatul meu, de mă urmăreşti cu atâta înverşunare? 37 Mi-ai scormonit toate lucrurile, şi ce ai găsit din lucrurile din casa ta? Scoate-le aici înaintea fraţilor mei şi fraţilor tăi, ca să judece ei între noi amândoi! 38 Iată, am stat la tine două zeci de ani; oile şi caprele nu ţi s-au stârpit, şi n-am mâncat berbeci din turma ta. 39 Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. 40 Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi fugea somnul de pe ochi. 41 Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale, şi şase ani pentru turma ta, şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. 42 Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata.” (31: 36-42)

La auzul acestor cuvinte Laban a hotărât încheierea unui legământ cu Iacov. Au ridicat o piatră de aducere aminte şi o movilă de pietre care să slujească ca memoriale ale înţelegerii dintre ei. „47 Laban a numit-o Iegar-Sahaduta (Movila mărturiei), şi Iacov a numit-o Galed (Movila mărturiei). 48 Laban a zis: „Movila aceasta să slujească azi de mărturie între mine şi tine!” De aceea i-au pus numele Galed. 49 Se mai numeşte şi Miţpa (Veghere)” (31: 47-49)

De asemenea, numind movila de pietre Miţpa, Laban a invocat protecţia lui Yahve asupra sa şi a lui Iacov, căci vor veni zilele când se vor „pierde din vedere unul pe altul”(31:49b). Discursul lui Laban a continuat, cerându-i lui Iacov să-i protejeze fiicele, să nu le asuprească, să nu-şi mai ia alte neveste şi niciodată să nu depăşească, mergând spre nord, movila de pietre şi stâlpul de aducere aminte pentru a „trece” în teritoriul său ca să-i facă rău. În aceeaşi măsură, şi Laban şi-a asumat în mod reciproc

Întâlnirea cu trecutul

71

nedepăşirea spre sud a însemnelor de pe muntele Ghilad spre a-i face rău lui Iacov. În încheiere, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor a fost invocat de către Laban drept martor şi judecător al înţelegerii pe care a încheiat-o în acea zi cu Iacov. Iacov şi-a dat acordul şi s-a supus înţelegerii, jurând „pe Acela de care se temea Isaac” – Şi a jurat Iacov pe acela de care se temea tatăl său, Isaac. 31:53b 43 ). (31:48-53) După jurăminte, Iacov a adus o jertfă şi apoi toţi câţi erau acolo au participat la un banchet de despărţire. Toată noaptea Laban a rămas pe munte, iar a doua zi, luându-şi la revedere de la fiice şi de la nepoţi, i-a binecuvântat şi s-a întors în Padan-Aram. (31:54-55) După plecarea lui Laban, Scriptura ne spune că Iacov şi-a continuat drumul, având parte de o arătare specială a îngerilor lui Dumnezeu, care avea să anticipeze întâlnirea acestuia cu Domnul, la Peniel. A numit locul acela Mahanaim (tabără), deoarece a crezut că aceea era tabăra lui Dumnezeu. (32:2-3) Iacov, ajuns în apropierea muntelui Seir, acolo unde locuia Esau, fratele său, a trimis pe nişte soli ca să-l înştiinţeze pe acesta de întoarcerea sa. Mesajul solilor, prin evidenţierea averii lui Iacov, avea scopul să-l cumpere pe Esau aşa încât să nu-i facă lui Iacov răul promis la despărţire, în urmă cu douăzeci de ani. Vestea solilor nu a fost pe măsura aşteptării lui Iacov, fiind lipsită de orice urmă concretă a bunăvoinţei lui Esau. Mai mult decât atât, Esau urma să-i iasă înainte cu patru sute de oameni. Vestea l-a îngrozit. Faptele trecutului îl măcinau şi îi treceau prin faţa ochilor producându-i fiori. Urma să-l întâlnească pe cel pe care l-a înşelat Afirmaţia naratorului exprimă ideea că încă Iacov nu se raporta la Yahve ca la un Dumnezeu personal şi că încă Îl considera ca fiind dumnezeul părintelui său, Isaac. 43

72

Romulus Ganea

şi l-a furat. Acum nu mai era singur. Avea familie, iar averea îi era mare. În această situaţie preţul răzbunării lui Esau ar fi putut fi unul fără măsură şi ar fi putut lăsa urme adânci. (32:3-8) Faţă în faţă cu pericolul, Iacov căuta o soluţie pentru izbăvirea lui şi a casei sale. Nici de această dată nu s-a dezminţit. Metodele alese de el sunt în acord cu felul său de a fi. Pentru ca Esau să-l cruţe, Iacov a crezut că este necesar să-şi etaleze forţa sa economică. O bună impresie ar fi avut impactul dorit. Dacă planul ar fi funcţionat, singura pierdere ar fi fost ploconul sau darul prin intermediul căruia urma să-şi cumpere izbăvirea. Astfel, ingredientele împăcării au fost găsite. Puţină diplomaţie şi un protocol bine pus la punct. (Gen 32: 13-21). În acea noapte, care preceda înaintea cu Esau, Iacov a trimis înainte darurile pentru fratele său, iar el a rămas în tabără. Tot atunci şi-a trecut soţiile, copiii, cele două roabe şi tot ce avea, pe celălalt mal al Iabocului, în aşteptarea evenimentului din ziua următoare. (32:22-23) Iacov a dovedit şi acum că este un om care era gata să-I acorde lui Dumnezeu tot ajutorul său. Deşi I-a oferit lui Dumnezeu omagiile sale, recunoscându-I puterea, şi s-a rugat pentru izbăvirea lui din faţa unei eventuale răzbunări (32:9-12), Iacov a găsit cu cale că nu trebuie să stea cu mâinile în sân. Probabil, sub pretextul obligaţiei de a-şi face doar partea sa, Iacov, în locul pocăinţei şi acceptării cu desăvârşire a călăuzirii divine, a găsit cu cale că este necesar să-I dea o mână de ajutor Domnului. Crize de felul acesta, în care suntem siliţi să recunoaştem puterea lui Dumnezeu se găsesc şi în viaţa multora dintre noi, din când în când, dar nu fac dovada unor caractere după voia Domnului. În loc să aşteptăm împlinirea voii dumnezeieşti în vieţile noastre în felul şi la momentul hotărâte de Domnul, ne grăbim, prin strategii

Întâlnirea cu trecutul

73

bine puse la punct şi prin iniţiative bine intenţionate, să-I sărim în ajutor Celui care Îşi este suficient Lui însuşi. După ce şi-a pus planul în aplicare, Scriptura ne spune că Iacov s-a retras pentru a fi singur. În timp ce se frământa, adâncit în gândurile sale, un om i-a ieşit în cale. Omul acela s-a luptat cu Iacov şi nu l-a putut birui. Iacov s-a ţinut de el şi l-a împiedicat să plece în ciuda faptului că a primit o puternică lovitură la încheietura coapsei. Sesizând Iacov că acel om trebuie să fie vreo persoană aleasă, probabil vreo fiinţă angelică, a devenit şi mai hotărât în demersurile sale. Era hotărât să obţină cu tot dinadinsul o binecuvântare de la acea persoană. Trecea printr-o situaţie de criză…, iar situaţiile disperate cer măsuri disperate. Pe deasupra, ştia el să se târguiască bine, iar o bună târguială cerea perseverenţă şi insistenţă. A mai făcut-o şi la Betel. S-a târguit şi cu Laban în privinţa averii şi a câştigat. Cu puţină insistenţă, poate puţin cam obraznică şi cei drept supărătoare, sorţii i-ar putea fi şi de această favorabili. (32:24-26) În toiul „luptei” pentru binecuvântare, lui Iacov i s-a cerut să-şi rostească numele. Nu-i aşa, o acţiune cam nepotrivită pentru o astfel de confruntare. Dacă numele său nu i-a spus nimic până acum, această cerinţă, de a-şi rosti numele, a reprezentat momentul în care Iacov s-a trezit confruntat pentru prima dată cu realitatea descrisă de propriul nume: Era un înşelător. De asemenea, cu acest prilej, pe lângă confruntarea cu propria persoană, Iacov a realizat că lupta sa este şi o confruntare cu Însuşi Dumnezeu. Aici, la Peniel, Dumnezeu i-a ieşit înainte determinându-l să-şi facă un proces de conştiinţă. Numele său vorbea despre cine este şi despre faptele sale. Confruntat cu această realitate, Iacov a înţeles că a fost biruitor cu oamenii, nu prin ceea ce a fost sau prin ceea ce a făcut, ci datorită faptului că Dumnezeu şi-a onorat promisiunile făcute părinţilor săi. Astfel,

74

Romulus Ganea

pus faţă în faţă cu ceea ce a fost până atunci, Iacov s-a văzut nevoit să să-şi recunoască nimicnicia şi să se pocăiască. Atunci numele i-a fost schimbat în Israel (A fi insistent cu Domnul.). Cel vechi nu se mai potrivea cu noua realitate din viaţa patriarhului.44 În acord cu experienţa teofanică de care avusese parte, Iacov a schimbat şi numele locului luptei cu propria persoană şi cu Dumnezeu în Peniel, «„căci” a zis el „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.”» (32:27-30) Dimineaţa, un om cu părul răvăşit, cu hainele prăfuite şi cu mersul şchiopătând a apărut la marginea taberei. Era Iacov cel nou – Israel. Înfăţişarea sa trăda experienţa de care a avut parte. Dumnezeu i-a ieşit înainte, şi totuşi, în ciuda răutăţilor sale, i-a arătat milă, binecuvântându-l prin schimbarea fiinţei sale. Rezultatul logic a fost că Iacov a ştiut cum să se împace cu fratele său, deoarece acum valorile şi scopurile vieţii sale au fost îndumnezeite. După întâlnirea şi împăcarea dintre cei doi fraţi, drumurile lor iarăşi s-au despărţit, Esau plecând înapoi spre Seir, iar Iacov continuându-şi drumul spre Sucot. (32:31-33:17) Într-un final Iacov a ajuns la Sihem, în Canaan. Acolo a cumpărat o bucată de pământ de la Hamor, tatăl lui Sihem, pe care şi-a întins cortul şi pe care a construit un altar, căruia i-a dat numele El-Elohei-Israel (lae(r'f.yI yheîl{a/ lae – El, Dumnezeul lui Israel). Fapta în sine şi numele dat altarului nu sunt lipsite de semnificaţie. Acestea evidenţiază cât se poate de clar schimbarea din lăuntrul lui Iacov. În noua dimensiune spirituală în care trăia după evenimentul Penielului, era firesc să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare lucru din viaţa lui: de data aceasta, călătoria până la Sihem, deci o nouă experienţă cu Dumnezeu. De asemenea, numele dat altarului indică relaţia personală, foarte 44

Numele cel nou vorbea despre circumstanţele şi momentul pocăinţei sale.

Întâlnirea cu trecutul

75

strânsă, pe care Iacov o avea acum cu Dumnezeu. Dumnezeu nu mai era unul doar al lui Nahor, Avraam sau Isaac. Penielul îl „transformase” pe Dumnezeu într-unul al lui şi pe el într-un om al lui Dumnezeu, astfel deci era cât se poate de normal ca altarului să-i fie dat numele El-Elohei-Israel (El, Dumnezeul lui Israel). (33:18-20) Pocăinţa lui Iacov se poate observa şi din atitudinea pe care a avut-o în situaţia crizei de la Sihem. Sihem, fiul lui Hamor, cârmuitorul cetăţii, a violat-o pe Dina, dorind mai apoi să o ia de soţie. În acest scop Hamor a mers înaintea lui Iacov ca s-o peţească. Deşi fiii lui Iacov erau foarte nemulţumiţi de situaţia Dinei, până la urmă, au căzut la înţelegere cu Hamor. Lui i-au propus, cu vicleşug, soluţia tăierii împrejur, aşa încât casa lui Israel şi poporul Sihem să devină una şi astfel nelegiuirea să fie ştearsă pentru totdeauna. Hamor şi Sihem au găsit plăcere în cuvintele fiilor lui Iacov şi au fost de acord cu ele. Sihem nu a pregetat nici o clipă şi a trecut cu repeziciune la faptă, deoarece o iubea pe fata lui Iacov. (34:1-19) Apoi, Hamor şi Sihem au relatat poporului lor înţelegerea la care au căzut cu casa lui Iacov şi i-au convins pe compatrioţii lor să se taie împrejur: „21 Oamenii aceştia au gânduri de pace faţă de noi; să rămână dar în ţară, şi să facă negoţ; ţara este destul de largă pentru ei. Noi vom lua de neveste pe fetele lor, şi le vom da de neveste pe fetele noastre. 22 Dar oamenii aceştia nu vor voi să locuiască împreună cu noi, ca să alcătuim un singur popor, decât dacă orice parte bărbătească dintre noi se va tăia împrejur, după cum şi ei înşişi sînt tăiaţi împrejur. 23 Turmele lor, averile lor şi toate vitele lor, vor fi atunci ale noastre. Să primim numai ce cer ei, ca să rămână la noi.”

Astfel, în acea zi, toţi rezidenţii cetăţii Sihemului s-au tăiat împrejur. (34:20-24)

76

Romulus Ganea

Lucrurile nu s-au oprit aici. În a treia zi, fraţii Dinei, Simeon şi Levi s-au năpustit asupra cetăţii. Au trecut-o prin sabie şi au nimicit-o împreună cu domnitorii ei, Hamor şi Sihem. Apoi, au jefuit cetatea şi au luat drept pradă de război animalele, bogăţiile, pe copiii şi pe soţiile locuitorilor Sihemului. De asemenea au luat-o şi pe Dina şi s-au întors în casa tatălui lor, Iacov. (3425-29) La aflarea faptei fiilor săi, Iacov a fost foarte nemulţumit. Consecinţele acesteia puteau fi de-a dreptul dezastruoase pentru el şi familia sa, dacă s-ar fi hotărât canaaniţii să-i răzbune pe locuitorii Sihemului. Atitudinea pe care Iacov a dovedit-o cu acest prilej nu descoperă doar sentimentul firesc de teamă ce izvora din răul potenţial pe care i l-ar putea pricinui canaaniţii, ci şi schimbarea care avusese loc în viaţa sa, nu cu mult timp în urmă. Iacov ştia că victoriile obţinute prin vicleşug sunt primejdioase şi pot aduce multă suferinţă. Era conştient de acest fapt, deoarece el însuşi fusese un astfel de luptător până când Domnul l-a oprit din mersul lui, transformându-l într-un slujitor al Său. (34:30-31) Imediat după consumarea evenimentului de la Sihem, Domnul i s-a arătat din nou lui Iacov şi i-a poruncit să meargă, spre sud, la Betel, acolo unde i se arătase atunci când fugea spre Padan-Aram. La Betel, Iacov, potrivit cuvântului dumnezeiesc, trebuia să-I închine un altar Domnului şi să locuiască pentru o vreme. (35:1-2) Iacov a înţeles importanţa poruncii divine şi a ordonat tuturor membrilor familiei sale şi ai clanului său să renunţe la toţi idolii şi să se curăţească. Astfel, chemării divine de a merge la Betel i se poate asocia negreşit şi dorinţa lui Iacov de a se ţine de jurământul pe care-l făcuse cu ceva ani în urmă, tot la Betel. 45 45

Paul R. House, Op. cit., p. 81.

Întâlnirea cu trecutul

77

Familia sa şi toţi membri clanului său i-au înmânat lui Iacov idolii şi cerceii, iar el i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem. Cu privire la contextul faptei lui Iacov, observaţia lui Derek Kidner este foarte pertinentă: „Orice impresie potrivit căreia închinarea patriarhilor ar fi fost liberă (neimpusă) şi lipsită de greutate este risipită de aceste cerinţe, care vor face parte şi din legea de la Sinai şi care cereau loialitate în închinare, puritate ceremonială şi renunţarea la orice practici magice (cerceii aveau o strânsă legătură cu practicile oculte ale magiei, farmecelor şi ale închinării idolatre, cf. Osea 2:13 46 )”. 47 Îngroparea idolilor şi a cerceilor ilustrează că Iacov era conştient că acestora în comparaţie cu Dumnezeu le lipsea valoarea şi vitalitatea. În mod ironic, şi idolii, pentru care Rahela a riscat atât de mult, furându-i de la tatăl său, aveau să fie îngropaţi. Prin urmare fapta Rahelei, ale cărei consecinţe negative nu vor întârzia să apară, îşi demonstra acum totala inutilitate. (35:3-4) Imediat după curăţirea taberei sale, Iacov a plecat spre Betel. Dumnezeu nu a îngăduit ca locuitorii cetăţilor dimprejurul taberei lui Iacov să îi urmărească pe fiii lui Iacov, deoarece groaza Domnului se răspândise peste cetăţile lor. Prin acest fenomen, Domnul îşi dovedea încă o dată împlinirea promisiunii Sale, care îl

Osea 2:13: Şi mă voi îngriji de ea pentru zilele (închinate) baalilor, cărora le aducea jertfe de tămâie, (când) se împodobea cu inelul ei, cu giuvaierul ei, şi mergea după cei pe care îi iubea, uitând de mine, zice Domnul. ~z