Regimul Totalitar-Comunist Din Uniunea Sovietică În Perioada Postbelică [PDF]

Zitiervorschau

REGIMUL TOTALITAR-COMUNIST DIN UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN PERIOADA POSTBELICĂ



Etapele evoluţiei URSS în anii postbelici Restabilirea economiei distruse de război; încetarea regimului stalinist 1945-1953

Consolidarea puterii personale a lui Stalin represiunile şi teroarea continuă până la 5 martie 1953

Dezgheţul Hruşciovist – „perioada libertăţii limitate”

Epoca stagnării

⇨

“Dezgheţul” hruşciovist 1953-1964

⇨

“Stagnarea ” 1964-1985

⇨

“Perestroika” Şi dezintegrarea URSS 1985-1991

 În primii ani de după război conducerea de la Kremlin era mai mult preocupată de consolidarea poziţiei internaţionale decât de satisfacerea nevoilor populaţiei. Soldaţii care au luptat în ţările europene şi au mers până la Berlin şi-au dat seama că „ororile capitalismului” sunt un mit. De aceia Stalin şi acoliţii săi au intensificat propaganda şi „educaţia patriotică”. În timpul războiului s-a consolidat cultul lui Stalin, care era de cele mai multe ori identificat cu victoriile Armatei Roşii. Treptat, s-a impus linia partidului bolşevic, conform căreia U.R.S.S. a obţinut victoria datorită „geniului militar şi conducerii eroice a tovarăşului Stalin”.  Această politică contribuie la consolidarea regimului puterii personale ale lui I.V. Stalin după război. Victime ale aparatului represiv devin foştii prizonieri de război, consideraţi drept „trădători”, unele minorităţi naţionale, acuzate de „colaboraţionism” cu germanii. Toţi cei suspectaţi de trădare, colaboraţionism erau arestaţi şi trimişi în lagăre. Unele popoare din Caucazul de Nord, tătarii din Crimeea au fost deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie din acelaşi motiv.  Imediat după război, organele centrale de partid au iniţiat campaniile de educaţie a patriotismului sovietic, de luptă contra cosmopolitismului, de demascare a duşmanilor poporului. Victimele au fost în primul rând intelectualii, persoanele care au fost fără voia soartei pe teritoriul ocupat de germani, cei care se împotriveau politicilor statului de colectivizare etc. Campania contra cosmopolitismului a afectat într-o mare parte şi populaţia de origine evreiască, întru-cât era considerată cea mai cosmopolită, având relaţii cu persoane din alte ţări, pe calea lor fiind posibilă pătrunderea informaţiei de peste hotare, considerată periculoasă de regim, deoarece putea contribui la spulberarea mitului de „cel mai democratic stat din lume” sau „capitalismul este în putrefacţie”. Represiunile au cunoscut cote maxime în ultimi ani de viaţă a lui Stalin. În RSSM în anul 1947 a fost organizată o foamete îngrozitoare, în vederea de a grăbi colectivizarea, iar în acelaşi scop a avut loc în vara anului 1949 deportările în masă, ca în 1951 să fie deportaţi reprezentanţii minorităţilor religioase din RSSM. Stalin aprobase şi alte planuri de represiuni. Dar moartea sa, la 5 martie 1953, a pus capăt acestor intenţii.  După moartea lui Stalin, începe o adevărată luptă pentru putere, învingător iese Nichita Hruşciov, care este ales prim-secretar al P.C.U.S. în septembrie 1953.  Represiunile încetează, începe o perioadă de liberalizare a regimului totalitar. Un rol important l-a avut Congresul al XX-lea al partidului comunist din februarie 1956, în cadrul căruia, Nichita Hruşciov a prezentat, într-un cadru închis, un raport în care critica „cultul personalităţii lui Stalin”. Raportul prezenta în linii mari dimensiunile atrocităţilor comise de Stalin şi de echipa sa. Noul lider comunist, împreună cu echipa sa, a promovat unele reforme în domeniul administraţiei, economiei, culturii.  Perioada hruşciovistă este cunoscută drept “perioada de dezgheţ” în viaţa spirituală. Deşi liberalizarea a fost limitată au fost înregistrate importante realizări în mai multe domenii ale culturii: au apărut noi publicaţii, lucrări care încercau să spună adevărul (parţial) despre societatea sovietică. Nichita Hruşciov a fost un personaj controversat. Pe de o parte, a contribuit la declanşarea criticii regimului stalinist, a scos la iveală unele fapte din acea perioadă, pe de altă parte, a rămas produsul sistemului, el însuşi fiind de multe ori autorul unor decizii specifice regimului. A comis o serie de greşeli atât în politica internă cât şi cea externă, cum a fost şi cazul crizei rachetelor din Cuba. Hruşciov s-a grăbit să condamne cultul personalităţii lui Stalin şi crimele acestuia pentru a nu fi el însuşi acuzat.  Perioada de dezgheţ s-a caracterizat şi printr-un progres impresionant al ştiinţei: lansarea primului satelit artificial (1957), a primei nave spaţiale cu un cosmonaut la bord, Iurii Gagarin (12 aprilie 1961).  În octombrie 1964, Hruşciov a fost înlăturat din funcţie de o echipă în frunte cu Leonid Brejnev, alcătuită din „vechea gardă stalinistă” care erau împotriva reformelor. În toate

brejneviste 







 Gerontocraţia



Politica reformatoare a lui M.S. Gorbaciov – “perestroika” şi “glasnost”







 



domeniile începe perioada de restalinizare, reîntoarcere la unele practici şi idei staliniste. Epoca reformelor a fost urmată de aşa-numita epocă a stagnării. Această perioadă, care a durat aproape 20 de ani, a înregistrat rezultate dezastruoase în diverse domenii: economie supracentralizată, ne eficace, costisitoare, întărirea sistemului administrativ de comandă, creşterea aparatului birocratic. În perioada lui Brejnev se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea crimei organizate, de multe ori tolerată şi sprijinită de nomenclatură. A scăzut nivelul de trai al populaţiei, îndoctrinată cu lozinci şi sloganuri comuniste. Au fost interzise orice manifestare de nesupunere, pe de o parte, se dezvoltă fenomenul disidenţilor, pe de altă parte, se practica pe larg aşa-numitul “proces de reeducare” a celor ce se opuneau regimului. Pe plan extern, din 1968 este promovată ideea că URSS are „dreptul” şi trebuie să intervină acolo unde era „ameninţat” socialismul - aşa-numita „Doctrină Brejnev” - s-a produs în cazul Cehoslovaciei (1968) şi Afganistan (1979). Politica externă sovietică s-a dovedit a fi de multe ori ineficientă, necompetentă, ea devenise sfera de activitate a nomenclaturii, promovarea ei se făcea în interesele castei nu a statului. Uniunea Sovietică s-a lăsat antrenată într-o cursă a înarmărilor fără precedent, care şi-a pus amprenta asupra politicii interne, ceea mai mare parte a economiei fiind subordonată domeniului militar. În URSS în perioada stagnării, existau numeroase probleme naţionale, ţinute într-o stare latentă care vor exploda ulterior. La începutul anilor ‘80, economia, întreaga societate sovietică se afla în pragul unui colaps, care mai târziu va contribui la destrămarea statului sovietic. După decesul lui Leonid Brejnev (10 noiembrie 1982), în funcţia de secretar general al PCUS a fost ales Iurii Andropov, fost şef al KGB-ului, care a încercat să promoveze unele reforme, dar se stinge din viaţă (9 februarie 1984). Urmează pentru un scurt timp Konstantin Cernenko (1984-1985). Secretar general al P.C.U.S. devine Mihail Gorbaciov. La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere sub egida lui Mihail Gorbaciov. Politica promovată de noua conducere s-a numit restructurare sau perestroika. În viziunea lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la „teoria leninistă” şi avea nevoie de o restructurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniul politic, economic şi social. Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii „stagnării”. O componentă importantă a politicii de restructurare a fost transparenţa sau libertatea presei şi lichidarea cenzurii (glasnost-ul) care au permis elucidarea problemelor blocate sau nerezolvate. Mihail Gorbaciov, împreună cu echipa sa, a realizat unele reforme menite să revigoreze economia şi societatea. La Congresul al XXVII-lea al PCUS (25 februarie-6 martie 1986) M. Gorbaciov a prezentat principale teze ale poziţiei sale, atacând „epoca Brejnev”, condamnând războiul din Afganistan, propunând restructurarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau realizate de sus în jos. Cadrul instituţional s-a dovedit însă incapabil să reziste frustrărilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor reformei înseşi. Deosebit de virulente au fost problemele naţionale - problema enclavei armene din Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre populaţia majoritară a republicilor unionale şi minorităţi, eşecurile politicii de rusificare. Statele Baltice au fost primele care şi-au revendicat independenţa. În 1989-1991 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă. Pe plan extern s-au înregistrat rezultate importante: La 2 iulie 1985, în postul de ministru de externe a fost numit Eduard Şevarnadze. Împreună cu M.Gorbaciov au reuşit să revoluţioneze practic politica externă sovietică, beneficiind de un imens capital de simpatie în întreaga lume. Gorbaciov a iniţiat o nouă gândire politică, bazată pe câteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită şi condusă prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi SUA era neproductivă iar puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia să-şi revizuiască obiectivele în domeniul politicii externe. Între 19 şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan, preşedintele SUA. În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a lui Gorbaciov în Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al liderului reformist. Asumându-şi cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la 14 aprilie 1989 documentele ce puneau capăt războiului din Afganistan, iar la 15 februarie 1989, ultimele trupe sovietice părăsesc această ţară. Gorbaciov a contribuit la normalizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing între 15 şi 19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul Europei de la Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor din

Sfârşitul războiului rece şi Unificarea Germaniei



 

 Puciul din august 1991 şi dezintegrarea URSS





Europa de Est. Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat şi în statele estice, nu numai în mediile apusene. În toamna anului ’89, întreg « lagărul socialist » a fost afectat de un val de schimbări. La 9 noiembrie 1989, a fost dărâmat Zidul Berlinului, moment care a fost perceput ca un preludiu al înlăturării comunismului în Europa. La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc întâlnirea dintre M.Gorbaciov şi G.Bush, unde liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea regimurilor comuniste. Problema unificării Germaniei a fost un test decisiv al noului raport de forţe şi al faptului că războiul rece se sfârşise. La 8 februarie 1990 secretarul de stat, James Baker, vizita Moscova şi propunea negocieri pentru unificarea Germaniei în formula “doi plus patru”, adică cele două Germanii, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. La 12 septembrie, la Moscova a fost semnat tratatul care consfinţea reunificarea pe cale paşnică a Germaniei. Ceremonia oficială s-a desfăşurat la 3 octombrie la Berlin. La 31 martie 1991, a fost dizolvat oficial Tratatul de la Varşovia. Valul schimbărilor a afectat întregul spaţiu sovietic. La 21 august 1991, la Moscova, un grup de conservatori ce se opuneau procesului reformelor, au realizat un “puci” pentru al înlătura pe Gorbaciov, care însă a eşuat. „Puciul” a întărit poziţia lui Boris Elţîn, preşedintele Republicii Sovietice Federative Ruse, în calitate de lider al forţelor reformatoare, şi a şubrezit poziţia lui Gorbaciov. Demersurile disperate ale lui Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietică în Uniunea Statelor Suverane, de a organiza noi alegeri, pentru a salva puterea centrului s-au soldat cu un eşec. Republicile unionale şi-au declarat independenţa după august 1991. La 8 decembrie 1991, lângă Minsk n pădurea Belovej, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au declarat dizolvarea Uniunii Sovietice şi formarea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Ulterior, la 21-22 decembrie, la Alma-Ata, 11 reprezentanţi ai fostelor republici unionale sovietice semnau actele de constituire a CSI. La întâlnire n-au participat reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Georgiei, care pledau pentru independenţă. În aceste condiţii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din postul de preşedinte al unui stat care de facto nu mai exista. Uniunea Sovietică şi-a încetat oficial existenţa la 31 decembrie 1991, la 69 de ani de la constituire.

Agendă biografică Mihail Sergheivici Gorbaciov M.Gorbaciov a fost conducătorul URSS în anii 1985-1991. Reformele sale au dus la încheierea Războiului Rece, la încetarea monopolului politic al PCUS şi la prăbu șirea URSS. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990. M.Gorbaciov s-a născut într-o familie țărănească în satul Privolnoe de lângă Stavropol, ca fiu al lui Serghei şi Maria. A avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea ţării s-a aflat Stalin. Gorbaciov a fost un elev fruntaş la scoală. După absolvirea cursurilor scolii din sat, Gorbaciov şi-a ajutat tatăl la strângerea recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roşu pentru Munca la vârsta de numai 16 ani. Apoi şi-a început cariera politică. A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961. Gorbaciov a fost promovat în funcția de sef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963. Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilităţi de călătorie în străinătate. Aceste calatorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice şi sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a întâlnit cu Margaret Thatcher. În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat şi că reorganizarea lui era imediat necesară. La început, reformele lui au fost cunoscute ca „uskorenie” (accelerare), dar, mai apoi, termenul „perestroika” (restructurare) a devenit mult mai popular. Reformele radicale al perestroikăi au fost enunțate la Congresul al XXVII-lea al PCUS din februarie-martie 1986. 1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă „glasnostul”, prin care erau acordate noi libertăţi cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici şi diziden ți au fost elibera ți. Pe 15 martie 1990, a fost ales şi primul Pre ședinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic. Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru ac țiunile, care au dus la încheierea Războiului Rece. El este privit cu mare simpatie în Germania pentru că a permis reunificarea Germaniei. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote scăzute, datorită părerilor majorităţii popula ției, conform căreia

este principalul vinovat de disoluția URSS, criza economică care a urmat şi pierderea statutului de superputere.