Referat Tribunalul Penal International Pentru Fosta Iugoslavia Si Problema Kosovo [PDF]

Zitiervorschau

REFERAT LA DISCIPLINA Drept penal internaţional Tema: Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie Autor: Begu Valentin Facultatea Drept, IRIM Chişinău 2013

Plan:  Introducere  Consideraţiuni generale privind dreptul internaţional public şi dreptul penal internaţional  Aspecte generale privind incriminarea faptelor penale internaţionale  Scurt istoric privind conflictul din fosta Iugoslavie  Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie  Concluzie Introducere Odată cu trecerea experienţei celor două războaie mondiale, cît şi cu judecarea persoanelor vinovate de diverse crime de război, contra păcii şi umanităţii la Tribunalele Internaţionale de la Nürenberg şi Tokie, omenirea parca îşi învăţase lecţia în a depunde eforturi cât mai mari, atât juridice, cât şi politice, sociale, economice şi culturale în a preveni orice eventual conflict care poate apărea. Totuşi cu trecerea timpului s-a observat că rămân însă înrădăcinate în mentalitatea multor persoane, care din păcate vin la cârma unor state sau regiuni, caracteristici dure şi inumane care duc la comiterea diferitor infracţiuni penale atât naţionale, cât şi internaţionale. Asemenea evenimente oribile care au dus la decesul a mii de oameni, ranirea si strămutarea altor zeci şi sute de mii de persoane, o reprezintă conflictele armate din fosta Iugoslavie. Între anii 19911995, cât şi perioada conflictului din Kosovo, au fost comise o sumedenie de crime internaţionale, care, după înfiinţarea Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie, au început a fi încriminate, iar persoanele vinovate judecate şi trase la răspundere.

1

În lucrul individual din continuare, mi-am propus a face o analiză a acestei situaţii, pornind de la normele dreptului internaţional public şi penal, analizând situaţia de facto conform istoriei ce s-a petrecut în fosta Iugoslavie, şi încheind cu o analiză amplă a constituirii, funcţionării şi realizările Tribunalului dat, oferind date statistice şi informaţii oficiale în acest sens.

Consideraţiuni generale privind dreptul internaţional public şi penal Când vorbim despre dreptul penal internaţional, nu putem să nu vorbim despre dreptul internaţional public. Acestea au o dezvoltare comună şi au o sumedenie de legături care face ca aceste ramuri să fie adânc unite între ele. Societatea internaţională nu este condusă de un organism suprastatal, căruia statele şi cetăţenii acestora sa i se supună. Raporturile dintre state, după cum spunea şi marele jurist şi diplomat român Nicolae Titulescu, sunt raporturi de coordonare, şi nu de subordonare1. Situaţia se explică prin Existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii statelor, potrivit căreia acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei autorităţi superioare, ci părticipă la viaţa internaţională ca entitati juridice independente şi egale. Statele stabilesc, însa, în cadrul cooperării dintre ele, principii, norme şi structuri instituţionale în diferite domenii, ca expresie a solidarităţii şi intereselor lor comune. Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzator. Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea modernă, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţionala în ansamblu ori vizează interesele unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate care depăşeste graniţele naţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii şi dezvoltării dreptului internaţional penal, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii societăţi umane contemporane. Marele jurist internaţionalist român Vespasian V. Pella definea dreptul internaţional penal ca totalitatea regulilor de fond şi de forma care guverneaza modul de reprimare a infracţiunilor comise de state sau de indivizi, de natura să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare.2. Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 au modificat în parte configuraţia politică a lumii, punând totodata noi baze principiale ale relaţiilor dintre state. Consacrarea principiului naţionalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia), ca şi la unirea Transilvaniei cu România, dar şi la apariţia primei organizaţii internaţionale cu vocaţie universala - Societatea Naţiunilor. Scopul acesteia, prevazut in actul de constituire – Pactul Societătii Naţiunilor - era de a garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi a obligatiilor asumate prin tratate şi de a îngradi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, creandu-se astfel un sistem de securitate colectivă. Existenţa Societătii Naţiunilor a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţionala, soluţionarea a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate.

2

Între realizările importante ale Societătii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea război mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate: - Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forţă armată, care sa faca posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare; - înfiinţarea, in 1920, a Curţii Permanente de Justiţie Internaţionala, prima instituţie judiciară cu caracter de permanentă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societătii Naţiunilor. - Pactul Briand-Kellogg (Pactul de la Paris), încheiat in 1928, prin care statele părti se obligau să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale. Pactul consacra astfel principiul neagresiunii. La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epoca drept un important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a războiului. - Cele 3 convenţii privind definirea încheiate la Londra în 1933 între URSS şi alte 11 state, vecine cu aceasta, între care şi România. Întrucât prin Pactul Briand-Kellogg, deşi agresiunea armata era interzisă, nu se dădea şi o îa agresiunii armate - concept foarte controversat din punct de vedere politic şi juridic - prin aceste convenţii se realiza o asemenea definiţie, ceea ce constituia, de asemenea, un progres important in evoluţia dreptului internaţional, cu consecinţe deosebite pentru procesul de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. - în perioada 1925-1932, la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european, cu rezultate partiale sau puţin semnificative. Discutarea acestei probleme a constituit, însa, un început cu efecte ulterioare semnificative, în special după al doilea război mondial, cand în cadrul O.N.U. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al comunităţii internaţionale. În perioada menţionata au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru combaterea criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi. Dintre acestea sunt de menţionat: "Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii" (1921), urmată de o convenţie similara în 1933; "Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene" (1923); "Convenţia referitoare la sclavie" (1926); "Convenţia internaţionala pentru reprimarea falsului de monedă" (1929); "Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare" (1936); "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului" (1937). În aceasta perioada au avut loc, însa, şi încălcări grave ale normelor dreptului internaţional, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale, cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea de către Germania a Poloniei, care a dus la declanşarea celui

3

de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri învingătoare au pus cu acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale (crimele contra păcii, crimele contra umanităţii şi crimele de război), prin "Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei", semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înfiinţarea unui tribunal internaţional însarcinat cu judecarea criminalilor de război ale caror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg. În anul urmator s-a constituit şi un alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio. Cele doua tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat şi progrese importante in clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţionala a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care sa faca efectivă respectarea dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente.3

Aspecte generale privind incriminarea faptelor penale internaţionale Protecţia persoanelor în şituaţia unui conflict armat se bazează în principal pe trei ramuri de drept: Dreptul Internaţional Umanitar, Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului şi Dreptul Refugiaţilor. Aceste trei regimuri de drept au un scop comun, şi anume să protejeze viaţa, sănătatea şi demnitatea umană. Cu toate acestea, domeniul de aplicare, conţinutul specific, cât şi formularea regulilor variază4. Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau poşibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămînăne pedepşiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ. Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de cătreinstanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comunelegislaţiei penale a statelor civilizate. În baza convenţiilor internaţionale care aşigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora. Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al Convenţiei a II -a,art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia

4

bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: 1. de a incrimina în legislaţia naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, 2. de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această natură 3. de a aşigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor5. Odată cu Convenţia asupra prevenirii şi reprimarii terorismului, la 16 noiembrie 1937 a fost deschisa spre semnare "Convenţia pentru crearea unei Curti penale internaţionale”. Rolul Curţii ce se preconiza a fi înfiinţată era de a judeca pe indivizii acuzati ca au savârşit vreuna din infractiunile prevazute de Convenţia referitoare la terorism. Curtea trebuia sa aiba un caracter permanent, sediul urmand a fi la Haga, şi sa fie compusa din 5 membri, juristi cu o competenţă recunoscuta in dreptul penal, care au fost sau sunt judecatori ai unor instante penale naţionale ale statelor membre ale Societătii Naţiunilor. Convenţia, care are nu mai puţin de 56 articole, trateaya amanutit statutul judecatorilor, organiyarea şi competenţa Curţii, procedura de judecata, pedepsele pe care le poate aplica şi executarea acestora, incluşiv modalitatea de gratiere a pedepselor, dar, deşi a fost semnata de 24 state, nu a intrat in vigoare, nefiind ratificata. Imediat după al doilea război mondial s-au constituit, in imprejurarile cunoscute, cele doua tribunale militare internaţionale de la Nurenberg şi Tokio, ambele însa cu caracter ad-hoc. Adunarea generala a ONU a însarcinat in 1950 un Comitet special cu elaborarea unui priect de statut al unei jurisdictii penale permanente. Acest document, sub titlul „Proiect al statutului unei jurisdictii criminale internaţionale”, a apărut intr-o prima redactare in 1951, apoi cu unele mici modificari operate de un nou comitet special, in 1953, a fost inaintat Afunarii Generale a ONU un „Proiect de statt al unei Curti penale internaţionale”. In anul urmator, discutarea proiectului a fost amanata, conşiderandu-se ca înfiinţarea unei Curti penale internaţionale este strans legata de proectul de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii şi de definitia agresiunii, care constituiau de asemenea in acel moment obiectul de preocupare al unor organisme ale ONU: Pe de o parte, s-a exprimat temerea ca prin constituirea unui tribunal internaţional, cu atributii suprastatale, ar putea fi limitata intr-un mod inadmişibil suveranbitatea statelor, scotandu-se de sub jurisdictia lor o importanta categorie de infractiuni, iar o asemenea instanta ar putea fi foloşita drept arena a luptelor politice sau pentru realiyarea scopurilor părticulare ale unor state. Pe de alta parte, s-a apreciat ca in forma sa actuala, pevazută in prouectul de statut, o asemenea instanta nu ar constitui decat un paleativ, o instituţie lipşita de orice semnificatie sau importanta practica, deoarece totul a fost lasat la dispretia statelor luate individual, ea nefiind creata de catre Adunarea Generala a ONU, ci in baza unei convenţii între state, iar acestea au şi dreptul neîngradit de ai atribui competenţa de judecata şi de a i-o putea retrage pentru fiecare caz în parte, ceea ce in fapt ar insemna sa fie sustrase judecatii cele mai grave crime internaţionale.

5

În lipsa unui tribunal internaţional competent sa judeca toate categoriile de crime internaţionale stabilite potrivit reglementarilor existente, se cunoaste o revenire la tribunalele internaţionale constituite ad-hoc pentru judecarea unor anumite crime comise in perioade determinate şi in anumite zone geografice, intr-un domeniu limitat la cel al regulilor umanitare care guvernează modul de comportare a beligeranţilor pe timpul conflictelor armate.6 Totuşi la 17 iulie 1998 a fost adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale (C.P.I.) care a fost deschis spre semnare până la 31 decembrie 2000 la serviciul ONU din New York. În urma acestei acţiuni, cât şi a voinţei statelor, la 1 iulie 2002 a intrat în vigoare Statutul înfiinţînd primul Tribunal Permanent având competenţa să judece perssoaneke vinovate de cele mai grave încălcări ale D.I. umanitar şi anume genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi, în perspectiva definirii, crima de agresiune. Sediul C.P.I. e la Haga (Olanda), oraş bine cunoscut pentru bogata tradiţie juridică în domeniul internaţional, aici fiind şi sediul C.I. de Justiţie a Naţiunilor Unite precum şi al Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi multe alte instituţii internaţionale. Curtea are legătură cu ONU, cu statele părţi ale Statutului, dar şi cu statele terţe.7

Scurt istoric privind conflictul din fosta Iugoslavie Războaiele iugoslave au fost descrise ca fiind conflicte etnice între cetăţenii din fosta Iugoslavie, mai ales dintre sârbi pe de o parte şi croaţii, bosniacii şi albanezii pe de alta; de asemenea şi dintre bosniacii şi croaţii din Bosnia şi Herţegovina şi macedonenii şi albanezi din Macedonia. Războaiele iugoslave pot fi împărţite în două grupuri din diferite conflicte: A). Războaiele destrămării Republicii Socialiste Federative Iugoslavia: 1. 2. 3.

Războiul din Slovenia (Războiul de zece zile) (1991) Războiul Croat de Independenţă (1991-1995) Războiul Bosniac (1992-1995) - Bombardarea NATO în Bosnia şi Herţegovina (1995)

B). Războaiele din zonele populate de albanezi: 1. 2. 3.

Războiul din Kosovo (1998-1999) - Bombardarea NATO în R.F. Iugoslavia (1999) Conflictul din Sudul Serbiei (2000-2001) Conflictul din Macedonia (2001)8.

Începând cu anul 1991, spaţiul Iugoslaviei a devenit teatrul unei serii de conflicte etnice care au dus la completa fărâmiţare a ţării. Primul conflict a fost generat de declararea independenţei Sloveniei, la 25 iunie 1991, şi este cunoscut ca războiul de zece zile (iunie-iulie 1991). După o serie de ciocniri violente între armata populară iugoslavă şi forţele de poliţie slovene, susţinute de populaţia civilă, s-a semnat acordul de pace Brioni. Prin acest acord, Iugoslavia se obliga să-şi retragă armata (retragere încheiată la 26 octombrie 1991) şi să recunoască independenţa Sloveniei. Pentru Slovenia, acest conflict a determinat separarea completă de Iugoslavia şi recunoaşterea independenţei ei ca stat. Un an mai târziu,

6

la 22 mai 1992, Slovenia este recunoscutăca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar la 1 mai 2004 se alătură UniuniiEuropene. Un al doilea conflict (1991-1995) a avut drept cauză declararea independenţei Croaţiei, opunând într-o primă fază armatei noului stat croat, armata populară iugoslavă, iar mai apoi minoritatea sârbă din Croaţia (circa 12 %) – separată sub forma unei autoproclamate republici pe teritoriul croa t(Republica Serbia Kraina). La o lună după declararea independenţei Croaţiei, la 25 iunie 1991, odată cu terminarea războiului din Slovenia, trupele iugoslave au pornit războiul contra croaţilor. Intervenţia trupelor ONU a determinat, în ianuarie 1992, încetarea focului şi retragerea trupelor sârbe în Bosnia-Herţegovina. Independenţa Croaţiei a fost recunoscută de ţările membre ale Comunităţii Europene la 15 ianuarie 1992, iar la 22 mai Croaţia a devenit stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Conflictul armat din Croaţia a continuat, dar cu o intenşitate mult scăzută, între trupele croate şi trupele autoproclamatei Republici Serbia Kraina (RSK), susţinute de Belgrad. În martie 1994, cu acordul autorităţilor Krainei, are loc o primă încetare a focului, mediată de Naţiunile Unite. În mai 1995, războiul reizbucneşte mult mai violent, forţele croate ocupând întreg teritoriul Republicii Serbia Kraina (rămasă fără suportul armatei sârbe), cu excepţia unei mici făşii, aflată la graniţa cu Serbia. Pacea este anunţată în urma negocierilor de la Dayton (SUA) şi este parafată la Paris în decembrie 1995. Războiul din Bosnia (1992-1995) a opus combatanţilor bosniaci (aliaţi într-o primă fază cu croaţii), atât armata populară sârbă, cât şi forţele autoproclamatei republici croate Comunitatea Croată Herţeg-Bosnia, susţinute de armata croată. După declararea independenţei Sloveniei şi Croaţiei, a venit rândul Bosniei să-şi declare independenţa, la 5 aprilie 1992, şi să fie admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în mai 1992. Pe 7 aprilie 1992, sârbii bosniaci şi-au proclamat independenţa în cadrul Republicii Srpska, independenţă nerecunoscută. Aceeaşi şituaţie o avuseseră şi croaţii din Bosnia, care în 1991 formaseră Comunitatea Croată Herţeg-Bosnia. Intenţia sârbilor bosniaci de a ocupa o parte cât mai mare din teritoriul Bosniei, în prelungirea teritoriului ocupat de sârbii din Croaţia, a generat conflictul. La sfârşitul anului 1992, ca urmare a unui proces violent de purificare etnică şi expulzare a populaţiei musulmane şi croate, realizat pe fondul unor lupte armate între bosniaci şi croaţi, pe de-oparte, şi sârbi, pe de altă parte, Republica Srpska ocupa peste 70 % din teritoriul Bosniei. Puternica şi şocanta mediatizare internaţională a acestui proces a compromis orice susţinere a revendicărilor politice ale sârbilor bosniaci. Ca urmare a acestei şituaţii, Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărât trimiterea în Bosnia a unei forţe de menţinere a păcii (UNPROFOR), dar cu un mandat limitat, vizând oprirea comiterii atrocităţilor între combatanţi. Anul 1993 reprezintă momentul culminant al războiului din Bosnia, deoarece alianţa iniţială între bosniaci şi croaţi se destramă şi au loc o serie de confruntări armate paralele. Astfel, în Bosnia Centrală izbucneşte un puternic conflict între croaţi şi bosniaci. Conflictul se extinde şi în Herţegovina Occidentală. În aceste lupte se înregistreazăo nouă alianţă contra musulmanilor, la asediul oraşului Sarajevo (majoritar musulman) părticipând combatanţi sârbi şi croaţi. În conflictul din Bosnia Centrală părticipă de partea combatanţilor bosniaci musulmani şi combatanţi musulmani străini (mujahedini).

7

Preocuparea internaţională crescândă se materializează, la sfâritul anului 1993, prin propunerea planurilor de pace Vance-Owen şi Stoltenberg-Owen, care prevedeau divizarea Bosniei-Herţegovina în unităţi teritoriale dominate de fiecare din cele trei grupuri etnice (musulmane, sârbe şi croate). Aceste planuri, deşi acceptate de guvernul de la Sarajevo, sunt respinse de parlamentul Republicii Srpska. Ca urmare a acestui refuz, armata Republicii Srpska revine în ofenşivă (1995) şi ocupă noi teritorii (Srebrenica şi Zepa). La ocuparea oraşului Srebrenica, forţele armate şi paramilitare ale sârbilor au omorât 7 000 de musulmani, act calificat drept genocid de către Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Ca răspuns contra acestei ofenşive sângeroase, Bosnia, cu sprijin NATO, lansează o ofenşivă concertată asupra teritoriilor ocupate de sârbi în Croaţia şi Bosnia. Ofenşiva este întreruptă doar după ce Statele Unite adresează un ultimatum tuturor părţilor aflate în conflict. La 1 noiembrie 1995 au loc încetarea focului şi demararea convorbirilor de pace la baza militară de la Dayton, Ohio, Statele Unite ale Americii. Acordul de pace este semnat la Paris, la data de 14 decembrie 1995, între preşedinţii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei-Herţegovina. Războiul din Kosovo prezintă două componente distincte, pe de-o parte, conflictul dintre sârbi, susţinuţi de forţele de securitate iugoslave, şi Armata de Eliberare din Kosovo (19961999), iar pe de altă parte, conflictul dintre Iugoslavia şi NATO (martie-iunie 1999). În provincia sârbă Kosovo, tensiunile între populaţia de origine albaneză şi cea sârbă datează încă de la începutul secolului XX. La începutul anilor `90, populaţia albaneză din provincia Kosovo a fost supusă la represiuni, iar imigrarea etnicilor sârbi încurajată. Ca răspuns, albanezii au început pentru independenţa completă a Kosovo-ului şi în 1992 au ales un parlament propriu, boicotând alegerile sârbe. În 1996, militanţii Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK) au început să atace miliţiile sârbe. Acest tip de ciocniri a continuat până în februarie 1998, când Slobodan Milosevic, preşedintele sârb, trimite trupe în Kosovo pentru a înăbuşi tendinţele separatiste. Dovezile unui masacru împotriva civililor au oferit argumentul intervenţiei NATO în problemele interne ale unei naţiuni suverane în conflict cu o parte a propriei populaţii. Spre deosebire de Bosnia (1992), Kosovo era în mod legal provincie a Iugoslaviei. În luna octombrie 1998, în timpul suspendării atacurilor (acorduri negociate de diplomatul american Richard Holbrooke), preşedintele Slobodan Milosevic îşi dă acordul pentru retragerea forţelor militare sârbe. Luptele continuă însă şi nici una dintre părţi nu acceptă propunerea Washington-ului privind statutul provinciei – etnicii albanezi solicită independenţa deplină în timp ce liderii sârbi acceptă doar o autonomie limitată. În februarie 1999 au loc la Rambouillet (Franţa) negocieri de pace între Serbia şi separatiştii albanezi. Aceste negocieri, desfăşurate sub patronajul a şase naţiuni (Statele Unite, Ruşia, Franţa, Anglia, Germania şi Italia), eşuează, atât sârbii, cât şi etnicii albanezi respingând termenii tratatului iniţiat de oficiali NATO. Statele Unite contau pe semnătura Armatei de Eliberare din Kosovo şi pe retragerea sârbilor de la tratative, ceea ce ar fi oferit argumentul definitiv pentru continuarea intervenţiei militare NATO în

8

Serbia. Semnarea tratatului de către separatiştii albanezi, la 18 martie 1999, a oferit trupelor NATO motivul declanşării bombardamentelor asupra Serbiei. Acestea încep pe 24 martie 1999 şi continuă timp de 71 de zile. În iulie 1999, trupele NATO pătrund în Kosovo, forţând armata sârbă să părăsească provincia. Sub administrarea mişiunii KFOR (peste 40 000 militari), în provincie încep să revină etnici albanezi refugiaţi, iar luptele, de această dată sporadice, continuă. În prezent, şituaţia în Kosovo este relativ stabilă, fără a se fi găşit însă o soluţie viabilă de rezolvare a tensiunilor interetnice existente şi de clarificare a statutului provinciei9. Astfel toate aceste ororii au produs o sumedenie de pierderi de vieţi omenesşti, răniţi, persoane dispărute şi strămutate, nemaivorbind de numeroasele pierderi materiale suportate de civili. Se consideră că doar în perioada 1991-1995 s-au înregistrat conform surselor sârbe 6,760 ucişi sau dispăruţi, dintre care 4,324 combatanţi şi 2,344 civili, 447,316 de persoane strămutate, iar conform surselor internaţionale, doar 300,000. Ce ţine de Croaţia, acestea atestează 10,668 de persoane ucise, 2,915 dispăruţi şi 37,810 de răniţi, sau, 12,000 ucişi sau dispăruţi, dintre care 6,788 combatanţi, şi 4,508 civili, oar conform surselor internaţionale, au fost circa 20,000 ucişi sau dispăruţi şi 196,000-221,000 de persoane strămutate10.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie Actele de cruzime şi bestialitate săvârşite de toate părţile combatante în conflictul care a opus sârbii, croaţii şi musulmanii pe teritoriul fostei lugoslavii după 1991 a determinat Consiliul de Securitate al O.N.U. să creeze un „Tribunal internaţional pentru a judeca persoanele prezumate vinovate, responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei lugoslavii după 199111. Ca punct de plecare găsim Rezoluţia 764 din 13 iulie 1992 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se atrăgea atenţia că toate părţile aflate în conflict trebuie să se conformeze obligaţiilor asumate potrivit dreptului internaţional umanitar şi că persoanele care comit sau ordonă comiterea încălcărilor Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare în mod individual pentru aceste încălcări12. Prevederile acestei rezoluţii au fost reafirmate şi dezvoltate printr-o alta – nr.771/13 august 1992. O rezoluţie ulterioară (nr.780/6 octombrie 1992) dispunea formarea de către secretatul general al O.N.U. a unei comisii de experţi care să analizeze datele furnizate din Iugoslavia asupra încălcărilor grave şi să întocmească un raport, care a fost ulterior prezentat la 9 februarie 1993. Pe baza raportului, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr.808/22 februarie 1993 prin care se hotăra înfiinţarea unui tribunal internaţional13, iar Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi adecvate pentru îndeplinirea rapidă şi efectivă a acestei hotărîri ţinînd seama inclusiv de sugestiile prezentate de statelemembre ale ONU. Studiile efectuate de Secretarul General pentru crearea unui asemenia tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe de o natură variată. O primă problemă a constituit-o însăşi baza juridică pentru constituirea unui tribunal special şi anume dacă un asemenia organism judiciar ar putea fi creat printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, organ eminamente

9

politic, fără atribuţii legate de problemele jurisdicţionale. În al doilea rînd, era necesar de a pregăti o comisie specială în vederea pregătirii unui astfel de proiect de constituire. Calea normală din punct de vedere juridic pentru constituirea tribunalului trebuia să fie una convenţională: cea a încheierii unui tratat între state, care să fie în prealabil negociat de un for internaţional adecvat (Adunarea Generală a ONU sau o conferinţă internaţională special convocată), apoi supus semnării şi ratificării. Acest parcurs firesc ar fi avut avantajul unei abordări şi examinări detaliate a tuturor problemelor ce se ridică în legătura cu stabilitatea tribunalului şi ar fi permis statelor participante să-şi exercite voinţa lor suverană, în special, dacă ele doresc sau nu să devină părţi la tratat. În practica relaţiilor internaţionale de pînă acum s-a dovedit însă că toate încercările de acest fel au fost sortite eşecului sau amînării sine die. Astfel, în raportul întocmit de Secretarul General al ONU înfiinţarea tribunalului internaţional adhoc printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate se justifică cu următoarele argumente: 1. Încălcări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale; 2. Răspunderea individuală a celor care au săvîrşit crime asupra căreia Consiliul de Securitate a avertizat în repetate rînduri în legătură cu situaţia din fosta Iugoslavie; 3. Stabilirea unui tribunal internaţional ar contribui la îndeplinirea scopului de a pune capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru aducerea în faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) şi ar contribui la restabilirea şi menţinerea păcii; 4. Instituirea tribunalului s-ar încadra în categoriile măsurilor bazate pe aplicarea forţei în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU; 5. Tribunalul internaţional, avînd caracter judiciar, ar trebui să-şi exercite atribuţiile independent de consideraţii politice, fără a se afla sub controlul Consiliului de Securitate cu privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare; 6. Consiliul de Securitate nu creează pentru tribunalul internaţional norme de drept material pe care să le aplice, acelea fiind cele din dreptul internaţional penal. În act s-au ridicat şi alte probleme, cum ar fi cea a caracterului selectiv al tribunalului ad-hoc, întrucît s-au comis crime la fel de atroce ca în fosta Iugoslavie şi alte ţări în care au avut loc conflicte armate, sau privind legea aplicabilă pentru că Protocolul al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne nu cuprinde menţiuni exprese referitoare la pedepsirea autorilor crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii. Pe de altă parte, însă era evident că întîrzierea constituirii mecanismului judiciar ar fi dus la compromiterea acestuia, iar rămînerea în continuare nepedepsite a crimelor săvîrşite ar aduce deservicii mari implimentării normelor dreptului umanitar şi ar încuraja asemenea fapte pe viitor14. Astfel, a fost înfiinţat Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie prin rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate, adoptată la 25 mai 1993 pentru a judeca persoanele presupus responsabile de

10

crime de război comise15 şi a violării dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii 16. În privinţa profilului care s-a atenţionat a i se da tribunalului trebuia: Să constituie o jurisdicţie internaţională (prin modul său de înfiinţare şi de compunere şi prin competenţa sa) şi universală (pentru ca aceste crime a căror pedepsire urma să se realizeze, frapează conştiiţa umanităţii în totalitatea sa); Să ofere cele mai mari garanţii de imparţialitate, la respectarea în totalitate a dreptului la apărare şi a luării în considerare, în modul cuvenit a victimelor; Să nu constituie o nouă birocraţie internaţională, fără legătură cu realitatea, pentru că s-ar pierde orice efect de descurajare a intervenţiei sale. Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie a fost consituit ca un organ subsidiar al Consiliului de Securitate, temeiul art. 29 din Carta ONU.Potrivit iniţialelor prevederi ale Statutului, Tribunalul Internaţional, al cărui sediu este stabilit la Haga, era compus din 11 judecători, aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea Consiliului de Securitate de pe o listă de 22-23 persoane, întocmită de Secretarul General pe baza nominalizării de către statele interesate, care pot prezenta cîte doi candidaţi de naţionalitate diferită, conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora. Cei 11 judecători sunt reprezentaţi în două Camere de Primă Instanţă a cîte trei judecători şi o Cameră de Apel de cinci judecători. Judecătorii trebuie să fie persoane de înaltă moralitate, imparţialitate şi integritate, să posede calificativele cerute în ţările lor pentru a fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare. Conform recentelor modificări, se ajunge actualmente la o componenţă numerică de 16 judecători permanenţi resortisanţi ai statelor interesate şi un maxim în acelaşi timp de 9 judecători ad litem independenţi, reprezentînd aceleaşi state interesate17. În prezent Tribunalul este compus din trei organe: Camerele (3 camere de primă instanţă şi o cameră de apel), Biroul Procurorului (Serge Brammertz - Belgia) şi Grefa (John Hocking – Australia). Preşedintele Curţii este judecătorul Patrick L. Robinson (Jamaica), iar vicepreşedinte este judecătorul O-Gon Kwon (Coreea de Sud)18. Procedura alegerii judecătorilor permanenţi este reglementată de art.13 bis din Statutul Tribunalului sunt aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o listă prezentată de către Consiliul de Securitate, conform următoarei proceduri. Secretarul General invită statele interesate să prezinte candidaturile. Pe parcursul a 60 de zile de la sesizare, fiecare stat poate prezenta candidaturile a maxim două persoane de naţionalitate diferită ce reunesc condiţiile enunţate în art.13 din Statut (de a fi persoane cu înalte calităţi morale, caracterizate prin imparţialitate şi integritate, care deţin calificarea necesară pentru a fi numiţi în statele respective în cele mai înalte instanţe judiciare, aceştia trebuind să aibă o experienţă relevantă ca judecător în domeniile dreptului penal şi dreptului internaţional, în special în dreptul internaţional

11

umanitar şi cel vizînd drepturile omului), în acelaşi timp să nu fie de aceeaşi naţionalitate cu vreun judecător al Camerei de Apel sau al unuia ce a fost ales în calitate de judecător permanent al Tribunalului Internaţional Penal pentru Ruanda. Secretarul General transmite candidaturile Consiliului de Securitate. În baza acestor candidaturi Consiliul de Securitate întocmeşte o listă din minim 28 şi maxim 42 de candidaţi, asigurînd reprezentarea adecvată a principalelor sisteme juridice din lume. Preşedintele Consiliului de Securitate transmite lista candidaţilor Preşedintelui Adunării Generale. Adunarea alege de pe această listă 14 judecători permanenţi, conform voturilor primite de candidaţi din partea statelor interesate. În situaţia cînd doi candidaţi de aceeaşi naţionalitate au obţinut majoritatea necesară, ales va fi acel cu vot majoritar. Dacă postul unui judecător permanent ales sau numit în conformitate cu prevederile acestui articol devine vacant la una din Camerele Tribunalului, Secretarul General, în urma consultării Preşedintelui Consiliului de Securitate şi al Adunării Generale, numeşte o persoană ce întruneşte condiţiile indicate de art.13 din Statut pentru postul respectiv pentru perioada rămasă a mandatului. Judecătorii permanenţi, astfel aleşi pe o perioadă de patru ani, sunt angajaţi în condiţii similare cu cele ale judecătorilor de la Curtea Internaţională de Justiţie şi sunt pasibili realegerii. Alegerea şi desemnarea judecătorilor ad litem este reglementată de prevederile art. 13 din Statut. Astfel, în condiţii similare fiecare stat poate prezenta candidaturile a maxim patru persoane ce reunesc condiţiile enunţate în art.13 din Statut, ţinînd cont de importanţa unei reprezentări echitabile a judecătorilor de ambele sexe. Conform candidaturilor prezentate de Secretarul General, Consiliul de Securitate întocmeşte o listă din 54 de candidaţi minim, acoperind necesitatea unei reprezentări adecvate a principalelor sisteme juridice din lume şi păstrînd realizarea unei reprezentări echitabile geografice. Preşedintele Adunării Generale alege de pe această listă 27 de judecători ad litem pe un mandat de patru ani fără posibilitatea de realegere. Un judecător ad litem poate servi Tribunalului în urmă desemnării sale de către Scretarul General la propunerea Preşedintelui Tribunalului în vederea asistării la unul sau mai multe procese specifice pentru o perioadă totală mai mică de trei ani. Potrivit art.13 quater alin.1 din Statut, judecătorii ad litem beneficiază mutatis mutandis de aceleaşi condiţii de angajare, împuterniciri (sub rezerva alin. 2 din articol), imunităţi, scutiri şi facilităţi ca şi judecătorii permanenţi ai Tribunalului Internaţional. În acelaşi timp, judecătorii ad litem se pot pronunţa la faza audierii prealabile în alte procese decît cele în care au fost desemnaţi să judece. Judecătorii ad litem pe parcursul perioadei aflării „în serviciu” nu pot fi aleşi în calitate de Preşedintele Tribunalului sau al unei Camere de Primă Instanţă şi nici participa la alegerea Regulamentului de lucru al Tribunalului, de a participa la examinarea unui act acuzatoriu conform art. 19 din Statut, de a participa la consultările desfăşurate de către Preşedintele Tribunalului vizînd subiectul numirii judecătorilor sau la examinarea unei cereri de graţiere sau comutare a pedepsei. Judecătorii sunt reprezentaţi în trei Camere de Prima Instanţă şi o Cameră de Apel. Trei judecători permanenţi şi maxim şase judecători ad litem sunt membri a fiecărei Camere de Prima Insanţă. Fiecare

12

Cameră de Primă Insanţă în cadrul căreia au fost reprezentaţi judecătorii ad litem poate fi sub-divizată pe secţiuni a cîte trei judecători (cu umătoarea competenţă: unul permanent şi doi ad litem sau doi permanenţi şi unul ad litem). Camera de Primă Instanţă poate fi alcătuită maxim de trei secţiuni. Judecătorii permanenţi ai Camerelor de Primă Insanţă îşi aleg din rîndurile lor cîte un preşedinte. Camera de Apel se constituia din şapte judecători permanenţi: cinci din rîndul judecătorilor permanenţi ai Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi doi din rîndul celor 11 judecători permanenţi ai Tribunalului Internaţional pentru Ruanda. Aceşti şapte judecători în acelaşi timp constituie Camera de Apel al Tribunalului Internaţional pentru Ruanda. Apelul este examinat de 5 judecători. Preşedintele Tribunalului este ales de către judecătorii permanenţi ai acestuia din propriile rînduri. Acesta este în acelaşi timp membru şi preşedinte al Camerei de Apel. Procurorul Tribunalului este numit de Consiliul de Secutitate la propunerea Secretarului General al ONU Pentru o perioadă de 4 ani, fiind ajutat de personalul necesar numit la propunerea sa de Secretarul General. Condiţiile de angajare a acestuia sunt similare celor înaintate pentru postul de Secretar General – adjunct al ONU (art.16). Grefa sau Secretariatul Tribunalului deţine responsabilităţi administrative şi juridice (la nivel de servicii de suport juridic), inclusiv se obligă a traduce documentele şi şedinţele judiciare. Responsabilităţile juridice ale Grefei constau în organizarea audierilor, păstrarea arhivei, în promovarea programului de asistenţă juridică inculpaţilor indigeni, în acordarea asistenţei şi protecţiei martorilor şi în administrarea Unităţii de Detenţie. Grefa este consdusă de un Secretar (condiţii de angajare ale căruia coincid cu cele ale Secretarului General al ONU) ajutat de un adjunct. Secretarul de rînd cu Preşedintele Tribunalului deţine funcţii diplomatice şi răspunde de toate corespondeţa pentru şi de la Tribunal. Competenţa retione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice, autori, complici şi instigatori, care au comis încălcări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate (art.6-7) Ratione materiae Tribunalului, potrivit Statutului, judecă următoarele categorii de fapte: 1. 2. 3. 4.

Încălcări grave ale Convenţiilor de la Genva din 1949 (art.2); Încălcările legilor şi obiceiurilor de război; Genocidul (art. 4) Crimele împotriva umanităţii, evident altele decît genocidul (art.5)19.

Conform articolelor de la 2 la 5 componente „ratione materiae" cuprinde crimele de război şi crimelor contra umanităţii, inclusiv genocidul. Comparativ cu competenţa Tribunalelor militare internaţionale de la Nurnberg şi Tokio, care s-a limitat numai la violări grave ale dreptului de la Geneva, competenţa Tribunalului de la Haga se extinde şi asupra „dreptului de la Haga, mergând chiar mai

13

departe . În acelaşi timp, competenţa Tribunalului nu se extinde şi asupra crimelor contra păcii, ca în cazul Tribunalului de la Nurnberg20. În ce priveşte categoria de încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949, se prevede că Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care comit sau dau ordin să se comită infracţiuni grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949, adica actele îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor, protejate în condiţiile dispoziţiilor acestora. În această categorie intră omuciderea cu intenţie, tortura sau tratamentul inuman, îndeosebi experienţele biologice, faptul de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice sau sănătăţii, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare şi efectuate pe o scară largă, într-un mod ilicit şi arbitrar, faptul de constrînge un prizonier de război sau civil să servească în forţele armate ale puterii inamice, faptul de a priva pe un prizonier sau pe un civil de dreptul său de a fi judecat în mod regulamentar şi imparţial, expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau deţinerea sa ilegală, luarea de civili ca ostatici. Subliniem art.3 din Statut, care menţionează în mod expres că încălcările ale legilor şi obiceiurilor războiului recurgerea la mijloace şi metode de război interzise prin diferite instrumente internaţionale şi anume: întrebuinţarea armelor otrăvitoare şi a altor arme destinate să producă suferinţe inutile, distrugerea intenţionată a oraşelor şi satelor sau devastarea lor nejustificată de o necesitate militară, atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a oraşelor neapărate, a satelor, a locuinţelor sau a clădirilor; ridicarea, distrugerea sau producerea daunelor instituţiilor destinate religiei, carităţii şi educaţiei, artelor şi ştiinţelor, monumentelor istorice şi lucrărilor de artă şi ştiinţă, jefuirea proprietaţii publice şi private. Se precizează că enumerarea încălcărilor de mai sus nu este exhaustivă. Referitor la genocid, se prevede în Statut că Tribunalul are compentenţă de a urmări persoanele care au comis genocidul astfel cum este el definit în continuare. Drept urmare, se indică că prin genocid se înţelege unul din actele enumerate, comis în intenţia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional etnic, rasial sau religios, uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă adusă integrităţii fizice totală sau parţială; măsuri vizînd să împiedice naşterile în sînul grupului; transferul forţat de copii, dintr-un grup în altul. Se precizează, în continuare că vor fi pedepsite actele următoare: genocidul, înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, la comiterea genocidului, tentativa şi complicitatea la genocid. Epurarea etnică nu figurează printre faptele vizate de Statut, dar aceasta nu cad sub incidenţa crimelor împotriva umanităţii, în măsura în care constituie asasinatul, exterminarea, supunerea în sclavie, expulzări de persoane, întemniţarea, tortura, violul, persecuţiile pentru raţiuni de ordin politic, rasial sau religios sau alte acte inumane. Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie aplică normele dreptului internaţional umanitar care fac parte neîndoielnic din dreptul internaţional cutumiar, pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi. Procedura Tribunalului este publică, iar art.21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul cu privire la drepturile civile şi politice din 1966. Hotărîrile date de Camerele de Primă Instanţă sunt supuse recursului în faţa Camerei de Apel a Tribunalului, la sesizarea procurorului

14

sau a condamnatului, numai peste eroare într-o problemă de drept şi eroare asupra faptelor stabilite. Camera de Apel poate confirma, casa sau revizui hotărîrea Camerelor de Primă Instanţă (art.25). Inspirîndu-se din evoluţiile actuale ale reglementărilor internaţionale care tind a aboli pedeapsa cu moartea, Statutul nu prevede decît pedepse cu închisoarea, la individualizarea cuantumului pedepsei Tribunalului trebuind să recurgă la practica generală privind pedeapsa închisorii a tribunalelor locale de pe teritoriul Fostei Iugoslavii, deci la bormele aplicabile pe teritoriul unde s-au comis infracţiunile. Odata cu pedeapsa, Tribunalul este abilitat să decidă şi restituirea către proprietarii legitimi a oricăror bunuri şi valori dobîndite ilegal de către persoanele condamnate (art.24). Pedeapsa închisorii se execută într-un stat desemnat de Tribunalul internaţional de pe o listă a statelor-membre ale ONU care au indicat Consiliului de Securitate voinţa lor de a accepta persoanele condamnate, potrivit regimului aplicat în statul respectiv (art.28). Totodată, statele-membre ale ONU sunt obligate să coopereze şi să acorde asistenţă juridică Tribunalului internaţional pentru identificarea şi cercetarea persoanelor vinovate, producerea de dovezi, expedierea documentelor şi îndeosebi pentru arestarea şi aducerea în faţa Tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau de aducere (art.29). E de menţionat că, în corespundere cu principiul general al dreptului penal „non bis in idem”, s-a indicat că persoana achitată de către Tribunal nu poate fi judecată pentru aceeaşi faptă de către tribunalele interne (naţionale). Prin urmare, Statutul crea un cadru flexibil activităţii Tribunalului, pe care o identificăm ca fiind complexă datorită caracterului diferit şi controversat al cazurilor de examinare. Este vorba de o activitate îndenlungată în vederea acumulării de probe, înaintării învinuirii, arestării inculpaţilor şi desigur judecarea acestora. Menţionăm că, de la începerea activităţii sale pînă în 2009, Tribunalul a condamnat 161 persoane pentru săvîrşirea unor încălcări grave a dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii. Procedurile în faţa Tribunalului vizează 53 de persoane acuzate. În particular, Camera de Apel examinează apelurile formulate de dnii Enver Hadzihanovic, Sefer Halilovic, Momcilo Krajinsik, Amir Kubura, Milan Martic, Naser Oric, Pavle Strungar, Dragan Zelenovic. În acelaşi timp, 2 persoane au fost declarate vinovate şi condamnate în primă instanţă. O persoană a fost achitată de Camera de Primă Insanţă. În privinţa a 26 de persoane este în curs procedura judiciară. 12 persoane sunt în aşteptarea începerii procedurii judiciare şi 4 sunt date în căutare. Din cei 52 de condamnaţi: 8 sunt în aşteptarea transferului, 26 au fost transferaţi. Potrivit art. 11 bis din Regulile de procedură şi de probe, au fost diferite jurisdicţiile naţionale 13 cazuri. Pînă în prezent au fost retrase actele de acuzare în privinţa a 20 de persoane şi au fost achitate altele 7. Între timp, 7 persoane au decedat pînă a se începe procesul în privinţa lor, 3 persoane – în detenţie pe parcursul şi o persoană – în libertate provizorie după demararea procesului21. Conform însă unei declaraţii oficiale ale Preşedintelui acestui Tribunal, Theodor Meron, din 28 mai 2012, „din momentul înfiinţării sale în 1993 Tribunalul a acuzat oficial 161 de oameni. În 126 de cazuri au fost anunţate deciziile, 35 de cazuri sunt cercetate în continuare. O persoană aşteaptă începerea procesului, 17 cazuri sunt în curs de examinare, 17 recursuri22.

15

Cazurile Tadic, Blasic, Erdemovie, Delie, Landrzo constitutie indubitabil pioneratul activităţii Tribunalului, însă deosebit de controversat şi complex prin examinarea sa a fost renumitul caz „Milosevic”. Mai bine de un deceniu s-au săvîrşit crime, nu s-au respectat drepturile şi libertăţile fireşti unui om, s-au încălcat normele şi standartele internaţionale. Acuzaţia adusă fostului preşedinte iugoslav cuprindea atrocităţi comise în Kosovo în 1999, în Croaţia în perioada 1991-1992 şi genocidul din Bosnia în perioada 1992-1995. Toate aceste trei capitole acuzatorii au facut obiectul examinării în cadrul unui singur proces începînd cu 12 februarie 2002. Arestat la 1 aprilie 2001, la Belgrad, de autorităţile locale (banal, reţinerea are loc fiind învinuit de depăşirea atribuţiilor de serviciu), Slobodan Milosevic, a fost deferit Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie pe 29 iunie a aceluiaşi an. Pentru toate capitolele de acuzare a pledat „nevinovat”. Potrivit rechizitoriului, în perioada 1 ianuarie – 20 iunie 1999 forţele armate ale FRI (Forţa Rapidă de Investigaţie) şi ale Serbiei, cu încurajarea sau suportul acuzatului, au acţionat în direcţia executării unei campanii de teroare şi violenţă asupra cetăţenilor albanezi din Kosovo. Operaţiile petrecute aveau ca obiectiv înlăturarea din teritoriu a unei semnificative părţi din populaţia albaneză din Kosovo, pentru a asigura controlul sîrb asupra provinciei. Rechizitoriul cuprindea descrierea unei serii de operaţiuni perfect planificate şi coordonate, care de rînd cu cele armate au fost operate în realizarea acestui obiectiv. Aproximativ 800 de mii albanezi civili din Kosovo au fost expulzaţi din provincie prin deportare forţată, distrugerea caselor lor, bombardarea de sate. Cei ce supravieţuiau erau trimişi la graniţele statelor vecine. „În drum” mulţi au fost ucişi, abuzaţi şi au fost deposedaţi de bunurile şi actele de identitate proprii. Procesul de judecată a început la 12 februarie 2002. În calitate de judecători au fost desemnaţi Richard Maz din Marea Britanie (Preşedinte), Patrick Robinson din Jamaica şi Ogon Kwon din Coreea de Sud, dna Carla del Ponte fiind acuzatorul principal în acest proces. Acuzaţii înainte acestuia au fost formulate în legătură cu încălcările grave ale Conveţiilor de la Geneva din 1949, încălcările legilor şi obiceiurilor războaielor, crime de genocid, precum şi cu alte crime contra umanităţii. Dezbaterile judiciare au început şi au continuat cu multiple audieri, interogări şi prezentarea de nenumărate probe materiale. Milosevic s-a făcut remarcat prin atacarea verbală a martorilor şi prin multiplele intimidări. Exemplificăm prin relatarea audierii martorului Halil Morina, agricultor kosovan ce a comunicat asistenţei din sală, în care se desfăşura procesul intentat fostului preşedinte sărb şi iugoslav, despre incursiunea devastatoare a forţelor sîrbe în satul său, pe 27 martie 1999, povestind despre soldaţii care au incendiat case, au ars de viu o femeie paralizată şi au distrus moscheea localităţii Landovice. Morina (65 ani) a povestit că 75 la sută din cele 120 de case din localitate au fost complet distruse. „Casa mea a fost incendiată, nu mai aveam nici un animal, totul a fost transformat în cenuşă, a precizat bătrîna completînd: ”un grup de soldaţi a venit şi a încărcat cadavrele într-o maşină”, după care au intrat în moschee, au început să tragă, apoi au amplasat o bombă. Am auzit o explozie, iar mineritul s-a prăbuşit. Zece minute mai tîrziu, soldaţii sîrbi au părăsit satul.” Deloc impresionat, cînd i-a venit rîndul să interogheze martorul, Milosevic a reluat atacul la adresa Alianţei Nord-Atlantice şi a combatanţilor Armatei de Eliberare a provinciei Kosovo, pe care i-a recatalogat-o drept „agresori”. Referindu-se la o afirmaţie a lui Mcina, potrivit căreia acesta a văzut, de pe un deal, satul Pirare arzînd, inculpatul-avocat l-a întrebat pe martor dacă ştie că, pe 25 martie, aviaţa

16

aliată a distrus o staţie de benzină în respectiva localitate. După care, a continuat acuzaţiile la adresa membrilor gherilei albaneze: „Ce interes aveau să tragă în soldaţii sîrbi? Ştiaţi că i-au împuşcat după care i-au acoperit cu steaguri albaneze?” Insistenţa cu care Milosevic repeta aceleaşi formule a generat intervenţia Preşedintelui completului de judecată, care a insistat asupra faptului că Morira „a afirmat că în satul lor nu erau membri ai lui CK157. Dacă doriţi să demonstraţi contrariul, nu aveţi decît să aduceţi martorii dumnevoastră.” Strategia în cauză, abordată cu o insistenţă feroce, îl identifica astfel pe Milosevic cu sintagma: ”formulez acuzaţii, fără să aduc dovezi”. Schimbări radicale în privinţa reuşitei Acuzării s-au petrecut cu începerea audierii martorilor pe dosarele ce vizau atrocităţile comise în Croaţia în perioada 19911992 şi genocidul din Bosnia în perioada 1992-1995. Pe 15 şi 16 decembrie 2003 a fost audiat ca martor Generalul Weslez Clark (un eveniment semnificativ în vederea clarificării şi calificării acţiunilor întreprinse de Forţele Aliate pe aceste teritorii). La 17 decembrie 2003, s-a decis amînarea procesului pînă la 13 ianuarie 2004. Între timp, pe 16 iunie 2004, Camera Primei Instanţe încheie orice procedură în privinţa acuzatului. Lipsa unui verdict în cazul Milosevic a provocat reactii publice negative, undeva sfidătoare, faţă de activitatea Tribunalului, în special, procurorii fiind acuzaţi de felul cum au orchestrat acest caz, existînd „nejustificat” acuzaţiile la toată perioada războaielor ex iugoslave, în loc să ceară judecarea fiecărei cauze în parte. Prin urmare, în privinţa lui Milosevic s-ar fi putut pronunţa de mult o sentinţă, condamnarea acestuia legitimizînd acest Tribunal şi aducînd un sentiment de împăcare celor care au suferit atît de mult în Balcani. Însă n-a fost să fie aşa – la Haga procesul încheindu-se într-un mod nefericit şi fără rezultat23. Iniţial se preconiza că procesul va dura cel puţin doi ani. După numeroase întreruperi determinate de starea precară de sănătate a lui Milosevic, "procesul secolului" era în plină desfăşurare în 11 martie 2006, când Milosevic a decedat. Procedurile au fost încheiate în mod oficial după trei zile, cu doar câteva luni înainte de data la care judecătorii urmau să emită sentinţa decisivă în acest caz24. Conform declaraţiilor oficiale la 1 iulie 2013 T.I.P. pentru fosta Iugoslavia îşi va înceta activitatea. În locul lui va veni Mecanismul Internaţional Rezidual. TPI va examina cazurile şi recursurile până la 31 decembrie 2014. Noua organizaţie va funcţiona 4 ani de zile şi la fiecare doi ani Consiliul de Securitate al ONU va examina necesitatea prelungirii termenului de activitate al acestei structuri 25.

Concluzie Concluzionînd, menţionăm că Tribunalul Internaţional pentru pedepsirea crimelor săvîrşite în conflictul izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii s-a contituit şi şi-a început lucrările prin studierea unui număr imens de dosare, eficienţa sa depinzînd, însă, de voinţa statelor-membre ale ONU de a coopera cu acesta şi, fără îndoială de felul cum va evalua conflictul fratricid din fosta Iugoslavie, mai ales în lumina ultimelor evenimente provocate şi iniţiate, de data asta de albanezi. În pofida unor nereuşite, Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie, prin contituirea şi funcţionarea sa a contribuit în mod esenţial la crearea şi dezvoltarea normelor dreptului internaţional procesual penal şi a

17

celor care vizează organizarea jurisdicţiei internaţionale producînd astfel acea relaţie imediată între necesităţile actuale reale în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi activitatea manifestată de state întru soluţionarea problemelor de interes mondial. E remarcabil momentul legat de activitatea procesuală a Tribunaluli ca rezultat al concordanţei normelor în materie – conciliere a marilor sisteme de drept. Totodată, procedura tradiţională se face mai eficientă prin atenţia deosebită ce i se atribuie instanţei Drepturilor Omului. În fine, sub influenţa acestui Tribunal a căpătat o amplificare deosebită legislaţiei naţională în legătură cu cooperarea împotriva criminalităţii, asistenţa juridică interstatală în vederea pedepsirii persoanelor culpabile. Referinţe: “În Dinamica pacii”, celebru discurs tinut la 6 mai 1929 in Reichstagul german, Nicolae Titulescu, “Discursuri”, Editura stiintifica, Bucuresti,1967, p. 330. 2 “Drept Internaţional public”, Ediţia a IV-a, doctor în drept internaţional public Vasile Creţu, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, p. 301; 3 “Drept penal Internaţional”, general de brigadă, magistrate, doctor în drept internaţional public Vasile Creţu, Editura Societăţii Tempus, Romania, Bucureşti, 1996, p. 40-44; 4 http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Dreptul%20aplicabil%20pe%20timp%20de%20conflict%20arma t%20PDF/Dreptul%20aplicabil%20pe%20timp%20de%20conflict%20armat.pdf „Dreptul aplicabil în timp de conflict armat: Dreptul Internaţional Umanitar, Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului şi Dreptul Refugiaţilor”; 5 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţionale penale ad-hoc”; 6 “Drept penal Internaţional”, general de brigadă, magistrate, doctor în drept internaţional public Vasile Creţu, Editura Societăţii Tempus, Romania, Bucureşti, 1996, p. 298-302; 7 http://www.scribd.com/doc/63932400/Drept-Penal-International „Drept penal internaţional”; 8 http://www.scribd.com/doc/46665498/Razboaiele-Iugoslave „Războaiele iugoslave”; 9 „Geopolitica” Ediţia a II-a, Dragoş Frăsineanu, Unirestitatea Spiru Haret, Fundaţia Romania de maine, Bucureşti 2007, p. 156-260; 10 http://www.scribd.com/doc/46665498/Razboaiele-Iugoslave „Războaiele iugoslave”; 11 http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/tribunalul-international-pentru-fosta-iugoslavie-228291.html „Tribunalul Internaţional penal pentru fosta Iugoslavie”; 12 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 13 “Drept penal Internaţional”, general de brigadă, magistrate, doctor în drept internaţional public Vasile Creţu, Editura Societăţii Tempus, Romania, Bucureşti, 1996, p. 307; 14 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 15 http://haga.mae.ro/node/867 „TPI pentru fosta Iugoslavie”; 16 “Drept penal Internaţional”, general de brigadă, magistrate, doctor în drept internaţional public Vasile Creţu, Editura Societăţii Tempus, Romania, Bucureşti, 1996, p. 309; 17 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 18 http://haga.mae.ro/node/867 „TPI pentru fosta Iugoslavie”; 19 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 1

18

20

http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/tribunalul-international-pentru-fosta-iugoslavie-228291.html „Tribunalul Internaţional penal pentru fosta Iugoslavie”; 21 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 22 http://romanian.ruvr.ru/2012_05_28/76221375/ “Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie va răspunde Vocii Rusiei”; 23 http://www.scribd.com/doc/116510254/Tribunalele-international-penale-ad-hoc „Tribunalele internaţional penale ad-hoc”; 24 http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/12/14/feature-01 „Raport HRW: Cazul Milosevic a oferit o lecţie pentru procesele criminalilor de război”; 25 http://romanian.ruvr.ru/2012_05_28/76221375/ “Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie va răspunde Vocii Rusiei”;

19