Proiect Rose [PDF]

Zitiervorschau

GHID REMEDIAL LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru examenul de bacalaureat – clasele IX - XII

COLEGIUL TEHNIC ,,PETRU PONI”, ROMAN

Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE) Schema de Granturi pentru Licee Beneficiar: Colegiul Tehnic ,,Petru Poni” Titlul subproiectului: ,,Cunoștințe temeinice pentru progres (CTPP)” Acord de grant nr. 504/SGL/RII din 1.10.2018

AUTORI: (Toate drepturile rezervate) Profesori: Corhăneanu Cătălina (temele IV.2 – 5) Dima Teodora (temele I, III.a., e. – g., IV.b., V. 2.) Mihoc Mirela (temele III.1., 2., 3.a. – d.) Rusu Dănuț (temele II, IV.a.)

CUPRINS I. TEXTUL NONLITERAR Aspecte teoretice………………………………………………………………………..……..3 Fișe de lucru………………………………………………………………………..………….5 II. ELEMENTE DE TEORIE LITERARĂ Opera literară………………………………………………………………………..….……..7 Genuri şi specii literare……………………………………………………………………..…7 Figuri de stil și procedee de expresivitate…………………………………………………....13 Fișe de lucru și teste………………………………………………………………………….16 III. GENUL EPIC 1. Basmul cult – Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb Date despre autor………………………………………………………………….....………25 Repere de interpretare…………………………………………………………………..……25 Fișe de lucru, teste………………………………………………………………….…...……30 2. Nuvela istorică de factură romantică – Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul Date despre autor…………………………………………………………………………….34 Repere de interpretare………………………………………………………………………..34 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………40 3. REALISMUL a. Curentul literar – prezentare sintetică ……………………………………………………44 b. Nuvela realist-psihologică – Ioan Slavici, Moara cu noroc Date despre autor…………………………………………………………………………….45 Repere de interpretare………………………………………………………………………..45 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………49 c. Romanul obiectiv – Liviu Rebreanu, Ion Date despre autor………………………………………………………………………….…52 Repere de interpretare…………………………………………………………………..……52 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………57 d. Romanul realist-mitic – Mihail Sadoveanu, Baltagul Date despre autor…………………………………………………………………….………60 Repere de interpretar…………………………………………………………………………60 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………64 e. Romanul modernist-subiectiv – Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Date despre autor……………………………………………………………………….……66 Repere de interpretare……………………………………………………………………..…66 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………72 f. Romanul realist-balzacian – George Călinescu, Enigma Otiliei Date despre autor……………………………………………………………………….……74 Repere de interpretare…………………………………………………………………..……74 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………82 g. Romanul postbelic, neorealist – Marin Preda, Moromeţii Date despre autor…………………………………………………………………….………86 Repere de interpretare………………………………………………………………………..86 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………91 IV. GENUL LIRIC 1. ROMANTISMUL 1 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

a. Curentul literar – prezentare sintetică ………………..………..…………………………96 b. Mihai Eminescu, Luceafărul Date despre autor…………………………………………………….………………………97 Repere de interpretare………………………………………………………………………102 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………..……………105 2. SIMBOLISMUL a. Curentul literar – prezentare sintetică ……..………...…………….……………………108 b. George Bacovia, Plumb Date despre autor…………………………………………………………………...………109 Repere de interpretare………………………………………………………………………109 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………..……111 3. MODERNISMUL POETIC a. Curentul literar – prezentare sintetică ………………………...…………………..……115 b. Tudor Arghezi, Testament Date despre autor……………………………………………………………………...……116 Repere de interpretare………………………………………………………………………117 Fișe de lucru, teste………………………………………………………………………..…120 c. Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Date despre autor…………………………………………………………………...………121 Repere de interpretare………………………………………………………………………122 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………..……124 d. Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel Date despre autor……………………………………………………………………...……130 Repere de interpretare………………………………………………………………………132 Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………..……134 4. TRADIŢIONALISMUL a. Curentul literar – prezentare sintetică …………………………………………….……139 b. Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri Date despre autor………………………………………………………………...…………140 Repere de interpretare………………………………………………………………………141 Fișe de lucru, teste………………………………………………………………..…………143 5. NEOMODERNISMUL a. Curentul literar – prezentare sintetică………………………………………….………145 b. Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea Date despre autor…………………………………………………………………...………145 Repere de interpretare………………………………………………………………………147 Fișe de lucru, teste…………………………………………………………………..………149 V. GENUL DRAMATIC 1. Comedia – I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută Date despre autor………………………………………………………………………...…152 Repere de interpretare………………………………………………………………………152 Fișe de lucru, teste………………………………………………………………………..…157 2. Drama postbelică – Marin Sorescu, Iona Date despre autor………………………………………………………………………...…159 Repere de interpretare………………………………………………………………………159 Fișe de lucru, teste………………………………………………………………………..…164 VI. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..…166

2 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TEMA I TEXTUL NONLITERAR I. ASPECTE TEORETICE TRĂSĂTURI: prezintă, în general obiectiv, un aspect din realitate; transmite informaţii; are drept scop informarea cititorului, dar şi transmiterea unor convingeri, încercarea de a-l determina să facă sau să creadă un anumit lucru; - limbajul este, în general, neutru, dar în anumite texte (reclamele) se pot utiliza jocuri de cuvinte, figuri de stil; - este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii; - informaţia este prezentată obiectiv, clar, accesibil; - în anumite texte nonliterare apar unele clişee verbale (formule de adresare/de încheiere); - se referă la persoane şi situaţii reale. TEXTE NONLITERARE: textul publicitar, anunţul publicitar, articolul de ziar, știrea, jurnalul, biografia, eseul (liber sau structurat), textul de lege, scrisoarea, textul științific, textul argumentativ. -

TEXTUL ARGUMENTATIV Definirea: · Este textul prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere privitor la o anumită temă · Scopul este de a convinge partenerul de valabilitatea opiniei exprimate · Paşii obligatorii sunt: a susţine, a dovedi, a întări · Un text este argumentativ dacă are formulate explicit o teză şi cel puţin un argument care s-o justifice Caracteristici: a) o temă în jurul căreia se discută b) un protagonist (care argumentează) şi un antagonist ( real sau aparent) c) o opinie şi unul sau mai multe argumente d) argumente susţinute şi dovedite e) faze intermediare (când opiniile se schimbă sau se consolidează) f) o concluzie Structura textului argumentativ: · · ·

enunţarea ipotezei argumentarea propriu-zisă precizarea concluziei Conectori logici:

· ·

Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii care organizează discursul argumentativ. Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că

3 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

· · · · · · ·

Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin: prin urmare, aşadar, în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă la, să pornim de la conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus , în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rând conectori care leagă argumentele între ele: şi, dar, însă, ci, sau Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectori:

· · · · · · · ·

de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de, să ne amintim de de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în considerare de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc să, nici, ceea ce contrazice, ceea ce interzice de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din moment ce, de aceea de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce ne trimite la, de frică Etapele redactării unui text argumentativ:

·

Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?, Când?, Unde?, De ce?, Cu ce scop?), care esta tema, care trebuie să fie teza voastră. · Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument găsiţi cel puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi. · Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la cel mai convingător pentru a evidenţia cât mai bine opinia voastră. · Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi exemplele potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ este susţinută şi de împărţirea textului în paragrafe. · Utilizaţi corect conectorii logici ! · Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat, trebuie să aveţi o introducere şi o concluzie !

4 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

II. FIȘE DE LUCRU Fișa nr. 1 Citeşte următorul fragment: ,,După treizeci şi cinci de ani de când am părăsit-o, m-am găsit acum câteva săptămâni, din nou în capitala Austriei*. Şi mai înainte de a cerceta centrul atât de însufleţit al oraşului, înainte de a-i revedea muzeele, de a-i răscoli librăriile, de a mă aşeza în preajma caselor de bilete pentru a obţine un loc la Operă sau la Burg*, am alergat pe locurile unde am fost student odată, grăbit să surprind năluca trecutului. [...] Viena a rămas, în liniile ei mari, aşa cum am lăsat-o. Este un mare oraş baroc, cel mai de seamă al zonei lui stilistice, cu cupolele lui verzi vestindu-se din depărtare, cu portaluri uriaşe, [...] cu monumente ecvestre, cu fântâni printre ale căror ape tâşnitoare apar statui gigantice, michelangeleşti [...]. Întârzii prin grădini, de-a lungul zidurilor de verdeaţă, rătăcesc pe aleile labirinturilor vegetale. Regăsesc vechile colecţii de artă, pe maeştrii austrieci ai veacului al XV-lea la Belvedere, pe Velasquez şi pe Brueghel la Muzeul de Istoria Artei. Muzeul de etnografie este o colecţie reorganizată, una din cele mai bogate ale specialităţii ei, cu admirabila-i succesiune a tuturor civilizaţiilor pământului. Teatrul şi Opera sunt perfecte. [...] La operă ascultăm Othello* şi Tristan și Isolda*, pe aceasta din urmă cu intervenţii inexplicabile în constituirea finalului. Dar ce voci, ce ansamblu! [...] Ne odihnim în umbra catedralei Sfântului Ştefan, care îşi înalţă tocmai atunci clopotul cel mare în turnul reclădit de curând. Ne ducem să întâmpinăm toamna în pădurea vieneză, care continuă aşa de firesc oraşul [...]. Deşi găsim atâtea aspecte cunoscute ale Vienei, nu putem trece cu vederea pe cele noi. Oraşul are o circulaţie mai mare decât cea cunoscută. Noaptea, automobilele sunt lăsate pe străzi. Materialele plastice noi dau un lustru proaspăt faţadelor, vitrinelor, firmelor. Străzile scânteiază în feeria becurilor de neon. Turismul este înfloritor [...]. Distrugeri ale războiului se mai văd pe alocuri. S-a reconstruit mult, totuşi nu cu preocuparea de a menţine vechiul caracter al oraşului. Stilul funcţional a înlocuit pe cel baroc. În faţa Catedralei Sfântul Ştefan s-a ridicat o clădire imensă, dar fără nicio fantezie arhitecturală, un furnicar cu o mie de ochi. Uneori întâmpini câte o încercare de zgârie-nori [...]; se bea coca-cola, şi tineretul, din nu ştiu ce categorie, afişează o ţinută extravagantă, cu surtucuri lungi şi pantaloni strânşi pe gleznă, cu părul ca o perucă de teatru. Am vorbit cu mulţi vienezi, oameni care muncesc şi îşi iubesc oraşul, şi mi s-a părut că nimeni dintre ei nu preţuieşte noutatea agresivă, că vechea conştiinţă de cultură a capitalei este trează şi că toată lumea doreşte păstrarea neutralităţii şi pacea. Regăsesc vechea lume politicoasă şi amicală. Fetele din magazine intonează o mică frază muzicală când te salută. Chelnerii şi agenţii de circulaţie sunt cetăţeni respectabili, gravi sau plini de umor, care te iau sub protecţia lor.” (Tudor Vianu, Jurnal) *Tudor Vianu a revenit la Viena după al Doilea Război Mondial, în 1957. *Burg - teatru vienez *Othello - operă în patru acte de Giuseppe Verdi, bazată pe tragedia scrisă de William Shakespeare în jurul anului 1603 *Tristan şi Isolda - operă în trei acte de Richard Wagner, bazată pe romanul medieval omonim Cerință: Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă transformările în societate se reflectă sau nu în înfăţişarea unui oraş, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Jurnal de Tudor Vianu, cât şi la experienţa personală sau culturală. În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere: - formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente; - utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie), aşezarea în pagină, lizibilitatea. 5 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 2 Citeşte următorul fragment: ,,Sâmbătă, 9 ianuarie 1937 Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri – în perfecta mea ţinută reglementară, pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti, dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic. Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem câteva minute la vila M., ceream explicaţii şi sfaturi cu oarecare sfială (erau atâţia schieuri vechi acolo!) şi când cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu: „Eşti fricos?” – am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: „Cred că da”. „Atunci n-ai să înveţi niciodată” mi-a răspuns tipul, tranşând discuţia. Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dându-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri, am străbătut vijelios (da, îmi place să spun „vijelios”) panta de la Stâna Regală şi, ce e mai comic, fără să cad. Pe urmă am făcut o sumă de alte isprăvi care mă uluiau. N-am coborât la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri – e drept, căzând destul de des – dar, la urma urmelor, cu destulă îndemânare pentru prima zi? W., care îmi era profesoară, mi-a spus: „Bravo, ai talent” şi nu mi-a fost ruşine să primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate [...]. Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună. 1 februarie [1937] Nu ştiu dacă meritam această dimineaţă de schi. Fapt e că mi-am acordat-o, şi acum nu simt niciun fel de remuşcare. Am fost la Opler. Terenul e mult mai mic şi panta mai uşoară decât la Stână. N-am mai avut impresia ameţitoare a începutului. Totul mi s-a părut mai puţin fantastic decât atunci. Încep să fiu mai puţin intimidat de uniforma mea, de schiurile mele. Încep să mă familiarizez cu întreg acest aparat, care altădată mi se părea inaccesibil. În plină cursă, îmi controlez mişcările şi încep să le corectez. Nu mai am în niciun caz acea senzaţie vertiginoasă de zbor fără direcţie. Devin mai stăpân pe frână şi probabil mai prudent.” (Mihail Sebastian, Jurnal, 1935 –1944) Cerință: Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă transformările în societate se reflectă sau nu în înfăţişarea unui oraş, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Jurnal de Tudor Vianu, cât şi la experienţa personală sau culturală. În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere: - formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente; - utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie), aşezarea în pagină, lizibilitatea.

6 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TEMA II ELEMENTE DE TEORIE LITERARĂ OPERA LITERARĂ OPERA LITERARĂ reprezintă o scriere literară de mare valoare, în care conţinutul de idei se îmbină cu forma artistică într-un mod desăvârşit. Elemente de structură și compoziție în opera literară: 1. Tema este ideea principală a operei, un aspect general de viaţă tratat într-un mod artistic. Exemple: copilăria, războiul, dragostea, natura, singurătatea etc. 2. Motivul este unitatea minimală a operei, care ajută la conturarea temei. Dacă privim motivul drept o subdiviziune a temei, în temă sunt cuprinse mai multe motive literare. Ele circulă de la o operă literară la alta. Exemple: în cadrul temei naturii la M. Eminescu întâlnim următorele motive: stelele, luna, luceferii (natura cosmică), codrul, izvorul, râul, teiul, marea (natura terestră). 3. Laitmotivul este o idee care se repetă în cadrul aceleiaşi opere literare. Exemplu: plumbul în poezia Plumb de George Bacovia. 4. Titlul este un element de compoziție care trimite la conținut, la semnificația de ansamblu a textului sau la forma acestuia. 5. Subiectul reprezintă succesiunea întâmplărilor povestite (în genul epic) sau reprezentate în genul dramatic, pe parcursul cărora personajele sunt antrenate întrunul sau mai multe conflicte. 6. Incipitul reprezintă începutul unei opere literare (prima frază, primul vers), etc., care poate să exprime ori să sugereze în mod concis semnificația întregului text. 7. Finalul este reprezentat de ultima frază, ultimul vers, dependent de tipul textului. MODURI DE EXPUNERE ÎN OPERA LITERARĂ 1. Naraţiunea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate, de regulă în succesiune cronologică, întâmplările dintr-o operă literară epică. Persoana imaginară care povesteşte poartă numele de narator. Clasificare: în funcţie de implicarea naratorului, deosebim: naraţiunea obiectivă (naratorul nu se implică emoţional) şi subiectivă (naratorul se implică emoţional). 2. Descrierea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate trăsăturile specifice ale unui personaj (portret) sau peisaj (tablou). 3. Dialogul este modalitatea artistică prin care se reproduce succesiunea replicilor dintre două personaje. Apare ca o trăsătură definitorie a genului dramatic. 4. Monologul este vorbirea unui personaj cu sine însuşi prin care acesta îşi prezintă trăsături revelatoare. Exemplu: Hamlet, în opera omonimă a lui W. Shakespeare GENURI ŞI SPECII LITERARE Definire: genul literar reprezintă o categorie fundamentală a teoriei literare care cuprinde opere asemănătoare din următoarele puncte de vedere: relaţia autorului cu lumea evocată, specificul compoziţiei, prezenţa mijloacelor artistice. Definire: specia literară reprezintă o diviziune a genului literar. Genurile și speciile literare aferente sunt: 7 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

I. 1. a) b) 2. a) b)

Genul epic: Specii populare (autorul este anonim): în versuri: balada, legenda etc. în proză: snoava, basmul etc. Specii culte (autorul este cunoscut): în versuri: fabula, poemul epic, epopeea în proză: basmul cult, schiţa, povestirea, nuvela, romanul

II. 1. 2. a) b)

Genul liric: Specii populare: cântecul, doina, ghicitoarea, strigătura Specii culte cu formă liberă: meditaţia poetică, elegia, imnul, oda, satira etc. cu formă fixă: sonetul, rondelul, gazelul, glosa, madrigalul

III. Genul dramatic: 1. Specii populare: vicleimul, irozii, jocurile cu măşti şi păpuşi 2. Specii culte: comedia, drama, tragedia, farsa, melodrama GENUL EPIC Definire: Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză sau în versuri, în care gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor antrenate in derularea evenimentelor plasate într-un anumit timp și spațiu. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere dominant, narațiunea. În general, operele epice sunt structurate după momentele narațiunii: · Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii) · Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii) · Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic) · Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului) · Deznodământul (sfârșitul conflictului) În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii. Există și termeni noi pentru structura genului epic: · Situația inițială (momentul actual) · Evenimentul care schimbă situația inițială (cauza ce declanșează acțiunea) · Desfășurarea acțiunii · Depășirea situației dificile sau punctul de maximă tensiune (situația tensionată) · Situația finală (momentul final) Instanțele comunicării narative sunt: autorul, naratorul și personajul. Autorul este persoana care concepe și care scrie o operă literară. Naratorul este instanța care își asuma o anumită postura față de evenimentele narate, fiind un mediator între autor și cititor. Trei sunt ipostazele sale frecvente: Naratorul-personaj - presupune relatarea la persoana I și o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate. Naratorul-martor - presupune atât relatarea la persoana I și relativa implicare în evenimentele narate, cât și la persoana a III-a, în acest din urma caz naratorul fiind absent din întâmplarile prezentate. Naratorul omniscient - este cel care cunoaște gândurile personajelor, intențiile acestora, pe care le narează la persoana a III-a, este atotștiutor si obiectiv. 8 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Tipuri de naratori după perspectivă: Sunt două tipuri de perspectivă narativă: obiectivă și subiectivă. Narator obiectiv: caracteristică realismului, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, dar naratorul nu cunoaște toate detaliile. Narator subiectiv: când relatarea se face la persoana I, naratorul se numește narator subiectiv, acesta devenind participant în acțiune (subiect), exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje. Acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate, narațiunea devenind subiectivă. Personajul este principalul element al unei opere epice sau dramatice, care determină acțiunea, se află în centrul evenimentelor și întâmplarilor, ori poate fi o puternică personalitate umană, în jurul căreia se construiește esența ideatică a creației literare. După relația personajului cu textul și cu autorul, poate fi: Personaj-narator – narațiunea la persoana I realizează o identitate între planul naratorului și personaj. Personaj-reflector – asistă, fără să se implice, la desfășurarea acțiunii, la evenimentele și întâmplările pe care le comunică în mod obiectiv cititorului sau celorlalte personaje. Modalități de caracterizare a personajului: I. Caracterizarea directă: referirea asupra personajului este exprimată în mod direct de către autor (narator), celelalte personaje din operă, personajul însuși (autocaracterizarea). II. Caracterizarea indirectă: prin faptele, gândurile, vorbele, atitudinile, reacțiile personajului, prin mediu, onomastică, relația cu celelalte personaje, didascaliile (în cazul personajelor dramatice), limbaj. SPECII LITERARE EPICE BASMUL Basmul este o specie a genului epic în proză, de întindere medie, care prezintă lupta între bine şi rău, în cuprinsul căreia se povestesc întâmplări miraculoase, puse pe sema unor personaje sau forţe supranaturale. Finalul basmului aduce totdeauna victoria binelui asupra răului. Particularităţiile basmului cult sunt: existenţa unor clişee compoziţionale, a unor formule tipice (iniţiale, mediane, finale), unele motive narative: călătoria, lupta victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului. Basmului îi sunt specifice reperele temporale precum un timp fabulos, mitic, spaţiale precum tărâmul acesta, tărâmul celălalt, repere vagi, imaginare, redate la modul cel mai general. Stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea, apar cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12), obiecte miraculoase. Planurile real-fabulos se întrepătrund; fabulosul este tratat în mod realist, personajele îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Există un tipar narativ (bildungsroman), care constă într-o situaţie iniţială de echilibru, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie (trecerea probelor), refacerea echilibrului şi raplata eroului. După originea lor, basmele pot fi populare sau culte. 9 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Basmul cult a copiat modelul popular, imitând relaţia de comunicare dintre povestitor şi ascultători, dar textul este scris şi definitiv stabilit, având un autor ce poate fi identificat. NUVELA Nuvela este o specie epică în proză, cu personaje puţine şi conflict concentrat, care se situează ca dimensiuni între schiţă şi roman. A apărut în literatura europeană în secolul al XV-lea, în Franţa sub denumirea de novelle, relevând noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinţă de obiectivare. În literatura română, nuvela e cultivată cu secolul al XIX-lea, începând cu C. Negruzzi şi a fost continuată de M. Eminescu, Slavici, Caragiale, Odobescu, G. Galaction, etc. Compoziţional, nuvela este adaptată la dimensiunile sale reduse aşa încât acţiunea ei se desfăşoară într-un singur plan epic. Conflictul este construit rapid, riguros, fără descrieri, divagaţii sau amănunte inutile. De aceea în naraţiune, ca moduri de expunere, apar naraţiunea şi dialogul. Faptele prezentate se concentrează mai ales în jurul personajului reprezentativ, contribuind la caracterizarea lui. Subiectul nuvelei se reduce de obicei la un episod reprezentativ, a unei situaţii limită din existenţa personajului respectiv. Relaţiile temporale şi spaţiale sunt clar delimitate. Timpul derulării evenimentelor este clar precizat, ceea ce conferă verosimilitate. În nuvelă se acordă o importanţă mai mare caracterizării complexe a personajelor decât acţiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate şi se dezvăluie în desfăşurarea conflictului. În funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt minuţios construite sau portretizate succint. Nuvela prezintă o mare diversitate tematică şi structurală. Nuvela se poate clasifica, chiar didactic în: nuvele istorice, realiste, fantastice, filozofice umoristice, de moravuri, psihologice, etc. ROMANUL Romanul este o specie epică de mare întindere cu o intrigă mai complicată şi cu o acţiune care se poate desfăşura pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, punând în mişcare un număr mare de personaje. Trăsături: -are personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter -cronotopia este bine precizata -modul predominant este naratiunea ce se impleteste armonios cu descrierea si dialogul. - apar conflicte interioare ale personajului principal Clasificarea romanelor se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se epuizeze varietatea formelor sale: 1. după situarea în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipație; 2. după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic; 3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic; 4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu; 10 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist; 6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic, existențialist; 7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern; 8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian, avangardist, postmodernist; 9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist. GENUL LIRIC Definire: Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului, cu ajutorul eului liric. În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirică poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter anonim, colectiv, oral). Lirismul este o tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia poetică și elevată a sentimentelor personale, a pasiunii. Subiectivitatea textului liric implică prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice, dar și nota confesivă şi afectivă pe care o conferă anumite elemente ale textului narativ. Subiectivitatea textului liric se realizează prin intermediul pronumelui personal şi al pronumelui posesiv de persoana I și a II-a, al verbelor de percepție, al adverbelor sau prin asocierea de cuvinte cu ajutorul cărora se exprimă percepțiile subiective și impresiile eului liric. Mărcile subiectivităţii lirice sunt, așadar, verbele și formele pronominale de persoana I și a II-a. Speciile genului liric sunt: · Elegia – un poem liric al cărui ton e adesea tandru, trist și melancolic. În secolul al XVlea, elegia tindea să dobândească un caracter filozofic. Exemple de autori de elegii: Tibul, Ovidiu, Goethe, Aleksandr Pușkin etc. · Epigrama: este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. Autori: Grigore Alexandrescu. · Epistolă: specie literară, mai ales în versuri, aparținând poeziei didactice sau satirice, în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic, etc. sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare. Autori: Grigore Alexandrescu, exemplu ”Epistolă Dlui V.II” · Pastelul este un termen provenit din limba germană semnificând pictura cu creioane moi. De la pictura în pastel termenul s-a extins în literatură, definind delicatețea unei descrieri lirice. (exemplu Vasile Alecsandri - creatorul acestei specii prin ciclul "Pasteluri")exista ca specie doar în literatura română · Meditația (filozofică) este o specie a genului liric în versuri în care e descris un fenomen din natură ale cărui concluzii devin valabile și pentru oameni. (exemple Grigore Alexandrescu, "Meditație", Mihai Eminescu) · Satira este o operă în general în versuri,(exemple Grigore Alexandrescu, "Satira. Duhului meu")

11 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Pamfletul este o specie a genului liric în care sunt criticate defectele unei persoane, societății cu intenția îndreptării. Poate fi în proză sau în versuri. (exemple Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu). · Sonetul este o piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeași măsură dispusă în două catrene cu rimă îmbrățișată. Este o poezie cu formă fixă cea mai frecventată. (exemple Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo etc.) · Rondelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din trei catrene și un vers izolat. Versurile unu și doi sunt identice cu versurile șapte și opt. (exemple Alexandru Macedonski prin "Poema rondelurilor") · Gazelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din strofe cu două versuri; originară din literaturile orientale, ajunge în Europa la începutul secolului al XIX-lea. (exemple George Coșbuc, Mihai Eminescu, Goethe) · Glosa s-a născut în Spania secolului al XV-lea. Este o specie a genului liric cu formă fixă. Prima strofă este alcătuită din patru, șase, sau opt versuri ce conțin tema de bază. Fiecare vers e comentat într-o strofă specială de aceeași mărime cu prima. Ultima strofă o reproduce pe prima cu ordinea inversată a versurilor. (exemple Mihai Eminescu, „Glossa”) · Romanța are un aspect erotic, sentimental, duios, melancolic . Este dedicat celebrării faptelor istorice vitejești , sau conțin exclamații ori chemări. · Doina este o creație lirică specifică poporului român, în care se exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, regret etc. · Idila este o specie a liricii peisagiste și erotice, din sfera poeziei bucolice, care prezintă în chip optimist și idealizat iubirea, într-un cadru rustic, sentimentul de dragoste fiind ilustrat prin imagini artistice și figuri de stil, cu tablouri din natură și puternice trăiri interioare. · Oda este un poem cântat la vechii greci. La moderni, poem liric de înaltă inspirație, compus din strofe simetrice. Asemenea cântecelor corului, oda avea o compoziție triagică. (exemple Victor Hugo, Pușkin) · Imnul este un cântec de preamărire a divinității, conține cuvinte de importanță națională și are un caracter solemn. ·

GENUL DRAMATIC Definire: Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar în indicațiile scenice (regizorale). Indicațiile scenice apar între paranteze sau în subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimică etc. Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenție indirectă se manifestă prin indicațiile de regie, care se numesc didascalii. Trăsături: Operele aparținând genului dramatic au trăsături specifice: · acțiunea este declanșată de conflictul dramatic ce constă în confruntarea a două personaje, idei, situații; · prezintă o structură specifică: replici, scene, acte (sau tablouri); · replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește; · singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații scenice); · modul de expunere predominant este dialogul sau monologul. SPECII LITERARE DRAMATICE Tragedia: are un conflict puternic și deznodământ grav, personaje excepționale, exponente ale unei cauze mărețe în lupta cu puternice forțe adverse. De regulă, acest conflict 12 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

se sfârșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu exactitate care sunt originile tragediei, dar în mod sigur, ea s-a dezvoltat în Grecia antică. Comedia prezintă o maniera comică (satirică) în prezentarea personajelor, întâmplărilor, moravurilor; are un conflict irelevant, deznodământ vesel. Comedia este o specie a genului dramatic care prezintă tipuri umane, situații și moravuri într-o viziune jovialsatirică sau critic-ironică, construindu-și structurile textuale și limbajele scenice pe categoria estetică a comicului. Comicul poate fi: de situație, de limbaj, de nume, de moravuri și de caracter. Drama prezintă un conflict puternic, împletirea elementelor grave cu cele comice; ilustrează receptarea vieții în toată complexitatea și diversitatea ei. Drama se distinge prin întâmplările și situațiile tragice care o caracterizează, caracterul personajelor fiind analizat în profunzime. FIGURI DE STIL ȘI PROCEDEE DE EXPRESIVITATE 1.

Figura de stil reprezintă procedeul prin care se modifica înțelesul propriu al unui cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multa forță unei imagini sau expuneri. A. FIGURILE DE SUNET

ALITERAŢIA

ASONANŢA

repetarea unei consoane sau a unui grup de consoane pentru efectul sonor al expresiei repetarea unei vocale sau a unui grup de vocale pentru efectul sonor al expresiei

„Prin vulturi vântul viu vuia” Și le-am fost de mângâiere / Ca și luna printre stele (poezie populară)

B. FIGURI SINTACTICE ȘI DE CONSTRUCŢIE ENUMERAŢIA

REPETIŢIA (RECURENŢA)

ANAFORA

EPIFORA

ANTITEZA

prezentarea detaliată a faptelor sau aspectelor, constând într-o înşiruire de termeni, uneori conferind un sens hiperbolic folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt / cuvinte într-un enunţ pentru a întări o idee repetarea unui cuvânt la începutul mai multor versuri sau propoziţii din frază repetarea unui cuvânt la sfârşitul mai multor versuri sau propoziţii din frază opoziţia între două cuvinte, idei, personaje, fapte, termenii reliefându-se reciproc

„taie un cap, taie două, taie nouzeci şi nouă”

„cald aici, cald afară, cald pretutindeni”

„Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai” „Se uita la lună Se-nchina la lună Se ruga la lună...” Ex.: Epigonii de M. Eminescu este alcătuit pe baza antitezei între trecut şi prezent Ex.: „Toate-s vechi şi nouă toate”

13 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

EXCLAMAŢIA RETORICĂ

INVOCAŢIA RETORICĂ INTEROGAŢIA RETORICĂ

exprimarea spontană a unui puternic sentiment prin expresii exclamative sau interjecţii, printrun enunţ a cărui funcţie conativă este doar formală (persoana căreia îi este adresată nu este prezentă) rugăminte adresată divinităţii, muzei, unui erou, pentru a căpăta ajutor la rezolvarea unei probleme enunţul interogativ care formulează o întrebare ce implică răspunsul prin însăşi formularea şi conţinutul ei, ca un adevăr incontestabil

· ironică: te-admir, progenitură de origine romană!” · patetică: ,,O, tempora! O, mores!” „Eu în genunchi spre tine caut / Părinte, orânduiemi cărarea.” „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni? / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

C. FIGURI SEMANTICE (TROPI) EPITETUL

alăturarea unui adjectiv, adverb etc., pe lângă un substantiv pentru a-l înfrumuseţa sau sublinia o însuşire socotită ca esenţială

COMPARAŢIA

alăturarea a doi termeni cu scopul de a se releva trăsăturile asemănătoare şi de a se evidenţia unul dintre termeni imagine sau un semn concret prin care sunt sugerate însuşirile caracteristice ale unor fenomene sau noţiuni abstracte alăturarea a doi termeni

SIMBOLUL

OXIMORONUL

Tipuri: A. După sens: - cromatic: „flori albastre” - personificator: „mândrul întuneric” - antitetic sau oximoronic: „bulgări fluizi” - sincretic (corespunde fuziunii percepţiilor senzoriale): „voce albă” - apreciativ: „om bun” - depreciativ: „om rău” - ornant: „călăreţul singuratic” B. După structură: - simple: ,,pasăre cernită" (Greuceanu basm popular); - duble: ,,somnoros și lin se bate" (Mihai Eminescu); - triple: ,,întinderea pustie, fără urme, fără drum" (V. Alecsandri). „Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri”

Ex.: simbolul geniului creator în Luceafărul

„sărăcie lucie”

14 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

PERSONIFICAREA

ALEGORIA

HIPERBOLA

METAFORA

contradictorii din care rezultă o necruţătoare ironie sau un dur adevăr procedeu tipic prin care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii sau unor idei abstracte, însuşiri şi manifestări ale omului discurs constituit cu dublu sens, unul literar şi altul figurat care se lasă subînţeles

„otravă dulce” „suferinţă tu, dureros de dulce” „Primăvara... suflă bruma din fereastră.”

Ex.: în Mioriţa, ideea morţii iniţiatice este exprimată alegoric prin viziunea unei nunţi de dimensiuni cosmice „crapă de necaz” „Vodă-i un munte”

exagerată mărire sau micşorare a trăsăturilor unei fiinţe, lucru, fenomen, întâmplări Tipuri: figură de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui · explicită = metafora în care cuvânt sau a unei expresii la o altă sunt prezenţi ambii termeni: „lună, tu, stăpân-a mării” semnificaţie pe care nu o poate „Soarele, lacrima avea decât în virtutea unei Domnului”, comparaţii „Primăvara, o pictură parfumată” · implicită = metafora în care este prezent numai un termen: „regina nopţii” · plasticizantă (,,Un zbor de lăstun/ Iscaleste peisajul’’) · revelatorie (,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

2. Imaginea artistică este un produs al imaginației artistului, prin care acesta ilustrează viața printr-un limbaj estetic abstract, putând astfel crea – în planul fanteziei – lumea din nou, cu mijloacele specifice fiecarei arte: culoarea (pictura), sunetul (muzica), cuvântul (literatura). Prin imagini artistice creatorul provoacă stări sufletești, emoție artistică și profunzime ideatică, transmițând un mesaj artistic celor cărora li se adresează. De exemplu, în ,,Pasteluri’’, V. Alecsandri apelează la imagini auditive: ,,În paduri trosnesc stejarii’’ și imagini vizuale: ,,Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare’’, îmbinate artistic, pentru a crea un tablou impresionant al unei nopți de iarnă. Imaginea artistică, în literatură, poate fi auditivă, vizuală, olfactivă.

15 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

FIȘE DE LUCRU, TESTE FIŞE DE LUCRU: Fișa nr. 1 Citiți cu atenție fragmentele de mai jos și recunoașteți figurile de stil: 1. ,,Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ Cu o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea’’ (,,Miorița”) 2. ,,Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie/ Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie’’,,Scrisoarea III’’ de M. Eminescu 3. ,,Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri…’’ (M. Eminescu) 4. ,,Un trandafir în văi parea’’ (George Cosbuc) 5. ,,Eram așa de obosit/ De primăveri,/ de trandafiri/ de tinerețe/ și de râs/ … / Eram așa de obosit/ și sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult suflet.’’ (,,Leagănul’’, de L. Blaga) 6. ,,Cu trupu-nalt, cu părul creț’’ (G. Cosbuc) 7. ,,Luna pe cer trece-așa sfântă și clară’’ (M. Eminescu) 8. ,,Și te-ai dus dulce minune’’(M. Eminescu) 9. ,,Salutăm smerit și cu inima gămălie’’ (L. Blaga) 10. ,,Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă’’ (M. Eminescu) 11. ,,Și din a haosului văi’’ (M. Eminescu) 12. ,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’ (,,Rugăciune’’ de O. Goga) 13. ,,Suferință tu, dureros de dulce’’ (M. Eminescu) 14. ,,Seara pe deal buciumul sună cu jale/ Apele plâng…’’ (M. Eminescu) 15. ,,Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi” (,,Iarna”, de V. Alecsandri). 16. ,,Ce le pasă; lemne la trunchiu sunt, slănină și făină în pod de-a volna, brânză în putină asemenea, curechi în poloboc slavă Domnului". (,,Amintiri din copilărie”, de I. Creangă) 17. ,,Precum așteaptă zimbrul de lupi încongiurat/ Să-i zvarle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat" (,,Dan, căpitan de plai”, de V. Alecsandri). 18. ,,Priveam fără de țintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare". (G. Coșbuc) Fișa nr. 2 Citiți cu atenție fragmentele de mai jos, numiți figurile de stil și comentați-le: a. „Pe boltă stele tremurânde purced sfiala să-şi aprindă/ Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare...” (O.Goga) b. „Singur, singur, singurÎntr-un han, departe/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte./ Singur, singur, singur.” (G. Bacovia) c. „Ia, eu fac ce fac demult,/ Iarna viscolul ascult,/ Crengile-mi rupându-le,/Apele-astupândule...” (M. Eminescu) d. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze, ori morminte...” (L. Blaga) e. „Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus...” (G. Bacovia) f. „Lică trăia zile albe.” (I. Slavici) g. „Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti.” (M. Eminescu) h. „În pacea caldă visurile toate/ Pe acelaşi drum se duc îngemănate./ Când ochii mei în noapte-şi fac cărare,/ Neştiutori călătoresc în zare.” (O. Goga) i. „Pe-o nicovală, pitpalacul/ Îşi bate cântecul fierbinte.” (L. Blaga) 16 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

j. „Sus peste plai,/ Tăcutul crai/ Al nopţii reci,/ Umbrind poteci/ Se-nalţă-n zări.” (Ș. O. Iosif) k. „Lună, tu, stăpâna mării...” (M. Eminescu) Fişa nr. 3 Citește cu atenție textul următor: ,,Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Și flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. Și, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la ușile oamenilor, de unde până unde s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci și mai bine de ani, și-a sclipuit puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Mai pe urmă și-a înjghebat și o căsuță, și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui și muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: Și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc. Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, și mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate treburile și le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mâinile de vatră; și câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. De-aceea alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ș-apoi atunci, văzând și făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urât. Dar în nopțile cele mari, câ nd era câte o givorniță cumplită și se mai întâmpla să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa ce să facă și încotro să apuce, vorba cântecului:(…)” (Ion Creangă, Povestea lui Stan Păţitul) 1. 2. 3. 4. 5.

Cerinţe: Precizează din ce moment al acţiunii face parte fragmentul citat. Argumentează răspunsul Numeşte modul de expunere folosit în text. Care este personajul principal şi care sunt trăsăturile acestuia? Formulează o idee principală care se poate desprinde din text. Menţionează două caracteristici ale basmului cult care apar în fragmentul dat.

Fişa nr. 4 Subiectul I Citește cu atenție textul următor: „ – Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță. – Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, duc cizmele 17 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară dumneata la tustrei. Iacă liniştea colibei”. (Ioan Slavici, Moara cu noroc) Cerinţe: 1. Menţionează câte un sinonim contextual pentru următoarele cuvinte: colibă, sfârşitul (vieţii), liniştea, spaimă, aşezată. 2. Scrie 2 expresii/ locuţiuni care conţin cuvântul om. 3. Ilustrează, prin câte un enunţ, sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvântului copil. 4. Explică semnificaţia titlului. 5. Prezintă structura nuvelei. 6. Transcrie o secvenţă de text care conţine o imagine vizuală. 7. Comentează în 3-5 rânduri sfatul bătrânei. 8. Defineşte conceptul de nuvelă. Fişa nr. 5 Se dă textul: „– Bătrâna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti? – Nu! răspunse Ghiţă răcit în tot corpul. – Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorba, dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă ce-i place, însă numeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seamă despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se perde într-un an. Ci pentru că de la mine nu cutează să fure, ba să-l ferească D-zeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui. M-ai înţeles?” Cerinţe: 1. Dă sinonime contextuale pentru: mă cunoşti, răcit, scornite, place, cutează. 2. Identifică şi defineşte specia literară în care se încadrează textul. 3. Interpretează atitudinea lui Lică, aşa cum rezultă din replică. 4. Precizează momentul din construcţia subiectului cuprins în fragmentul citat. 5. Precizează momentul din construcţia subiectului cuprins în fragmentul citat. 6. Argumentează încadrarea fragmentului într-un gen literar studiat. 7. Explică semnificaţia titlului nuvelei, făcând referire şi la conţinutul operei. Fişa nr. 6 Se dă textul: ,,Scena II Veta şi Rică Venturiano Rică (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios! Veta (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea cealaltă a scenii, făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A! Rică (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea):Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată, pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun! Veta: Nebun! (strigând) Săriţi, Chiriac! Spiridoane! 18 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Rică: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. Veta: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab’c-altiminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor? Rică (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt eu? Mă întrebai cine sunt? Sunt un june tÎnăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire (...) Veta (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind în râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleeg eu tot! Ha! Ha! Ha! Rică: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?” (I.L.Caragiale, O noapte furtunoasă) Cerinţe: 1. Notează două observaţii cu privire la organizarea textului la nivel formal. 2. Indică rolul didascaliilor prezente în textul citat. 3. Transcrie din textul suport replica ce surprinde uimirea personajului feminin. 4. Numeşte modul de expunere prezent în text. 5. Realizează o scurtă caracterizare a personajului masculin, având în vedere limbajului acestuia. 6. Prezintă, în 3-5 rânduri, conflictul dramatic surprins în fragmentul citat. Fişa nr. 7 Citește cu atenție textul următor: ,,Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul, şi, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mângâiere şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorei cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya şi le cutreieram în lung şi în lat, reluând necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi...” (Mircea Eliade, Maitreyi) Cerinţe: 1. Identifică perspectiva narativă în textul citat. 2. Transcrie două structuri care să conţină imagini vizuale. 3. Evidentiază atitudinea naratorului în text. 4. Explică semnificaţia a două figuri de stil diferite din text. 5. Argumentează apartenenţa textului la genul epic, ilustrând două caracteristici. 6. Precizează o modalitate de caracterizare a unui personaj din textul dat şi ilustrează cu o secvenţă semnificativă. 7. Identificaţi elementele moderne ale romanului. Poţi avea în vedere şi următoarele repere de interpretarereferitoare la roman şi la curentul literar de care aparţine: Modernismul este un curent artistic manifestat în prima jumătate a secolului al XX-lea, se caracterizează prin negarea tradiţiei, intelectualism estetic nonconformist, 19 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

propune posibile modele ale lumii, modificarea structurală a relaţiei om-lume-text, o nouă concepţie despre limbajul artistic, sursa de inspiraţie este lumea interioară a conştiinţei. Jurnalul – specie a prozei memorialistice care presupune consemnarea în general cotidiană a evenimentelor trăite şi a reacţiilor pe marginea acestora. Jurnalul se află la graniţa dintre ficţional şi nonficţional. Jurnalul literar se depărtează de canonul consemnării zilnice a evenimentelor, el este mai degrabă o convenţie pentru a da glas vieţii interioare a personajului. Confesiunea- mărturisire, destăinuire, scriere literară care cuprinde mărturisirea unor gânduri şi sentimente legate de viaţa intimă a autorului. În proza ficţională acestea sunt puse pe seama unui narator care istoriseşte, de regulă la persoana I şi se creează o impresie de veridivitate, adevăr al vieţii, de document real. Tipul romanului: subiectiv, modern, erotic, exotic al autenticităţii Tema este iubirea, mitul iubirii şi motivul cuplului Compoziţia îmbină mai multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul, amintirile, confesiunea, naraţiune la persoana I, construit pe baza epicul pur care constă în existenţa unui singur plan de acţiune dominat de luciditatea analitică a personajului Incipitul: starea de incertitudine, ezitarea personajului care nu-şi aminteşte când o cunoscu-se pe Maitreyi Finalul: încercările lui Allan de a se consola scot în evidenţă natura dilematică a personajului Tehnici moderne: - jurnalul-realizat în timp subiectiv, real al evenimentelor - momentul scrierii romanului, timp obiectiv, întâmplările îşi pierd din importanţă - sursa de inspiraţie-lumea interioară a conştiinţei - analiza unor trăiri lăuntrice - retrospectivă - perspectiva auctorială subiectivă, relatare la persoana I - impresia de autenticitate este dată de citarea din jurnal cu comentarii adăugate (în capitolele VI, VII, VIII) şi utilizarea monologului narativ TESTE Testul 1 Partea I (60 puncte) A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos : ,,Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar și acela pe care toată lumea îl știe de bun își are ceasurile de răutate, și nu avem decât să-l atingem unde-l doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alții. Dar nenea Mihu tot om bun rămâne. Se și cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele și să umble mai mult călare decât pe jos. Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obișnuit a zice mai bucuros La Mihu Saftei decât la Safta Mihului fiindcă… așa-i lumea! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului. Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu își pune mâinile în cap și-i zice: – Nevastă! Nu mă da pe gura golanilor. Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip și cam într-altul, Safta face să treacă de stăpână în casă. Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân. E cineva și mai presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici și o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi și feciori, oricât de voinici 20 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adică nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dânsa. Încă pe când era în fașe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. (Ioan Slavici, Gura satului) 1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: Sinonimele contextuale ale cuvintelor răutate și dârz sunt: (8 puncte) a. bunătate, viteaz b. bunătate, timid c. malițiozitate, rezistent. 2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: (8puncte) Tema textului este: a. familia b. satul c. casa 3. Transcrie două motive literare din text. (8puncte) 4. Ilustează, prin câte un enunț, sensul denotativ și sensul conotativ al cuvântului a atinge. (8puncte) 5. Comentează, în 3-5 rânduri (30-50de cuvinte), o figură de stil care apare în text. (8 puncte) B. 1. Rescrie enunțul următor ,corectând greșelile de orice natură: (10 puncte) ,,Văzând că doi băieți îți manifestează dezaprobarea, profesorul sa inervat și le-a cerut elevilor ceilalți să păstreze cea mai desăvârșită liniște în clasă.” 2. Alege forma corecta a adjectivelor din enunțurile următoare: (10 puncte) Fereastra mare a casei luminate/ luminată de soare strălucește. În zilele călduroase ale primăverii așteaptată/ așteptate, gâzele împânzesc grădinile. Îmi plac aurii/ auriii puișori. I-am dat un buchet de narcise micii/ micei mele prietene. Am cumpărat ultimele/ ultimile zambile. Partea a II-a (30 puncte) Citește textul: La ce sunt bune cărțile? Îmi vine să răspund: la totul și la nimic. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumusețea muzicii lui Mozart. În ce mă privește, mă număr printre cei ce nu pot trăi fără cărți. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc și să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura este la fel de indispensabilă ca și cea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca, seara, îndată ce mă trezesc, dimineața, în călătorii, ba chiar și în tramvai, pretutindeni și oricând, citesc. Nu mă pot închipui fără să țin o carte în mână. (Nicolae Manolescu, ,,Cititul şi scrisul") Redactează un eseu, de 15-20de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să oferi propriul răspuns la întrebarea inițială, argumentându-l. Testul 2 Partea I (60 puncte) A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos: Plânge-o mierlă-ntr-o răchită/ La răscruci de Dealu-Mare…/ Suie-n pas domol răzorul/ Un voinic pe murg călare…// Jos, în smalț de soare-apune,/ Turla satului străluce;/ Sapă murgul și nechează/ Și-nspre vale vrea s-apuce…// Se înalță-n șa voinicul,/ Vede-o casă-ntre poiene,/ Și cu mâneca cămășii/ Zvânt-o lacrimă din gene…// Într-o clipă strânge frâul/ Și-l îndeamnă-n altă parte,/ Dârz pleoapele-și închide…/ „Du-mă, murgule, departe…!” (Octavian Goga, Pribeag) 1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: 21 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Sinonimele cuvintelor domol și sfărâmând sunt: (8 puncte) a. repede, strivind b. agale, strivind c. blând, construind. 2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: (8 puncte) Tema textului este: a. trecerea timpului; b. istorie; c. toamna. 3. Transcrie două motive literare din text. (8 puncte) 4. Ilustrează, prin câte un enunț, sensul denotativ și sensul conotativ al cuvântului drum (8 puncte) 5. Comentează, în 3-5 rânduri (30-50de cuvinte), o figură de stil care apare în text. (8 puncte) B. 1. Rescrie enunțurile următoare, corectând greșelile de orice natură: (10 puncte) ,,Bunicul, când ma văzut, i s-a umplut sufletul de bucurie. Suferea de hipertensiune mare care o dobândise datorită meseriei stresante pe care o avusese.” 2. Subliniază forma corectă a următoarelor cuvinte: (10puncte) agrează/ agreează; vei fi/ vei fii, greșeală/ greșală, se râde/ râde , ar place/ ar plăcea. Partea a II-a (30 puncte) Citește textul: ,,Nu vorbesc aici despre cărțile care mi-au fost citite de alții. Lectura esre a ta. Lectura este întâlnirea solitară între carte și om. Este adevărat, cineva ți-a pus cartea în mână, dar tu ești cel care leagă cu ea raportul magic, descifrează jocul subtil cu reprezentările, cu fantezia. (Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-am făcut oameni) Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți exprimi opinia despre importanța lecturii, valorificând informații sau idei din text. Testul 3 Partea I (60 puncte) A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos : Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător Și unde păsările-ntruna Se-ntrec cu glas ciripitor? N-auzi cum frunzele-n poiană, Șoptesc cu zgomotul de guri Ce se sărută, se hârjoană În umbr-adâncă de păduri? În cea oglindă mișcătoare Vrei să privești un straniu joc. O apă vecinic călătoare Sub ochiul tău rămas pe loc? (Mihai Eminescu, Diana) (8 puncte)

1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. Sinonimele contextuale ale cuvintelor bate și șoptesc sunt: a. lovește, vorbesc; b. luminează, murmură; c. strălucește, tac. 2. Rolul virgulei în structura ,,Ce se sărută, se hârjoană” este: a. de a delimita elementele unei enumerații;

(8 puncte)

22 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

b. de a delimita o apoziție de restul enunțului; c. de a evidenția coordonarea a doua propoziții. 3. Precizează două expresii/locuțiuni care să conțină cuvântul a bate. (8 puncte) 4. Precizează două teme/motive literare care apar în text . (8 puncte) 5. Extrage din text două figuri de stil diferite și explică semnificația acestora. (8 puncte) B. 1. Rescrie enunțurile următoare, corectând greșelile de orice natură: (10 p.) Elevilor li se cer complectarea şi semnarea documentelor în cel mai perfect mod posibil. Profesorul, când intră în clasă, îi place să vadă că copiii sunt îmbrăcați în alb. 2. Subliniază forma corectă a următoarelor cuvinte: (10 puncte) așază/ așează, complecși/ complexi, ușă/ ușe, jante/ jenți, voiam/ vroiam. Partea a-II-a (30 puncte) Citește textul: Când am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare și luminos între toate, menit a schimba fața lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizațiune cu totul și cu totul nouă, nebănuită și nevisată de timpii abteriori; civilizațiune ieșită din descoperirile științifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor și oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz și cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia și fotografia; prin mecanică și prin chimie a transformat toate artele și măiestriile, a însutit și înmiit producțiunea și a ridicat pe om din robie și din apăsare la egalitate și libertate; a văzut renăscând ca din cenușe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia și Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâția oameni de geniu, cari s-au ilustrat în științe, în arte și în litere, pe Humboldt, pe Cuvier și pe Arago; Pe Goethe, pe Byron și pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini și pe Wagner; pe Watt, pe Franklin și pe Pasteur. (Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri ) Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți exprimi opinia despre importanța evoluției culturii și a civilizației, valorificând informații sau idei din textul dat. Testul 4 Citește textul: Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.

Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci...

Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz.

Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt;

Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei.

Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri…

23 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

(Mihai Eminescu, Dorinţa) Cerinţă: Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți exprimi opinia despre modul de realizare a temei şi viziunii despre lume în poezia „Dorinţa”, de M. Eminescu. Ai în vedere şi următoarele repere de interpretare referitoare la poezie: Poezia „Dorinţa”, publicată în 1876 în „Convorbiri literare” constituie o mărturie a liricii eminesciene de excepţie. Titlul sugerează o întâlnire mult dorită, imaginea unei iubiri care poate fi împlinită doar prin vis. Tema operei este dorul, visul de dragoste într-un cadru natural ideal, ceea ce denota ca poezia este o idilă romantică. Sub influenţa viziunii romantice, Eminescu proiectează aspriraţia iubrii, visul erotic în mijlocul naturii care se află în perfectă armonie cu sufletul eului liric îndrăgostit. Este conturat un cadru rustic care proiectează o poveste de iubire imaginatî într-un tablou al naturii ocrotitoare şi feerice. Alcătuita din şase catrene care cuprind trei secvente lirice, poezia ilustrează în prima strofa chemarea iubitei în mijlocul naturii, moment plin de dorinţă puternică şi nerăbdare. Descrierea se realizează prin personificarea izvorului şi epitetul „crengi plecate”, care alcătuiesc un cadru intim. Urmează o serie de imagini dinamice, în cea de-a doua secvenţă, unde are loc împlinirea iubirii tipic eminesciene în plan imaginar. Verbele la conjunctiv: ,,să alergi”, „să-mi cazi”, „să-ţi desprind”, exprimă posibilitatea întâlnirii. Imaginea olfactivă a florilor de tei – copacul sacru al amorului, metafora sărutului ca simbol al dorinţei şi gesturile tandre constituie elemente ale armoniei naturii cu sentimentele poetului. Ultima secvenţă descrie dorinţa puternică a eului de a prelungi acest moment al iubirii prin motivul visului, căutand astfel o cale de acces la etenitate. Florile de tei care învăluie cuplul, îi integrează pe îndrăgostiţi în natura umanizată. Elementele prozodice (ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe) contribuie la mărirea efectului muzical şi oglindesc starea sufleteasca a poetului. Astfel, prin acestă poezie, Eminescu a dat frâu liber fiinţei sale romantice, încadrându-se perfect în rândul marilor valori ale romantismului şi devenind un pisc poetic greu de atins.

24 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TEMA III GENUL EPIC Basmul cult Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb I. DATE DESPRE AUTOR Ion Creangă (1837-1889) este inclus în grupul celor patru mari scriitori clasici români, care au activat în cadrul Societăţii culturale „Junimea” din Iaşi, aflată sub îndrumarea criticului Titu Maiorescu. Activitatea sa literară s-a desfăşurat pe următoarele coordonate: - poveşti: Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Ivan Turbincă, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-Alb, Dănilă Prepeleac etc. - povestiri: Acul şi barosul, Inul şi cămeşa - nuvela Moş Nichifor Coţcariul - romanul autobiografic Amintiri din copilărie II. REPERE DE INTERPRETARE Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi și este un basm cult deoarece ilustrează următoarele trăsături: tema luptei dintre bine și rău, motive specifice (împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, , călătoria, probele depășite, recompensa eroului etc.), formule inițiale, mediane, finale, caracterul stereotip al acțiunii și al personajelor, prezența adjuvanților și donatorilor, timpul și spațiul sunt vagi, nedefinite, folosirea de cifre și obiecte magice, caracter moralizator-educativ (binele învinge, iar răul este pedepsit), personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice. Tema, la un nivel general, o constituie lupta dintre forţele binelui şi ale răului, soldată cu victoria celor dintâi. La un nivel specific, identificăm tema bildungsromanului, adică este prezentată evoluţia personajului principal de la stadiul iniţial al lipsei de experienţă la cel final al dobândirii experienţei fundamentale de viaţă. Titlul basmului anticipează caracterul de bildungsroman al operei. Termenul ,,povestea” face trimitere la aventura inițiatică a eroului. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaște trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, imatur și neinițiat; Harap-Alb, ucenic al Spânului, parcurgând drumul inițierii; Împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția unchiului său. Numele pe care îl dă Spânul fiului de crai, Harap-Alb, este un oximoron care sugerează atât statutul neobișnuit al Protagonistului (slugă de origine nobilă), cât și defectele inițiale și calitățile dobândite. Perspectiva narativă. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu pe deplin obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții, unele adresate interlocutorilor ipotetici: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.” Incipitul basmului este o formulă inițială: ,,Amu cică era odată ”. Creangă inovează formula inițială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva (,, cică ”), fără a mai nega ca în basmul popular (,, a fost odată ca niciodată ”). Formula finală face trecerea de la fabulos la real printr-o referire la realitatea socială: ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce pe acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” Formulele mediane dau continuitate acțiunii, reținând atenția și 25 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

curiozitatea cititorului: ,,...că cuvântul din poveste înainte mult mai este ” sau ,,Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă.” Îmbinarea planurilor real și fabulos este evidentă chiar din incipit. Timpul este vag, nedeterminat, un trecut îndepărtat în care se petrec evenimentele ridicate la rangul de simbol. Reperele spațiale sunt la fel de vagi: ,,într-o altă țară, mai îndepărtată”, ,,la o margine a pământului ”, ,,...la altă margine”. Cele două ținuturi îndepărtate marchează un întreg univers, pe care protagonistul este nevoit să-l ia în stăpânire, trecând de la teritoriul ocrotitor, familiar către un spațiu al probării propriilor veleități de lider. La nivelul compoziției, basmul lui Creangă își structurează epicul pe două motive: cel al călătoriei inițiatice a eroului și cel al probelor depășite. Scenariul narativ ilustrează trei tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap-Alb: călătoria inițiatică (pe parcursul căreia personajul se definește mai degrabă ca un antierou), călătoria de verificare (în care eroul probează acumularea unei experiențe) și călătoria de înapoiere, încheiată cu recunoașterea, moarea simbolică, învierea și învestitura ca împărat. Acțiunea basmului este lineară, fiind alcătuită din multiple secvențe narative înlănțuite. Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are numai fete (motivul împăratului fără urmaşi), este elementul care declanşează situaţia iniţială şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt Sfânta Duminică, eroul primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi, el trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de la tată la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăţie. Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.” Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element simbolic care este esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă sfaturile date de tatăl său şi la a treia apariţie a Spânului se lasă păcălit de acesta şi îl angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor. Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al basmului, care își va găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit şi acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre simbolică în infern care reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar şi o altă identitate. Schimbarea identităţii reale cu cea aparente se observă din semnificaţia numelui pe care îl primeşte de la Spân: Harap-Alb („harap” înseamnă rob ţigan). Personajul negativ capătă şi el o nouă identitate, aceea de fiu de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că Harap-Alb este un om de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, deci ajută la caracterizarea personajului, dar anticipă şi finalul basmului deoarece el include şi condiţia 26 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii şi mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, [...] şi atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia.” Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb este supus de către Spân la trei probe: aducerea ,, sălăţilor ” din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele tinde miraculos, iar adjuvanţii au puteri supranaturale. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi dă o licoare cu „somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn adânc. În plus, pentru a-l păcăli se serveşte şi de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său. Pentru a-şi duce la capăt a doua sarcină, Sfânta Duminică îi dăruiește alte obiecte magice, şi anume obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, dar a doua şi capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine şi respectarea jurământului în faţa ispitei pe care o reprezintă pietrele preţioase. A treia probă, cea mai complexă dintre toate, presupune un alt set de probe şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş îi va aduce lui Harap-Alb o serie de prieteni cu puteri supranaturale fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În această etapă se conturează adevăratele calităţi ale eroului care îl vor conduce spre tronul împăratului Verde. Primii adjuvanţi ai săi vor crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor. Trecând peste un pod, el vede o nuntă de furnici pe care decide să o lase să treacă pentru a nu pune în pericol viaţa acestora. Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora care îi oferă o aripă cu puteri magice: „când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-şi venim în ajutor.” Aceeaşi răsplată o primeşte şi de la crăiasa albinelor pentru că fiindu-i milă de albinele pe care le întâlneşte le construieşte un stup: „pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi viu întru ajutor.” Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Aceste cinci personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o „dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor sunt pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „ omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.” La curtea împăratului Roş, Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece datorită puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roş, „vestit pentru bunătatea lui nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de care grupul de prieteni trece datorită lui Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această casă menită să le aducă pieirea, sub care se află un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răceşte casa şi astfel scapă cu viaţă. Proba mâncării şi a băuturii nu este mai prejos decât prima: peţitorii trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin din cel hrănit”. Proba va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă şi Setilă. Urmează alegerea macului de nisip care se realizează cu ajutorul furnicilor. Păzirea fetei împăratului transformată în pasăre este a patra probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă care o vede când se ascunde după lună, cât şi îndemânarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă care se 27 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

întinde şi o prinde. Următoarea probă este specifică basmului popular şi constă în ghicitul fetei dintre trei femei identice şi va fi rezolvată cu ajutorul albinelor. Fata de împărat impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în capete.” Calul obţine obiectele magice prin vicleşug, furându-le de la turturică şi astfel fata împăratului Roş este obligată să-l însoţească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Această călătorie reprezintă o nouă probă pentru erou, deoarece trebuie să-şi respecte jurământul faţă de Spân, deşi se îndrăgosteşte de fată. El nu îi mărturiseşte reala sa identitate, dar fiind „o farmazoană cumplită” şi având puteri magice, ea ştie care este adevărul. Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a Spânului şi restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să moară şi apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat jurământul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în momentul în care iniţierea se încheie Spânul este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi odată mi ţi-l înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică, având un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu ajutorul smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie şi atunci Harap-Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş. Nunta şi obţinerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia. Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul Verde. Personajele (oameni, dar și ființe imaginare) sunt purtătoare ale unor valori simbolice corespunzătoare conflictului: Binele și Răul în diversele lor ipostaze. Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte (caracterizarea prin propriile acţiuni, nume). Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv. Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou, fiind singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că reprezintă un motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi bunătatea, care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. În acelaşi timp, este şi iute la mânie deoarece se cam repede la cerşetoarea din grădină, neştiind că este Sfânta Duminică, şi loveşte calul care i se pare răpciugos. După ce trece de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită să-i probeze vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese. Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei răului. Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut: Spânul devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări personajului este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre în infern, un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a 28 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care nu s-ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv. Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă de obicei în basme, ci prin trăsăturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca iniţierea eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final, el dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul. Arta narațiunii. Oralitatea. Umorul. Ironia Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritmul rapid al povestirii care rezultă din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor, individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează şi prin dramatizarea acţiunii prin dialog. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi caracterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „hai!hai!”). Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea dealaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice(cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”). În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a stilului său. În concluzie, chiar dacă subiectul Poveștii lui Harap-Alb nu este original (fiind întâlnit în șase versiuni românești și în basme din spațiu din spațiul balcanic și centraleuropean: Omul fără barbă, de E. Legrand, Omul cu barba de aur – basm popular din Ungaria), basmul lui Ion Creangă se diferențiază prin intrarea în epos (primele trei probe), prezența Spânului și a însoțitorilor năzdrăvani. Supratema basmului popular, cea a triumfului Binelui asupra Răului, este întregită de cea derivată, a inițierii și a maturizării treptate a eroului, fapt care determină interpretarea acestei creații ca un ,,basm al ființei” sau ca un bildungsroman în regimul fabulosului.

29 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

III.

FIȘE DE LUCRU

Fișa nr. 1 1. Formula de început în Povestea lui HarapAlb de Ion Creangă este: a) Era odată... b) Amu cică era odată... c) Stau câteodată și-mi aduc aminte... 2. Numele împăratului, fratele craiului, este: a) împăratul Roș b) Verde împărat c) împăratul Galben. 3. Sintagma ,,Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba, și, să încep a depăna firul poveștii” este : a) formulă de început b) formulă mediană c) formulă finală. 4. Precizați cum a plecat bătrâna după discuția cu Harap-Alb: a) fără să salute b) într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh c) supărată că nu a primit niciun ban. 5. Precizați lucrurile luate din pod de fiul de crai: a) un căpăstru, un briceag și haine ponosite b) un paloș, un buzdugan, un arc și o săgeată c) un căpăstru, un frâu, un bici, un arc, o șa, straie vechi, niște săgeți, un paloș și un buzugan. 6. Ca să se răzbune pe Harap-Alb, calul zboară cu el până la: a) nori, lună, soare b) lună, soare, nori c) soare, nori, lună. 7. Locul în care Spânul preia statutul social al lui Harap-Alb, este: a) izvorul b) fântâna c) podul. 8. Spânul călătorește cu Harap-Alb până la împăratul Verde prin: a) 3 mări, 3 țări, 3 ape mari b) 7 mări, 7 țări, 7 ape mari c) 9 mări, 9 țări, 9 ape mari. 9. Bătrâna o întruchipează pe: a) Sfânta Vineri b) Sfânta Duminică c) Sfântă Miercuri.

10. La porunca Spânului, Harap-Alb trebuie să aducă: a) sălățile din grădina ursului, pielea cerbului cu cap cu tot, pe zâna furnicilor b) pe crăiasa albinelor, pietrele prețioase din pădurea cerbului, mursa pregătită de bătrână c) sălățile din grădina ursului, pielea cerbului cu cap cu tot, pe fata împăratului Roș. 11. Scrieți numele personajului potrivit caracterizării: a).........................,,o pocitanie de om” b).........................,,o schimonositură de om” c).........................,,o namilă de om” d).........................,,o arătare de om” e).........................,,o dihanie de om”. 12. Scrieți replica pe care o rostesc însoțitorii lui Harap-Alb la întâlnirea cu acesta: ......................................................................... 13. Enumerați probele la care este supus HarapAlb înainte de a o lua pe fata de împărat: a) .................................................................... b) ..................................................................... c)...................................................................... d) ..................................................................... e) ..................................................................... 14. Turturica și calul se întrec pentru: a) 3 smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă b) 2 crenguțe de viță-de-vie, apă vie și apă murdară c) seu, apă sfințită și apă vie. 15. Fata împăratului Roș se ascunde după: a) umbra iepurelui, după o stâncă, după lună b) în mijlocul mării, după lună, după un copac c) umbra iepurelui, după lună, după o stâncă. 16. Adevărata identitate a Spânului o dezvăluie: a) fetele împăratului Verde b) fata împăratului Roș c) calul. 17. Spânul moare: a) prin otrăvire b) înjunghiat de Harap-Alb c) aruncat din înaltul cerului de către calul lui Harap-Alb 18. Basmul se încheie prin formula: a) ,,Cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.” b) ,,Ș-am încălecat pe-o căpșună,/și v-am spus, oameni buni, o mare minciună!” c) ,,Ș-am încălecat pe-o șea/Ș-am spus povestea așa.”

30 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 2 Citește cu atenție textul următor: ,,Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace. Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului: Fugi de-acole, vină-ncoace! Şezi binişor, nu-mi da pace! sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea. Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea. Însă vorba cântecului: De-ar şti omul ce-ar păţi, Dinainte s-ar păzi! Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.” ( I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) Cerinţe:

1. Încadrează textul într-o specie literară, prin patru argumente furnizate de fragmentul dat 2. Identifică două elemente reale şi două fantastice în textul dat . 3. Precizează care este rolul celor două inserţii lirice ce întrerup, temporar, relatarea propriu-zisă . 4. Nucleul textului este de factură portretistică. Motivează prezenta acestei descrieri, singura de acest tip din acest basm. 5. Comentează, într-un text de aproximativ 6-10 rânduri, secvenţa următoare: „Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor ”. 6. Propune o justificare pentru ordinea probelor menţionate de narator: „sălăților... capul cerbulu... fata împăratului Roş ”. 7. Motivează folosirea persoanei I în cadrul relatării: „... mai ştiu eu cum să zic... ”: „... iaca ce m-am apucat de spus... ” . 8. Precizează din care parte a textului este fragmentul citat (început, mijloc, încheiere) şi argumentează cu o formulă narativă tipică. 9. Comentează semnificaţiile numelui personajului principal, Harap-Alb. 10. Numeşte două particularităţi ale limbajului, desprinse din fragment . Fișa nr. 3 Explică de ce numele lui Harap-Alb poate fi considerat un oximoron............................................................................................................................... 2. Precizează şase motive literare întâlnite în basmul cult Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă. a).............................................................................................................................................

1.

31 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

b)............................................................................................................................................. c)............................................................................................................................................. d)............................................................................................................................................. e)............................................................................................................................................. f)............................................................................................................................................. 3. Potrivește tipurile de probe din coloana A cu explicaţiile corespunzătoare din coloana B: A B a) proba curajului 1) nunta de furnici b) proba îndemânării şi a rapidităţii 2) aducerea fetei c) proba sacrificiului 3) uriaşii (Gerilă, Setilă, Ochilă...) d) proba iubirii 4) albinele e) proba prieteniei 5) călătoria în grădina ursului f) altruismul 6) întâlnirea cu ursul g) devotamentul 7) calul 4. Identifică numele personajelor menţionate prin citatele: a)..........................,,o dihanie de om”, ,,ceva de spăriet” b)..........................,,o namilă de om” c)...........................,,o arătare de om” d)...........................,,o schimonositură de om” e)...........................,,o pocitanie de om”, ,,Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decât îşi poate dracul închipui; când voia , aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul în braţe...” f).............................,,a dracului zgâtie de fată”, ,,poartă lumea pe degete” 5. Completează rebusul pentru a obţine numele celui care a avut rolul iniţiatorului în maturizarea lui Harap-Alb. 1)instrumentul cu care Harap-Alb a omorât cerbul 2)locul unde Harap-Alb s-a întâlnit cu ursul 3)locul unde fiul de crai devine slugă 4)motivul din finalul fiecărui basm

Fișa nr. 4 Citește cu atenție textul următor:

,,Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și așa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăia istuilalt la o altă margine. Și apoi, pe vremile acelea, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și 32 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii. Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris către frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zise: – Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru. Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală și zice : – Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre frați; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc, fără zăbavă. – Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo și crezi că ești în stare a cârmui și pe alții, alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ți bani cât ți-or trebui, haine care ți-or plăcea, arme care-i crede că-ți vin la socoteală și mergi cu bine, fătul meu. Atunci feciorul craiului își ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie spre împărăție. Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. Și când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl și întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, și cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Și fiul craiului, nemaiputând struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs și aștepta acum să vină fecioru-său. Și numai iaca îl și vede venind repede, dar nu așa după cum se dusese. – Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât știu eu.” ( I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) Cerințe: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Identifică, în text o formulă de adresare ………………………………………………….. Numeşte modurile de expunere utilizate………………………………………………….. Transcrie un fragment în care apare naraţiunea…………………………………………… Identifică personajele prezente în text…………………………………………………….. Selectează cuvinte/ sintagme care fac referire la momentul în care se petrece acţiunea….. Notează ideile principale ale textului……………………………………………………… Identifică două trăsături ale basmului prezente în text şi susţine-le cu exemple · ………………………………………………………………………………… · ………………………………………………………………………………… 8. Comentează, în maxim 5 rânduri, reacţia împăratului, aşa cum reiese din fragmentul citat………………………………………………………………………………………..

33 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Nuvela istorică de factură romantică Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul I. DATE DESPRE AUTOR Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti, neegalată până astăzi, Costache Negruzzi (1808-1868) este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, un clasic al romantismului. Talent precoce, Negruzzi îşi începe activitatea literară ca traducător, în special din limba franceză. Multe din aceste traduceri realizate în prima sa tinereţe îi vor oferi teme şi pretexte pe care le va prelua în opera proprie, adaptând şi localizând personaje, situaţii, atitudini morale la realităţile politice şi sociale autohtone. Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propăşirea ş. a.) au fost adunate în volumul Păcatele tinereţelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale şi traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică şi un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină şi pălămidă (poezii); Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). Opera literară a lui Costache Negruzzi mai cuprinde nuvele istorice Alexandru Lăpuşneanul, Sobieţki şi românii, nuvele romantice Zoe, O alergare de cai, o încercare de epopee în versuri Aprodul Purice, piese de teatru Doi țărani și cinci cârlani, Muza de la Burdujăni. II. REPERE DE INTERPRETARE Nuvela Alexandru Lăpuşneanul este publicată în primul număr al revistei Dacia literară (1840), ca o aplicare practică a programului paşoptist, expus de Mihail Kogălniceanu în Introducţie, ilustrând justeţea îndemnurilor sale adresate scriitorilor de a se inspira din realităţile naţionale. Punctul de pornire al nuvelei l-au reprezentat texte din cronica lui Grigore Ureche, dar şi din cea a lui Miron Costin. Aici găsim relatate împrejurările sosirii lui Alexandru Lăpuşneanul în 1564, în cea de-a doua domnie şi ale întâmpinării sale de către solii cărora le-ar fi adresat celebrele cuvinte ,, De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie ”. Tot în cronica lui Grigore Ureche se află episodul măcelăririi boierilor de către slujitorii care, la intrarea lor în curtea domnească, ,, după învăţătură ce au avut, închis-au poarta şi ca neşte lupi într-o turmă făr’ de nici un păstor, au intrat într-înşii, de-i snopiia şi-i înjunghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul ca altul îi punea suptu sabie…”. Din cronică aflăm şi despre moartea Lăpuşneanului, otrăvit de soţia sa în 1568, ca şi despre faptul că ,, zic cum că au fost scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domniia lui.” Pe de altă parte, în lucrarea lui Ureche putem citi că Tomşa, Moţoc vornicul, Spancioc spătarul şi Veveriţă postelnicul şi-au găsit sfârşitul prin tăierea capului la Liov, în Polonia, acuzaţi de a fi fost amestecaţi în moartea la Ţarigrad a hatmanului căzăcesc Vişnosevski. Un alt izvor atestă că împreună cu ei ar fi murit şi Stroici. Din toate acestea se observă că Negruzzi nu inventează personaje, dar se abate de la adevărul istoric, mai exact, modifică destinul unora dintre ele. Face însă aceasta din motive artistice foarte întemeiate. Schimbând cursul vieţii lui Moţoc, al cărui sfârşit îi este sugerat de data aceasta de un episod care se află cu adevărat în cronica lui Miron Costin, anume cel ce vorbeşte despre sfâşierea de către mulţimea înfuriată a boierului Batişte Veveli, om de încredere al domnitorului Alexandru, fiul lui Iliaş, confundându-l deci cu bună ştiinţă cu acesta, scriitorul urmăreşte şi, de altfel, şi izbuteşte să dea un mai mare dramatism şi o mai mare complexitate scrierii sale, creând un personaj pe care să-l opună domnului. Este deci vorba de o abatere creatoare, chiar fericită, de la adevărul faptelor. Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă deoarece constituie o construcție riguroasă, epică, în proză, cu un fir narativ central și conflict concentrat. Se observă concizia intrigii, 34 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

tendința de obiectivare a perspective narative și de asigurare a verosimilității faptelor prezentate. Personajele relativ puține și caracterizate succint pun în evidență trăsăturile personajului principal. Nuvela aparține romantismului prin tema de inspirație istorică, personaje excepționale în situații excepționale, construite în antiteză, culoarea epoci în descrierile cu valoare documentară, gesturi spectaculoase și replici devenite celebre. Opera îmbină elementele romantice cu cele clasice ( structura riguroasă și echilibrată, subiectul concis și intenția etico-moralistă) și realiste (obiectivitatea naratorului, descrierile amănunțite și prezența personajului colectiv). Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, fiind prezentată artistic o perioadă sângeroasă din istoria Moldovei, fixată temporal pe la mijlocul secolului al XVIlea, sub puterea unui domnitor tiran. Domnia lui Alexandru Lăpușneanul evidențiază lupta pentru impunerea autorității și consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud și tiran. Titlul aduce în prim plan personalitatea puternică a personajului principal, rămas în istorie mai ales pentru cea de-a doua domnie a sa, considerată a fi o perioadă extrem de sângeroasă. Articularea numelui îl singularizează printre celelalte personaje, evidențiindu-i totodată și caracterul puternic. Perspectiva narativă este obiectivă, iar narațiunea la persoana a III-a amintește prin concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru și detașat intervine rareori prin epitete de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului (,, vodă ”, ,, domnul ”, ,,tiranul”, ,, bolnavul ”). Din punctul de vedere al compoziției, narațiunea romantică se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor. Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri". Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei sale". Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor în ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii personale. Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate nrațiunii: întoarcerea lui Lăpușneanul, la a doua domnie, în primele trei capitole, evenimentele se desfășoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai târziu, la secvența morții domnitorului. Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaște din cronici sau din viața imediată. Natura conflictului este de esență psihologică și socială. Conflictul psihologic vizează cele doua aspecte ale personajului: Lăpușneanul cel care a fost alungat de la domnie și aspiră la ordine și dreptate și Lăpușneanul cel care trăiește patima răzbunării. Conflictul social privește relația antitetică dintre Lăpușneanul și boieri, pe de o parte, pe de altă parte Lăpușneanul – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se individualizează înfruntările cu: Moțoc, apoi grupul Spancioc-Stroici. Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugerează o compoziție muzicală în care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul Lăpușneanul – boieri este foarte alert ca 35 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului; conflictul Lăpușneanul – Doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanțarea narațiunii. De la un capitol la altul alternează conflictele și tempourile ca într-o compoziție armonizată clasic. Echilibrul compozițional, clasic este realizat prin organizarea textului în patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol rezumativ, fiind replici importante rostite de personaje: capitolul I (expozițiunea) – ,,Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” (răspunsul dat de Lăpușneanul soliei de boieri trimise de Tomșa); capitolul al II-lea (intriga) - ,,Ai să dai samă, doamnă! ” (avertismentul adresat de văduva unui boier decapitat doamnei Ruxanda); capitolul al III-lea (desfășurarea acțiunii) ,,capul lui Moțoc vrem...” (cererea norodului revoltat); capitolul al IV-lea (deznodământul) ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...” (amenințarea împotriva tuturor rostită de domnitorul care, bolnav, fusese călugărit și pierduse astfel puterea domnească). Nuvela se deschide cu venirea în ţară a lui Lăpuşneanul în a doua domnie, fiind întâmpinat de patru boieri, vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi boierul Stroici. Aceştia au misiunea din partea domnitorului Ştefan Tomşa de a-i spune lui Lăpuşneanul că ,,ţara este liniştită şi norodul nu te vrea, nici te iubeşte, şi măria-ta să te întorci înapoi…”. Mesajul boierilor nu-l descurajează pe voievodul care, bazându-se pe sprijinul turcilor, dă o replică memorabilă, fermă: ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…[…] Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”. Ştiind că Alexandru Lăpuşneanul se bazează pe ajutor turcesc şi că turcii nu aduc pentru ţară decât sărăcie şi sclavie, Spancioc îi pune întrebarea esenţială pentru orice patriot: ,,Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu măria-ta?”. Răspunsul ,,cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pe care-i jupuiţi voi ”, dă de înţeles că domnitorul va lua măsuri, în primul rând cu boierii care nu-i vor da ascultare, că ,,au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi ”. Dacă boierii ceilalţi se retrag înspăimântaţi de cele auzite, nu acelaşi lucru îl va face şi Moţoc, un boier viclean, umil, intrigant, ,, învechit în zile rele,deprins a te ciocoi la toţi domnii ”. Lăpuşneanul îşi dă seama că se poate folosi de el, cel puţin în prezent, pentru că ,,ai vândut pre Despot, mai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa ”, dar având posibilitatea de a-l sacrifica la nevoie. În schimb, promisiunea pe care i-o face, deşi linguşitoare, nu prevesteşte nimic bun: ,, Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău ”. Se conturează liniile conflictului susţinut de confruntarea dintre domn şi boieri. Dacă Moţoc este linguşitor, dispus la compromis cu domnitorul, deci la trădare, tinerii boieri Spancioc şi Stroici rămân fermi, consecvenţi în hotărârea lor de a-l înfrunta pe acesta. Domnitorul începe şirul răzbunărilor, pedepseşte boierii, trezind ura şi dorinţa lor de răzbunare. ,, Ca să sece influinţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudaliţăţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chi pul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din când în când ”. Negruzzi împinge în prim-plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii, se dezvăluie toată adâncimea omenească, toată mişcarea psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scriitorul însoţeşte replicile de observaţiile asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului (,, a cărei ochi scânteiară ca un fulger”). Interogaţiile şi exclamaţiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare a răspunsurilor lui Lăpuşneanul exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului. Vorbirea lui devine dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti. 36 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Cu o intuiţie psihologică notabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi o mânie gâlgâitoare, dezvăluind paroxismul momentului trăit prin amănunte fizionomice: ,,Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau ”. Al doilea capitol începe cu un pasaj narativ mai lung, în care de asemenea faptele sunt comprimate la maximum. Acest pasaj în stil concis pare chiar o rezumare metodică a cronicii în care se întâlnesc trimiteri apreciative precum ,, zice hronica ”, sau ,, zice hronicarul în naivitatea lui”. Se poate observa chiar o strategie narativă deficitară, căci scriitorul anticipează faptele, precizând că domnul ,, nu avusese vreme a-şi dezvălui urâtul caracter”. Proza învie iarăşi cu adevărat în dialogul dintre domn şi soţia sa, când el dezvăluie surprinzătoare rezerve de gingăşie şi tandreţe: ,,Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pe frunte…”, dar mai ales labilitate psihică şi impulsivitate, căci, la reproşurile ei, îl vedem îndreptând instinctiv şi teatral mâna la jungher: ,,Muiere nesocotită!”. Acest capitol aduce note romantice prin apariţia domniţei Ruxanda, căreia Costache Negruzzi îi face un portret după toate regulile clasice ale compoziţiei: biografie, portret fizic, dialog. Este un personaj romantic: gigăşia şi frumuseţea ei ,,care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, nu-i ofereau nici o bucurie. Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui,ce nu are nimică s-o umbrească ”. Ruxanda este din punct de vedere psihologic în întregime creaţia lui Negruzzi. Nu trebuie exagerată antiteza dintre ea şi domn ( o antiteză angelic-diabolic, se spune), nu atât pentru că unul din termeni l-ar copleşi pe celălalt ( deşi există o evidentă disproporţie), cât pentru faptul că aceasta ar însemna o deplasare de accent pe un element secundar. Ruxanda este o femeie slabă, iar resortul psihic ce-i determină actele este frica: pe de o parte, frica de un soţ teribil prin ceea ce face, pe de altă parte, frica (religioasă) pentru păcatele lui, apoi frica de ameninţările celor prigoniţi de domn şi, în sfârşit, frica de mamă pentru viaţa copiilor ei, ameninţaţi de furia de nestăpânit a lui Alexandru Lăpuşneanul. La rugămintea ei ,,să nu mai verşi sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiate, că sare inima din mine” nu primeşte decât promisiunea unui ,,leac de frică ” . Punctul culminant se află în capitolul al treilea veritabil act de tragedie shakespeariană, cu aspectul lui mai întâi festiv, apoi sângeros, cu atmosfera cruntă a istoriei noastre feudale, în tradiţia dramei romantice, unde pasiunile violente şi ura explodau în scene de un spectaculos macabru. Acest capitol începe într-o linişte şi o atmosferă cuvioasă, la Mitropolie, unde domnul şi boierii ascultau sfânta liturghie. Scriitorul îşi avertizează cititorul: ,,înprotiva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească… Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi, cu plăselele de aur, iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”. Discursul rostit de domnitor la slujba de la Mitropolie este momentul disimulării supreme. Prefăcându-se că ascultă cu smerenie slujba, se închină la icoane şi ţine ,, o deşănţată cuvântare ”, în care recunoaşte că ,,m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora ”, silit fiind numai de ,, dorinţa de a vedea contenând gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la risipa ţării şi la pieirea mea”. De acest discurs amăgitor, nu se lasă influenţaţi Spancioc şi Stroici,care se hotărăsc să nu meargă la ospăţul dat de domnitor, salvându-şi astfel vieţile. ,,Măcelăria ce începuse ”, adică masacrul de la palat, aduce moartea a 47 boieri. Moţoc, aflat lângă domnitor ,,silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, pentru că la ,,această scenă sângeroasă” nu se aşteptase nici el. Reacţiile individuale sunt prezentate cu notaţii succinte: ,,cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare”. Cei ce reuşiseră să fugă, sărind peste ziduri ,,dasă larmă pe la casele boierilor” şi astfel o masă de ţărani şi târgoveţi se adună la palat, agitată şi nemulţumită. ,,Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea ”. 37 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Scena agitaţiei mulţimii este absolut memorabilă prin intuiţia dezorientării ei, dar şi a dezmeticirii şi transformării într-un singur glas. Urmează episodul din urmă al spectacolului dramatic în care e angrenat Moţoc şi în care Lăpuşneanul rosteşte, între altele, două propoziţii fundamentale. Una dintre ele a prilejuit îndelungi comentarii legate de intuirea de către domn a forţei mulţimii. ,,Proşti, dar mulţi” îi răspunde el lui Moţoc care încerca să-l convingă să dea cu tunurile în cei de la poartă, aducând ca argument faptul că el este boier mare, iar ei nu sunt decât nişte proşti. Domnul are însă o plăcere sadică a jocului şi, deşi aceste cuvinte ar putea să-i pună capăt el îl prelungeşte puţin. Este momentul în care scriitorul îi pune în gură replica de o satanică genialitate: judecă şi dumneata singur! Cu alte cuvinte, Lăpuşneanul face, în aceste momente teribile pentru nefericitul Moţoc, apel la raţiunea sa spre a-l convinge de necesitatea unui act iraţional: propria moarte. Într-un subtil joc de tonalităţi ale vocii, Lăpuşneanul amestecă răceala sarcastică şi căldura machiavelică, persuasivă (,, să omor o mulţime de oameni pentru un om,nu ar fi păcat? judecă şi dumneata singur ”), curând preschimbate în ironie brutală (,, Du-te şi mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara”), spre a pune apoi, cu un cinic dispreţ de coloratură moralizatoare, capăt spectacolului ( ,,Destul! (…) nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi-un vânzător? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-l del daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru vodă celor ce pradă ţara”). Lăpuşneanul urmăreşte, iată, nu doar plăcerea gratuită a unui spectacol, ci şi scopuri foarte practice, lucid calculate: să scape de un vechi intrigant şi să câştige simpatia maselor. De altfel, mulţimea, după ce într-o clipală îl făcu bucăţi pe boier, izbucneşte în ovaţii: ,,Să trăiască măria-sa vodă! ”. Pedepsit astfel pentru trădare, Moţoc moare, fără ca sabia domnitorului să se fi mânjit de sângele lui, aşa cum acesta îi promisese. Ultimul capitol, început ca şi celelalte cu un pasaj narativ, continuă în acelaşi spirit dramatic. Prin natura împrejurărilor însă, acum nu Lăpuşneanul este regizorul spectacolului şi, de altfel, a fost distribuit într-un rol (principal e drept ) împotriva căruia se revoltă, fără aşi da seama că tocmai prin aceasta îl joacă.,, Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî! ” îl moralizează acum, în vechea lui manieră, ceilalţi, regizori şi actori ai spectacolului. Este un spectacol de dramă romantică, incluzând recuzita şi situaţiile de rigoare: potcapul, hainele de călugăr, transformarea victimelor în călăi, otrava, pumnalul. Totuşi şi acum, când îşi joacă, încruntat şi teribil propria moarte, Lăpuşneanul rămâne actorul, iar ceilalţi nu sunt decât nişte figuranţi. Chinurile provocate de otravă sunt cutremurătoare, pe măsura faptelor lui sângeroase. ,,Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. Grotescul situaţiei domnului călugărit fără să vrea aruncă o lumină de farsă tragică asupra acestui final, în care, în cele din urmă, doar un biet trup omenesc se luptă cu moartea”. Personajul principal al nuvelei este Alexandru Lăpușneanul, așa cum atestă însăși titlul nuvelei, format dintr-un substantiv propriu compus, care poartă numele domnitorului Moldovei. Este un personaj real, cu atestare istorică, fiind o personalitate istorică cunoscută, fost domnitor al Moldovei între septembrie 1552 și 18 noiembrie 1561 și apoi între octombrie 1564 și 5 mai 1568. Autorul ni-l prezintă în timpul celei de-a doua domnii, când vine în țară ca să ocupe tronul cu ajutorul turcilor. În nuvelă el este prezentat ca un tiran crud, sângeros, răzbunător și viclean. Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și psihologic. Pe lângă defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex. Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii 38 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

care l-au trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat de sânge, ci un domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor. Este un lucid apărător al intereselor țării, de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, deși se îndoiește de spusele acestuia: ,,Ce socoți, Bogdane (...) izbândi-vom oare?”. Se preface binevoitor cu delegația boierilor, ,,silindu-se a zâmbi ”, dar este orgolios, dârz, neabătut în decizia sa, nu dă înapoi în fața greutăților și respinge pretențiile delegației.”. Este un om inteligent, cu spirit de pătrundere. A câștigat o experiență bogată în prima domnie, își dă seama de adevăratele intenții ale lui Moțoc, căruia îi vorbește fără ascunzișuri: ,,Să mă încred în voi?... pesemne gândești că eu nu știu zicătoarea moldovenească: Lupul păru schimbă, iar năravul ba?”. Alexandru Lăpușneanul este un fin psiholog, care pătrunde ușor caracterul și psihologia celor din jur. Este foarte abil în politică, știe să se apropie de popor și să îndrepte nemulțumirea acestora către boieri, de aceea îl păstrează pe Moțoc lângă el, căci ,, îmi ești trebuitor ”. La intrarea în Moldova el este întâmpinat cu bucurie de către popor, necunoscându-ise adevăratul caracter. Ajuns pe tronul țării, el devine crud, violent și brutal, pentru că era însetat de răzbunare, de aceea ucide fără milă, cu sau fără motiv, pe boierii trădători. Nici față de soția sa nu are tot timpul aceeași atitudine, uneori este binevoitor, iubitor, dar când soția sa, doamna Ruxandra Lăpușneanu, fiica lui Petre Rareș, îi amintește de crimele săvârșite, devine violent în limbaj și gesturi: ,,– Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul (...) și mâna lui prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa.” Dar de îndată ,,stăpânindu-se, se plecă și rădicând pe Ruxanda de jos ...” ,,– Și ce vrei, întrebă Lăpușneanul zâmbind.” Cu toate acestea, știe să-și stăpânească impulsurile, să se prefacă, pentru a-și ascunde adevăratele intenții. Ipocrit, ironic, profită de naivitatea soției sale, căreia îi promite că va înceta cu vărsările de sânge și că îi va da ,,un leac de frică”, prilej cu care-și pune în aplicare planul diabolic pe care l-a gândit. Prefăcătoria sa atinge punctul culminant în timpul discuției de la Mitropolie, când se preface darnic și bun, dar nesocotește ceea ce este sfânt și jură strâmb în fața altarului. El se preface că vrea să se împace cu boierii pe care îi invită la un ospăț de împăcare. Cruzimea lui atinge culmi nebănuite când poruncește să fie omorâți cei 47 de boieri, și să le fie așezate capetele sub formă de piramidă, după neam și rang. Este disprețuitor, ironic față de reacția soției sale: ,, Femeia tot femeie (...) în loc să se bucure, ea se sparie ”, însă poate fi și tandru: ,, Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicând-o ca pre o pană , o puse pe genunchii săi ”, ,, ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață? ”. El se dovedește un adevărat maestru al disimulării. Astfel, reușește să înșele atenția boierilor, în afară de Spancioc și Stroici. Cu Moțoc el este ironic, batjocoritor și cinic. Când mulțimea îi cere lui Vodă: ,,Capul lui Moțoc vrem! ”, acesta îi propune domnitorului să-i ucidă cu tunurile ,,pentru că sunt proști ”, iar Vodă îi răspunde că ,,sunt proști, dar mulți (...) să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? ”. Vodă îl sacrifică pe Moțoc și astfel își atinge două scopuri: pedepsește pe boierul trădător și își câștigă simpatia poporului. Spre sfârșitul vieții vrea să se călugărească, dar simțindu-se mai bine, îi revine dorința de răzbunare, de a ucide, îi jignește pe călugări, pe soția sa, chiar amenințându-i cu moartea. În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În caracterizare directă, însuși autorul precizează: ,,dorul lui cel tiranic”, ,,vorbele tiranului”, alte personaje îl caracterizează direct astfel: ,,bunul meu domn”, ,,viteazul meu soț” (doamna Ruxandra), ,,crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan). Gesturile, felul lui de a vorbi, expresia feței sunt mijloace de caracterizare indirectă folosite de autor în prezentarea personajului său: ,,Ochii scânteiau ca un fulger”, ,,răspunse cu sânge rece”, 39 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

,,strigă sărind în picioare”, ,,în clipa aceea el era foarte galben la față, și că racla sfântului ar fi tresărit”, ,,sângele într-însul începu a fierbe”. Ura și dușmănia, disprețul și răutatea sunt reliefate prin felul lui de a vorbi, prin caracterizare indirectă. El vorbește ca un înțelept în pilde și proverbe, alteori își valorifică vorbirea cu citate din Sfânta Scriptură. Alteori, cuvintele sale sunt dure, jignitoare: ,,Ești un tâlhar”, ,,Boaită (n.a. ticălos, netrebnic) fățarnică”, ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!...”. În antiteză cu Lăpușneanul este prezentată soția sa, doamna Ruxanda, caracterizată prin gingășie, blândețe și iubire de oameni. Atât acțiunile eroilor, cât și replicile lor, emblematice pentru constituția psihică a personajelor, procedeele de caracterizare, compun personaje de factură romantică, într-o construcție realistă, caracterizate prin însușiri deosebite, excepționale, care-i singularizează, a căror trăsătură dominantă de caracter trimite și către influențe clasiciste. Comportamentul personajului principal sugerează indirect trăsăturile sale de caracter, astfel autorul a realizat un personaj complex nu numai prin însușirile personajului său, ci și prin varietatea mjloacelor de caracterizare folosite.. Stilul narativ se remarcă prin sobrietate și concizie. Registrele stilistice arhaic și regional conferă culoare locală (trăsătură romantică( prin expresii populare, regionalisme (,,vreu”, ,,pănă”), arhaisme (,,spahii ”, ,,vornic”, ,,armaș”). Viziunea realistă asupra trecutului istoric, caracterele puternice, dominate de o singură dimensiune afectivă pe care o exprimă, construcţia epico-dramatică fac din Alexandru Lăpuşneanul o nuvelă memorabilă a literaturii române ,,care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”. (G. Călinescu) III. FIȘE DE LUCRU, TESTE Fișa nr. 1 ` Citește cu atenție textul următor:

„Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cârmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrângerea sa în două rânduri, de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. Însă pe lângă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca să-i deie oricât ajutor de oaste va cere. Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare. — Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, câţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa. — Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dânşii. — Aceasta rămâne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la măria-ta. — Vie, răspunse Alexandru. 40 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Curând intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrâni, iar doi juni. Acești erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei. — Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi. — Să fii măria-ta sănătos, răspunseră boierii. — Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie. — Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţânţar armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca… — Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?” ( C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul ) 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Cerințe: Precizează ce momente ale subiectului sunt ilustrate în text. Demonstrează că textul aparţine unei nuvele istorice: două argumente Argumentează tehnica rezumatului folosit de autor la începutul nuvelei. Ce trăsături ale personajului reies din replica la sugestia de a se întoarce din drum? Menţionează două elemente care contribuie la realizarea atmosferei de epocă. Arată cui aparţine perspectiva asupra evenimentelor şi tipul de perspectivă narativă. Selectează din text două arhaisme şi două regionalisme fonetice. Menţionează sensul cuvintelor vândut şi scaunul. Fișa nr. 2

Citește cu atenție textul următor: ,, — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvânt găsind un ecou în toate inimile, fu ca o scânteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas strigă: Capul lui Moțoc vrem!” — Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzând pe armașul intrând. — Capul vornicului Moțoc, răspunse. — Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un șarpe; n-ai auzit bine, fârtate! Vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. Ce vorbe sunt aceste? Ce să facă cu capul meu? îți spun că ești surd; n-ai auzit bine! — Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. În adevăr, ostașii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: ”Să ne deie pe Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!” — Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică Preacurată Fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur că fac o biserică, să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monastirea Neamțului!... Dar, milostive Doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii... Să moară toți! Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști! — Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. 41 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Sunt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele și mai pe urmă lăsându-mă și trecând de partea Tomșii. — Oh! Nenorocitul de mine! strigă Moțoc, smulgându-și barba, căci de pe vorbele tiranului înțelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsați-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupâneasa și de copilașii mei! Lăsați-mă să mă spovăduiesc! Și plângea, și țipa și suspina. — Destul! strigă Lăpușneanul, nu te mai boci ca o muiere! Fii român verde. Ce să te mai spoveduiești? Ce să-i spui duhovnicului? Că ești un tâlhar și un vânzător? Asta o știe toată Moldova. Haide! Luați-l de-l dați norodului și-i spuneți că acest fel plătește Alexandru-vodă celor ce pradă țara. Îndată armașul și căpitanul de lefegii începură a-l târâi. Ticălosul boier răcnea cât putea, vrând să se împotrivească; dar ce puteau bătrânele lui mâini împotriva acelor patru brațe zdravene ce-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraților săi și luneca pe sângele ce se închegase pe lespezi. În sfârșit puterile îl slăbiră și sateliții tiranului, ducându-l pe poarta curții mai mult mort decât viu, îl îmbrânciră în mulțime. Ticălosul boier căzu în brațele hidrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăți. — Iată cum plătește Alexandru-vodă la cei ce pradă țara! ziseră trimișii tiranului. — Să trăiască Măria-Sa vodă! răspunse gloata. Și mulțămindu-se de astă jertfă, se împrăștie. ” ( C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul ) Cerințe: 1) Notează cu A (adevărat) sau F (fals) enunțurile de mai jos: a. Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni relativ reduse, cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat, care implică un număr mai mare de personaje. b. Textul este străbătut de subiectivism. c. Acțiunea nuvelei este mai simplă decât a schiței. d. Personalitățile eroilor nuvelei se desprind dintr-un conflict puternic. e. Detaliile nu au un rol semnificativ. f. Se acordă o importanță mai mare caracterizării complexe a personajelor decât acțiunii propriu-zise. g. Narațiunea se desfășoară liniar, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative. h. Întâmplările sunt relatate alert și obiectiv. i. Relațiile temporale și spațiale sunt clar delimitate. j. Nuvela câștigă verosimilitate (adevăr) prin precizarea timpului derulării evenimentelor. 2) Pornind de la informația oferită de textul suport, alege varianta considerată corectă: a. Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei/ Țării Românești/ Transilvaniei. b. Naratorul este omniscient, sobru, detașat, predominant subiectiv/ obiectiv. c. Fragmentul dat spre interpretare prezintă cererea vindicativă a răsculaților care găsesc în domnitor/ Moțoc/ Tomșa un vinovat pentru toate nemulțumirile lor. d. Conflictul complex al operei pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal, un domnitor tiran/ tolerant. e. Conflictul exterior reprezintă lupta pentru putere dintre domnitor și boieri/ țărani. f. Conflictul secundar se derulează între domnitor și Moțoc/ răsculați. g. Boierul Moțoc reprezintă tipul boierului: 1. loial, onest, curajos, integru; 42 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

2. trădător, viclean, laș, intrigant. h. Alexandru Lăpușneanul este personajul principal ce poate fi caracterizat prin: 1. naivitate, nehotărâre, indolență; 2. inteligență, abilitate politică, bună cunoaștere a psihologiei umane. i. Mulțimea revoltată de târgoveți reprezintă: 1. personaje individuale secundare; 2. personaje individuale episodice; 3. un personaj colectiv. j. În enunțul ”Acest din urmă cuvânt găsind un ecou în toate inimile, fu ca o scânteie electrică”, naratorul surprinde gradat: 1. stările psihologice ale mulțimii; 2. gândurile fiecărui participant la revoltă. k. Mărcile prezenței naratorului sunt: 1. replicile memorabile, folosirea dialogului; 2. topica afectivă (epitete antepuse), lexicul combinat (arhaisme, regionalisme pentru a oferi culoare locală, alături de neologisme) 3) Rezumă fragmentul dat în maximum 8 enunțuri. 4) Realizează o compunere de 15-20 de rânduri, în care să prezinți particularitățile nuvelei, prin referire la textul dat spre interpretare. În redactarea textului, vei avea în vedere: - precizarea a patru caracteristici ale speciei; - prezentarea construcției subiectului; - caracterizarea succintă a personajului principal; - respectarea normelor de ortografie și de punctuație.

43 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

REALISMUL Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către mijlocul secolului al XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi ecouri până în secolul XX, ca reacţie împotriva clasicismului şi romantismului. Realismul se defineşte prin „grija de a descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o” – G. Picon. Așa cum apare şi în revista Réalisme, „realismul se pronunţă pentru reproducerea exactă, completă şi sinceră a mediului social, a epocii în care se trăieşte, pentru că o atare direcţie de studiu este justificată de raţiune, de necesităţile inteligenţei şi de interesul publicului şi pentru că ea exclude orice minciună, orice mistificare. Această reproducere trebuie aşadar să fie cât mai simplă posibil, în aşa fel încât să fie înţeleasă de toată lumea”. Primul manifest literar este considerat Preafaţa lui Balzac la Comedia umană din 1842. Prin arta sa, scriitorul îşi propune să zugrăvească societatea contemporană, să devină „un pictor mai mult sau mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul dramelor vieţii intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorul profesiilor, înregistatorul binelui şi răului”, dar mai ales să studieze cauzele mişcării sociale, sensul ascuns al evenimentelor şi al comportamentului uman. În literatura română, realismul a debutat ca un curent literar antiromantic declarat. Deşi insinuat pregnant în literatura secolului al XIX-lea (Creangă, Caragiale, Slavici), realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la o formulă originală abia prin operele lui Rebreanu, Călinescu, Preda. Reprezentanţii realismului, în Franţa, au fost: Stendhal, Balzac, Gustave Flaubert (Madame Bovary), în Anglia, Charkes Dickens, George Eliot. În literatura română, I. Creangă, N. Filimon, I. L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu, M. Preda. Trăsăturile realismului sunt: reflectarea fidelă a realităţii – veridicitatea este principiul de bază al realismului. Mimesis-ul (imitarea) are în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul este „o oglidă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiţi oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla.” – Roşu şi negru. Dacă în clasicism lumea e văzută aşa cum ar trebui să fie, în realism lumea e văzută aşa cum este. Tematica este de natură socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca un mediu care explică comportamentul personajelor; obiectivitatea perspectivei narative autor impersonal, omniscient, omniprezent. Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma că „artistul trebuie să fie pentru operă ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie simţit pretutindeni, dar niciodată văzut”; rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste. În realism, se face critica aspectelor negative, realitatea nu este idealizată. Personajele sunt tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de tipuri umane, caracteristice societăţii vremii. Acesta este structurat sufleteşte în jurul unei pasiuni dominante. În funcţie de această pasiune, personajul devine tipologic: avarul, arivistul, tiranul etc. Se remarcă predilecţia pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor, caselor etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor. Apare tehnica detaliului semnificativ, pentru că are relevanţă în economia textului. Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică.

44 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Nuvela realist-psihologică Ioan Slavici, Moara cu noroc I.

DATE DESPRE AUTOR

Ioan Slavici este unul din marii clasici ai literaturii române, care vine să completeze ,,geografia” noastră literară ca reprezentant al sufletului românesc din Ardeal, căci majoritatea operelor sale se inspiră din acea lume aparte a ținutului transilvănean. Activitatea sa literară a acoperit atât o perioadă mare de timp, cât și o diversitate de genuri și specii, el fiind autor dramatic, romancier și nuvelist (partea cea mai viguroasă a creației sale). Slavici a publicat și basme pe care le-a prelucrat, fiind totodată și un memorialist, dar și autorul unor lucrări științifice și politice apreciate la vremea lor în țară și în străinătate. II.

REPERE DE INTERPRETARE

Publicată în 1881, în volumul de debut Novele din popor, Moara cu noroc, de Ioan Slavici devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea autorului asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. Moara cu noroc, de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central și o construcție riguroasă, cu un conflict concentrat. Personajele relativ puține scot în evidență evoluția personajului principal, puternic individualizat. Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului principal care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează prin tehnici de investigație psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate, însoțite de notația gesticii și mimicii. Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială, verosimilitatea, prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul). Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii pentru bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei pentru bani asupra liniştii sufleteşti a personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a autorului poate fi observată din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în confict. Ca şi în tragediile greceşti , tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care pedepseşte orice încălcare a normelor, iar pedeapsa nu poate fi decât moartea. Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toporul ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost pedepsite. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica punctului de vedere din intervenţiile soacrei lui Ghiță. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. În incipit, cuvintele bătrânei fixează teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: ,, — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea 45 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: ,, Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data ”. Conflictul central este unul moral, psihologic, interior al protagonistului care oscilează între dorința de a rămâne om cinstit pe de o parte și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat. Nuvela debutează cu mutarea familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. Expoziţiunea fixează spaţiul unde se petrece acţiunea şi anume hanul Moara cu noroc. Acesta este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat: ,, De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”. Slavici nu alege întâmplător acest topos al hanului deoarece faptele relatate nu puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-un loc în care semnele părăsirii sunt peste tot şi anticipează destinul familiei lui Ghiţă: „ În cele din urmă arândaşul a zidit cârciumă la un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de paşi de râuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.” La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut prin munca cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei liniştite se rupe însă în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul, eveniment care constiuie intriga nuvelei. Acesta este întruchiparea Răului care corupe, dar în acelaşi timp este şi expresia vitalităţii şi a energiei, a vicleniei şi a capacităţii de a convinge. Apariţia lui Lică echivalează cu începutul sfârşitului familiei lui Ghiţă. Încă de la început, cei doi soţi îi intuiesc caracterul, dar dorinţa de îmbogăţire este mai puternică. Caracterul puternic al Sămădăului şi dorinţa acestuia de a subordona destinul celorlalţi se observă din felul în care îi impune lui Ghiţă să-l ajute: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!?”. Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine stăpânit de patima banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenind treptat părtaş la afacerile necurate ale acestuia. La început, îşi ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi îşi angajează încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile, deoarce patima banului îi modifică personalitatea şi îl înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacţii violente faţă de Ana şi faţă de copii, nu îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu ei şi ajunge chiar să-i considere o piedică în procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog deoarece descrie cu minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă, conflictul său interior care se dă între dorinţa de a rămâne un om cinstit şi de a păstra unitatea şi fericirea familiei şi dorinţa de îmbogăţire. Aceste frământări sunt redate cu ajutorul monologului interior: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.” Autorul analizează drama de conştiinţă a personajului. Semnificaţia tensiunilor interioare 46 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

este una morală, scriitorul dovedindu-se preocupat în mare măsură de mutaţiile care au loc la nivelul conştiinţei personajului. Deşi starea materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi manipulează deciziile schimbă nu numai propria percepţie asupra lui, dar şi felul în care îl văd ceilalţi: Ana va ajunge în final să-l considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti ”. Încearcă să-şi rezolve conflictul interior după ce este chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei femei şi a unui copil. Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devine complice la crimă. Hotăreşte totuşi să-l trădeze pe acesta, cu ajutorul jandarmului Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va opri jumătate din sumele aduse de acesta. Greşeala esenţială a lui Ghiţă este că, deşi doreşte să revină la drumul cel bun, nu este onest până la capăt nici faţă de sine, dar nici faţă de Lică sau Pintea. Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a personajului. Orbit de dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în ziua de Paşte, lăsând-o astfel drept momeală în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că degradarea sa morală nu se va extinde şi asupra Anei şi că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece în ciuda nelegiurilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşt ”. Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, şi apoi al celui exterior. Dezumanizarea totală a lui Ghiţă şi dovada incapacităţii lui de a reveni pe drumul iniţial, este subliniată prin gestul lui final de a-şi ucide soţia. Nu o omoară pe Ana din cauza orgolilului de soţ înşelat, ci datorită mustrărilor de conştiinţă pentru că a influenţat şi decăderea ei morală: „ Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu pot să te las viuă în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi stâmpăr setea de răzbunare, dacă mai adineaoră l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.” Ghiţă este şi el ucis de Răuţ, la ordinul lui Lică. Pentru a nu se lăsa prins de jandarul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua viaţa, izbindu-se cu capul de un copac. Un foc teribil mistuie hanul Moara cu noroc, purificând astfel locul de toate relele săvârşite. Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor personajelor, afirmă: „ Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data.” Nimic nu stă mai presus de destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi mentalitatea populară românească. Personajele Ghiţă este personajul principal al nuvelei Moara cu noroc, fiind un personaj complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale dorinţei de înavuţire. Caracterizarea lui se realizează atât în mod direct, cât şi indirect, portretul acestuia însumând o varietate de trăsături contradictorii. De asemenea, se foloseşte ca modalitate de caracterizare monologul interior. Fiind vorba de o nuvelă psihologică, personajul este urmărit în evoluţie. La început se precizează că este un om cu voinţă puternică, harnic şi perseverent, care vrea să-şi scape familia de sărăcie. Spre deosebire de soacra sa, identifică sărăcia cu lipsa de demnitate, nu cu liniştea. Vine la Moara cu noroc pentru că îşi iubeşte familia şi doreşte o viaţă mai bună pentru aceasta. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine, cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Datorită ambiţiei şi hărnicei, transformă hanul într-un loc cunoscut şi apreciat de călători: „Abia trecuseră dar câteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu ziceau că are să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile rele, nu mai era Moara cu noroc ci cârciuma lui Ghiţă.” Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească bani ca să-şi angajeze vreo zece calfe pentru un atelier de cizmărie. Aspiraţia lui este firească şi nu depăşeşte limitele firescului. 47 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi pentru familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa, deoarece tentaţia îmbogăţirii este mare: „ se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii.” Ghiţă îşi ia la început toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „ un ungur înalt ca un brad.” Din momentul legării acestei „ prietenii ” începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. El devine o victimă a lui Lică numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Aceste schimbări sunt prezentate în mod direct de către narator: Ghiţă devine ,,de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îşi venea să te sparii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ”. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana şi faţă de copii. Transformarea radicală care se produce în caracterul personajului este determinată de patima acestuia pentru bani. Ezită între două opţiuni, una reprezentată de Ana, care include valorile familiei, iubirea, cinstea, „liniştea colibei”, iar cealaltă de Lică, reprezentând atracţia pentru bani prin mijloace necurate. Descompunerea sa morală este progresivă, mergând de la izolarea şi înstrăinarea de familie până la complicitate la hoţii şi crime. La început, personajul oscilează între atracţia pentru bani şi dorinţa de a rămâne un om cinstit, ceea ce îl transformă într-un personaj tragic. Deşi iniţial pare plin de voinţă, ajunge să fie victima lui Lică, slujitorul lui, deoarece acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Sentimentul culpabilităţii îl face să devină închis în sine. Dacă la început era un soţ bun şi tandru, pe parcurs, se înstrăinează de Ana, nu mai vorbeşte cu ea. Lică îi distruge încrederea în propriile forţe, Ana ajunge să-l considere „ o muiere în haine bărbăteşti ” şi nu îl mai crede demn de dragostea ei. Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri, pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei în el. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în acest fel autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă este în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.” Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana: „îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa”, aruncând-o în braţele Sămădăului: „Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe.” Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică, care îşi dă seama că e un om de încredere şi chiar îi spune acest lucru: „ Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea de un om ca tine.” Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-l ţină de frică şi de aceea distruge treptat imaginea celorlalţi despre cârciumar ca un om onest şi cinstit. Astfel, treptat, Ghiţă ajunge să fie părtaş crimelor Sămădăului, îşi încalcă definitiv onoarea depunând mărturie falsă în favoarea acestuia, apoi îşi lasă soţia singură cu el. Totuşi, momentele în care este atras de bani alternează cu cele în care doreşte să-şi redobândească familia şi liniştea, dar patima banului este mai puternică. Are momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: ,,Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-şi vezi bărbatul înaintea judecătorilor.” Ghiţă este conştient că se afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găseşte în el şi nici în soţia sa, de care patima banului îl izolase, sprijinul necesar pentru a pune capăt 48 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

tentaţiei nesăbuite. Prin faptul că alege banii în defavoarea familiei încalcă legile tradiţionale şi din acestă cauză îşi merită soarta. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Ghiţă înţelege că singurul mod de a învinge răul şi de a-şi recăpăta familia este divulgarea fărădelegilor lui Lică. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu vinovăţia lui Lică numai după ce îşi poate opri jumătate din banii aduşi de acesta. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Moartea sa sugerează că nimic nu este mai presus de legea morală, condiţie esenţială a existenţei lumii. Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei egal cu sine însuși, ,,un om rău și primejdio ”. Sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl ajută în afacerile necurate, hotărât și crud. Ana suferă transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. La început o femeie devotată căminului, protejată de soț, reprezentând un ideal de feminitate (,,Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică”), Ana este împinsă în brațele Sămădăului și apoi ucisă de Ghiță, fiindcă l-a înșelat. Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al personajelor valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Prin urmare, în nuvela Moara cu noroc, analiza psihologică este pusă în slujba unei teze morale: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei. Nu munca cinstită prin care omul devine înstărit este condamnată de scriitor, ci obținerea averii pe căi necinstite și înstrăinarea față de familie. III. FIȘE DE LUCRU, TESTE Fișa nr. 1 Răspunde la următoarele întrebări, formulate pe baza operei Moara cu noroc, de Ioan Slavici: 1. Cine rosteşte prima frază a nuvelei (incipitul) şi la ce se referă această frază ? 2. Ce meserie are Ghiţă la începutul operei şi care sunt membrii familiei sale? 3. Ce este „Moara cu noroc” şi de ce vrea Ghiţă să o ia în arendă? 4. Cine nu este de acord cu hotărârea lui Ghiţă de a lua în arendă „Moara cu noroc”? 5. Cine este Lică Sămădăul? 6. Ce relaţie există între Ghiţă şi Lică? 7. Cum se numeşte soţia lui Ghiţă, ce relaţie există între cei doi înainte de a pleca la „Moara cu noroc” şi care e relaţia lor după mutare? 8. Cum era Ghiţă înainte şi cum devine el după mutarea la „Moara cu noroc”? 9. Ce afaceri are Ghiţă cu Lică? Este de acord Ghiţă cu astfel de afaceri? De ce? 10. Ce-i spune soţia lui Ghiţă acestuia despre Lică, după ce afacerile dintre ei avansează? Ce fel de om, crede ea, că e Lică? 11. De ce nu pleacă Ghiţă de la „Moara cu noroc”? 12. Cine este Pintea şi ce relaţie există între acesta şi Lică? 13. Îl susţine Ghiţă pe Lică la tribunal, atunci când Sămădăul e acuzat de omor? 14. Cum se răzbună soţia lui Ghiţă pe el şi de ce face aceasta? 15. Cum moare soţia lui Ghiţă? 16. Ce se întâmplă cu Ghiţă în finalul nuvelei? 17. Ce se întâmplă cu „Moara cu noroc”? 49 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

18. Cărui personaj îi aparţine ultima replică din nuvelă şi la ce se referă? Fișa nr. 2 Citește cu atenție textul următor: „ — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale […]. — Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară dumneata la tustrei. Iacă liniştea colibei”. (Ioan Slavici, Moara cu noroc) 1. 2. 3. 4. 5.

Cerințe: Plasați fragmentul în contextul nuvelei ,,Moara cu noroc”, de I. Slavici. Care este meseria lui Ghiţă? Care este sensul cuvântului „sărăcie” şi al structurii „liniştea colibei” în accepţia soacrei şi a lui Ghiţă? Din ce cauză este nemulţumit Ghiţă de viaţa sa? Ce trăsături de caracter ale lui Ghiţă, respectiv ale soacrei, se desprind din fragmentul dat? Fișa nr. 3 Citește cu atenție textul următor:

„Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa, cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui. — Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă. — Da! — Şi tu ai venit în locul lui? — Da! — De la Sfântul Gheorghe? —Da, răspunse Ghiţă, aruncând o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se turbură. — E Ghiţă, ginere-meu – grăi bătrâna – şi, mulţumită lui Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici. Lică îşi apucă zâmbind mustaţa între buze. — Aici – zise el – aici le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai decât să te pui bine cu toată lumea”. ( Ioan Slavici, Moara cu noroc ) Cerințe: 1. Care sunt raporturile care se stabilesc între Ghiţă şi Lică încă de la prima lor întâlnire? 2. Ce trăsături ale lui Lică reies din fragmentul dat? 3. Comentaţi dialogul dintre Ghiţă şi Lică. 4. Care este semnificaţia ultimei replici a lui Lică?

50 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 4 Citește cu atenție textul următor: „...aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E vorba numai ce va fi cerând Lică pentru ceea ce dă. Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!”. Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăinjeneau parcă ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie...Avea însă nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea”. (Ioan Slavici, Moara cu noroc) Cerințe: 1. 2. 3. 4.

Explică sensul expresiei „a-şi pune capul în primejdie”. Transcrie un fragment care evidenţiază atracţia puternică a lui Ghiţă faţă de bani. Care sunt gândurile lui Ghiţă referitoare la familia sa? Care este concluzia meditaţiei lui Ghiţă? Fișa nr. 5 Citește cu atenție textul următor:

„Când [Pintea] ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături. — Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut. […] Lică se văzu trecând prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să creadă că a trăsnit. […] El se îndreptă, încât părea îndoit aşa de înalt ca mai nainte, privi împregiurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă puterile şi se repezi înainte. Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc. — A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume”. (Ioan Slavici, Moara cu noroc) Cerințe: 1. 2. 3. 4.

Care este starea sufletească a lui Pintea în fragmentul dat? Explică gesturile lui Lică dinaintea sinuciderii. De ce se sinucide Lică? Comentează cuvintele lui Pintea din finalul fragmentului.

Romanul obiectiv 51 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Liviu Rebreanu, Ion I. DATE DESPRE AUTOR Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât Ion este privit ca ,,cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române ”. Apariția lui Rebreanu în literatură îl situează între tradiție și inovație. Liviu Rebreanu încheie epoca literaturii semănătoriste și poporaniste, dominată de idilism și compasiune, și deschide un drum nou, în care scriitorul a asimilat și s-a integrat viziunii europene dominante. Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: Zestrea, Ruşinea. II. REPERE DE INTERPRETARE Geneză Romanul Ion are la bază câteva experiențe de viață: · o scenă la care scriitorul a fost martor discret și despre care mărturisește într-o conferință din 1932: ,, Era o zi de început de primăvară. Pământul, jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică...”; · la o săptămână după această scenă, Rebreanu află de la sora lui, Livia, povestea unei fete înstărite, pe care tatăl ei o bătuse cumplit, pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac și leneș, ,, care nu iubea pământul și nu știa să-l muncească ”; · convorbirea scriitorului cu un țăran muncitor, Ion Boldijar al Glanetașului, care i s-a plâns de necazurile datorate lipsei de pământ ,, cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată...”. Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe) este roman doric. Romanul se încadrează în realism prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul social în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o anumită categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal. Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământul şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viaţa omului (naşterea, nunta, înmormântarea), relaţii sociale generate de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor, universul intelectualităţii rurale), relaţii de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii, în plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros (iubire) şi Thanatos (moarte). Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscient ştie mă mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. El construieşte traiectoriile existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. De aceea textul conţine semne prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a destinului. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii . Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, „corp 52 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

sferoid”, se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman: ,,Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrăntitură de coline.” Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice (nume de localităţi), introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului XX, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor. Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului prin metafora şoselei - viaţa: ,,Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare și fără început...”. Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii, însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă succesh simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă, îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală. Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei interioare a personajului principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile celor, (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un început şi un sfârşit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (partea a doua). Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor). La nivel microtextual, funcţia epică se realizează prin tehnica contrapunctului: prezentarea aceleiasi teme în planuri diferite (nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învăţătorul şi preotul. Prin această tehnică, se pun în evidenţă secvenţe narative/ episoade simetrice şi antitetice, care conferă aspect polifonic acţiunii. Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi 53 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare dionisiacă de energii. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: ,,Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.” Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulţi. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, înfăţişată cu un portret grotesc. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să privească ,,petrecerea poporului ”, fără a se amesteca în joc. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie aromanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-1 determina să accepte nunta. La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-1 cu sapa. Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul - zestre, simtindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care ,, biata Ana nu este decât o victimă tragică ”. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-1 opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George, care-1 loveşte, nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii. În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, poetul visător Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-1 pe candidatul maghiar la alegeri. Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţional: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac 54 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

în funcţie de avere şi cu acordul părinţilor, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea, încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi. Personajul pricipal Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George. Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază temele romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc. Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin carel obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar comportamentul faţă de cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George. La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră ”, şi pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”. Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, ,,a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn ”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”. Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii care cântă la comanda lui. Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat „ netrebnic”. Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Însă flăcăul îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu, „Poţi să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul. Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: ,,glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: ,,cât pământ, Doamne!.” Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este ,, semeţ şi cu nasul în vânt ”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar. 55 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

După ce planul îi reuşeşte datorită ,, inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense ”(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa ,, îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită ”. Ion se vede ,, mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori ”. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul Nunta îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi ,,ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ ,,şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”. Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirmă că ,,în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic. Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia reprezentând doar garanţia pământurilor, protagonistul dovedind, astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând. Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit. Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet ”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „ băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic… te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”. Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie… Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe ”. Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile personajului. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut ”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic. Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru: ,,o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi ”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece ”. Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit: pământul sau femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut averea. Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic: pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic 56 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

copil… De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă ”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag ,, să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că ,,toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede”. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate: ,,Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e înfrăţit cu lutul. În faţa uriaşului, se simte ,,mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân şi are iluzia că este ,,atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda: ,,Cât pământ, Doamne!”. Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace. Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional. Stilul narativ este neutru, impersonal, ,,stilul cenușiu” fiind specific prozei realiste obiective; autorul respectă autenticitatea limbajului regional Prin urmare, apreciat de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creație obiectivă a literaturii român ”, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice. III. FIȘE DE LUCRU, TESTE Fișa nr. 1 Citește cu atenție textul următor: ,,Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme. […] Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând… Privindu-l, Ion oftă și murmură: – Locul nostru, săracul!... […] Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegîndu-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului: – Cât pământ, Doamne!... În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțeapă în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreaptă, iar ochii i se aprinseră întro lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

57 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult… Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă. Trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…” ( L. Rebreanu, Ion ) Cerințe: 1. Numește printr-un singur cuvânt starea sufletească a lui Ion, așa cum rezultă din primul alineat al textului 2. Stabilește o legătură între sintagma glasul pământului (care dă și titlul primei părți a romanului) și atitudinea personajului în secvența de mai sus. 3. Atribuie o semnificație faptului că Ion oftează la vederea delniței lui Toma Bulbuc: Locul nostru, săracul!... 4. Motivează suspinul prelung, umilit și înfricoșat al flăcăului – Cât pământ, Doamne!... – în fața uriașului. 5. Subliniază secvența care marchează schimbarea atitudinii personajului față de uriaș. 6. Formulează ideea care se desprinde din alineatul marcat prin chenar. 8. Prezintă perspectiva narativă în romanul Ion, pe baza enunțului următor: ,,Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât douătrei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…” Fișa nr . 2 Stabilește tipul de caracterizare din fragmentele citate mai jos, precizând trăsăturile de caracter ale personajului ce se desprind din acestea. ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă.” ,,Era iute şi harnic ca mă-sa. (...) Munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.” ,,... toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult.” ,,Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult ..” ,,Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede.” ,,Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn.” ,,Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborâ fruntea şişi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor.” Fișa nr. 3 Citeşte cu atenţie textul următor: ,,Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. Zăgreanu rămase în mijlocul uliţei urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, şezând pe scăunelul din faţă îl vedea şi-l găsea mai drăguţ ca orice alt bărbat din lume. La Râpile-Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era 58 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa, parcă făcea un jurământ mare. Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcorors. În stânga rămâne în urmă Cişmeaua-Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veşted, delniţele se urcă, se îmaprt, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea-Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase… Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş. Herdelenii tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţa împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii. Drumul trece peste Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început…” (L. Rebreanu , Ion) Cerințe: 1. Găseşte sinonime contextuale pentru următoarele cuvinte: poleit, trăsură, delniţă (în text delniţele), împodobitoare. 2. Scrie patru expresii/ locuţiuni care să conţină cuvântul drum. 3. Arată semnificaţia simbolică a drumului. 4. Interpretează semnificaţia comparaţiei din această frază cu valoare concluzivă: Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii. 5. Comentează următorul pasaj din finalul romanului: Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde întrun uragan uriaş. 6. Încadrează fragmentul într-un gen literar, aducând argumente pentru aceasta. 7. În ce curent literar ai încadra creaţia epică a lui Liviu Rebreanu? Argumentează. 8. În ce constă simetria romanului Ion? 9. Romanul Ion are un final închis sau deschis? Argumentează. 10. Demonstrează că Ion este un roman circular. Foloseşte în redactare şi aceste mărturisiri ale autorului: ,,Spuneam cum am ajuns, frământând planul romanului, să-l sintetizez într-o imagine grafică. În cursul elaborării, am căutat să realizez concret imaginea aceasta. De-aici a rezultat înfăţişarea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un moment, în sfârşit, un fir liber din ţesătura generală. Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale, care şi ele, la sfârşit, trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere înfăţişarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul. De aceea romanul, ca corp sferoid, se termină precum a început. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie…” (Liviu Rebreanu, Mărturisiri, 1932)

59 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Romanul realist-mitic Mihail Sadoveanu, Baltagul I.

DATE DESPRE AUTOR

Mihail Sadoveanu debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş Precu. Momente importante în evoluţia autorului în plan estetic sunt romanele Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Nopţile de Sânziene (1934) şi Fraţii Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt foarte variate: copilăria, natura, viaţa ţăranilor, iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea. II.

REPERE DE INTERPRETARE

Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa: ,,Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Alt mit identificat în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis şi Osiris. Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului despre moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi alte teme ale operei sadovenine, şi anume: natura, iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare. Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul baltagului. Baltagul, toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi intrumentul actului justiţiar, reparator. Perspectiva narativă este obiectivă. Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin anumite repere temporale: ,,aproape de Sf. Andrei ”,,,în Postul Mare”, ,,10 Martie.” Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este la început satul Măgura Tarcăului. Fiind un roman realist, pentru a sublinia veridicitatea, autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-Neamţ, Sabasa, Fărcaşa etc. De asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind momentele subiectului. În Baltagul există două tipuri de conflict. Un prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a soțului ei și nu știe ce soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, fie s-a oprit la o femeie, fie i s-a întâmplat o nenorocire. Acest conflict încetează în momentul în acre femeia acceptă nefirescul întârzierii prelungite și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă după 60 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

atâta timp. Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei pe care reușește să-i demaște și să-i pedepsească. Structurat în 16 capitole, romanul are o acțiune simplă, urmărind un singur fir epic: drumul Vitoriei Lipan în căutarea soțului ei, Nechifor. Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri: ,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? [...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul textului cuvintele rânduială şi semn sunt frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale romanului. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, rânduiala, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării naturii: ,,Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei ”, vremea se tulbură, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui Nechifor Lipan este visul Vitoriei, care anunţă şi călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui dispărut: ,,Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.” Semnele viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: ,,Cocoşul dă semn de plecare ”. Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise. Minodora este certată de mama ei când este interesată de lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice biserica şi practica magică coexistă. Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post negru douăsprezece vineri, merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte baltagul care îi va aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte importantă pentru tipul de mentalitate pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume şi refuză scrierea unei jalbe către ,,stăpânirea pământeană ”. Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această călătorie în căutarea adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia transhumanţei. Căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei sute de oi. Odată cu această achiziţie, în mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a personajului. La hanul din Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Este foarte important că în această călătorie ei asistă la un botez, la Cruci şi la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esenţiale din viaţa omului, îi dă de gândit Vitoriei şi anticipează ritualul de înmormântare din final. După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele 61 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică: ,, Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.” Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esenţial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: ,, Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.” Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit. Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii. Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte rece: ,, Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomenile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarcere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei: ,,La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.” Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o ,,inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi ducă mai departe viaţa. Personajele Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru lumea tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară care respectă legile strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o alură mitică. La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea ei pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic succint: ,, Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: ,, Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.” Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare directă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de mult. Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care era ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i 62 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.” , afirmaţie din care putem deduce şi vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Maranda cum că acesta a părăsit-o pentru o altă femeie ,,cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei, aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire. Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu spatele întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă chipul. Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior), care trece de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint exterior). Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru, dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care subliniază credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând în ordine gospodăria, dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui Nechifor. Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în locurile unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la o ,, cumătrie ” şi la o nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o crimă. Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa femeii, caracterizând-o în mod direct: ,,Mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la viaţa ei, fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de familie. Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de învingătoare a acestei femei puternice. Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care determină comportamentul exterior al eroinei. Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, acre trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat inițiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiță. Nechifor Lipan este caracterizat în absență, prin retrospectivă și rememorare, și simbolizează destinul muritor al oamenilor. Pe drumul căutării lui, portretul lui Nechifor se 63 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

conturează asemenea unui erou cu trăsături legendare: vesel, generos și mai ales netemător de a umbla singur în miez de noapte. Vorba lui Lipan ,, Nimene nu poate sări peste umbra lui ” anticipează destinul acestuia. Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Textul are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care uneori imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc armonia limbajului, imagini acustice etc. În concluzie, romanul Baltagul, de M. Sadoveanu impresionează prin profunzimea cu care surprinde semnificațiile acțiunilor personajelor. Muntenii sunt legați de natură, ale cărei semne știu să le citească, dar și de tradiții, de vechile rânduieli ale lumii și ale vieții. Amestecul acesta de realism și mitic este oglinda profunzimilor sufletului din popor. III.

FIȘE DE LUCRU

Fișa nr. 1 Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe, cu privire la textul de mai jos: ,,Vitoria îl privi clipind. Îl privi sfios şi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă şi de durere. Oftă cu năduf şi începu să strângă masa, cu mişcări smucite. Fata voi să o ajute, ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane, mulţumind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieşi în sat ca să întâlnească prieteni şi să întrebe veşti despre fetele cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiţă, după aceea, lângă catră, cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în palme, se cufunda în starea ei obişnuită. În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadomit. Se desfăcuse încet, încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat al casei, înţelegea că trebuie să dea înapoi. Asta era o mare mâhnire ... Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul ei să lucreze. Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumina. Timpul stătu. Îl însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă, i-au fost pentru prima oară străine şi depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluşul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de către sine ... Toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult. Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa.” 1. Menţionează câte un sinonim pentru sensul din text al următoarelor cuvinte: năduf şi smucite. 2. Explică semnificaţia unei figuri de stil din textul dat. 3. Transcrie două structuri din care să reiasă cele două tipuri de realităţi (interioară şi exterioară) trăite de eroină. 4. Precizează natura conflictului şi tehnica narativă prin care se realizează. 5. Numeşte şi exemplifică două mijloace de caracterizare folosite pentru conturarea personajului Gheorgjiţă. 6. Selectează din fragmentul dat o secvenţă care face referire la timpul acţiunii. 7. Ilustrează, prin două carateristici, apartenenţa fragmentului citat la genul epic. 8. Exprimă-ţi opinia deespre ipostazele timpului aşa cum apar în fragmentul dat. 9. Pornind de la fragmentul dat, realizează portretul Vitoriei Lipan în aproximativ 10-15 rânduri. 64 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 2 1.

Completează spațiile libere astfel încât traseul Vitoriei Lipan și al lui Gheorghiță să fie corect:

Pornește din Călugăreni

Se opresc

Se opres Se opres

unde întâlnesc un botez

unde întâlnesc nunta. Trec prin țările Dornei și ajung la

Fărcașa,

Se opres

, de unde vântul se schimbă.

Merg peste deal: trec prin Păltiniș, Darmoxa, Broșteni. Apoi ajung la unde află că erau trei ciobani. Trec dealul și ajung la doi ciobani.

unde au fost doar

Cei doi se întorc de la

.. .

Între cele două sate este găsit Nechifor Lipan.

2. Completează spațiile punctate, astfel încât afirmațiile să fie adevărate. a. b. c. d. e. f. g. h.

Romanul ”Baltagul” se inspiră din ............................................................................ Vitoria și Gheorghiță au pornit la drum în data de .................................................... Nechifor și-a schimbat numele pentru că.................................................................... Minodora era îndrăgostită de fiul dascălului ............................................................. Numele subprefectului Bistriței este .......................................................................... Legenda din vârful Ceahlăului este amintită când cei doi poposesc la ...................... Martorul crimei a fost ....................................... , pe nume ........................................ Criminalii lui Nechifor au fost ................................... și ........................................... 3. Explică, în 15-20 rânduri, de ce romanul ”Baltagul” este un roman inițiatic.

65 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Romanul modernist și subiectiv Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război I. DATE DESPRE AUTOR Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894, București - d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămîne în literatura noastră în special ca inițiator al romanului modern. Din 1913 a urmat cursurile Facultății de Filozofie și Litere, de la Universitatea București. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată Modalitatea estetică a teatrului. Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D. Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții, în 1923. În 1930 publică romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar în 1933, cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale modernismului european, Patul lui Procust. Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate direcții ale culturii. Cu vădite și temeinice aplicații spre filosofie, formația spirituală a scriitorului și-a pus amprenta asupra creației sale literare. II. REPERE DE INTERPRETARE Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv și de analiză psihologică. Romanul este definit ca opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje. Trăsăturile romanului subiectiv sunt: prezentarea lumii prin intermediul conştiinţei, realizând o imagine parţială a acesteia; universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din planul conştiinţei; conflictul principal este interior, trăirile, interpretările evenimentelor sunt mai importante decât întâmplărle concrete; construcţia subiectului nu mai respectă ordinea cronologică, producându-se dilatări sau comprimări ale timpului, trecându-se dintrun plan în altul; pentru sublinierea autenticităţii se inserează în text scrisori, articole de ziar, pagini de jurnal, relatări; acţiunea nu se mai desfăşoară după o cauzalitate prestabilită, evoluţia evenimentelor neputând fi anticipată; personajul este o individualitate complexă a cărei evoluţie nu poate fi prevăzută pentru că el are îndoilei, ezită, analizează; naraţiunea se face la persoana I, discursul fiind structurat în funcţie de subiectivitatea naratorului personaj; timpul este prezent şi subiectiv. Romanul aparține curentului literar modernism, prin modalitățile de construcție a subiectului și personajelor, prin subiectivitate și autenticitate. Autenticitatea în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Prin cele două romane ale sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Primul lucru care a făcut din Camil Petrescu un precursor al „noului roman” a fost ideea de autenticitate, dezvoltată în celebrul eseu Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în care teoretizează romanul modern, de tip 66 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

proustian, şi respinge romanul de tip tradiţional, în care naratorul este omniprezent şi omiscient. Acest concept literar este caracteristic prozei moderne subiective şi defineşte încercarea de redare cât mai fidelă a trăirilor interioare ale personajului. Punându-se accentul pe autenticitate, se schimbă şi scopul literaturii: aceasta nu este scrisă pentru a delecta, ci pentru a aduce revelaţia unei realităţi. Din această perspectivă, autentic trebuie înţeles, înainte de orice, ca opus la „fals”. Literatura este recunoscută ca o producătoare de reprezentări artificiale, imaginare. Pe parcursul textului, Camil Petrescu subliniază diferenţa dintre scrierea sa şi literatura în general, între faptul trăit cu adevărat şi ficţiune. Personajul-narator califică drept „falsă” o întreagă literatură de război care modifica intenţionat evenimentele pentru a sublinia eroismul soldaţilor români şi dorinţa lor de a muri pentru patrie. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război accentul se mută pe faptul trăit, nu pe evenimentul propriu-zis. Pe parcursul întregului roman urmărim trările lui Ştefan Gheorghidiu, personaj care împrumută foarte multe trăsături ale autorului însuşi. S-a considerat chiar că a doua parte a romanului ar reprezenta de fapt un text autobiografic. Întradevăr, Camil Petrescu a participat la primul război mondial şi a avut un jurnal de front, dar acesta a fost adaptat la psihologia personajului. Spre deosebire de autor, Gheorghidiu nu participă la război datorită patriotismului şi nu este mişcat de aspiraţiile naţionale. O altă modalitate prin care este subliniată senzaţia de autenticitate este inserarea în text a faptelor banale, groteşti şi absurde, care intervin pe parcursul naraţiunii şi care fac să transpară rolul hazardului şi imprimă succesiunii evenimentelor acea mişcare imprevizibilă proprie trăirii lor reale. De asemenea, sunt inserate în text fragmente de jurnal, scrisori sau note de subsol explicative. Cititorul este surprins de faptul că, aşa cum sunt relatate, dau senzaţia de autenticitate. Alături însă de elementele evident moderne, există şi câteva de natură clasică, acestea nu influenţează însă încadrarea romanului în modernitate. Prin intermediul personajului se realizează şi o prezentare a societăţii contemporane scriitorului, dar şi o tipologie. Într-o societate în care important este să fii „monden” se disting personaje ca Tache Gheorghidiu, prototipul arivistului şi parvenitului şi Nae Gheorghidiu, politicianul arivist fără scrupule. Prin intermediul lui Nae Gheorghidiu suntem introduşi în viaţa politică a timpului, în care indivizi fără personalitate, dar „cu spirit” iau hotărâri importante cum ar fi intrarea României în război. Perspectiva narativă Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru epicul propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de fiecare dată filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator implicat, planul naratorului identificându-se cu cel al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii). Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că 67 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

de fapt ar trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu. Construcția discursului narativ și subiectul. Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării / cronologic (prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces. Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire. Această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe. Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă probă aruncă o altă lumină asupra vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii, opuse chiar, în funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema războiului prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un compartiment de tren, avocatul Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a soldatului român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front: înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului. Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de care presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde, învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea 68 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului este elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele: „Iam scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Ştefan Gheorghidiu – caracterizarea personajului. Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajulnarator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură intelectuală deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când peronajul asistă la o discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o primă imagine a personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale ne sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această dramă, se oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti. Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care ar trebui să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea. Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută coexistă cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Tot din orgoliu Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Din cauza perspectivei unice, cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau nu soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost dintotdeauna, iar trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru că există doar perspectiva lui, se pune problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului gelos. În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitatea şi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare 69 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

parte din avere. În ziua în care se duce împreună cu mama şi surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a tatălui său mort, pe care în plus îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan expune motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa cum a făcut unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte a moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei, care îl vedeau ca pe un inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia familiei care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă seama că nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.” Primirea moştenirii are efecte şi într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat, refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa e cauzată de evenimentele banale, de micile gesturi ale Elei. Singurele care contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual, şi se raportează mereu la absolut. Cu ocazia excursiei la Odobeşti, gelozia sa este amplificată, este momentul în care îşi dă seama că nu poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici incidente, gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplifică în conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.” Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau bucurie ale Elei în legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă. Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o aşează pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia ideală la care visase. Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela, pierderea acestei iubiri pe care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care va fi recuperată parţial prin experienţa războiului. În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că este un inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie/ societate reiese cel mai bine din capitolul în care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu 70 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţeleg gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe front îl vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul. Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El opune inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care urmăreşte cunoaşterea absolută. Este considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan social. Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv pentru care putem vorbi de o dramă a omului superior. O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea la război. Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntară din dorinţa de a trăi această experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-aş vrea să existe pe lume o expereienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu analizează cu luciditate războiul nu pentru a sublinia eroismul, ci absurditatea acestuia. El polemizează cu imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele vremii, deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea. Luptele nu sunt împărţite în mari şi mici decât în funcţie de numărul celor care au murit. Pentru ofiţerul german aflat pe patul de moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea care îi va aduce sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat, în care soldaţii mor fără acel sentiment patriotic descris în cărţi, ci cu regret, disperare şi resemnare. Dacă în prima parte eroul consideră războiul drept o experiență pozitivă, dorindu-și înrolarea, în a doua parte este vorba despre o imagine negativă a războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu doar că vor muri şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se mută pe aceea a conştinţei individului, pentru care viaţa sa este mai importantă decât războiul. Pentru Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi analizează reacţiile pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se analizează conștient: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură interioară, psihologică. Războiul reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan îşi priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”, iar ruptura este de data aceasta definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu mai are importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama iubirii. În privinţa dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Gheorghidiu se întoarce pe front, fără a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului. Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei. 71 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

III.

FIȘE DE LUCRU

Fișa nr. 1 Citiți cu atenție următoarele texte și răspundeți cerințelor date: A „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pamânt ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri. În fata lor, câteva dreptunghiuri de rețele și „gropi de lup” erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici colo, supraveghind șoseaua de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru.” B „Pentru mine însa această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri și să întarâte dureri amorțite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propozițiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o data măcinarea sufletească, așa cum din zecile de combinații cu șapte litere ale unui lacăt secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopțile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.” C. „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că ma înșală. Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându- i prieteniile, urmarind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei. Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță.” (Diagonalele unui testament). 1. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman ………………, având o naraţiune……………, un narator-…………… şi focalizarea………… 2. Indicii subiectivităţii sunt: a) b) 3. Extrage din textul A două elemente ce conferă romanului un caracter realist. 4. Transcrie din fragmentele B şi C patru secvenţe care exprimă zbuciumul sufletesc al personajului şi precizează tipul de conflict prezent în roman. 1. 3. 2. 4. 5. Identifică în textul C un enunţ ce se constituie în intriga romanului. 6. Rescrie din primul text 5 termeni din câmpul semantic al războiului. 7. Asociază cele trei fragmente cu câte una din cele două teme ale romanului A – tema……………, B – tema…………….., C – tema……………..

Fișa nr. 2 Citește cu atenție următorul text: Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii bine. Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravate, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă, mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam pe urmă manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe când dansatorul pe care-l priveam avea mansetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de 72 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

cinci minute pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Cerinţe: a) Comentaţi sensul complementului de mod ,,cu superioritate”, folosit de narator. b) Care sunt opiniile personajului despre propria sa ţinută vestimentară? c) Ce semnificaţie imprimă naratorul gestului Elei de a-i cumpăra cravate şi batiste noi? d) Naratorul intuieşte o deosebire relevantă între el şi ceilalţi bărbaţi. Motivaţi-o. e) Sesizaţi o anume atitudine a lui Ştefan Gheorghidiu faţă de ,,dansatorul” pe care îl priveşte?

Fișa nr. 3 Citește cu atenție următorul text: Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit netedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era de altfel un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească. Ştiau toti orele ei de cursuri şi i se preţuia prezenţa, ca a unei adevărate vedete, fragile şi mici, pe vastele culoare. Făcea totul cu pasiune. Uneori isprăvile ei ţineau de miracol. Când am început să studiez filozofia din timpurile mai noi şi mai ales problema spaţiului şi a timpului, am simţit nevoia sa audiez un an de zile un curs de matematici superioare, făcut de un profesor savant, de reputaţie europeană. Şi ea, care nu urma decât franceza şi româna, care avea oroare de matematici – fusese de două ori corigentă din cauza lor – numai ca să fim împreună, mă însoţea şi asculta acum, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca şi un căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial. Partea năzdrăvană era că, deşi în linii generale nu înţelegea nimic desigur, după curs punea surprinzătoare întrebări despre unele detalii (şi cum întreba de pasionat…). Nu mai vorbesc că nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filosofiei. Cerinţe: a) Reconstituiţi elementele portretului fizic şi intelectual al Elei. b) Cum se explică simpatia cu care o înconjurau colegii de Facultate, băieţi şi fete deopotrivă, pe Ela? c) Explicaţi motivul/motivele pentru care Ela a urmat cursurile de matematici superioare şi enciclopedia filosofiei. d) Ce dezvăluie întrebările ,,surprinzătoare” puse de Ela la sfârşitul cursului? e) Cum explică ,,oroarea de matematici” a eroinei lui Camil Petrescu în contrast cu pasiunea descoperită acum?

Fișa nr. 4 Citește cu atenție următorul text: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încadrează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi. Cerinţe: a) Expuneţi sentimentul de insecuritate biologică trăit de narator. b) Explicaţi felul stilistic al reiterării verbelor cu sens concret. c) Comentaţi coportamentul personajului în timpul exploziilor. d) Naratorul foloseşte verbele la indicativul prezent, cu o valoare specială; precizaţi-o! e) Analizaţi paragraful din perspectiva conceptului operaţional de autenticitate. 73 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Romanul realist-balzacian George Călinescu, Enigma Otiliei I. DATE DESPRE AUTOR George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, ș.a.). Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol. În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide, iar începînd cu 1956 reintră în viața literară printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ,,o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza). II. REPERE DE INTERPRETARE Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist și obiectiv, dar de factură modernistă. Romanul este definit ca opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje. Trăsăturile romanului obiectiv sunt: îşi propune să reflecte existenţa obişnuită; universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii; construcţia subiectului respectă ordinea cronologică; incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul; incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman; acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată; finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări; personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri; personajul este surprins într-un proces de transformare; naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. . Romanul, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Romanul a pus încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa şi anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o vizită la moşia lui 74 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului critic sau realismului balzacian. Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Elemente de realism balzacian constau în: tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea; motivul moştenirii; motivul paternităţii; expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului; caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant, vestimentaţie; acestea sunt încadrate într-o tipologie; notarea amănuntelor semnificative; descrieri minuţioase, tehnica detaliului. Perspectiva narativă Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. Tema romanului Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii. Construcția discursului narativ și subiectul. Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stpnică Raţiu etc. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se ronologia faptelor. Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu ajutorul dialogului, se caracterizează personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a susţine impresia unui univers autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare (strada, arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu ajutorul unei descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic. Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate. Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o 75 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu. Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli [...] În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprăvăzută a arhitecturii (opera îndeobşta a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din lemn vopsit, umezeala, care deghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” Caracteristicile arhitectonice ale unei case reflectă caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui Costache Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Prima întâlnire cu tutorele său este una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în strada Antim, bătrânul avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „– Nu-nu-nu ştiu... nunu stă nimeni aici, nu cunosc...” Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit: „Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»” Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, o fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma lui Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o doamnă cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. [...] ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.”, Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...]. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de 76 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi grozavi de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte alcătuiesc atmosfera ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta, împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ pentru categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii. Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar pentru zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce îşi va face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă normală. Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate de ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de generosul Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia. Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de 77 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe care încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât de pure şi de frmoase ca mai înainte. Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe să construiască o casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune stăpânire pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o treacă în testament şi atunci aceasta pleacă. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic. Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.” În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive (observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi Tulea), tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică). Caracterizarea personajelor……………………………………………………….. Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducânduse caracterul şi preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor, preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul 78 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, cocheta, fata bătrână), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul rafinat. George Călinescu depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot). Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează tipologi, cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru Otilia, despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe Otilia, dar în acelaşi timp hotărât să-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în contact în casa unchiului se bazează pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală. Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa lui Felix se opune imbecilităţii lui Titi, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi. Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor celorlalte personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică. Un exemplu elocvent, este Aglae Tulea. În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură propoziţie: „Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De exemplu, o mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (descrierea faptelor, gesturilor, replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Spre final se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea personajului şi care sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fefetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica. Relaţia dintre două personaje, Felix şi Otilia. Caracterizarea personajelor Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a 79 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

camerei, a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje. Încă din incipitul romanului, personajele sunt prezentate în mod direct de către narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar, deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea, Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: ,,– De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii «mă-sa» şi de familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.” Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. [...] enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi de uşurinţă.” Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa 80 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea și imaturitatea pe care acesta le descoperă în comportamentul ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o„stricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu. Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix, deoarece este conştientă că el este o valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol. În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o 81 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, întrun cerc de persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia, deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. III.

FIȘE DE LUCRU, TESTE

Test de evaluare 1. Anul apariţiei romanului Enigma Otiliei este:…..................................................0.20 p 2. Explică semnificaţia titlului romanului:................................................................0.50 p 3. Temele romanului sunt:....................................................................................... 0.50 p 4. Prezintă structura romanului şi planurile narative:.............................................. 0.50 p 5. Evidenţiază conflictul romanului:........................................................................ 0.50 p 6. Cine este Felix şi ce relaţii se stabilesc între el şi Otilia?.................................... 0.50 p 7. Ce rol joacă Stănică Raţiu în roman?................................................................... 0.40 p 8. Numeşte 5 trăsături ale personajului principal feminin:...................................... 0.50 p 9. Numeşte personajele principale ale romanului. Vei preciza numele personajului şi statutul pe care-l are, relaţia cu celelalte personaje...........................................................0,60 p 10. Precizează locul şi timpul evenimentelor..............................................................0.30 p 11. Cu ce apelativ îşi numeşte Costache Giurgiuveanu fiica?.................................. 0.20 p 12. Unde se întâlnesc pentru prima dată Felix şi Otilia?...........................................0.40 p 13. Unde îi invită Leonida Pascalopol pe cei doi tineri în timpul verii? Prezintă în 5 rânduri vizita respectivă....................................................................................................0.50 p 14. Cu ce afaceri se ocupa Costache Giurgiuveanu?.................................................0,40 p 15. „Nu-nu-nu ştiu… nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…” Cărui personaj aparţine această replică? Precizează contextul în care are loc această scenă..................................0.60 p 16. Cum este primit Felix de familia tutorelui său?.................................................. 0.20 p 17. Prezintă deznodământul romanului. Vei avea în vedere destinul personajelor principale şi secundare...................................................................................................... 1 p

82 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișe de lucru Fișa 1 1. Romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu poate fi încadrat în mai multe tipuri de roman. Argumentează acest lucru. a) obiectiv ..............b) realist............. c) interbelic............. d) citadin............e) social .............. 2. Poate fi considerat un bildungsroman dacă avem ȋn vedere opinia lui Pompiliu Constantinescu: Studentul sentimental Felix Sima primește o magistrală lecţie de viaţă, cu riscul dezamăgirilor, dar și cu avantajul de a deveni lucid, observȃnd atȃtea realităţi tragice sau comice. Romanul este astfel centrat pe mobila psihologie a unui adolescent ȋn plină criză de creștere și de formare a personalităţii”?, dar un roman al educaţiei sentimentale avȃnd ȋn vedere că Felix (proiecţie a autorului ȋn adolescenţă) e ȋnconjurat de măștile iubirii și ale geloziei, ale rapacităţii sau generozităţii (Nicolae Manolescu)? (rapacitate=lăcomie de bunuri materiale). Argumentați. 3. Ilustrează aspectele formulei estetice: realism balzacian, clasicism, romantism, modernism, prin exemple din roman. 4. Precizaţi semnificaţia titlului, pornind de la citatul aparținând lui G. Călinescu: ,,voisem să numesc cartea „Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul ,,Enigma Otiliei’’. Otilia, cei inteligenți vor fi observat, nu e personajul principal. Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparație. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi de afecțiune. Apoi Otilia, fără interes material propriu-zis, arată afecțiune pentru Pascalopol. Asta, pentru Felix, este o enigmă… Şi apoi enigmă este tot acel amestec de lucuditate și ștrengărie, de onestitate și de ușurinţă’’. 5. Enumeră temele și motivele operei. 6. Explică simetria incipitului cu finalul. 7. Prezintă cele două planuri narative principale ale romanului………………………… 8. Exemplifică tipurile de conflicte existente în roman…………………………………. 9. Scrieţi în spaţiul liber din dreptul fiecărui personaj tipul potrivit: 1. Stănică 2. Aurica 3. Costache 4. Pascalopol 5. Titi 6. Aglae 7. Simion 8. Otilia 9. Felix

avarul ingenua, cocheta parvenitul, arivistul baba absolută aristocratul rafinat prostul, debil mintal, infantil dementul senil, nebunul ambiţiosul fata bătrână

Fișa 2 Se dă textul: ,, – Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreatia, și când o femeie nu procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu ma faci util patriei, mă lași să mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt soţia mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţa fiziologică de a-mi da un fiu, si cum ai făcut tot ce ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa... Nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca in curând să nu mai fii nici de jure.’’ (G. Călinescu, Enigma Otiliei) 83 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

a. precizează sinonimele cuvintelor: util, caritate, amor, soţie, negură. b. prezintă tema romanului ,,Enigma Otiliei”, așa cum reiese din fragmentul dat. c. argumentează că romanul ,,Enigma Otiliei’’ este scris din perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent, folosind un exemplu/argument din acest citat. d. caracrerizaţi personajul Stănică Raţiu având în vedere modul în care este realizat portretul în fragmentul citat. e. transformaţi fragmentul în vorbire indirectă. Fișa 3 1. Citeşte cu atenţie următoarele fragmente extrase din romanul studiat. Care sunt mijloacele de caracterizare a personajului? Modalitatea de caracterizare

Citate din operă

“Fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţire, era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.” Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte [...] şi-l scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil, spre râsul de plăcere al aceluia. Altă dată Otilia fu nemulţumită de gospodăria Marinei şi, punându-şi un şorţ înainte, se aşeză serios pe treabă. Dar se plictisi curând.” “uita repede răutăţile altora” “Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile și cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respire prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni....” Camera Otiliei “mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri. “o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii. [...] Patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grabă” Aglae: “o zănatică ... zăpăcită”; “are instincte de lux”; “stricată” Aurica:“Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi.” “N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falsă.” “Fată fără căpătâi şi fără părinţi”; “Otilia nu ştie nimic” Stănică: “Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată, delicioasă, dar uşuratică, cheltuitoare, e femeia care te ruinează.” “Otilia, ce mai fată! Bravo, Pascalopol, bravo, Felix!” “Este o frumuseţe rară.”; “E încântătoare!”; “O fată superbă” “Evident sufletul Otiliei era impenetrabil, şi, dacă ea juca conştient o comedie, o juca cu multă fineţe şi graţie.” “E sufleteşte obosită, blazată.” “A divorţat de Pascalopol după ce l-a tocat.” 84 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

“Cantă admirabil la pian, vorbeşte două limbi străine.” Georgeta: “Stimez pe Otilia numai pentru felul cum îmi vorbeşti despre ea.” Pascalopol: “e o mare ştrengăriţă” “dacă prin căsătorie aş căpăta-o acum pe d-ra Otilia,[…] m-aş căsători.” “am nevoie de d-ra Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental” Felix: “nici eu nu ştiu cum să te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aş zice.” “ am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie.” “Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă.” “ Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată” “Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau...” 2. Cum o văd celelalte personaje pe Otilia? Completaţi spaţiile punctate cu numele personajelor care fac aceste afirmaţii:

Amanta “spune drept... se pretează? Mama spune c-a văzut-o cu mulţi”

Nevasta “Este o fată simpatică.” “nostimă, are temperament” “cantă admirabil la pian” “deşteaptă fată, ştiu că se descurcă-n viaţă” “Dumneata ai mult din caracterul meu; eşti liberă, independentă, lipsită de prejudecăţi.” “am vrut s-o iau de nevastă”

........................... Fetiţa “O sorbea umilit din ochi.” Moş Costache era un simplu satelit al voinţei ei.” “Nu eşti tu Otilia mea scumpă, nu-ţi las eu ţie tot?”

...........................

,,o dezmăţată”; ,,obraznică şi îndrăzneaţă”; ,,O fată ca Otilia merită să intre într-o casă de corecţie.”

...........................

...........................

Otilia “ I se păru de o frumuseţe rară şi de o onestitate desăvârşită în privire. Era o Otilie plastică, mai placidă.” ........................... “Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă. Numai de-ar lua-o în căsătorie.” “ Nu e nimic interesant într-o destrăbălată ca Otilia.”

........................... 85 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Romanul postbelic, neorealist Marin Preda, Moromeţii I.

DATE DESPRE AUTOR La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei. În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp. Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera scriitorului. În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române. Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist. În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. II.

REPERE DE INTERPRETARE Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar Romanul Moromeţii este un roman realist și obiectiv, dar de factură modernistă. Romanul este definit ca opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje. Trăsăturile romanului obiectiv sunt: îşi propune să reflecte existenţa obişnuită; universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii; construcţia subiectului respectă ordinea cronologică; incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul; incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman; acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată; finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări; personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri; personajul este surprins într-un proces de transformare; naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. Romanul Moromeţii ia naştere în urma unui îndelung proces de elaborare, fiind anticipat de proza scurtă din volumul de debut, unde se regăsesc personaje, conflicte și întâmplări ce vor apărea în roman. Volumul întâi cunoaşte o primă elaborare în 1949, apoi este reluat în anul 1955, când va vedea şi lumina tiparului. Volumul al doilea apare doar în 1967, deşi fusese început în 1953. Liantul celor două volume îl constituie problematica pământului și personajul Ilie Moromete. .

Perspectiva narativă . Naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să

86 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. Perspectiva naratorului obiectiv se completează cu cea a reflectorilor: în primul volum, rolul de personaj-reflector îi aparţine lui Ilie Moromete, iar în al doilea volum lui Niculae. De asemenea, există şi personaje-informatori, cum ar fi de exemplu Parizianu care le povesteşte celorlalţi săteni de vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti. Tema romanului Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariţia ţărănimii tradiţionale. Dar, alături de această problemă, autorul tratează şi tema istoriei, a timpului „care nu mai avea răbdare”, care trece fără a ţine cont de dorinţa oamenilor şi care aduce cu el schimbări radicale şi neaşteptate. Titlul, Moromeţii aşază tema familie în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc. Construcția discursului narativ și subiectul. Romanul este alcătuit din două părţi, corespunzătoare celor două volume. Primul volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii şi poate fi considerat o monografie a familiei ţărăneşti şi a satului românesc din Câmpia Dunării într-o perioadă de frământări social-istorice. Volumul este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”, în satul Siliştea-Gumeşti. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din fierăria lui Iocan, hora. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga băieţilor. Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională este dată de legătura dintre incipit şifinal la nivelul primului volum care subliniază tema timpului. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, pentru ca în final să se modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant şi „nu mai avea răbdare.” În centrul primului volum se află figura lui Ilie Moromete şi problema paternităţii, a raporturilor acestuia cu fiii lui, care este însă o deghizare a problemelor sociale generale. Familia Moromete (hibridă) este formată din Ilie Moromete, soţia sa, Catrina, trei băieţi din prima căsătorie a lui Ilie, Paraschiv, Nilă şi Achim, o fată a Catrinei, Tita, şi doi copii din a doua căsătorie, Ilinca şi Niculae. Relaţiile familiale sunt tensionate, lucru de care va profita Guica, sora lui Moromete, care îi instigă împotriva familiei şi îi convinge să fugă de acasă. Scenei de început, când familia se întoarce de la câmp, îi corespunde contrapunctic scena din final, când se produce ruptura în familia Moromete. Familia Moromete se destramă ca urmare a producerii mai multor conflicte exterioare. Cel mai important conflict exterior este cel dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Achim, Paraschiv şi Nilă. Ilie Moromete nu poate să înţeleagă dorinţa de îmbogăţire a celor trei fii, cum nu poate să înţeleagă nici pătrunderea valorilor civilizaţiei urbane în lumea satului. Băieţii îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele agricole, aşa cum face vecinul lor, Tudor Bălosu. Acest conflict va duce pînă la urmă la dezmembrarea familiei deoarece băie ii pleacă de acasă. Oricare ar fi fost problemele materiale, Ilie Moromete găsea mijlocul să le depăşească, dar fuga băieţilor îl dezechilibrează total. Al doilea conflict exterior izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vându-se în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. În al doilea volum acest conflict determină decizia Catrinei de a-şi părăsi soţul, după ce află de vizita lui 87 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

la Bucureşti şi de propunerea făcută celor trei fii mai mari. Această rupură va fi definitivă, Catrina refuzând să se mai întoarcă acasă. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească şi a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise şi să îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan se află destinul familiei Moromeţii. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari nu împărtăşesc idealul tatălui deoarece ei îşi doresc independenţa economică. Ei se simt neîndreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie şi că are încă trei copii. Îndemnaţi de Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan care va amplifica problemele econimice ale familiei. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala sursă de hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să la pască la marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae. Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din fierăria lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic. Câteva secvenţe narative sunt esenţiale pentru destinul familiei Moromete şi pentru conturarea conflictelor. Scena cinei are rolul de a prezenta familia, dar şi de a sugera relaţiile tensionate dintre membrii acesteia. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului, destrămarea familiei: „Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stătea totdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe Niculae şi pe Ilinca, copii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi maică-sa. Era tot fata ei, din căsătoria dintâi. Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea la fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul crescuse.” O altă secvenţă narativă cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a plăti o parte din datoriile familie, fără a vinde pământ sau oi: Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcaâmul «să se mire proştii» nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.” Tăierea salcâmului anticipează destrămarea familiei şi a satului tradiţional. Pentru sătenii din Siliştea-Gumeşti, salcâmul din grădina Moromeţilor era un punct de reper, el având valoarea unui arbore sacru, al unui ”axis 88 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

mundi”. Odată cu tăierea acestuia, nici timpul nu mai are nici el răbdare, astfel încât modificările din familia Moromete şi cele din plan social se succed rapid. Lumea tradiţională, aşa cum şi-o imaginează personajul principal, va începe procesul de destrămare. Ilie Moromete este un apărător al ordinii vechi pe care o consideră a fi cea mai bună dintre toate şi pentru care statul reprezintă o supraindividualitate abstractă. Moromete analizează schimbările din societate, dar până la un moment dat nu crede că ele pot înlocui mentalitatea ţărănească. Este luat prin surprindere de istorie şi de trecerea timpului, dar îşi apără cu tărie ideile, iluzia, demnitatea. Al doilea volum reflectă mai bine problema deruralizării satului prin atragerea lui treptată spre civilizaţia urbană. Volumul este structurat în cinci părţi, care prezintă viaţa satului într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Datorită acestor schimbări rapide, satul intră într-un proces ireversibil de disoluţie. Conflictul dintre tată şi fiii mai mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivistă. Opoziţia dintre cele două lumi este pusă în evidenţă de relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care devin personaje-reflectori pentru cele două mentalităţi. Dacă primul volum vorbeşte despre lumea tatălui, al doilea volum face loc lumii fiilor. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocită cu o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface. Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?” Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faşă de el, foştii prieteni au murit sau l-au părăsit, vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu devine chiar binevoitor faţă de vecinul lui, iar Guica moare, fără ca relaţiile cu fratele ei să se schimbe, acesta neparticipând la înmormântarea ei. Moromete se apucă de negoţ, câştigă bani, dar îl retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea cumpără pământurile pierdute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru ai convinge să revină în sat, dar aceştia resping încercarea de reconciliere a tatălui său. Catrina, aflând de propunerea făcută fiilor, îl părăseşte pe Moromete şi se duce să locuiască la fiica ei. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar soţul Titei moare într-un accident stupid în sat. Paralel cu procesul de destrămare a familiei, este prezentată destrămarea satului tradiţional. Relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul mai mic, Niculae, este transpusă la nivel social, reprezentând opoziţia dintre un susţinător al clasei ţărăneşti şi un declasat al ei, conflictul dintre cei doi simbolizând conflictul dintre două concepţii despre ţăran. În acest volum observaţia socială primează, prin intermediul lui Ilie Moromete sunt analizaţi noii reprezentanţi ai statului: Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Ouăbei. Statul devine şi mai abstract în mintea ţăranului care apără valorile vechi: în primul volum, statul are un reprezentant uman, Jupuitu, cu care se poate vorbi şi care îi înţelege, dar în al doilea volum acesta dispare. Reprezentantul legii le confiscă averile ţăranilor, nu îi înţelege atunci când nu au bani să plătească fonciirea. Nici măcar reprezentatntul lumii noi, Niculae, nu mai înţelege mecanismele. În discuţiile cu tatăl său, nu poate să-şi susţină opţiunile pentru că nu ştie dacă are sau nu dreptate, este la rândul lui exclus din sistem. Istoria şi schimbările aduse de aceasta îl depăşesc şi pe Niculae. Caracterizarea personajului principal – Ilie Moromete Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei Moromete, în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire. Nu ni se oferă date despre felul cum arată personajul, deoarece acest lucru nu are importanţă. Naratorul precizează doar că se afla înte „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari pot schimba firea cuiva.” 89 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Accentul se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale personajului, datorită meditaţiilor şi concepţiilor sale despre viaţă, a fost considerat de critici ţăranul filozof al literaturii române. Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi săteni, cu statul şi cu pământul. Este caracterizat atât de autor, cât şi de celelalte personaje, dar acţiunile şi felul său de a vorbi spun cel mai mult despre Ilie Moromete. Încă de la început, Moromete este prezentat în calitate de cap de familie, în care autoritatea nu îi este contestată. Această autoritate este subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete stătea parcă deasupra tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt tensionate, Moromete doreşte ce e mai bine pentru fiii lui, dar nu crede că acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi nu îl înţeleg şi atunci se izolează undeva în grădină şi vorbeşte singur. Familia realizează şi ea prăpastia dintre ea şi Moromete: „tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Este mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, cu care va păstra o relaţie specială până în final. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim, încep marile frământări interioare ale personajului. Semnificativ pentru noua stare de spirit a personajului este monologul de pe câmp, în care îşi apără dreptul la seninătate; „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”. Este apreciat de cei din sat, care îi ascultă tot timpul discursurile de duminică dimineaţa de la fierăria lui Iocan. În semn de respect, Din Vasilescu îi face din lut portretul. O trăsătură importantă pe care o subliniază naratorul este disimularea: Moromete oferă un adevărat spectacol în episodul în care vrea să-l păcălească pe Jupuitu sau în episodul în care discută cu Tudor Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care, prin intermediul limbajului, iese din situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede cu adevărat în puterea statului, consideră că până la urmă statul va realiza că ţăranii nu au bani şi atunci nu le va mai cere dări. Credinţa într-o lume care ar putea exista fără bani îi va fi zdruncinată până la sfârşitul romanului. Îi place să observe lumea care îl înconjoară şi astfel ştie cum să se poarte cu fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu fiecare ocazie, dar pe Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi apreciază inteligenţa. Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete pământul nu este o obsesie, el nu doreşte mult pământ, ci doar atât cât să aibă din ce trăi. Sănătatea morală nu înseamnă pentru el a avea bani, ci a putea trăi senin, Moromete îşi doreşte liniştea căminului şi posibilitatea de a se bucura de micile bucurii ale vieţii. Drama lui începe în momentul în care observă că familia nu îi împărtăşeşte idealurile. Moromete nu este un ţăran obişnuit. Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de orice personaj din romanele anterioare care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea, pentru schimbările care se produc în acest univers: pentru Moromete este mult mai important să stea să mediteze sau să discute politică decât să muncească. În romanul Ion a avea pământ era singurul lucru care conta pentru un ţăran, îi definea personalitatea şi statutul în comunitate. În Moromeţii pământul nu mai înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea morală a individului în raporturile sale cu lumea, oferindu-i ţăranului posibilitatea de a contempla lumea şi de a medita. Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii, care până la urmă îl vor învinge: deşi este capabil să păcălească autorităţile, nu va putea păcăli şi istoria. După fuga celor doi fii începe să înţeleagă că a fost victima unei iluzii şi că lumea prietenoasă şi timpul răbdător nu există decât în capul lui. Drama lui Moromete nu stă în pierderea pământurilor, ci în destrămarea familiei sale, dar aceasta anunţă drama ţărănimii în general. Destinul său se va modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua parte la întânirile din fierăria lui Iocan, nu va mai fi „centrul universului”, cum îl caracterizează Niculae, relaţiile cu familia se vor degrada din ce în ce mai mult. Totuşi, până în clipa morţii îşi suţine cu tărie părerile despre adevăratele valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o lume mai bună decât cea tradiţională. În momentul în care moare, îi spune doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”, afirmaţie care exprimă idealul şi filozofia sa de viață. 90 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

III.

FIȘE DE LUCRU, TESTE

Fișa 1 (Metoda cubului) · Se realizează în cub ale cărui feţe pot fi acoperite cu hârtie de culori diferite; · Pe fiecare faţă a cubului se scrie câte una dintre următoarele instrucţiuni: DESCRIE, COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ. · Este recomandabil ca feţele cubului să fie parcurse în ordinea prezentată, urmând paşii de la simplu la complex. · Clasa se organizează în 6 grupe, vor avea ca timp de lucru 20 de minute, apoi liderii grupelor vor prezenta rezolvarea sarcinilor, se vor analiza, comenta, critica, încuraja și răsplăti răspunsurile inspitate și originale. 1) DESCRIE – satul din Câmpia Dunării, Siliștea Gumesti, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial; 2) COMPARĂ – viziunea despre lume, a copiilor din prima căsătorie, care se îndeparteaza de familie și de sat, (,,lumea lor”), cu cea a lui Moromete; 3) ANALIZEAZĂ – cele doua fraze din incipitul și finalul romanului: INCIPITUL: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aci fără conflicte mari. Era începutul verii”. FINALUL: ,,În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă, din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial… Timpul nu mai avea rabdare” 4) ASOCIAZĂ – romanului un titlu potrivit din punctul de vedere al : · întâmplărilor relatate; · tipologiei personajului principal; · propriilor impresii de lectură. 5) APLICĂ – etichete metaforice personajului central din romanul ,,Moromeții” de Marin Preda, prin care să surprinzi trăsăturile esențiale ale acestuia. 6) ARGUMENTEAZĂ (la alegere) – ,,Moromeții”, de Marin Preda, este un roman realist de factură psihologică. – ,,Moromeții este un mare roman prin originalitatea tipologiei și profunzimea creației” (Eugen Simion). Fișa 2 Citiți următoarele afirmații critice și rezolvați cerințele: I. „Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor… Omul liniştit – Ilie Moromete – stă totuşi pe un vulcan”. (Eugen Simion) 1. Exemplifică afirmaţia că Ilie Moromete este „omul liniştit”………………………...... 2. Precizează la ce se referă termenul „vulcan” în textul dat…………………………….. II. „…Gustul lui Moromete pentru anecdotă trebuie, desigur, pus în legătură cu concepţia de viaţă a personajului, cu originala lui plăcere de a pierde zile întregi pe prispa scăldată în soare şi de a contempla – cu uimire şi încântare – spectacolul lumii – ”. (Liviu Petrescu) 1. Prezintă două aspecte la care crezi că se referă criticul, în fragmentul citat, prin expresia „spectacolul lumii”…………………………………………………………………... 2. Ce trăsături ale lui Ilie Moromete sunt scoase în evidenţă prin înclinaţia acestuia spre anecdotă? Prezintă argumente pro şi contra pentru fiecare dintre următoarele răspunsuri: - Bucuria de a trăi; - Răutatea şi tendinţa de a-i batjocori pe ceilalţi; - Talentul de povestitor 91 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa 3 Încercuiți răspunsul corespunzător: 1. Romanul Moromeții, de Marin Preda, este alcătuit din: a) două volume b) trei volume c) patru volume 2. Citatul: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii” are rolul: a) de a deschide acțiunea b) de a preciza timpul și locul evenimentelor relatate c) de a prevesti războiul 3. Propoziția: ,,Timpul nu mai avea răbdare” are rolul: a) de a încheia volumul I b) de a asigura caracterul simetric al acestuia c) de a pregăti acțiunea din volumul al II-lea 4. Prima scenă a romanului înfățișează: a) cina familiei Moromete b) discuția dintre Ilie Moromete și vecinul său, Tudor Balosu c) întoarcerea de la câmp a Moromeților într-o seara de sâmbătă 5. Membrii familiei Moromete sunt: a) Ilie Moromete b) Catrina c) Nilă d) Ilinca e) Niculae f) Din Vasilescu g) Paraschiv h) Achim i) Tita 6. Notați cu A si B, copiii din prima si respectiv a doua căsătorie a lui Ilie Moromete: a) Paraschiv b) Nilă c) Achim d) Ilinca e) Tita f) Niculae 7. Ce semnificație are scena în care familia Moromete cinează? a) are caracter ritualic b) subliniează rolul pe care îl are în familie Guica c) prevestește neînțelegerile din sânul familiei d) stabilește locul de ,,stăpân” al lui Ilie Moromete 8. Ce semnificație are scena tăierii salcâmului, duminică în zori? a) este tragică, petrecându-se pe fundalul bocetelor din cimitirul alăturat b) prefigurează destinul lui Ilie Moromete, „doborât” și el de evenimentele care vor urma c) prevestește dispariția din istorie a clasei țăranilor proprietari de pământ 9. Numiți locul în care se întâlnesc țăranii din Siliștea-Gumești, pentru ,,a face politică”: a) la școală, cu ocazia serbării de sfârșit de an b) la poiana din fața fierăriei lui Iocan c) pe uliță 10. Cum sunt acești țărani? 92 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

a) b) c) d) e)

îmbrăcați de sărbătoare îngrijorați veseli inteligenți plini de umor

11. Când se produce destrămarea familiei Moromete? a) în timpul secerișului b) atunci când Paraschiv și Nilă pleacă la București (unde se afla și Achim) c) atunci când Tudor Bălosu cumpără o parte din grădina lui Moromete 12. Ilie Moromete prezintă următoarele trăsături: a) inteligent b) ironic c) sociabil d) aspru e) disimulant f) nepăsător g) plin de umor Fișa 4 Completează spațiile libere cu răspunsul adecvat: Romanul este o specie ……… de dimensiuni………, cu acțiune …… și cu un numar ……… de personaje. Acțiunea se poate desfășura pe mai multe ……… sau ………. Modalitatea de expunere caracteristică romanului este ………. Sunt folosite, de asemenea, dar într-o formă mai redusă descrierea, …………, …………. . Tematica romanului Moromeții este foarte bogată. Ea tratează marile probleme ale existentei: dragostea, …………, satul, ………… . Romanul este alcătuit din …… volume, apărute la distanța de ……... ani unul de altul. Marin Preda este narator……..., care povesteste întamplările și evenimentele la persoana…… Acțiunea volumului întâi este plasată cu 3 ani înainte de începerea celui de-al ……… război mondial, într-un sat din ……, numit ……, într-o perioadă în care ,,timpul avea cu oameni…………”, iar viața țăranilor ,,se scurgea aici fără …………”. Volumul I ar putea fi structurat în trei mari episoade epice. Mai mult de jumătate din primul volum cuprinde fapte din viața familiei ……… și a ………, ce se petrec de …… până duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeților de la ………, până la fuga …… cu Birică. În continuare, al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai importante momente și obiceiuri din viața satului:.……...Ultimul episod prezintă conflictul dintre.……și ……, care fugiseră la …… cu oile și caii, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai. Principalul conflict este între ………... și ……….... Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieți ai lui Moromete, care însă începuseră să o ………..., alimentați fiind de ……..., zisă ……. – nemulțumită la randul ei de căsătoria lui Ilie Moromete; ar fi vrut să îngrijească de …….. și de copii, ca să poată avea pretenții asupra ….…... și a locului din spatele casei. Alt conflict este între ………... și fiul său ………..., care ar fi vrut să se duca………..., dar tatăl îl trimitea cu ………... Alt conflict se naște între ………... și ………..., deoarece Catrina revendica pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse. Baieții se află în conflict și cu ………..., fiindcă acesta …….. 93 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Ei plănuiesc să plece………..………... ca să facă bani. Datoriile la bancă și traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufoca pe ………..., care trebuie să se descurce cumva fără să vândă din pământ. De aici lucrurile se precipită, Paraschiv și ………... fugiseră la București, luând cu ei ………....; Moromete ia hotărâri decisive: îi vinde lui ………... un lot de pământ și locul din spatele casei, reușind astfel să-și achite taxele pe ,,fonciire”, datoria la bancă și taxele școlare pentru Niculae. Fișa 5

Citiţi textul: „Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări de care îşi aduceau aminte şi anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulţi au vândut loturile, iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină. – Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea. Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor. – Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi. La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată: – D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă ţigarea, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii. Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate.” Cerinţe: 1. Prezintă perspectiva narativă a romanului, prin câteva indicii din text. 2. Prezintă starea de spirit a personajului principal. 3. Alcătuiţi propoziţii cu paronimele: abuziv/aluziv, atlas/atlaz. 4. Precizaţi sinonimele cuvintelor subliniate în text. 5. Alcătuiţi propoziţii în care cuvintele morţii şi mizerie să aibă sens conotativ şi denotativ. 6. Scrieţi expresii şi locuţiuni care să conţină cuvintele: moarte, pământ, război. 7. Alcătuiţi propoziţii cu omonimele faţă, cap, era. 8. Demonstrează în trei enunţuri polisemia cuvântului a (se) schimba. 9. Comentează în 6-10 rânduri ultimul paragraf al textului. 10. Explicaţi elementele de ortografie şi punctuaţie din următorul fragment: „Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. N-aveau să poată plăti?” 11. Prezentaţi conflictul ce reiese din textul dat.

94 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Test de evaluare I. Scrieți răspunsul la fiecare din următoarele cerinţe, cu privire la textul de mai jos: (3 puncte) „ – La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii. Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă fusese sleită, rece. Paraschiv şi Nilă se târâră pe sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor. Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole şi fără nicio grijă înghiţi dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se făcu roşu la faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se întoarse către fete. – Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc. – Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben! Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete îşi pironi privirea asupra lui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-o dată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un răcnet. – Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv. Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu înţelegea. – Ce să fie rece? întrebă ea. – Fasolea asta! răspunse Moromete. – Păi acu' o luai de pe foc! se dezvinovăţi ea Fetele pufniră în râs, iar Niculae înţelegând, începu să răcnească şi să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.” (Marin Preda, Moromeţii) sleit – solidificat prin răcire, închegat dumicat s.m. (pop.) – bucată mică ruptă dintr-un aliment, îmbucătură bumben adv. – a rămâne nemişcat, ţeapăn a râni vb. (reg.) – a curăţa un loc de stratul de murdărie depus botă s.f. – vas din doage de lemn înalt ca o cofă şi înfundat la amândouă capetele, cu o mică deschidere 1. Explicaţi înțelesul construcțiilor: „îl cârpi pe Niculae” şi „cu atâta sete”. (0,6 p) 2. Stabiliţi rolul semnelor de punctuaţie din fragmentul: „– Hai, mamă, tu ce faci acolo?!” (0,6 p) 3. Găsiţi patru expresii/ locuţiuni din limba română care să conţină verbul „a lua”. (0,6 p) 4. Identificaţi în text termeni din câmpul semantic al mâncării. (0,6 p) 6. Corectaţi greşelile din enunţul următor, indiferent de natura lor: „M-ia indicat două intervaluri orale ale acelei zi, în care îi pot telefona.” (0,6 p) II. Alcătuiţi portretul lui Ilie Moromete, folosind numai informaţiile din text. (2 puncte) III. Faceți o caracterizare a lui Paraschiv, folosind numai informaţiile din textul dat. (2 puncte) IV. Redactaţi rezumatul textului de la subiectul I. (2 puncte) Se acordă 1 punct din oficiu 95 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TEMA IV GENUL LIRIC ROMANTISMUL Romantismul a fost o mișcare literară și artistică, aparută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. A luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania și Franta, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai în literatură, ci și în artele plastice și în muzică, s-a ridicat impotriva dogmatismului estetic, pledând pentru exploatarea universului interior al omului. Printre reprezentanții europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii: Victor Hugo, Byron, Manzoni, Pușkin etc. Romantismul este caracterizat de introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul, fantasticul, feericul, precum și a unor specii literare inedite (meditația, poemul filozofic, nuvela istorică). Cultivă sensibilitatea și fantezia creatoare, iar evadarea din lumea reală se realizează prin vis sau somn, concretizându-se mitul onirismului. Se acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, ca predilecție iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare, prin manifestarea unor inovații prozodice și supremația subiectivismului. Au fost create personajele exceptionale, puse în împrejurari excepționale, care tind spre absolut. Antiteza romantică este o altă caracteristică a romantismului, alături de titanism, prin care se exprimă o atitudine de revoltă. Ca în orice curent literar, și aici au fost exploatate anumite teme specifice, printre care: iubirea și natura, cosmogonia, condiția omului de geniu, prin intermediul motivului codrului, visului, lunii etc. Ca manifest artistic al romantismului este cunoscută „Prefața” la drama Cromwell a lui V. Hugo, unde chiar el afirma: ,,Nu exista reguli, nici modele!”, ceea ce susține spiritul libertin al romanticilor și promovează dictonul: ,,Sentio, ergo sum”. În literatura română, romantismul a fost precedat de o formulă literară de tranziție, de la iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu și alti scriitorii pașoptiști. A urmat apoi romantismul propriu-zis, reprezentat în mod strălucit de Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Curentul se încheie cu postromantismul, în care au fost îmbinate elementele romantice cu cele simboliste, perioadă în care se înscriu Alexandru Macedonski și Octavian Goga. Cel mai reprezentativ poet romantic al literaturii române este Mihai Eminescu. Înzestrat cu o fantezie creatoare de excepție și distingându-se printr-o neobișnuită viziune cosmică și mitologică asupra omului, Eminescu a tins spre perfecțiune, mistuit de propria-i creație și convins că numai arta poate să asigure omului nemurirea. Fire boemă și solitară, poetul a abordat teme pecum iubirea și natura, istoria, cosmogonia, mitologia, având o slăbiciune și pentru condiția omului de geniu, în antiteză cu omul comun, însetat de absolut.

96 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Mihai Eminescu, Luceafărul I. DATE DESPRE AUTOR Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a fost poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cel mai mare poet român. Creația sa aparține unui romantism literar relativ târziu. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Singurul volum de versuri publicat în timpul vieții a fost Poesii, în 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu. În data de 15 iunie 1889, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Text-suport: A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele.

Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. * Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie.

Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă.

Şi când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce;

Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.

Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă.

Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată.

Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn, Cum ea pe coate-şi răzima Oftând din greu suspină: Visând ale ei tâmple, – O, dulce-al nopţii mele domn, De dorul lui şi inima De ce nu vii tu? Vină! Şi sufletu-i se împle. 97 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. – Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. – O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. * Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: – Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. -– Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma;

98 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

O, vin', odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. – O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare? – Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. – Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă,

Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. – Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ţi vezi de treabă. – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie... De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa;

99 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zice-ncet: – Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. – Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. * Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele Părea un fulger ne'ntrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. – De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. – Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume;

100 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Tu vrei un om să te socoţi Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu dentâi Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă Şi umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: – O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentâi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă: Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe... Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: – Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri;

101 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. (Mihai Eminescu, Luceafărul)

II.

REPERE DE INTERPRETARE

Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar Lectura poemului „Luceafărul” s-a făcut la Junimea, apoi a apărut în Almanahul Societăţii Cultural-literare „România Jună”, din Viena, în 1883. În același an, poemul a fost reprodus în revista „Convorbiri literare” și în revista ,,Familia”, iar la sfârșitul anului a apărut în prima ediție de ,,Poesii”, îngrijită de Titu Maiorescu. „Luceafărul” este un poem filozofic, în care tema romantică a condiției omului de geniu capătă strălucire desăvârșită. Problema geniului este ilustrată de poet din punctul de vedere al filozofiei lui Schopenhauer (filozof german), potrivit căreia cunoașterea adevărată a tainelor lumii, ale vieții și morții, este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depășească sfera obișnuitului, să se depășească pe sine, înălțându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate înălța deasupra vieții concrete, nu-si poate depăși condiția de muritor. Surse de inspiraţie Principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc, cules şi publicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În basmul publicat de Kunisch, este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur, pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndrăgosteşte un zmeu, dar fata, speriată de nemurirea lui, îl refuză. Zmeul insistă, iar fata îi cere acestuia să fie muritor ca şi ea. Pentru a-i dovedi dragostea, zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta îl refuză. Întors pe pământ, zmeul vede că fata se îndrăgosteşte între timp de un frumos flăcău, un fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios, zmeul îi desparte pe cei doi, aruncînd peste fată o stâncă, iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii. Eminescu valorifică acest basm într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar, în poemul creat, autorul modifică unele lucruri şi, mai ales, finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel că în poem zmeul n-o mai omoară pe fată, ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată". Elemente de structură şi limbaj în poemul „Luceafărul” 1. Incipitul Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului metaforic al poemului. Luceafărul este un poem alegoric pe tema geniului (alegoria este figura de stil prin care sunt sugerate idei abstracte prin intermediul faptelor concrete), dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei omenești. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea că timpul este unul mitic, fără posibilitatea plasării într-un anumit moment al istoriei, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat. Portretul ei, realizat, de asemenea, după modelul popular, este descris prin epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică (îngerescă) a femeii din lirica eminesciană, fiind unică prin frumusețe şi puritate: „Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” 2. Primul tabloul 102 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima/ Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „–O, dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale (epitet metaforic)/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei:„umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară –/ Un mort frumos cu ochii vii.” Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este demonică, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „– O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr/ (epitet, inversiune) Coroana-i arde pare/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare (metaforă)//Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele braţe,(epitet, inversiune)/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi minunaţi (epitete)/ Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, spre strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară. Fiinţă pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă / Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi ochii mari şi grei mă dor,/ Privirea ta mă arde.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei:„Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire. 3. Al doilea tablou A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează în antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre:„Viclean copil de casă”, (epitet, inversiune) „Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii,// Cu obrăjei ca doi bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată ca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „–Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ din bob în bob amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oi întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustrează condiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi condiţia. 103 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

4.

Al treilea tablou Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremeancearcă în zadar/ din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire, nemurirea este percepută ca „greul negrei vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezei, procedeu specific romantismului, se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi – / Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică, puterea muzicii care schimbă cursul lumii:„Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi/ să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi, prin urmare împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, tendreaptă/ Sre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.” 5. Al patrulea tablou Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri./ Sub şirul lung de mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se accentul pe unicitatea ei. 6. Finalul Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă de această limitare. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!”. Prin refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: ,,Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.” O interpretare a poemului „Luceafărul” socoteşte această creaţie ca un poem al ,,vocilor” poetului sau un poem al măştilor, în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel, Eminescu s-a imaginat pe sine, în primul rând în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămânând la locul 104 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

său, separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin, pmânteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă dragostea. Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimând astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate, conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi. Concluzii În concluzie, putem spune că, sub aspiraţia unei poveşti de dragoste, „Luceafărul” este, de fapt, un poem alegoric de factură romantică, o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa, pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură, dar avem ecouri şi din poezia de înaltă cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice („Scrisoarea I”, „Împărat şi proletar”). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte, ca orice creator de geniu, slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu. III.

FIȘE DE LUCRU

Fișa nr. 1 Citiți cu atenție textul următor: „Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă.

Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte.

Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă.

Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii.

Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină – ,,O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

Părea un tânăr voevod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.

Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!"

Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară.

(Mihai Eminescu, Luceafărul ) Cerințe: 1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat 0,2 puncte 2. Explicaţi, în minimum 30 de cuvinte, despre ce este vorba în textul dat. 0,8 puncte 3. Precizează apartenența fragmentului la unul dintre tablourile poemului. 0,4 puncte 4. Explică sensul cuvântului somn (denotativ, conotativ), argumentează răspunsul. 0,6 pc. 5. Găseşte în textul dat un termen care poate fi utilizat cu sens conotativ. 0,5 puncte 6. Realizează familia lexicală a termenului tânăr (5 cuvinte). 1 punct 7. Explică semnificaţia titlului. 0,5 puncte 8. Realizează portretul Luceafărului pornind de la textul dat. 1 punct 9. Explică semnificaţia oglinzii din textul dat. 1 punct 10. Precizată ce motive romantice întâlnim în textul dat. 0,5 puncte 11. Comentaţi, în minimum 30 de cuvinte, strofa a treia a poemului. 2 puncte 105 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 2 Citiți cu atenție textul următor: Și-i zise-ncet: – ,,Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizont nemărginit Singurătaţii mării;

Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi şi-n veci Va ramânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe” (Mihai Eminescu, Luceafărul)

Şi tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Cerințe: 1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat. 2. Găseşte în text doi termeni aparţinând sferei semanitice a celestului. 3. Explică sensul cuvintelor rostite de fata de împărat: ,,Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”. 4. Comentează semnificaţia celei de-a doua strofe citate. 5. Schiţează portretul fetei de împărat, aşa cum rezultă din acest fragment. 6. Explică semnificaţia versurilor ,,În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe”. 7. Numește două motive eminesciene prezente în acest fragment. 8. Transcrie din text un alt epitet şi o comparaţie. Comentează semnificaţia comparaţiei. 9. Luceafărul si Cătălin sunt două prezente antitetice în poemul eminescian. Interpretează această antiteză având în vedere, cu deosebire, fragmentul citat mai sus. 10. Precizează măsura, rima şi ritmul versurilor. Fișa nr. 3 Citiți cu atenție textul următor: Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte.(…)

Iar tu, Hyperion rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu de-ntâi Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... (Mihai Eminescu, Luceafărul)

106 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Cerințe: 1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat. 2. Dă câte un sinonim pentru structurile a fi un om și jumătate, a face pe cineva om, om ca toți oamenii. 3. Motivează folosirea cratimei în structura moartea-l paşte. 4. Cum explici versurile Ei au doar stele cu noroc şi Noi nu avem nici timp, nici loc. 5. Care sunt cele două ipostaze la care poate fi raportat Hyperion. Explică-le. 6. Identifică epitetul din strofa a treia şi interpretează-l în trei-patru rânduri. 7. Lecţia de cunoaştere oferită de Demiurg surprinde diferențele fundamentale între geniu şi omul comun. Numeşte câte trei caracteristici specifice pentru fiecare în parte. 8. De ce Demiurgul îl numeşte Hyperion şi refuză să-i accepte rugămintea? Argumentează-ţi răspunsul în 8-10 rânduri. 9. Explică prozodia textului. Fișa nr. 4 Citește cu atenție următorul text: Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede: -,,Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru si în gând, Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți În codri si pe dealuri, Călăuzind singurătăti De mișcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul… (Mihai Eminescu, Luceafărul)

Redactează răspunsuri pentru fiecare dintre următoarele cerințe: 1. 2. 3. 4. 5.

Explică sensul expresiei îmbătată de amor. (1 p) Comentează semnificația rugăminții fetei de împărat. (1 p) Interpretează reacția Luceafărului la cuvintele fetei. (1 p) Indică sensul cuvântului noroc în contextul versurilor de mai sus. (1 p) Integrează fragmentul dat într-un tablou al poemului Luceafărul și comentează semnificațiile elementelor romantice ce apar în tabloul respectiv, precum și mijloacele artistice utilizate de poet (5p).

107 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

SIMBOLISMUL Definiţie: Curent literar ce apare în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea în Franța, teoretizat de Jean Moréas prin articolul Le Symbolism, care devine programul literar şi estetic al acestui curent literar. Reprezentanţi în literatura universală: Charles Baudelaire, A. Rimbaud, Mallarme, Rilke, Verlaine, Yeats. Reprezentanţi în literatura română: George Bacovia, Ion Minulescu, Şt. Petică, Dimitrie Anghel. Simbolismul în literatura română: Nu se constituie ca un fenomen de imitaţie, ci ca o dimensiune profund originală adaptată la specificul nostru naţional. În desfăşurarea acestui fenomen se pot identifica patru etape: Prima etapă – cea a experienţelor şi a tatonărilor – se desfăşoară sub îndrumarea lui Macedonski, la revista Literatorul. Macedoski teoretizează noua poezie în câteva studii, dintre care cel mai important este Poezia viitorului. În concepţia sa, noua poezie trebuie să sugereze, să exprime corespondenţe intre diferite elemente ale universului. Etapa a II-a – revista Viaţa nouă – este condusă de O. D. Densusianu, care teoretizează şi el despre noua poezie, insistând asupra inspiraţiei din spaţiul citadin cu havuzuri – fântâni arteziene, turnuri. Etapa a III-a – simbolismul minulescian - Ion Minulescu abordează un simbolism mai degrabă formal, punând accent pe tehnici simboliste şi mai puţin pe profunzimea trăirilor. Ultima etapa – simbolismul autentic – George Bacovia promovează toate trăsăturile simbolismului. Surse de inspirație: Simboliştii sunt atraşi de spaţiul citadin, de oraşul de provincie, care devine loc al claustrării. Acest spaţiu este schiţat prin câteva detalii: parcuri solitare, cimitire, abatoare, spitale de nebuni şi de tuberculoşi, statui, heleştee. Teme: natura cu anotimpurile – spaţii ale corespondenţelor – , iubirea lipsită de speranţă, casa iubitei devenită loc de refugiu pentru eul liric, boala, moartea, condiţia poetului damnat. Motive: ploaia, plânsul, ninsoarea, singurătatea, monotonia, golul, frigul, urâtul, plictisul. Tehnici artistice: utilizarea simbolului (sensuri implicite, multiple), a corespondenţelor, utilizarea laitmotivului, sinestezia: amestec de senzaţii diferite ( vizuale, auditive, olfactive), folosirea sugestiei (stările nu sunt numite direct, ci sunt sugerate), muzicalitatea şi cromatica. Stări sufleteşti sugerate: nevroza, spleenul (dezgust), disperarea, apăsarea sufletească, oboseala psihică, spaima, dezolarea.

108 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

George Bacovia, Plumb I.

DATE DESPRE AUTOR George Bacovia (1881-1957) (născut George Andone Vasiliu) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu), însă după cel de-al doilea război mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu anumite curente ale modernismului poetic. Bacovia a dus o existenţă retrasă, fiind marcat sufleteşte de monotonia vieţii din târgurile de provincie, cu atmosferă sufocantă, obositoare. În opera lui se regăsesc toate instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele, muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi definesc acest curent: singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, evadarea, natura ( motive: ploaia, anotimpuri nevrotice), nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante şi nevrotice. Plumb de George Bacovia Dormeau adânc sicriele de plumb, Și flori de plumb și funerar veștmânt Stam singur în cavou… și era vânt… Și scârțâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, și-am început să-l strig Stam singur lângă mort… și era frig… Și-i atârnau aripile de plumb. II. REPERE DE INTERPRETARE Preliminarii: „Plumb” este cea mai cunoscută dintre creaţiile bacoviene, artă poetică care dă şi titlul volumului de debut. A fost scrisă în 1900 și publicată în 1916 în revista „Versuri”, sub pseudonimul George Andoni. Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare și lipsă a oricărei speranțe. Poezia produce o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la salonul literar al lui Alexandru Macedonski. „Plumb” este considerată o chintesenţă a liricii bacoviene şi ilustrează un fenomen specific poeziei moderne: tendinţa către esenţializare a lirismului, această caracteristică fiind prezentă şi la Ion Barbu, dar şi la Blaga. Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al „atmosferei de copleşitoare dezolare,(...) o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” (Eugen Lovinescu). 109 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate meschină, care nu-1 înţelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.) și o acaparează, fără posibilitatea evadării. Acesta este parte din spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și o împinge înspre decădere și moarte. Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul românesc. Semnificaţia titlului: Titlul poeziei este dat de simbolul „plumb", cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti poetice. Astfel, greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie - monotonia, angoasa, iar maleabilitalea metalului se traduce prin labilitate psihică, dezorientare. Structura fonologică a cuvântului “plumb” ( două grupuri consonantice care limitează o vocală închisă) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire. Într-un interviu acordat lui I. Valerian, George Bacovia mărturisea: ,,În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...] Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul „Scântei galbene”. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben [...]. Plumbul ars e galben.” Obsesia culorii la Bacovia creează efecte combinatorii neobişnuite, ca urmare plumbul ce la o primă încercare de decodificare este un simbol al morţii şi al unei existenţe monotone, devine, conform mărturiei poetului, expresie a bolii sufleteşti, a spleen-ului, transformându-se în galben. Elemente de structură şi compoziţie: Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare. Prin utilizarea paralelismului sintactic şi a simetriei cele două planuri se suprapun, aşa încât realitatea exterioară devine copleşitoare, sufocantă, de plumb. Cele două catrene se construiesc pe un număr restrâns de termeni, cei care se repetă devenind cuvintele-cheie ale textului. Cultivarea intuiţiei şi a sugestiei prin simbol se realizează prin simbolul plumb, care prefigurează moartea materiei, este rezultatul unui proces de dezintegrare a elementelor radioactive, este o metonimie, dar şi o metaforă a absolutului într-o lume relativă. Laitmotivul, reluarea cuvântului plumb într-un context mereu schimbat, este un procedeu simbolist, utilizat cu multă măiestrie de poet spre a da textului densitate, profunzime şi muzicalitate. Prin simbolul plumb, reluat de şase ori exact în acelaşi loc, în cele două catrene, ca efect al cristalizării textului se sugerează conceptul de „poezie pură”. Semnificaţiile textului: Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul şi care poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia, oricare (dintre acestea fiind sugerate de simbolurile "sicriele de plumb", "cavou", trimiţând - ca stare - către iminenţa morţii ("funerar vestmânt", "coroanele de plumb"). Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma "stam singur", care alături de celelalte simboluri creează impresia de pustietate sufletească ("era vânt"), nevroză, spleen ("scârţâiau"). Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă. Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care "dormea întors", expresie a morţii, a întoarcerii spre apus, sugerând astfel 110 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

disperarea poetului ("strig") într-o solitudine morbidă ("stăm singur lângă mort"), dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece ("frig") şi fără nici un fel de perspective de împlinire ("atârnau aripile de plumb"). Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, poetul exprimându-şi stările prin folosirea persoanei I singular în sintagma "stam singur", care se regăseşte simetric la începutul versului al treilea din fiecare strofă. Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb" (oboseala, sentimentele apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului). Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi disperare ("să strig") sau starea de nevroză ("scârţâiau"), precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un suflet pustiit ("era vânt") sau încremenire şi răceală interioară ("era frig"). Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau", "stam", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând finalitate. O trăsătură specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistică precum şi emoţional. Astfel, imperfectul verbului "dormea(u)", aliat la începutul primului vers al fiecărei strofe, sintagmele "flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stam singur" la începutul versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie fără de sfârşit, o oboseală psihică veşnică. Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul "mort". Limbajul artistic: Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul. Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane (plumb/ vestmânt/ vânt/ plumb), de verbele la imperfect (dormea, stam) şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (scârţâiau, vânt, strig). Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, defînindu-l pe poet ca fiind "pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe". (M.Petroveanu) III. FIŞE DE LUCRU ȘI DE ÎNVĂŢARE FIȘE DE ÎNVĂȚARE 1. Analiza textului pe niveluri Nivelul fonetic : - Ocurența sonantelor bilabiale m/ n (ton grav, ideea morții), a consoanelor dure p/ b; - Fricativele v/ f/ s (stridență, disconfortul); - Vocale închise î/ i/ o/ u (închiderea, melancolia, nevroza). - Se creează o sonoritate bizară, lugubră. - Consoana stridentă ţ creează impresia de straniu. Nivelul morfologic: - Folosirea imperfectului (un timp ce denotă o acțiune continuă, nedeterminată, obsedantă), asociat adverbelor “adânc”, “întors” traducând durativ emoția poetică. - Singurele verbe care diferă –“ am început”/ “să strig”, marchează conștientizarea dramatică a eului liric. Nivelul sintactic: - Paralelismul sintactic; - Propozițiile sunt predominant principale, independente (coordonate deseori prin “și” -ceea ce intensifică impresia de monotonie prin aglomerarea senzațiilor). - Se remarcă topica inversă a subiectului “Dormeau adânc sicriele de plumb/ Dormea întors amorul meu de plumb” (expresie a morţii). 111 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Nivelul lexical: - Vocabular poetic restrâns, apariția obsedantă a cuvântului “plumb” (invadează toate registrele stilistice: flori, sicrie, coroane, amor, aripi); repetarea lui obsesivă are ca efect monotonia. - Predomină cuvintele din câmpul semantic al morții. Nivelul stilistic: - Prezența simbolului central “plumb”, asociat metaforelor “flori de plumb”, “coroane de plumb”,“aripile de plumb” și expresivitatea epitetului metaforic “amorul meu de plumb”. Nivelul prozodic: - Versurile au masura fixă de 10 silabe, rima îmbrățișată (contribuind în plus la ideea de închidere ). Ritm iambic. 2. Schiţă recapitulativă Titlul poeziei – este format dintr-un singur cuvânt: plumb, care coincide cu leitmotivul poeziei. Cuvântul plumb are o singură vocală- u (închisă) așezată între doua consoane grele. Acest cuvânt se repetă de șase ori în poezie și sugerează: - spațiul închis, - starea de angoasă, - imposibilitatea eului liric de a evada. Tema poeziei – este condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de obiecte; din această lume nu se poate evada și nu există refugii salvatoare. Structura textului – două catrene organizate pe baza paralelismului sintactic: - strofa I: corespunde realității exterioare, - strofa a II-a: corespunde realității interioare. Lirismul este subiectiv, evidențiat prin numeroase mărci ale subiectivității: - verbe la persoana I singular: stam, am început. - adjectivul pronominal (amorul) meu. Strofa I : Surprinde elemente ale unui cadru spațial închis, apăsător, în care eul liric se simte sufocat. Verbul dormeau (+adverbul adânc) – metaforă a morții, sugerează un sfârșit continuu (specific liricii bacoviene). Cuvintele care aparțin câmpului semantic al universului mortuar: „sicriele de plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”,”coroane de plumb”, „cavou” construiesc un decor artificial, care, prin repetarea epitetului metaforic de plumb, creează impresia unei existențe fără sens și fără posibilitatea înălțării. Toate aceste obiecte sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: Stam singur. Vântul – singurul element care exprimă mișcarea, produce însă efectele reci ale morții; verbul scârțâiau întărește senzația de iritare, de nevroză, de angoasă. Strofa a II-a: Această strofă se află sub semnul tragicului existențial dat de moartea afectivității: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul întors (referitor la sentiment) adâncește senzația unei lumi părăsite de orice speranță de mântuire, de înălțare. Marcat de aceeași singurătate totală, eul liric ajunge să se privească în interior ca un străin, strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie. Imaginea metaforică a îngerului cu aripi de plumb presupune senzația căderii definitive a omului într-o lume a morții, în care înălțarea nu mai este posibilă. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, toate acestea se înscriu în estetica simbolistă. 112 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Anexa 1

113 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

FIŞE DE LUCRU Fișa 1: Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Plumb”: 1. Scrie cât mai multe cuvinte pe care le poți asocia plumbului. 2. Transcrie două mărci lexico-gramaticale ale prezenței eului liric. 3. Identifică, în text, mărci ale unei alte instanțe a comunicării și comentează, în 20-30 de cuvinte, cui îi este adresat strigătul fără niciun răspuns al poetului. 4. Numește sentimentul dominant trăit de poet în relație cu lumea, exemplificând prin citate semnificative din text. 5. Precizează posibilele teme pe care le abordează poezia. 6. Formulează o observație în legătură cu semnele de punctuație din cele două catrene. 7. Analizează sintactic, în paralel, cele două catrene. Ce AFLĂ MAI MULT! observi? Corespondențe 8. Notează două structuri care susțin relația de simetrie procedeu artistic simbolist, dintre cele două catrene ale poeziei. 9. Numește câmpul semantic dominant din fiecare prin care simbolurile lumii exterioare sugerează universul catren. Transcrie câte doi termini corespunzători. interior; unitatea lumii, dată de 10. Menționează secvențele poetice ale textului, în funcție comunicarea dintre diferite de câmpurile semantice identificate. Asociază-le apoi cu relația interior-exterior, pe principiul simbolist al senzații, este transpusă în corespondențelor dintre planul sentimentelor și cel al simboluri și sinestezii, ca în poemul Corespondețe al lui naturii/al lumii din afară. Charles Baudelaire. 11. Ce semnificație dobândește verbul la imperfect de la începutul fiecărei strofe: dormeau, dormea, în relație cu finalul, verbul la imperfect, atârnau (aripile de plumb)? 12. Menționează două procedee prin care se susține, în text, muzicalitatea versurilor, unul dintre principiile simbolismului. FIȘA 2: Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Plumb”: 1. Numește simbolul central al textului, apoi explică, în 30-40 de cuvinte, semnificațiile pe care le dobândește în poezie, prin relaționare și cu titlul operei. 2. Notează câte o semnificație pentru fiecare metaforă care implică motivul plumbului: sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plum, amorul de plumb, aripile de plumb. 3. Selectează, din text, trei tipuri diferite de imagini artistice și comentează, în câte 20-30 de cuvinte, semnificațiile acestora. 4. Comentează semnificațiile a două figuri de stil diferite din text. FIŞA 3: Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Plumb”: 1. Precizează cuvântul-cheie al textului şi explică prin ce anume este pus în evidenţă. 2. Indică sensurile pe care le acumulează plumbul în poezie. 3. Selectează repetiţiile lexicale din text. Indică poziţiile (în cadrul versurilor şi al strofei) în care e reluat cuvântul – cheie plumb. Explică rolul acestor repetiţii în text. 4. Identifică în textul poeziei trăsături ale liricii simboliste. Bibliografie Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005 Romonţi, Adrian Nicolae; Popa , Mihaela; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura română – clasa a X-a, Editura Delfin, Bucureşti, 2018

114 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

MODERNISMUL POETIC Modernismul denumește curentele apărute la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea în câteva literaturi naționale precum și în domeniul artelor. Moderniștii sunt de fapt doritorii de schimbare în opoziție cu adepții stărilor existente (tradiționaliști). În literatura română, teoreticianul acestui curent este Eugen Lovinescu, care afirmă despre existența unui "spirit al epocii", care influențează literaturile mai puțin dezvoltate să se raporteze la altele mai evoluate. Astfel, el preia "teoria formelor fără fond" a lui Titu Maiorescu, cu precizarea că "formele trebuie să-și creeze un fond propriu". Eugen Lovinescu definește inițial termenul prin înglobarea simbolismului, a poeziei de după război și a „curentelor extremiste” (de exemplu, avangardismul), apoi aplică termenul doar literaturii nontradiționaliste postbelice. Modernismul a adus o serie de inovaţii în literatură, atât în proză, dar mai ales în poezie. Poezia interbelică va asimila elemente din principalele curente literare ale epocii (avangardism, dar şi expresionism, simbolism, ermetism), se va distana de „inimă”, de poezia de tip romantic, devenind practic o abandonare în voia forţelor magice ale limbajului. Forma se desprinde de conţinut şi apar o serie de inovaţii, cu precădere în aspectele exterioare ale poeziei . Printre acestea se numără: dezarticularea sintaxei, ambiguitatea versurilor, încifrarea înţelesurilor, utilizarea simbolului pentru a sugera în loc de a descrie. De asemenea, cuvântul liric nu se mai naşte din acea unitate a poeziei cu eul empiric. Metaforele şi comparaţiile sunt construite într-un stil nou, însă nu sintagmele în sine sunt importante, ci combinaţiile lexicale ca atare. Mai mult, este folosită tehnica de inserţie a unui domeniu în altul. Astfel, în poezie sunt intercalate elemente din filozofie, pictură sau chiar matematică. Poezia modernă se caracterizează prin: Ø ermetism (limbaj încifrat); Ø ambiguitatea exprimării; Ø utilizarea limbajului neologic și tehnic; Ø sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei; Ø elitism; Ø sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de contingent; Ø fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului); Ø apelul la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale; Ø noutatea metaforei; Ø înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament; Ø îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul.

115 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Tudor Arghezi, Testament I.

DATE DESPRE AUTOR

Tudor Arghezi (1880-1967), (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbeliceb şi unul dintre cei mai contestați din întreaga literatură română. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele ,,Cimitirul Buna Vestire” și „Ochii Maicii Domnului”), pamflete, precum și literatură pentru copii. Considerat al doilea poet, după Eminescu, revoluţionar al limbajul poetic a debutat în 1927 cu volumul “Cuvinte potrivite”, volum al cărui titlu se referă la munca de artizan a poetului. Arghezi foloseşte estetica urâtului în volumul “Flori de mucigai”. În “Psalmi se întâlneşte oscilaţia permanentă a poetului între credinţă şi tăgadă. Marile teme ale operei sale poetice sunt: tema filosofică, tema creaţiei, tema morţii, tema iubirii, tema socială şi poezia jocului, a boabei şi a fărâmei. Artele sale poetice cele mai cunoscute şi mai importante sunt cele 2 poezii ce deschid primele sale volume de versuri: “Testament” şi “Flori de mucigai”.

Testament de Tudor Arghezi „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte, În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţa căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine. Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n calimară Bătrânii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane, Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. 116 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova făurită Împărechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei.” (Tudor Arghezi, ,,Testament”) II.

REPERE DE INTERPRETARE

Preliminarii: ,,Testament” de Tudor Arghezi este o operă definitorie pentru concepţia despre misiunea poetului şi rolul poeziei, fiind considerată o artă poetică, ce cuprinde o largă paletă de atitudini programatice. Poezia face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române şi prezintă o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de creație. Discursul poetic reliefează condiţia poetului raportat la propria artă, în contextul destinului colectiv, privit în simultaneitatea generaţiilor ei trecute şi viitoare. Gândită pentru a deschide volumul „Cuvinte potrivite", poezia lui Arghezi se dezvoltă într-un monolog solemn, rostit de către poetul-patriarh către fiul său, cititorul. Tema: poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica urâtului, susținând că se poate creea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite sentimentele poporului său. 117 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Semnificaţia titlului: Titlul poeziei este paradoxal pentru un început literar, fiind mai degrabă potrivit pentru final şi aminteşte de “Testamentul” lui Ienchiţă Văcărescu : „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire.” Poetul lasă moştenire urmaşilor o valoare spirituală, o carte de poezii: ”Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.” Sensul propriu al cuvântului „testament” reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici ,cuvântul este folosit cu sens conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare spirituală pentru omenire. Elemente de structură şi compoziţie: Compoziţional, poezia cuprinde trei secvenţe poetice, prima are un caracter adresativ, stabilind un contact cu lectorul şi sugerând legătura dintre poet şi urmaşi, a doua prezintă rolul estetic şi social al poeziei, iar a treia secvenţă conţine definirea operei artistice. Lirismul este unul de tip subiectiv, mărcile eului liric fiind pronumele la persoana întâi („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbele la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social. Semnificaţiile textului: Poetul apare în postura unui exponent al primei generaţii de cărturari care a schimbat „acum întâia oară / Sapa-n condei şi brăzda-n călimară". Izvoarele creaţiei poetice sunt dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite"; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane"; "Veninul strâns l-am preschimbat în miere"; "Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". În aceeaşi serie de opoziţii relevante este definită metaforic poezia, rod în egală măsură a harului şi a meşteşugului: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită", dar şi relaţia dintre autor şi cititor: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte". Metafora centrală a poeziei este „cartea", sinonimă cu poezia însăşi. Ea reprezintă unicul bun lăsat moştenire fiului - simbol al viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte". Versurile devin astfel un amplu discurs apodictic cu uz didactic, organizat în jurul unei succesiuni de echivalente ale cărţii: cartea – „treaptă", cartea – „hrisovul vostru cel dintâi", cartea – „cuvinte potrivite", cartea – „Dumnezeu de piatră", cartea – „slovă de foc şi slovă făurită". Cartea-treaptă reprezintă veriga de legătură între generaţiile care au urcat „râpi şi gropi adânci" pe o simbolică Golgotă a neamului întreg. Versul, alcătuit din cuvinte monosilabice dă asprime rostirii, sugerând truda îngenuncheată şi împovărătoare, asumată pentru un ipotetic trai mai bun. Suferinţa uriaşă legitimează drepturile moştenitorului, pentru care cartea devine: „hrisovul cel dintâi", sugerând pecetea voievodală, ce întăreşte un privilegiu. Îndemnul poetului de a aşeza cartea „cu credinţă căpătâi" este legat de imaginea simbolică a unui adevărat osuar viu, în care s-au decantat străbunii robi „... cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine". Metafora din ultimul vers poate exprima şi ideea efemerităţii şi a perisabilităţii omului care devine un morman de oase sau cenuşă. Cartea trecută în proprietatea urmaşului nu este una obişnuită, ci una ce întemeiază o nouă estetică a cuvântului: „cartea - cuvinte potrivite". Creatorul preia un material lingvistic, arhaic şi rudimentar pe care îl şlefuieşte cu migală: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite". În viziunea poetului, poezia este un fenomen de distilare a cuvintelor, este esenţă de cuvinte extrase din limbajul comun. Poetul potriveşte cuvintele păstrându-le frăgezimea iniţială, dar le obligă sa slujească o idee. Lexicul trebuie supus unui proces continuu de refacere, de prelucrare din partea poetului care va contribui la împrospătarea expresivităţii limbii, după cum o demonstrează seria de verbe ce exprimă ideea de metamorfozare, ca efect al unei munci laborioase (“am luat”, „am pus”, „am prefăcut”, „am ivit”), eul liric identificându-se astfel în ipostaza de poeta faber. 118 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Frământând cu sârg limba comună, Tudor Arghezi a iniţiat o estetică creatoare şi un nou limbaj poetic. În viziunea lui Arghezi poezia este un proces de purificare a cuvintelor şi de modelare a lor într-o nouă substanţă. Urâtul poate deveni estetic pentru că şi frumuseţea are uneori rădăcini urâte, pe care însă arta este chemată să le distileze într-o doză de otravă perfidă, după cum mărturiseşte însuşi Arghezi în „Ars poetica”: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant.” Valorificarea urâtului este principalul element novator al liricii argheziene, menită să transfigureze în frumseţe tot ce atinge. Din aceasta perspectivă, concepţia lui Arghezi despre poezie se dovedeşte tributară poeţilor „blestemaţi", ce alcătuiau nucleul simbolismului european. Recunoaştem aici influenţa poetului francez Charles Baudelaire, autorul volumului sugestiv intitulat: „Florile răului". De altfel, Arghezi consideră necesar ca în „floarea de cuvinte" a artei să se păstreze parfumul rădăcinilor urâte. Opoziţia artistic - nonartistic trebuie să amintească mereu izvoarele din care s-a întrupat „cartea". Astfel, limbajul poetic arghezian adună laolaltă cuvinte ce aparţin registrului artistic, dar şi cuvinte ce sunt considerate, prin tradiţie, non-artistice. Se vorbeşte despre „cuvinte potrivite", „leagăne", "versuri şi icoane", "muguri şi coroane", "miere", dar şi despre „zdrenţe", „venin", „cenuşa morţilor", „bube, mucegaiuri şi noroi". Aceste metafore, inedit asociate semantic, conferă ideii o deosebită forţă de sugestie. Odată cu poezia programatică „Testament”, lirica modernistă infirmă tradiţionala dihotomie aristotelică între frumos şi urât. O alta ipostază metaforică a „cărţii" argheziene este cea justiţiară. „Cenuşa morţilor", element rezidual, devine în poezie „Dumnezeu de piatră", eternizând trecutul şi cinstind memoria înaintaşilor. Creaţia poetică devine astfel un martor ce păstrează echilibrul între trecut şi prezent, între profan şi sacru, convertit în final într-un „hotar înalt cu două lumi pe poale". Cartea concentrează „durerea surdă şi amară" trăită şi nerostită în trecut, dar adunată acum „pe-o singură vioară". Lumina adevărului răzbate printr-o nouă sublimare: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / şi izbăveşte-ncet, pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor". În măsura în care poezia este produsul superior al suferinţei, în timp ea devine, firesc, suferinţa însăşi, ce ascunde pedeapsa şi iertarea, robia şi puterea, josnicia şi nobleţea. Ultima definiţie metaforică a „cărţii" subliniază harul divin al creatorului, pentru care „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte". Într-o inseparabilă uniune se împletesc inspiraţia şi munca trudnică. Cele două metafore „slova de foc” şi „slova făurită” asociate cu comparaţia, exprimă incandescenţa trăirii actului creaţiei poetice. Cu alte cuvinte, poezia nu înseamnă numai cuvântul spontan fierbinte de viaţă, ci şi expresia elaborată obţinută cu multă trudă. Poetul este deopotrivă artist talentat şi meşteşugar, ultimul din filiaţia seculară a străbunilor plugari, a cărui carte: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte." Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă generaţiei viitoare posibilitatea să cunoască trecutul, poetul devine „robul” care transmite prin munca lui grea cititorilor („Domnului”) valorile adevărate prin creaţiile sale. Referinţe critice: „Nicăieri n-am putea găsi o caracterizare, globală fireşte, dar mai viguros exprimată, a acestei estetici decât în însuşi dl. Arghezi, în poezia sa Testament. (...) Această capacitate de a «transforma veninul în miere», păstrându-i totuşi «dulcea lui putere», de a transforma «mucigaiurile, bubele şi noroiul» în frumuseti inedite, constituie şi nota diferenţială a poetului şi principiul unei estetici creatoare de noi valori literare. (...) Putem chiar afirma că dl. Arghezi reprezintă cea mai mare capacitate de a exprima abstracţia prin materie. Valoarea lui nu stă, aşadar, în determinante psihologice, ci în ineditul expresiei, inedit ieşit din o forţă neegalată de a transforma la mari temperaturi «mucigaiurile, bubele şi noroiul» în substanţa poetică. Fără intenţii ditirambice, putem deci afirma că odată cu dl. 119 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Arghezi începe o nouă estetică: estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale." (Eugen Lovinescu) Bibliografie Arghezi, Tudor, Arte poetice, Editura Albatros, Bucureşti, 1987 Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1973 III.

FIŞE DE LUCRU

Fişa de lucru 1: Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Testament” de Tudor Arghezi: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Numiți două „cărți de căpătâi” pentru voi. Precizați un lucru învățat din ultima carte citită care v-a ajutat în progresul personal. Identificați în textul dat termeni ce țin de estetica urâtului. Identificați figurile de stil din ultima strofă și precizați sensul lor. Identificați în textul dat două elemente de prozodie. Extrageți serii de opoziții prezente în text subliniind rolul lor. Identificați metafore și explicați sensul lor în text. Transcrieți cuvinte din cât mai multe registre prezente în text. Fişa de lucru 2:

1. Stabiliţi un paralelism între următoarele fragmente, în care, prin truda poetului materialul este transformat în spiritual: “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”. Icoana, văzută ca imagine artistică, este o idee întâlnită atât la Arghezi cât şi la Eminescu: „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” („Epigonii” de Mihai Eminescu) 2. De ce credeţi că volumului de poezii din 1927 T. Arghezi i-a dat titlul „Cuvinte potrivite” şi nu „Potrivire de cuvinte”? Există vreo diferenţă între cele două sintagme? Reflectaţi asupra acestei problematici şi realizaţi un text argumentativ de aproximativ 150 de cuvinte despre tema creaţiei, valorificând idei din poezia “Testament”.

120 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii I.

DATE DESPRE AUTOR

Lucian Blaga (1895-1967), poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”. Blaga se manifestă atât ca poet cât și ca filosof, între cele două stabilindu-se o profundă întrepătrundere. Blaga este de altfel și singurul filosof român de sistem, care își construiește discursul pe o structură coerentă de idei. Sistemul său filosofic se regăseşte în opera literară prin conceptele: cunoaştere luciferică, cunoaştere paradisiacă, Marele Anonim, cenzura trancedentală, spaţiul mioritic, metaforă revelatorie şi plasticizantă. Volume de versuri: “Poemele luminii”, “Paşii profetului”, “În marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpăna apelor”, “La curţile dorului”, “Nebănuitele trepte”. Teatru: “Meşterul Manole”, “Arca lui Noe”, “Zamolxe”. Primele sale volume de poezii sunt expresioniste prin: expresia pură a trăirilor sufletești, tendinţa către reînnoire spirituală, regăsirea esențelor umanului, imagini artistice puternice, violente, impregnate de elan vital, impuls interior, neliniște şi cultivarea mitului. În poezie se distinge prin folosirea versului liber (fără rimă, versuri inegale) caracterizat prin două procedee: ingambamentul şi enumeraţia prin “şi”. Concepții filosofice: Universul este impregnat de mister. Marele Anonim (Dumnezeu) impune o cenzură transcendentă asupra cunoașterii (o limită a înțelegerii). Asupra misterului se pot exercita două tipuri de cunoaștere: una paradisiacă (științifică, rațională, logică, plus cunoașterea, care descifrează misterul), alta luciferică (poetică, intuitivă, minus cunoașterea, care mărește, potențează misterul). Există două tipuri de metafore poetice: plasticizante (care nu aduc un plus de semnificație, dând frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi conţinutul) și revelatorii (care scot la iveală misterul). Crezul artistic: “Poetul este nu atât un mânuitor, cât şi un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”. (“Elanul Insulei”) "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” („Pietre pentru templul meu”)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare 121 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” („Poemele luminii”, 1919) II.

REPERE DE INTERPRETARE

Preliminarii: Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul „Poemele luminii” apărut în 1919, volum ce promovează o „poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici”. Este o veritabilă artă poetică, în care Blaga îşi expune eul liric şi viziunea asupra lumii, prezentând idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului. Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul “Poemele luminii”, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale). În al doilea rând motivul lunii, care prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii. Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat în opera filosofică “Trilogia cunoașterii”. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradisiacă sau plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”). Semnificaţia titlului: Titlul, reluat în incipit ca prim vers, este constituit dintr-o metaforă ce semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Blaga îşi exprimă atitudinea faţă de tainele universale, alegând potenţarea lor prin contemplare şi nu prin cunoaştere raţională. Pronumele personal „eu" aşezat în fruntea poeziei are o conotaţie expresionistă orgolioasă, specifică poeziilor din volumele de tinereţe. Metafora-simbol mai poate semnifica echilibrul universal, măsura binelui şi a frumosului, imaginea absolutului. Atitudinea poetului faţă de procesul cunoaşterii trebuie legată de concepţia lui filozofică. Blaga face distincţie între cunoaşterea paradisiacă (raţională) şi cunoaşterea luciferică (contemplativă şi poetică). Dacă prima formă de cunoaştere risipeşte misterul, înlocuindu-1 cu o formă impersonală şi rece a deducţiei logice, cea de-a doua formă îl adânceşte, mulţumindu-se să-1 contemple şi să-1 amplifice prin creaţie. Pentru Blaga, creaţia poetică este un mediator între eul poetic şi lume, având rolul de a converti misterul şi nu de a-l reduce. Elemente de structură şi compoziţie: Din punct de vedere compoziţional, poezia este realizată din trei secvenţe poetice, marcate prin scrierea cu majusculă a începutului de vers. Semnificaţiile textului: 122 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Prima secvență exprimă atitudinea eului liric faţă de tainele lumii al căror mister nu îl doreşte descoperit: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze, ori morminte". Ea se deschide cu pronumele personal de persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și prezent de şapte ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea (raţiunea) tainele acestui univers. Se pune în evidenţă o opoziţie evidentă faţă de gândirea raţională, vinovată de denaturarea farmecului inefabil al lumii. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel, florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor, dar și al iubirii, iar mormintele trimit înspre moarte. Marile taine ale existenţei nu pot fi pătrunse în profunzime decât prin iubire. Fiecare dintre aceste simboluri devine un arhetip plin de semnificaţii. S-ar putea spune că aceste patru simboluri au valoare duală, aparţinând atât lumii obişnuite cât şi lumii fascinante a cunoaşterii luciferice. Fiecare devine astfel „o diferenţială divină", un fragment al Marelui Anonim, care este suma tuturor diferenţialelor divine şi „misterul ultim". În viziunea lui Blaga lumea este “corola de mistere” ascunse sub aparenţa cotidiană. Din „subiect cunoscător", omul poate deveni „subiect creator", dacă va alege iubirea ca unică modalitate de cunoaştere, mai precis de „minus-cunoaştere" cum se va numi în scrierile filosofice ulterioare ale autorului. Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul „luminii altora”, care prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor. Secvenţa se structurează pe baza unor relaţii ale opoziţiei: „eu - alţii", „lumina mea" - „lumina altora". În context „,lumina mea" semnifică o cunoaştere poetică de tip intuitiv (luciferică), în timp ce „lumina altora" semnifică o cunoaştere de tip raţional (paradisiacă). Cele două sintagme atrag o bogată serie verbală antitetică: „lumina mea", „sporesc", „măreşte", „îmbogăţesc", „iubesc" iar „lumina altora" „sugrumă", adică striveşte, ucide, nu iubeşte. Aşadar, în relaţia „eu-alţii", poetul se defineşte pe sine ca fiinţă solitară, opusă celor mulţi. Blaga sugerează o formă de cunoaştere sintetizatoare prin care tainele lumii sunt înglobate fiinţei, prin iubire. El ştie că inteligenţa, în absenţa emoţiei, are efecte profanatore asupra „corolei de minuni a lumii". Refuzul percepţiei strict raţionale a lumii şi aderarea la o percepţie contemplativă reprezintă atitudinea ce garantează eului liric statutul de fiinţă creatoare. Cea de-a treia secvenţă a poeziei are valoare conclusivă: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte", confirmând opţiunea fermă a eului liric pentru atitudinea luciferică. Ea reia enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă. Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite”, ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: 123 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

măsură variabilă, vers liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu în “Scurtă istorie a literaturii române”: „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”. Receptare critică: ,,Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Din poezia lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzaţia proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească şi o oarecare atitudine." (Eugen Lovinescu) III.

FIŞE DE LUCRU

Fişa de lucru 1: Citește cu atenție textul următor pentru a putea răspunde cerințelor: „Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii tainăși-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșoreză, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei – (Lucian Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) 1. Transcrie toate cuvintele care fac parte din câmpul semantic al creației. 2. Arată diferențele de sens pe care le dobândește metafora luminii în cele două structuri în care apare în text. 3. Repere Cunoașterea luciferică Cunoașterea paradisiacă (poetică) „lumina mea” (științifică) „lumina altora” Astrul simbolic corespondent Scopul Instrumentul

124 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fişa de lucru 2: 1. Completează spațiile punctate cu verbele potrivite pentru a reprezenta atitudinea ta față de lume şi prin care te deosebești de alții. Eu......................................lumea, pentru că alții o................................... Eu...................................... lumea, pentru că alții o.................................. Eu...................................... lumea, pentru că alții o.................................. 2. Citeşte cu atenție textul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga pentru a putea răspunte cerințelor: 2.1. Completează tabelul următor pentru a organiza cuvintele poeziei în câmpurile semantice dominante: Verbe ale atitudinii eului liric Elementele lumii Verbe ale atitudinii celorlalți

2.2. Formulează un enunț în care să arăți ce ar putea denumi pronumele nehotărât altora din text. 2.3. Motivează forma de plural a pronumelui altora în opoziție cu singuralul mea/ eu specific eului liric. 2.4. Delimitează în text secvențele poetice, luând în considerare nu mai ideile exprimate, ci și punctuația sau elemantele de legatură. 2.5. Formulează 3 propoziții dezvoltate pentru a exprima conținutul ideatic al fiecărei secvențe identificate. 2.6. Explică de ce ultima secvență se poate lega direct de titlu și de incipit. Fişa de lucru 3: 1. Scrie patru expresii cu substantivul lumină, precizând ce sensuri conotative are. 2. Citește cu atenție textul următor pentru a putea răspunde cerințelor: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. ………………………………………… Căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.” (Lucian Blaga, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) 2.1. Argumentează reluarea titlului în primul vers al poeziei. 2.2. Transcrie o enumerație care completează metafora din titlu. 2.3. Explică fiecare termen al enumerației selectate, precizând în ce fel ordinea acestora este relevantă pentru exprimarea relației omului cu lumea. 2.4. Explică de ce apare pronumele eu în propoziția din titlu, deşi în limba română contemporană este nerecomandat. 2.5. Interpretează rolul și semnificația metaforei corola de minuni.

125 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fişa de lucru 4: SUGESTII PENTRU REALIZAREA ESEURILOR Particularitați ale unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Pre-text Citește cu atenție cerința următoare: Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-un curent cultural/ literar sau într-o orientare tematică; - prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două imagini sau idei poetice; - analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul poetic studiat, din seria: titlu, imaginar poetic, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice (tropi), elemente de prozodie etc. Con-text 1. Subliniază termenii-cheie din enunțul dat, pentru a identifica în mod precis problematica eseului de redactat. 2. Realizează un plan al eseului, notând cele mai importante aspecte la care vei face referire. Tema textului ales - locul omului în lume; - cunoașterea; Motive poetice specifice temei - ochii; - lumina; - misterul, tainele, vraja.

Sugestii Viziunea despre lume, sugerată de textul ales -omul este centrul lumii, protectorul acesteia; -cunoașterea este o formă de iubire a acesteia; - simboluri ale cunoașterii senzoriale/ sufletești/ sensibile/ affective; - metaforă revelatorie a creației și a cunoașterii de ordin poetic.

Orientarea culturală - poezia are caracter programatic, anticipează idei din sistemul filozofic al autorului, prin tema modernă a cunoașterii; - câmpul semantic dominant este cel al creației, conturat prin verbele la persoana l (de ex: “sporesc”, “îmbogățesc” etc.), de aceea textul este considerat o artă poetică. Imagini/ idei poetice - mesajul filozofic este transmis prin dezvoltarea a două concepte opuse, figurate metaforic în text prin două construcții originale: “lumina mea”, “lumina altora”, spre deosebire de textele ulterioare ale poetului, ce prezintă criza cunoașterii și a comunicării poetice, atitudine caracteristică modernității, acest poet ilustrează relația de comuniune perfectă dintre eul liric și lume, tema fundamentală a universului liric blagian. Elemente de compoziție și de limbaj ale textului Titlu/ incipit - titlul este reluat în primul vers, procedeu modern de 126 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Relații de opoziție și de simetrie

Motiv poetic/ laitmotiv Figuri semantice/ trop Elemente de prozodie

accentuare a semnificațiilor încă din incipit. - textul se caracterizează prin simetrie compozițională; - este evidentă opoziția dintre cele două metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”. - motivul poetic central: misterul - metafora revelatorie fundamentală: “corola de minuni a lumii”; - alte figuri de stil: ..... - versul liber; - tehnica ingambamentulu

Sugestii pentru formularea opiniei/ipotezei - poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga deschide volumul de debut al poetului, “Poemele luminii” (1919), reprezetând una dintre cele mai cunoscute arte poetice din perioada interbelică a literaturii române; - importanța acestui text constă în caracterul programatic, conferit de reunirea a două teme esențiale: creația poetică și cunoașterea, desprinse din exprimarea unor idei filozofice despre relația eului liric cu lumea - acesta contemplă frumusețea universului, văzut ca o corolă de minuni misterioase, conștientizând că este una dintre ele. 3. Formulează ideea care constituie ipoteza eseului. AFLĂ MAI MULT! ,,Cunoașterea înțelegătoare (luciferică) începe printr-un act de instalare în mister ca atare. Obiectul ei e misterul care ,,se ascunde revelându-se". Rostul cunoașterii luciferice e de a încerca sau o revelare pozitivă a misterului (printr-un proces cognitiv indefinit), sau o permanentizare, sau o potențare a acestui mister. [...] Cunoașterea luciferică reprezintă modul cel mai amplu de cunoaștere individuală." (Lucian Blaga, „Trilogia cunoașterii”) 4. Dezvoltă ideile din planul eseului, astfel încât reperele oferite să devină argumente care să susțină ipoteza/ opinia formulată anterior. Sugestii pentru integrarea în eseu a reperelor din cerință Prin temă şi viziunea despre lume transmisă, textul Eu nu strivec corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din - evidențierea a două lirica filozofică, parte a modernității. Poezia reuneşte două teme trăsături care permit specifice imaginarului poetic modern, cunoaşterea şi meditația încadrarea textului asupra locului omului în lume, imaginat în ipostaza eului liric poetic studiat într-o creator și instanță cunoscătoare. orientare culturală/ - discursul este meditativ, datorat temei cunoaşterii: poezia tematică prezintă, în opoziție, două concepții despre lume, datorate atitudinii diferite față de mister; - acestea sunt explicitate ulterior în sistemul filozofic al autorului, cunoașterea luciferică (specifică poetului, creatorului de poezie, având ca scop potențiarea și protejarea misterelor lumii), respectiv cunoașterea paradisiacă (specifică cercetătorului, omului de știință, având ca scop elucidarea tainelor); - câmpul semantic dominant în text este cel al creației, conturat atât prin verbele persoana I (de ex.: “sporesc”, “îmbogățesc” 127 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

etc.), cât şi prin cele la persoana a III-a (de ex.: “sugrumă”, “micșorează“ etc.) Prezentând universul, din perspectiva creatorului de poezie, care se naşte din contemplarea şi protejarea misterelor, textul este o artă poetică. - prezentarea a două Mesajul filozofic al poeziei este transmis prin dezvoltarea a imagini/ idei poetice două concepte opuse, figurate metaforic în text prin două construcții originale: lumina mea, lumina altora. - fiecare dintre acestea desemnează o concepție despre lume, deoarece misterul, ca trăsătură principală a universului, stârnește deopotrivă rațiunea și sufletul; - prima este la îndemâna fiecarui om, ființă rațională, ce resimte aspirația spre a ști mereu mai mult, a doua este de ordin excepțional, fiind atributul creatorului: ,,Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare." (L.Blaga) Atât limbajul poetic, cât şi structura compozițională a textului - analiza unor elemente “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga de compoziție și de evidențiază mesajul său original: poetul trebuie să renunțe la limbaj cunoaşterea rațională a lumii, pentru a o proteja şi pentru a-şi păstra capacitatea creatoare, înnobilată de iubirea pentru tot ce-l înconjoară. - poezia se remarcă printr-un rafinament al compoziției şi al exprimării lirice; - secvențele poetice se înlănțuie astfel încât sunt valorizate drept părți ale unei argumentări: punctul de plecare (prima secvență, primele cinci versuri), demonstrația ideilor (secvența mediană)- concluzia (secvența finală, ultimele două versuri). Titlul/ Incipitul Sintetizează în mod sugestiv ideea centrală a poeziei - omul este perfect integrat universului; - metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” este pusă în relație cu marca eului liric, pronumele ,,eu", prin verbul la forma negativă ,,nu strivesc"; astfel, titlul conturează cele două atitudini posibile față de mister, cunoaşterea paradisiacă, respectiv cunoașterea luciferică; - contemplarea misterelor este asumată de eul liric ca mod de a trăi în lume; - titlul este reluat în incipit, modalitate modernă de evidențiere a semnificațiilor, de asemenea, este completat din punctul de vedere al sensului în prima secvență lirică, dar şi în cea din urmă, fapt ce denotă consecvența structurală şi ideatică a poeziei: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] / căci eu iubesc/ și flori şi ochi şi buze si morminte.” Relații de opoziție și de - textul se caracterizează prin simetrie compozițională, datorită simetrie reluării enumerației “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”; - este evidentă opoziția dintre cele două metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care conturează în antiteză concepția rațională despre cunoașterea lumii respectiv concepția poetică. Motiv poetic/ Laitmotiv - motivul central este misterul, desprins dintr-o serie de sinonime contextuale, care sugerează ideea că tainele lumii sunt 128 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Figuri semantice

Elemente de prozodie

de nepătruns, iar prezența omului în lume contribuie la sporirea vrajei: “vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”; “a lumii taină”; “mărește și mai tare taina nopții”; “întunecata zare”; “tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”, etc. - luna, noaptea, întunericul reprezintă motive secundare, cu aceleași semnificații; - motivul ochilor accentuează capacitatea demiurgică a privirii, îndreptată contemplativ spre splendorile lumii. - metafora “corola de minuni a lumii” este interpretată drept imagine a frumuseții perfecte, a vrajei, a splendorii; - enumerația celor patru metafore (“în flori, în ochi, pe buze ori morminte”) exprimă poziția privilegiată a omului în raport cu lumea “ o taină în taină” și simbolizează cosmosul ca o floare minunată, hrănită din tainicul pământ, dar și din misteriosul suflet omenesc și deschisă spre înalt. - versificația este modernă, versul liber și ingambamentul conferind poeziei un ritm interior aparte; - sunt plasate în propoziții privilegiate chiar și cuvintele de legătură (dar, căci)

5. Scrie concluzia eseului, sintetizând cele mai importante idei dezvoltate. Sugestii pentru formularea concluziei - poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga transmite un mesaj optimist, fundamentat filozofic, despre potențialul infinit al ființei umane, care participă nemijlocit, la păstrarea armoniei universale, așezând la temelia creației poetice o formă aparte de cunoaștere – iubirea. Extra-text Redactează eseul, mai întâi pe ciornă, apoi realizează corecturile necesare și transcrie-l în formă finală.

Bibliografie Blaga, Lucian, Poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005 Lovinescu, Eugen, Critica şi literatura IV, “Sburãtorul literar”.I, 22, 11 febr., 1922 Romonţi, Adrian Nicolae ; Popa , Mihaela ; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura română – clasa a X-a, Editura Delfin, Bucureşti, 2018

129 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel I.

DATE DESPRE AUTOR

Ion Barbu (1895-1961) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei." Creaţia lui Barbu exprimă, mai ales, dorinţa lui de comunicare cu Universul, de contemplarea lumii în totalitatea ei, este o stare de intelectualitate. Aspiraţia sa către lirismul pur presupune o stare iniţiatică, ce nu poate fi exprimată decât într-un limbaj încifrat. Versul lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de logică între cuvinte, făcând ca limbajul său să fie criptic şi ermetic. În creaţia lirică a lui Ion Barbu, Tudor Vianu desprinde trei etape esenţiale: Ø Etapa parnasiană cuprinde creaţia publicată între 1919 - 1920 în revista „Sburătorul" a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: „Lava", „Munţii", „Copacul", „Banchizele", „Panteism", „Arca", „Pytagora", „Râul", „Umanizare" şi care exprimă puternice trăsături parnasiene. Ø Etapa baladică şi orientală (1921-1925) se caracterizează printr-o poezie epică, „baladică" („Riga Crypto şi lapona Enigel”, „După melci”, „Domnişoara Hus”, „Nastratin Hogea la Isarlâk”), ce evocă o lume pitorească, de inspiraţie balcanică sau autohtonă, asemănătoare concepţiei lui Anton Pann. Ø Etapa ermetică (1925-1926) cuprinde poeziile din volumul „Joc secund” şi este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte inventate. Ion Barbu este un poet singular în literatura română, creator al unui univers liric şi stilistic inedit, profund şi tulburător, un poet al esenţelor exprimate într-un limbaj criptic, care exprimă atât de mult în cuvinte puţine şi la care „concizia este virtutea capitală a stilului său" (Tudor Vianu).

Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu „Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Mult îndărătnic menestrel, Un cântec larg tot mai încearcă, Zi-mi de lapona Enigel

Şi Crypto, regele-ciupearcă! – Nuntaş fruntaş! Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Dar, cântecul, tot zice-l-aş, Cu Enigel şi riga Crypto. – Zi-l menestrel!

130 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Cu foc l-ai zis acum o vară; Azi zi-mi-l strâns, încetinel, La spartul nunţii, în cămară. * Des cercetat de pădureţi În pat de râu şi-n humă unsă, Împărăţea peste bureţi Crai Crypto, inimă ascunsă, La vecinic tron, de rouă parcă! Dar printre ei bârfeau bureţii De-o vrăjitoare mânătarcă, De la fântâna tinereţii. Şi răi ghioci şi toporaşi Din gropi ieşeau să-l ocărască, Sterp îl făceau şi nărăvaş, Că nu voia să înflorească. În ţări de gheaţă urgisită, Pe-acelaşi timp trăia cu el, Laponă mică, liniştită, Cu piei, pre nume Enigel. De la iernat, la păşunat, În noul an, să-şi ducă renii, Prin aer ud, tot mai la sud, Ea poposi pe muşchiul crud La Crypto, mirele poienii. Pe trei covoare de răcoare Lin adormi, torcând verdeaţă: Când lângă sân, un rigă spân, Cu eunucul lui bătrân, Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: – Enigel, Enigel, Ţi-am adus dulceaţă, iacă. Uite fragi, ţie dragi, Ia-i şi toarnă-i în puiacă. –Rigă spân, de la sân, Mulţumesc Dumitale. Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale.

Zorile încep să joace Şi eşti umed şi plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând, Lasă. - Aşteaptă de te coace. – Să mă coc, Enigel, Mult aş vrea, dar vezi, de soare, Visuri sute, de măcel, Mă despart. E roşu, mare, Pete are fel de fel; Lasă-l, uită-l, Enigel, În somn fraged şi răcoare. – Rigă Crypto, rigă Crypto, Ca o lamă de blestem Vorba-n inimă-ai înfipt-o! Eu de umbră mult mă tem, Că dacă-n iarnă sunt făcută, Şi ursul alb mi-e vărul drept, Din umbra deasă, desfăcută, Mă-nchin la soarele-nţelept. La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, Tot polul meu un vis visează. Greu taler scump cu margini verzi De aur, visu-i cercetează. Mă-nchin la soarele-nţelept, Că sufletu-i fântână-n piept, Şi roata albă mi-e stăpână, Ce zace-n sufletul-fântână. La soare, roata se măreşte; La umbră, numai carnea creşte Şi somn e carnea, se dezumflă, Dar vânt şi umbră iar o umflă... Frumos vorbi şi subţirel Lapona dreaptă, Enigel, Dar timpul, vezi, nu adăsta, Iar soarele acuma sta Zvârlit în sus, ca un inel.

–Enigel, Enigel, Scade noaptea, ies lumine, Dacă pleci să culegi, Începi, rogu-te, cu mine.

– Plângi, preacuminte Enigel! Lui Crypto, regele-ciupearcă. Lumina iute cum să-i placă? El se desface uşurel De Enigel, De partea umbrei moi, să treacă...

– Te-aş culege, rigă blând...

Dar soarele, aprins inel,

131 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială, Se oglindi în pielea-i cheală. Şi sucul dulce înăcreşte! Ascunsa-i inimă plesneşte, Spre zece vii peceţi de semn, Venin şi roşu untdelemn Mustesc din funduri de blestem; Că-i greu mult soare să îndure Ciupearcă crudă de pădure, Că sufletul nu e fântână Decât la om, fiară bătrână, II.

Iar la făptură mai firavă Pahar e gândul, cu otravă, Ca la nebunul rigă Crypto, Ce focul inima i-a fript-o, De a rămas să rătăcească Cu altă faţă, mai crăiască: Cu Laurul-Balaurul, Să toarne-n lume aurul, Să-l toace, gol la drum să iasă, Cu măsălariţa-mireasă, Să-i ţie de împărăteasă.”

REPERE DE INTERPRETARE

Preliminarii: Unul dintre cei mai originali poeţi modernişti este Ion Barbu - poet dublat de matematician, a cărui operă literară reuneşte trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost publicat în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930) şi face parte din etapa baladic-orientală. Potrivit notaţiilor autorului, textul aparţine speciei baladei, însă având în vedere complexitatea textului, ambiguizarea sensurilor în spirit modernist, se poate afirma că „Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec bătrânesc de nuntă, o alegorie simbolică, în care personajele sunt măşti lirice purtătoare de idei. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune fantastică inedită, a cărei interpretare implică drama cunoaşterii şi imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi/regnuri diferite. Tematica ilustrează imposibilitatea iubirii văzută ca o cale de acces spre înţelegerea sensurilor lumii, neputinţa depăşirii propriei condiţii. Tema baladei exprimă o iubire imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite, incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal, iar ciuperca-rege Crypto regnului vegetal. Povestea fantastică, asemenea celei din Luceafărul lui Eminescu, se derulează în visul fetei, numai că în această poezie ea este fiinţa superioară, iar el este cea inferioară, de aceea critica literară a numit poemul barbian un „luceafăr întors”. Semnificaţia titlului: Titlul deschide un orizont de aşteptare prefigurând imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra poveste de dragoste “Romeo şi Julieta”. În plus, aici este atrasă atenţia asupra statutului social al primului personaj (riga-rege) şi asupra originii celuilalt (laponalocuitoare a Laponiei). Numele Crypto face trimitere la caracterul ascuns al regelui, dar şi la natura sa vegetală, la specia de ciuperci a criptogramelor. Enigel provine din englezescul angel (înger), subliniindu-se astfel puritatea, inocenţa personajului feminin. Elemente de structură şi compoziţie: Discursul epic al poeziei este, ca şi în „Luceafărul” eminescian, străbătut de elemente dramatice îmbinate cu cele lirice, compunând o poveste stranie de dragoste cu aspect de cântec medieval, spus de un menestrel (trubadur, poet şi muzicant ambulant din Evul Mediu, cântăreţ popular) „la spartul nunţii, în cămară”. Textul este structurat pe două părţi reunite după tehnica povestirii în ramă (a povestirii în povestire), ambele înfăţişând câte o nuntă: una lumească (posibilă), alta fantastică (imposibilă). Semnificaţiile textului: 132 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Partea întâi, considerată ramă a povestirii, are şi rolul de incipit şi sugerează câteva detalii spaţio-temporale, substantivul ,,menestrel’’ făcând trimitere la un Ev Mediu european. Este conturată o atmosferă lumească, de nuntă, momentul surprins fiind cel al spartului nunţii, în cămară, când îndemnat de nuntaşi, menestrelul zice o poveste de dragoste tristă, dintre lapona Enigel şi Crypto, regele ciupearcă. În a doua parte, este prezentat regatul craiului Crypto, o lume ascunsă, un ţinut al întunericului, simbolizând lipsa cunoaşterii. Este surprins, de asemenea, portretul regelui, o fire ciudată, închisă, un neînţeles, ocărât de supuşi că nu aduce nimic frumos pe lume, că nu îşi împlineşte menirea: „Şi răi ghioci şi toporaşi/ Din gropi ieşeau, să-l ocărască,/ Sterp îl făceau, şi nărăvaş,/Că nu voia să înflorească”. În continuare, este conturat portretul laponei, care se remarcă prin gingăşie, puritate „Laponă mică, liniştită/ Cu piei, pe nume Enigel”. Ea vine din ţinuturile arctice, geroase şi se îndreaptă spre sud, în căutare de soare şi lumină – simbol al cunoaşterii. În drumul său, ea poposeşte la Crypto, mirele poienii, ca să se odihnească şi să-şi adape renii. Întâlnirea celor două fiinţe care provin din lumi diferite, dialogul lor, povestea de dragoste au loc în vis, spaţiu oniric ce aminteşte de „Luceafărul” eminescian. Astfel, există un paralelism al celor două poeme, protagoniştii care aparţin unor lumi inferioare aspirând să-şi depăşească statutul, condiţia. Însă, dacă în „Luceafărul” principiul feminin era cel inferior, încercând să acceadă către planul cosmic al luceafărului, în „Riga Crypto şi lapona Enigel” regele ciupearcă este cel care vrea să-şi depăşească statutul aspirând la iubirea pentru o fiinţă umană. Ca şi în poemul eminescian, dialogul regelui cu lapona presupune o serie de chemări şi de refuzuri desfăşurate după acelaşi tipar. Prima dată, regele îi oferă fetei fragi, simbol al iubirii, fruct analog mărului edenic, pentru a o determina să-i rămână alături, însă este refuzat: „Enigel, Enigel,/ Ţi-am adus dulceaţă, iacă/ Uite, fragi, ţie dragi/ Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. A doua oară, Crypto îşi oferă întreaga fiinţă „Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu mine”, iar în final, întreaga sa împărăţie, somnul fraged şi răcoarea. Fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”-, sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnândo să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi răcoare”. Există o anumită gradaţie în refuzul fetei: la început, verbul la indicativ „mă duc” sugerează hotărârea de a-şi urma calea; a doua oară, condiţional-optativul „te-aş culege” exprimă nehotărârea acesteia, iar în final, sintagma „ca o lamă de blestem” sugerează suferinţa tinerei care înţelege că nu poate rămâne alături de rege. Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacăn iarnă sunt făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soareumbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri. Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mie stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”. Pentru Enigel, somnul fraged şi răcoarea definesc biologicul, materia aflate în opoziţie cu soarele-nţelept, simbol al devenirii spirituale – astfel poemul poate fi interpretat ca o alegorie a raportului spirit-materie. Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă 133 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

de pădure,/ Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi a cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se potriveşte: „Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte”. Încercând a-şi depăşi condiţia prin iubire, riga iese din poiană (spaţiu limitat) sub lumina soarelui şi înnebuneşte, devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se cu „măselariţa mireasă”, o fiinţă din propria lume, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii” posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laur” este o plantă veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”. Tema şi structura narativă ar încadra poezia în romantism, dar Ion Barbu surclasează interpretarea superficială la acest prim nivel, întrucât, simbol al fiinţei superioare, al omului de geniu, Enigel deplânge fiinţa umană duală, ce oscilează în permanenţă între ideal şi material, între raţional şi instinctual. Subtilitatea estetică a baladei este de factură modernă, exprimând o concepţie cu totul nouă a poetului Ion Barbu despre cunoaştere, prin trei căi esenţiale: eros (senzuală), raţiune şi contemplaţie poetică. În spirit modern este interpretată şi incompatibilitatea celor două fiinţe care alcătuiesc cuplul erotic, din perspectiva apartenenţei la regnurile animal/ vegetal şi aflate în relaţii de opoziţie. Făpturile superioare, înzestrate cu sensibilitate şi raţiune, aspiră către cunoaştere, idealuri, desăvârşire, dar se depărtează astfel de natura primordială, înălţându-se în abstractul existenţei. Ciuperca, o plantă involuată, este simbolul vieţii pur vegetative, situată pe prima treaptă a naturii primitive, aproape de esenţa Creaţiei. “Riga Crypto şi lapona Enigel” este una dintre cele mai reuşite balade alegorice barbiene, impresionând prin fondul de idei, dar şi prin originalitatea limbajului. Receptare critică: Eminesciană e şi “Riga Crypto şi lapona Enigel”, care e un „Luceafăr” cu rolurile inversate. Prăpastia se deschide între Crypto, simbolul forţelor telurice, şi Enigel, care senchina soarelui. Acest motiv al soarelui e central în poezia de cunoaştere a lui Barbu. Poetul închipuie trei faze succesive ale cunoaşterii, înaintând în spirală, şi având fiecare un simbol în plan astral: cunoaşterea prin simţuri, „roata inimii”, e pusă sub semnul Venerei; cunoaşterea intelectuală, abstractă, sub semnul lui Mercur; cunoaşterea simbolică, poetica, sub acela al Soarelui. ‚Ritmuri pentru nuntile necesare” e o ilustraţie aproape didactică a spiralei. (Nicolae Manolescu) III.

FIȘE DE LUCRU, TESTE Fişa de lucru 1: Citește cu atenție textul următor: ,,– Rigă Crypto, rigă Crypto Ca o lamă de blestem Vorba-n inimă-ai înfipt-o! Eu de umbră mult mă tem,

Mă-nchin la soarele-nțelept Că sufletu-i fântână-n piept Și roata albă mi-e stăpână Ce zace-n sufletul-fântână.

Că dacă-n iarnă sunt făcută Şi ursul alb mi-e vărul drept, Din umbră deasă desfacută, Mă-nchin la soarele-nțelept,

La soare, roata se mărește; La umbră, numai carnea crește Și somn e carnea, se desumflă, – Dar vânt și umbră iar o umflă...”

La lămpi de ghiață, supt zăpezi, Tot polul meu un vis visează. Greu taler scump cu margini verzi, De aur, visu-i cercetează

(Ion Barbu, “Riga Crypto și lapona Enigel”)

134 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe: 1. Identifică idealul spre care tinde lapona Enigel. 2. Extrage, din fragmentul citat, două metafore prin care este numit soarele și comentează semnificaţia lor. 3. Numește posibilele teme ale poemului “Riga Crypto și lapona Enigel”. Fişa de lucru 2: Se dă textul: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea Pe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” (Ion Barbu, „Din ceas, dedus”) Răspunde la fiecare dintre următoarele cerinţe: 1. Precizaţi semnificaţia titlului. 2. Comentaţi semnificaţia epitetului metaforic „calmă creastă". 3. Extrageţi din text patru termeni neologici din domeniul limbajului ştiinţific, familiar poetului matematician. 4. Identificaţi cele două simboluri centrale ce organizează discursul poetic. 5. Comentaţi semnificaţia metaforei „nadir latent". 6. Extrageţi din text patru metafore ce justifică atribuirea calităţii de text încifrat. 7. Argumentaţi ideea că poezia „Din ceas, dedus" poate fi considerată o „artă poetică". 8. Identificaţi o particularitate sintactică a construcţiei textului. 9. Comentaţi conotaţiile diferite ale imaginii apei în cele două strofe. 10. Comentaţi semnificaţia ultimelor două versuri ale poeziei. Fişa de lucru 3: SPRE EXAMENUL DE BACALAUREAT ( Subiectul I şi Subiectul al II-lea) SUBIECTUL I (40 puncte) București, 7 iulie [1]920 Citește următorul fragment: Scumpe domnule Vianu, tardivitatea scrisorii d[umi]tale a deconcertat puțin speranțele mele, de altfel, relative. Cunosc psihologia celui care pleacă; promisiunile anticipate și apoi imposibilitatea de a le ține dezradăcinarea bruscă ce-l aruncă intr-o lume nouă ce solicită și-o încordează. Tăcerea d[umi]tale îmi pare deci legitimă; numai prietenia nu vrea să cunoască logica. De altfel, trebuie să știi că gesturile d[umi]tale mici sau mari mau câștigat de mult. În urmă și mai mult. Sub aparențe placide și indiferente, ochiul meu a distrus linia d[umi]tale fermă și a avut marea bucurie de a găsi un caracter și o conștiință. Lucru enorm de rar! Încotro mă întorc, nu văd decât instabilitate. Aș zice și ingratitudine, dacă n-aș fi suprimat de mult acest sentiment din gama sentimentală. Oricum, e întristătoare degenerarea simțului moral și dezechilibrul sufletesc pe care le găsim la fiecare pas. În mijlocul ei mi-a plăcut să presimt acțiunea d[umi]tale ponderatoare și cumpănită. Fără rezultate apreciabile, firește; dar apreciabile prin sine... Noi ne simțim aici într-un cuptor infernal; trăim grozăviile dantești ale unor călduri clocotitoare. Am devenit o pastă informă ce fiebe... În mijlocul acestor călduri, Sburătorul își 135 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

duce mica lui viață. E de mirat că atunci cănd caldarâmul se scufundă sub picior, aripile lui mari pot zbura, chiar și la înălţimi mediocre. Dacă îţi vine câteodată în minte, vei fi băgat de seamă că suntem aceași gardă veche, cu mici dislocări, și cu câteva adaosuri care nu trec însă peste mijlocie... Sper să vivoteze până în septembrie ca, atunci, să-i putem da o îndrumare mai vie, rămânând totuși onestă. Cred că prin septembre vei fi și d[umnea]ta aici, fie numai în treacăt. Voi fi fericit să mai stăm de vorbă. E. Lovinescu” (Eugen Lovinescu, „Scrisori și documente”) A. Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre urmatoarele cerințe cu privire la text: (20 de puncte) 1. Explică sensul din text al secvenței numai prietenia nu vrea să cunoască logica. 4 puncte 2. Indică sentimentul trăit de Eugen Lovinescu, provocat de întârzierea scrisorii de la Tudor Vianu. 4 puncte 3. Menționează locul resimțit de Lovinescu drept “un cuptor infernal”. 4 puncte 4. Precizează atitudinea lui Eugen Lovinescu față de redacția revistei “Sburătorul”, desprinsă din următoarea lui remarcă “Dacă iți vine câteodată în minte, vei fi băgat de seamă că suntem aceași gardă veche, cu mici dislocări, si cu câteva adaosuri care nu trec însă peste mijlocie...” 4 puncte 5. Precizează, în 30-50 de cuvinte, concepția lui Eugen Lovinescu despre valorile morale ale societații timpului său. 4 puncte Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunțuri. B. Redactează un text de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă sunt sau nu importante relațiile dintre doi oameni de cultură, făcând referire la fragmentul extras din volumul „Scrisori și documente” de Eugen Lovinescu. (20 de puncte) În redactarea textului, vei avea în vedere următorele repere: - formularea ipotezei/tezei/ premisei; 2 puncte - menționarea poziției pe care o ai față de ipoteză/ teza/ premise formulată; 2 puncte - enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate poziției adoptate; 12 puncte - formularea unei concluzii pertinente; 2 puncte - utilizarea corectă a conectorilor în argumentare; 1 punct - respectarea precizării privind numărul de cuvinte. 1 punct Notă! În elaborarea răspunsului te vei raporta la informațiile din fragmentul dat. Folosirea acestor informaţii este facultativă. SUBIECTUL al II-lea (10 puncte) Prezintă în minimum 50 de cuvinte, doua modalități de caracterizare a personajului din fragmentul următor: Pașadia era un Luceafăr. Un joc al întâmplării îl inzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârșite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut o bună parte din aceia ce sunt socotiți ca faime ale țării; la foarte puțini însă dintr-înșii am văzut laolaltă și așa minunat cumpănite atâtea înalte însușiri ca la acest nedreptățit ce, de voie, din viață se bărăzise singur uitării. Și nu știu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe dușmănii. […] Ca dânsul nimeni nu știuse să aștepte și să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, el înșfăcase și-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă și zbucium. […] Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă că putea năzui la orice, numai voi el nimic și se retrase. Presupuneam că la temelia acestei hotărâri ciudate a fost întrucâtva și teama de sine însuși, fiindcă, sub învelișul de gheață din afară Pașadia ascundea o fire pătimașă, întortocheată tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. (Mateiu I. Caragiale, „Craii de Curtea-Veche”) 136 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fişa de lucru 4: SPRE EXAMENUL DE BACALAUREAT (Subiectul I și Subiectul al II-lea) SUBIECTUL I (40 puncte) Citește fragmentul următor: Ion Barbu ne-a făcut odată să înțelegem ce gândeşte el însuși asupra acestui punct de estetică, şi din obiecțiile pe care le ridică atunci în fața unui alt poet ne-a îngăduit să desprindem limpede ceea ce pretinde de la sine. Era momentul apariției “Cuvintelor potrivite” ale d-lui Tudor Arghezi, când Barbu, notând ceea ce i se părea a constitui insuficiențele unei poezii de pitoresc și impulsivitate lirică, compunea un eseu foarte caraceristic pentru felul său propriu, deși, în raport cu obiectul său polemic, numai de o frumoasă injustiţie: “D-l Arghezi face poezie cu inocenta aplicație spre migală a unui ceasornicar - scria Ion Barbu. Câteodată trece şi la bardă. O poartă țărănească ia ființă. Alteori, travestit in brodeuză, ia acul, foarfecele şi creează pe olandă à jour. Toate acestea sunt foarte bune deprinderi călugărești. Dar parfumurile duhovniceștilor virtuți le bănuim irevocabil mistuite. Ne găsim în prezența banală a unui poet fără mesaj, respins de Idee, ca altădată de rigorile vieții ascetice.” [ Ion Barbu, “Poetica d-lui Arghezi!”] [...] Întrucât privește seria poemelor sale din Sburătorul d-lui E. Lovinescu, tehnica dezvoltării retorice și alegorice permite apropierea de acele modele [ale poeților filozofi din veacul al XIX-lea]. Când însă inspirația sa se purifică și se concentrează în “Joc secund“, ideea nu mai figurează decât ca o posibilitate a poeziei sale, așa cum flacăra este o posibilitate a pulberii explosive. Eliminarea ideii în forma exprimării ei discursive nu înseamnă o renunțare la ea, ci numai situarea ei într-un plan care se completează în spiritul cititorului. Sunt opere ale poeziei pe care le aflăm gata făcute ca niște existențe închegate şi perfecte. Cititorul le regăsește oricând, așa cum regăsim la locul lor munții, copacii și apele când primele raze le scoate din adâncul nopții. Dar există opere care nu se desăvârșesc decât în legătură cu societatea pe care cititorul le întreține cu ele. Ființa lor ne apare ca un produs al activității şi colaborării cu poetul. (Tudor Vianu, Scriitori români în secolul XX) A. Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text: (20 de puncte) 1. Explică sensul din text al secvenței: ideea nu mai figurează decât ca o posibilitate a poeziei sale, așa cum flacăra este o posibilitate a pulberii explozive. 4 puncte 2. Indică motivul pentru care lon Barbu polemizează cu Tudor Arghezi. 4 puncte 3. Menţionează o caracteristică a poemelor lui lon Barbu din ,,Sburătorul" lui Eugen Lovinescu, conform fragmentului citat. 4 puncte 4. Precizează cele două tipuri de poezie identificate de Tudor Vianu, pornind de la opera lui lon Barbu. 4 puncte 5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Tudor Vianu față de articolul polemic al lui Ion Barbu. 4 puncte Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunțuri. B. Redactează un text de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă discuţiile polemice pot sau nu să fie constructive, făcând referire la fragmentul extras din ,,Scriitori români în secolul XX” de Tudor Vianu. (20 puncte) În redactarea textului, vei avea în vedere următorele repere: - formularea ipotezei/tezei/ premisei; 2 puncte - menționarea poziției pe care o ai față de ipoteză/ teza/ premise formulată; 2 puncte 137 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

- enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate poziției adoptate; 12 puncte - formularea unei concluzii pertinente; 2 puncte - utilizarea corectă a conectorilor în argumentare; 1 punct - respectarea precizării privind numărul de cuvinte. 1 punct Notă! În elaborarea răspunsului te vei raporta la informațiile din fragmentul dat. Folosirea acestor informaţii este facultativă. SUBIECTUL al II-lea (10 puncte) Prezintă în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile fragmentului următor, având în vedere două elemente de compoziție a textului poetic. “În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? O, cine ştie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru.” (Lucian Blaga, „Gorunul”)

Bibliografie Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, EPL, Bucureşti, 1968 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005 Romonţi, Adrian Nicolae ; Popa , Mihaela ; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura română – clasa a X-a, Editura Delfin, Bucureşti, 2018

138 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TRADIŢIONALISMUL Tradiţionalismul este un curent cultural care preţuieşte, apără şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi eroziunii. O încercare importantă de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se regăseşte în activitatea poporanismului şi a sămănătorismului, care s-au manifestat pregnant în primele două decenii ale secolului al XX-lea şi a căror reacţie a avut şi un aspect negativ, deoarece adepţii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a literaturii naţionale. În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în programul promovat, în principal, de reviste cu orientări politice distincte: - „Gândirea", revistă apărută la Cluj în 1921, s-a situat de la început pe o linie tradiţională, propunându-şi să apere "românismul", adică ceea ce e specific „sufletului naţional". Ceea ce aduce nou ideologia gândiriştilor este promovarea în operele literare a credinţei religioase ortodoxe, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Opera cu adevărat românească trebuia să exprime în modul cel mai înalt specificul naţional – „ethosul" - prin promovarea şi ilustrarea ideii de religiozitate, căutând să surprindă particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a riturilor şi credinţelor străvechi. Dintre poeţii care au aderat la aceste idei şi care le-au ilustrat în operele lor pot fi menţionaţi: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. - „Viaţa românească", revistă apărută în două serii la Iaşi, a avut în prima perioadă (1906-1916) o orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul obidit şi asuprit. - „Sămănătorul", revistă de cultură şi literatură apărută la Bucureşti între 2 decembrie 1901 şi 27 iunie 1910. Sămănătoriştii se opuneau influenţelor străine, considerate primejdioase pentru cultura naţională, Coşbuc susţinând ideea necesităţii unui ideal, a unei literaturi care să lumineze poporul. Nicolae Iorga promovează concepţia intrării în universalitate prin naţionalism, integrând esteticul în etnic. Cei mai reprezentativi poeţi au fost G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi Şt. O. Iosif. Trăsăturile tradiţionalismului: - întoarcerea la originile literaturii; - ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor; - promovează problematica ţăranului; - pune accent pe etic, etnic, social; - cultivă universul patriarhal al satului; - proză realistă de reconstituire socială; - istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat; - reiterează mituri autohtone; - apără tradiţia; - respingerea oricăror tendinţe de modernizare ce degradează tradiţionalul; - simpatie exagerată pentru ţăran; - componenta religioasă; - fluxul de arhaisme; - modalitatea artistică este evocarea, valorificarea trecutului.

139 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri I.

DATE DESPRE AUTOR

Ion Pillat (1891-1945) a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. A debutat în 1912 cu volumul de poezii „Visări păgâne”. Publică volumul "Eternităţi de-o clipă" în anul 1914, volum urmat de "Amăgiri" (1917), "Grădina dintre ziduri" (1919), „Pe Argeş în sus” (1912). A frecventat cenaclul "Literatorul" al lui Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul "Flori sacre". Ion Pillat mai editează pe propria-i finanţare volumul "Plumb" de George Bacovia şi volumul "Poezia toamnei".Împreună cu Tudor Arghezi scoate în 1922 revista “Cugetul românesc”.

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat „La casa amintirii cu-obloane și pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.

Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta, Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita... Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu: Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Nerăbdător bunicul pândise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară.

Același drum te-aduse prin lanul de secară. Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină Subțire, calci nisipul pe care ea sări. Cu berzele într-ânsul amurgul se opri... Sări, subțire,-o fată în largă crinolină. Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes. Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad. Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună, Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea... Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea. M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, Și ți-am părut romantic și poate simbolist. Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat. sat. Același clopot poate în turnul vechi din sat... Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână... De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din De mult e mort bunicul, bunica e bătrână... sat.” Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete Te vezi aievea numai în ștersele portrete. Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

140 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

II.

REPERE DE INTERPRETARE

Preliminarii: Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat, publicată în volumul „Pe Argeș în sus” (1923) este de factură tradiționalistă şi reprezintă viziunea lui Pillat care „cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale”. (Ovid Crohmălniceanu) Ca specie, este o elegie (poezie ce transmite sentimente de tristețe) prin referirea melancolică la trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste ființa umană. Aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor, prin valorificarea trecutului folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin utilizarea arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”. Tema poeziei se construiește în jurul ideii că existența umană este ciclică, precum și a ideii că timpul se scurge în mod ireversibil, acest fapt provocând o ruptură sufletească ființei care înțelege aceasta. Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață fermecătoare care se repetă peste generații, dar și trecerea ireversibilă a timpului în secvența meditativă a textului. O imagine poetică semnificativă este prezentarea casei părintești, acum părăsită, acoperită de mister, dar care rămâne un axis mundi, un centru al existenței ființei poetului. O altă imagine vizuală sugestivă este cea a clopotului din „vechiul turn din sat”, element atemporal de echilibru ce veghează peste generații. Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia autorului specificul autentic românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități generatoare de viață, de opere originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a sentimentelor, favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul urban înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa natură. Semnificaţia titlului: Titlul poeziei sugerează întoarcerea spre trecut, deoarece conține în structura sa sintagma ”pe vremuri”. De asemenea, forma arhaică a adverbului de loc ”aci” , precum și verbul la timpul perfect simplu ”sosi” pregătesc să introducă cititorul în trecut. Elemente de structură şi compoziţie: Structura poemului este de factură clasică: strofe de 2 versuri (distihuri) și 3 versuri izolate. Ritmul este iambic, rima este împerecheată, măsura este de 13 silabe, iar lirismul subiectiv se împleteşte armonios cu lirismul obiectiv. Eul liric este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a bunicilor dar este subiectiv în a doua parte, cea cu caracter reflexiv și în secvența a treia unde prezintă propria poveste de iubire. Astfel identificăm în text mărci lexico-gramaticale subiective: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”. Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în trei secvențe lirice. Semnificaţiile textului: Prima secvență ilustrează iubirea bunicilor. Incipitul este reprezentat de primele trei strofe, în care este descris un spațiu numit ”casa amintirii”, cadru rustic, intim, căruia i se circumscriu lexeme ca: obloane, pridvor, zăvor, etc. şi care poartă pecetea timpului necruţător: “păianjeni zăbreliră”, “poartă”, „zăvor”. În acest spațiu, eul liric va avea revelația trecutului, văzând cu ochii sufletului secvențe din alte vremi, revăzându-și bunicii și înțelegând treptat că fiecare vârstă are pardisul ei. Deși acum este părăsită, păianjenii fiind stăpânitorii locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte, de stabilitate pentru ființa poetului, emanând un mister ce parcă așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii de iubire este într-un timp mitic: „de când luptară-n codru și poteri și haiduc”. 141 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Următoarele şase distihuri conțin povestea de ieri a bunicii, împreună cu scenariul erotic al îndrăgostiților de ieri. Protagoniștii acestei povești sunt bunicii, care-și trăiesc povestea de iubire. Trecutul este conturat cu ajutorul recuzitei specifice epocii: bunica vine într-o berlină, îmbrăcată cu crinolină, iar bunicul o așteaptă nerăbdător. Într-un decor romantic, dominat de lumina lunii, îndrăgostitul recită versuri din poeții romantici, iar atmosfera este plină de farmec. Idila bunicilor se desfășoară parcă după un ritual: sosirea bunicii, bunicul recită poezii de Lamartine şi Heliade-Rădulescu, atmosfera e paradisiacă, de un pitoresc accentuat prin imaginile vizuale („umbrele”, „luna”) sau prin cadrul rural ce conturează o geografie imaginară, un topos tradițional cu „lanuri”, „plopi”, „berze”. Tinerii sunt răpiți de momentul acesta unic din viața lor, iar timpul parcă a stat în loc. În acest decor de basm, se aude deodată clopotul din turnul bisericii care ar putea celebra, pe de o parte, iubirea, iar pe de altă parte, ar putea aminti omului condiția sa de muritor. Ca orice tânăr naiv și îndrăgostit, și bunicii trăiesc iluzia nemuririi: ”Dar ei în clipa asta simțeau c-o să rămână”. Și ei s-au înșelat însă, deoarece poetul adaugă ”De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...” Secvența următoare realizează legătura dintre trecut și prezent, dintre povestea bunicilor și cea a nepotului, de astăzi. Cele două strofe sugerează drama trecerii timpului prin motivul fotografiei de pe perete, în care omul nu se mai recunoaște. Secvența începe cu o exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a reflecției autorului asupra trecerii timpului. Percepția faptului că suntem victime ale îmbătrânirii se realizează brusc: ”deodată, pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete/ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”. Ideea efemerității ființei umane dă poemului o tonalitate gravă şi un caracter elegiac. Secvența a treia aduce în prim-plan povestea de dragoste din prezent, care are drept protagoniști îndrăgostiții de astăzi şi este o confesiune a eului liric. Eul liric își trăiește propria poveste de dragoste în același decor, dar cu altă recuzită: berlina de altădată e înlocuită cu trăsura, iar îndrăgostitul îi recită versuri din poeții simboliști, semn că vremurile s-au schimbat. Între cele două povești de dragoste se stabilește un raport de opoziție, dar și de simetrie. Există antiteza trecut prezent, recuzita este diferită, aluziile culturale, de asemenea, sunt diferite. Pe de altă parte, în ansamblul lor, poveștile au elemente comune: iubita poetului vine pe același drum pe care odinioară venea bunica; gesturile sunt asemănătoare; îndrăgostitul recită versuri ca și bunicul altădată; decorul este același, romantic, vrăjit de lumina lunii. Ceea ce se schimbă pare să fie atitudinea fetei care îl privește cu „ochi de ametist”, având parcă o atitudine ușor ironică față de poza romantică a îndrăgostitulu., pe gânduri sau zâmbind. Poezia simbolistă ia locul celei romantice, îndrăgostitul recitând din Horia Furtună și Francis Jammes. Ca și bunicii altădată, și cei din prezent trăiesc pentru un moment iluzia că timpul a stat pentru ei : ”cu berzele într-însul amurgul se opri”. Basmul poveștii de iubire este însă destrămat de clopotul - același clopot - care poate anunța nunta sau moartea și care introduce o notă gravă în tabloul perfect. Poezia lui Ion Pillat este organizată pe baza unor simetrii, dar și a unor opoziții (exemplificare). Există, de asemenea, o serie de elemente de recurență (motive, laitmotive, repetiții) care au rolul de a accentua ideea centrală a poeziei. Astfel, motivul clopotului care apare în momentele-cheie și în poziții strategice ale poeziei, întărește ideea că viața omului stă sub semnul iubirii, dar și al morții. De asemenea, clopotul este și un element-simbol, concentrând în sine valori ale satului și ale trecutului. Un alt motiv este cel al ochilor (bunicii și a iubitei poetului). În privire se ascunde sufletul, iar dragostea o poți citi privindu-i. Epitetele cromatice (de peruzea, de ametist) accentuează frumusețea feminității. Important este și laitmotivul poeziei, versul ”De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat” care întreține pe de o parte muzicalitatea poeziei, iar pe de altă parte, reamintește condiția omului și drama ființei nevoită să se manifeste între anumite limite. 142 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Receptare critică: "Timpul istoric sau biografic e inclus în circuitul repetitiv al timpului cosmic, cel care, asemenea vegetaţiei, se mişcă în acelaşi cerc. Fabula «mitică» a acestui timp ciclic, reduplicat, în interiorul caruia se schimba doar imponderabilele istoriei, este «Aci sosi pe vremuri», «capodopera lui Ion Pillat», «graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a unităţii în devenire». «Paralela» e însă un simplu procedeu de evidenţiere a celor două viteze temporale: cea a timpului ce se mişcă în coincidenţe şi cea a timpului ce se mişcă în diferenţe. Timpul destinat e acelaşi, încremenit în rama aceleiaşi ceremonii, iar pe lângă el se precipită timpul istoric al schimbării şi progresului (unde literatura stă alături de mijloacele de transport). Paralela fundamentală e, însă, aceea dintre semnele timpului «etern» şi cele ale timpului «trecător», şi ea se joacă între dialectica ciclică a devenirii şi curgerea lineară a istoriei. E un joc de perspective temporale în cadrul căruia timpul heraclitic evoluează în interiorul timpului eleat: «Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină / Sări, subţire-o fată în largă crinolină.»" (Al. Cistelecan) III.

FIȘE DE LUCRU, TESTE

Fişa de lucru 1: 1. Este evident că fiecare epocă îşi are numele sale preferate. Scrie câteva nume la modă în secolul al XIX- lea şi câteva, în secolul XX. Poţi folosi ca sursă de informaţie şi operele literare ale scriitorilor români, studiate la clasă. 2. Dar azi, care sunt numele cel mai des întâlnite? Compară numele întâlnite în operele literare cu acelea din viaţă. Ce concluzii poţi trage? 3. Şi moda se schimbă nu numai numele. Poţi descrie moda feminină de la jumătatea secolului trecut: îmbrăcăminte, accesorii ale feminităţii etc.? 4. Care erau preferinţele literare ale epocii: autori, genuri? 5. Berlina era o trăsură mare, închisă, asemănătoare unui cupeu, cu două banchete aşezate faţă în faţă, foarte la modă spre jumătatea secolului al XIX-lea. Şi ea este în text un indice de timp. Care este, în text, corespondentul modern al berlinei, ce sugerează totodată şi trecerea timpului? 6. Transcrie indicii ale trecerii timpului din primele trei distihuri. 7. La ce face aluzie poetul în versurile: Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita? 8. Prezintă, într-un text de maximum cinci rânduri, semnificaţia versului : Paianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. 9. Numele persoanelor pot deveni şi ele indici de timp. Stabileşte o legătură între Calyopi şi timpul evocării. Ce alte detalii pot confirma acest timp? 10. Care sunt preferinţele literare ale epocii noastre: autori, genuri? Poţi să extinzi căutarea şi în domeniul muzicii, al filmului, al modei. Precizează-ţi, sub forma unui eseu, punctul de vedere în legătură cu întrebarea dacă aceste preferinţe sunt dependente numai de vârstă sau intervin şi educaţia, mediul social/ familial, tradiţia. Fişa de lucru 2: 1. Exprimă-ţi, într-un eseu liber, punctul de vedere despre modul în care este valorificată tema timpului, în poezie. 2. Fii atent la subtila schimbare a timpurilor verbale. Ea te poate ajuta să descoperi permanentul joc de planuri pe care este construit textul. Justificaţi variaţia timpurilor verbale în poem. Selectează exemple care să corespundă situaţiilor prezentate mai sus. 3. Precizează rolul adverbului mai din versul : „Hornul nu mai trage alene din ciubuc”. 143 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

4. Selectează câte un exemplu care să corespundă următoarelor categorii de verbe subiective: a. ale sentimentelor; b. de percepţie. 5. Selectează versul- cheie al textului; motivează-ţi alegerea. 6. Indică funcţia pe care o are în text repetiţia lui şi în versul Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor, alegând dintre următoarele variante: alternanţă, succesiune, durată, periodicitate, cantitate, intensitate, progresie, reciprocitate. 7. Transcrie versuri cu ajutorul cărora să poată fi ilustrat conceptual de paralelism sintactic. 8. Stabileşte ritmul, rima şi măsura versurilor. 9. Exprimă-ţi, într-un eseu liber de 30-40 de rânduri, punctul de vedere despre valoarea artistică a poeziei Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat. Fişa de lucru 3: 1. Există evocate în text două sensibilităţi, una romantică şi una simbolistă , deşi poetul nu face o distincţie netă între ele. Transcrie, pe două coloane, exemple care să le ilustreze pe fiecare dintre ele. 2. Identifică în titlu un reper spaţial şi unul temporal. Ce importanţă au? 3. Extrage din text referinţele de ordin cultural şi precizează rolul lor. 4. Selectează versurile din care transpare cel mai pregnant meditaţia poetului asupra scurgerii timpului. 5. Comentează conceptul de tradiţionalism, trecând în revistă şi o serie de informaţii de ordin istoric, cultural şi literar legate de acest curent. 6. Precizează tema şi motivele textului. 7. Găseşte elemente caracteristice lirismului narativ. 8. Identifică trei regionalisme în textul dat. 9. Extrage din text două cuvinte formate prin sudare. 10. Construieşte enunţuri cu termenii din perechea: de mult/ demult. Fişa de lucru 4: 1. Găseşte, în text, elemente de recurenţă. 2. Comentează succint două trăsături tradiţionaliste ale poeziei. 3. Descrie, în câteva rânduri, imaginarul potic al textului. 4. Interpretează, sub aspect ideatic şi stilistic, incipitul poeziei. 5. Explică utilizarea, în text, a referinţelor livreşti. 6. Comentează secvenţa poetică preferată, motivând alegerea făcută. 7. Evidenţiază două caracteristici ale textului poetic. 8. Scrie câte un sinonim neologic pentru următoarele cuvinte populare: zăbreliră, poteri, se urzea, şedeau, pridvor. 9. Alcătuieşte un eseu în care să descrii viziunea lui Pillat asupra trecerii timpului, referindu-te la poemul „Aci sosi pe vremuri”. În redactarea eseului, veţi avea în vedere următoarele repere: - identificarea speciei literare în care se încadrează textul dat; - stabilirea elementelor specifice tradiţionalismului poetic; - tema şi motivele textului; - precizarea unor elemente de ordin compoziţional şi stilistic.

Bibliografie Cistelecan, Alexandru, Celălalt Pillat, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000 Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005 144 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

NEOMODERNISMUL Neomodernismul poetic sau generaţia '60 (1960-1980) a însemnat o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric interbelic, la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice şi la reflecţii filozofice. Poeţii acestei perioade se întorc, după perioada întunecată a realismului socialist, la metafore subtile, la ironie, la marile teme filozofice ale poeziei interbelice, la mit şi intelectualism. Poeţii tineri ai vremii au înnoit poezia şi au înălţat-o pe culmi neatinse: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru. Acestora li s-au alăturat poeţii maturi, cu opera cenzurată de factorii politici ai vremii: Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu. Trăsăturile poeziei neomoderniste: · expansiunea imaginaţiei; · luciditatea şi fantezia; · sensibilitatea şi ironia; · elemente suprarealiste şi ermetice; · universul afectiv al omului contemporan; · formulele artistice se diversifică; · preferinţa pentru metaforă.

Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea I. DATE DESPRE AUTOR (1933-1983) Cel mai important poet postbelic, din generaţia ’60. Locul deosebit al poetului în poezia românească este demonstrat de faptul că este un inovator al limbajului artistic, fapt care explică înţelegerea mai anevoioasă a poeziei sale. La început, deşi laudativă, reacţia criticii a fost vagă în aprecieri: ,,Nichita Stănescu este autorul celei de-a treia revoluţii poetice în limba română, după aceea eminesciană şi argheziană” (Mircea Martin). Poezia lui este ermetică, pentru că se apropie de matematică prin limbajul încifrat, iniţiatic: “Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru/ şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr”. Descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu (1933 - 1983) vine, fără îndoială, din lirismul lui Mihai Eminescu, căruia îi şi dedică poezia sa de debut, „O călărire în zori", din poetica filosofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al cuvântului. Eugen Simion defineşte opera lui Nichita Stănescu ca fiind „Poezia poeziei. Criza de identitate. Un poet al transcendenţei", concepţie sugerată încă din titlul studiului; care face parte din lucrarea Scriitori români de azi, în care criticul sesizează originalitatea artistică a poetului. Privitor la concepţia sa literară Nichita afirma într-un eseu de tinereţe: „clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile şi sentimentele, dar le vede cu cuvintele". Pentru Nichita, Cuvântul are materialitate, fiind „preumblare prin şinele

145 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

lucrurilor", iar Poezia e definită ca „aventura cuvântului", aşadar Poezia este comunicarea Sinelui cu Sine, prin cuvânt. Lirica lui Nichita Stănescu este reprezentativă pentru fenomenul de resurecţie a lirismului, ce constă în afirmarea liberă a afectului în poezie. Poetul se desprinde de tematica impusă în epocă şi propune o viziune care poartă marca subiectivităţii. Volume de versuri: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Necuvintele (1969) etc. Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu: Ø poezia contrariază permanent aşteptările cititorului; Ø poetică a existenţei şi a cunoaşterii; Ø lupta sinelui cu sinele; Ø confruntarea dintre creator şi gânditor; Ø redefinirea poeticului; Ø lupta cu verbul (necuvintele); Ø cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie; Ø intelectualismul; Ø reinterpretarea miturilor; Ø reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii; Ø ironia, spiritul ludic; Ø transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă; Ø ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; Ø răsturnarea firescului; Ø ermetismul expresiei; Ø subtilitatea metaforei; Ø insolitul imaginilor artistice.

Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu "Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi de faţă. Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire 146 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme..." II.

REPERE DE INTERPRETARE

Preliminarii: Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul apărut în 1964, volum în care Nichita Stănescu (1933 -1983), prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este o idilă expresionistă, dar şi o meditaţie pe tema iubirii. Ideea este o reluare a mesajului din poezia Zburătorul de Ion Heliade-Rădulescu şi anume evitarea iubirii, care devine o patimă. Considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei, poezia Leoaică tânără, iubirea este şi o confesiune lirică, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea. Tema: Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată. Semnificaţia titlului: Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, "leoaica tânără", explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea". Elemente de structură, compoziţie, limbaj poetic: Poezia este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.

Semnificaţiile textului: Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare „în faţă" eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă" şi muşcându-1 „de faţă". Pronumele la persoana I („mi", „mă", „mi", „m") potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/ mai demult", dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în faţă", „mi i-a înfipt în faţă", „m-a muşcat [...] de faţă". Secvenţa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie 147 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura". Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg când mai aproape,/ ca o strângere de ape". Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centrum mundi", un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă. Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii", sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte („Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două"). Curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic. Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie", poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul" surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Gestul inconştient circumscrie o jumătate de cerc, semn că în absenţa iubirii omul este imperfect, sau o jumătate de inimă, ceea ce sugerează ideea că omul nu se poate întregi decât prin iubire. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără" oarecare, ci „arămie", ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene", dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert", care capătă brusc „strălucire". Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme,/şi-ncă-o vreme...". Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-1 în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru „obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă. Limbaj şi expresivitate: Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte. Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare. Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.

148 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi”. (Ştefania Mincu) Elemente de versificaţie şi prozodie: Strofele sunt inegale (sextină, octet, decimă), versurile inegale, libere şi cu rimă împerecheată sau încrucişată, ingambamentul, ritm combinat (dactil, peon, amfibrah), ceea ce sugerează fie spontaneitate, fie curgere domoală, nesfârşită, ca în vis. Receptare critică: “Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată .”(Alexandru Condeescu)

III.

FIȘE DE LUCRU ȘI DE ÎNVĂȚARE Fişă de lucru

1. Motivaţi preferinţa autorului pentru acest titlu. 2. Stabiliţi o relaţie între numărul de strofe al poeziei – dispunerea acestora – conţinutul textului. 3. Care este sentimentul dominant transmis de această poezie? Motivaţi-vă opinia cu versuri din text. 4. Găsiţi cel puţin şase cuvinte – cheie care ar putea descrie cel mai bine această poezie. Alcătuiţi o frază/un text scurt cu aceste cuvinte. (Ex. dragoste, frenezie, beatitudine, trăire, ideal, leoaică, simţuri, etc.) 5. Selectaţi, din text, cuvintele ce formează câmpul lexical al sentimentelor. 6. Comentaţi versurile: ”Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. 7. Identificaţi, în textul poeziei, elemente care să ilustreze trăsăturile ei neomoderniste. 8. Cum puteţi argumenta ineditul imaginilor artistice prezente în text ? 9. Identificaţi şi justificaţi motivul pentru care autorul alege din real elementele naturale amintite.

149 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fişă de învăţare Secvenţa I

II

Semnificaţii - Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni a eului liric care mărturiseşte propria aventură a trăirii sentimentului de iubire; - Iubirea ia forma agresivă a unei leoaice, metafora personificatoare din primul vers irizând semantic restul versurilor. Naşterea acestui sentiment surprinde, sperie, tulbură; el ,,atacă” direct, în faţă, fără a da vreo şansă de scăpare, asemenea leului care nu mai scapă prada din colţi; - Verbele dure care definesc intruziunea leoaicei în existenţa solitară a eului (,,mi-a sărit”, ,,mă pândise”, i-a înfipt”, ,,m-a muşcat”) subliniază întâlnirea surprinzătoare cu iubirea: eul nu cunoscuse iubirea care îl atacă şi îl invadează agresiv şi irezistibil; perfectul compus traduce caracterul brusc şi irevocabil al întâlnirii cu iubirea; - Ferocitatea leoaicei lasă urme vizibile – colţii înfipţi în faţă, muşcătura în carnea feţei – care poartă şi conotaţia unui stigmat evident pentru ceilalţi; sintagma ,,colţii albi” face parte din câmpul semantic al agresivităţii şi sugerează efectul devorator pe care iubirea îl are asupra identităţii sinelui; ca şi la Eminescu, rana este interioară: e sufletul tulburat de iubire, de suferinţa ,,dureros de dulce” a voluptăţii erotice; - Jocul cuvintelor ,,în faţă”-,,de faţă” este cel ce reface filmul naşterii poetului întru iubire; - versurile 2 şi 3 sugerează caracterul premeditat al atacului iubirii, sufletul fiind mereu disponibil sau în pericol de a se îndrăgosti, fără să prevadă momentul în care se va întâmpla; - Pronumele la persoana I sunt mărci clare ale eului liric exprimat; lirica eului; - Imagini artistice: vizuale, dinamice şi tactile. - Forţa acaparatoare a erosului poartă imense capacităţi de transfigurare, propulsând fiinţa către o imponderabilă stare spirituală; prin iubire, eul trece într-o altă dimensiune: trăind sentimentul superior al iubirii, el dobândeşte statutul de centrum mundi - ,,în jurul meu” -, iar propria sa metamorfoză declanşează metamorfoza cosmică, o nouă cosmogonie; spiritul purificat şi aflat în înălţare, în expansiune, are intuiţia unei lumi perfecte, cercul fiind un simbol al perfecţiunii, al cerului, al absolutului etern – geometria circulară (imaginea cercului, locuţiunea populară cu accente argheziene ,,de-a dura”, comparaţia filtrată eminescian ,,ca o strângere de ape”) sugerând ideea desăvârşirii fiinţei prin iubire; - Abandonul imanentului prin zbor şi transcendenţa sunt subliniate prin intermediul simţurilor exacerbate: văzul se întâlneşte cu auzul într-o sinestezie tipic simbolistă, traducând ascensiunea eului spre absolut, calea iluminării reprezentând-o iubirea; simbolul curcubeului şi structura metaforică din versurile 5 şi 6 ale celei de-a doua secvenţe poetice evidenţiază capacitatea fiinţei de a se renaşte prin iubirea care devine punte între două lumi: real – ireal, contingent – transcendent; tăierea ,,în două” a curcubeului aminteşte de nevoia de refacere a androginului, a cuplului edenic, cele două jumătăţi regăsite refăcând acel etern Unu universal; situat acum în planul transcendent, eul liric trăieşte plenar şi fericit sentimentul iubirii care îi copleşeşte sufletul, cântecul ciocârliei – pasăre solară, apolinică - celebrând metamorfoza benefică a eului şi a universului;

150 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

III

- Apa joacă rolul oglinzii barbiene: poartă de trecere din contingent în transcendent, fiind şi un semn al începutului iubirii; - Metafore: ,,un cerc de-a dura”, ,,strângere de ape”, ,,curcubeu tăiat în două”; - Ingambamentul conferă cursivitate ideilor; - Verbele la perfectul simplu ( ,,se făcu”, ,,ţâşni”, ,,întâlni”) dau dinamism discursului şi ideilor exprimate şi anunţă verbele la prezent din ultima secvenţă care desăvârşesc transfigurarea eului poetic sub impactul devastator al iubirii; - Imagini artistice: vizuale, auditive, dinamice. - Omul s-a dematerializat fixându-se în planul ideilor, s-a abstractizat, constatând metamorfoza fiinţei la exterior dar, mai ales, în interior, lăuntric; mâna care nu mai recunoaşte vechiul ,,eu” sugerează transformarea totală a celui care, invadat de forţa copleşitoare a iubirii, nu-şi mai regăseşte sinele anterior; gestul circumscrie o jumătate de cerc sau o jumătate de inimă: sprânceană (cunoaşterea), tâmplă (gândire), bărbie (rostire, senzualitate); - Verbul la perfectul compus ,,mi-am dus” poate sugera desăvârşirea metamorfozei eului sau consumarea iubirii după care acesta încearcă inutil să se regăsească; verbele le prezentul etern, ,,alunecă”, ,,trece”, şi locuţiunile adverbiale ,,în neştire” şi reiterata ,,înc-o vreme” induc ideea persistenţei iubirii în sufletul omului, etern îndrăgostit; mişcările exprimate de verbe sunt lente, alunecoase, întocmai unduirii ,,viclene” a leoaicei care, după atacul brutal prin care s-a ,,înfipt” în ,,faţa” eului, începe să se insinueze treptat şi voluptuos în sufletul poetului care, fremătător, aşteaptă o nouă întâlnire, mereu în pericolul de a pica pradă iubirii necontrolate; se produce o identificare între eu şi ,,leoaica arămie”, imagine a maturizării sentimentului, aşa cum deşertul – univers inefabil al cunoaşterii - se contopeşte în culori cu leoaica – iubire; - Se creează impresia simetriei între începutul poeziei şi finalul acesteia prin repetarea imaginii leoaicei; de fapt, raportul vânător – vânat, prădător – pradă s-a inversat: dacă, iniţial, leoaica – iubire îl vânează pe om, în final, omul ,,pândeşte în încordare” iubirea, devenită joc viclean dar seducător; - Repetiţia din final are ton de incantaţie, descântec, vrajă; urmată de punctele de suspensie, amplificată prin conjuncţia ,,şi”, ea exprimă eternitatea iubirii, sentiment universal în afara căruia nu există nimic; - Metafore: ,,mâna”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,un deşert în strălucire”, ,,o leoaică arămie”; - Epitete: ,,arămie”, ,,viclene”, ,,în neştire”; - Imagini artistice: vizuale, tactile, de mişcare.

Bibliografie Condeescu, Alexandru, Prefață la Nichita Stănescu, Opera poetică, vol. I, București, Editura Humanitas, 1999 Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005

151 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

TEMA V

GENUL DRAMATIC Comedia I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută I. DATE DESPRE AUTOR (1852-1912): Prozator, dramaturg, jurnalist, înființând el însuși ziare (,,Moftul român”), director general de teatru, redactor la ziarul ,,Timpul” și la ,,Vatra”, stabilit la Berlin în 1905 și refuzând să se mai întoarcă vreodată în țară, I.L. Caragiale este o figură atipică printre autorii români, genial și spectaculos, caustic și ironic, cu siguranță unul dintre ,,marii clasici” ai literaturii române. Nuvelist de primă importanță, este și creatorul schiței la noi: 1897 – Schițe, 1901 – Momente, 1910 – Schițe nouă. Dramaturgia sa cuprinde comediile: O noapte furtunoasă sau Numărul 9, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului și o dramă – Năpasta. II. REPERE DE INTERPRETARE Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Opera este inspirată de farsa electorală din anul 1883. O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri, specie a genului dramatic, destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social. Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacitățile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală. Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic o scrisoare pierdută, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât o indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. 152 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în ,,capitala unui judeţ de munte ”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea. Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu de trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă, îi ordonă eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la centru solicit însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea. În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contraşantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei. Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea politică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. Tipurile de comic Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi esenţă. Comicul de situaţie. Tensiunea dramatică este întreținută prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită 153 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse. Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: ,,Ai puţintică răbdare”, ,,Curat...”, tautologia: ,,O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor: ,,momental”, ,,nifilist”, ,,famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: ,,Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, ,,Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală. Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale. Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc). Personajele Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: ,,pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.” În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: ,,E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: ,,Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...” Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. 154 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii. Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o damă ,,simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind ,, un om căruia îi place să joace pe faţă ”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: ,,Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză ,,nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: ,,Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: ,,Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: ,, Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă ”. În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectuleste cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: ,,În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: ,,Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.” Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului (după trăsătura dominantă). El este un încornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din convingere, sau din „ enteres ” şi diplomaţie – în autenticitatea scrisorii de amor şi în adulterul soţiei. După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul permanent, Comitetul electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altor comitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere, alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde. Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât de remarcabila formulă rostită şi în rarele momente de enervare „ Aveţi puţinică răbdare!”, cât şi de la numele Trahanache, provenit de la „trahana” – o cocă moale, şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală. „Venerabilul” este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu. Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl bănuiesc pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare…tare de tot… solid bărbat ”. Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii „o societate fără moral şi fără prinţip”, dar o practică prin politică, înşelăciuna şi fraudă, falsificând 155 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

listele de alegători şi promiţându-i lui Dandanache unanimitate în alegeri. El nu admite însă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pe care o consideră o „plastografie”. Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de diplomaţie, prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul. De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru :„noi votăm candidatul pe care-l pune partidul întreg, pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de binele ţării atârnă binele nostru”. Motivul acestei atitudini este, bineînţeles, „binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem binele personal al „ venerabilului ” şi al celor asemenea lui. Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se exprimă confuz, fiind prezente deopotrivă truismul și tautologia. Și politica se rezumă la spusele fiului său, care exprimă, în fond, tot o platitudine: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi osocietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”. Nae Cațavencu este tipul demagogului ambițios. El este „avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților , prezident fondator al Societății Enciclopedice-cooperative Aurora Economică Română” și șef al „Grupului independent”. Este reprezentantul și candidatul tinerii burghezii locale. Pentru a câștiga lupta politică, nu ezită să folosească șantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea, el este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea, devine umil, lingușitor, supus. Principala trăsătură a lui Cațavencu este capacitatea de a se adapta la orice situație. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenta demagogia, incultura, lipsa de logică. Știe să plângă, să emoționeze, să influențeze ascultătorii. Este un actor desăvârșit. Noțiunile de țară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală. Patriotismul lui Cațavencu este un fals patriotism, care ascunde o puternică dorință de parvenire. Exprimarea lui Cațavencu cuprinde numeroase greșeli: ,,Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire…”; ,,După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”; ,,Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în țara noastră!”. Nae Cațavencu umbla cu ,,machiaverlâcuri” și este conștient de acest lucru pentru că citează deseori propoziția lui Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care însă o atribuie ,,nemuritorului Gambetta”. Are o evoluție inversă față de momentul inițial. Pierzând scrisoarea, se resemnează, se supune imediat. Cațavencu este orgolios și dorește să parvină, urmărindu-și realizarea intereselor personale indiferent prin ce mijloace o face, conform principiului enunțat. De aceea, nu se dă înapoi de la șantaj și declară deschis scopul șantajului – deputăția: „Vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi… între fruntașii politici. Vreau mandatul de deputat…”. Profesiile de avocat și gazetar îi favorizează demagogia. În fraze lungi, se adresează auditoriului pe care încearcă să-l impresioneze. Cât timp este stăpân pe situație este inflexibil, orgolios, agresiv, refuzând orice propunere a lui Tipătescu și încercând să-și impună pretențiile. Când situația se schimbă și îi este nefavorabilă, devine umil, neputincios și acceptă fără nicio împotrivire toate condițiile puse de Zoe. Renunță repede la micile orgolii și, în ultima scenă a comediei, conduce ceremonia alegerii candidatului de la centru, Agamiță Dandanache. Față de Tipătescu se pronunță viclean: „Să mă ierți și să mă iubești! Pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!” Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final ,,adrisantului”, coana Joiţica. 156 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind ,,mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. O scrisoare pierdută provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor / spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane”. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice / statut social / a unor avantaje. III.

FIȘE DE LUCRU

Fișa nr. 1 1. Cum se numește ziarul pe care îl coordonează Caţavencu ? 2. Stabileşte locul şi timpul când se desfăşoară subiectul piesei de teatru. 3. Ce crede Trahanache despre scrisoarea ce se presupune ca i-a trimis-o Tipătescu lui Zoe ? 4. Caţavencu promite că va restitui scrisoarea lui Zoe cu o condiţie, care anume ? 5. Cu ce boacănă l-a prins Trahanache pe Caţavencu şi vrea să-l contraşantajeze? 6. Ce confuzii jignitoare pentru unele personaje face Dandanache? (confuzii care reflectă totuşi realitatea)? 7. Ce face Zoe cu scrisoarea, după ce i-o înapoiază cetăţeanul turmentat în actul IV? 8. Cum o numeşte cetăţeanul turmentat pe Zoe ? 9. Ce personaj afirmă: ,,După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat ”? 10. Care este ticul verbal al lui Zaharia Trahanache? 11. Prin ce metodă reuşeşte Agamiţă Dandanache să ajungă în postura de a fi deputat ? 12. Ce funcţie are Tipătescu? 13. Cine afirmă despre industria română că ,,e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire?” 14. Unde îl trimite Zoe pe Tipătescu pentru a-l putea primi pe Caţavencu în ultimul act al piesei? 15. Cum ajunge scrisoarea iar în mâinile cetăţeanului turmentat în actul IV ? 16. Cui aparţine ultima replică a piesei de teatru ? 17. Ce recompensă cere cetăţeanul turmentat lui Zoe, când îi înapoiază acesteia scrisoarea de amor? 18. Despre câte scrisori e vorba în comedie ? Fișa nr. 2 Grupa nr. I: Prezintă acțiunea actului I. Grupa a II-a Rezumă acţiunea actului al II-lea. Grupa a III-a Expune succint acțiunea actului al III-lea. Grupa a IV-a Redă pe scurt acțiunea actului al IV-lea. Grupa a V-a Compară secvența de teatru pe care o vei viziona cu fragmentul de text.

157 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Fișa nr. 3 Citește cu atenție următorul text: TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!... TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte... Ei? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind) : „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului «Răcnetul Carpaţilor» şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economică Română» unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră... Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economică Română»...” Ei? ce document? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru...” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri... Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de...” şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”... El iar: „... că de, damele...” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!... Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… Cerințe: 1. Precizează sinonimele contextuale ale cuvintelor subliniate în text 2. Argumentează, prin patru argumente, că textul aparţine genului dramatic 3. Menţionează funcţiile dialogului în textul dat 4. Defineşte comedia şi indică trei trăsături ale acesteia identificate în text 5. Alcătuieşte propoziţii în care cuvintele a răci să aibă un sens conotativ şi unul denotativ 6. Demonstrează polisemia cuvântului a pregăti 7. Explicaţi semnele de punctuaţie şi de ortografie din următorul fragment: „ Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc.” 8. Selectează din text patru cuvinte folosite cu formă neliterară şi indică forma literară 9. Identifică modalităţi de realizare a comicului în text şi exemplifică 10. Caracterizează unul din cele două personaje din text 158 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Drama postbelică Marin Sorescu, Iona I. DATE DESPRE AUTOR Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii (1936-1996) pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate. A publicat primul său volum ("Singur printre poeţi"), în 1964. Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi considerată şi ea ca fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia ţeapă", "Răceala". Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA). A murit în anul 1996, la Bucureşti. II. REPERE DE INTERPRETARE Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar Iona, de M. Sorescu, este dramă de factură neomodernistă, aparținând teatrului postbelic, al absurdului, cu multiple sensuri filozofice și alegorice. Drama se definește ca specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări contradictorii. Acţiunea este încărcată de tensiune şi scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit. Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral. Trăsăturile teatrului modern (și neomodernist) constau în renunţarea la regulile teatrului clasic, renunţarea la distincţiile între specii, în preferinţa pentru teatrul-parabolă şi teatrul absurdului, îmbinarea comicului şi a tragicului, inserarea liricului în text: metaforelesimbol, numeroase imagini cu încărcătură lirică. De asemenea, teatrul modern valorifică miturile, personajele reprezintă idei, conflictul lipsește, iar succesiunea temporală a evenimentelor este încălcată. Publicată în 1968, în revista ,,Luceafărul" şi subintitulată de către autor ,,tragedie în patru tablouri", Iona face parte din trilogia dramatică, semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul şi Matca. Gruparea nu este întâmplătoare, ci are în vedere o problematică esenţială a pieselor: setea fără limite de absolut a omului. Tragedia este o specie a genului dramatic care prezintă personaje puternice, angajate în luptă cu un destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul soluţionându-se cu înfrângerea sau moartea eroului. Teatrul de avangardă pe care îl reprezintă Marin Sorescu, prin expresionismul pieselor sale şi prin elementele de teatru absurd este în concordanță cu dramaturgia europeană. Piesa Iona se remarcă prin mai multe elemente de originalitate, unii critici considerând chiar că nu aparţine de genul dramatic, ci de cel liric. Se regăsesc în această 159 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

piesă mai multe trăsături ale expresionismului: centrarea pe problema eului, eroul care caută să evadeze dintr-un mediu ostil, care se caută pe sine deşi este plin de contradicţii şi care doreşte să instaureze un sistem propriu de valori. De asemenea, se remarcă prezenţa ironiei, a grotescului şi a tragicului. Geneza operei Piesa lui Marin Sorescu are la origine, aşa cum se observă şi din titlu, mitul biblic despre profetul Iona care este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea însă să se ascundă şi, cu ajutorul unei corăbii fuge, dar este pedepsit pentru neascultare. Dumnezeu trimite un vânt ceresc care răscoleşte marea, şi pescarii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe Iona în valuri. Un monstru marin îl înghite, din poruncă divină. Rugăciunea îl salvează şi Dumnezeu îi oferă a doua şansă de a-şi îndeplini rolul de profet. Iona se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar nu poate ieşi din voinţa acestuia. Piesa lui Marin Sorescu reinterpretează mitul, îl goleşte de conţinutul religios: spre deosebire de personajul biblic, pescarul din piesă se află de la început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreaun păcat. Singurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este imposibilitatea acestora de a se împotrivi destinului. Tema piesei este singurătatea, stare în care omul încearcă să se regăsească pe sine, deşi nu ştie care este drumul spre această cunoaştere. Alături de această temă, se adaugă problema omului care se revoltă în faţa destinului, care suferă din cauza lipsei de libertate şi de comunicare. Deşi autorul şi-a intitulat piesa „tragedie în patru tablouri”, aceasta este de fapt o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog şi care conţine elemente lirice, cum ar fi metafora şi alegoria. Structura compozițională Din punctul de vedere al compoziţiei, piesa este alcătuită din patru tablouri. Cele patru tablouri sunt în relaţie de simetrie, în primul şi în ultimul tablou Iona este afară, în al doilea şi al treilea se află înăuntru. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se află personajul. Rolul didascaliilor (al indicaţiilor scenice) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi cititorului posibilitatea de a înţelege textul. Fiind o piesă a teatrului modern, se renunţă la regulile clasice, chiar şi la folosirea dialogului. Iona are în centru un singur personaj, folosindu-se astfel monologul. Deşi aparent pare un dialog între două persoane, în realitate Iona se dedublează, vorbeşte cu sine ca şi cum în piesă ar fi vorba despre două persoane: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, se comportă tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se «strânge» după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”. Acest fapt are drept consecinţă anularea conflictului, a intrigii, şi plasarea acţiunii în planul parabolei. Prin urmare, tot ce se întâmplă în piesă trebuie interpretat în plan simbolic, nu real. În tabloul I, „scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. [...] Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat [...]. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.” Incipitul este abrupt, deoarece personajul este prezentat direct în gura peştelui, fără a se oferi o explicaţie în legătură cu motivul pentru care se află acolo. Totuşi, prin prezenţa acvariului şi a lipsei ecoului („Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. [...] Gata şi cu ecoul meu.”) se anticipează situaţia-limită în care se va afla personajul în curând, şi, prin urmare, tema piesei. La început, Iona ignoră pericolul şi nu realizează situaţia în care se află. Acvariul este un avertisment pentru inconştienţa cu care se poartă omul în faţa piedicilor pe care i le oferă viaţa. Lumea peştilor nu este acvariul, în fond o închisoare, dar ei „dau veseli din coadă”, părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia 160 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

anormală în care se află. Aceeaşi atitudine o va avea şi Iona în momentul în care este înghiţit de „gura imensă de peşte” pe care o ignorase atâta vreme. Gestul său disperat din finalul acestui tablou, când încearcă să oprească fălcile este tardiv: „(Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznc.) – Ajutor! Ajutoooor! – Eh, de-ar fi măcar ecoul!” În tabloul II, odată ajuns în burta peştelui, Iona nu realizează situaţia în care se află şi încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu. Timpul şi spaţiul nu mai au coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un timp interior: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei.” Prin întrebările existenţiale pe care Iona începe să şi le pună anticipează sfârşitul piesei: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. În încercarea de a se adapta noului mediu, se convinge că este liber şi că face ceea ce doreşte, fără să existe ceva / cineva care să-l oprească: „Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.) – (Întorcându-se, calm) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.) – Pot să merg unde vreau. – Fac ce vreau. Vorbesc. – Să vedem dacă pot şi să tac. Să-mi ţin gura.” Încearcă să-şi continue şi activitatea de pescar şi să prindă peştii care se află în burta peştelui, dar îşi dă seama că deşi acesta este rostul unui pescar „nu mă simt eu aşa de bine. – Să-l pot gusta după pofta inimii.” Îşi propune să facă o fereastră în burta peştelui, dar nu cu scopul de a evada ci pentru a lua aer. De asemenea, se gândeşte că ar putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în mijlocul mării, gest pentru care să.l aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire:„Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.” În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta celui de al doilea peşte şi de care Iona se simte „atras ca de un vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul „se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu se va gândi că singurul gest normal în această situaţie ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică omului care refuză să îşi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze. Începe să-şi pună întrebări legate de viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu cumva este mort şi trebuie să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...” Apariţia celor doi pescari nu schimbă starea de izolare şi solitudine în care se află personajul deoarece ei nu îi răspund la întrebări, nu comunică. De asemenea, scrisoarea trimisă de Iona nu va ajunge la nimeni deoarece singurătatea este totală: „Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. [...] Pe omenire o doare-n fund de sorta ta.” Tabloul IV prezintă „o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona”, în care îşi face apariţia barba lui Iona, „lungă şi ascuţită”, semn că a trecut o viaţă de când încearcă zadarnic să găsească o soluţie pentru a depăşi limitele. În final, descoperă că soluţia era în el însuşi şi că tot ce trebuia să facă era să-şi redescopere trecutul şi identitatea. „Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început parcă nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am şi jucat de vreo câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o

161 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?” Iona îşi dă seama că a greşit drumul spre cunoaştere, care a luat-o în altă direcţie şi că adevărata soluţie se afla în sine: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia să o ia în partea cealaltă.” Gestul sinuciderii trebuie înţeles tot din puct de vedere simbolic: Iona a găsit calea, iar aceasta se afla în sine. Astfel se explică şi metafora luminii din ultima propoziţie a piesei: „Răzbim noi cumva la lumină.” Personajul Iona Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care încearcă să scape. Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.” Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă privesc?” El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.” Deşi este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.” Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică, pentru că ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficicientă: „Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?” Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio clipă că va fi 162 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

înghiţit), la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte. Iona nu e un caracter, ci un personaj generic, un „personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se naşte din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit. Vrând să-şi prezică trecutul, el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte. Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală, Iona înţelege că trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei. Mijloacele de caracterizare sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat direct de către autor prin intermediul didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate prin intermediul monologului. Semnificațiile unor simboluri în drama Iona, de M. Sorescu: * metafora peştelui: semnificaţii: - în interiorul său, Iona se descoperă pe sine ca ins captiv: într-un labirint în care fiinţele au dublă identitate, de vânat şi vânător, de jucărie a destinului şi destin (peştele mare înghite pe cel mic); - spaţiu prin excelenţă închis, în care insul e condamnat să fie un etern prizonier; - universul limitat, închisoarea existenţială în care nu există ferestre, adică omul nu are acces la cunoaştere si nici posibilitatea de a evada; - societetatea mărginită, anostă, care agresează şi depersonalizează fiinţa umană, în care omul este supus unor legi pe care le nu le aprobă şi nu le înţelege şi în care se dă o cumplită luptă pentru existenţă (,,veşnica mistuire"); - în întunericul lumii în care trăieşte, Iona afla că este ,,trestie gânditoare", devine conştient de rostul său, se opune unui univers ostil şi trece de la starea de inconştienţă la demersul lucid: ,,Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat". * marea - spaţiu instabil care face să alunece printre valuri orice fel de certitudine; - înşelătoare, univers închis ca şi burţile peştelui, simbol al macrocosmosului care închide iremediabil microcosmosul; - existenţa înţesată de un şir neîntrerupt de capcane: ,,Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atat de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi ca ni s-a terminat apa." * ceilalţi doi pescari muţi - evidenţiază lipsa de comunicare în acest univers ostil; nu funcţionează în acest spaţiu închis niciunul dintre atributele umanului: nevoia de comunicare 163 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

cu ceilalti, sentimentul solidarităţii umane, setea de aspiraţie, cautarea identităţii de sine, nostalgia stabilităţii, dorinţa de libertate. * scândura din mijlocul mării pe care Iona visează să o instaleze - este un simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, fragil popas în calea ,,rătăcirii înainte", pe care să se odihnească pescăruşii; - dorinţa de a găsi un reazem în aceasta existenţă sordidă, lipsită de idealuri. * gestul final: - îndreptând cuţitul spre sine, Iona nu mimează gestul sinuciderii, el pleacă în marea călătorie a cunoaşterii, într-o simbolică însoţire cu unica certitudine pe care a putut-o afla: Omul. ,,Gestul final al eroului nu e o sinucidere, ci o salvare. Singura salvare - care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. De aici, bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a înfrunta, înca o dată, destinul: «Gata, Iona! (Îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină». Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţa de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt" (Nicolae Manolesu) III.

FIŞE DE LUCRU ȘI TESTE Fişe de lucru

Fișa 1 Explicați semnificația gestului: Iona stă în gura peștelui, nepăsător. (Marin Sorescu, Iona) 2. Comentați : – Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul nostru de aur e să înghițim una, bineînțeles pe cea mai mare. (Marin Sorescu, Iona)

1.

Fișa 2 1. Ce semnificație are următoarea replică: ,, – Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și în salcâmul din fața casei [...] Și am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.” (Marin Sorescu, Iona) 2. Care este sensul unei bănci de lemn în mijlocul mării? De ce își dorește oare Iona să facă o astfel de construcție? Fișa 3 1. Interpretați introducerea în scenă a celor doi pescari care nu vorbesc, nu-i răspund lui Iona și rămân în scenă cu bârnele pe umeri. 2. Ce semnificație are replica: Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate. (Marin Sorescu, Iona) Fișa 4 1. Explică semnificația detaliului despre barba lui Iona, care fâlfâie afară, în timp ce el se află în peșteră. 2. Comentați gestul lui Iona din final: ,, – (Scoate cuțitul.) Gata, Iona? (Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină” (Marin Sorescu, Iona)

164 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

Teste de evaluare Test 1 Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte, despre forme de manifestare a dramaturgiei în teatrul modern, ilustrate într-o operă literară studiată, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: ,,Teatrul este un domeniu în care, mai mult ca oriunde, clişeele, tiparele gata făcute, procedeele mecanice, sunt greu de urnit. Inerţia lor e ucigătoare. Nu e rău, ca din când în când, să pătrundă în această lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi.” (Mihail Sebastian, Jurnal II). În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidenţierea trăsăturilor operei dramatice pentru care ai optat, care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică; - prezentarea temei reflectată în textul dramatic ales, în legătură cu tipologia piesei, prin referire la două scene/ secvenţe/ situaţii ale conflictului; - sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea formei de teatru specifice manifestată în piesă (de exemplu: acţiune, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.). Pentru conţinutul eseului vei primi 48 de puncte (câte 16 puncte pentru fiecare cerinţă/ reper). Pentru redactarea eseului vei primi 42 de puncte (organizarea ideilor în scris - 8 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare - 10 puncte; utilizarea limbii literare - 6 puncte; ortografia - 4 puncte; punctuaţia - 4 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea - 4 puncte; încadrarea în limita de spaţiu indicată - 4 puncte). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus. Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se obţine prin împărţirea punctajului obţinut la 10. Timpul de lucru efectiv este de 50 min. Test 2 Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-o operă dramatică studiată, aparţinând perioadei postbelice. (90 puncte) În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidenţierea trăsăturilor operei dramatice pentru care ai optat, care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică; - prezentarea temei reflectată în textul dramatic ales, prin referire la două scene/ secvenţe/ situaţii ale conflictului; - sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a unuia dintre personaje (de exemplu: acţiune, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.). Pentru conţinutul eseului vei primi 48 de puncte (câte 16 puncte pentru fiecare cerinţă/ reper). Pentru redactarea eseului vei primi 42 de puncte (organizarea ideilor în scris - 8 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare - 10 puncte; utilizarea limbii literare - 6 puncte; ortografia - 4 puncte; punctuaţia - 4 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea - 4 puncte; încadrarea în limita de spaţiu indicată - 4 puncte). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus. Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se obţine prin împărţirea punctajului obţinut la 10. Timpul de lucru efectiv este de 50 min. 165 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română

BIBLIOGRAFIE 1. Arghezi, Tudor, Arte poetice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987. 2. Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, în Opere filozofice. 9. Trilogia culturii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985). 3. Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979. 4. Bălu, Ion, Lucian Blaga, București, Ed. Albatros, 1986. 5. Bălu, Ion, Marin Preda, București, Ed. Albatros, 1976. 6. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982. 7. Călinescu, George, Ion Creangă. Viața și opera, Ed. Princeps Edit, Colecția: Biblioteca Ion Creangă, București, 2015. 8. Caraion, Ion, Bacovia. Sfârșitul continuu, București, Ed. Eminescu, 1975; ediția a II-a, București, Editura Cartea Românească, 1979. 9. Cistelecan, Alexandru, Celălalt Pillat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000. 10. Condeescu, Alexandru, Prefață la Nichita Stănescu, Opera poetică, vol. I, București, Ed. Humanitas, 1999. 11. Crohmălniceanu, Ovidiu S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1984. 12. Crohmălniceanu, Ovid S., Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, vol. I, București, Ed. Minerva, 1975. 13. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, București, Ed. Eminescu, 1986). 14. Florea, Silvian, Dicționar de termeni literari, Ed. Semne, 2008. 15. Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984. 16. Lovinescu, Eugen, Critica şi literatura IV, Sburătorul literar. I, 22, 11 febr., 1922. 17. Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972. 18. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973 19. Maiorescu, Titu, Critice, 1866-1907 –1867-1892, vol. I-III, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016. 20. Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale, Ed. Humanitas; București, 2002. 21. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. 1001 Gramar, Bucureşti, 1998. 22. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu), vol. II, Proza, teatrul, Ed. Aula, Bucureşti, 2001. 23. Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, EPL, Bucureşti, 1968. 24. Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, 1965. 25. Mincu, Marin, Opera literară a lui Ion Barbu, Ed. Cartea Românească, 1991. 26. Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Ed. Versus, Iaşi, 2005. 27. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993. 28. Paicu, L., Lupu, M., Lazăr, M., Literatura română, Ed. Art, București, 2018. 29. Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, București, E.D.P., 1972. 30. Pop, Ion, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, București, Ed. Albatros, 1980. 31. Romonţi, Adrian Nicolae; Popa , Mihaela; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura română – clasa a X-a, Ed. Delfin, Bucureşti, 2018. 32. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, vol. I (1982); vol. II (1984); vol. III (1986). 33. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, București, Ed. Cartea Româneascǎ, 1974 (ediția I) / 1978 (ed. a doua, revăzută/augm.). 34. www.wikipedia.ro. 166 ___________________________________________________________________________ Ghid remedial limba și literatura română