Profilul Educatorului - Referat [PDF]

Zitiervorschau

Profilul educatorului Personalitatea profesorului, competență și tact pedagogic, stil de predare - referat Profesorul are un rol crucial în viaţa elevilor. Atât abilităţile profesorale cât şi însuşirile de personalitate au repercusiuni profunde în inima elevilor, provocând reverberaţii încă mulţi ani după terminarea studiilor. Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin comportamente şi atitudini, profesorul apropie ori îndepărtează elevii: motivează, pedepseşte, povăţuieşte, blamează, încurajează etc. Studiile de specialitate susţin că elevului "îi place" sau "nu-i place" o disciplină și în funcţie de personalitatea profesorului. În ceea ce priveşte randamentul şcolar, responsabilitatea cadrului didactic este enormă: pe de o parte, contează competenţa sa profesională, iar pe de altă parte, este la fel de importantă şi personalitatea acestuia. Personalitatea cadrului didactic, cu aptitudini şi atitudini psihopedagogice, cu vocaţie, se exprimă în activitatea de educaţie prin erudiţie, ,,cunoştinţe solide de specialitate, dar şi prin cunoaşterea particularităţilor psihointelectuale ale elevilor, prin capacitate empatică, comunicativitate didactică, prin competenţa de a relaţiona afectiv cu elevul sau grupul de elevi, inteligenţă şi tact în adoptarea deciziilor, dar şi prin mânuirea conştientă a mecanismelor de optimizare a activităţii de învăţare.” (P. Golu, N. Mitrofan) ,,Personalitatea unui educator poate avea o influenţă mult mai mare asupra elevilor săi decât mesajul didactic în sine. Acest tip de ,,aureolă” pe care o poartă cadrul didactic şi care se numeşte autoritate didactică, prestigiu este un amestec de uimire cu veneraţie şi puţină teamă, afecţiune, respect în proporţii diferite. Această ,,aureolă” poate fi rezultatul a ce ştie şi spune cadrul didactic, cum spune, cum transpune în practică prin atitudinile şi comportamentul său, prin ideile pe care le transmite.”(C. Ştefănescu) Tipologia lui Doring, prezintă 6 tipuri fundamentale de profesori: 1) Tipul dominator, caracterizat mai degrabă prin dorinţa de a se impune, decât prin dragoste pentru copii. Profesorul domină, în primul rând, prin propria-i personalitate, savurând cu satisfacţie şi voluptate conştiinţa propriei sale superiorităţi şi faptul că elevii se tem de el. 2) Tipul economic urmăreşte în primul rând avatajele proprii. Este comod şi are tendinţa de obţine maximul cu minimum de efort. Lasă impresia unui metodician foarte bine pregătit. Este rece în relaţiile cu elevii. 3) Tipul teoretic ţine seama în mod special, de latura instructivă a procesului pedagogic, determinând elevul să-şi lărgească cunoştinţele legate de propriul său 1

obiect. Nu-l interesează relaţiile sale cu elevii şi nu dovedeşte spirit de răspundere în formarea personalităţii acestora. 4) Tipul sociabil se caracterizează în primul rând prin dragoste faţă de elevi, prin capacitatea de a pătrunde în psihicul acestora, prin atitudine cumpătată, prin dorinţa de a forma din elevi oameni folositori societăţii. 5) Tipul estetic se caracterizează prin dorinţa de a forma personalitatea elevului după preceptele sale (dar nu de dragul elevului ci din ambiţie, din vanitate), de aceeea nu prea ţine seama de caracterul concret al personalităţii elevului. 6) Tipul cerebral are un deosebit simţ pentru activitatea pedagogică, pe care o înţelege şi o apreciază din punctul de vedere al unor înalte principii. Este un tip cu calităţi bine definite, sigur pe sine, însă prea grav, fără simţul umorului. Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată în a te simţi chemat, pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini. Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia elevilor, de a simpatiza cu ei, de a le inţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă, şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică, considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv-educativ. Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului. Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate. Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a ,,construi,, personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de invăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a inţelege elevul, de a pătrunde in lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiveducativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale. Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere. Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative. Tactul pedagogic reprezintă capacitatea de a găsi, la momentul oportun, forma cea mai adecvată de atitudine şi tratare a elevilor; se poate aprecia că tactul este capacitatea profesorului de a găsi soluţii la toate problemele ivite pe parcursul 2

activităţilor sale de orice natură, capacitatea de a stabili un contact cu universul lăuntric al elevul, apropierea sinceră faţă de acesta, apropiere bazată pe înţelegere reciprocă. Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile innăscute (intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobandite, experienţa dobândită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate. Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic. Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunand şi rezultatele activităţii, pe langă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect. Competenţa didactică este operaţionalizată in cinci competenţe specifice: - competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea unui profesor; - competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesorului şi considerată a fi specifică profesiunii didactice, fiind si cel mai greu de obţinut; - competenţa exploratorie, care vizează nivelul practicii pedagogice si oferă ocazia viitorilor profesori de a-și exersa abilităţile didactice; - competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu; - competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei pedagogice. Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul la invăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca avand o importanţă aparte: - structura A se caracterizează prin afecţiune, inţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă, egocentrism şi mărginire; - structura B se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă; - structura C se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care se defineşte prin inerţie şi rutină. O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinand cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă în procesul de invăţare şcolară, relevă următoarele aspecte: - elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau invăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi- în acest

3

caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să inveţe şi să obţină un randament şcolar superior. - pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute. - elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate. În general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare. Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care invaţă implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere in situaţia elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile lui. Empatia se inserează in procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia înţelegerii psihologice a comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului. De aceea se impune necesitatea formării unei competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice în situaţia pedagogică. Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi caracterizarea unor stiluri educaţionale. Stilul educaţional este expresia modurilor de comportament preferate, care revin cu o anumită regularitate sau modul caracteristic în care actul de predare este executat. În plan comportamental, stilul educaţional se exprimă în modul de conducere şi organizare a clasei, modalităţile de control şi sancţiune, planificarea conţinutului, strategiile de instruire folosite, tehnicile motivaţionale şi procedeele de evaluare. Ipostaza de lider pe care o are profesorul generează anumite practici educaţionale sau stiluri de conducere. Stilul de conducere al liderului are un puternic impact asupra unor aspecte esenţiale ale vieţii de grup: performanţă, relaţii interpersonale, climat afectiv, motivaţie. Cele trei tipuri de stiluri de predare/conducere a căror eficienţă s-a testat au fost: autoritar, democratic şi laissez-faire. Stilul de predare autoritar se caracterizează prin faptul că liderul/educatorul determină întreaga desfăşurare a activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri intr-o manieră personală, fără a face cunoscute elevilor criteriile de evaluare, se menţine în afara activităţilor concrete ale grupului. Stilul de predare democratic se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt luate cu participarea întregului grup, care beneficiază de încurajarea şi asistenţa liderului/educatorului. Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de la început. Liderul sugerează două-trei tehnici de lucru între care membrii 4

grupului pot alege. Aceştia din urmă sunt liberi să se asocieze cu cine doresc în vederea realizării sarcinilor. Liderul este obligat să justifice aprecierile pe care le face asupra realizărilor individuale sau de grup. El caută să fie un membru obişnuit al grupului, fără a lua asupra lui prea multa sarcini. Stilul de predare laissez-faire presupune un rol pasiv al liderului/educatorului. Membrii grupului au întreaga libertate de decizie în ceea ce priveşte etapele de desfăşurare a activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă în activitatea grupului. El furnizează unele materiale şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe la discuţii şi fără să se intereseze de mersul evenimentelor. Liderul ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii. Evită in mod constant să facă evaluări asupra performanţelor sau conduitelor participanţilor. Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa invăţării au relevat faptul că eficienţa stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul, de varsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi profesorilor, de natura obiectivelor etc. Stilul democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen lung, pentru că permite exprimarea liberă a diferenţelor individuale, manifestarea fără ingrădiri a fiecărui membru. Stilul autoritar este mai eficient in ceea ce priveşte productivitatea, atunci cand grupul are sarcini imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui examen în timp foarte scurt. Stilul laissez-faire are o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un climat socioafectiv pozitiv. Satisfacţia grupului este însă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea liderului şi absenţa unui scop precis al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate. Stilul de predare – este reprezentat de comportamentul specific relativ constant al profesorului în timpul predării, care reflectă concepţia şi competenţele psihopedagogice ale acestuia. Există mai multe tipuri de stiluri: Criterii de clasificare:

Stiluri de predare:

- după ponderea metodelor de predare - expozitiv; - interogativ; - conversativ. - după poziţia partenerilor educaţionali - centrat pe profesor; - centrat pe elev; - interactiv. - după capacitatea de comunicare - comunicativ; - rezervat, reticent; 5

- necomunicativ. - după modul de adresare în comunicare - direct; - indirect. - după particularităţile comportamentului afectiv - apropiat; - distant; - impulsiv. - după mobilitatea comportamentului didactic - adaptabil; - rigid, inflexibil. - după modalitatea de raportare la nou - deschis spre inovaţie; - închis, rutinar. - după modalitatea de conducere - autoritar; - democratic; - laissez-faire. - după structura personalităţii didactice - informativ; - formativ-educativ. - după componentele personalităţii profesorului - cognitiv; - afectiv (rece, impulsiv, pasional, echilibrat); - volitiv. - după deontologia profesională - responsabil; - detaşat; - neglijent.

6