Procedura Civila Sinteza [PDF]

Zitiervorschau

Definiţie: Dreptul procesual civil este ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturile civile ori la interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silita a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. Caracterele dreptului procesual civil 1. Are caracter sancţionator pentru că asigură rezolvarea litigiilor şi garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material. 2. Are caracter reglementar pentru că atât voinţa părţilor cât şi cea a judecătorilor este limitată de dispoziţiile constituţionale ale codului de procedură civilă şi a altor acte care conţin norme de ordine publică. 3. Are caracter formalist întrucât actele de procedură sunt supuse unor exigenţe de formă şi unor termene în înăuntru cărora trebuie exercitate anumite acte de procedură. 4. Are caracter de drept comun pentru că procedura civilă reprezintă norma generală atunci când o anumită cauza nu este reglementată sau prevăzută complet în acea procedură. Procesul civil Este activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare care participă la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile supuse judecăţii şi executării civile a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii prevăzută de lege. Alte persoane - martori experţi. Alte organe - autoritatea tutelară. Aşa cum rezultă din definiţie procesul civil are 2 faze: - faza de judecată - cogniţio. - faza de executare silită – execuţio. Judecata - prima fază - are mai multe etape: - etapa scrisă - cererea de chemare în judecată, întâmpinarea; - etapa dezbaterilor - se propun, administrează probele; - etapa deliberării şi pronunţării - numai a judecătorilor - pronunţarea hotărârilor; - etapa apelului - cale de atac ordinară; - etapa recursului - cale de atac extraordinară; - etapa cailor extraordinare. Prima etapa - scrisă - este obligatorie, celelalte etape pot să nu mai urmeze din hotărârea părţilor. Executarea – a doua fază – poate să apară numai când debitorul nu îşi execută obligaţiile de bună voie. Este desfăşurată de executorii judecătoreşti – îşi desfăşoară activitatea independent de instanţele de judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului preocesual civil

1. Principiul contradictorialităţii – motorul instanţei: Acest principiu îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi descoperirea drepturilor sau intereselor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului. 1

Nu este exprimat într-o formă directă dar el se deduce din numeroase dispoziţii legale cum ar fi: - faptul că prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările precum şi probele pe care înţeleg să se sprijine; sau prevederea că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după înfăţişarea sau citarea părţii; - faptul că preşedintele completului este obligat să dea cuvântul părţilor pe rând şi dacă este nevoie chiar în replică; - faptul că înfiinţarea probelor se face în şedinţă publică după ce părţile îşi exprimă opinia asupra admisibilităţii lor; - faptul că hotărârea judecătorească se comunică întotdeauna când termenul de apel sau recurs curge din momentul comunicării pentru ca părţile să poată examina hotărârea şi să decidă dacă o atacă sau nu în funcţie de cuprinsul ei. În unele cazuri justificate de urgenţă sau eficacitate, legea permite ca provizoriu contradictorialitatea să fie înlăturată cum ar fi în cazul sechestrului asigurator sau în cazul ordonanţei preşedinţiale. Şi în toate cazurile, ulterior în căile de atac contradictorialitate este restabilită judecata făcându-se cu citarea părţilor. 2. Principiul dreptului de apărare: Este reglementat constituţional în art. 24. Dreptul la apărare are 2 sensuri: a. material - mai larg - şi care cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care asigură parţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi interesele. b. formal - mai restrâns - şi care vizează dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător. Realizarea dreptului la apărare prin prisma modului de organizare şi funcţionare a instanţelor este asigurat de: - existenta unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionarii instanţelor cum ar fi legalitatea, egalitatea, gratuitatea, colegialitatea, publicitatea. De asemenea principiul dreptului la apărare îşi găseşte reflectarea în obligativitatea judecătorilor de a avea rol activ în organizarea ierarhică a instanţei judecătoreşti care asigură părţilor parcurgerea a 2 grade de jurisdicţie, iar pentru că drepturile părţii să nu fie afectate prin exercitarea căi de atac avem principiul, „nu-ţi poţi înrăutăţii situaţia în propria cale de atac “. Dreptul la apărare se realizează şi prin unele dispoziţii procedurale cum ar fi: - cea cuprinsă în art. 85 care prevede că judecătorul nu poate hotărî decât după citarea şi înfăţişarea părţilor; - cele cuprinse în art. 112 - 115 -132 care prevăd posibilitatea părţii de a propune probe; - art. 114 - 116 care prevăd obligativitatea comunicării copiei cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; - art. 146 în baza căruia părţile pot solicita termen pentru a depune concluzii scrise. Dacă ne întoarcem la sensul restrâns al principiului potrivit art. 156 pentru motive temeinice instanţa poate să amâne cauza la cererea părţii pentru ca aceasta să-şi angajeze apărător. Asistenţa juridică gratuită - care prevede că cel ce nu poate să facă faţă cheltuielilor unor judecăţi fără a-şi primejdui propria întreţinere sau a familiei sale poate solicita asistenţă juridică care cuprinde asistenţă şi apărare gratuită din partea unui avocat desemnat de consiliul baroului. Cererea se face în scris de către parte, arătându-se starea materială şi anexându-se dovezi scrise iar instanţa după ce va cere lămuriri părţi sau informaţii de la autorităţile locale va dispune acordarea asistenţei fără dezbateri publice prin încheierea în camera de consiliu. Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii în tot sau în parte. Partea potrivnică poate oricând să înfăţişeze dovezi cu privire la adevărata stare materiala a părţii, instanţa fiind datoare să le verifice. 2

Dacă cererea s-a făcut cu rea credinţă instanţa va reveni asupra asistenţei acordate şi va putea condamna partea la o amendă egală cu sumele de plată de care a fost scutită. Încheierea prin care s-a acordat asistenţă sau s-a revenit asupra ei nu este supusă nici unei căi de atac. Dreptul la asistenţă se stinge prin moartea părţii sau prin inbunătăţirea stării sale materiale. 3. Principiul rolului activ al judecătorului În decursul istoriei sau cristalizat 2 tipuri de proceduri: acuzaţională şi inchiziţională. Prima - acuzaţională - lasă dezbaterile la diligenţa părţilor ori a celor care le reprezintă pentru că procesul civil este un proces al intereselor particulare. A doua -inchiziţională - oferă judecătorului rolul de a conduce dezbaterile în vederea descoperirii adevărului. Dacă în procedura acuzaţională persoana centrală este partea sau avocatul în procedura inchiziţională persoana centrala este judecătorul. În procedura actuală avem un compromis, cu accente pe procedura inchiziţională. Judecătorul este obligat să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile şi obligaţiile pe care le au în diferitele etape ale judecaţii, termenele imperative în care trebuiesc îndeplinite anumite acte de procedură, este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea exactă a cererii în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte, poate şi trebuie să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative care vizează organizarea judecătorească, competenţa sau procedura propriu-zisă. Judecătorul poate ordona probe din oficiu chiar peste voinţa părţi dacă ele sunt necesare pentru o justă soluţionare a cauzei. 4. Principiul disponibilităţii - care guvernează procesul civil este opus principiului oficialităţii care guvernează dreptul penal. În conţinutul său acest principiu cuprinde următoarele drepturi: a. Dreptul persoanelor interesate de a porni sau nu procesul civil: Excepţii: - Autoritatea tutelară poate porni procesul cu acţiune civilă - Procurorul - oricine Din oficiu instanţa poate să pună în mişcare acţiunea civilă - în cadrul acţiunii de divorţ. b. Dreptul de a determina limita cererii de chemare în judecată sau a apărării: - pe cine cheamă în judecată şi pentru ce. Reclamantul, pârâtul sau alte persoane pot intra în proces ele singure. Instanţa din oficiu nu poate introduce alte persoane într-un proces. c. Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecaţii: - act de dispoziţie pe care reclamantul îl poate face. d. Dreptul de achiesare Pârâtul poate să se prezinte în instanţă şi să recunoască pretenţiile reclamantului. - total; - parţial e. Dreptul de a stinge litigiul prin tranzacţie: Pe parcursul derulării procesului se ajunge la concluzia împăcării. f. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată. g. Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti. 5. Principiul publicităţii Derivă din art. 126 din Constituţie - 121 alin. 1 codul de procedură civilă şi din art. 5 L. 92/ 1992. 3

Art. 126 „C“ - şedinţele sunt publice. Şedinţele se ţin la sediul instanţei, la ore stabilite = garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii. Excepţii: - când instanţa din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi poate declara şedinţa secretă atunci când s-ar vătăma ordinea publică sau moralitatea. Şedinţa poate fi secretă în totalitate sau parţial, dar pronunţarea hotărârii are loc întotdeauna în şedinţă publică. 6. Principiul oralitaţii Este prevăzut în art. 127 codul de procedură civilă. Pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel. Sub sancţiunea nulităţii, presedintele este obligat să dea cuvântul părţilor pentru susţinerea pretenţiilor pentru discutarea regularităţii actelor de procedură, a probelor sau pentru a pune concluzii. Principiul oralităţii asigură publicitatea reala, contradictorialitatea efectivă şi exercitarea eficientă a dreptului de apărare. Actul jurisdicţional Activitatea judecătorească se desfăsoară prin acte jurisdicţionale. Pentru a defini actul jurisdicţional trebuie să avem în vedere 3 criterii: formal; funcţional; organic. Criteriul formal - are următoarele componente: 1. Judecatorul - se exprimă prin decizii de speţă care de regulă produc efecte relative numai cu privire la părţile din proces. 2. Judecatorul se exprimă întotdeauna prin decizii ulterioare. 3. Judecatorul acţioneaza de regula la cerere. 4. Judecatorul se pronunţă prin acte solemne - hotărâri. 5. Activitatea judecătorească se desfasoară sub formă de proces. Dupa criteriul funcţional - judecătorul se supune numai legii şi actul judecătoresc se bucură de autoritate de lucru judecat. Dupa criteriul organic - actul jurisdicţional are ca şi condiţii: - independenţa instanţelor şi judecătorilor; - principiul instanţelor succesive - controlul judecătoresc; - principiul colegialităţii. Acestea sunt criteriile după care se caracterizează actele jurisdicţionale. Procedura necontencioasă

-

Art. 331 - 337 Definiţie: este aplicabilă procedura necontencioasă în cererile pentru care este nevoie de mijlocirea instanţei fără a se urmării însă stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Ea se aplică în cererile privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti, la luarea unor măsuri de supraveghere, ocrotire sau asigurare de drepturi şi atunci când legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios. Exemplu: adopţiile; înscrierile de sindicat; constituirea asociaţilor; 4

1.

-

investirea cu formulă executorie. Reguli generale de soluţionare Sesizarea instanţei se face prin cererea care trebuie să cuprindă: - numele, prenumele şi domiciliul părţilor; - arătarea obiectului, motivarea şi semnătura celui care face cererea; - cererea se însoţeşte de înscrisuri. Competenţa: - este competentă pentru soluţionare instanţa care deţine actele sau la care se afla în curs de soluţionare. Compunerea completului: - completul este format din 1 judecător. Soluţionarea cererii: Prin încheiere, care nu are puterea lucrului judecat dar are caracter constitutiv de drepturi. Încheierea este executorie de drept, nefiind necesară investirea cu formulă executorie, iar apelul nu suspendă executarea. Instanţa de apel - poate suspenda executarea la cerere. Pot fi atacate în apel şi recurs daca nu se prevede altfel. Căile de atac – apel si recurs. Termenul de apel curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei adsenţi fiind de 15 zile. Apelul – de orice parte interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii. Atât apelul cât şi şi recursul se judecă de în camera de consiliu. În cadrul apelului dacă încheierea este dată de preşedintele judecătoriei ea se judecă de instanţa superioară; iar dacă încheierea este dată de preşedintele Tribunalului sau a Curţii de Apel, apelul se judecă de completul instanţei respective. Termenul de recurs curge de la comunicare sau de la pronunţare (15 zile). Procedura necontencioasă se completează cu cea contencioasă în masura în care normele sunt sau nu potrivnice. Contractele judiciare

În procedura contencioasă soluţionând litigiul între părţi judecătorul pronunţă o hotărâre care se impune părţilor. Acest acord este considerat un contract judiciar. Contractul judiciar – acord al parţilor sau o convenţie a părţilor în cursul unui proces şi în faţa judecătorului. Contractele judiciare pot pot exista numai în domeniile în care le este îngăduit părţilor să tranzacţioneze. Acordul părţilor trebuie trebuie constatat de judecătorul competent să judece litigiul, iar judecătorul care constată acordul părţilor trebuie să fie competent să judece însă litigiul dintre ele. Categorii de contracte judiciare 1. Contracte judiciare legale 2. Contracte judiciare de executare 3. Contracte judiciare propriu-zise Contracte judiciare legale - acele acte juridice de natură contractuală care nu au eficacitate decât cu concursul formelor judiciare. Adopţia – acord solemn al părţilor constatat prin hotarâre. 5

2. Contracte judiciare de executare - poprirea – formă de executare ce dă dreptul creditorilor să urmărească sumele sau efectele pe care o terţă persoană le datorează debitorului şi constă în indisponibilizarea acestora în mâinile terţului debitor şi obligaţia de a le plăti direct creditorului. Procedura popririi este o procedură jurisdicţională care are 2 faze: de înfiinţare – competenta executorului judecătoresc; de validare – competenţa judecătorului;

3. Contracte judiciare propriu-zise Nu au o existenţă extrajudiciară, geneza lor fiind eminamente judiciară. Feluri: Contracte judiciare care privesc formele judecăţii a. prorogarea judiciară de competenţă b. litisconsorţiu voluntar c. renunţarea la excepţii sau la invocarea altor nereguli procedurale d. formularea interventiei principale direct în apel e. judecarea cererii reconvenţionale împreună cu cererea principală chiar dacă este introdusă tardiv. • Contracte judiciare care privesc fondul litigiului renunţarea la judecată hotărârea parţială Aceste contracte judiciare NU produc efectele decât cu privire la părţile procesului care şi-au dat acordul.

-

1. 2. 3. 4.

Efectele pentru toate contractele contractuale judiciare => în sensul că au forţă obligatorie şi autoritate de lucru judecat care duce la forţă executorie. În toate cazurile judecătorul înregistrând voinţa părţilor face un act de jurisdicţie şi nu un act de pură administraţie. Acţiunea civilă Definiţie: Ansamblu mijloacelor procesuale prin care în cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv prin recunoaşterea sau realizarea lui (în cazul în care este contestat) sau a unor situaţii juridice ocrotite de lege. Fie că acţiunea este privită în sens obiecti, ca mijloc de apărare al dreptului subiectiv civil, fie că este privită în sens subiectiv ca drept subiectiv procesual al titularului dreptului de a urmării realizarea lui trebuie reţinut că: Acţiunea trebuie concepută în legătură cu protecţia dreptului subiectiv civil, de care însă este distinctă şi în legătură cu anumite interese ocrotite de lege. Acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale prevăzute de legea de procedură. Acţiunea este uniformă adică cuprinde aceleaşi mijloace procesuale indiferent de dreptul care se valorifică. În momentul în care titularul dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege apelează la acţiune, ea se individualizează şi devine proces. Elementele de legătură între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă se regăsesc în dreptul la acţiune. Dreptul la acţiune: Constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanţie a realizării sale. 6

Drepturile care intră în compunerea dreptului la acţiune se concretizează în acte de procedură care se fac potrivit regulilor de procedură. În dreptul la acţiune se include şi dreptul de a cere executarea silită, fără această includere el fiind incomplet şi lipsit de eficienţă. Dreptul la acţiune se stinge în întregul său prin intervenirea prescripţiei extintive. Se stinge doar dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi executarea silită. Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care este încălcat dreptul subiectiv sau interesul ocrotit de lege. Elementele acţiunii civile: 1. Părţile. Întrucât acţiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi concepută fără existenta a cel puţin 2 persoane fizice sau juridice. Denumirea generică de părţi primeşte denumiri particulare în funcţie de cadrul procesual în care ne aflăm. Vorbind de părţi avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecăţii şi nu de reprezentanţii lor legali şi convenţionari. Părţile legate iniţial prin acţiune pot introduce la cererea lor în proces şi terţe persoane sau aceste terţe persoane pot intra singure în proces din proprie iniţiativă – voluntar sau aduşi de alţi – denumirea regenică – terţi. Celor cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă adică dreptul de a intoduce acţiunea sunt şi ele părţi în proces – procurorul, autoritatea tutelară. 2. Obiectul. Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept. Acţiunea poate avea ca obiect şi protecţia unor interese. Obiectul procesului îl constituie ceea ce părţile consideră că trebuie dedus judecăţii respectiv o problemă de fapt cu încadrarea ei în drept. Obiectul acţiunii civile se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit. Obiectul acţiunii: - licit - posibil - determinat 3. Cauza. Scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau a celui care se apără. Cauza acţiunii numită causa petendi nu este acelaşi lucru cu cauza raportului juridic (causa debendi). Altfel spus, cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată şi nu a acşiunii în totalitatea ei. Cauza cererii de chemare în judecată sau temeiul juridic poate fi pusă în discuţia părţilor de instanţa de judecată şi interesează instituţia puterii lucrului judecat şi a litis pendentei. Atât cauza acţiunii cât şi cauza cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să existe - să fie reală - să fie licită - sa fie morală. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

-

Exerciţiul acţiunii civile este liber. Acţiunea este facultativă, însă pentru punerea în mişcare a acţiunii civile este nevoie de voinţă. Odată ce voinţa există trebuie îndeplinite cumulativ 4 condiţii: afirmarea unui drept; existenţa unui interes; capacitatea procesuală calitatea procesuală; 7

1.

Interesul poate fi: - Material – când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial. - Moral – când se urmăreşte obşinerea unei satisfaceri sufleteşti. Condiţia interesului trebuie să existe în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul procedurii. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - să fie legitim – să nu vină în contradicţie cu legea; - să fie personal – în folosul practic, să-l vizeze pe cel ce recurge la forma procedurală şi nu pe adversarul său; Şi în cazul în care acţionează alte persoane sau organe în locul titularului, folosul se resfânge asupra lor; - să fie născut şi actual – cel care actionează dacă s-ar abţine, s-ar expune unui prejudiciu. În principiu dacă dreptul este actual şi interesul este actual. Sancţiunea lipsei interesului sau a lipsei interesului sau a lipsei unei cerinţe a interesului este respingerea actiunii. Invocarea lipsei interesului se face pe calea excepţiei. Excepţia poate fi ridicată de partea adversă, de procuror sau de instanţă din oficiu. Capacitatea procesuală  reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile. A. Capacitatea procesuală de folosinţă  acea parte a capacităţii care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Art. 4  orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Persoanele fizice cu această calitate de la naştere şi până la moarte. Persoanele juridice au această capacitate de la înregistrare, înfinţare şi până la încetarea persoanei juridice. În cazul persoanei juridice se aplică principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Capacitatea procesuală de exerciţiu  acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are dreptul de a valorifica singură un drept în justiţie, exercitându-şi singur toate drepturile procesuale şi îndeplinindu-şi toate obligaţiile procesuale – capacitatea de a sta în judecată. Art. 42  persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor, nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate. Reprezentarea apare în cazul persoanei fizice, lipsite de capacitate de exerciţiu (minori şi persoane puse sub interdicţie). Aceste persoane stau în judecată prin reprezentare care pot fi: tutorii; curatorii; părinţii. Art. 44  prevede că este obligatorie numirea curatorului când există contrarietate de interese între reprezentat şi reprezentant. Curatorul special se numeşte în cazurile când este nevoie de timp până la numirea reprezentantului legal. Asistarea  apare în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii înre 14 – 18). Aceştea sunt citaţi şi stau personal în proces, dar sunt asistaţi de părinţi sau tutore care semnează actele alături de ei şi sunt de asemenea citaţi în proces. Autorizarea  intervine în cazul actelor de dispoziţie făcute de reprezentanţii legali sau ocrotitorii legali ai minorilor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Pentru aceştia este necesară autorizarea organului competent care de regulă este autoritatea tutelară. Persoanele juridice îşi exercită capacitatea de exerciţiu prin organele lor de conducere sau alte persoane împuternicite de aceste persoane. Actele procesuale sunt lovite de nulitate absolută atunci când nu există capacitate procesuală de folosinţă. 8

Când sunt făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu ele sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea confirma însă în totalitate sau în parte aceste acte. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă sau a lipsei capacităţii de exerciţiu poate fi ridicată în orice stare a pricinii, cererea urmând să fie anulată. 4.Calitatea procesuală de exerciţiu → este îndreptăţirea reclamantului, sau pârâtului de a figura în proces. Art. 112 → distingem că calitatea procesuală a părţii care este un element subiectiv a acţiunii civile şi care se defineşte prin nume, domiciliul sau reşedinţă şi calitatea de reprezentant, adică calitatea juridică. Lipsa calităţii procesuale este o excepţie de fond şi se sancţionează cu respingerea cererii. Lipsa calităţii de reprezantant este o exepţie de procedură şi se sancţionează cu anularea cereri. Calitatea cerută pentru a exercita acţiunea în justiţie aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil – aceasta este regula. Atunci când legiuitorul a dorit, a recunoscut expres calitatea procesuală activă şi altor persoane4 care legitimează un interes. Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea va trebui să justifice atât calitatea procesuală, activă a sa cât şi calitatea procesuală activă a pârâtului. Verificarea de către instantă a calităţii procesuale active şi pasive se face prin controlarea cererii de chemare în judecată în cuprinsul careia (potrivit art. 112) trebuie indicat obiectul cauzei şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Verificarea calitătii procesuale se face înainte de începerea dezbaterilor doar în cazul drepturilor reale se face în cadrul dezbaterilor. În timpul procesului poate avea loc o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive, prin transmiterea drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii. Transmiterea poate fi: - legală – la persoanele fizice se face cel mai adesea pe calea succesiunii; În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală se face pe calea reorganizării care poate fi prin comasare, divizare, fuziune, absorţie. - convenţională – intervine în baza unei înţelegeri între părţi şi terţi, vânzare, donaţie, cesiune de creanţă, etc. Cel ce dobândeşte calitatea procesuală în urma transmisiunii preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment. Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de partea interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului, iar în caz de admitere se respinge acţiunea. Când pentru analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale aceasta s-a unit cu fondul iar instanţa constată că există dar acţiunea este pornită de o persoană fără calitate va respinge acţiunea nu ca nefondată ci ca introdusă de o persoană fără calitate. Procesul va putea fi redeschis de titularul dreptului. Când acţiunea s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive reclamantul va putea introduce o nouă acţiune împotriva persoanei care are adevărata calitate de pârât. În cazul acţiunii reale pârâtul poate, până la prima zi de înfăţişare, să arate titularul dreptului iar dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte va lua locul pârâtului. Când cel arătat ca titular al dreptului, nu se înfăţişează sau tăgăduieşte va primi calitatea de intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă.

9

Clasificarea acţiunilor civile În funcţie de scopul material urmărit de reclamant avem acţiuni în: realizare de drepturi; constatare de drepturi; constituire de drepturi;

-

• • • • •

1.

1. Realizare de drepturi – mai sunt: - în adjudecare, în condamnare, în executare. Acele acţiuni prin care reclamantul care se pretinde titularul unui drept subiectiv civil solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni constituie titluri executorii. Aceste acţiuni sunt cele mai frecvente şi sunt reglementate în art. 109 Cod procedură civilă. 2. Constatare de drepturi – numite şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare. Sunt cale acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului – sunt reglementate în art. 111 Cod procedură civilă. Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni nu constituie titlu executoriu(excepţie cheltuielile de judecată). Judecata se face după procedura contencioasă. Acţiunea în contestare are un caracter subsidiar ia nefiind admisibilă dacă există posibilitatea unei acţiuni în realizarea dreptului. Pentru introducerea ei este necesară constatarea existenţei interesului. se clasifică în: acţiuni pozitive – constă existenţa unui raport juridic; acţiuni negative – constată inexistenta unui raport juridic; declaratorii – prin care se cere instanţei să constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic. Interogatorii – cele prin care titularul dreptului în mod preventv cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde dacă recunoaşte sau nu dreptul său. Provocatorii - cele prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său. 3. Constituire de drepturi – acţiunea în transformare – acţiunea prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creerii unei situaţii juridice noi. Aceste acţiuni tind la schimbarea sau desfinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice noi. Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor. În funcţie de natura drepturilor care se valorifică prin acţiune: personale; reale; mixte; Această clasificare vizează numai acţiuni prin care se valorifică un drept de creanţă, rămânând în afară acţiunea care vizează starea şi capacitatea persoanelor. Dacă ne raportăm şi la obiectul dreptului subiectiv avem o clasificare în acţiuni personale mobiliare şi acţiuni personale imobiliare. La rândul lor se clasifică în acţiuni petitorii şi posesorii. Acţiunile personale  acele prin care se valorifică un drept personal de creanţă. Numărul lor este nelimitat. Ele sunt: - mobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil, prin natura sa, prin determinarea legii sau prin anticipaţie valorificat. - imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobiliar prin natura sa, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică. 10

2.

3.

• • •

-

Acţiunile reale  cele prin care se valorifică un drept real – numărul lor este limitat. - mobiliare - când dreptul real valorificat ca obiect un bun mobil. - imobiliare - când dreptul real valorificat ca obiect un bun imobil. Acţiunile mixte  se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real în cazul în care drepturile invocate aceeaşi cauză generatoare sau se regăsesc într-un raport de conexiune. Această clasificare prezintă importanţă sub raportul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei. În ceea ce priveşte calitatea procesuală în cazul, acţiunii personale titularul se îndreaptă împotriva subiectului pasiv (pârâtul). În acţiunile reale acţiunea se exercită impotriva deţinătorului bunului. În cazul acţiunilor mixte acţiunea se îndreaptă tot împotriva deţinătorului bunului. Competenţa teritorială la acţiunile reale: imobiliare – locul situării imobilului; mobiliare – instanţa de la domiciliul pârâtului; la acţiunile personale:instanţa de la domiciliul pârâtului la acţiunile mixte – alternativă. Prescripţia dreptului la acţiune acţiunile personale – 3 ani; acţiunile reale – imprescriptibile – unele; prescriptibile – 30 ani; prescriptibile – 1 an. În funcţie de calea procesuală aleasă de parte pentru apărarea drepturilor ei: principale; accesorii; incidentale. Pentru a vorbi de această clasificare este necesară existenta unei acţiuni principală deja pornită. Raportat la această acţiune se pot formula acţiuni accesorii – a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală; - incidentale – care pot avea o existenţă de sine stătătoare dar au fost formulate într-un proces deja pornit. Importanţa acestei clasificări se manifestă în faptul că: acţiunea accesorie şi incidentală sunt în competenţa instanţei care poate judeca acţiunea principală. Există acţiuni care se pot formula numai pe cale principală sau numai pe cale accesorie. Există acţiuni accesorii care trebuie rezolvate din oficiu dacă nu au fost cerute de părţi. Terţul care introduce acţiunea incidentală dobândeşte calitatea de parte şi hotărârea îi este opozabilă. În cazul acestor acţiuni termenul căi de atac este cel al acţiunii principale. Competenţa instantelor judecătoreşti Este capacitatea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau altui organ jurisdicţional de-a soluţiona un anumit litigiul. Articolul 123 alin. 1 din Constituţie – justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Legea de organizare judecătorească nr. 92 / 1992 articolul 2 – toate litigiile civile pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

11

Clasificarea normelor de competenţă - mai multe criterii 1.După modul în care se stabilesc sfera organelor de jurisdicţie dacă delimitarea se face prin raportare din sisteme diferite sau organe din acelaşi sistem, avem: - norme de competenţă generală; - norme de competenţă jurisdicţională; Pentru a se putea stabili care e organul de jurisdicţie competent e necesar delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe în care se integrează organul respectiv de jurisdicţie faţă de celelalte organe ale statului; delimitarea sferei de activitate între organele aparţinând aceluiaşi organ de jurisdicţie în vederea stabiliri competenţei jurisdicţionale. . Delimitarea competenţei între organele judecătoreşti de grad diferit sau de acelaşi grad: - când avem instanţă de grad diferit prin delimitarea competenţei materială (judecătorie, tribunal, curte de apel); - competenţa teritorială - articolul 151 codul de procedură civilă 3. Caracterul imperativ sau dispozitiv al normei care reglementează competenţa, deosebim competenţa absolută şi relativă. Competenţa generală şi materială în toate cazurile sunt reglementate prin norme care au caracter imperativ. Competanţa teritorială – în principiu are caracter relativ dar în unele cazuri e absolută. Ex. – competenţa teritorială exclusivă sau excepţională. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti – în lipsa unui text de lege care să poroage soluţionarea aceasta va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există unele jurisdicţii special înfinţate prin legi speciale care nu contravin principiilor constituţionale, dar în toate cazurile solutionarea litigiilor – nu poate împiedica ca cel interesat să se adreseaze instanţei de judecată în baza principiului liber la justiţie prevăzut în articolul 21 din Constituţie. Chiar dacă în legile speciale se menţionează că hotărârea organelor jurisdicţional este definitivă, totuşi partea interesată are dreptul de a exercita o cale de atac la instanţe judecătoreşti competente pentru legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate. Competenţa jurisdicţională a instanţei judecătoreşti: COMPETENŢA MATERIALĂ: Se delimitează sfera de activitate a instanţei de grad diferit pe linia lor ierarhică. Se face după felul atribuţiilor jurisdicţionale fiecărei categorii de instanţă şi e determinată competenţa materială funcţională, iar pe de altă parte după obiectul, natura ce corespunde noţiunii de competenţă materială procesuală. Competenţa materială a judecătoriei: 1. Legea 92 / 1992 – judecătoria este instituţie de drept comun în ce priveşte judecata în primă instanţă. Regula generală – soluţionarea tuturor cererilor – proceselor e de competenţa judecătoriei în primă instanţă, excepţie cererile, proceselor date în competenţa altei instanţe judecătoreşti articolul 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele – cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. 2. Judecătoriile mai exercită şi un control judecătoresc asupra tăriei – temeiniciei date de alte organe – numai în cazurile expres prevăzute de lege. 3. Articolul 1, pct. 3 Codul de procedură civilă – judecătoriile judecă în orice altă materie dată în competenţa lor. 12

Competenţa materială a tribunalului: Tribunalul judecă în primă instanţă: Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde lei (inclusiv) precum şi cereri – procese în această materie al cărui obiect nu este evaluat în bani. Procese – cereri în materie civilă a cărui obiect are o valoare de peste 2 miliarde lei. Conflictele de muncă cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Procese – cereri în materie de contencios administrativ în afară de cele date în competenţa Curţii de Apel. Procese – cereri în materie de creaţie intelectuală ţi proprietăţii industrială. Procese – cereri în materie de expropriere. Cereri pentru încuvinţarea adopţilor. Punerea sub interdicţie, declararea morţii, dispariţiei. Nulitatea căsătoriei, adopţiei, decăderea din drepturile părinteşti Refacerea prejudiciilor din cauza erorii judiciare în procesele penale. Recunoaşterea – încuvinţarea executării hotărârilor date în ţările străine. Tribunalul ca instanţă de apel: - judecă apelurile pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Tribunalul ca instanţă de recurs: - judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii care potrivit legii nu sunt supuse apelului. alte situaţi date prin lege în competenţa lor. Competenţa materială a Curţii de Apel Judecă în primă instanţă: - Procese – cereri în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei. - cereri – procese în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Ca instanţă de apel: - judecă apelurile pronunţate de tribunalul în primă instanţă Ca instanţă de recurs: - recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalul în apel, sau hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunalul care potrivit legii nu sunt supuse apelului precum şi alte cauze prevazute de lege. - în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Curtea Supremă de Justiţie Judecă recursurile declarate împotriva Curţii de Apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege. recursurile în interesul legii recursurile în anulare în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. COMPETENŢA TERITORIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

-

În vederea sesizări instanţei competente e necesar constatarea în afară de regulile privitoare la competenţa materială şi a dispoziţiilor legale privitoare la competenţa teritorială, adică delimitarea teritorială a sferelor. Competenţa teritorială are următoarele sfere competenţa teritorială de drept comun competenţă teritorială alternativă sau facultativă 13

-

competenţă teritorială exclusivă competenţa absolută şi relativă Competenţa teritorială de drept comun - articolul 5 Codul de procedură civilă – cererea se face la domiciliul pârâtului. Reclamantul trebuie să se deplaseze la domiciliul pârâtului (la instanţa de la domiciliul pârâtului). Cât timp procesul nu a fost judecat se prezumă că nu are nici o obligaţie faţă de reclamant. Când pârâtul nu are domiciliul cunoscut – cererea se face la instanţa domiciliului reclamantului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate – cererea se face la instanţa reşedinţei din ţară, dacă nu are reşedinţă în ţară – la instanţa de la domiciliul reclamantului dar numai dacă domiciliul pârâtului din străinătate nu e cunoscut). Ori de câte ori pârâtul care are un domiciliul cunoscut în străinătate citarea se face la acel domiciliu, potrivit dispoziţiilor legale existente. Competenţă teritorială alternativă sau facultativă Este atunci când legea stabileşte 2 sau mai multe instanţe deopotrivă competente pentru soluţionarea unor pricini, iar reclamantul are alegerea între instanţele respective, însă alegerea odată făcută nu mai poate fi schimbată – articolul 12 Codul de procedură civila. Alternativă Atunci când pârâtul în afară de domiciliul său are o îndeletnicire profesională, ori una sau mai multe aşezări agricole, comerţ, industrie – cererea se poate face şi la instanţa acelor aşezări sau îndeletniciri, dar numai pentru obligaţii patrimoniale care sunt născute sau urmează se se execute în acel loc. Atunci când cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat cererea trebuie făcută la instanţa sediului principal, sau unde are loc reprezentarea dar numai pentru obligaţiile ce urmează a fi exercitate în acel loc sau care izvorăsc din actele încheiate prin reprezenţant. Atunci când cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia potrivit înţelegerii dintre asociaţi i s-a încredinţat preşedenţia, în lipsa unei asemenea persoane la instanţa de la domiciliul oricăruia dintre asociaţi. Cererile privitoare la executarea, anularea, rezilierea unui contract – instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar şi în parte a obligaţiilor. În cererile ce izvorăsc dint-un raport de locaţiune a unui imobil în acţiunea în prestaţie tabulara, instanţa locului unde se află imobilul. Cererile ce izvorăsc din cambie sau bilet la ordin, instanţa locului de plată. Cererile privitoare la obligaţiile comerciale – instanţa locului unde a luat naştere contractul sau a locului plaţii. În cererile izvorâte dintr-un contract de transport – instanţa locului de plecare sau de sosire sau la domiciliul pârâtului. În cererile făcute de ascendenţi – descendenţi pentru pensie de întreţinere – instanţa de la domiciliul reclamantului. În cererile care izvorăsc dintr-un fapt ilicit – instanţa de la locul săvârşiri faptei. În materie de asigurare – cererile privitoare la despăgubiri se face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratorului, bunurile asiguratorii sau locul unde se află accidentul. În cazul coparticipări pasive – mai mulţi pârâţi – cererea se poate face la oricare dintre instanţele de la domiciliul pârâţilor. Competenţă teritorială exclusivă 14

În unele situaţii legea stabileşte prin derogare de la principiul înscris în articolul 5 privitor la competenţa teritorială de drept comun – stabilirea competenţei teritoriale exclusive – o altă instanţa decât cea de la domiciliul pârâtului. Cererile privitoare la bunurile imobile care se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află acel imobil – articolul 13 alin. 1 Codul de procedură civilă. Această dispoziţie vizează numai acţiunile reale imobiliare nu şi acţiunile personale. Reţinerea acestei competenţe exclusive – instanţa locului situări imobilului poate să asigure o judecată în condiţii mai bune dacă se propun probe. În situaţia în care imobilul e situat în circumscripţia mai multor instanţe – cererea se face la cea de la domiciliul pârâtului dacă acesta se află la una din circumscripţii în caz contrar cererea poate fi introdusă la oricare din instanţele unde se află imobilul în litigiul. Este competentă instanţa de la ultimul domiciliu al celui decedat pentru soluţionarea cererilor referitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare, a cererilor privitoare la moştenire precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le au unii împotriva celorlalţi şi cererile legatarilor sau creditorilor celui decedat împotriva vreunui moştenitor, sau executor testamentar Contradicţia aparută între textul articolul 13 şi 14 din Codul de procedură civilă e soluţionată în sensul că se aplică competenţa prevăzută de articolul 14, chiar dacă imobilul nu se află în raza teritorială a instanţei ultimului domiciliu al defunctului. Soluţia se justifică prin faptul că în materie de succesiuni, competenţa are un caracter special. Menţionăm ca în situaţia în care în masa bunurilor comune există şi imobile, partajul acestor bunuri – competentă este instanţa care soluţionează divorţul, dacă partajul e formulat ca o cerere accesorie, însă după divorţul cererea de partaj e de competenţa instanţei locului unde s situat imobilul. Cererile în materie de societate – sunt de competenţa instanţei unde societatea îşi are sediul principal până la lichidarea în fapt. Cererile în materie de reorganizare judiciară şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul principal al debitorului – articolul 16 Codul de procedură civilă şi articolul 5 din Legea 64 / 1995. În unele situaţii competenţa exclusivă e stabilită print-o dispoziţie specială din Codul de procedură civilă sau print-o lege specială cum ar fi: - soluţionarea cererii de desfacere a căsătoriei e de competenţa instanţei locului unde soţi au avut ultimul domiciliu, dacă soţi nu au avut domiciliul comun sau nici unul din soţi nu mai locuiesc în circumscripţia unde a fost ultimul domiciliu comun – competenţa e a instanţei de la domiciliul pârâtului, dacă această nu are domiciliul în ţară, e competentă judecătoria de la domiciliu reclamantului. În materia conflictelor de mincă – e competentă instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii, articolul 72 din legea 168 / 1999 – competenţa. Soluţionarea cererilor privitoare la dispariţia – decesul – e de competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului. Competenţa absolută şi comperenţa relativă Deosebirea se face în raport de caracterul normelor – dacă ele sunt imperative sau dispozitive. Competenţa absolută Trăsături: norma de competenţă absolută – sunt obligatorii atât pentru părţi cât şi pentru instanţa de judecată. Nu se pot face derogări. Încălcarea normei de competenţă absolută poate fi invocată de oricare din părţi chiar şi de reclamantul care a sesizat instanţa necompetentă, excepţia mai poate fi ridicată şi de procuror, iar instanţa este obligată să verifice din oficiu şi să decline competenţa.

15

Poate fi invocată oricând, în orice fază a procesului atât la apel cât şi la recurs chiar dacă nu a format obiect de dezbatere în primă instanţă. Nerespectarea competenţei atrage nulitatea hotărârilor pronunţate. Comperenţa relativă Trăsături: - norma de competenţă relativă, permite părţilor să deroge prin înţelegere expresă sau tacită. - incălcarea normei de competenţă relativă, nu poate fi invocată decât de pârât. - instanţa nu e obligată să-şi verifice din oficiu competenţa dacă aceasta este relativă, şi chiar dacă constată că nu e competentă nu-şi poate declina competenţa decât după ce ia făcut cunoscut pârâtului dreptul de-a cere declinarea competenţei şi pârâtul solicită acest lucru. - necompetenţa relativă nu poate fi invocată în faţa instanţei de apel sau recurs decât dacă a fost obiect de dezbatere în faţa instanţei de fond şi care i-a respins excepţia formulată de pârât. - dacă pârâtul nu a ridicat în termen această excepţie se consideră că a achiesat la competenţa instanţei de judecată. Elementele constitutive ale acţiunii civile Participanţii la procesul civil La activitatea judecătorească a cauzelor civile şi la executarea hotărârilor pronunţate în această cauză participă următoarele părţi: instanţa de judecată; părţile; organul de executare; alte persoane şi organe. Toţi aceştia poartă denumirea generică de participanţi la procesul civil. Unii din aceşti participanţi influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil de aceea se numesc subiecţii ai procesului civil. Au calitatea de subiecte: instanţa judecătorească, părţile, organele de executare şi procurorul.

-

Instanţa judecătorească  instanţa este organ împuternicit de lege să rezolve litigiul intervenit între părţi. În acest înţeles sunt cuprinse toate organele de jurisdicţie înfinţate de lege. Termenul de instanţă este folosit în mod frecvent numai pentru instanţele judecătoreşti. instanţe de fond instanţe de apel instanţe de recurs Instanţă mai numim şi completul. Conform art. 17 din L 92 / 1992, cauzele în primă instanţă se judecă în complete compuse dintr-un singur judecător, indiferent de gradul instanţei (judecătorie, tribunal). Excepţie: - în cazul litigiilor de muncă şi a conflictelor de muncă unde completul este format din un judecător şi 2 asistenţi judiciari; în cazul adopţiilor se judecă în complet de 2 judecători. Apelurile – indiferent unde se judecă – compunerea este de 2 judecători. Recursurile – se judecă în complet de 3 judecători. Completele de judecată sunt constituite de preşedintele instanţei sau de preşedintele de secţie. 16

a. b. c.

2.

a. b. c. d. e.

Completul de judecată este prezidat de (în cazul în care sunt 2-3 judecători) de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei când aceştia intră în compunerea completelor sau de preşedintele de secţie când aceştia participă la judecată. În celelalte cazuri judecătorul care prezidează este desemnat de preşedintele de secţie sau de preşedintele instanţei. Când legea prevede se constituie complete specializate pentru judecarea cauzelor în anumite materii. Normele vizând compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească şi au caracter imperativ. Greşita compunere a instanţei poate fi invocată de oricine – şi de instanţă – şi în orice stare a pricinii. În cazul în care se admite excepţia greşitei compuneri a instanţei, la instanţa de fond şi numai în cazul completelor specializate se va lua act prin prin încheiere şi se va da termen la un complet legal constituit. Dacă excepţia greşitei compuneri a instanţei este ridicată în apel – se va anula hotărârea şi se va judeca cauza. Când excepţia este admisă în recurs se casează hotărârea şi se trimite spre rejudecare. Distinct de compunerea instanţei avem: Constituirea instanţei  alcătuirea ei complexă cu toate organele şi persoanele cerute de lege. Alături de judecători participă în mod obligatoriu la toate şedinţele grefierul şi la unele şi procurorul. La Curtea Supremă de justiţie rolul grefierului este luat de magistraţii asistenţi – sunt asolvenţi de drept. Pentru a asigura obiectivitatea judecătorului, grefierului şi a procurorului legea a reglementat trei situaţii: 1. Incompatibilitatea  este reglementată în art. 24 codul de procedură civilă. Legea prevede trei cazuri de incompatibilitate: Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare. Judecătorul care a fost martor,expert, avocat sau arbitru într-o pricină nu poate judeca acel proces. Toate aceste 3 cazuri sunt de strictă interpretare. Excepţia de incompatibilitate poate fi invocată de oricine, oricând. La căile de atac extraordinare de atac nu funcţionează incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea În anumite cazuri prevăzute de lege expres judecătorul poate fi recuzat şi tot pentru aceleaşi cazuri se poate abţine. Cazuri de recuzare sau abşinere: Când judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii au vreun interes în judecarea privinii sau când judecătorul este soş, rudă sau afin până la gradul al 4-lea inclusiv, cu una din părţi. Când judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie dreaptă pâna la al 4-lea grad, inclusiv cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele sau sora soţului uneia dintre aceste persoane. Când soţul judecătorului în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la gradul al 4-lea inclusiv sau fiind încetat din viaţă sau despărţiţi au rămas copii. Dacă judecătorul, soţul sau rudele până la gradul al 4-lea inclusiv au pricină asemănatoare cu aceea care se judecă sau dacă au o cauză la instanţa la care una din parţi este judecător. Dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării. 17

f. Dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi. g. Dacă judecătorul a primit de la una din părţi darurisau făgăduieli de daruri, or alte îndatoriri. h. Dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă. i. Dacă există duşmănie între judecător, soşul sau una dintre rudele sale până la gradul al 4-lea inclusiv şi una din părţi, soţi sau rudele acestora până la gradul al 3-lea inclusiv. Pentru aceleaşi motive cu excepţia celei de la litera h pot fi recuzaţi sau se pot abţine procurorii, magistraţii asistenţi, grefierii şi experţii. Deşi cazurile de mai sus sunt unice, caracterul normelor diferă; pentru abţinere normele sunt imperative (obligarea judecătorilor, etc.), iar pentru recuzare normele sunt dispozitive. Cazurile de abţinere şi recuzare sunt limitative ţi nu pot fi extinse nici prin voinţă judecătorilor nici a părţilor. Procedura de soluţionare este diferită, cererea de abţinere se face de către judecător, cererea de recuzare se face de partea interesată, verbal sau în scris înainte de începerea dezbaterilor. Dacă motivul de recuzare apare după începerea dezbaterilor, cererea se va face imediat ce partea află de motiv. Judecătorul recuzat poate declara că se abţine, fiind judecată numai cererea de abţinere. Instanţa competentă să judece cererea de recuzare sau de abţinere este cea din care face parte judecătorul. Când din cauza recuzării nu se poate acătui completul de judecată sau când sunt recuzaţi toţi judecătorii cererea se judecă de instanţa care ar judeca calea de atac. La Curtea Supremă de Justiţie recuzarea unei secţii se judecă de o altă secţie. Judecata se face în camera de consiliu fără prezenţa părţilor. Dacă se consideră necesar judecătorul recuzat poate fi ascultat. Nu se admite interogatoriul ca mijloc de probă al motivelor de recuzare. Pronunţarea asupra cererii se face prin încheiere în sedinţă publică. Dacă se admite cererea de recuzare prin aceeaşi încheiere se arată ce acte se păstrează iar iar judecătorul recuzat se retrage. Dacă se admite recuzarea întregii instanţe se va trimite cauza la o instanţă egală în grad. Încheierea de pronunţare asupra abţinerii şi cea prin care s-a încuvinţat recuzarea nu au cale de atac. Încheierea de respingere a recuzării se atacă odată cu fondul.

2. Părţile - de regulă un reclamant şi un pârât. Art. 47 Cod de procedură civilă prevede că mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună sau dacă au aceeaşi cauză. Această situaţie se numeşte: coparticipare procesuală sau litis consorţiu. Copacitatea procesuală se clasifică în funcţie de două criterii: a. după cum se reunesc părţile cu interese identice sau se reunesc mai multe cereri între aceleaşi părţi sau si cu alte părţi dacă există o legătură strânsă avem: Coparticipare – subiectivă– părţile  activă – mai mulţi reclamanţi  pasivă – mai mulţi pârâţi  mixtă - mai mulţi reclamani şi mai mulţi pârâţi - obiectivă – cererile . în raport cu rolul voinţei părţilor: Coparticipare procesuală facultativă – în principiu este independenţa procesuală – adică actele, apărările, concluziile nu pot folosi sau păgubi pe ceilalţi. În cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale efectele hotărârii se întind asupra tuturor actelor utile cauzei îşi extind efectele şi asupra celorlalţi participanţi. 18

Coparticipare procesuală necesară. Pentru a fi parte în proces fie singur fie împreună cu alţii, orice persoană trebuie să îndeplinească condiţiile de exerciţiu ale acliunii civile. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor -

Drepturile părţilor sunt prevăzute în codul de procedură civilă  sunt: dreptul de a adresa cereri instanţei; dreptul de a fi citat; dreptul de apărare; dreptul de a conduce personal procesul sau de a fi reprezentat în proces; dreptul de a recuza judecătorul; dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti; dreptul de a solicita cheltuieli de judecată; dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv; dreptul de a tranzacţiona; dreptul de a chiesa la pretenţiile reclamantului. Îndatoririle se referă la obligaţiile părţilor de a îndeplini actele de procedură, condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege. Art. 723 codul civil  prevede că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Abuzul de drepturi presupune un element subiectiv –reaua credinţă- şi un element obiectiv – modalitatea de deturnare de la scopul şi finalitatea sa legală. Ordonanţa 138 / 2000  a introdus în codul civil, art. 108 1 prin care s-au prevăzut amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale. Art.1083 prin care s-a prevăzut posibilitatea ca în afara amenzi să se plătească şi despăgubiri pentru paguba cauzată părţii adverse. Amenda şi despăgubirile se stabilesc prin încheiere executorie care se comunică dacă partea este lipsă la luarea măsurii. Pentru această încheiere singura cale de atac – cererea de reexaminare – termenul de atac fiind de 15 zile de la comunicarea încheierii sau de la luarea măsurii. Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă în camera de consiliu de instanţa de judecată sau de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda. Participarea terţilor în procesul civil

-

Legea permite părţilor din proces să introducă terţe persoane sub forma chemării în judecată a altor persoane, a chemării în garanţie şi a ocrotirii titularului dreptului. Aceste modalităţi modalităţi de introducere a terţilor se numesc forme de intervenţie forţată. Ele pot fi folosite numai de părţi şi niciodată de instanţă din oficiu. Terţele persoane pot fi chiar ele interesate să participe la proces şi legea le permite să facă acest lucru sub forma intervenţiei voluntare. În toate cazurile în care discutăm de participarea terţilor în proces avem în vedere existenţa unui singur proces care este în curs de desfăţurare în cadrul căruia se formulează cereri incidentale sau conexe. În consecinţă avem 2 forme mari de participare a terţilor în proces: intervenţia forţată intervenţia voluntară Intervenţia voluntară este reglementată prin articolul 49 – 56 Codul de procedură civilă. Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces. În primul caz, intervenţia este principală, în cel de-al 2 lea caz intervenţia este accesorie. 19

-

Intervenţia principală Se face sub forma unei cereri de chemare în judecată şi este îndreptată impotriva ambelor părţi din proces. În această cerere terţul tinde să câştige pentru sine în parte obiectul procesului. Cererea poate fi făcută doar în faţa primei instanţe şi înainte de încheierea dezbaterilor. Cu învoirea părţilor cererea se poate face şi direct şi indirect în apel. Intervenţia accesorie Se face tot sub forma unei cereri de chemare în judecată. Se face întotdeauna în interesul uneia dintre părţi şi fiind o apărare prin care nu se invocă un drept propriu se poate face atât la fond cât şi în apel. Intervenţia voluntară indiferent de formă este în competenţa instanţei sesizată cu cererea principală. Pentru ca părţile din proces să nu fie surprinse şi pentru a li se asigura dreptul la apărare, articolul 511 dispune că instanţa va asculta părţile şi se va pronunţa în principiu asupra admisibilităţii cererii. Pentru a admite cererea instanţa trebuie să controleze următoarele: dacă există interes dacă cererea are legătură cu cererea principală dacă este admisibilă iar la intervenţia principală dacă este formulată în termen. Asupra admisibilităţii în principiu instanţa se pronunţă prin încheiere – asupra ei nu se poate reveni, ea poate fi atacată odata cu fondul. Dacă cererea de intervenţie se admite, ea se comunică părţilor pentru a-şi formula apărările; a depune întâmpinare şi în cazul intervenţiei principale chiar cererea reconvenţională. Prin admiterea cererii terţul devine parte în proces luând procesul în starea în care se află intervenientul principal are o poziţie independentă, puţând face orice act procedural. Intervenientul accesoriu poate face numai acte după care profită partea pentru care a intervenit. Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală. Datorită caracterului diferit a celor 2 forme avem consecinţe diferite. În cazul intervenţie principale, dacă reclamantul sau pârâtul achiesează la cererea de chemare chemare în judecată, intervenţia principal va continua să fie judecată. În aceleaşi cazuri dacă cererea de intervenţie accesorie este în interesul unuia sau altuia, aceasta nu va mai putea fi judecată. În cazul intervenţiei principale doar judecarea ei duce la întârzierea cereri principale aceasta disjunsă şi rejudecată separat. Intervenţia accesorie se judecă întotdeauna cu cererea principală. Soluţiile care se pot da de judecător sunt următoarele: - dacă se judecă împreună cererea principală şi intervenţia principală se dă o singură hotărâre judecătorească opozabilă tuturor părţilor; dacă se dijunge se dau 2 hotărâri care sunt opozabile tuturor părţilor în cazul în care intervenţia accesorie soluţia depinde de rezolvarea cererii principale. În cazul existenţei unei intervenţii principale instanţa nu poate admite în totalitate atât cererea reclamantului cât şi intervenţia principală când au acelaşi obiect pentru că se exclud. Intervenţia forţată - chemarea în judecată a altor persoane - chemarea în judecată în garanţie - chemare în arătarea titularului dreptului Chemarea în judecată a altor persoane articolul 57 – 59 Codul de procedură civilă care prevede că oricare dintre părţi poate chema în judecată o altă persoană care ar putea pretinde acelaşi drept ca şi reclamantul. După formulare înseamnă ca forma 20

aceasta de intervenţie forţată poate fi folosită atât de reclamant cât şi de pârât. Pentru reclamant cererea se face până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe, iar în cazul pârâtului cererea se face prin întâmpinare sau la prima zi de învăţişare. Nerespectarea acestor termene atrage judecarea separată în afară de cazurile în care părţile consimt să se judece împreună. Cererea trebuie motivată, comunicată tuturor părţilor, iar terţului i se comunică copi după cererea de chemare în judecată, după întâmpinare şi după celelalte înscrisuri. Terţul dobândeşte calitatea de intervenient şi hotărârea îi va fi opozabilă. Articolul 59 prevede o situaţie specială în cazul pretenţiilor băneşti dacă debitorul recunoaşte datoria declară că o va executa, faţă de cel ce îşi va stabili judecătoreşte dreptul şi depune suma datorată, va fi scos din proces. Judecata va continua între părţi şi terţ. Chemarea în judecată în garanţie – articolul 60 – 63 Codul de procedură civilă . Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţie cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri. Această formă de intervenţie provine din principiul că cel ce transmite un drept este obligat să-l garanteze sub toate formele. Avem garanţi legale şi garanţi convenţionale. Potrivit articolul 60 se extind însă şi asupra situaţiilor în care s-ar putea solicita despăgubiri instanţa competentă este cea investită cu cererea principală. Cererea de chemare în garanţie se face sub forma cereri de chemare în judecată. Reclamantul poate reformula această cerere până la inchiderea dezbaterilor în primă instanţă, iar pârâtul odată cu întâmpinarea sau la prima înfăţişare. Sancţiunea nedepuneri în termen a cereri de chemare în garanţie este judecarea separată a acesteia dacă părţile nu consimt să se judece împreună cu cererea principală. Terţul intervenient primeşte copia după cererea de chemare în garanţie după întâmpinare şi după celelalte înscrisuri acordându-se termen pentru a depune la rândul său întâmpinare şi pentru a-şi formula apărările. Terţul devine parte în proces şi poate la rândul său să cheme în garanţie. Chematul în garanţie poate administra toate probele şi toate apărările în sprijinul părţi. Garantatul poate aştepta sfârşitul procesului cu condiţia să nu existe o obligaţie legală. Dacă garantul pierde procesul prin aceeaşi hotărâre se admite cererea de chemare în garanţie şi în acest fel se evită un proces ulterior. Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală dar dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată se disjunge şi se suspendă judecata cererii de chemare în garanţie până la chemarea cererii principale. Soluţiile care se pot da de instanţa de fond sunt următoarele: - dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanţie a fost în folosul pârâtului se admite şi cererea de chemare în garanţie; - dacă se respinge cererea reclamantului şi chemarea în garanţie a fost în folosul pârâtului se respinge şi cererea de chemare în garanţie; - dacă se admite cererea reclamantului iar chemarea în garanţie a fost în folosul acestuia se respinge cererea de chemare în garanţie; - dacă se respinge cererea reclamantului şi cererea de chemare în garanţie e în folosul acestuia se admite cererea de chemare în garanţie; Apelul sau recursul declarate de chematul în garanţie va pune în discuţie şi cererea principală chiar dacă pârâtul nu a declarat apel sau recurs. Chemare în arătarea titularului dreptului Ea este reglementată de articolul 64-66 Codul de procedură civilă spune că pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va pute arăta pe cel în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul dacă a fost chemat în judecetă de o altă persoană. Această formă de intervenţie poate fi folosită numai de pârât numai când se valorifică un drept real şi numai dacă între pârât şi terţ există un raport juridic. Cererea se face prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare. 21

1. 2.

3. 4.

Terţului i se comunică cererea de chemare – întâmpinarea, toate înscrisurile şi cererea că este arătat ca titular al dreptului. În practică apar mai multe situaţii: Titularul dreptului se înfăţişează şi recunoşte susţinerile pârâtului iar reclamantul consimte la înlocuirea pârâtului. Titularul dreptului se prezintă, recunoaşte susţinerile pârâtului iar reclamantul nu consimte să ia locul acestuia. În această situaţie titularul dreptului poate rămâne ca intervenient, dacă nu rămâne în proces cererea se poate respinge pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Titularul dreptului se prezintă dar tăgăduieşte susţinerile pârâtului, rămâne în proces ca intervenient principal. Când titularul dreptului nu se prezintă va dobândi intervenient principal. Reprezentarea juridică în procesul penal În procesul civil cu rare excepţii părţile nu sunt obligate să stea personal în proces. Reprezentarea părţilor în proces este de obicei convenţională şi înbracă două aspecte care se referă la persoana fizică şi cea juridică. Reprezentarea juridică convenţională a persoanei fizice

Reglementarea acestei reprezentări este în articolul 67,68,70 Codul de procedură civilă reprezentarea se poate face prin mandatar neavocat sau prin avocat. Reprezentarea prin neavocat: Se justifică printr-o procură specială, procura dată numai unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, care trebuie să fie autentificată, dată ad litem, pentru exerciţiul dreptului de a chema în judecată sau a reprezenta în judecată. Mandatarul cu procură generală poate sta în proces numai în cadrul procurii generale: să fie dat şi acest drept. Mandatul se presupune dat pentru toate actele judecăţii, el putând însă să fie şi restrâns. Actele de dispoziţie se fac numai ăn temeiul unei procuri speciale. Mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat. Cazuri în care nu este nevoie, iar partea este reprezentată de un mandatar 1.doctorii în drept sau licenşiaţii în drept pentru soţi sau rudele până la gradul al 4-lea inclusiv se pot prezenta în instanţe indiferent de gradul acestora pentru a-i reprezenta; 2.sotul sau o rudă până la gradul al 4-lea poate reprezenta partea numai la judecătorie; 3.când reprezentarea izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească partea poate fi reprezentată în toate instanţele; Derogatoriu de la dreptul comun mandatul nu încetează prin moartea celui care la dat, el tăinuind până la retragerea lui de către moştenitori. Aceeaşi situaţie o avem şi când persoana devine incapabilă. Retragerea mandatului sau renunţarea la mandat poate fi opusă celeilalte părţi numai de la comunicare. În cazul în care retragerea sau renunţarea s-a făcut în şedinţă publică în prezenţa părţii numai este necesară comunicarea. Renunţarea la mandat se face cu înştiinţarea mandantului şi a instanţei cu cel puţin 15 zile înainte de termen sau de împlinirea termenului de atac. Reprezentarea prin avocat Calitatea de reprezentant a părţii se justifică cu delegaţie, care are certificată semnătura clientului. Mandatul se dă prin încheierea contractului de asistenţă juridică care prevede expres întinderea drepturilor conferite avocatului. Avocatul poate face orice fel de acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar putea pierde. Actele de dispoziţie pot fi făcute de avocat fără procură specială numai dacă există claze în contract. 22

Denenţarea contractului de asistenţă juridică se poate face unilateral sau prin acordul părţilor. Avocatul care nu poate îndeplinii mandatul, renunţă la profesie sau este suspendat este obligat să-şi asigure substituirea. Reprezentarea juridică convenţională a persoanei juridice Persoana juridică nu participă la proces prin organul său de conducere ci prin reprezentare care de regulă este jurist-consult. Acesta consolidează pe baza actelor semnate de conducătorul persoanei juridice sau seful oficiului juridic. Penrtu anumite acte procesuale are nevoie de o delegaţie specială sau aceste acte procesuale vor fi făcute numai de organul de conducere, şi anume: pornirea acţiunilor fixarea pretenţiilor renunţarea la pretenţii,la acţiune sau declararea ori renunţarea la căile de atac răspunsul la interogatoriu Organele centraleale unei persoane juridice nu pot fi reprezentate de juriştii-consulţi a-i organelor locale din localităţile în care aceştia îşi au sediul decât în baza unei delegări speciale. Persoana juridică poate recurge şi la serviciile unui avocat. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant Când nu se face dovada calităţii de reprezentant, instanţa este datoare să dea un termen pentru a împlini această lipsă, iar dacă nu se îndeplineşte va anula cererea. Excepţia lipsei de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricini, titularii dreptului putând însă ratifica actele făcute de persoana care nu avea calitatea de reprezentant.

Procurorul Este parte în procesul civil. Conform noi formulări articolul 45 procurorul poate să pornească acţiunea civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime a anumitor categorii de persoane: minorii, interzişii, dispăruţii şi alte cazuri prevăzute expres de legi speciale. Pentru a nu se încălca dreptul celui ce se pretinde a fi titularul dreptlui subiectiv acesta va fi introdus în totdeauna în proces şi poate să uzeze de actele de dispoziţie, respectiv renunţarea la acţiune, la drept sau tranczaţie. Actele procesuale de dispoziţie enumerate mai sus făcute de reprezentanţii minorilor, interzişilor sau dispăruţilor nu împiedică judecata dacă imstanţa – apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Dacă procurorul îşi retrage cererea partea poate să solicite continuarea judecăţii. Procurorul poate să participe la judecată. Articolul 130 alin. 1 Constituţie – procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Această prevedere a fost introdusă şi în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa nr.138/2000. În anumite cazuri participarea şi concluziile procurorului sunt obligatorii:- la adopţie, în punerea sub interdicţie, la declararea morţii sau a dispariţiei, la expropiere etc. Când prezenţa procurorului nu este obligatorie instanţa nu poate cenzura participarea acestuia, el nefiind obligat să-şi motiveze participarea. Părţile pot însă în condiţii normale să-l recuze. Dacă prezenţa procurorului este obligatorie neparticiparea sa duce la casarea hotărârii care este lovită de nulitate absolută. Întotdeauna dacă participarea procurorului este obligatorie, la fond este obligatorie şi în căile de atac. Poate exrcita căile de atac împotriva oricăror hotărâri indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Procurorul poate solicita executarea silită numai pentru hotărârile în care el a pornit şi acţiunea. 23

Întinderea competenţei instanţei Aceasta se stabileşte nu numai în raport de normele articolul 1-16 Codul de procedură civilă ci şi potrivit altor reguli cuprinse în întreg Codul de procedură civilă.

-

Reguli şi cazuri în care există incidenţe: 1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului. Regula este că judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei. Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale când este oblifatorie suspendarea judicăţii. 2. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de procedură. Regula este că accesoriul urmează soarta principalului. Asupra unor incidente procedurale se pronunţă obligatoriu alte instanţe: în cazul recuzări tuturor judecătorilor unei instanţe în cazul delegării instanţei; în cazul strămutării. În aceste cazuri se pronunţă altă instanţă. Prorogarea competenţei Prorogarea intervine când o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu care a fost sesizată de reclamant devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă superioară sau prin convenţia părţilor, să rezolve cereri care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa. Avem trei feluri de prorogări: legală, judecătorească şi convenţională. Prorogarea legală este cuprinsă în articolul 9 Codul de procedură civilă care spune că în cazul coparticipării procesuale pasive reclamantul poate introduce cererea la instanţa domiciliului oricărui pârât. Articolul 17 Codul de procedură civilă spune că cererile accesorii şi incidentale sunt în vederea instanţei care judecă cererea. Cererile incidentale care se pot formula într-un proces pot fi cereri de măsuri asiguratorii (sechestrul), cereri de asigurare a dovezilor, cererea reconvenţională, intervenţia voluntară, chemarea în garanţie şi chemarea în judecată a altor persoane. Indiferent dacă se încalcă sau nu o normă de competenţă teritorială instanţa competentă rămâne instanţa de la locul faptei. Articolul 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate. Conexitatea înseamnă că părţile pot cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite dar de acelaşi grad în care sunt aceleaşi părţi chiar împreună şi cu alte părţi şi al cărui obiect sau cauză au între ele o strânsă legătură. Conexitatea se poate face la cererea părţi sau din oficiu de către instanţă. Dosarul se trimite instanţei mai întâi investită cu excepţia situaţiei când părţile cer trimiterea la una din instanţe sau una din pricini este de competenţa unei anumite instanţe şi părţile nu o pot înlătura. Instanţa poate să dispună şi disjungerea judecării cauzei dar îşi păstrează competenţa de soluţionare a cauzei conexate. Ex: revendicările – evacuare. Litispendenţa: nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Excepţia se ridică de părţi sau de judecător la instanţele d fond şi cauza se trimite instanţei mai întâi investită dacă se află în acelaşi grad de jurisdicţie sau instanţei cu grad mai înalt. Prorogarea judecătorească intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Poate să apară în cazul hotărârilor date în cererile de delegare a instanţei, în cererile de4 recuzare a tuturor judecătorilor instanţei sau când din cauza recuzării nu se poate constitui completul de judecată, în cereri privitoare la strămutarea şi în cazul admiterii recursului şi 24

casări cu trimitere la o altă instanţă decât cea care a judecat prima oară dar egală în grad. Articolul 23 Codul de procedură civilă prevede că atunci când din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze. Curtea Supremă de Justiţie la cererea părţii interesate desemnează o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina. Strămutarea articolul 37 – 40 Codul de procedură civilă – se poate solicita pentru motive de rudenie sau afinitate, pentru motive de bănuială legitimă, pentru motiv de siguranţă publică. Pentru primele 2 motive cererea poate fi făcută de partea interesată iar pentru al treilea motiv cererea poate fi făcută numai de procurorul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Pentru primul motiv cererea se face înainte de începerea dezbaterilor iar pentru motivele doi şi trei în orice stare a pricinii. Pentru motivul unu competenţa de soluţionare revine instanţei superioare, pentru celelalte două motive competenţa revine Curtea Supremă de Justiţie. Soluţionarea cererii se face în camera de consiliu cu citarea părţilor. Preşedintele instanţei poate solicita dosarul şi fără citarea părţilor să dispună suspendarea judecăţii comunicând de urgenţă măsura luată. Hotărârea se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac. Atunci când se admite strămutarea cauza se trimite unei instanţe de acelaşi, grad ia hotărârea în ce măsură se păstrează actele efectuate înaintea strămutării. Prorogarea convenţională poate să apară numai referitor la competenţa teritorială şi numai la cea care nu este reglementată prin norme imperative. Convenţia părţilor poate fi scrisă sau verbală dar trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - părţile trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu; - consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat; - convenţia trebuie să fie expresă. Ea trebuie să determine exact instanţa aleasă; - instanţa aleasă nu trebuie să fie necompetentă absolut. Părţile pot încheia convenţia anterior ivirii litigiului. Excepţia de la această regulă: articolul 11 Codul de procedură civilă care vizează cererile de despăgubiri în materie de asigurare. După sesizarea instanţei, alegerea se poate face de către părţi numai până la prima zi de înfăţişare. Incidenţe procedurale cu privire la instanţa sesizată Există 2 categorii: 1. Incidenţele în care instanţa sesizată este completă dar nu îndeplineşte condiţiile de obiectivitate: delegarea şi strămutarea. 2. instanţa sesizată nu este competentă dar nu este contestată competenţa. Excepţia de necompetenţă şi conflictele de competenţă. a. excepţia de necompetenţă: este posibil ca instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată sau o cale de atac să nu fie competentă. Invocarea necompetenţei pe parcursul judecăţii înainte de pronunţarea hotărârii fie în fond, pe calea de atac se face cu excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre necompetentă poate fi revocată pe calea apelului, recursului sau a contestaţiei în anulare de drept comun. Excepţia de necompetenţă poate viza atât competenţa absolută cât şi cea relativă. Necompetenţa absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în tot cursul procesului. Necompetenţa relativă poate fi invocată numai de pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare. Excepţia se pune în mod obligatoriu în discuţia părţilor. Dacă se admite excepţia instanţa îşi va declina competenţa prin sentinţă sau decizie în favoarea instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională. Dacă se respinge excepţia instanţa pronunţă o hotărâre interlocutorie care nu poate fi atacată decâr odată cu fondul. Dacă se constată că cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională cererea se respinge ca inadmisibilă. Dacă 25

litigiul are un element de extraneitate datorită căruia competenţa revine unui organ jurisdicţional dintr-un alt stat, cererea se va respinge ca nefiind de competenţa instanţelor române. Hotărârile de declinare, dezinvesteşte instanţa sau organul jurisdicţional şi investeşte instanţa în favoarea căreia a fost făcută. Împotriva hotărârii de declinare se poate declara recurs termenul fiind de 5 zile şi curge de la pronunţare. Dacă calea de atac este declanşată de cel ce a cerut declinarea şi a obţinut-o, dosarul va fi trimis deîndată instanţei considerată competentă întrucât se presupune că este o încercare de tergiversare a soluţionării cauzei. Actele de procedură îndeplinite de instanţa necompetentă sunt nule cu excepţia probelor care rămân câştigate cauzei şi nu vor fi refăcute decât pentru motive temeinice. Hotărârea de declinare de competenţă are autoritate de lucru judecat când devine irevocabilă pentru instanţa care se dezinvesteşte. N-are acest caracter şi pentru cea căreia i se trimite dosarul. b. conflictul de competenţă: există conflict de competenţă când 2 sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină sau când 2 sau mai multe instanţe prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină. Există conflicte: - pozitive de competenţă negative de competenţă Instanţa înaintea căreia se iveşte conflictul de competenţă suspendă din oficiu orice altă procedură şi înaintează dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului. Există conflict de competenţă şi în cazul în care el se iveşte între o instanţă judecătorească şi alt organ cu activitate jurisdicţională. Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă este instanţa superioară comună celor 2 instanţe judecătoreşti. Instanţa competenţă să judece conflictul hotărăşte în camera de consiliu fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă numai căi de atac a recursului în 5 zile de la comunicare.

Actele de procedură Definiţie: Ca orice act (operaţiune juridică / înscris) este făcut pentru declanşarea procesului civil de instanţa judecătorească, părţile şi ceilalţi participanţi la proces legat de activitatea procesuală a acestora. Se clasifică în raport de mai multe criterii: 1. În raport de organele sau persoanele ce le întocmesc sau de la care emană: - actele părţilor: cererea de chemare în judecată, de declarare a apelului; - actele instanţei: încheierea, hotărârea judecătorească; - actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare, actele de procedură; - actele altor participanţi la proces: depoziţiile martorilor, ancheta socială; 2. În funcţie de conţinut: - acte ce conţin o manifestare de voinţă: chemarea în judecată, tranzacţia, întâmpinarea; - actele ce constau într-o operaţiune procedurală: proces verbal de sechestru; . În funcţie de natura lor: acte judiciare - se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul; acte extrajudiciare – se îndeplinesc în cadrul procesului dar în afara instanţei: expertiza, somaţia; . În funcţie de modul de efectuare: acte scrise: cererea, încheierea, hotărârea judecătorească; acte orale: depoziţiile martorilor, susţinerile părţilor Orice act de procedură se face în condiţii şi termene special prevăzute de lege, existând reguli generale: a. Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă; 26

b. Actul de procedură trebuie să relateze în chiar contextul său faptul că au fost îndeplinite cerinţele legii. Termenele procedurale Termenul e intervalul de timp în cadrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau dimpotrivă e oprită îndeplinirea altor acte de procedură. Categorii de clasificare: În funcţie de caracterul lor: termene imperative / peremptori; termene prohibitive / dilatori; În cazul termenelor imperative actul procedural trebuie îndeplinit înăuntru termenului. În cazul termenelor prohibitive se interzice îndeplinirea actului în acest interval de timp. 2. După modul cum sunt stabilite: termene legale; termene judecătoreşti; termene convenţionale În funcţie de sancţiunea nerespectării lor: termene absolute: afectează soliditatea actelor de procedură şi le înlătură în general în cazul căilor de atac; termene relative: atrag sancţiuni disciplinare / pecuniare; În procedura civilă termenele sunt stabilite pe ore, zile, săptămâni, luni sau ani. Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare. Termenele pe zile se calculează pe zile libere, nu intră în calcul nici prima nici ultima zi. Termenele pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua corespunzătoare a săptămânii, linii sau anului. Dacă termenele se sfârşesc într-o zi de sărbătoare sau când serviciul este suspendat durata lor se prelungeşte de drept până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Zilele de sărbătoare din cursul termenului intră în calcul. Fiecare termen are un punct de plecare şi unul de împlinire. Ca punct de plecare termenul începe să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel. Articolul 103 Codul de procedură civilă prevede că atunci când sunt împrejurări mai presus de voinţa părţi termenul poate fi întrerupt, iar când această împrejurare a încetat începe să curgă un nou termen fix de 15 zile. Sancţiunile în cazul nerespectării termenelor sau neîndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă a actelor procedurale sunt nulitatea, sancţiuni pecuniare, obligaţia de a reface sau completa actul sau obligaţia de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor de procedură Sancţiuni aplicabile în cazul nerespectări formei actului juridic 1.

Nulitatea Este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efecte. Nulitatea actelor de procedură este prevăzută în articolul 105 Codul de procedură civilă – prevede 2 cazuri: necompetenţa judecătorului încălcarea formei legale şi necompetenţa funcţionarului – numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului. Vătămarea se presupune până la proba contrară. 27

Clasificarea nulităţilor I. După izvorul lor: nulităţi exprese – puţine la număr în cod nulităţi virtuale – cele mai numeroase, însă în cazul lor trebuie să se dovedească vătămarea. II. După cum privesc forma exterioară sau intrisecă: nulităţi intriseci – ţin de forma actului nulităţi extrinseci – ţin de forme exterioare III. În cazul nerespectării condiţiilor proprii a unui act de procedură sau datorită dependenţei sale de un alt act: propri derivate – interesează efectele actului IV. După caracterul normelor încălcate: absolute relative V. După întinderea efectelor distructive: totale parţiale Cele 2 cazuri prevăzute de articolul 105 Codul de procedură civilă: 1. Necompetenţa judecătorului – în acest caz nulitatea este necondiţionată. Când discutăm de necompetenţa judecătorului ne referim la necompetenţa instanţei din care face parte judecătorul. Necompetenţa poate fi: materială sau teritorială. Compunerea completului de judecată nu intră în acest caz prevăzut de articolul 105 Codul de procedură civilă. 2. Încălcarea formelor legale – pentru a exista această nulitate trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii: - să existe un act de procedură întocmit cu neobservarea formei legale sau de un fucţionar necompetent; - actul să fi produs o vătămare şi să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Interesul şi vătămarea sunt condiţii indispensabile pentru invocarea nulităţii. Vătămarea poate consta în: prejudiciu material; faptul amânării procesului din culpa uneia din părţi; a necomunicării cererii reconvenţionale; a necomunicării unui act de procedură, etc. Constatarea vătămării este lăsată la aprecierea instanţei. Nimeni nu poate să invoce neregularitatea unui act care se datorează propriei fapte culpabile. Articolul 106: prevede posibilitatea judecătorului de a dispune îndreptarea neregularităţilor săvărşite cu privere la actele de procedură. Alte cazuri de nulitate sunt prevăzute şi în alte legi: - legea 146 / 1995 – taxele de timbru – se poate cere Ministerului de Finanţe amânări, eşalonări, scutiri pe baza acestei legi. Mijloacele de invocare a nulităţilor diferă în funcţie de momentul învocării şi de caracterul normei. Nulitatea poate fi invocată prin excepţie, în apel, recurs, prin contestaţia în anulare, în revizuire, în cazul recursului în anulare, în cazul contestaţiei la anulare. Excepţia este mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual şi poate îmbrăca diferite forme. În cazul nulităţii absolute poate fi invocată de oricine, inclusiv de instanţă din oficiu şi oricând. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie numai de persoana vătămată şi până la un anumit termen definit de lege. 28

Asupra acestor excepţii instanţa se pronunţă prin încheiere (nulitatea relativă) poate fi atacată odată cu fondul, sentinţă sau decizie (nulitate absolută). Efectele anulării actelor de procedură -

Regimul este cel de la dreptul comun, de la dreptul material cu 2 mici nuanţe: nulitatea unui act nu atrage nulitatea actelor ulterioare dacă sunt imdependente; în principiu actele nule pot fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe. 2. Decăderea Prevăzută generic în articolul 103 Codul de procedură civilă şi dispersat în alte articole. Definiţie: Sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale împerative. Ea intervine când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui act procesual iar parte a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el. Întervine şi atunci când legea procesuală stabileşte că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului civil ori într-un anumit moment procesual sau stabileşte o ordine în efectuarea actelor de procedură. Articolul 103 prevede ca şi condiţii pentru aplicabilitatea decăderii inexistenţa unei decăderi exprese şi partea să nu dovedească o împiedicare mai presus de voinţa sa. Decăderea nu intervine dacă nu a fost constatată de instanţă. Decăderea poate fi înlăturată în mai multe cazuri: - când partea în drept de a se prevala de sancţiune renunţă la invocarea pierderii termenului. Aceasta este strict personală, partea trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Trebuie să fie expresă şi se aplică numai în cazul normelor dispozitive; - când decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate; - când decăderea se acoperă potrivit unei dispoziţii exprese a legii; Decăderea poate fi invocată atunci când este vorba de o încălcare a normei imperative de oricine, chiar şi de către instanţă din oficiu şi oricând dacă nu există o limitare a legii. În cazul normelor dispozitive invocarea decăderii se poate face numai de partea interesată şi la termenul următor celui care s-a constatat decăderea. Efectele decăderii Decăderea nu atinge dreptul subiectiv, dar poate duce indirect la pierderea dreptului de a obţine condamnarea pârâtului. Repunerea în termen Tot articolul 103 prevede că partea care dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a îndeplini actul de procedură în termen trebuie să îndeplinească acest act în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi să solicite instanţei repunerea în termen. În timpul judecăţii instanţa se pronunţă prin încheiere asupra cererii de repunere în termen, iar această încheiere se atacă odată cu fondul; prin hotărâre – dacă se respinge cererea de repunere în termen pentru exercitarea unei căi de atac. 5. Sancţiunile pecuniare 29

Sunt prevăzute în Capitolul IV 1 Codul de procedură civilă intitulat Amenzi judiciare şi despăgubiri, introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa 138 / 2000 ( articolul 1081 - 1085 Codul de procedură civilă). - sancţionează şi reaua-credinţă a părţilor în exercitarea actelor de procedură; - împotriva amenzii care se stabileşte prin încheiere executorie se poate face numai cerere de reexaminare prin care se solicită motivat să se revină asupra acesteia. Cererea de reexaminare se face în 15 zile de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii. Cererea se soluţionează prin încheiere revocabilă dată în Camera de Consiliu de către instanţa de judecată care a aplicat amenda sau de preşedintele instanţei. Normele de procedură civilă Reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii. Trei criterii de clasificare a normelor de procedură civilă: 1. a. b. c.

2. -

-

După obiectul normelor sau după natura juridică a raporturilor pe care le reglementează: norme de organizare judecătorească; nerme de competenţă; norme de procedură propriu-zisă; Această clasificare rezultă atât din articolul 72 lit.h din Constituţie, cât şi din articolul 125 alin.3 Codul de procedură civilă. Normele de organizare judecătorească  reglementează compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, numirea şi avansarea magistraţilor; organizarea şi funcţionarea Consiliului superior al magistraturii; statutul magistraţilor şi compunerea completelor de judecată. Normele de organizare judecătoreşti se regăsesc în legea 92/1992 şi legea 56/1993 (reglementează organizarea Curtea Supremă de Justiţie. Normele de competenţă  reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cuactivitate judecătorească. Cuprind norme generale precum şi repartizarea priciniilor civile între instanţe de grade diferite şi între instanţe de acelaşi grad. Normele de procedură propriu-zisă – reglementează modul de judecată al pricinilor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Acestea se subclasifică în : norme de procedură contengioasă norme de procedură necontengioasă norme de executare silită Întinderea câmpului de aplicare; norme: generale speciale Norme generale  sunt cele care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel (articolul 721) Normele speciale  aplicabile numai într-o anumită materie expres prevăzută de lege ele sunt de strictă interpretare. Ele se găsesc atât grupate în coduri şi dispersate. Normele speciale se regăsesc şi în alte acte normative (codul familiei, comercial) În cazul concursului de legi când avem legea speciale şi generale, trebuie să respecte 2 regului: normele speciale se aplică cu prioritate chiar dacă sunt anterioare normelor generale. În măsura în care normea specială tace se completează cu norma generală. 30

3. -

-

După caracterul conduitei pe care aceste norme o prescriu: norme imperative norme dispozitive Norme imperative  impun o acţiune, ori le obligă la o abstenţiune (abţinere), şi sub sancţiune nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele. Norme dispozitive  suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a părţilor în actele lor sau protejând interesele uneia din părţi, îngăduie prin chiar conţinutul lor ca părţile să-şi exercite dreptul de dispoziţie. Cele 2 categorii de norme se deosebesc, fiecare prezentînd caracteristici specifice: Norma imperativă impune o anumită conduită, de la norma dispozitivă părţile putând deroga expres sau tacit. Sancţiunea unei norme imperative o reprezintă perimarea, decăderea sau nulitatea absolută pe când sancţiunea unei norme dispozitive este nulitatea relativă. În cazul normei imperative, viciile actului de procedură nu se pot acoperii pe când în cazul normei dispozitive se pot acoperii. Invocare încălcării normei imperative se poate face de oricine, pe când încălcării normei dispozitive poate fi invocată numai de cel pe care îl protejează. Invocarea încălcării normei imperative se poate face în orice stare a pricinii, încălcarea normei dispozitive se face numai într-un anumit termen şi numai în faţa primei instanţe. Normele de organizare judecătorească sunt norme imperative cu excepţia: recuzării. Normele de competenţă sunt imperative când se referă la: competenţa generală; competenţa materială; competenţa teritorială exclusivă. Normele de procedură propriu-zisă sunt diferite în sensul că celece vizează ordinea firească a judecăţii şi principiile procedurii civile sunt imperative, iar cele ce crează facilităţi pentru părţi sunt dispozitive.

JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE 1. 2. 1. A. B.

Procesul civil parcurge, în general 2 faze: Judecata Executarea silită JUDECATA cunoaşte mai multe momente: judecata în prima instanţă => judecată de fond; judecata în apel; judecata în recurs; judecata în căile extraordinare de atac; În fiecare din aceste momente, judecata parcurge aceleaşi etape şi anume: Etapa scrisă Etapa dezbaterilor 31

C.

Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii A.

Etapa scrisă

Cod procedură civilă cuprinde reglementări generale referitoare la cereri şi reglementări specifice pentru cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi cererea reconvenţională => cele 3 au fost prevăzute de legiuitor pentru ca părţile să se încunoştinţeze reciproc în privinţa pretenţiilor şi apărărilor lor. Uneori sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile care trebuie dovedită ca realizată 1. CERERILE Dispoziţii generale privind cererile în justiţie Cererea => este acel mijloc general prin care o persoană solicită concursul instanţei judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime. Cereri introductive => cele care declanşează procesul civil. Cereri incidente => se fac în cursul procesului şi pot proveni de la părţi sau de la terţi.

l 82 C.pr.civilă => Cererea trebuie să se facă în scris, iar în conţinutul ei trebuie să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliu sau reşedinţa părţilor (sedii, denumire), obiectul şi semnătura. Dacă din orice motiv cererea nu poate fi semnată, judecătorul este obligat să stabilească identitatea părţii, să-i citească conţinutul, făcând menţiune despre acestea pe cerere.

ul 83 C.pr.civilă => Dispoziţia generală care arată în cazul în care cererea este făcută prin mandatar se va ataşa procura în original sau copie legalizată; mandatarul avocat va certifica el însuşi aceasta. Reprezentantul legal trebuie să depună copia după înscrisul doveditor a calităţii sale.

l 84 C.pr. civilă => Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, va fi considerată valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. În acest caz, calificarea corectă a cererii va fi pusă în discuţia părţilor, neputându-se trece peste principiul disponibilităţii. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Reglementare: articolul 109, 112, 113, 114 C.pr. civilă. articolul 109 => oricine pretinde un drept împotriva altei persoane, trebuie să facă o cerere instanţei competente. 112 => reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată: 1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, nr. de înmatriculare în Registru Comerţului, C.U.I. şi contul bancar. - în cazul reclamanţilor care locuiesc în străinătate este obligatoriu să arate şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; Punerea domiciliului sau reşedinţei pe acelaşi plan demonstrează preocuparea legii de a determina locul unde poate fi găsită persoana pentru a i se comunica actele de procedură. Dacă pe parcursul procesului se schimbă domiciliul sau reşedinţa uneia din părţi, este obligatoriu încunoştinţarea instanţei sau părţii adverse sub sancţiunea neluării ei în seamă (se pierde termenul de apel). 32

Domicipiul indicat în cerere poate fi şi un domiciliul ales la altă persoană, caz în care este obligatorie indicarea numelui acelei persoane. 2. Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional; Această cerinţă apare atunci când partea alege să-şi exercite drepturile procesuale, nu personal ci prin mandatar, indiferent dacă reprezentarea este legală, convenţională sau judecătorească. Aceeaşi situaţie apare când cererea este făcută atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant.

-

3. Obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Prin obiect, se înţelege pretenţia concretă a reclamantului. Exemplu: restituirea concretă a unei sume de bani; desfacerea căsătoriei; revendicarea unui bun. Obiectul => CONDIŢII, CERINŢE să fie licit; să fie posibil; să fie determinat sau determinabil => să rezolve o neînţelegere concretă, nu de principiu. Obiectul poate fi unic, dar pot exista şi capete principale şi accesorii. Obiectul trebuie identificat cu exactitate pentru că, pe baza lui se determină competenţa generală, materială şi teritorială a instanţelor, taxa de timbru, admisibilitatea probelor şi întreg cadrul prosesual. Reclamantul poate completa sau modifica obiectul cererii până la prima zi de înfăţişare, iar instanţa poate hotărâ numai în limitele în care a fost investită. 4. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt => reprezintă relatarea pe care o face reclamantul şi din care rezultă împrejurări care l-au determinat să solicite concursul justiţiei. Odată cu motivele de fapt, se va indica cauza sau temeiul juridic. Temeiul juridic => nu este obligatoriu să se arate prin indicarea articolului de lege, fiind sificientă indicarea pr. generator al dreptului subiectiv. Exemplul: contract; căsătorie. Dacă partea indică texte de lege, judecătorul nu este ţinut de ele, însă este obligat în baza principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare să pună în discuţie schimbarea temeiului juridic. 5. Cererea trebuie să cuprindă dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; reclamantul este dator să-şi dovedească susţinerile sale prin probe; probele pot fi variate, în funcţie de specificul cauzei.

-

Articolul arată concret: dacă probele sunt înscrisuri, trebuie să depună copii certificate de el în atâtea exemplare câte părţi sunt şi un exemplar pentru instanţă; înscrisurile străine trebuie traduse şi certificate de reclamant. în cazul probei cu interogatoriu, reclamantul va solicita înfăţişarea personală a pârătului; în cazul probei cu martori se va indica numele şi reşedinţa acestora 6. Cererea se încheie obligatoriu cu semnătura reclamantului. Din toate aceste elemente, cele privind numele, obiectul şi semnătura (1, 3. 6 ) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. 33

Lipsa semnăturii poate fi însă complinită pe tot parcursul procesului, fie la acelaşi termen, dacă reclamantul e prezent, fie la un termen ulterior la care va fi citat cu această problemă. Lipsa semnăturii se poate invoca de pârât pe tot parcursul procesului. Pentru celelalte elemente, nulitatea intervine în măsura în care se dovedesc cele 2 condiţii prevăzute de articolul 105 alin. 2. Dispoziţiile articolul 112 se completează cu prevederile generale din articolul 82, 84. Articolul 112 constituie dreptul comun în materie de cerere de chemare în judecată existând şi norme speciale care derogă parţial sau total de la aceste, sau care i supun ataşarea unor acte obligatorii la introducerea cererii. TIMBRAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

1. -

2.

-

=> Odată cu introducerea cererii, trebuie făcută dovada achitării taxelor de timbru. Legea instituie 2 timbraje distincte: 1. taxa judiciară de timbru; 2. timbrul judiciar; Taxa judiciară de timbru Reglementată în Legea 146 / 1995 cu modificările ulterioare. ele se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice; se achită anticipat la trezorerie, în conturi speciale; nuci o cerere nu poate fi primită dacă nu se face dovada achitării taxei; în mod excepţional şi numai pentru motive temeinice care se arată în rezoluţia preşedintelui se pot primi cereri netimbrate sau incomplet timbrate, punându-se în vedere reclamantului ca până la primul termen să completeze taxa de timbru: dacă acţiunea are mai multe capete de cerere, se va timbra distinct fiecare capăt de cerere; Cererile reconvenţionale, intervenţiile, cererile în căile de atac sau declanşate în căile de atac, aderările sau chemările în garanţie, se timbreză. Legea taxei de timbru, distinge între cele evaluabile în bani, la care taxa se calculează progresiv şi proporţional şi cele neevaluabile în bani la care taxa este fixă. Aceeaşi lege reglementează acţiunile scutite de taxă de timbru: pensiile, litigiile de muncă, etc. Împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru, pusă în vedere de instanţă, partea are posibilitatea introducerii unei contestaţii la D.G.F.P. care hotărăşte. D.G.F.P. este abilitată, ca la cererea părţii să acorde scutiri totale sau parţiale pentru plata taxei sau să dispună amânări ori eşalonări de plată. În cazul în care partea nu a achitat taxa stabilită de instanţă, cererea va fi anulată ca netimbrată sau insuficient timbrată. Timbrul judiciar Este introdus prin O.G. 32 / 1995 şi se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa tuturor instanţelor judecătoreşti, Min. Justiţiei şi instituţiilor care-i sunt subordonate precum şi actelor notariale. el nu se aplică în cazul în care nu se percepe taxa judiciară de timbru. Cererile pentru care se datorează timbrul judiciar nu vor fi primite şi înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător. ÎNTRODUCEREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ŞI CONSTITUIREA DOSARULUI - se dispune la instanţa competentă în atâtea copii câţi pârâţi sunt; dacă ei au un reprezenţant comun sau au mai multe calităţi juridice, se depune o singură copie; 34

- dacă cererea se trimite prin prin poştă sau curier se înregistrează la registratura instanţei, unde primeşte dată certă şi este înaintată preşedintelui instanţei împreună cu plicul în care a sosit pentru rezoluţie; - atribuţiile preşedintelui instanţei în acest domeniu se pot delega unui judecător anume desemnat, numit judecător de serviciu; La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele instanţei verifică: dacă sunt îndeplinite cerinţele stipulate în art 112, 113 C.pr.civilă; dacă a fost achitată taxa de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în caz contrar pune în vedere reclamantului lipsurile constatate şi obligaţia de a le remedia. Completările pot fi făcute deîndată, sau dacă nu este posibil, cererea va fi înregistrată şi se va fixa un termen scurt până la care raclamantul este obligat să îndeplinească cele solicitate; dacă el nu se conformează, judecata se suspendă şi nu va reîncepe decât dacă reclamantul se conformează. - suspendarea se pronunţă prin închiere - art 339 C.pr.civilă - procedura necontencioasă; - fixarea termenului de judecată presupune arătarea zilei, orei, lunii, completului şi sălii; - termenul va fi în aşa fel fixat, încât de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă cel puţin 15 zile pentru depunerea întâmpinării, iar în cazurile urgente cel puţin 5 zile. - odată cu comunicarea citaţiei, pârâtului i se comunică copie după acţiune şi după înscrisurile anexate; - sub rezerva dezbaterilor la primul termen, pârâtul poate fi citat la interogatoriu sau se pot lua măsuri în sprijinul probatoriului solicitat, înclusiv măsuri asiguratorii sau de asigurare a dovezilor, prin încheiere executorie; - după ce preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu stabilesc prin rezoluţie elementele de mai sus, cererea se predă, arhivarului - registrator care îi dă număr în registrul general de dosare şi o înscrie în opisul alfabetic, registrul informativ şi registrul de termene al arhivei; - în cazul coparticipării procesuale active sau pasive, preşedintele instanţei cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor va putea dispune reprezentarea lor prin mandat şi îndeplinirea tuturor actelor de procedură numai cu acesta; - dacă pârâtul locuieşte în străinătate, primul termen va fi mai lung, iar prin citaţie i se pune în vedere obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde i se vor face toate comunicările. Dacă nu se conformează, comunicările i se fac prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română în care se enunţă actele expediate va ţine loc de îndeplinire a procedurii. EFECTELE CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ 5 Efecte : 1.

- investeşte instanţa cu soluţionarea cauzei - instanţa NU se autoinvesteşte. 2. - constituie baza raportului procesual fixând cadrul procesual şi obiectul litigiului. Înstanţa NU poate lărgi cadrul procesual din oficiu prin introducerea altor persoane pe de o parte, iar pe de altă parte este ţinută de obiectul pricinii neputând da altceva decât s-a cerut sau mai puţin decât s-a cerut. 3. - în cazul competenţei teritoriale alternative, ea exprimă opţiunea reclamantului pentru una din instanţe, opţine asupra căreia nu poate reveni. 4. - operează punerea în întârziere a pârâtului, ceea ce are ca efect faptul că de la această dată pârâtul e considerat posesor de rea-credinţă şi datorează fructele în caz de admitere a acţiunii de la momentul introducerii acesteia. suportarea riscului pieirii lucrului încep să curgă dobânzile 35

5.

- întrerupe cursul prescripţiei chiar dacă e introdusă la o instanţă necompetentă. Pentru a avea acest efect cererea trebuie introdusă la un organ jurisdicţional şi nu trebuie să fie respinsă, anulată ori perimată sau reclamantul să nu fi renunţat la ea.

2. ÎNTÂMPINAREA Reglementată de articolul 115-118 C.pr.civilă - act de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată urmând să se apere faţă de pretenţiile reclamantului. Ea cuprinde: - excepţiile de procedură şi de fond pe care pârâtul le ridică faţă de cererea reclamantului; - răspunsurile la toate chestiunile de fapt sau de drept; - dovezile cu care se apără impotriva fiecărui capăt de cerere, iar în cazul probei cu martori numele şi domiciliul acestuia; - semnătura. Întâmpinarea nu se timbrează şi se depune cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fizat pentru judecată. Ea se depune în atâtea exemplare câti reclamanţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă. Împreună cu întâmpinarea se pot depune copii certificate de pe înscrisuri. Întâmpinarea este obligatorie, în afara cazurilor în care legea dispune în mod expres altfel. Dacă pârâtul nu depune împlinarea în termenul prevăzut de lege, sancţiunea este decăderea din drept de a mai propune probe şi a invoca excepţii, înafara celor de ordine publică. Legea prevede o excepţie: în cazul în care partea nu este asistată sau reprezentată de avocat preşedintele instanţei este obligat să-i pună în vedere la prima zi de înfăţişare săşi propună probele şi să-şi arate excepţiile care vor fi consemnate în încheiere. La cerere se poate acorda un termen în vederea pregătirii şi depunerii întâmpinării.

3. CEREREA RECONVENŢIONALĂ  reglementată în articolul 119-120 C.pr.civilă. În procesul civil, pârâtul poate adopta o atitudine agresivă, ridicând pretenţii impotriva reclamantului prin formularea unei cereri reconvenţionale. Ea este admisibilă atunci când tinde la o compensare judiciară sau în situaţia în care pârâtul pune în discuţie însă-şi validitatea temeiului juridic a pretenţiilor reclamantului. Cererea reconvenţională în principiu este facultativă; pârâtul poate opta pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată separată sau poate să opteze doar să se apere pentru a obţine o reducere a pretenţiilor reclamantului. În cazul în care numai se apără el nu poate obţine condamnarea reclamantului la efectuarea vreunei pretenţii. Cererea reconvenţională având caracter incidental se soluţionează de instanţa investită cu cererea principală chiar dacă s-ar încălca o normă imperativă de competenţă. Din punct de vedere al conţinutului cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru cererea de chemare în judecată, inclusiv în ceea ce priveşte timbrajul. Articolul 119 alin. 3 prevede că cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. 36

Dacă reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată la primul termen, pârâtul va putea depune cererea reconvenţională până la termenul următor. Cererea reconvenţională depusă după prima zi de înfăţişare poate fi primită de instanţă şi judecată impreună cu cererea principală dacă părţile se declară de acord. Sancţiunea depunerii tardive a cererii reconvenţionale nu constă în respingerea acesteia, ci în judecarea ei separată de către aceeaşi instanţă. În cazul cererii reconvenţionale instanţa nu se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu asupra cererii ce o rezolvă prin hotărâre odată cu cererea principală. Dacă e depusă tardiv şi părţile nu se învoiesc să se judece împreună cu cererea principală prin încheiere motivată se va dispune disjungerea şi se va judeca separat. Cererea reconvenţională se va disjunge şi judeca separat şi în cazul în care numai cererea principală se află în stare de judecată reconvenţională necesitând probe în completare. MĂSURILE ASIGURATORII Odată cu cererea de chemare în judecată, cu cererea reconvenţională sau printro cerere separată, concomitentă, părţile pot solicita luarea unor măsuri asiguratorii în cazul acţiunilor reale, pentru evitarea dispariţiei sau degradării bunului ce formează obiectul litigiului, iar în cazul acţiunilor patrimoniale pentru împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului. Aceste măsuri sunt: 1. Sechestrul judiciar; 2. Sechestrul asigurator; 3. Poprirea asiguratorie; 4. Ipoteca asiguratorie; 1.

Sechestrul judiciar - reglementat în articolul 598 - 601 C.pr.civilă. Scopul instituirii sale este de a organiza păstrarea paza şi administrarea bunului în litigiu, prin însărcinarea unei persoana determinată, care se numeşte administrarea sechestrului. Această măsură se poate lua în principiu numai asupra unui bun în legătură cu care are loc judecata. Simpla existenţă a unui proces nefiind însă suficientă, trebuind să fie dovedită şi necesitatea instituirii sechestrului judiciar. Necesitatea trebuie să rezulte din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare ori risipire a bunurilor. Judecata trebuie să se refere la dreptul de proprietate ori la un alt drept real, la posesia unui bun mobil sau imobil, ori la administrarea sau folosinţa unui bun aflat în proprietatea comună. Cererea de sechestru judiciar o poate face oricare dintre părţile aflate în litigiu, dar şi creditorii părţilor în baza articolul 974 Cod civil. Cererea are caracter contencios şi soluţionarea se face de urgenţă cu citarea părţilor de către instanţa competentă pentru judecarea cererii principale prin încheiere care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la judecata de fond cât şi la judecarea recursului pronunţarea se poate amâna 24 ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare. În cazul în care se admite cererea de sechestru judiciar, reclamantul poate fi obligat la plata unei cauţiuni dacă sechestrul se aplică asupra unui bun mobil. În cazul bunurilor imobile se face înscrierea în C.F.. Sechestrul judiciar poate fi încuvinţat chiar fără să existe proces asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa, asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi distrus, sustras sau alterat de actualul posesor, asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului când acesta învederează insolvabilitatea debitorului, sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări. 37

-

2.

În toate aceste cazuri competenţa este a instanţei în circumscripţia căreia se află bunul. În cazul admiterii cererii paza bunului sechestrat se încredinţează unei persoane numită administrator sechestru, care poate fi: deţinătorul bunului: o persoană asupra căreia părţile cad de acord. Încredinţarea efectivă a bunului se face de către executorul judecătoresc care se deplasează la locul situării bunului şi îl dă împrimire în baza unui proces-verbal din care un exemplar se încredinţează instanţei care a încredinţat măsura. Administratorul sechestru va putea face acte de conservare şi de administrare, va putea sta în judecată în numele părţii litigante cu privire la bunul pus sub sechestru dar numai cu autorizarea instanţei va încasa orice venituri şi sume datorate şi va plăti datoriile curente sau cele constatate prin titluri executorii. Când administratorul sechestru a fost numită o terţă persoană, activitatea va fi remunerată cu o sumă fixată de instanţă. Sechestru judiciar ia sfârşit, de regulă, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii dată asupra fondului bunului conservat, fiind predat părţii care a câştigat procesul. În cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi prin încheiere revocarea dată fără citarea părţilor un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru. Sechestrul asigurator - reglementat în articolul 591 - 596 C.pr.civilă. Obiectul măsurii îl constituie bunurile mobile sau imobile care nu fac obiectul litigiului. Acest obiect referindu-se la o sumă de bani. Cererea de sechestru asigurator se poate întroduce numai după intentarea acţiunii principale. Cererea poate fi introdusă de: a. Creditorul care nu are titlu executoriu dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă. În acest caz instanţa poate fixa o cauţiune. b. Creditorul care nu are act scris dar care va trebui să depună odată cu cererea de sechestru o cauţiune de ½ din valoarea reclamată. c. Creditorul care nu are titlu executoriu, a cărui creanţă este constatată prin act scris, nu este exigibilă dar dovedeşte că debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când există pericol că debitorul să se sustragă de la urmărire, ori să-şi ascundă sau risipească averea. În acest caz creditorul este obligat la o cauţiune a cărei cuantum va fi fixat de instanţă. Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care judecă procesul. Aceasta se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu fără citarea părţilor prin încheiere executorie. Prin aceeaşi încheiere se fixează şi cuantumul cauţiunii şi data până la care poate fi plătită. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Atât la judecata în fond, cât şi la judecata recursului, pronunţarea se poate amâna 24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare. Dacă reclamantul creditor nu depune cauţiunea în termenul fixat de instanţă, sechestrul va fi desfinţat de drept, constatarea desfinţării făcându-se prin încheiere irevocabilă fără citarea părţilor. Măsura sechestrului se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc potrivit regulilor de la executarea silită. Asupra bunurilor mobile, sechestrul se va aplica numai în măsura realizării creanţei, iar asupra bunurilor imobile, sechestru se aplică prin înscrierea în C.F. Împotriva modului de aduce la îndeplinire a sechestrului de către executorul judecătoresc se poate face contestare la executare. Sechestrul asigurator are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii din procesul principal. 38

1. 2. 3. 4. 5.

Vânzarea bunurilor nu se poate face înaintea obţinerii titlului executoriu. În toate cazurile în care debitorul dă garanţii îndestulătoare, la cererea acestuia acestuia instanţa va putea ridica sechestru asigurator. Cererea se soluţionează în Camera de consiliu de urgenţă, cu citarea părţilor prin încheiere. Încheierea este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la judecata în fond, cât şi la judecata în apel , pronunţarea se face în 24 de ore iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare. Dacă cererea principală în temeiul căreia a fost solicitată instituirea sechestrului a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă sau dacă cel care a făcut-o a renunţat la judecată, poate cere ridicarea măsurii de către instanţa care a încuvinţat-o. Înstanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă fără citarea părţilor. Ridicarea măsurii se face în mod simetric cu luarea acesteia. 3.

Poprirea asiguratorie - reglementat în articolul 597 C.pr.civilă. Cazurile în care poate fi luată: - soluţionarea cererii şi luarea efectivă a măsurii sunt aceleaşi ca cele prevăzute pentru sechestru asigurator. Pot fi poprite numai sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile şi care sunt datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care această a treia persoană i le va datora debitorului în temeiul unor raporturi juridice existente deja. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

Potrivit articolul 85 C.pr.civilă judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după citarea şi înfăţişarea părţilor în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Articolul 107 obligă instanţa să amâne judecata ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii. Această dispoziţii procedurale au caracter imperativ şi cuprind 2 reguli esenţiale ale procesului civil: 1. În procesul civil, judecata se face de regulă cu citarea părţilor, excepţiile trebuind să fie expres prevăzute în lege. 2. Pentru judecarea procesului civil este obligatoriu să fie legal citate şi nu ca ele să fie prezente în instanţă. Deobicei un proces nu se judecă la primul termen, ceea ce ar presupune ca părţile să fie citate pentru fiecare termen. Articolul 153 prevede însă că partea care a fost prezentă la un termen, personal sau prin mandatar chiar neînputernicit, să cunoască termenul nu va mai fi citată în tot cursul procesului fiind presupusă a cunoaşte termenele următoare. Termenul de cunoştinţă nu-şi găseşte aplicarea în cazul în care se reia judecata după o suspendare sau o amânare fără termen. În cazul în care se chiamă partea la interogatoriu sau în cazul în care cauza se repune pe rol. Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile nu se poate schimba decât pentru motive temeinice, prin încheiere în camera de consiliu cu citarea părţilor. Cuprinsul citaţiei:  -

reglementarea cuprinsului citaţiei se află în articolul 88 C.pr.civilă. numărul şi data emiterii şi numărul dosarului; arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; arătarea instanţei şi sediului ei; numele, domiciliul şi calitatea celui citat; numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; 39

6. 7.

1. 2. 3. 4.

5. 6. 7. 8.

- alte menţiuni prevăzute de lege: cuantumul taxei de timbru, etc; - parafa sefului instanţei şi semnătura grefierului. Cerinţele de la 2, 3, 4, 6, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Odată cu citaţia se comunică şi alte acte de procedură, cererea de chemare în judecată, copie după hotărâre, interogatoriu, etc. Formularul de citaţie mai cuprinde şi dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei care sunt detaşabile şi se înapoiază instanţei de către agentul procedural. Potrivit articolului 100 C.pr. civilă, procesul verbal trebuie să cuprindă: Anul, luna şi ziua în care a fost încheiat; Numele celui care l-a încheiat; Funcţia acestuia; Numele, premumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea cu arătarea numărului imobilului, etajului şi apartamentului şi cu menţiunea dacă a fost înmânat personal celui citat sau unei alte persoane ce locuieşte cu acesta s-au s-a afişat pe uşa locuinţei; Arătarea instanţei şi sediului acestuia şi pentru citaţii şi termenul de învăţişare; Arătarea înscrisurilor comunicate; Numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea; Semnătura celui care a încheiat procesul verbal. Dacă cel ce urmează să semneze procesul verbal sau dovada de primire refuză sau nu poate să o facă se va face menţiune pe citaţie. Cerinţele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Procesul-verbal face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările agentului procesual. Vor fi citate întotdeauna părţile, terţii care au intervenit sau au fost introduşi în proces, martorii, experţii şi orice alţi participanţi la proces. Dacă părţile nu stau personal în proces ci prin mandatar va fi citat acesta. În articolul 87 sunt prevăzute reguli speciale pentru persoanele fizice şi juridice.

Înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură Potrivit articolul 86 din C.pr.civilă se face astfel: 1. Toate cererile şi actele de procedură se comunică din oficiu prin agentul procedural sau alt salariat al instanţei şi în mod excepţional prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. 2. Se poate solicita ca procedură pentru alte localităţi să se efectueze de agenţii ori salariaţii altei instanţe în circumscripţia în care se găseşte localitatea. 3. S-a mai instituit posibilitatea comunicării şi prin alte mijloace care transmite textul şi confirmă primirea acestuia cu toate datele. Îndeplinirea actelor de procedură şi comunicarea lor se fac gratuit. Sub sancţiunea nulităţii citaţia se înmânează părţii cu 5 zile înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente termenul poate fi mai scurt. În cazul în care partea se înfăţişează personal sau prin mandatar, chiar dacă nu a fost citată sau citarea este viciată, prezenţa sa acoperă viciul de procedură şi nulitatea nu mai intervine. Nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, în afara cazurilor urgente şi numai cu încuvinţarea preşedintelui instanţei. 40

Înmânarea citaţiei se face la domiciliul sau reşedinţa persoanei citate, iar când aceasta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face şi la unul dintre locuri. Citaţia poate fi citată oriunde dacă partea o primeşte. Legea prevede anumite situaţii speciale şi anume: pentru cei chemaţi sub arme la comandamentul cel mai apropiat; pentru cei din echipajul unui vas comercial, la căpitănia portului unde e înregistrat vasul: pentru deţinuţi la administraţia penitenciarului; pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii la direcţia acestora. În toate aceste cazuri speciale ca şi în cele care se referă la avocat sau notar public, înmânarea se face funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care va semna dovada. Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu, agentul poate înmâna citaţia unui membru al familiei sau altei persoane care locuieşte cu el cu excepţia minorului sub 14 ani şi persoanelor lipsite de judecată. În cazul persoanelor juridice, a asociaţiilor sau societăţilor civile care pot sta în judecată, procedura de citare nu se poate face prin afişare decât în cazul în care se refuză primirea sau în cazul în care la 2 termene consecutive nu se găseşte nici o persoană la sediu. În toate cazurile proba îndeplinirii procedurii de citare se poate face numai cu dovada de primire şi procesul verbal. Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluârii ei în seamă, va fi adusă la cunoştinţa instanţei prin cerere depusă la dosar. Când reclamantul arată instanţei că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă nu a putut să afle domiciliul pârâtului preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin afişare la uşa instanţei sau prin publicarea citaţiei într-un ziar mai mare sau M.Of..

-

B. Etapa dezbaterilor e cea care transpune în viaţă principiile fundamentale a dreptului procesual civil.



    

ŞEDINŢA DE JUDECATĂ Înainte de începerea efectivă a şedinţei, potrivit regulamentului de funcţionare şi organizare a instanţelor judecătoreşti, grefierul de şedinţă are următoarele atribuţii: cu cel puţin 48 de ore înainte preia dosarele de la arhivă sub semnătură în registru de termene; întocmeşte lista cauzelor în ordinea numărului de dosar de la cel mai vechi la cel mai nou şi o afişează cu 24 de ore înainte de şedinţă; completează condica de şedinţă unde trece numele membrilor de şedinţă, al grefierului şi toate dosarele în ordinea listei; verifică la registratură şi la orhivă dacă au sosit citaţiile, relaţiile solicitate de instanţă sau actele cerute de preşedintele completului; informează preşedintele completului despre deficienţe; 41

 predă dosarele completului. Judecarea cauzelor civile se face de regulă de către un complet format din 1,2 sau 3 judecători. Când completul este colegial este prezidat de un judecător care este preşedintele instanţei. Potrivit articolul 128 alin. 1, preşedintele deschide, suspendă sau închide şedinţa. Judecătorul sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin intermediul preşedintelui care poate încuvinţa ca acesta să pună întrebări direct. Şedinţa este de regulă publică, accesul în sala de judecată neputând fi limitat decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Preşedintele:  exercită poliţia sedinţei de judecată, putând lua măsuri pentru respectarea ordinii şi păstrarea bunei cuviinţe;  poate dispune îndepărtarea din sală a celor care nu au loc;  poate îndepărta minorii şi persoanele necuvincioase;  poate îndepărta pe cei ce împiedică bunul mers al dezbaterilor, după ce au fost rugaţi să se poarte cuviincios;  poate dispune îndepărtarea tuturor din sală:  în cazul în care în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală poate aplica codul de procedură penală; Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se găsesc şi părţi, înainte de închiderea dezbaterilor vor fi chemate în sală şi sub sancţiunea nulităţii le vor pune în vedere toate acţele importante realizate în lipsa lor, precum şi declaraţiile martorilor. Această prevedere nu se aplică dacă partea are avocat care a rămas în sală. În sala de şedinţă nimeni nu poate intra cu arme în afara celor care le poartă în vederea serviciului pe care îl au în instanţă. Toate persoanele care participă la şedinţă sunt obligate să aibă o purtare cuvincioasă, iar cel ce vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare. Toate aceste reguli se aplică şi când şedinţa se desfăşoară în afara sediului instanţei. Grefierul e prezent în sală cu 30 de minute înaintea începerii şedinţei şi pune la dispoziţia părţilor dosarul pentru consultare. Deschiderea dezbaterilor se face de către preşedintele completului şi la început se iau cauzele pentru care se solicită amânarea, ea poate fi făcută de un singur judecător. Cauzele care nu s-au amânat se soluţionează în ordinea listei. Părţile pot solicita luarea peste rând, dacă cei aflaţi înaintea lor nu se împotrivesc. Desfăşurarea judecăţii fiecărui proces cunoaşte anumite momente: 1. Apelul cauzei - se face de grefier, el făgând şi un referat oral, arătând obiectul cauzei, stadiul procesului şi modul de îndeplinire a procedurii de citare. În funcţie de situaţia completă a dosarului preşedintele:  poate amâna procesul - când există motive temeinice, când ambele părţi o solicită. Amânarea pe baza solicitării părţilor se poate face doar o singură dată.  Poate să suspende judecata - când nici una din părţile legal citate nu s-a prezentat şi nici una nu a solicitat judecarea în lipsă.  Poate să soluţioneze cauza. 2. Dacă s-a trecut la soluţionarea cauzei se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură, apoi asupra celor de fond care ar face de prisos cercetarea judecătorească: 3. La Judecătorii, Preşedintele înainte de a intra în dezbateri va încerca împăcarea părţilor, pentru aceasta solicitând prezenţa personală a lor. 4. După rezolvarea celor 3 probleme se intră în dezbateri. Adică se administrează probele, după care părţile pun concluzii. Primul cuvânt îl are reclamantul apoi pârâtul. 42

-

Părţile pot lua concluzii şi în replică. Dacă există terţi introduşi în proces aceştia vor lua cuvântul în următoarea ordine: intervenientul principal şi cel chemat în judecată, după reclamant; intervenientul accesoriu, după intervenţia părţii pentru care a intervenit; chematul în garanţie, după partea care a cerut introducerea sa în proces. Susţinerile părţilor se consemnează de grefier în caietul de şedinţă şi se concretizează în încheierea de şedinţă. La cererea oricăreia din părţi dezbaterile pot fi stenografiate în tot sau în parte. 5. Când instanţa se consideră lămurită, preşedintele închide dezbaterile şi se retrage spre deliberare. În timpul deliberării, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri poate repune cauza pe rol. După închiderea dezbaterilor, părţile pot solicita termen în vederea depunerii de concluzii scrise. Dacă instanţa a refuzat amânarea pentru lipsă de ______________, ea este obligată ca la cerere să amâne pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise.

1. 2. 3. 4.

PRIMA ZI DE ÎNFĂŢIŞARE Reglementată în articolul 134 C.pr.civilă care spune că se consideră prima zi de înfăţişare acel termen la care părţile legal citate pot pune concluzii. Termenul trebuie să îndeplinească 2 condiţii: 1. Părţile să fie legal citate şi 2. Părţile să poată pune concluzii. Nu întotdeauna primul termen este prima zi de înfăţişare pentru că pot exista vicii de procedură sau părţile pot solicita termen pentru a-şi angaja avocat. La primul termen de judecată, reclamantul poate să-şi întregească sau să-şi modifice cererea de chemare în judecată. În acest caz se acordă un nou termen pentru ca pârâtul să ia la cunoştinţă de modificarea cererii şi să-şi poată pregăti apărarea şi depune întâmpinarea. Cererea de chemare în judecată nu se consideră mădificată şi nu se va da termen în 4 cazuri prevăzute în articolul 132 alin.2: când se îndreaptă erorile materiale din cuprinsul cererii; când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii; când cerere valoarea obiectului pierdut sau pierit; când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers. În practică, pârâtul solicită termen, iar instanţele acordă în cazul ultimului punct, în celelalte NU. Împortanţa practică a primei zile de înfăţişare rezultă din faptul că numai la acest termen, reclamantul şi pârâtul pot săvârşi anumite acte de procedură. ACTIVITĂŢI ULTERIOARE ŞEDINŢELOR DE JUDECATĂ Dacă judecata se amână, grefierul de şedinţă pe baza notelor luate în cursul şedinţei întocmeşte în 24 de ore încheierea de şedinţă care este practic un Proces-verbal a celor petrecute în şedinţa de judecată. Pentru fiecare termen al dosarului se întocmeşte o încheiere de şedinţă, cu excepţia şedinţei în care au avut loc dezbaterile şi unde această încheiere formează practicaoa hotărâii. Părţile hotărârii judecătoreşti: 43

  

 

practica; considerente; dispozitiv. Încheierile care preced hotărârile se numesc încheieri premergătoare şi se clasifică în: încheieri preparatorii; încheieri înterlocutorii; Ceea ce deosebeşte cele 2 încheieri este faptul că încheierile înterlocutorii leagă instanţa aceasta neputând reveni asupra celor ce a decis. Articolul 268 prevede că încheierile premergătoare se dau cu acelaşi număr de voturi. Ca şi hotărârile, încheierile se motivează întotdeauna. Încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu numai odată cu fondul. - pentru că sunt exceptate de la această formă, încheierile la care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii pot fi judecate separat - excepţie de la această regulă. Există încheieri care nu pot fi atacate niciodată: - cele prin care s-a încuvinţat sau respins admiterea sau recuzarea. EXCEPŢIILE PROCESUALE

mijloace de apărare, în general. În sens larg prin apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a opţine respingerea cererii.  În sens restrâns se înţelege numai acele mijloace care-i permit pârâtului să invoce obiecţiuni îndreptate împotriva fondului pretenţiei reclamantului. În cursul procesului civil părţile pot forma excepţii care sunt:  de fond şi de formă. Clasificare:  

1. După obiectul asura căruia poartă: a. excepţii de procedură - care vizează încălcarea regulilor procedurale privind compunerea instanţei, competenţa acesteia şi procedura de judecată; b. excepţii de fond - vizează lipsurile referitoare la exerciţiu dreptului de acţiune; 2. După efectul lor: a. excepţii dilatatorii - tind la amânarea judecăţii, declinarea judecăţii sau refacerea unor acte; b. excepţii peremptorii - care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului. Unele excepţii peremptorii încep prin a avea un efect dilatatoriu în sensul că se acordă un termen pentru împlinirea lipsei şi nu se anulează automat cererea. Aceeaşi excepţie poate produce efecte diferite: excepţia de necompetenţă este de regulă dilatatorie.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normai încălcate: pţii absolute - care privesc încălcarea unor norme imperative şi pot fi invocate de părţi, procuror sau instanţă din oficiu în orice faţă a procesului chiar în apel sau recurs; pţii relative - care privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen (la prima zi de învăţişare sau la următorul termen în care s-a săvârşit neregularitatea); Potrivit articolului 137 C.pr.civilă, instanţa este obligată să se pronunţe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac de prisos în total sau în parte cercetarea în fond a pricinii. Numai în mod excepţional, excepţia poate fi unită cu fondul numai atunci când pentru soluţionarea ei este necesară administrarea unui prabatoriu legat şi de fondul pricinii. Legea actuală nu prevede ordinea în care trebuie rezolvate excepţiile în cazul în care sunt invocate concomitent. 44

Dacă excepţia invocată este întemeiată, instanţa o va admite şi va pronunţa o încheiere atunci când dispune amânarea judecăţii sau o hotărâre. În cazul respingerii excepţiei, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie şi continuă judecata. CARACTERISTICILE EXCEPŢIILOR PROCESUALE 1. 2.

Excepţia procesuală presupune existenţa unui proces în curs. Excepţia procesuală este un mijloc de apărare fiind de regulă folosit de pârât.

3.

Excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material sau procesual. 4. Admiterea excepţiei constituie în cazul excepţiilor dilatatorii un obstacol temporar în soluţionarea cererii principale, iar în cazul excepţiilor peremptorii un obstacol dirimant, determinând stingerea excepţiilor. 5. Admiterea excepţiei procesuale nu afectează în principiu dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul dreptului.

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL Sediul materiei: Codul civil, C.pr.civilă, C. comercial. Judecătorul nu poate soluţiona litigiul pe baza simplelor afirmaţii ale părţilor, convingerea sa trebuind să se bazeze şi pe probele administrate în cauză. Titularul dreptului subiectiv pentru a obţine satisfacţie trebuie să-şi probeze susţinerile. Pentru acest motiv se vorbeşte de un drept subiectiv procesual - dreptul la probă care dublează şi întăreşte dreptul substanţial. În sens larg prin probă se înţelege acţiunea de stabilire, existenţei sau inexistenţei unui fapt. În sens restrâns prin probă se desemnează mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt care este folosit fie de sine stătător, fie pentru dovedirea unui alt fapt material. În mod obişnuit noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (expertize, martori). CLASIFICAREA PROBELOR 1.

După cum se fac în faţa instanţei sau în afara ei: a. probe judiciare: b. probe extrajudiciare 45

2. a. b. 3.

După natura lor: probe personale - mărturisirea; proba materiale; După cum duc direct sau nu la stabilirea faptului principal: a. probe directe b. probe indirecte După caracterul originar sau derivat: a. probe primare primare (

4.

imediate,

nemijlocite); b. probe secundare (mediate, mijlocite); 5. După modul de percepţie al faptelor de către judecător: a. probe care constau în perceperea personală a judecătorului cercetarea la faţa locului; b. probe care constau în perceperea de la alte persoane. Convenţiile asupra probelor sunt în principiu admise cu condiţia ca ele să ducă la lărgirea posibilităţilor de probă fără a se încălca normele imperative din dreptul material sau procesual. Convenţia de restrângere a posibilităţilor de probă sunt nule. Subiectul probei: este judecătorul. Obiectul probei: sunt faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins raportul juridic ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia. Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169, celui ce face o propunere înaintea judecătorului.

Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor 

Reguli comune privind admisibilitatea => proba trebuie să fie legală, să fie verosimilă, să fie pertinentă, să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, adică să ducă la rezolvarea cauzei.

Reguli comune privind administrarea => propunerea probelor se face de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Nepropunerea probelor în aceste condiţii atrage decăderea părţilor din dreptul de a cere probe, afară de cazurile expres prevăzute de articolul 138 C.pr. civilă şi anume: 1. când nevoia dovezi reiese din dezbateri şi partea nu avea cum să o prevadă; 2. când administrarea dovezi nu pricinuieşte amânarea judecăţii; 3. când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat. Partea care



46

a lipsit la propunerea şi încuviinţarea dovezi este încuvinţată să ceară dovada contrarie la şedinţa următoare iar în caz de împiedicare la prima zi de înfăţişare. Dacă o parte renunţă la probele pe care le-a produs, acestea pot fi însuşite de cealaltă parte, iar dacă ambele părţi renunţă instanţa din oficiu poate administra probele. Partea decăzută din dreptul de a administra probe poate să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor adversarului. Probele se încuvinţează şi se resping prin încheiare motivată. Administrarea probelor se face în faţa instanţelor de judecată în ordinea statornicită de către aceasta. Dovada şi dovada contrarie se va administra pe cât este posibil în acelaşi timp. 

Reguli comune privind aprecierea => probele se apreciază liber de către judecător. ASIGURAREA PROBELOR SAU A DOVEZILOR

-

Reglementare: articolul 235 - 241 C.pr.civilă. Asigurarea dovezilor reprezintă o posibilitate dată persoanei care este interesată în constatarea de urgenţă a mărturiei unei persoane, a părerii unui expert a stării unor bunuri mobile şi imobile sau care doreşte să le dobândească recunoaşterea unui inscris, a unui fapt, drept care sunt în primejdie să dispară sau sunt greu de administrat în viitor. Cererea poate fi făcută şi în cazul în care nu este primeşdie de întârziere dar numai cu învoiala pârâtului. În cererea de asigurare de dovezi trebuie să se arate dovezile care se solicită a fi administrate, starea de urgenţă sau acordul pârâtului. Asigurarea dovezilor se poate cere: pe cale principală înainte de a se introduce cererea de chemare în judecată; pe cale incidentală în timpul judecăţii. Dacă cererea se introduce pe cale principală, competenţa revine Judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării. Dacă cererea este incidentă e competentă instanţa care judecă pricina. Întâmpinarea nu este obligatorie. Judecata se face în camera de consiliu cu sau fără citarea părţilor, iar instanţa se pronunţă prin încheiere fie imediat, fie la un termen faxat ulterior. Încheiarea este executorie şi se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare (cu citare) sau de la comunicare (fără citare). Încheierea dată în timpul judecăţii - pe cale incidentă nu poate fi atacată odată cu fondul. Codul reglementează o procedură de constatare a stărilor de fapt. Ea poate fi făcută când există urgenţă, care rezidă din posibilitatea încetării ori schimbării stării de fapt până la administrarea dovezilor. Cererea este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea. Pentru facerea constatării este delegat un executor judecătoresc. Se poate face şi fără încunoştinţarea celui împotriva căruia se cere. Se face printr-un proces-verbal care se comunică în copie şi celui împotriva căruia s-a făcut. Procesul - verbal constituie dăvada până la proba contrarie. Dacă există primeşdie de întârziere, constatarea se poate face şi în zilele de sărbătoare şi în afara orelor legale dar numai cu încuviinţarea magistratului. Probele conservate prin instituţia asigurării dovezilor pot fi folosite şi de partea potrivnică în derularea procesului. Cheltuielile pricinuite cu asigurarea dovezilor vor fi avute în vedere de instanţa care judecă fondul. 47

PROBELE CARE SE POT ADMINISTRA ÎN PROCESUL CIVIL Vezi cursurile de anul 2: probele şi prezumţiile. Potrivit articolul 112 şi 116 Codul de procedură civilă, părţile anexează la cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare, copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă. Dacă ele sunt într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traducerile sau copii cu litere latine certificate de părţi. În cazul în care se contestă traducerile se poate apela la un traducător certificat. Părţile sunt datoare să aibă asupra lor originalele înscrisurilor sau să le depună spre păstrare la grefă sub pedeapsa de a nu se ţine seama de ele. Toate înscrisurile depuse la dosar rămân dobândite judecăţii şi nu se pot retrage fără învoirea celorlalte părţi. Dacă partea învederează că adversarul deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui. În cazul în care adversarul refuză să răspundă la interogatoriul luat pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisurilor sau se dovedeşte că l-a ascuns sau distrus sau pur şi simplu nu vrea să-l înfăţişeze, instanţa poate socoti că înscrisul are conţinutul pe care-l pretinde partea care a solicitat înfăţişarea lui. Cererea de înfăţişare a acestui act poate fi respinsă dacă cuprinsul lui priveşte chestiuni cu totul personale sau dacă prin prezentarea înscrisului s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul sau dacă ar atrage urmărirea penală impotriva părţi sau a altei persoane ori ar dispune-o dispreţului public. Dacă înscrisul se găseşte la o autoritate sau o terţă persoană instanţa va lua măsuri pentru ca acesta să fie adus la dosar. În cazul în care înscrisul nu se poate trimite, cercetarea lui se va face cu citarea părţilor la acea autoritate. În cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată, legea reglementează instituţia reglementării de scripte - aceasta înseamnă că partea căreia i se impune înscrisul este obligată să recunoască sau să conteste semnătura sau scrisul, singuri care pot să adopte o poziţie neutră fiind moştenitorii şi succesorii autorului actului. Dacă partea declară că nu recunoaşte scrisul sau semnătura, preşedintele completului îl va obliga să scrie şi să semneze sub dictarea sa, părţi din înscris. Refuzul de a scrie sau semna va putea fi socotit ca o recunoaştere a înscrisului. Dacă verificarea nu este concludentă pentru instanţă se va dispune efectuarea unei expertize. Pentru aceasta părţile vor depune înscrisuri autentice sau sub semnătură privată urmând a se trimite toate acestea împreună cu înscrisul tăgăduit şi cu probele luate de judecător, expertului . Înscridurile depuse spre verificare vor fi semnate întotdeauna de preşedinte, grefier şi părţi. După verificarea făcută de instanţă sau în raport de concluziile expertizei rămâne sau nu în proces. În cazul înscrisurilor autentice care sunt contestate există în Codul de procedură civilă instituţia procedurii înscrierii în fals. În cazul în care se declaşează această procedură, dacă partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă în instanţă se va amâna cauza şi se va dispune înfăţişarea părţii personal sau prin mandatar cu procură specială. La termenul prezentării cel ce a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare şi va indica mijloacele sale de apărare. Preşedintele instanţei constată prin proces-verbal starea materială a înscrisului dacă există pe el ştersături, adăugiri sau îndreptări iar apoi îl va semna împreună cu grefierul şi părţile şi îl va depune la grefă.

48

Tot la acest termen preşedintele întreabă partea care a depus înscrisul dacă înţelege să se folosească de el. Dacă partea refuză să răspundă, nu se prezintă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris acesta va fi înlăturat din proces. În cazul în care se stăruie în defăimarea înscrisului, înscrisul împreună cu procesulverbal se va trimite procurorului pentru cercetări. Procurorul face cercetările şi va informa instanţa. În cazul sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată şi pe autorul sau complicele falsului, instanţa civilă poate suspenda judecata.

-

-

-

Proba cu martori sau testimonială În procesul civil, martorii pot fi numai persoane fizice care au cunoştinţă despre faptele care formează obiectul judecăţii. Nu există limită de vărstă. Legea prevede că aprecierea depoziţiei martorului care este minor sub 14 ani sau este o persoană lipsită vremelnic de discernământ se va ţine seama de situaţiile arătate. Articolul 189 prevede persoanele care sunt exceptate de a fi acceptate ca martori: rudele şi afinii până la gradul 3 inclusiv; soţul sau fostul soţ interzişi judecătoreşti şi cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Prin convenţia expresă sau tacită a părţilor rudele, afinii şi soţul pot fi ascultaţi ca martori. În pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ se pot audia rudele şi afinii cu excepţia descendenţilor. Există o categorie de persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le scuteşte să depună mărturie: cei ţinuţi de secretul profesional; cei ţinuţi de secretul de serviciu, dar numai asupra împrejurărilor secrete de care a luat cunoştinţă în timpul serviciului; cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei însuşi sau ar expune rudele, afini ori soţul la o pedeapsă penală sau dispreţul public. Primele 2 categorii cu excepţia preoţilor pot depune mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi în păstrarea secretului. Propunerea probei cu martori se face la prima zi de înfăţişare. Lista cu numele şi adresa acestora urmând să fie depusă sub sancţiunea nulităţii în cel mult 5 zile de la încuvinţare. Instanţa poate limita numărul martorilor propuşi cu respectarea principiului egalităţii părţilor, iar martorii care au fost încuvinţaţi se vor asculta neputându-se renunţa la ei. Odată propuşi martorii, înlocuirea acestora se va putea face numai în caz de moarte, dispariţie sau motive temeinice (certificate medicale). După încuvinţare, instanţa dispune citarea martorilor care pot fi ascultaţi în instanţă sau la locuinţa lor. Dacă martorul lipseşte la prima citare, instanţa va da mandat de aducere şi dacă există urgenţă mandatul se poate da de la primul termen. Fiecare martor va fi ascultat deosebit în ordinea stabilită de preşedinte, cei ce urmează a fi ascultati ulterior fiind îndepărtaţi din sală. Înainte de a se lua mărturia, preşedintele îi cere martorului: să arate domiciliul, profesia, vârsta; dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad; dacă se află în serviciul unei părţi şi dacă este în judecată, duşmănie sau legătură de interese cu vreuna din părţi, după aceasta martorul depune jurământul. 49

Martorii fără confesiune jură pe conştiinţă, iar cei care din motive confesionale sau de conştiinţă nu depun jurământ se obligă să spună adevărul şi să nu ascundă nimic. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage atenţia să spună adevărul. În depoziţia sa, martorul arată împrejurările pe care le cunoaşte şi răspunde la întrebările preşedintelui şi ale părţilor. El nu are voie să citească un răspuns dinainte dar cu încuvinţaea preşedintelui se poate cu privire la cifre şi denumiri. Dacă preşedintele găseşte că întrebarea pusă de părţi nu este concludentă, jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege o va respinge. Respingerea împreună cu motivarea se trec în încheierea de şedinţă. Mărturia se face orar şi se consemnează în scris de frefier la dictarea preşedintelui. Depoziţia este semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de preşedinte, grefier şi martor după ce citeşte declaraţia. Când cel care urmează să fie martor este mut sau surd şi nu poate fi înţeles va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu ştie să scrie se folosesc experţii interpreţi. Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în depoziţie se vor semna de judecător, grefier şi martor sub sancţiunea neluării lor în seamă. Locurile nescrise se barează pentru a nu se adăuga nimic. După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă dacă instanţa nu decide altfel. Dacă instanţa are bănuieli puternice că mărturia este mincinoasă sau martorul este mituit, încheie un proces-verbal şi sesizează procurorul. La aprecierea probelor în cazul în care instanţa faţă de restul probatoriului administrat ajunde la concluzia că mărturia nu este sinceră o înlătură şi scrie motivarea. Proba cu interogatoriu sau mărturisire Interogatoriul este admis în toate materiile şi toate procesele civile. O excepţie expres prevăzută de lege exclude interogatoriu în procesele de divorţ pentru dovedirea motivelor de divorţ. Pentru celelalte capete de cerere pentru divorţ se poate lua interogatoriu. Mărturisirea are ca obiect numai fapte şi este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care o parte poate să dispună. În anumite procese mărturisirea singură nu poate duce la admiterea acţiunii. Mărturisirea fiind un act personal poate fi făcută numai personal de parte scop în care dacă nu este prezentă va fi citată cu menţiunea personal la interogatoriu. Partea care vrea să recunoască apărările, pretenţiile păţii adverse o poate face şi printr-un mandatar cu procură specială. Când partea are domiciliul în străinătate interogatoriu se comunică în scris mandatarului care va depune răspunsul părţii în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Preşedintele poate respinge din interogatoriu acele întrebări care nu sunt concludente sau jignitoare. Răspunsurile se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările şi fiecare pagină va fi semnată de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus şi de partea care a răspuns. Statul şi persoanele juridice de drept privat sau public răspund în scris la interogatoriu care li se comunică. Dacă partea, deşi a fost citată nu se prezintă la interogatoriu sau deşi se prezintă refuză să răspundă fără a avea motive temeinice, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă scrisă. Expertiza judiciară 50

• • •

- ca probă este folosită atunci când pentru lămurirea faptelor care formează obiectul unui proces este necesară părerea unei persoane care are cunoştinţe de specialitate în acel domeniu. - mijloc de probă prin care expertul aduce la cunoştinţa instanţei pe baza unor cercetări concrete, situaţie de fapt concretă. - există situaţii în care expertiza este obligatorie: la punerea sub interdicţie - expertiza psihiatrică; la înregistrarea tardivă a naşterii - expertiza medico-legală cu privire la stabilirea vârstei; la expropriere - expertiza topografică; - propunerea ei se face de părţi sau instanţă din oficiu după punerea în discuţie a părţilor. - se efectuează de experţii judiciari atestaţi de Ministerul Justiţiei. - pentru numirea expertului, completul solicită biroului local de expertize o listă de experţi din care va numi prin încheiere pe cel desemnat cu efectuarea expertizei. - prin aceeaşi încheiere se stabilesc obiectivele expertizei, onorariul provizoriu şi data depunerii lucrării. - dacă efectuarea expertizei necesită o lucrare la faţa locului, expertul este obligat sub sancţiunea nulităţii să citeze părţile prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire , arătând zilele şi orele la care va fi prezent în teren. - după numirea sa ca expert, acesta este obligat să vină la instanţă şi să depună un jurământ în camera de consiliu fără citarea părţilor în faţa instanţei. Instanţa constată depunerea jurământului prin încheiere. - dacă părţile nu se învăiesc cu privire la numirea expertului, instanţa va stabili expertul prin tragere la sorţi. - lucrările se concretizează într-un raport de expertiză care se depune la instanţă în atâtea exemplare câte părţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă. - dacă părţile sau instanţa au obiecţiuni întemeiate se poate dispune completarea raportului sau o nouă expertiză. - expertul poate fi convocat în instanţă pentru a da lămuriri asupra expertizei. - instanţa nu este legată de concluziile expertizei însă ea trebuie să-şi motiveze poziţia, însă este legată de constatările de fapt, de cercetările efectuate la faţa locului şi de susţinerile părţilor, ele făcând dovada până la înscrierea în fals. - în domeniile în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererile părţii, instanţa poate solicita puncte de vedere a unora sau unui specialist în domeniul respectiv sau la autorităţi. - punctul de vedere se prezintă în camera de consiliu sau în şedinţă publică cu prezenţa părţilor. - la efectuarea expertizei pot participa şi experţi care sunt desemnaţi de părţi - experţi consilieri. Cercetarea la faţa locului - pobă judiciară; - se solicită de părţi, din oficiu de instanţă; - se ordonă prin încheiere, în care se arată împrejurările de fapt în legătură cu care se face cercetarea; - poate fi efectuată de întreg completul sau numai de unul dintre judecători în prezenţa părţilor care vor fi citate; - la faţa locului pot fi audiaţi martori şi experţi, desfăşurarea cercetării se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosar.

51

Incidente procesuale în cursul judecăţii 1. Suspendarea Înseamnă oprirea cursului procesului datorită unor imprejurări voite de părţi care nu mai stăruie în soluţionarea cauzei sau independent de voinţa lor când sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta. După natura împrejurărilor care a determinat suspendarea, avem: a. Suspendare voluntară b. Suspendare legală a. Suspendare voluntară => intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor care poate fi expresă sau tacită. Pentru ca acest consimţământ tacit al părţii trebuie ca la termenul respectiv ambele părţi să fie legal citate sau cu termen în cunoştinţă şi nici una să nu fi solicitat judecarea în lipsă. Judecata se suspendă chiar dacă cererea nu este legal timbrată. Reînceperea judecăţii în aceste cazuri se face ca urmare a unei cereri de repunere pe rol făcută de partea care justifică un interes, care va trebui să achite ½ din taxa de timbru datorată pentru proces + timbrul judiciar. Instanţa nu poate repune cauza pe rol din oficiu. b. Suspendare legală => poate interveni de drept sau este lăsată la aprecierea instanţei.

1. 2. 3. 4. 5.

• Suspendarea legală de drept - articolul 243 - reglementează 5 cazuri de suspendare de drept şi anume: - moartea uneia din părţi - valabil şi pentru S.C. în cazul dizolvării şi lichidării; - punerea sub interdicţie sau curateră a unei părţi până la numirea tutorelui sau curaterei; - moartea mandatarului uneia din părţi dacă a intervenit cu 15 zile înaintea termenului de judecată; - încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului; - prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. - Suspendarea intervine dacă aceste cauze au apărut înainte de închiderea dezbaterilor. - Judecata reîncepe prin cererea de repunere pe rol făcută de persoana îndreptăţită.

uze de suspendare de drept: articolul 21 - care reglementează conflictul de competenţă; articolul 155 - care spune că după amânare în temeiul învoieli părţilor dacă ele nu stăruie acesta va fi suspendat; articolul 19 Cod procedură penală. • Suspendarea legală facultativă => este lăsată la aprecierea instanţei. Este reglementată în articolul 244. Are 2 situaţii şi amume: 1.- când deslegarea procesului atârnă în tot sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept face obiectul altei judecăţi; 2.- apare când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. În cazul în care se dispune suspendarea în baza articolul 244 aceasta dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauză civilă sau penală a devenit irevocabilă, respectiv definitivă. În toate cazurile de suspendare instanţa se pronunţă printr-o încheiere care poate fi atacată separat cu recurs; recursul se declară cât timp durează suspendarea. 52

În cazul în care se respinge cererea de repunere pe rol, încheierea de respingere pronunţată este atacabilă şi ea cu recurs în acelaşi termen ca şi recursul pentru suspendare. Suspendarea operează în bloc faţă de toate părţile din proces şi are ca efect rămânerea în nelucrare a cauzei. orice act de procedură făcut în această perioadă este lovit de nulitate. La repunerea pe rol la cauzele suspendate citarea părţilor este obligatorie.

-

2. Perimarea Reglementare: articolul 248 şi următoarele din Codul de procedură civilă „ orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept chiar în potriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă şi 6 luni în materie comercială”. -

Natura juridică este mixtă: o sancţiune procesuală prezumţie de desistare a părţilor Perimarea se aplică acţiunilor imprescriptibile cât şi acţiunilor prescriptibile. Este aplicabilă atât în faza de judecată în primă instanţă cât şi în căile de atac. Lăsarea în nelucrare a cauzei să se datoreze părţilor. Nu există culpă când actul de procedură trebuie efectuat din oficiu. Perimarea începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de procedură. Termenul poate fi întrerupt sau suspendat. - Întreruperea se face prin îndeplinirea oricărui act de procedură de către părţi sau din oficiu. - Termenul este suspendat până la încetarea cauzei care a dus la suspendarea legală facultativă 244, iar în cazul suspendării legale de drept - 243 - de 3 luni de la data când sau petrecut faptele care au dus la suspendare. Perimarea operează de drept. Constatarea perimării se face printr-o hotărâre judecătorească care este supusă numai Curţii de Apel cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Părţile se citează pentru constatarea judecării perimării. La judecarea acestei cereri compunerea completului fiind aceeaşi cu cea care ar trebui să judece procesul. Poate fi invocată şi pe cale de excepţie în cursul judecăţii în primă instanţă. Efectele perimării: Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură. Dacă se perimă cererea de chemare în judecată cade şi efectul întreruptiv de prescripţie. Într-o nouă cerere părţile pot folosi probele administrate în dosarul perimat. Perimarea apelului sau recursului stinge posibilitatea introducerii unui nou apel sau recurs. Actele de dispoziţie ale părţilor

1. Renunţarea 2. Achiesarea

=> fiind acte de dispoziţie trebuie făcute personal de parte sau cu mandatar prin procură specială.

3. Tranzacţia

-

1. Renunţarea => Reclamantul are 2 opţiuni: să renunţe la judecarea procesului 53

-

să renunţe la dreptul dedus judecăţii Renunţarea la judecată poate avea loc oricând pe parcursul procesului şi poate fi făcută verbal în şedinţă sau prin cerere scrisă. După intrarea în dezbaterea fondului renunţarea reclamantului la judecată se poate face numai cu învoirea pârâtului. Constatarea renunţării la judecată se face prin încheierea dată fără drept de apel. Excepţie: divorţul. Renunţarea la dreptul dedus judecăţii - nu se mai poate introduce o nouă acţiune. Renunţarea la drept se poate face oricând şi fără învoirea celeilalte părţi. Ea se poate face în şedinţă personal sau prin înscris autentic. Înstanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărâ asupra cheltuielilor de judecată. 2. Achiesarea => se poate prezenta în 2 forme: a. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului => are loc prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, fie spontan, fie la interogatoriu. - este un act unilateral şi îşi produce efectele fără acceptul reclamantului. - pârâtul poate recunoaşte parţial pretenţiile reclamantului, în acest caz instanţa putând pronunţa o hotărâre parţială care este executorie de drept. b. Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea primei instanţe => se realizează prin faptul că acesta renunţă la atacarea hotărârii, fie cu apel fie cu recurs. Achiesarea poate fi în aceste condiţii expresă sau tacită. Este tacită când execută de bună voie şi este expresă cănd declară după pronunţarea hotărârii că renunţă la calea de atac. 3. Tranzacţia

acţiune de dispoziţie prin care părţile termină un proces început sau pot preîntâmpina prin concesii reciproce constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite sau promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic entare: - articolul 271, 273 Codul de procedură civilă iar ca drept material în articolul 1704, 1714. Părţile se pot prezenta oricând în timpul procesului, chiar dacă nu au fost citate pentru a cere pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească învoiala lor. Această hotărâre mai poartă denumirea de hotărâre de expedient. Tranzacţia mai poate fi exercitată în faza căii de atac şi executării silite. Când părţile se prezintă la termenul de judecată, tranzacţia poate fi primită de un singur judecător, când părţile se prezintă între termene hotărârea se dă în camera de consiliu. Învoiala părţilor se prezintă în scris, chiar de mână şi va alcătui dispozitivul hotărârii. Hotărârea de expedient se atacă cu recurs. Împotriva hotărârii de expedient se poate introduce acţiune în anulare. La tranzacţie revizuirea este inadmisibilă. 

C.

Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii

După încheierea dezbaterilor judecătorii deliberează în secret asupra soluţiei în camera de consiliu. Dacă nu se poate hotărâ în acea zi, pronunţarea se amână cel mult 7 zile. Judecătorul care a luat parte la judecată se poate pronunţa înăuntru acestui termen chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, înafara cazului în care i-a încetat calitatea de magistrat. 54

Dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele completului adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se ultimul. În cazul în care nu se întruneşte majoritatea cauza se va judeca în complet de divergenţă, adică la completul iniţial se adaugă preşedintele instanţei sau vecepreşedintele instanţei sau un judecător numit de acesta. Judecata se face în aceeaşi zi sau cel mult 5 zile. La instanţa de fond în cazul în care judecata nu se face în acea zi în complet de divergenţă, părerile trebuie motivate înainte de judecarea divergenţei. Pentru judecarea divergenţei procesul se pune pe rol, părţile se citează, se pun concluzii. Dacă după judecarea divergenţei sunt mai multe păreri judecătorii ce se apropie mai mult unul de altul se vor uni. Soluţia poate fi pronunţată în unanimitate sau majoritate de voturi. Opinia separată a unui membru a completului se consemnează în minută. Cu ocazia deliberării se soluţionează toate cererile formulate. Soluţiile constau în: admitere; respingere perimare Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt de îndată într-o minută care va fi scrisă de un membru a completului. Minuta se consemnează sub sancţiunea nulităţii de toţi membrii. După redactarea minutei conţinutul acesteia se trece în condica de şedinţă arătându-se şi care dintre judecători va redacta hotărârea. Hotărârea judecătorească => este actul final al judecătorilor, act de dispoziţie al instanţei, având caracter jurisdicţional. Hotărârile judecătoreşti se numesc sentinţe, decizii sau încheieri. Sentinţele - se dau în primă instanţă. Judecătoriile => pot da sentinţe, încheieri. Tribunalul => pot da sentinţe, decizii, încheieri. Curtea de Apel => pot da sentinţe, decizii, încheieri. • După durata acţiunii lor putem avea: hotărâri propriu-zise - cele care rezolvă fondul şi au acţiuni nelimitate în timp; hotărâri provizorii - au caracter temporar şi acţiune limitată; • După cum există sau nu posibilitatea atacării: nedefinitive - se pot ataca cu apel; definitive - cele care nu pot fi atacate cu apel sau hotărâri date în apel se numesc definitive; irevocabile - cele date în recurs; • După cum pot sau nu să fie puse în executare: executorii - se pronunţă în realizarea drepturilor; neexecutorii - se pronunţă în acţiuni în constatare; Redactarea semnarea şi comunicarea hotărârii judecătoreşti - în 3 zile de la pronunţare, grefierul predă dosarul pentru motivare judecătorului, după ce în prealabil a redactat partea întroductivă a hotărârii numită practicaua. - hotărârea trebuie redactată în 30 de zile de la pronunţare - termen de recomandare. - hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă: 1. - arătarea instanţei care a pronunţat-o, numele judecătorilor care a luat parte; 2. - numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; 55

3.

- numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali ai părţilor şi numele avocaţilor

4. 5. 6.

- obiectul cererii şi susţinerii pe scurt cu arătarea dovezilor - arătarea concluziilor procurorului - motivele de fapt şi de drept care au dus la formarea convingerii instanţei şi motivele pentru care s-au înlăturat anumite cereri ale părţilor 7. - dispozitivul sau minuta 8. - arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, calea de atac şi termenul 9. - semnătura judecătorului şi a grefierului 1-4 => practicaua, redactate de grefier. 6-8 => dispozitivul, redactat de judecător. Adăugirile, ştersăturile şi schimbările trebuie semnate de judecător sub pedeapsa de a nu fi ţinute de seamă. Hotărărea se redactează în atâtea exemplare câte părţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă + un exemplar pentru mapa de hotărâri. Dacă termenul de apel curge de la pronunţare hotărârea se comunică numai dacă se declanşează calea de atac. Hotărârile irevocabile nu se comunică. Cu ocazia pronunţării hotărârii, judecătorul poate să acorde debitorului o amânare sau eşalonare a plăţii => termen de graţie care se acordă la cererea debitorului numai prin hotărârea care rezolvă fondul şi se motivează. Dacă s-a acordat termenul de graţie executarea nu se poate porni până la împlinirea termenului. Tot cu ocazia pronunţării hotărârii, instanţa va acorda la cerere cheltuieli de judecată. Stabilirea cuantumului cheltuielilor se face pe baza actelor justificative. Cheltuielile se pot acorda întegral sau parţial în măsura admiterii acţiunii. Hotărârea care obligă la cheltuieli poate fi pusă în executare în termen de 3 ani. Ca act final al judecătorului hotărârea produce anumite efecte: - dezinvesteşte instanţa de soluţionarea procesului - constituie din punct de vedere probator act autentic - constituie titlu executoriu - are caracter declarativ în principiu cu excepţia cazurilor în care se pronunţă în acţiuni constitutive de drepturi - are putere de lucru judecat. Există putere de lucru judecat când a doua cerere are acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi este făcută de aceleaşi părţi între ele şi în aceeaşi calitate. -

Caracterele puterii lucrului judecat: exclusivitatea incontestabilitatea executorialitatea obligativitatea Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare este necesară investirea cu formulă executorie. Investirea cu formulă executorie se face de prima instanţă. Hotărârea investită cu formulă executorie se dă numai părţii care a câştigat procesul.

56

CĂILE DE ATAC 1. 

Noţiune: sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora partea interesată poate solicita examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti şi remedierea eventualelor erori săvârşite. Existenţa căilor de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor fundamentale şi o garanţie pentru calitatea acţiunii de justiţie. Dreptul la folosirea căilor de atac este un drept constituţional - articolul 128 din Constituţie prevede acest principiu în sensul că impotriva hotărârilor judecătoreşti părţile şi Ministerul Public pot exercita căile de atac. Nu este un drept absolut şi nu crează posibilităţi pentru exercitarea tuturor căilor de atac, unele pot fi suprimate. Exemplu: în unele cazuri este suprimată calea apelului, partea având posibilitatea să facă recurs.

Codul de procedură civilă prevede o sigură calea de atac => apelul şi prevede 5 căi extraordinare de atac: 1. recursul; 2. revizuirea; 57

3. 4. 5. 2.

recursul în anulare; recursul în interesul legii; contestaţia în anulare; Clasificarea căilor de atac

1. În raport de condiţiile de exercizare, distingem: a. Căi de atac ordinare => pot fi exercitate de oricare dintre părţi fără să existe vreo limitare în privinţa motivelor care pot fi invocate (apelul); b. Căi de atac extraordinare =>pot fi exercitate numai în condiţii şi pentru motivele expres prevăzute de lege (recursul, recursul în anulare); 2. În funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, distingem: a. Căi de atac reformare => se soluţionează de o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată ( recursul, apelul, recursul în anulare); b. Căi de atac retractare =>sunt acele căi de atac care se soluţionează de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (contestaţia în anumare, revizuirea); Norme de competenţă cu caracter imperativ!!!! Competenţa generală Competenţa teritorială exclusivă Competenţa materială articolul 159 3. În raport de întinderea competenţei instanţei chemată să se pronunţe: a. Căi de atac devolutive => provoacă o nouă judecată în fond şi permit instanţei care soluţionează calea de atac reexaminarea cauzei în întregul ei fără restricţii în ceea ce priveşte administrarea probelor (apelul); b. Căi de atac nedevolutive => permit realizarea unui control limitat asupra hotărârii atacate (recursul);

4. În funcţie de faptul dacă părţile au sau nu dreptul de a exercita direct calea de atac a. Căi de atac comune => pot fi exercitate direct de părţile din proces precum şi de procuror; b. Căi de atac speciale => pot fi exercitate numai de un subiect determinat în mod expres de lege (recursul în anulare poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J.); 5. În raport de efectele care le produc căile de atac acestea pot fi clasificate în: a. Căi de atac suspensife de executare => împiedică executarea hotărârii atacate până la soluţionarea acestei căi de atac (apelul); b. Căi de atac nesuspensive de executare => nu influenţează în nici un fel posibilitatea punerii în executare a hotărârii atacabte în afară de cazurile expres prevăzute de lege (recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare, revizuirea); uneori recursul este suspensiv - în anumite cazuri - de exemplu demolarea unui imobil; 3.

Reguli comune privind căile de atac A. Legalitatea căilor de atac - Acest principiu înseamnă că împotriva hotărârii judecătoreşti pot fi exercitate numai căile de atac prevăzute de lege şi numai în condiţiile stabilite. Menţiunile greşite trecute în dispozitivul hotărârii nici nu crează în favoarea părţii dreptul la o cale de atac neprevăzută de lege dar nici nu-i poate răpi dreptul la o cale de 58

atac prevăzută de o dispoziţie legală => Această constatare este valabilă nu numai în ce priveşte existenţa sau inexistenţa unei căi legale de atac dar şi cu privire la durata termenului unei căi de atac şi momentul în care începe să curgă. Atenţie: întotdeauna atenţie la termenul de apel, recurs; calea de atac indicată; comunicare sau pronunţare - de când curge termenul. Menţiunile greşite în hotărâre în legătură cu termenul de apel sau recurs nu poate fi repusă în termen. Termenul curge de la comunicare dacă părţile nu au fost citate şi de la pronunţare dacă părţile au fost citate. B. Ierarhia căilor de atac De regulă nu poate fi exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât este deschisă o cale ordinară de atac. Căile de atac trebuie exercitate într-o anumită ordine. Nu poate fi exercitat recursul împotriva unei hotărâri care putea fi atacată cu apel. Ordinea exercitării căilor de atac poate fi dedusă din prevederile legale în materie. Întrebare pentru examen: Limitele efectului devolutiv al apelului !!!!! C. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac - o parte nu poate folosi decât o singură dată o cale de atac. Apelul sau recursul pot fi exercitate numai o singură dată. În această privinţă nu prezintă relevanţă faptul că în al doilea apel sau recurs s-ar invoca alte motive decât în prima cerere soluţionată. Căile extraordinare de atac, în afara recursului, pot fi exercitate de mai multe ori cu condiţia să se invoce alte motive decât cele existente la data primei cereri. D. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac - non reformaţio în pejus - principiu aplicabil tuturor căilor de atac. - nu este prevăzută într-un text general dar aplicabilitatea lui poate fi dedusă din celelalte principii şi instituţii de drept procesual civil. În prezent există doar un singur text care prevede acest principiu în mod expres 296 C.pr.civ privind soluţionarea apelului. Căile de atac prevăzute de legi speciale

-

În afară de căile prevăzute de dreptul comun nai sunt şi alte căi de atac prevăzute de dispoziţii speciale. Prin exercitarea acestor căi de atac pot fi atacate hotărâri judecătoreşti pronunţate în anumite materii: cererea de reexaminare - în materie contravenţională; plângerea - înpotriva hotărârilor unor organe cu activitate jurisdicţională care nu fac parte din sistemul instanţei judecătoreşti; contestaţia - care poate fi exercitată impotriva deciziei direcţiei generale a finanţelor publice pronunţată în baza OU nr. 13/2001 În cazurile în care o astfel de cale de atac este soluţionată de alt organ decât o instanţă judecătorească, partea interesată va avea dreptul potrivit principiului constituţional privind accesul liber la justiţie să supună soluţia adoptată verificări unei instanţe judecătoreşti. 59

Controlul judiciar şi controlul judecătoresc Controlul judiciar => este dreptul şi obligaţia instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor. Înstanţele superioare au competenţa: de a schimba; de aanula; de amodifica; de a casa această hotărâre care sunt greşite sau de a le confirma pe cele care sunt legale şi temeinice.

-

Controlul judecătoresc => se face în general de către judecătorie - constă în dreptul şi obligaţia instanţei de a verifica în cazurile şi condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia (în unele cazuri numai legalitatea) unor acte care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, indiferent dacă sunt sau nu organe cu activitate jurisdicţională. D.L 118 => Lege specială privind dr. celor condamnaţi politic.

APELUL Reglementare: => 

articolul 282 - 298 Codul de procedură civilă.

este cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare. Obiectul apelului îl constituie hotărârile susceptibile de a fi atacate cu această cale de

 atac

hotărârile date în primă înstanţă de judecătorie care sunt supuse

apelului la tribunal; -

•

hotărârea dată în prima instanţă de către tribunal sunt supuse apelului la Curtea de Apel; Sunt şi unele situaţii când printr-o dispoziţie legală specială imperativă calea de atac a apelului este suprimată. Suprimarea căi de atac este prevăzută în diferite dispoziţii şi cu formulări diferite şi anume: 1. în unele cazuri legea prevede că hotărârea primei instanţe se dă fără drept de apel - articolul 247 privitor la renunţarea dreptului pretins); legea prevede că hotărârile primei instanţe nu sunt supuse apelului, de exemplu: cererile introduse pe cale principală privind pensia de întreţinere; obligaţia de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de 200 mil.lei inclusiv; acţiunile posesorii, cererile referitoare la înregistrările în registru de stare civilă; luarea măsurilor asiguratorii şi alte cazuri prevăzute de lege;

60

- nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile privitoare hotărările autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi a altor organe cu astfel de activitate dacă legea nu prevede altfel; 3. când legea prevede că hotărârea primei instanţe este definitivă; Dacă este definitivă, nu avem apel, ci numai recurs!!!! 4. legea prevede numai calea de atac al recursului; Pot forma obiectul apelului şi încheierile premergătoare, dar împotriva acestora apelul poate fi exercitat numai odată cu fondul cauzei. În această regulă generală există unele excepţii: încheierea prin care a fost întrerupt cursul judecăţii - articolul 282 alin. 2. Dacă este definitivă şi irevocabilă hotărârea nu avem nici apel, nici recurs!!!!

SUBIECŢII APELULUI 1.

Părţile din proces Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au participat în calitate de părţi în procesul în care a fost pronunţată acea hotărâre. Terţelor persoana care nu au participat în proces nu le este opozabilă hotărârea pronunţată tocmai de aceea numai părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe au dreptul de a exercita calea de atac a apelului în afară de unele situaţii expres prevăzute. Oricare dintre părţi poate ataca hotărârea pronunţată dar este evident că trebuie să justifice un interes pentru folosirea acestei căi de atac, întrucât în lipsa interesului apelul ar fi inadmisibil. Prin urmare, apelul declarat de o parte căreia i s-a admis în întregime cererile formulate este lipsit de interes. Terţii care au intervenit în proces din proprie iniţiativă sau au fost introduşi din iniţiativa uneia din părţi dobândesc calitatea de părţi şi astfel ele au dreptul de a ataca hotărârea pronunţată. Se impune precizarea în ceea ce priveşte terţul care intervine în proces în interesul uneia din părţi poate folosi calea de atac a apelului numai dacă şi partea în favoarea căreia a intervenit declară apel. Astfel, apelul intervenientului accesoriu este neavenit. În cazul coparticipării procesuale prin declararea apelului, pot fi apărate numai interesele proprii ale apelantului, ţinând seama de principiul independenţei procesuale a coparticipanţilor, cu toate acestea în cazul în care există o obligaţie comună care crează părţilor aceeaşi situaţie juridică. Efectele apelului făcut de 1 vor fi extinse şi asupra celorlalţi care nu au făcut apel sau a cărora a fost respins fără a fi cercetat în fond. Este evident că apelul poate fi exercitat şi de către succesorii în drepturi a părţilor din proces. Pot exercita calea de atac a apelului şi persoanele şi organele care au dreptul de a formula o acţiune civilă în baza unor dispoziţii exprese ale legii pentru apărarea drepturilor altor persoane dacă cererea de chemae în judecată a fost introdusă de ele. 61

Partea poate exercita calea de atac a apelului personal sau prin reprezentant convenţional. Dacă reprezentantul este avocat şi acesta a asistat partea la proces în faţa primei instanţe el poate chiar fără mandat să declare apel dar pentru a putea susţine apelul trebuie să aibă o nouă imputernicire avocaţială. 2.

Procurorul Dreptul de a exercita calea de atac a apelului este recunoscut procurorului prin articolul 45 alin.5 Codul de procedură civilă. Apelul poate fi exercitat de procuror impotriva oricărei hotărâri chiar dacă nu a participat în faţa primei instanţe la judecarea cauzei. În aceast această privinţă nu prezintă relevanţă dacă este un litigiu în care participă în calitate de parte un minor, persoane puse sub interdicţie sau dispărute sau dacă este o altă cauză în care nu figurează asemenea persoane. Posibilitatea acordată procurorului de a supune procedurii instanţei de apel orice hotărâre impotriva căreia se poate folosi această cale de atac, îşi are temeiul în articolul 130 din Constituţie care prevede rolul Ministerului Public în apărarea intereselor generale ale societăţii.

Persoanele care nu au avut calitatea de parte în faţa primei instanţe Regula: - nu au dreptul la exercitarea căi de atac a apelului chiar dacă justifică un interes. Exemplu: un proprietar care nu a fost chemat în judecată la partajul bunurilor succesorale; nu a fost citat. În unele situaţii de excepţie li se recunoaşte şi acestor persoane dreptul de a exercita apelul şi anume: - orice persoană interesată poate declara apel chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii împotriva încheierii pronunţate în cazul procedurii necontencioase; - dreptul de a apela hotărârea este recunoscut şi dobânditorului cu titlu particular a unui drept sau bun ce formează dreptul litigiului dar numai dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii primei instanţe şi înainte de expirarea termenului de apel; - pot folosi calea de atac a apelului în baza articolul 274 creditorii chirografari în numele debitorului lor în afara situaţiei în care cauza în care s-a pronunţat hotărârea are caracter strict personal. 3.

Partea care a făcut cerere de apelare la apel în condiţiile articolul 293, 293 Cod procedură civilă Termenul pentru declararea unui astfel de apel curge de la comunicarea apelului principal şi expresă la prima zi de înfăţişare. Instanţa competentă pentru soluţionarea apelului Tribunalul pentru apelul declarat impotriva hotărărilor de la Judecătorii în primă instanţă. Curtea de Apel pentru soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunale în primă instanţă. Curtea Supremă de Justiţie - nu are competenţă în soluţionarea căii de atac a apelului; 1

  

TERMENUL DE APEL Durata este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede altfel. Această dispoziţie constituie dreptul comun în materia apelului. Există derogări, atât în ceea ce priveşte punctul de pornire, cât şi cu durata acestuia: • în ceea ce priveşte MOMENTUL când începe să curgă, legea prevede 3 cazuri de echipolenţă (echipolenţă = echivalenţă): 62

1.

comunicarea hătărârii făcută odată cu somaţia de executare este echivalentă, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de apel, cu comunicarea hotărârii părţii respective în vederea exercitării apelului - articolul 284 alin. 2-. 2. depunerea cererii de apel înainte de comunicarea este echivalentă, în ceea ce priveşte momentul începeri curgerii termenului de apel cu comunicarea hotărârii pentru partea respectivă - articolul 284 alin.3 -. 3. depunerea unei cererii prin care o parte cere comunicarea hotărârii părţii potrivnice este echivalentă, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de apel cu comunicarea hotărârii părţii care a făcut o astfel de cerere. Există excepţii de la regula că termenul începe să curgă de la comunicarea hotărârii: pentru procuror => termenul începe să curgă de la data pronunţării hotărârii: - dacă el a participat la judecată sau a pornit el acţiunea şi a avut calitatea de parte în proces, el are dreptul să i se comunice hotărârea pronunţată şi astfel termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii.

1.

Distincţie: Dacă porneşte acţiunea => partea principală Dacă participă la acţiune => partea alăturată

Parte principală Parte alăturată

se referă la calitatea procurorului în procesul civil. Articolul 45 Codul de procedură civilă

2. în materia procedurii necontencioase => termenul începe să curgă de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare pentru cei care au lipsit.

• în ceea ce priveşte DURATA => ea este de 15 zile, dar prin dispoziţii legale principale sunt prevăzute şi alte termene. rţ => termenul de apel este 30 zile.

EA TERMENULUI DE APEL -

cazuri expres prevăzute de lege:

1. Moartea părţii care are interes să facă apel În acest caz, se face o singură comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii. Nu se va arăta numele şi calitatea fiecărui moştenitor; de la data acestei comunicări începe să curgă un nou termen de apel. Dacă sunt şi moştenitori incapabili, moştenitori cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori dispăruţi precum şi în cazul moştenirii vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu. 2. Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea Se va face o nouă comunicare părţii respective la domiciliul ei. Termenul curge din nou de la data acestei comunicări. 63

3. Pierderea termenului de apel printr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii => va începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea va trebui să declare apelul şi să ceară repunerea în termen arătând motivele împiedicării. SANCŢIUNEA nerespectării termenului de apel este DECĂDEREA, întrucât este un termen imperativ şi absolut !!! Excepţia de tardivitate poate fi invocată de: partea interesată procuror instanţă din oficiu  Apelul introdus după termen va fi respins ca fiind tardiv. - momentul rămânerii definitive a hotărârii atacate cu apel este momentul expirării termenului de apel şi nu data respingerii apelului ca tardiv !!! CONŢINUTUL CERERII DE APEL Articolul 287 alin. 1 Codul de procedură civilă Elementele cererii: 1. - Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor - Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal, cont bancar; - dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul - este o obligaţie nu o facultate !!!! 2. 3. 4. 5.

-

arătarea hotărârii care se atacă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul dovezile indicate în susţinerile apelului semnătura.

Unele din aceste cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii (2). Altele - 3 - 5 => sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii. Cerinţele privind arătarea hotărârii care se atacă precum şi 3, 4 pot fi îndeplinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar 5 - lipsa semnăturii în condiţiile articolul 133 alin.2. Apelul trebuie motivat până la cel târziu prima zi de înfăţişare!!!! DEPUNEREA CERERII DE APEL Legea prevede în mod expres că ea se depune la instanţa a cărei hotărâre este atacată, sub sancţiunea nulităţii. - ea se depune în atâtea exemplare câti intimaţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă; - instanţa la care s-a depus cererea va verifica implinirea termenului de apel pentru toate părţile din dosar şi va anexa la acest dosar toate dovezile de comunicare a hotărârii şi toate cererile de apel formulate în cauză şi va înainta dosarul instanţei de apel; - există o excepţie => cererea de apel va fi înaintată instanţei de apel fără a se aştepta împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, atunci când s-a cerut suspendarea hotărârii primei instanţe. Exemplu: când hotărârea a fost dată cu executare provizorie (execuţie vremelnică - vechia reglementară. 64

EFECTELE CERERII DE APEL 1.

Investirea instanţei de apel care se produce în momentul depunerii cererii de apel: - chiar dacă imediat după înregistrarea cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre este atacată, apelantul renunţă la apel, dosarul cauzei impreună cu cererea de apel trebuie să fie înaintat instanţei de apel, singura competentă de a lua act de renunţare la apel. 2. Suspendarea executării hotărârii primei instanţe împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, a apelului: - dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut de lege, efectul suspendării executării, durează până la data soluţionării apelului de către instanţa de apel. 3. Efectul devolutiv al apelului - EXAMEN !!!! - caracterul devolutiv constă în aceea că instanţa de apel va rejudeca în fond pricina în întregul ei, atât cu privire la problemele de fapt cât şi cu privire la cele de drept. o normă judecată în fond ! Limitele afectului devolutiv I.

Rejudecarea fondului pricinii poate fi realizată numai în limitele stabilite în cererea de apel ţinând seama de principiul disponibilităţii aplicabil şi în această etapă procesuală. Această limitare a efectului devolutiv înseamnă că instanţa de apel examinează hotărârea atacată numai în raport de motivele de apel formulate de apelant care poate cutica hotărârea numai pentru anumite motive. TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM APELATUM „atât devoluează cât s-a apelat”

=> Principiul disponibilităţii

Articolul 225 alin.1 => prevede că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă” - în ipoteza în care apelul nu a fost motivat sau dacă motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa în fond numai în baza examinării celor invocate în prima instanţă. - trebuie menţionat că dacă apelantul nu a invocat motive de ordine publică, deşi prin hotărârea pronunţată au fost încălcate dispoziţii cu caracter imperativ, instanţa le va invoca din oficiu, le va pune în discuţia părţilor şi va pronunţa soluţia ţinând seama de această împrejurare. II. Prin apel nu poate fi extins cadrul procesului fixat în faţa primei instanţe; - instanţa de apel va examina hotărârea atacată numai în raport de ce s-a judecat în faţa primei instanţe. „ TANTUM DEVOLUTUM, QUANTUM JUDICATUM ” => atât devoluează, căt s-a judecat

Articolul 294 => „nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi” - nici una dintre părţi nu-şi poate schimba în apel calitatea în care şi-a formulat pretenţiile şi apărările în faţa primei instanţe; - în acelaşi timp, nu este admisibilă schimbarea temeiului juridic al acţiunii. emplu: dacă în faţa primei instanţe s-a cerut anularea contractului pentru lipsă de formă nu se poate invoca prima dată în apel nulitatea pentru vicii de consimţământ. - este inadmisibilă schimbarea în apel a obiectului cererii de chemare în judecată formulată în faţa primei instanţe. 65

emplu: dacă în faţa primei instanţe s-a cerut plata preţului, iar în apel să se ceară anularea contractului. - în apel NU se pot face cereri noi !!!! emplu: în apel nu se poate cere executarea contractului dacă în faţa primei instanţe s-a cerut rezilierea acestuia. Articolul 294 => totuşi acest articol prevede că excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. => „nu fac parte din categoria cererilor noi, cererea prin care se solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată” . - în apel poate fi invocată compensaţia legală; se poate formula cerere în interesul uneia din părţi, iar cererea în interes propriu dacă există acordul părţilor. PROCEDURA DE JUDECATĂ

A

APELULUI

Fixarea termenului de judecată şi citarea părţilor Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul cauzei de la prima instanţă, va fixa termenul de judecată potrivit articolul 114 şi va dispune citarea părţilor. Termenul de judecată va fi fixat în aşa fel încăt de la data primirii citaţiei intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în pricinile urgente cel puţin 5 zile. Dacă intimatul locuieşte în străinătate preşedintele va fixa un termen mai îndelungat. Prin citaţie i se pune în vedere intimatului că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, domiciliul la care se vor face toate comunicările privind procesul. Dacă intimatul nu se conformează obligaţiei comunicarea se face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la Poşta Română a scrisorii ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii. În cuprinsul recipisei de predare a scrisorii la poştă trebuie menţionate actele ce se expediază. În toate cazurile, odată cu citaţia i se comunică intimatului o copie de pe cerere şi de pe motivele de apel precum şi copii certificate de pe înscrisurile alăturate care nu au fost înfăţişate la prima instanţă. Dacă apelantul a solicitat prin cererea de apel, preşedintele odată cu fixarea termenului de judecată va putea dispune citarea intimatului la interogatoriu şi poate lua orice măsuri pentru administrarea probelor. Exemplu: citarea martorilor dar numai sub rezerva dezbaterii la prima zi de înfăţişare. Dacă sunt mai mulţi intimaţi care au un singur reprezentant, se va înmâna o singură copie de pe cerere sau motivele de apel precum şi de pe înscrisuri. La fel se va proceda şi în situaţia în care intimatul are mai multe calităţi juridice în cauza respectivă. Toate apelurile făcute impotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel. OBLIGATIVITATEA ŞI CONDIŢIILE DEPUNERII ÎNTÂMPINĂRII DE CĂTRE INTIMAT - prin citaţie i se pune în vedere intimatului că are obligaţia să depună întâmpinarea la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat pentru judecarea apelului. Neîndeplinirea obligaţiei => atrage decăderea intimatului de a nu mai propune probe şi a invoca excepţii în cursul procesului în faţa instanţei de apel; - această sancţiune severă se aplică numai intimatului care este reprezentat sau asistat de avocat; 66

- în cazul celor care nu sunt reprezentaţi sau asistaţi preşedintele le va pune în vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi mijloacele lor de apărare; aceste susţineri pe care le fac intimatului respectiv se consemnează în încheierea de şedinţă; - legea permite chiar acestor intimaţi să solicite un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării; - în cazul în care intimatul nu a primit cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de judecată fixat sau cu 5 zile în cauzele urgente comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere la prima zi de înfăţişare acordarea unui termen pentru a putea depune întâmpinarea la dosar. Două situaţii: 1. Dacă intimatul lipseşte la primul termen şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării. 2. Dacă motivele de apel au fost comunicate, dar nu s-a respectat termenul prevăzut de lege, instanţa va dispune deasemenea amânarea cauzei şi fixarea unui termen cu respectarea dispoziţiilor legale.

PROBELE ÎN APEL - legea dispune că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate în primă instanţă arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare; - legea prevede posibilitatea administrării probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri; - în acelaşi timp, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în prima instanţă; • de la regula menţionată, există o excepţie, şi anume situaţia în care necesitatea administrării, rezultă din probele administrate în faţa instanţei de apel. - La stabilirea admisibilităţii probelor propuse, instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile articolul 138 Codul de procedură civilă; SOLIŢII pe care le poate pronunţa instanţa de apel: 1.

- poate respinge apelul ca nefondat, ca inadmisibil sau ca tardiv; În cazul respingerii apelului, soluţia primei instanţe este confirmată în întregime articolul 296. În apel instanţa decide; se exprimă prin decizie: „instanţa decide”. 2. - anularea apelului dacă nu îndeplineşte vreuna din cerinţele prevăzute de lege sau nu a fost achitată taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar 3. - admiterea apelului dacă instanţa de apel admite apelul declarat împotriva unei hotărâri a primei instanţe, poate pronunţa una din SOLUŢIILE: - schimbarea hotărârii în totalitate sau parţial; - anumarea hotărârii atacate, evocarea fondului şi judecarea procesului; c. - anularea în tot sau în parte a procedurii urmate în faţa primei instanţe precum şi a hotărârii pronunţate şi reţinerea cauzei spre judecare; d.- anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori reţinerea procesului spre judecare de către instanţa de apel Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac principiu prevăzut expres în cazul judecării unei cereri de apel. 67

- apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile articolul 293.

RECURSUL - cale extraordinară de atac cale comună, de reformare, de retractare, suspensivă

 uneori.

Obiectul recursului - îl constituie hotărârile date fără drept de apel, hotărârile date în apel, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională şi încheierile prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii. Subiectele - ca şi la apel. Competenţa de soluţionare a recursului este a instanţei superioare celei ce a dat hotărârea atacată. Termenul de recurs - este de 15 zile de la comunicare dacă legea nu prevede altfel. Acest termen este legal şi imperativ. Se calculează pe zile libere. Articolul 303 Codul de procedură civilă - dă însă posibilitatea preşedintelui instanţei de recurs să prelungească cu 5 zile acest termen în cazul în care la prezentarea cererii constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile legale şi o înapoiază pentru a fi refăcută. Actul comunicării hotărârii ce urmează a fi atacat cu recurs poate fi înlocuit potrivit principiului echipolenţei de acte echivalente strict prevăzute de lege şi care nu pot fi extinse. Cazuri: 1. prevăzut în H.G. articolul 102 alin. 2 : se consideră comunicare şi atunci când tu soliciţi comunicarea părţii adverse. 2. prevăzut în articolul 301 care face trimitere la articolul 284 alin. 4 se consideră făcută comunicarea chiar dacă se efectuează odată cu somaţia de executare. 3. dacă partea face recurs înainte de comunicare termenul de recurs începe să curgă. Termenul de motivare al recursului curge totuşi de la comunicare. - Termenul de recurs poate fi întrerupt. Sancţiunea nerespectării termenului de recurs este decăderea. Soluţia este respingerea ca tardiv introdus. 68

- Dacă la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că recursul este tardiv sau dacă dovada nu reiese din dosar el se consideră făcut în termen. Cererea de repunere în termen se face în condiţiile articolului 103 Codul de procedură civilă. - Sub sancţiunea nulităţii recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. - Cererea de recurs are acelaşi cuprins ca şi cererea de apel, cu singura diferenţă că trebuie să indice motivele de casare sau modificare. - Hotărârile de casare sau modificare pot fi depuse odată cu cererea de recurs sau ulterior, însă înăuntru termenului de recurs. - Recursul este nul dacă nu a fost motivat înăuntru termenului legal. Motivele de ordine publică pot fi însă invocate de părţi sau instanţă din oficiu. - Îndicarea greşită a motivelor de casare nu atrage nulitatea recursului. Ca efecte: - cererea de recurs investeşte instanţa şi suspendă executarea hotărârii atacate, însă numai în cazurile expres prevăzute de lege: 1. - strămutarea de hotare; 2. - desfinţarea de construcţii, plantaţii sau orice alte lucrări având o aşezare fixă. - La cererea părţii, instanţa de recurs poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii atacate cu obligarea părţii la plata unei cauţiuni. - Suspendarea se dă prin încheiere în camera de consiliu cu citarea şi ascultarea părţilor chiar înainte de primul termen de judecată. - Pentru motive temeinice se poate reveni asupra suspendării pe aceeaşi cale.

-

Motivele de recurs: sunt prevăzute de articolul 304 Codul de procedură civilă. Sunt 10 motive. - În cazul în care recursul se declară impotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, motivele de casare nu sunt limitate la cele prevăzute în articolul 304 Codul de procedură civilă. - Recursul se judecă în complet de 3 judecători. Activitatea preşedintelui instanţei premergătoare şedinţei fiind aceeaşi ca şi la judecata în primă instanţă. - Depunerea întâmpinării este obligatorie ca şi la judecata în faţa primei instanţe. - Spre deosebire de apel în recurs trebuie întocmit un raport de către preşedintele completului sau un alt membru al acestuia, raport prin care se verifică îndeplinirea cerinţelor de formă, încadrarea în prevederile articolului 304, poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în problemele de drept ce vizează dezbaterea pricinii. - Raportul se depune cu 5 zile înainte de judecată la dosar. - În recurs nu se pot solicita probe noi înafară de înscrisuri. Soluţii care se pot da în recurs: se poate admite recursul; se poate respinge recursul; se poate anula se poate constata perimarea lui. - În caz de admitere a recursului hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte. Casarea unei hotărâri se face în cazul motivelor de la 1-5 inclusiv iar modificarea unei hotărâri pentru motivele de la 6-10 inclusiv. - Dacă există motive şi de casare şi de modificare, hotărârea se casează în întregime. - Tribunalele şi Curţile de Apel rejudecă pricina în caz de casare în fond fie la acelaşi termen fie la următorul termen. - Pentru anumite cazuri se poate casa cu trimitere şi anume când instanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului. - C.S.J. în toate cazurile casează cu trimitere. 69

- La judecata în fond după casare sunt aplicabile regulile de la judecata în fond sau în apel. - Decizia de casare este obligatorie pentru instanţa care rejudecă în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate. - Şi în recurs funcţionează principiul non reformaţio in perius.

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE Reglementare: articolul 317 - 321 Codul de procedură civilă. Legea reglementează 2 forme de contestaţie în anulare: 1. - Contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun - 317; 2. - Contestaţia în anulare specială - articolul 318; 1. Contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun - are 2 motive: a.- când procedura de chemare a părţilor pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost legal îndeplinită; b. - când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă. - Hotărârile care se atacă trebuie să fie irevocabile iar motivele contestaţiei să nu fi putut fi invocate pe căile de atac a apelului sau recursului. 2. Contestaţia în anulare specială - are 2 motive: a.- când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale; b. - când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare. - pentru ca o contestaţie în anulare specială să fie admisibilă, ea trebuie să viziteze desfinţarea unor hotărâri pronunţate de instanţele de recurs şi de Judecătorii în ultimă instanţă. - fiind o cale de retractare este de3 competenţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. - cererea de contestaţie în anulare are cuprinsul cererii de chemare în judecată cu arătarea în plus a hotărârii care se atacă. - părţile se numesc: contestator şi intimat. - termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este diferit după cum hotărârea poate sau nu să fie pusă în executare silită: • în cazul hotărârilor care se execută silit, contestaţia de anulare se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei până la săvârşirea ultimului act de executare. 70

• În cazul hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas definitivă. - judecata contestaţiei se face după regulile de la instanţa de fond, iar dacă este vorba de o decizie a instanţei de recurs potrivit regulilor aplicabile recursului. - întâmpinarea este obligatorie cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. - hotărârea dată în contestaţie este supusă aceleiaşi cale de atac ca şi hotărârea atacată. - nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive care existau la data celei dintâi.

REVIZUIREA - cale extraordinară de atac, de retractare -

tul revizuirii => îl constituie hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul. Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt în număr de opt (articolul 322 - 328). Motivele 4 şi 5 de revizuire au suferit modificări prin O.G. nr. 138/2000. Motivele de la punctul 4 - articolul 322 - se referă la faptul că în cazul în care nu se mai poate constata prin hotărâre penală săvârşirea unei infracţiuni de fals în înscrisuri sau altă infracţiune legată de cauza civilă, instanţa de revizuire este chemată ca pe cale incidentă să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate şi abia apoi să păşească la calea revizuirii. Motivele de la punctul 5 - se referă la faptul că revizuirea se poate cere şi în situaţia în care s-a desfinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Cererea de revizuire este în competenţa instanţei care a dat hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere. Cuprinsul cererii - acelaşi ca şi la cererea de chemare în judecată cu arătarea în plus a hotărârii care se cere a fi revizuită.

6. 7. 8. 9.

1. - Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor - Pentru persoane juridice: denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal, cont bancar; - dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul - este o obligaţie nu o facultate !!!! - arătarea hotărârii care se atacă - motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul - dovezile indicate în susţinerile apelului - semnătura.

Termenul de revizuire => este de 1 lună şi se socoteşte diferit şi anume: - pentru punctele 1, 2, 7 alin. 1 => de la comunicarea hotărârii definitive, iar în cazul în care a fost dată de instanţa de recurs, de la pronunţare; 71

- pentru punctele 7 alin. 2 => termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri; - în cazul prevăzut la punctul 3 => termenul curge de la cel din urmă act de executare; - în cazul prevăzut la punctul 4 => termenul curge din ziua în care partea a luat la cunoştinţă de hotărârea instanţei penale iar în lipsa unei asemenea hotărâre termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face pe cale penală; - în cazul prevăzut la punctul 5 => termenul curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărărea pronunţată; - în cazul punctului 6 => termenul curge de la comunicarea hotărârii definitive sau de la întoarcerea persoanelor dispărute ori de la redobândirea capacităţii. Înstanţa poate să suspende executarea hotărârii atacate cu revizuirea cu obligarea părţii la cauţiune. Întâmpinarea este obligatorie. Dacă instanţa încuvinţează cererea de revizuire, ea schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată iar în cazul contrarietăţii de hotărâri, anulează cea din urmă hotărâre. Hotărârea dată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzută de lege pentru hotărârea revizuită. În cazul contrarietăţii de hotărâri calea de atac este recursul. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

1. 2. 3. 4. 5.

Reglementare => articolul 329 Codul de procedură civilă. Particularităţi: - legitimarea procesuală activă aparţine Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J.. Acesta poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. - prin recurs în interesul legii se solicită Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra unor chestiuni de drept care au primit soluţionari diferite la instanţele judecătoreşti. - examinarea recursului în interesul legii se face de Curtea Supremă de Justiţie în secţiuni unite cu participarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J. - soluţiile se pronunţă în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti şi nu are efect obligatoriu pentru celelalte instanţe. - soluţiile se publică în M.Of. al României.

RECURSUL ÎN ANULARE

1. 2. 3. 4. •

Reglementare: articolul 330 - 3304 Caracteristici - particularităţi: - legitimarea procesuală activă aparţine Procurorului General al Parchetului de pe lângă C.S.J.. - Procurorul poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. - atacarea cu recurs în anulare se face numai la C.S.J. şi numai pentru hotărârile judecătoreşti irevăcabile; - legea prevede 4 motive limitative de declanşare a recursului în anulare: când sau depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (compatenţa generală); 72

•

introdusă prin OG 59 / 2001 de modificare a Codul de procedură civilă care prevede ca motiv încălcarea esenţială a legii care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond când hotărârea este netemeinică; • când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată; • în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi faptul că partea potrivit legii române poate obţine o reparaţie cel puţin parţială prin anularea hotărârii române; Pentru motivele de la punctele 1 şi 2, termenul de declarare a recursului în anulare este de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Pentru motivul de la punctul 3, termenul de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. Pentru motivul de la punctul 4, termenul de 1 an curge de la data comunicării hotărârii C.E.D.O. către statul român. 5. - după întroducerea recursului în anulare instanţa poate să suspende executarea hotorârii atacate la cererea Procurorului General sau a părţii interesate. Dacă instanţa suspendă la cererea părţii, partea este obligată la plata cauţiunii. Judecata se face după regulile de la recurs cu participarea Procurorului de urgenţă şi cu precădere. 6. - până la încheierea dezbaterilor Procurorul General îşi poate retrage Recursul în anulare, dar numai motivat. În acest caz părţile putând însă cere contimuarea judecăţii.

73

PROCEDURILE SPECIALE 1.

ORDONANŢA PREŞEDiNŢIALĂ Ordonanţa preşedinţială => este o instituţie introdusă în codul de procedură civilă în anul 1900.

Condiţiile de admisibilitate Pe lângă condiţiile necesare oricărei cereri adresate instanţei, respectiv - interesul, calitatea, capacitatea şi dreptul - există şi condiţii speciale de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale care sunt : a). - urgenţa; b). - vremelnicia; c). - neprejudicierea fondului; În articolul 531 Codul de procedură civilă prevede în mod generic că există urgenţă când măsura este necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ivite în cazul executării silite. Urgenţa este prima condiţie a admisibilităţii ordonanţei şi este necesar ca ea să persiste pe tot parcursul judecăţii trebuie să rezulte din fapte concrete. Codul prezumă urgenţa unor cauze. Vremelnicia - a doua condiţie - înseamă că pe calea ordonanţei preşedinţială nu se pot lua măsuri care să rezolve în fond litigiul între părţi. Pe calea ordonanţei preşedinţiale fie menţi o stare de fapt, fie înlături, dar nu se ia hotărâre pe fondul cauzei. Neprejudicierea fondului - a treia condiţie - prin ordonanţa preşedinţială nu se poate rezolva niciodată fondul litigiului. Instanţa cercetează doar aperaţa fondului (se pipăie fondul). Datorită acestor caracteristici, ordonanţa preşedinţială poate fi introdusă chiar şi când există judecată asupra fondului. Hotărârea dată există în ordonanţa preşedinţială nu are nici o putere şi nici o influenţă asupra hotărârii date pe fondul cauzei. Cererea de ordonanţă preşedenţială se introduce la instanţa competentă să judece fondul cauzei. - ea cuprinde toate elementele prevăzute în articolul 112 Codul de procedură civilă; - este supusă taxei de timbru; Ordonanţa preşedinţială se poate da cu sau fără citarea părţilor. În cazul în care se dă cu citarea părţilor, termenul între primirea citaţiei şi primul termen de judecată poate fi numai de 5 zile; - judecata se face de urgenţă şi cu precădere, iar probele administrate trebuie să fie în concordanţă cu natura procedurii; 74

- este executorie de drept, instanţa putând hotărâ ca executarea să se facă fără somaţie sau trecerea vreunui termen. - pronunţarea instanţei se poate amâna cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare. Calea de atac => este numai recursul. Termenul de recurs => este de 5 zile de la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea părţilor. Recursul se face întotdeauna cu citarea părţilor. Pronunţarea instanţei se face în cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare. Până la judecarea recursului, instanţa poate suspenda executarea dar numai cu obligarea părţii la plata unei cauţiuni. 2.

PROCEDURA DIVORŢULUI

Instanţa competentă: d. p.d. v. material => judecătoria; d. p.d. v. teritorial => judecătoria în care se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, însă numai dacă la data introducerii acţiunii cel puţin 1 dintre soţi locuieşte în circumscriţia judecătoriei ultimului domiciliu comun. Interesează locuirea efectivă. Când pârâtul nu are domiciliul în ţară este competentă judecătoria în circumscriţia căreia îşi are domiciliul reclamantul. Dacă soţii nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul din ei nu mai locuieşte în circumscripţia ultimului domiciliu comun cererea va fi introdusă la domiciliul, reşedinţa pârâtului. Competenţa teritorială în procedura divorţului este imperativă. Având caracter strict personal acţiunea de divorţ poate fi exercitată numai de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este supusă taxei de timbru şi timbrului judiciar. - pe lângă elementele prevăzute de articolul 112 mai trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a celor care au situaţia legală a copiilor din căsătorie sau să se arate că nu există copii; - se ataşează obligatoriu şi certificatul de căsătorie în copie şi certificatele de naştere ale copiilor; - se prezintă personal de către reclamant, preşedintelui judecătoriei fără posibilitatea de a fi reprezentat în acest caz; - soţul pârât poate face şi el cerere de desfacere a căsătoriei introducând cererea reconvenţională; Pentru fape săvârşite până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică cererea va fi depusă până la prima zi de înfăţişare. Pentru fapte petrecute ulterior primei zi de înfăţişare se poate introduce cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului. În cazul în care faptele s-au ivit după dezbateri dar în timpul judecării apelului, cererea reconvenţională va putea fi introdisă direct în apel. În toate cazurile, reconvenţionala se judecă împreună cu acţiunea principală. Neîntroducerea reconvenţionalei în aceste termene atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei. Odată cu depunerea cererii de divorţ, preşedintele este obligat să de-a sfaturi de împăcare părţii şi în cazul în care acestea stăruie va fixa termen pentru judecarea cauzei. Întâmpinarea nu este obligatorie. 75

-

1. 2.

  -

Pentru citarea pârâtului, legea a prevăzut că dacă acesta nu se prezintă la primul termen de judecată, iar citarea s-a făcut prin afişare, instanţa este datoare să facă cercetări şi să ceară dovezi pentru a vedea dacă pârâtul locuieşte efectiv la adresa indicată. Reclamantul trebuie să facă dovezi temeinice în cazul în care declară că nu cunoaşte domiciliul pârâtului pentru a se putea dispune citarea prin publicitate. În procesul de divorţ în faţa instanţei de fond, soţii trebuie să se prezinte personal (ei pot fi doar asistaţi de avocat nu reprezentaţi). De la această normă există 4 excepţii: dacă unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; dacă este împiedicat de o boală gravă; dacă este pus sub interdicţie; dacă are reşedinţa în străinătate. Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. La cererea părţilor sau din oficiu instanţa putând dispune judecata în camera de consiliu, în secret. Pronunţarea se face întotdeauna în şedinţă publică. Distinct de prezenţa obligatorie a părţilor în faţa instanţei de fond, legea pretinde şi prezenţa reclamantului pe tot parcursul procesului de divorţ. Dacă la termenul de judecată în primă instanţă reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul cererea de divorţ se respinge ca nesusţinută (condiţii cumulative - lipsa reclamantului şi prezenţa pârâtului - cerere nesusţinută). Regimul probelor Faţă de dreptul comun, are 2 dispoziţii derogatorii: - potrivit articolului 190 Codul de procedură civilă - rudele şi afinii părţilor cu excepţia descendenţilor pot fi martori; - interogatoriul este admis, potrivit articolului 612 alin. 6, pentru dovedirea motivelor de divorţ. În timpul judecăţii divorţului, instanţa poate lua măsuri provizorii pe calea ordonanţei preşedenţiale la cererea uneia din părţi cu privire la: întreţinerea copiilor minori obligaţia de întreţinere alocaţia copiilor folosirea locuinţei toate cele 4 se iau până la soluţionare în fondul cauzei. În cadrul procedurii de divorţ, ca şi cererii accesorii, avem: încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori stabilirea pensiei de întreţinere pentru minori se soluţionează obligatoriu de instanţă chiar fără cererea părţii. numele pe care soţii îl vor purta după divorţ => pentru motive temeinice, lăsate la aprecierea instanţei, soţii pot continua să-şi păstreze numele din timpul căsătoriei. atribuirea beneficiului contractului de locaţiune stabilirea pensiei de întreţinere pentru majori partajul bunurilor comune cererea privind daunele morale.

Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul de divorţ sunt: 1.Renunţarea la judecată a reclamantului => renunţarea se poate face înaintea instanţei de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. 2. Împăcarea părţilor => se poate face pe tot parcursul procesului de divorţ chiar în apel sau recurs sau chiar când căile de atac nu sunt timbrate. Dacă nu dă 76

rezultate, reclamantul poate porni o nouă cerere pentru fapte ulterioare impăcării dar poate să se folosească şi de cele vechi. 3. Tranzacţia => poate interveni cu privire la cererile accesorii. Hotărârea de divorţ - poate să nu fie motivată dacă ambele părţi solicită instanţei acest lucru; potrivit articolului 617 alin. 3, în cazul în care divorţul se pronunţă în baza articolului 38 alin 2 şi practica l-a extins şi la alin. 3 codul familiei instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a arăta din vina cărui soţ. Hotărârea trebuie să cuprindă soluţii şi pentru capetele accesorii de cerere şi în mod obligatoriu pentri încredinţarea minorilor şi pensia lor de întreţinere. - este constitutivă de drepturi. Căsătoria se consideră desfăcută din ziua în care hotărârea a rămas irevăcabilă. Hotărârea de divorţ poate fi atacată cu apel şi recurs. Atât termenul de apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Dacă la apelul sau recursul introdus de pârât se prezintă numai reclamantul acestea vor fi soluţionate. Dacă apelul şi recursul e introdus de reclamant şi nu se prezintă vor fi respinse ca nesusţinute. Hotărărea dată în divorţ nu este supusă revizuirii. În afară de acest divorţ mai există - din 1993 - divorţul prin consimţământul părţilor. Procedura lui este mult mai simplificată. El poate fi introdus numai dacă din căsătorie nu au rezultat copii şi să fi trecut 1 an de la data încheierii căsătoriei. Cererea de divorţ va fi semnată de ambii soţi, care se prezintă împreună la preşedinte, acesta verificând existenţa consimţământului. Preşedintele va fixa termenul de judecată în şedinţă publică, termen care va fi la 2 luni de la introducerea cererii. La termenul de judecată, acesta verifică dinou consimţământul soţilor şi în caz afirmativ, judecă cererea fără a administra probe în ceea ce priveşte divorţul. Hotărârea nu face vorbire despre vina unei părţi şi nu este motivată. Hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă, în ceea ce priveşte divorţul (se poate introduce contestaţia în anulare). Pentru soluţionarea cererilor accesorii, instanţa va dispune atunci când consideră necesar administrarea probelor necesare. 3. ACŢIUNILE POSESORII Reprezintă => acele acţiuni care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobiliar sau să-I restituie în posesie acestui bun. Există 2 categorii de acţiuni posesorii: Acţiunile în complângere - acţiune generală => reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei sale pajnice făcută de pârât. Acţiunile în reintegrare - acţiune specială => apare atunci când deposedarea reclamantului s-a făcut de către pârât prin violenţă. Pentru a înlătura acţiunea posesorie trebuie să existe un act de tulburare sau deposedare. Tulburarea => constă în acte sau fapte din care se contestă posesia şi poate fi de fapt sau de drept. 77

Deposedarea => conduce la perderea completă a posesiei.(condiţie comună tuturor acţiunilor posesorii). Pentru acţiunea în complăngere mai trebuie îndeplinite 3 condiţii: 1. - să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare; 2. - reclamantul să probeze că a posedat cel puţin 1 an înainte de tulburare sau deposedare bunul; 3. - posesia să îndeplinească condiţiile prevăzute de articolul 1846 - 1847. În cazul acţiunilor în reintegrare există o singură condiţie specifică şi anume: 1. - reclamantul trebuie să sesizeze instanţa în termen de 1 an de la tulburare sau deposedare. Competenţa materială => Judecătoriile. Competenţa teritorială => a judecătoriei în raza căreia se află bunul imobil. Cererea de chemare în judecată => trebuie să conţină condiţiile prevăzute în articolul 112 Codul de procedură civilă. Legitimarea procesuală activă (calitatea) are persoana care posedă un bun imobil şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea civilă - articolul 1846 - 1847 Codul de procedură civilă. Legitimarea procesuală activă (calitatea) are aturul tulburării sau deposedării şi succesorii acestuia. Soluţionarea acţiunilor se face de urgenţă şi cu precădere. Hotărărea este supusă apelului şi recursului în termen de 15 zile. Are putere de lege judecata faţă de acţiunea posesorie ulterioară, dacă situaţia a rămas neschimbată. 4.

Procedura împărţelii judiciare

Această procedură este procedură este reglementată în articolul 673 1 - 67314. - se aplică soluţionării oricărei cereri de împărţeală privind bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună. În afară de cerinţele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă orice cerere în justiţie, cererea de partaj mai trebuie să cuprindă şi următoarele menţiuni: - persoanele între care urmează a acea loc împărţeala; - titlul în baza căruia se cere impărţeala; - bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor şi locul unde se află; - persoana care deţine sau administrează aceste bunuri. În cazul ieşirii din indiviziune reclamantul are obligaţia să arate cotele părţi ce revin fiecărui indivizar iar situaţia în care se cere partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, reclamantul trebuie să precizeze cota sa de participare la achiziţionare. Dacă în cererea de chemare în judecată nu au fost enumerate toate bunurile care au format obiectul proprietăţii comune şi astfel instanţa nu s-a pronunţat asupra partajului acestora, este posibilă introducerea unei noi cereri de partaj cu privire la aceste bunuri omise. Cererea de partaj are caracter imprescriptibil extintiv, dar cel chemat în judecată se poate apăra invocând uzucapiunea dacă posesia lui întruneşte condiţiile prevăzute de lege. Legitimarea procesuală activă în procesul de împărţeală o pot avea toţi cei care sunt titularii de drepturi indivize. Cel care introduce cererea va avea calitatea de reclamant şi toţi ceilalţi coindivizi calitatea de pârât. În afară de titularii drepturilor indivize mai au legitimare procesuală activă şi creditorii personali ai succesorilor, creditorii succesiunii şi cesionarii de drepturi succesorale. 78

În cadrul partajului succesoral se soluţionează şi cererile de raport precum şi cele de reducţiune. Cererea de partaj poate fi introdusă chiar dacă drepturile de proprietate asupra unui imobil nu sunt înscrise în cartea funciară iar dacă au fost înscrise se poate cere modificarea cotelor înscrise fără să fie necesară introducerea în prealabil a unei acţiuni în acest scop. Instanţa competentă În cazul partajului succesoral, instanţa competentă este cea de la ultimul domiciliu al defunctului. Partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei este de competenţa instanţei care soluţionează cererea de divorţ dacă împărţeala se cere deodată cu desfacerea căsătoriei. Dacă partajul este cerut după desfacerea căsătoriei, competenţa revine instanţei locului unde sunt situate imobilele partajabile, respectiv instanţa domiciliului pârâtului dacă sunt bunuri mobile. În toate celelalte cazuri competenţa aparţine instanţei locului situării imobilului sau instanţei de la domiciliul pârâtului dacă bunurile supuse partajului sunt mobile. Procedura de judecată La prima zi de înfăţişare, instanţa cere părţilor prezente declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi totodată va lua act de acordul lor în ceea ce priveşte existenţa bunurilor, a locurilor unde se află şi valoarea acestor bunuri. În acest caz instanţa va dispune administrarea probelor numai în ceea ce priveşte bunurile cu privire la care nu a intervenit un asrfel de acord. Partajul prin bună învoială În situaţia în care părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţeala tuturor bunurilor, instanţa va pronunţă o hotărâre de partaj potrivit învoielii intervenite. Împărţeala se poate face potrivit înţelegerii părţilor chiar dacă printre cei interesaţi sunt şi minori sau persoane puse sub interdicţie dacă există o încuviinţare prealabilă a autorităţii tutelare şi a ocrotitorului legal. În ipoteza în care învoiala părţilor priveşte doar o parte din bunurile supuse partajului, instanţa luând act de această învoială va pronunţa o hotărâre parţială şi va continua procesul pentru celelalte bunuri. Partajul în lipsa înţelegerii părţilor În cazul în care între părţi nu a intervenit o înţelegere cu privire la împărţeala bunurilor, instanţa dacă are elemente suficiente va pronunţa o hotărâre prin care va stabili: - masa bunurilor supuse împărţelii; - calitatea de coproprietari a părţilor; - cota parte ce se cuvin fiecăruia; - creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au. În cazul partajului succesoral instanţa va mai stabili: - datoriile transmise prin moştenire; - datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct; - sarcinile moştenirii. Prin aceeaşi hotărâre instanţa va face împărţeala în natură prin formarea loturilor şi atribuirea acestora părţilor. La formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama de următoarele criterii: - mărimea cotei părţi ce se cuvin fiecăruia din masa bunurilor de împărţit; - natura bunurilor; - domiciliul şi ocupaţia părţilor; - construcţiile şi înbunătăţirile făcute de unii coproprietari mai înainte de dobândirea introducerii cererii de partaj. Aceste lucrări pot prezenta relevanţă în formarea loturilor şi atribuirea lor numai dacă au fost efectuate cu acordul celorlalţi coproprietari. 79

Incidente privind procedura partajului I.

Instanţa nu are date suficiente pentru formarea loturilor Într-o astfel de situaţie instanţa v-a da o încheiere în care v-a stabili masa bunurilor de împărţit; calitatea de coproprietari a părţilor; cota parte ce se cuvine fiecărui proprietar; creanţele născute din starea de proprietate comună pe care le au unii faţă de alţii. Prin aceeaşi încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize cu următoarele obiective: 1. Evaluarea bunurilor supuse partajului cu arătarea criteriilor avute în vedere la stabilirea valorii lor; 2. Stabilirea faptului dacă bunurile pot fi comod partajate în natură şi în ce mod; 3. Formarea loturilor ce urmează a fi atribuite coproprietarilor după propunerea expertului. Această încheiere are caracter interlocutoriu şi deci instanţa nu mai poate reveni asupra celor stabilite prin ea. Spre deosebire de alte încheieri, instanţa trebuie să întocmească minuta acesteia semnată de judecător sau îi declină competenţa ca şi în cazul oricăror alte hotărâri. Calea de atac - împotriva încheierii este apelul care poate fi declarat în termen de 15 zile de la comunicare, obiectul acestui apel îl poate constitui numai problemele privind stabilirea masei bunurilor de împărţit, a calităţii de coproprietar şi cota parte ce se cuvine fiecăruia. În cazul în care după pronunţarea încheierii, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuie supuse înpărţeli, instanţa va putea da o nouă încheiere care va cuprinde coproprietarii sau bunurile omise. Tot în baza unei încheieri instanţa poate să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa bunurilor supuse partajului. Aceste încheieri sunt supuse apelului în aceleaşi condiţii ca şi încheierea iniţială. Dacă încheierea nu a fost atacată cu apel împrejurările menţionate şi anume masa bunurilor de împărţit, calitatea de coproprietar şi cota parte ce se cuvine fiecăruia nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului. După rămânerea definitivă şi irevocabilă a încheierii şi după efectuarea expertizei menţionate, instanţa se va pronunţa prin sentinţă asupra cererii de partaj, prin formarea loturilor şi atribuirea acestora dacă împărţeala în natură este posibilă. II. Partajarea în natură a bunului sau a bunurilor nu este posibilă sau ar fi păgubitoare Pot exista situaţii în care instanţa nu poate adopta soluţia partajului în natură datorită faptului că o astfel de partajare nu este posibilă în raport de caracterul bunului supus partajului. Partajarea în natură ar cauza o scădere importantă a valorii bunului. Partajarea în natură ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică a bunului. Dacă instanţa constată existenţa unei astfel de situaţii va putea realiza partajul în următoarele modalităţi: - atribuirea bunului prin hotărâre La cererea uneia dintre coproprietari instanţa ţinând seama de împrejurarea cauzei va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra fondului procesului dacă există motive temeinice pentru o astfel de soluţie. Prin aceeaşi hotărâre instanţa va stabili cuantumul sumelor ce se cuvin celorlalţi coproprietari precum şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul trebuie să le plătească. - atribuirea provizorie prin încheiere 80

Dacă unul dintre coproprietari solicită atribuirea bunului, instanţa prin încheiere poate atribui întregul bun acelui coproprietar dar numai în mod provizoriu. În situaţia în care mai mulţi coproprietari solicită atribuirea bunului instanţa va hotărâţinând seama de criteriile menţionate. Prin încheierea de atribuire instanţa va stabili sumele ce reprezintă valoarea cotelor părţi cuvenite celorlalţi coproprietari şi termenele în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul este obligat să depună acele sume. În cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul consemnează sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa prin hotărâre asupra fondului îi va atribui bunul respectiv. Dacă nu consemnează aceste sume instanţa va putea atribui bunul respectiv altui coproprietar în aceleaşi condiţii. - vânzarea bunului În cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului sau dacă acesta deşi a fost atribuit provizoriu nu au fost depuse în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi, instanţa prin încheiere va dispune vânzarea bunului. Prin aceeaşi încheiere se va stabili dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială sau de către executorul judecătoresc. În cazul vânzarii de către părţi prin bună înţelegere, instanţa va fixa şi termenul în care aceasta trebuie efectuată. Acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului stabilit părţile au obligaţia să prezinte instanţei dovada vânzării. Dacă vânzarea prin bună învoială nu este realizată în termenul stabilit, instanţa tot prin încheiere va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc. Încheierile prin care instanţa a atribuit bunurile sau a dispus vânzarea prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc sunt supuse apelului separat de fondul cauzei. Procedura vânzării la licitaţie Dacă încheierea prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc a rămas definitivă şi irevocabilă se va trece la vânzarea la licitaţie publică. În acest scop executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie care nu poate depăşi 30 de zile în cazul bunurilor mobile şi 60 de zile în cazul bunurilor imobile. Aceste termene se calculează de la data primirii de către executorul judecătoresc a încheierii definitive şi irevocabile. Executorul judecătoresc are obligaţia să înştiinţeze coproprietarii despre dată, oră şi locul vânzării şi va întocmii şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat în cazul bunurilor mobile şi cu 30 de zile în cazul bunurilor imobile. Coproprietarii pot convenii ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie. În situaţia în care partajul nu se poate realiza prin nici una dintre aceste modalităţi prevăzute de lege instanţa va hotărâ închiderea dosarului. Hotărârea de partaj Ca urmare a împărţeli judiciare se produc mai multe efecte: - hotărârea de partaj are efect declarativ, ceea ce înseamnă că fiecare coindivizar este considerat că a avut proprietatea bunului atribuit de la dobândire, când s-a născut coproprietatea. Prin urmare printr-o astfel de hotărâre nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi ci se constată şi se recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente. - hotărârea de partaj rămasă definitivă, constituie titlu executoriu pentru a obţine predarea bunului atribuit chiar dacă prin hotărâre nu s-a dispus predarea acelui bun. - dacă hotărârea de partaj cuprinde obligaţii alternative - predarea în natură a bunului sau contravaloarea lui - în cazul neîndeplinirii obligaţiei de predare se poate solicita majorarea sumei stabilite drept contravaloare a bunului ţinând seama de rata inflaţiei. - hotărârea de partaj nu-şi pierde puterea de lucru judecat prin expirarea termenului privind prescripţia extintivă în ceea ce priveşte stabilirea masei bunurilor supuse partajului, calitatea de copărtaş a părţilor, cotele ce se cuvin coproprietarilor şi poate fi 81

folosită într-o acţiune ulterioară de revendicare pentru a dovedii dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, ţinând seama de caracterul imprescriptibil a unei astfel de acţiuni.

5.

Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale

Codul de procedură civilă articolul 7201 - 72910. La aplicarea acestor dispoziţii legale trebuie avută în vedere şi unele dispoziţii din Codul comercial în vederea stabilirii caracterului civil sau comercial al litigiului. O astfel de împrejurare are relevanţă atât în ceea ce priveşte determinarea competenţei materiale cât şi pentru admisibilitatea anumitor mujloace de probă. Procedura prealabilă În aceste procese şi cereri se cere ca reclamantul mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Efectele concilierii directe este obligatorie numai în litigiile evaluabile în bani. Procedura realizării concilierii Reclamantul are obligaţia de a convoca partea adversă printr-o scrisoare cu dovadă de primire. Convocarea poate fi realizată şi prin telegramă, telex, fax sau prin alte mijloace de comunicare care asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu convocarea reclamantul trebuie să-i comunice în scris părţii potrivnice pretenţiile sale precum şi temeiul legal al acestor pretenţii. Totodată, are obligaţia să-i comunice toate actele doveditoare pe care se sprijină pretenţiile formulate. Pentru ca partea adversă să aibă posibilitatea examinării pretenţiilor formulate de reclamant şi să-şi formulaze eventual propriile pretenţii, legea stabileşte un termen de 15 zile prevăzând că data convocării trebuie fixată în aşa fel în cât partea convocată să aibe o perioadă de 15 zile de la data primirii actelor până în ziua stabilită pentru conciliere. Dacă concilierea a avut loc, rezultatul acesteia se consemnează într-un înscris în care se arată pretenţiile reciproce privind obiectul litigiului şi punctul de vedere al fiecărei părţii în legătură cu litigiul dintre ele. Acest înscris trebuie semnat de fiecare dintre părţi. În ipoteza în care partea adversă nu a dat curs convocării se va întocmii un înscris de către reclamant prin care se constată această împrejurare. După îndeplinirea acestei proceduri, reclamantul poate sesiza instanţa competentă pentru soluţionarea litigiului. În situaţia în care partea adversă nu s-a prezentat la conciliere, sesizarea instanţei este posibilă numai după 30 de zile de la data primirii convocării. Competenţa teritorială - se aplică dreptul comun. Acţiunea de natură comercială, trebuie introdusă la instanţa domiciliului pârâtului respectiv pentru persoane juridice, la cea a sediului pârâtului. În unele cazuri legea prevede competenţa alternativă. Adică în afara de instanţa sediului pârâtului este competentă şi instanţa locul unde obligaţia a luat naştere sau locul plăţii, respectiv instanţa locului unde obligaţia urmează să fie executată. 82

• • • •

Sunt aplicabile şi dispoziţiile privind competenţa exclusivă sau excepţională, respectiv articolul 15 în ceea ce priveşte litigiile în materie de societăte şi articolul 16 reorganizarea judiciară şi a falimentului. Cuprinsul cererii de chemare în judecată În materia comerţului cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile obligatorii pentru orice cerere de chemare în justiţie, să aibă elementele necesare pentru soluţionarea cu celeritate a procesului. Aceste cerinţe sunt: numele, domiciliu, reşedinţa părţilor; denumirea şi sediul persoanei juridice, numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar; numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o reprezintă în litigiu, anexându-se şi dovada calităţii; obiectul şi valoarea cererii, calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisului corespunzător; propriile pretenţii. Instanţa competentă Instanţa sesizată trebuie să-şi verifice competenţa, examinând în acest scop: 1. natura litigiului: comercială sau civilă; 2. obiectul litigiului: este sau nu evaluabil în bani; 3. valoarea obiectului litigiului:dacă acesta este evaluabil în bani; La stabilirea competenţei, instanţa are în vedere valoarea obiectului indicat de reclamant; majorarea sau reducerea valorii obiectului litigiului ulterior introducerii acţiunii nu este de natură să ducă la schimbarea competenţei instanţei sesizate. În acelaşi timp se prevede obligaţia anexării la cererea de chemare în judecată a unui înscris în care este consemnat rezultatul concilierii (dacă a avut loc). Dacă concilierea nu a avut loc se anexează dovada că partea adversă nu s-a prezentat la conciliere şi că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării. La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe toate înscrisurile pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile făcându-se specificarea care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate pârâtului înainte sau în cursul concilierii. Primirea cererii de chemare în judecată şi măsurile prealabile judecăţi Primirea cereri de chemare în judecată se face de preşedintele instanţei sau înlocuitorul lui, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă articolul 114 - 114 1. Dacă reclamantul a cominicat pârâtului cu ocazia convocării pentru conciliere toate actele invocate în susţinerea cererii i se va pune în vedere la primirea cererii de chemare în judecată, să depună aceste acte la dosarul cauzei. La fixarea termenului de judecată în cauzele urgente trebuie avut în vedere faptul ca pârâtul să aibă cel puţin 5 zile până la termenul fixat pentru judecarea cauzei, spre deosebire de dreptul comun unde acest termen este de 15 zile. Pârâtul este obligat să depună o întâmpinare cu 5 zile înaintea termenului fixat. În cazurile urgente termenul este de 3 zile.

83

Pârâtul poate formula cererea reconvenţională dacă are pretenţii împotriva reclamantului. Admisibilitatea unei astfel de cererii este condiţie de constatare că pretenţiile pârâtului derivă din acelaşi raport juridic şi anume din raportul juridicpe care reclamantul îşi bazează pretenţiile formulate. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea reconvenţională sunt aceleaşi ca pentru cererea de chemare în judecată. Cererea reconvenţională trebuie formulată cu 5 zile înainte de termenul de judecată fixat, iar în cauzele urgente cu 3 zile. La cererea reconvenţională formulată de pârât, reclamantul are obligaţia să depună întâmpinare până la prima zi de înfăţişare. Legea admite ca instanţa, ţinând seama de complexitatea cauzei, să fixeze un termen scurt pentru completarea întâmpinării şi studierea ei de către pârât. Procedura de judecată Legea prevede dispoziţii speciale pentru a asigura soluţionarea cu celeritate a acestor litigii şi anume: 1. Dacă procedura de citare este îndeplinită judecata chiar şi asupra fondului, poate continua în ziua următoare / termene scurte, succesive date în cunoştiinţa părţilor. La aceste termene instenţa poate obliga partea / reprezentantul ei să prezinte dovezi cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsuri scrise la interogatoriu şi să dea concursul necesar la efectuarea expertizelor dispuse şi să inteprindpă orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei. 2.Acordarea altor termene de judecată, în afară de cele menţionate este admisibilă numai dacă datorită unor motive temeinice judecata nu poate fi continuată în condiţiile arătate. 3.Instanţa are obligaţia de a stărui în cursul judecăţii asupra fondului pentru ca procesul să fie soliţionat în tot sau în parte prin înţelegerea părţilor. 4.Judecarea procesului se face în şedinţă publică dar poate fi continuată şi în camera de consiliu, dacă instanţa apreciază că este mai potrivită pentru asigurarea celerităţii. 5.Judecătorii trebuie să verifice efectuarea procedurii de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen şi dacă este necesar, vor lua măsuri de refacere a acestor proceduri şi vor dispune folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termenul de judecată. În litigiile comerciale legea admite asistarea părţilor sau a reprezentanţilor de către experţi sau alţi specialişti în cursul judecăţii, pentru a se asigura o clarificare mai rapidă a problemelor ivite în soluţionarea acestei cauze. Probele în litigiile comerciale

84

Se pot folosi toate mijloacele de probă prevăzute de Codul civil şi Codul de procedură civilă. Se vor avea în vedere şi dispoziţiile Codului comercial care lărgeşte posibilităţile folosirii anumitor mijloace de probă (proba testimonială) şi prevede mijloace de probă specifice acestor litigii:facturi acceptate, telegrame, etc. Hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă este definitifă şi executorie. Calea de atac împotriva acestei hotărâri este recursul (15 zile). Pot fi folosite, dacă sunt întrunite condiţiile, şi căile extraordinare de atac, chiar şi recursul în interesul legii. Termenul pentru exercitarea recursului este de 15 zile de la comunicare. Deoarece hotărârile nu pot fi atacate cu apel devin aplicabile dispoziţiile articolului 304 1 recursul nemai fiind limitat la motivele de casare sau modificare prevăzute de articolul 304 Cod procedură civilă. Executarea silită a hotărârii judecătoreşti dată în materie comercială se poate cere imediat după pronunţarea ei, pentru că este executorie. Totuşi, pentru a putea fi executată ea trebuie investită cu formulă executorie (261). În schimb, hotărârea judecătorească dată în această materie, dacă a devenit irevocabilă constituie titlu executoriu, fără să fie necesară investirea cu formulă executorie, dacă poartă menţiunea că este irevocabilă.

6.

Procedura punerii sub interdicţie

Se aplică celui ce nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Legea prevede persoanele şi organele ce pot solicita punerea sub interdicţie a unei persoane în articolului 115 /143 Codul familiei, autoritatea tutelare, persoanele apropiate celui care se află în situaţia care impune punerea sub interdicţie, instituţiile de ocrotire, procurorul, organele de poliţie şi alte organe sau persoane. Competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine Tribunalului. Competenţa teritorială se determină în raport cu domiciliul pârâtului la data introducerii cererii. Procedura de judecată - articolulu 30-35, D. 32 /1954. cererea înregistrată la instanţa competentă se comunică procurorului, care dispune efectuarea cercetării necesare prin ascultarea unor persoane care cunosc împrejurări în legătură cu starea 85

persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut. Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice de către o comisie de medici specialişti. Dacă persoana este internată în spital se ia şi părerea medicului în supravegherea căruia se află. În cazul în care este nevoie preşedintele instanţei sesizează autoritatea tutelară pentru numirea unui curator care să reprezinte interesele celui a cărui punere sub interdicţie s-a cerut, dar numai pe timpul procesului. Instanţa poate dispune internarea provizorie a persoanei cărei punere sub interdicţie s-a cerut pe o perioadă de maxim 6 săptămâni, dar numai dacă este necesar pentru observarea mai îndelungată a stării ei mintale. După primirea rezultatului de la procuror precum şi a avizului medicilor specialişti, preşedintele fixează termen de judecată şi dispune citarea părţii. Judecata se face cu participarea procurorului. Este obligatorie ascultarea de către instanţă a persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut. Dacă nu este în stare să se înfăţişeze la instanţă va fi ascultată la locul unde se află. În situaţia în care instanţa constată că persoana a cărei punere sub interdicţie s-a cerut nu se află în situaţia prevăzută de articolul 142 Codul familiei (are discernământ) va respinge cererea formulată. Dacă instanţa admite cererea va dispune punerea sub interdicţie a persoanei chemate în judecată. După rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, ea va fi comunicată următoarelor organe: 1. Autorităţii tutelare în vederea ridicării curatelei şi numirea unui tutore; 2. Instituţilor de la locul unde actul de naştere al celui pus sub interdicţie a fost înregistrat spre a fi transcris în registre anume destinate; 3. Autorităţii sanitare competente în vederea instituirii supravegherii medicale permanente. Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă terţilor decât de la data transcrierii hotărârii, în afară de cazul în care terţii au cunoscut interdicţia pe altă cale. Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi cea aplicată la judecarea cererii de punere sub interdicţie.

7. Procedura privind declararea judecătorească a dispariţiei şi a morţii Declararea dispariţiei Dacă o persoană lipseşte de la domiciliu mai mult de 1 an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă poate fi declarată dispărută (articolul 16 D. 31/1954). Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului. După primirea şi înregistrarea cererii preşedintele instanţei dispune următoarele măsuri: a. - efectuarea unei anchete prin organele Consiliului local al ultimului domiciliu al dispărutului şi prin organele de poliţie pentru a culege cât mai multe date în legătură cu împrejurările dispariţiei persoanei respective. b. - afişarea cererii la ultimul domiciliu al dispărutului şi la Consiliul local al ultimului domiciliu, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei. 86

c. - încunoştinţarea Autorităţii tutelare în vederea numirii, dacă este necesar, a unui curator pentru cel dispărut. După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii se fixează termen de judecată în şedinţă publică. Cel dispărut va fi citat la ultimul domiciliul, iar dacă a avut mandar va fi citat şi la acesta. Participarea procurorului la judecarea pricinii este obligatorie. Instanţa va putea administra orice probe pentru elucidarea împrejurării în care a avut loc dispariţia. Hotărârea prin care s-a admis cererea se afişează în extras timp de 30 de zile la uşa instanţei şi Consiliu local al ultimului domiciliu al dispărutului. Hotărârea va fi comunicată şi autorităţii tutelare în vederea numirii curatorului, dacă nu a fost numit în cursul judecăţii. Declararea morţii Declararea dispariţiei este o procedură prealabilă şi obligatorie pentru declararea morţii unei persoane. Procedura de judecare este aceeaşi ca şi pentru declararea dispariţiei. Declararea morţii unei persoane nu se poate face decât după trecerea unui termen de 4 ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că ea era în viaţă şi nu mai devreme de 6 luni de la data afişării hotărârii prin care s-a declarat dispariţia. În situaţia în care ziua ultimei ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili termenele se vor socoti de la sfârşitul luni ultimelor ştiri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. De la regula generală că declararea morţii este condiţionată de existenţa unei hotărâri de declarare a dispariţiei există o excepţie prevăzută de articolul 16, alin. 3 Decretul 31 / 54 cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare poate fi declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa. În această situaţie declararea morţii se poate face numai dacă a trecut cel puţin 1 an de la data imprejurării în care a avut loc dispariţia. Dacă nu se poate stabili data împrejurării în care a avut loc dispariţia, termenul de 1 an se socoteşte de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar dacă nu se poate stabili luna de la sfârşitul anului calendaristic. La judecarea cauzei participarea procurorului este obligatorie. Cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărârea pronunţată. Hotărârea, după ce a rămas definitivă şi irevocabilă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registru de stare civilă. Dacă ulterior se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, aceeaşi instanţă va anula hotărârea, cu citarea de urgenţă a părţilor care au figurat în proces. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa va anula hotărârea dacă ulterior pronunţării ei se constată decesul fizic al persoanei respective. Rectificarea datei decesului stabilită prin hotărâre este posibilă dacă există probe noi în legătură cu aceiaşi împrejurare.

87