Procedura Civila Romana [PDF]

Zitiervorschau

Tema 3. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ Autor : Iurie MIHALACHE, dr. în dr., lect. univ. Planul 1. Noţiuni generale privind procedura civilă romană; 2. Procedura legisacţională; 3. Procedura formulară; 4. Procedura extraordinară; 5. Noţiunea şi clasificarea acţiunilor; 6. Mijloacele specifice de apărare pretoriană; 7. Termenul de prescripţie. 1. Noţiuni generale privind procedura civilă romană În literatura juridică deseori se afirmă faptul că dreptul privat roman s-a dezvoltat pe cale procedurală. De aceea, în majoritatea cărţilor de drept roman, după descrierea temelor introductive (noţiunea, obiectul de studiu, izvoarele), imediat se trece la tema „Procedura civilă romană”. Bineînţeles că pentru studenţi este dificil să înţeleagă tema respectivă, deoarece ea prezintă un anumit grad de dificultate, cu atât mai mult că procedura de judecată prevăzută de legislaţia Republicii Moldova are puţine asemănări cu procedura romană. Totuşi, orice student de la facultatea de drept, pentru a deveni un bun jurist, trebuie mai întâi să înţeleagă cum a funcţionat procedura de judecată în perioada dreptului roman, iar mai apoi va face cunoştinţă cu procedura de judecata pe care o avem în prezent. Vorbind despre procedura civilă romană, avem în vedere totalitatea normelor ce reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă de dezvoltare a dreptului roman. Cunoscând care a fost procedura civilă, aflăm răspuns la întrebarea cum s-a trecut de la obiceiurile juridice primitive, la normele de procedură modernă pe care le avem acum. La fel de important este faptul că studiind cu atenţie procedura civilă romană, putem afla răspuns la o întrebare care a frământat omenirea pe parcursul multor ani, şi anume, cum a reuşit poporul roman să ajungă la un asemenea nivel de pregătire juridică, economică, culturală şi socială? Întrucît în primii ani de fondare a Romei (anul 754 î.Hr.) nu existau organe de judecată specializate, competenţele de judecată erau atribuite regelui. Însă deseori se întâmpla ca cei aflaţi în conflict să se judece după propriile lor reguli, fără a mai ajunge la judecata regelui. Cu atât mai mult că regele nu avea o pregătire specială în domeniu şi nici nu reuşea să acopere nevoile populaţiei. În acest caz, un rol important revenea

1

fenomenului răzbunării, numit şi legea talionului, în care răzbunarea era admisă numai în măsura în care nu depăşea suferinţa victimei. Totuşi cel mai mare progres romanii l-au realizat odată cu adoptarea Legii celor XII Table, prin care a fost pus capăt pentru totdeauna legii talionului. Datorită Legii celor XII Table, fenomenul răzbunării a fost înlăturat şi locul lui l-au preluat adevăratele procese de judecată. Procesul de judecată se desfăşura după nişte reguli precise, alcătuite din timp, care luate împreună alcătuiau procedura de judecată. De-a lungul perioadei de evoluţie a dreptului privat roman au existat trei mari proceduri de judecată, corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman, şi anume: - procedura legisacţiunilor - pentru epoca veche. Procedura se desfăşura mai întâi în faţa magistratului - in iure, apoi în faţa judecătorului - in iudicio; - procedura formulară - pentru epoca clasică. Procedura la fel se desfăşura în faţa magistratului - in iure, apoi în faţa judecătorului - in iudicio. Denumirea de „procedură formulară” vine de la faptul că procesul se judeca în baza unei formule alcătuită de magistrat. În baza formulei, judecătorul soluţiona pricina şi emitea o sentinţă; - procedura extraordinară - pentru epoca postclasică, în care o singură persoană judeca procesul, dispărând diviziunea procesului în două faze. Persoana care judeca procesul era magistratul. Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară prezintă anumite trăsături comune, întrucît la ambele proceduri, procesul se desfăşura în două faze distincte: - faza in iure – este prima fază, care se desfăşoară în faţa magistratului; - faza in iudicio – este a doua fază, care se desfăşoară în faţa judecătorului. Deci, primele două proceduri se caracterizează prin faptul că procesul de judecată era divizat în două faze: faza magistratului şi faza judecătorului. Magistratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată. El nu putea lua hotărîri, rolul său reducîndu-se la supravegherea părţilor, în sensul de a observa dacă acestea pronunţă corect formulele solemne proprii fiecărui tip de proces. Faza a doua a procesului se desfăşura în faţa judecătorului. Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părţi, care conducea dezbaterile, asculta avocatul, audia părţile, verifica probele şi pronunţa sentinţa. După pronunţarea sentinţei redevenea un simplu particular1. Procedura extraordinară se consideră a fi mai evoluată decît procedura legisacţională şi cea formulară, întrucît a dispărut diviziunea procesului în două faze, iar procesul, de la început şi până la sfârşitul era condus de o singură persoană – magistratul.

2. Procedura legisacţională 1

Pantea Oleg. Suport didactic la cursul „Drept privat roman”. Chişinău: „Garamond-Studio” SRL, 2007, p.107.

2

În epoca veche a dreptului roman (754 î.Hr. - 27 î.Hr.), procedura de judecată era una simplă, rigidă şi formalistă, iar dreptul era puţin dezvoltat. Procedura de judecată din această epocă este cunoscută sub numele de procedura legisacţiunilor (legis actiones), deoarece era reglementată de lege, şi în special de Legea celor XII Table2. De aici decurge şi denumirea acestei proceduri. Procedura legisacţională era plină de formalităţi şi prevedea că orice plângere trebuie să se facă folosindu-se numai termenii legii şi nu alte cuvinte. Procesul de judecată se desfăşura în două faze: a) înaintea magistratului (in iure) şi b) înaintea judecătorului (in iudicio). În prima fază (in iure), părţile se prezentau înaintea magistratului, care trebuia să pregătească pricina pentru soluţionare, şi în a doua fază judecătorul, ales de părţi după anumite norme, trebuia să dea o hotărâre (o sentinţă), adică să soluţioneze cazul. 2.1. Procedura înaintea magistratului (faza in iure) Cel care vroia să pornească un proces, adică reclamantul, trebuia să-l cheme pe pârât la judecată. Chemarea pârâtului la judecată poartă denumirea de citare. Pârâtul era citat (înştiinţat, informat) din timp că trebuie să se prezinte în faţa magistratului prin pronunţarea unor cuvinte solemne - „te chem în faţa magistratului”. Citarea se putea face în stradă, în forum, pe câmp etc., nu însă la domiciliul pârâtului, deoarece domiciliul cetăţeanului roman era considerat inviolabil. Dacă pârâtul neglija citarea ce i se făcuse şi refuza să se prezinte în faţa magistratului, reclamantul îl putea aduce cu forţa. În acest scop, refuzul pârâtului trebuia să fie confirmat de martori. Pîrîtul avea şi alte posibilităţi de a garanta faptul că se va prezenta în faţa magistratului la data şi ora stabilită. În acest scop, el putea aduce o persoană ca garant. Acesta promitea că îl va determina pe pârât să se prezinte în faţa magistratului, iar dacă pârâtul totuşi nu se prezenta, atunci garantul era obligat să achite o despăgubire bănească în fondul statului. Dacă pârâtul se ascundea cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la măsuri de constrângere, acordând reclamantului o trimitere în posesiunea bunurilor pârâtului3. Ambele părţi trebuiau să se prezinte înaintea magistratului. În faţa magistratului reclamantul trebuia să arăta care sunt pretenţiile sale faţă de pârât. Privitor la pretenţiile care i se invocau, pârâtul putea reacţiona în trei feluri: a) să recunoască pretenţiile care i se invocau, şi atunci era condamnat, procesul oprindu-se aici, fără a se trece în etapa a doua; b) să nu fie de acord cu pretenţiile care i se aduceau şi să dorească încetarea procesului. În acest caz, la fel era condamnat şi procesul se oprea aici; 2

Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. Curs de drept privat roman. Bucureşti: Rosetti, 2005, p.53. Alte legi în care procedura legisacţională era reglementată avem: Lex Silia, Calpurnia, Vallia, Iulia ş.a. 3 Molcuţ Emil, op.cit., p.61.

3

c) să nu fie de acord cu pretenţiile şi să dorească continuarea procesului. În acest caz, procesul trecea în etapa a doua şi finaliza cu pronunţarea unei sentinţe. Părţile puteau să-şi facă prezenţa la magistrat nu oricând, ci numai în zile faste, când era permisă judecarea. În faţa magistratului trebuiau să aducă lucrurile care făceau obiectul litigiului. De exemplu, dacă litigiul ţinea de un imobil, se aducea o bucată de pământ, o bucată de lemn, o piatră, o creangă etc. Procesul se desfăşura sub formă de dispută pentru lucrul aflat în litigiu. La început reclamantul (cel ce a dat în judecată), după care pârâtul (cel ce a fost dat în judecată) atingeau lucrul cu nuiaua (vindicta, de la vindico - a cere, a revendica), pronunţând în legătură cu aceasta anumite formule şi cuvinte solemne. Cel care nu respecta obiceiul sau greşea la pronunţarea formulei, imediat pierdea procesul (litigiul) 4. Astfel, vedem cât de formalistă era procedura legisacţiunilor. Ca exemplu în acest sens poate fi adusă o sancţiune prevăzută pentru cel ce intenta o acţiune pentru că i s-au tăiat viile, şi care dacă utiliza în această acţiune cuvântul „viile” pierdea procesul. El trebuia de fapt să folosească cuvântul „arbori”, deoarece Legea celor XII Table, pe care se întemeia acţiunea pentru tăierea viei, se referea în general la arbori tăiaţi5. Dacă nici una dintre părţi nu da greş, atunci se punea o sumă de bani în calitate de gaj (garanţie, zălog). Partea care câştiga procesul primea gajul înapoi, în timp ce partea care pierdea procesul rămânea fără suma gajului, deoarece banii erau transferaţi în fondul statului. Prin intermediul gajului se urmărea scopul de a afla voinţa părţilor, şi anume: dacă una din părţi refuza să depună gajul, aceasta servea dovadă că persoana este vinovată şi îi este frică de a nu pierde procesul, iar împreună cu procesul să piardă şi banii6. Aici faza in iure a procesului lua sfârşit, iar în continuare magistratul recomanda părţilor un judecător (părţile aveau dreptul să aleagă) pentru soluţionarea cauzei şi emiterea hotărârii finale. Judecător putea fi doar un cetăţean al Romei. 2.2. Procedura înaintea judecătorului (faza in iudicio) De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului, unde îşi expuneau pe scurt pricina. Dacă una din părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, pentru a da câştig părţii prezente. Judecata avea loc în public, adică în văzul tuturor. După expunerea pricinii urmau pledoariile, pe care le ţineau fie părţile, fie avocaţii acestora, apoi continua prezentarea probelor cu martori. Înainte de a da hotărârea, judecătorul se consulta cu diferiţi jurisconsulţi, care alcătuiau consiliul său; pledoariile avocaţilor erau de mare folos. Sentinţa trebuia să se dea în ultima zi a judecăţii 7. La luare sentinţei judecătorul se baza pe libera sa convingere.

4

Лемешко В.М. Римское право: Курс лекций. Москва: Московский институт экономики, менеджмента и права, 2008, p.27. Gaius, Institutiones, IV, 11. 6 Лемешко В.М., op.cit., p.27. 7 Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. Curs de drept privat roman. Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.57. 5

4

La romani judecătorul era o persoană particulară, în sensul că nu existau judecători de profesie. Alegerea judecătorului o făceau părţile, dar nu trebuie să înţelegem că oricine putea deveni judecător. La început aveau dreptul de a fi aleşi judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi cavalerilor. O cerinţă aparte era ca persoana aleasă ca judecător să aibă o reputaţie bună în societate, motiv pentru care candidatura judecătorului trebuia confirmată de magistrat. La judecarea procesului, în funcţie de convingerea pe care şi-o forma, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire8. La luarea sentinţei judecătorul trebuia să fie liber, să decidă aşa cum considera că este drept, fără a fi influenţat de cineva. Sentinţa devenea obligatorie după ce era adusă la cunoştinţa ambelor părţi. Tribunalele. În afară de judecătorii, la romani funcţionau şi tribunale, unele permanente, iar altele nepermanente. Tribunalele se considerau mai presus decât judecătoriile, astfel încât pe seama lor revenea judecarea celor mai complicate procese. Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri – alcătuite dintr-un complet de zece judecători, şi centumviri – alcătuite dintre-un număr de o sută de judecători. De regulă, acestea se ocupau de judecarea proceselor cu privire la proprietate şi la moştenire. În schimb tribunalele nepermanente erau mai numeroase, se compuneau dintr-un număr impar de judecători şi judecau procesele cu privire la libertate. Executarea sentinţei. După ce sentinţa era dată de judecător, urma punerea ei în executare. Cu executarea se ocupa partea care câştiga procesul. Însă pentru a începe procedura de executare a sentinţei trebuia mai întâi să existe aprobarea magistratului, care elibera „titlu executoriu”. Totodată magistratul era obligat să supravegheze cum sunt respectate regulile procedurale de executare a sentinţei. Romanii aveau diferite scheme prin care asigurau executarea unei sentinţe judecătoreşti. De exemplu, în cazul sentinţei de condamnare ce avea ca obiect o sumă de bani, era necesar un nou proces în care magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după 30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul venea în faţa magistratului, arătând că sentinţa de condamnare nu a fost executată. Magistratul aproba trimiterea debitorului la închisoare, unde era ţinut timp de 60 de zile, în condiţiile prevăzute de Legea celor XII Table. În acest interval de timp, era scos la trei târguri succesive, în speranţa că se va găsi cineva dispus să-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului debitorul totuşi nu plătea, putea fi vândut ca sclav în străinătate ori putea fi ucis9. În baza unei înţelegeri dintre creditor şi debitor, magistratul putea accepta şi o altă modalitate de executare a sentinţei, şi anume, se permitea ca debitorul să muncească la creditor un număr de zile în contul datoriei.

8 9

Molcuţ Emil, op.cit., p.65. XII, T., 3.6.

5

3. Procedura formulară Vechea procedură de judecată, procedura legisacţiunilor, cu timpul a devenit o piedică în dezvoltarea relaţiilor social-politice şi de comerţ. Datorită rigidităţii sale, îngreuna judecarea pricinelor şi nu se mai folosea. De aceea, în locul ei apare o procedură nouă, numită procedura formulară, mai potrivită nivelului de dezvoltare a societăţii romane. Mult timp procedura formulară nu a fost recunoscută din punct de vedere juridic. Se crease o situaţie când în practică se aplicau în acelaşi timp două proceduri: cea legisacţională recunoscută de lege şi cea formulară - nerecunoscută. În fine, procedura formulară a fost legitimată în secolul al II-lea î.Hr. şi din acest an a devenit principală în statul Roman10. Procedura formulară se desfăşura tot în două etape, in iure - în faţa magistratului şi in iudicio - în faţa judecătorului. Însă spre deosebire de procedura legisacţiunilor, în procedura formulară magistratul avea un rol activ şi creator. Acum părţile îşi expuneau pretenţiile în faţa magistratului fără a mai folosi expresii, termeni sau gesturi. După ce părţile îşi expuneau pretenţiile, magistratul redacta cu concursul acestora un înscris numit formulă (formula), care cuprindea esenţa procesului şi constituia călăuza după care trebuia să se conducă judecătorul pentru darea sentinţei11. Cu alte cuvinte, formula era un mic program de judecată prin care magistratul arăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul. Formula. După cum s-a menţionat, formula este instrucţiunea scrisă prin care magistratul indică judecătorului ceea ce trebuie să facă (cum trebuie să judece cazul). De la cuvântul formulă vine şi denumirea pe care o avem - de procedura formulară. Formulele de judecată erau alcătuite de magistrat pentru fiecare proces în parte. Magistratul înmâna formula (sau formulele) părţilor pentru a o prezenta judecătorului şi în baza formulei, judecătorul soluţiona litigiul. Dacă se întîmpla ca la pretenţiile reclamantului să nu fie găsit un model de formulă, magistratul avea dreptul să creieze o nouă formulă. Structura formulei. Formula era alcătuită din patru părţi principale şi două accesorii. a) Părţile principale erau: intenţia, demonstraţia, adjudecarea şi condamnarea (intentio, demonstratio, adiudicatio şi condemnatio); b) Părţile accesorii erau: prescripţiunile şi excepţiunile. Intenţia cuprindea pretenţia reclamantului, adică ceea ce el dorea să obţină (o anumită sumă de bani, un lucru etc.). Orice formulă trebuia să cuprindă intenţia, deoarece în lipsa acestei părţi, judecătorul nu putea să cunoască cererile reclamantului. Intenţia putea fi certa - când cerinţele reclamantului erau precis determinate, sau incerta - când obiectul creanţei era lăsat la aprecierea judecătorului12. 10

Гетьман-Павлова И.В. Практикум по римскому частному праву. Учебное пособие. Москва: „Юридическая литература”, 2004, p.218. 11 Popa Vasile Val. Drept privat roman. Bucureşti: All Beck, 2004, p.321. 12 Murzea Cristinel. Drept roman. Curs universitar. Bucureşti: All Beck, 2003, p.323-324.

6

Demonstraţia arată faptul (temeiul) pe care reclamantul îşi întemeia pretenţia (un contract de vînzarecumpărare, un contract de donaţie etc.). Judecătorul trebuia mai întâi să verifice cât de adevărate sunt temeiurile (probele) aduse de reclamant, şi numai după aceea urma să emite hotărârea. Adjudecarea constituia acea parte a formulei prin care se dădea judecătorului dreptul de a face un transfer de proprietate. Se întâlnea numai în procesele legate de transferul dreptului de proprietate asupra unui lucru de la o persoană la alta. Condamnarea este ordinul dat de către magistrat judecătorului să-l condamne sau nu pe pârât, în funcţie de faptul cum va fi găsit pârâtul, vinovat sau nevinovat. Cu referire la părţile accesorii ale formulei, subliniem că prescripţiunile au fost introduse în formulă pentru a veni în ajutorul reclamantului ori a pârâtului. Mai simplu vorbind, prescripţiunile erau nişte precizări pe care magistratul le indica în formulă. Ele puteau fi făcute în favoarea reclamantului sau în favoarea pârâtului. Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenţii 13. De exemplu, pârâtul recunoştea faptul că a primit cu împrumut de la reclamant o sumă de bani, însă afirma că ulterior a fost iertat de datorie. De regulă, o formulă niciodată nu putea întruni în sine toate părţile menţionate mai sus. 3.1. Procedura în faţa magistratului (faza in iure) Desfăşurarea procedurii formulare se făcea la fel în două etape, mai întâi în faţa magistratului, după care părţile se prezentau în faţa judecătorului. Mai întîi avea loc citarea verbală a pîrîtului. Faţă de procedura anterioară, dacă pîrîtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi. Dacă pârâtul dispărea, bunurile lui erau preluate şi vândute. În faţa magistratului, reclamantul îşi spunea verbal pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în veche procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege ori să nu se apere. Procesul se desfăşura în cuvinte obişnuite, fără ritualuri şi fără gesturi, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor. Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, magistratul îi înmâna o formulă, cu care reclamantul se prezenta în faţa judecătorului. Actul prin care se punea capăt fazei in iure era numit litis contestatio şi consta în acordul părţilor asupra formulei date de magistrat. Reclamantul căruia magistratul i-a dat formula, i-o comunica pârâtului, făcându-i o lectură clară a textului14. Pârâtul, la rândul său, trebuia să-şi manifeste acceptarea. Faptul că nu era de acord cu formula dată de magistrat, nu schimba cu nimic mersul judecăţii. Procesul de judecată oricum trecea în faza a doua - în faţa judecătorului. 3.2. Procedura în faţa judecătorului (faza in iudicio) 13 14

Gaius, 4.43. Popa Vasile Val, op.cit., p.324.

7

Judecarea pricinii se făcea în public, în zilele de lucru şi în prezenţa părţilor. Dacă una dintre părţi nu se înfăţişa la proces, acesta era câştigat de partea care era prezentă. În proces părţile trebuiau să aducă toate probele de care dispuneau: martori, înscrisuri etc. Respectând indicaţiile din formulă, judecătorul elibera o sentinţă. Chiar dacă formula era greşită, judecătorul trebuia să o aplice, indiferent de consecinţele care ar rezulta. Executarea sentinţei. După pronunţarea sentinţei pârâtul, dacă a fost condamnat, trebuia să satisfacă pe reclamant în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei. După expirarea acestui termen, reclamantul îl putea da din nou în judecată pe pârât, dar numai înaintea magistratului. Pierzând şi acest proces, pârâtul trebuia să plătească de două ori suma la care a fost condamnat prima dată. Dacă pârâtul nu plătea, el era supus executării silite. 4. Procedura extraordinară În cadrul procedurii extraordinare dispar cele două etape de desfăşurare a procesului, in iure şi in iudicio, prezente la procedura legisacţională. Procesul are loc în faţa unei singure instanţe, de la început şi până la darea hotărârii, fiind condus de o singură persoană - judecătorul. Formula dispare, deoarece judecătorul nu putea să-şi trimită formula lui însuşi. Pârâtul era citat prin organele statului, reclamantul adresându-se judecătorului în scris şi cerându-i acestuia să-l cheme pe pârât în judecată. Dacă judecătorul încuviinţa cererea, el o înregistra în actele publice din cancelarie şi o trimitea pârâtului prin intermediul unui funcţionar. Procesul se desfăşura într-o clădire a administraţiei 15. La proces participau judecătorul, personalul judecătoresc, părţile şi martorii acestora16. În calitate de mijloace de probă erau folosite: înscrisurile şi jurământul dat în faţa judecătorului. Erau utilizate şi prezumţiile - concluzii pe care judecătorul le trage cu privire la un fapt necunoscut care nu putea fi dovedit în mod direct. În situaţia în care pârâtul nu se prezenta la judecată, procesul se judeca în lipsa acestuia. Cheltuielile de judecată erau suportate de partea care pierdea procesul17. Împotriva sentinţei se putea face apel de către partea nemulţumită, în scris sau verbal, în termen de câteva zile. Cererea urma să fie depusă la instanţa care a pronunţat sentinţa, aceasta fiind obligată mai apoi să trimită cererea instanţei superioare, însoţită de un referat (o notă explicativă). Instanţa de apel cerceta din nou fondul litigiului şi dacă apelantul (partea care a făcut apelul) pierdea procesul, era pedepsit cu o amendă. Executarea sentinţei se făcea prin organele statului. Dacă persoana condamnată nu avea de unde să achite, se recurgea la executarea silită. Lucrurile sale erau luate cu forţa şi vândute. 15

Popa Vasile Val, op.cit., p.330. Murzea Cristinel, op.cit., p.334-335. 17 Cocoş Ştefan, op.cit., p.60. 16

8

5. Noţiunea şi clasificarea acţiunilor Acţiunea constituie un mijloc procedural prin care persoana căreia i se încălca un drept putea să se adreseze în instanţa de judecată, cerând restabilirea dreptului încălcat. Acţiunile aveau în dreptul roman o importanţă deosebită, deoarece fiecare drept era ocrotit printr-o acţiune 18. Cu alte cuvinte, în dreptul roman erau recunoscute numai atâtea drepturi, câte acţiuni existau. Dacă pentru un oarecare drept lipsea acţiunea, dreptul respectiv cu greu putea fi protejat în instanţa de judecată 19. Cele mai importante categorii de acţiuni erau următoarele: 5.1. Acţiuni reale şi acţiuni personale Acţiunile reale ocroteau drepturile reale, adică drepturile asupra unor lucruri. Erau introduse împotriva uneia sau mai multor persoane care posedau un bun, de către o persoană sau mai multe persoane care pretindeau un anumit drept asupra acelui bun, adică un drept real. Dreptul reale este un drept absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), ceea ce însemnă că titularul dreptului real poate înainta acţiune împotriva oricui i-ar încălca acest drept. Ca exemplu de drepturi reale sunt: dreptul de proprietate, uz, abitaţie, servitute, superficie, gaj, ipotecă şi retenţie. În limba latină, acţiunile reale purtau denumirea de vindicationes şi în funcţie de felul dreptului real se numeau: vindicationes servitutis, vindicationes usus etc. Acţiunile personale ocroteau drepturile personale (ale persoanelor), luând naştere din contracte, delicte, fapte juridice licite, îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri. Creditorul era în drept să-l urmărească pe debitor pentru a-l impune să-şi execute obligaţiile. Acest lucru se făcea prin judecată, iar pentru a se adresa în judecată, creditorul trebuia să găsească acţiunea care se referea la dreptul său încălcat şi să o invoce în instanţa de judecată. 5.2. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă Criteriul deosebirii acestor două categorii de acţiuni se face în funcţie de volumul împuternicirilor (puterea) pe care le avea judecătorul în legătură cu interpretarea şi aplicarea legii. În acţiunile de drept strict (stricti iuris) judecătorul se pronunţa asupra cazului pe care îl judeca în limita textului de lege, fără să iasă din litera ei. Pe când în acţiunile de bună credinţă (bonae fidei) judecătorul avea o poziţie mai liberă faţă de textul legii, putând să o interpreteze după cum voia el, ţinând cont de împrejurările existente, de buna credinţă şi echitatea socială. 5.3. Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene Acţiunile civile erau acţiunile create de dreptul civil, avându-şi originea în legisacţiuni. 18

Se mergea după regula: „numai dacă am o acţiune pot pretinde recunoaşterea dreptului meu”. Din acest considerent se susţine că dreptul roman este „un drept al acţiunilor”. 19 Acţiunile caracterizate mai jos erau valabile mai mult în procedura legisacţională, în care dacă lipsea acţiunea potrivită, dreptul încălcat nu mai putea fi protejat. În procedura formulară acţiunea avea deja un alt înţeles şi însemna cererea pe care reclamantul o adresa magistratului cerându-i să elibereze o formulă.

9

Acţiunile pretoriene (numite şi onorarii) au fost create de pretor în vederea rezolvării anumitor situaţii impuse de dezvoltarea societăţii, în special de nevoile comerciale şi de interesele sociale, care trebuiau să fie tot mai bine ocrotite20. Cu alte cuvinte, acţiunile pretoriene erau nişte creaţii ale pretorilor, emise cu diferite ocazii şi pentru diferite nevoi sociale. Acţiunile pretoriene erau de mai multe feluri: a) acţiuni in factum, cu ajutorul cărora pretorul ocrotea din punct de vedere juridic un raport social nou. „In factum” din limba latină înseamnă „cu privire asupra unui fapt”. Ori de câte ori apărea o situaţie nouă, în privinţa căreia nu exista acţiune, pretorul trebuia să găsească o soluţie, în caz contrar, procesul nu putea fi judecat din cauza lipsei de acţiuni. Cu acordul pretorului erau adunate toate elementele de fapt ale raportului respectiv şi judecătorul, în temeiul descrierii făcute în intentio, urma să condamne ori să absolve pe pârât. b) acţiunile ficticii, prin care pretorul putea lărgi aplicarea legii la unele cazuri care nu intrau în competenţa acesteia. Pretorul cerea judecătorului să considere, printr-o ficţiune, că sunt îndeplinite (deşi în realitate nu erau) toate condiţiile cerute de lege pentru aplicarea acesteia şi să emită, astfel, o sentinţă. De pildă, în cazul în care un peregrin a fost la Roma victima unui furt din partea unui cetăţean roman, pretorul va acorda peregrinului formula acţiunii de furt cu ficţiunea calităţii de cetăţean roman, cerând judecătorului să dea o sentinţă ca şi cum peregrinul ar avea în mod real calitatea de cetăţean al statului roman21. c) acţiuni cuprinzând formule de transpoziţie, se numeau astfel deoarece în intentio din formulă figurează un nume şi în condemnatio alt nume. Prin aceasta se rezolvau multe probleme practice legate de reprezentarea în materie judiciară. De exemplu, şefii de familie puteau fi reprezentaţi de fiii lor la încheierea anumitor contracte, stăpânii de către sclavi etc. 5.4. Acţiuni private şi acţiuni populare Acţiunile private aveau scopul de a proteja interesele private, pe când acţiunile populare se intentau pentru apărarea intereselor întregii societăţi. 5.5. Acţiuni directe şi acţiuni utile Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionării unor cazuri concrete, iar acţiunile utile se aplicau prin analogie la cazuri asemănătoare. 5.6. Acţiuni penale, persecutorii şi mixte Acţiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească, în timp ce acţiunile persecutorii vizau condamnarea pârâtului la restituirea lucrului sau la repararea prejudiciului cauzat. Alături de acestea mai existau acţiunile mixte, în care era prevăzută condamnarea pârâtului la amendă şi restituirea lucrului, sau amendă şi repararea prejudiciului cauzat. 20 21

Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. Curs de drept privat roman. Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.65. Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan, op.cit., p.66.

10

5.7. Acţiunile arbitrarii Ele conţineau în formula lor o clauză arbitrară. Potrivit aceste clauze, judecătorul după ce constată temeinicia dreptului reclamantului, înainte de a pronunţa sentinţa, dădea un ordin pârâtului să satisfacă pretenţiile reclamantului22. Dacă pârâtul executa ordinul primit, litigiul se încheia, iar dacă nu, atunci judecătorul îşi schimba rolul şi se transforma din arbitru în judecător propriu-zis, dând sentinţă de condamnare a pârâtului. Soluţiile oferite de judecător în calitatea sa de arbitru se exprimau prin: restituirea lucrului, plata unei sume de bani, iertarea de datorie, distrugerea unor lucrări, stingerea unei obligaţii, crearea altei obligaţii noi, transferul proprietăţii etc. Însă dacă pârâtul nu executa de bună voie indicaţiile arbitrului, atunci ultimul prelua atribuţiile sale de judecător, judeca procesul până la sfârşit şi îi aplica pârâtului o pedeapsă conform legii. Aşadar, vedem că la acţiunile cu clauză arbitrală judecătorul avea o calitate dublă: aceea de arbitru, când dădea ordin pârâtului să satisfacă de bună voie pretenţiile reclamantului, şi calitatea de judecător, când pronunţa sentinţa de condamnare. Mai simplu vorbind, prin intermediul acţiunilor arbitrarii, pârâtului i se dădea o şansă în plus de a soluţiona pe calea cea mai simplă şi uşoară litigiul apărut între el şi reclamant, iar pârâtul avea libertatea de a alege cum e mai bine pentru el, să îndeplinească indicaţia arbitrului, ori să aştepte judecarea până la sfârşit a procesului şi emiterea unei sentinţe. 6. Mijloacele specifice de apărare pretoriană Folosindu-se de puterea pe care o aveau, pretorii puteau să intervină prin mijloace specifice în apărarea unor persoane. Atunci când era necesar, pretorii aveau dreptul să emită dispoziţii, cu scopul de a pune capăt unor conflicte. - Interdictele - erau dispoziţiile emise de pretori privitor la încetarea imediată a unor acţiuni care încălcau drepturile cetăţenilor. La început, pretorul emitea interdicte după o anchetare nemijlocită a faptelor prin audierea părţilor interesate, verificarea corectitudinii afirmaţiilor reclamantului ş.a. Spre exemplu, un cetăţean s-a adresat cu o plângere pretorului precum că vecinul l-a alungat de pe terenul propriu. Astfel, pretorul verifica dacă terenul se afla în proprietatea reclamantului şi într-adevăr acesta a fost alungat23. Însă, odată cu mărirea numărului de acţiuni, pretorul nu mai reuşea să verifice şi emitea interdictul fără a mai cerceta stările de fapt a lucrurilor. - Repunerea în situaţia iniţială - avea loc în situaţia declarării nulităţii unui act juridic care fusese încheiat contrar prevederilor legii (prin înşelăciune, eroare, violenţă etc.) şi readucerea părţilor contractante la situaţia pe care au avut-o până la încheierea acelui act juridic.

22 23

Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia, op.cit., p.40. Pantea Oleg, op.cit., p.109-110.

11

Spre exemplu, dacă un cetăţean a cumpărat o capră pentru lapte şi acasă se convinge că capra nu se mulge, atunci contractul de vânzare-cumpărare a caprei va fi declarat nevalabil (nul). Părţile revin la situaţia avută anterior: capra se va întoarce la vânzător, iar cumpărătorul îşi va primi banii plătiţi pentru capră. 7. Termenul de prescripţie Termenul de prescripţie este intervalul de timp în decursul căruia persoana are posibilitatea să înainteze acţiunea în instanţa de judecată pentru a-şi apăra un drept încălcat. Dacă în decursul acestei perioade de timp persoana nu se adresează cu acţiune în judecată, atunci după expirarea termenului de prescripţie, acţiunea sa nu mai poate fi satisfăcută. Începerea curgerii termenului de prescripţie. Termenul de prescripţie începea să curgă în felul următor: a) în cazul dreptului de proprietate - din momentul încălcării dreptului de proprietate asupra lucrului. De exemplu, când unui proprietar i se lua lucrul, el avea la dispoziţie un interval de timp pentru a se adresa în judecată şi să ceară restituirea lucrului. Dacă nu o făcea la timp, atunci pierdea orice drept asupra lucrului. b) în cazul obligaţiei de a face ceva, termenul de prescripţie începea să curgă din momentul când apărea posibilitatea de a cere executarea obligaţiei. De exemplu, în cazul obligaţiei de a restitui banii dintr-un contract de împrumut. Termenul de prescripţie începea să curgă de la data fixată în contract când banii trebuiau să fie întorşi. Suspendarea. Cursul termenului de prescripţie putea fi suspendat pentru un interval de timp, cât exista vreo piedică (de exemplu, boala gravă a persoanei interesate, lipsa persoanei împotriva căreia a fost înaintată acţiunea). După dispariţia acestei piedici, curgerea termenului de prescripţie era reluată. Întreruperea. Întreruperea curgerii termenului de prescripţie avea loc atunci când: a) obligaţia era executată (în cazul unei datorii, din momentul achitării acesteia; în cazul cumpărării unui bun, din momentul transmiterii acestuia etc.), sau b) persoana interesată înainta o acţiune în judecată. În cazul întreruperii termenului de prescripţie, perioada de timp care s-a scurs până la întrerupere nu se lua în consideraţie la calcularea termenului. De exemplu, termenul de prescripţie era de 30 de ani, începea să curgă din anul 445 şi înceta în 475. În anul 455 persoana obligată şi-a achitat parţial datoria, ceea ce a constituit întreruperea termenului de prescripţie. Reieşind din cele menţionate, perioada de timp din anul 445 şi până în anul 455 era exclusă din termenul de prescripţie şi acesta începea să curgă din anul 455. Astfel, stingerea termenului de prescripţie se împlinea în anul 48524.

Speţe propuse pentru soluţionare la tema: PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ 24

Pantea Oleg, op.cit., p.111.

12

Speţa 1. Marc şi Pavel se aflau în conflict cu privire la casa situată în oraşul Roma. Pavel afirma că a primit casa în calitate de gaj, ca mijloc de garantare a împrumutului dintre el şi Marc. Deoarece Marc nu este în stare să întoarcă datoria, obiectul gajului trebuie să rămână la dispoziţia lui Pavel. Marc susţine că el a restituit datoria în întregime, iar casa rămâne în proprietatea sa. În care formă a procedurii legisacţionale urmează a fi examinat conflictul respectiv? Care va fi sentinţa judecătorului? Speţa 2. Primus i-a vândut lui Secundus mai mulţi sclavi. Marfa a fost predată cumpărătorului, care a promis să plătească preţul în ziua următoare. Însă nici în ziua următoare şi nici în zilele care au urmat plata nu a fost efectuată. Ce fel de acţiune este în drept să înainteze Primus, reală sau personală? Poate Primus să solicite alături de bani şi alte bunuri? Care sunt particularităţile acţiunii reale, dar celei personale? Speţa 3. Flavius s-a adresat pretorului (magistratului) cu o plângere că conform contractului, Avius trebuia să-i transmită 3 saci cu făină, 5 butoaie cu vin şi 6 ulcioare cu ulei. Au expirat deja două luni de la data stabilită în contract, însă Flavius a primit numai făina, celelalte lucruri aşa şi nu i-au fost restituite. Pretorul i-a acordat lui Flavius formula acţiunii: „Obiect al litigiului să se considere acea parte a obligaţiei, pentru care a expirat termenul de prescripţie”. Explicaţi înţelesul formulei date de pretor. În favoarea cărei persoane s-a pronunţat pretorul? În ce constă rolul procesual al termenului de prescripţie la etapa prejudiciară şi la etapa judiciară de soluţionare a conflictului? Apreciaţi rolul şi importanţa termenului de prescripţie. Stabiliţi care dintre prescripţii este utilizată mai frecvent, cea în favoarea creditorului sau a debitorului? Speţa 4. Vîntul puternic a smuls acoperişul unei case şi l-a aruncat în gospădăria vecinului, unde a ucis o oaie. Poate fi înaintată acţiune împotriva proprietarului casei? Dacă da, ce fel de acţiune, personală sau reală? Ce se va indica în cuprinsul acţiunii? Cum va fi stabilită suma prejudiciului? Alcătuiţi un exemplu de formulă pentru această acţiune. Speţa 5. Marc în repetate rânduri îi spunea lui Tullius că trebuie să-i întoarcă datoria în sumă de 100 de sesterţi. Tullius găsea motive să nu plătească datoria, dar într-o zi a menţionat: „Eu plătesc, însă jură-mi că de azi înainte nu-mi vei mai aminti despre această datorie”. Marc a dat jurământul, iar Tullius a plătit numai o parte din datoria pe care o avea. Neştiind cum să procedeze mai departe (dacă tăcea, nu mai primea restul banilor, iar dacă amintea, încălca jurământul), Marc a cerut ajutorul pretorului. Cum credeţi, ce soluţie poate exista pentru Marc? Speţa 6. Panfil era proprietarul unei case. Într-o zi, măgarul vecinului a pătruns în grădina sa. Panfil şi-a atenţionat vecinul să aibă grijă de măgar. Vecinul însă, în loc să ia măsurile necesare pentru ca măgarul lui să numai ajungă în grădina vecinului, a dat un răspuns negativ, spunând că Panfil ar trebui mai întâi să-şi repare gardul. Ca urmare, s-a iscat un conflict, iar părţile s-au adresat pretorului pentru a soluţiona cazul. Ce fel de apărare va fi aplicată, acţiune sau interdicte? Cum va proceda pretorul? Speţa 7. Claudius în vârstă de 26 ani, a cumpărat de la Iulius care avea 12 ani o cutie înfrumuseţată cu pietre scumpe, dar achitând pentru ea un preţ mult mai mic comparativ cu preţul de piaţă. Care vor fi consecinţele juridice ale unui astfel de act juridic? Descrieţi cum pot fi restabilite drepturile lui Iulius? Speţa 8. În ziua stabilită pentru desfăşurarea procesului, pârâtul nu s-a prezentat la judecată. Pentru a urgenta soluţionarea cazului, reclamantul a mers la domiciliul pârâtului, a intrat în casă, chemându-l la 13

judecată. Pârâtul însă a refuzat să se prezinte. Văzînd aceasta, reclamantul a trimis la casa pârâtului două persoane, pentru a-l aduce în mod forţat la judecată. Cum credeţi, sunt întemeiate acţiunile reclamantului?

14