Problema Omului in Filosofia Universala [PDF]

Zitiervorschau

Institutul de stat de Relatii Internationale din Moldova

Referat La tema:

“Problema omului in filosofia universala” 2RI1

Chisinau 2011

Cuprins:

La inceput omul a inceput sa-si puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l inconjoara, si abia intrun tarziu a inceput sa-si puna intrebari despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea? Atentia filosofiei s-a indreptat asupra omului odata cu sofistii, mai apoi continuand cu Socrate si cu Platon. Odata transferata atentia, in filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a nascut antropologia: stiinta care studiaza omul. Astfel, omul a devenit centrul de meditare filosofica si masura a tuturor lucrurilor. Filosofia despre natura si conditia umana O perioada indelungata filosofii au apreciat omul ca un model al cosmosului, ca un microcosmos. Umanul si naturalul, despre modul de existent al carora se stia putin, erau identificate. Pentru prima data evidentiaza omul ca obiect de studio, ca axa unica a filosofarii Socrate. In conceptia filosofica lui Platon este interpretata natura dubla a omului. Omul este inzestrat cu suflet, care il transforma in purtatorul spiritului impersonal. In filosofia lui Aristotel este descrisa unitatea dintre trup si suflet. Spre deosebire de antichitate, filosofia medieval crestina interpreteaza omul ca pe o imagine a lui Dumnezeu. Sufletul

anunta prezenta creatorului. Omul nu este apreciat de pe pozitiile ratiunii, ci ale inimii. Discutiile initiate de reprezentantii filosofiei crestine nu se axeaza pe raportul trup-suflet, ci pe caracteristica “omului natural” si a “omului spiritual”. Filosofia renasterii reiese din unitatea si integritatea omului. Omul are un trup sensibil si un specific moral. In filosofia lui Rene Descartes, natura omului este redusa la cugetare, la ratiune. Actul gindirii reprezinta argumentele necesare confirmarii existentei individuale. Trupul si sufletul n-au puncte trangentiale: corpul este caracterizat de intindere, iar sufletul – de gindire. Continutul clar al sufletului este constiinta. In filosofia lui Kant omul este apreciat ca o fiinta dubla. Apartinind lumii naturale, in care domina necesitatea, omul ajunge in lumea libertatii. Specificul existentei umane este determinat de libertatea morala a comportamentului. Pentru Hegel omul este un purtator al Ratiunii, al Spiritului, este subiectul activitatii spiritual, creatorul culturii. In aprecierea omului Marx pune accentual pe munca, pe activitatea de productie. Marx sustine ca omul este “ansamblul relatiilor sociale”, ceea ce inseamna ca insusirile personalitatii sunt determinate de societate. Filosofia existentialista (Freud) abordeaza problema autenticitatii existentei umane. Reprezentatii acestei scoli isi propun sa elibereze omul de influentele tuturor fortelor. Omul, in

opinia filosofilor existentialisti, ocupa un loc privelegiat in univers. Existenta naturala, “existent-in-sine”, este inerenta, imaubila, lipsita de contradictii si devenire. Omul nu are modul de a fi a lucrurilor. El este ceea ce se face, “existent-pentru-sine” proprie umanului ii ofera libertate. Existentialismul inlocuieste interpretarea traditionala a esentei uman imuabile, absoluite, data odata pentru totdeauna. Existentialismul plaseaza omul sub semnul posibilului, al creatiei de sine. Conceptind libertatea ca dimensiune definitorie, prin care omul, operand alegeri successive, isi modeleaza propria esenta. Esenta omului consta in istoricitate, devenire, creatie, proiect. In viata sa individuala omul poate realiza potentele esentei, dupa cum poate sa nu le afirme, sa nu le evidentieze. In fine, afirma filosofia existentialist: omul poate trai autentic. Fenomenologia lui Husserl isi propune sa inlature frontierile de afirmare a personalitatii. Folosoful apreciaza trairea ca tensionata, orientata din start catre lume. Omul nu exista doar, el exista in lume. Dezvoltind ideile expuse in conceptiile reprezentantelor “filosofiei vietii”, in fenomenologie, Max Scheller isi propune sa fundamenteze o noua stiinta filosofica – antropologia. Antropologia este prezenta ca noua stiinta filosofica deosebita care se acupa cu sintetizarea cunostintelor accumulate de stiintele particulare despre om – biologie, psihologie, sociologie, cu scopul de a elabora o imagine integra a omului.

OMUL in conceptia lui Blaise Pascal

Urmand firul filosofilor si a conceptiei lor despre om ajungem si la cel mai important antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Blaise Pascal, care in opera sa cea mai importanta “Cugetari” si mai ales in ultimele cinci capitole alea acestei opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o fiinta medie, nici inger si nici bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul in natura? Un nimic in raport cu infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza putin despre cunoasterea generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei umane, cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma, mizeria omului. Astfel, autorul introduce in antropologia sa si o anumita doza de religiozitate caracteristica persoanei sale, el insusi fiind, printre altele, un bun crestin. "Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce priveste neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din care se trage decat de infinitul in care este inghitit." Astfel incepe Pascal sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind

totul si nimic in acelasi timp, situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si din cauza caldurii excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si din cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci altfel, din dorinta de a ridica un turn care sa atinga infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant, pe marginea abisului cel mai intunecat ce se deschide in fata sa. Omul nu este capabil prin natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul s-ar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane, cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale. Ajunge astfel sa si-l imagineze fara maini si fara picioare, dar se blocheaza in momentul in care ar vrea sa-l conceapa fara cap caci experienta ii spune ca omul gandeste cu ajutorul lui si fara de gandire omul este de neconceput. Astfel, el sustine ca omul este pentru el insusi cel mai important scop al naturii, caci nu poate concepe ce este trupul si mai putin chiar ce este spiritul si aproape deloc ca un lucru oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este o problema pentru cunoastere, pentru ca nu se poate

cunoaste finitul fara a se cunoaste totul, crede Pascal. Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca obiectul sau este un obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a omului. El, omul, isi poate cunoaste in felul sau propria natura finita, dar despre natura infinitului si a lui Dumnezeu el nu poate insa spune nimic temeinic in afara credintei. Iar finitul devine un pur neant in prezenta infinitului, de unde rezulta direct tragedia conditiei omenesti, aceea de a fi un nimic, o minuscula existenta contingenta, pe fondul imensitatii spatiilor eterne. Fiinta umana este atat de sensibila, incat, spune autorul "nu este nevoie ca intreg universul sa se inarmeze pentru a-l strivi pe om" fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vant sau un strop de apa care sa-l aplece si sa-l doboare la pamant. Dar omul este nobil pentru ca este constient ca moare, lucru care nu se poate afirma si despre univers, caci acesta din urma nu constientizeaza avantajul sau asupra omului. Pascal vede in om un rege deposedat deoarece desi are cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toata demnitatea noastra sta in cugetare." Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Pascal dimpotriva, include o realitate in alta, sondeaza mizeria in profunzime pentru a cunoaste mai bine maretia: pe masura ce inainteaza mai adanc in noaptea mizeriei, el descopera in fiinta umana si mai multa maretie, dar si mizerie. in ceea ce priveste vanitatea omului autorul vorbeste de faptul ca nu se bucura de viata continuta de

propria-i fiinta, dar se forteaza sa para ceea ce nu este, astfel incat sa isi atraga respectul semenilor sai de partea sa Pascal noteaza: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in sufletul omului, incat pana si un soldat, o ordonanta, un bucatar sau un hamal se lauda si vrea sa aiba proprii admiratori. Acelasi lucru este valabil si pentru filozofi". In aceasta fuga necontenita de sine, omul ajunge pana acolo incat il considera infam pe acela care nu si-ar da viata pentru a-si pastra onoarea in fata lumii, caci "dulceata gloriei este atat de mare, incat orice lucru careia ii este atasata devine placut si demn de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal descopera faptul ca aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate care ne face sa citim anumite opere si sa vizitam anumite locuri exotice doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata celorlalti. Tot curiozitatea este cea care ne impiedica sa traim prezentul, caci ne indreapta atentia ori spre un viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre trecut, ale carui evenimente imuabile nu ne mai apartin si dau nastere unei stari de nostalgie: "Astfel noi nu traim niciodata, ci doar speram sa traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane, autorul puncteaza asupra slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare mai degraba in cei care nu o cunosc decat in cei care sunt constienti de ea", si continua rationamentul "Daca suntem prea tineri nu putem judeca lucrurile bine. Daca suntem prea in varsta, la fel. Daca nu gandim destul, sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem gasi adevarul." Eul poate fi incomod pentru ceilalti, deoarece

"vrea sa ii inrobeasca", si este pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece vrea sa devina centrul a tot: Fiecare eu este dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul moral nu este decat un impostor, deoarece onorabilitatea sa este doar o fatada, iar prima victima a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub amenintarea infinitului a transformat omul intr-un mister chiar si pentru el insusi. Pascal se intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradictie, ce miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de pamant; purtator de adevar, un munte de incertitudine si eroare; gloria si rebutul universului" Pascal foloseste pentru a defini omul cu predilectie oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste contrariile ii permite sa demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii uimitoare. In cele din urma, omul este prins intre cele doua moduri de a cunoaste: prin intermediul ratiunii si/sau al simturilor, acestea doua inselandu-se una pe alta. Astfel simturile inseala ratiunea, ca la randul lor sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie nici ratiunea nici simturile, ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa intre in interiorul sau ca sa vada ceea ce este acolo, caci stie ca ce se afla acolo nu va face decat sa-l intristeze. Fiinta umana este intr-o permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere, spre grijile de azi si de maine si nimic altceva in afara acestora, iar atunci cand vrea sa-si regaseasca pacea interioara, linistea deplina, se duce la mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa contemple, dar nu il pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu

el insusi, sa stea in locuinta sa interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu ar trai." Dar viata noastra se scurge astfel: ne propunem un scop bine determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele din urma reusim sa-l ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata, aceasta devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de cucerit. Multe dintre meditatiile pascaliene din Cugetari, asupra unor probleme importante si astazi, au facut ca aceasta scriere sa fie citita cu mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios, ceea ce probeaza caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor sa recunoasca aspectul universal existential al dimensiunii religioase. Blaise Pascal, in Cugetari, ne ofera o imagine a omului aflat intr-o continua lupta cu sine si cu limitele sale in descoperirea adevarului ce il inconjoara.

Problema vietii si mortii. Sensul vietii. Moartea si nemurirea.

Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută începînd din antichitate şi pînă în zilele noastre. Filozofia marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această problemă, că noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în privinţa sensului vieţii şi morţii. Această problemă era abordată mai mult în concepţiile religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în centrul oricărei religii. Viaţa de pe pămînt a fost considerată întotdeaune un mister, o taină, iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă mai perfectă, superioară. Însă vrem noi ori nu problema sensului vieţii, valorii ei îi intereseză pe toţi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relaţiile dintre om şi om, om şi societate, comportamentul lui. Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se desfăşoară diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare şi muncă. Orice activitate, reeşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe ele, depinde de unele sau

altele sisteme de valori, pe care omul le produce ori se foloseşte de ele.Sensul vieţii nu există de la sine însăşi ca un atribut al realităţii în genere, el este o manifestare a personalităţii umane, constă în conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. Kant considera, că sensul vieţii constă în supunerea benevolă a individului legilor morale şi asta îl ridică pe om deasupra naturii sale. Conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe este o condiţie şi formă spirituală de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste considerente exprimarea sensului vieţii capătă formă de concepţie despre lume. Fichte afirma, că adevăratul sens al vieţii umane constă în realizarea de către individ a acordului deplin cu sine însăşi, în raţiune, în libertate, în activitate. Omul din produs al naturii devine fiinţă raţională liberă. Sensul vieţii este dezvoltarea adecvată a omului cu natura sa proprie, formarea personalităţii. Hegel socotea, că sensul vieţii în esenţă şi după conţinut este ceva supraindividual, suprapersonal, unind viaţa individului cu această sistemă supraindividuală, supunînd individualul acestei sisteme. În concepţiile religioase viaţa are o valoare oarecare dacă ea are careva sens. Sensul vieţii fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de apoi. Filozofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el singur trebuie să caute răspuns la aceste probleme, folosind pentru asta forţele spirituale proprii. Acumulînd experienţa umană filozofia

poate să-i ajute omului în căutarea sensului vieţii. În rezolvarea acestei probleme filozofia materialistă reesă din aceea, că fiecare viaţă omenească este o autovaloare şi scop în sine şi este dată individului nu întîmplător (cum li s-ar părea unora) şi nu fără sens, deoarece omul, individul, personalitatea sunt părţi componente a societăţii umane. Cu alte cuvinte, în determinarea sensului vieţii trebuie să reeşim dintr-un sistem de valori. Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social, viaţa “pentru sine” şi viaţa “pentru alţii”. Viaţa fiecărui individ este,

dintr-o

parte,

autorealizarea

omului,

manifestarea

capacităţilor, necesităţilor, posibilităţilor creatoare a lui şi, din altă parte, această realizare are loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit mediu social, care formează anumite cerinţe către individ. Sensul vieţii este un scop strategic conştient al vieţii omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe toată viaţa. Sensul vieţii presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a realităţii şi în primul rînd cu viaţa poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime, ori coordonarea vieţii personale cu viaţa unor persoane eminente. Sensul vieţii în conştiinţa şi comportamentul individului capătă formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat individului, ci sunt primite de el benevol şi se manifestă ca libertatea voinţei. Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă, în viaţa familiară, în educarea copiilor, în ocuparea cu ştiinţa, literatura şi arta, în activitatea obştească ş.a.

Însă munca şi producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt primize necesare şi bază obiectivă pentru creiarea condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze. Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile adevărate

de

false,

cînd

înţelege

zădărnicia

poziţiei

individualismului, absurditatea vieţii numai pentru sine. Cel mai important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă toate capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor, societăţii. Anume aşa sens al vieţii are cea mai mare recunoştinţă a societăţii şi în acelaşi timp aduce omului cea mai mare satisfacţie sufletească şi fericire personală. Însă în viaţa sa individuală omul niciodată nu atinge scopurile vieţii omenirii şi în acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi realizează adecvat scopurile sale. Acest moment de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl impune pe individ la o activitate creatoare, la o perfecţionare a capacităţilor sale. Anume în aceasta şi constă destinul omului, sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în istorie, în progresul societăţii, culturii ei. În asta şi constă sensul vieţii unei personalităţi aparte, care se realizează prin societate, şi în principiu tot acesta este şi sensul vieţii societăţii, omenirii în întregime.Aşa concepţie despre sensul şi valoarea vieţii umane reesă din teoria filosofică despre esenţa socială a omului. Încercările de a deduce sensul vieţii din sfera biologicului sunt sortite la eşec, deoarece viaţa omului este determinată de o multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.

Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. Moartea este sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală, conştientizată de el. Această contradicţie se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi omului şi respectiv concepţii despre valoarea vieţii, care sunt două elemente principale în viaţa omului. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în lumea cealaltă. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza, Kant ) subliniau, că ideea nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este necesară pentru întărirea moralităţii în societate. Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi moare, aşa-s legile biologice. Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea capătă o valoare extraordinară. Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii. Cercetările cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd nici un scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a vieţii. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi depăşită. Poetul tatar Musa Djalil spunea, că trebuie de trăit aşa, ca şi după moarte să nu mori. În structura vitală a omului putem deosebi patru grupuri de necesităţi care formează strategia activităţii şi respectiv intenţia imortalităţii: -

omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale, care se

exprimă în tendinţa de autopăstrare, de a ocoli moartea; - intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în tendinţa de a se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii; - intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi spirituale; - intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său, altor oameni. Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual, biologic, ci într-un sens social, însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă, că problema morţii nu-i altceva

decît

problema

constituirii

adevărator

valori

şi

fundamentarea sensului vieţii. Numai găsindu-ne faţă-n faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele valori şi sensul vieşii.

Bibliografie: 1. L.Rosca, L.Dergaciov, P.Rumleanschi, “Filosofia”, Chisinau 2002 2.